Creativitatea de grup exprimă capacitatea interindividuală de realizare a unor produse

originale în condiţii de cooperare a membrilor grupului. Acest mod de creaţie colectivă a fost
studiat în procesul de rezolvare a problemelor, în proiectarea unui plan de acţiune socială şi alte
tipuri de activitate socială care presupuneau punerea în valoare a gândirii dirijate (direcţionate
sau orientate spre un anumit scop) a fiecărui membru al grupului. Cercetările experimentale au
pus în evidenţă faptul că, indiferent dacă este vorba de creativitatea inovatoare, imaginativă sau
investigatoare, rezolvările creatoare ale grupului sunt net superioare soluţiilor propuse de fiecare
individ în parte, fapt care demonstrează valenţele deosebite ale creativităţii de grup. Aceasta
pentru că la nivelul grupului interacţionează persoane cu capacităţi şi abilităţi diferite, cu
cunoştinţe şi experienţe de viaţă care îi particularizează, cu stiluri de gândire aparte –
convergente sau divergente.
Analizând cele două tipuri principale de gândire, Hudson, citat de către Nicky Hayes şi
Sue Orrell (2003, p. 140) consideră că gândirea divergentă, spre deosebire de
cea convergentă presupune o abordare mult mai liberă, cu posibilitatea găsirii unei varietăţi de
răspunsuri la orice problemă dată. Similară în unele privinţe cu gândirea divergentă este
şi gândirea laterală, o altă formă de stil cognitiv studiată de către Bono (citat de către aceiaşi
autori). La fel de întâlnită în creativitatea de grup, dar nu atât de mult apreciată ca şi gândirea
divergentă, gândirea laterală vizează acele strategii de rezolvare a problemelor care implică
abordări sau tipuri de soluţii foarte neobişnuite, dar capabile să ofere totuşi răspunsuri adecvate
la problemele puse în discuţie. Acel membru al grupului care dispune de o gândire laterală este
capabil să iasă din rutină, părăsind limitele stricte ale problemei, pentru a o aborda dintr-o altă
perspectivă. Nu întotdeauna însă, soluţiile şi ideile neobişnuite, care depăşesc formele de gândire
strict convenţinală sunt apreciate şi valorizate pe deplin de către ceilalţi membri ai grupului.
Există şi în grup, ca şi la nivel individual, o serie de obstacole (blocaje) care limitează sau
chiar anulează manifestarea creativităţii. Astfel, după opinia lui Andrei Cosmovici (1998, p. 154)
cele mai frecvente sunt:
 blocajele sociale precum conformismul, neîncrederea în fantezie, imaginaţie sau
exagerarea valorii raţiunii logice etc.;
 blocajele metodologice  care rezultă din procedeele de gândire; în această categorie
includem:
–         rigiditatea algoritmilor anteriori;
–         fixitatea funcţională (utilizarea unor obiecte doar potrivit funcţiei lor consacrate şi mai rar
în alt scop);
–         critica prematura.
blocajele emotive cum ar fi:
–         teama de a nu greşi, de a nu ne face de râs;
–         graba de a accepta prima idee promovată;
–         descurajarea rapidă şi prematură etc.
Toate aceste bariere aflate în calea manifestării atitudinilor creative şi inovative pot fi
evitate atunci când dezbaterea şi analiza problemelor ce urmează a fi soluţionate se realizează
printr-o autentică relaţionare interpersonală şi lucru eficient în grup, printr-o atitudine pozitivă a
fiecărui membru al grupului faţă de sarcina comună, cât şi prin comunicarea deschisă,
necenzurată, a opiniilor proprii. O asemenea atmosferă de lucru este asigurată mai ales atunci
când, pentru stimularea creativităţii grupului, se apelează şi la o serie de metode şi procedee care
să creeze în grup o stare de relaxare, mai puţin critică, stare care să favorizeze asociaţia cât mai
liberă a ideilor promovate în cadrul dezbaterii. Cele mai cunoscute metode de stimulare a
creativităţii, devenite deja clasice sunt brainstorming-ul, sinectica, metoda „6-3-5” şi „Phillips 6-
6”.
a)      Brainstorming-ul (asaltul de idei) a fost iniţiat de către A. Osborn şi a devenit între timp
cea mai utilizată metodă de stimulare a creativităţii în grup. Metoda are două etape distincte:
–         etapa producerii ideilor, în care se prezintă tema, problema în legătură cu aceasta şi se
solicită emiterea a cât mai multor idei (chiar fanteziste) legate de rezolvarea problemei anunţate.
Important în această primă etapă este să se producă cât mai multe idei dându-se frâu liber
imaginaţiei şi să nu fie criticate ideile celorlalţi (ele pot fi chiar preluate şi completate sau
ameliorate);
–         etapa evaluării ideilor, realizată după o pauză mai prelungită când, împreună cu întregul
grup se analizează soluţiile emise şi se aleg ideile cele mai originale, mai fezabile sau mai
eficiente pentru problema pusă în discuţie (Daniela Creţu, coord., 2005, p.137);
b)      Sinectica, elaborată de W. Gordon cu scopul de a utiliza la maximum resursele
inconştientului, se aseamănă cu brainstorming-ul, fapt pentru care se utilizează deseori împreună
(se foloseşte chiar expresia de „grup de sinectică şi brainstorming”). Specific acestei metode este
reunirea unui grup de 6-8 persoane de profesii diferite cărora, după ce le sunt clarificate
dificultăţile problemei, li se solicită să caute metafore; aceleaşi persoane studiază, împreună cu
specialiştii, soluţionarea optimă a problemei, sugerată de una sau alta dintre metafore;
c)      Metoda „6-3-5” denumită astfel după împărţirea unui grup mai mare (de pildă un grup
şcolar) în grupuri de câte şase persoane, în care fiecare propune câte trei idei într-un timp de
maximum cinci minute. Primul grup discută problema şi, pe o fişă, sunt trecute trei idei, fiecare
formând capul unei coloane sub care se vor trece ideile celorlalte grupuri. După cinci minute,
fişa este trecută la alt grup care adaugă trei idei (câte una în fiecare coloană) sub celelalte
ş.a.m.d. până ce fişa trece pe la toate grupurile. În final, liderul grupului citeşte propunerile
făcute în faţa întregului grup şi în urma discuţiilor se va hotărî care dintre acestea să fie însuşite;
d)      „Phillips 6-6” metodă ce se adresează, de asemenea, unor grupuri mai mari (30-60 de
persoane) care vor fi împărţite în grupuri mai mici de câte şase persoane în care se va supune
dezbaterii o anumită problemă pe parcursul a şase minute. Fiecare grup îşi va alege un
coordonator care va urmări, ca pe timpul celor şase minute de dezbatere să se formuleze o opinie
a grupului ce va fi anunţată şi consemnată la final. Urmează o discuţie generală unde, timp de 30
de minute, opiniile formulate de către grupuri sunt analizate şi interpretate. Avantajul pe care îl
oferă o asemenea metodă este acela că într-un timp relativ scurt sunt rezumate părerile unui mare
număr de persoane cu privire la o anumită problemă de interes general. În plus, ca şi în cazul
celorlalte metode de stimulare a creativităţii, se asigură condiţiile lucrului în grup ce are
avantajul că prin emiterea unor idei în faţa mai multor persoane, se produce o schimbare a
punctului de vedere al altora, dar şi elaborarea unor noi opinii.
Stimularea creativităţii şi a aptitudinilor inovative reprezintă un important obiectiv şi în cadrul
activităţii grupurilor şcolare. Încă acum două decenii Ioan Cerghit afirma faptul că învăţământul
modern favorizează discuţia şi dezbaterea în grup, găsind în ele modalităţi dintre cele mai active,
de participare directă a elevilor/studenţilor la desfăşurarea unor activităţi de mare efervescenţă
mintală.
Ultimii ani aduc în atenţie un amplu program de promovare în activitatea de învăţare a
unor noi moduri şi stiluri de gândire menite să contribuie la fundamentarea unei învăţări
eficiente, durabile şi constructive. Este vorba despre promovarea metodelor de dezvoltare a
gândirii critice a elevilor, menite să îi ajute ca, prin confruntarea de idei, prin colaborare şi
cooperare să găsească soluţii adecvate problemelor date spre rezolvare. Acest program
educaţional a fost iniţiat de către Jeannie Steele şi Kurtis Meredith în anul 1995 iar astăzi, prin
intermediul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă cu sediul la New York, el este promovat în
multe dintre ţările lumii. În ţara noastră, unul dintre profesorii formatori în domeniul strategiilor
de învăţare eficientă şi de promovare a gândirii critice în activitatea cu elevii şi studenţii, Ion Al.
Dumitru, a publicat lucrarea „Dezvoltarea gândirii critice şi învăţarea eficientă” (Editura de
Vest, Timişoara, 2000) în care ne prezintă, în sinteză, principalele caracteristici ale acestor
metode. În primul rând trebuie menţionat faptul că, din perspectiva acestei concepţii, a gândi
critic nu înseamnă a avea o poziţie negativă, nerealistă, neeficientă; dimpotrivă, gândirea critică
este un mod de a aborda şi rezolva problemele în mod constructiv, cu scop de fundamentare şi
întemeiere a opiniilor, de argumentare raţională a lor, de acceptare a acestora în cunoştinţă de
cauză. Ea presupune:
 formularea de către fiecare elev/student a unor păreri proprii, personale, eventual
originale, referitoare la o problemă;
 dezbaterea responsabilă a ideilor şi soluţiilor avansate de fiecare individ în mod
individual sau ca rezultat al muncii în grup;
 manifestarea unui grad înalt de flexibilitate;
 toleranţă şi respect faţă de ideile altora şi deci, acceptarea diversităţii de opinii şi idei;
 adresarea unor întrebări de tipul: „ce ar fi dacă…?”, „ce s-ar întâmpla atunci când…?”
etc. pentru a favoriza explorarea fenomenelor din mai multe perspective chiar şi atunci
când unele dintre acestea sunt doar posibile sau probabile etc.
Aceste particularităţi ale gândirii critice, cât şi metodele utilizate pentru dezvoltarea
acesteia, o apropie foarte mult de particularităţile creativităţii grupale şi de procedeele folosite
pentru stimularea acesteia. Astfel, printre principalele metode de dezvoltare a gândirii critice
amintim:
a)      „Gândiţi / Lucraţi în perechi / Comunicaţi”. Pornind de la o întrebare a profesorului, elevii
îşi elaborează individual răspunsurile, pentru ca apoi, în perechi, să îşi comunice unii altora
aceste răspunsuri, să se asculte şi să încerce ca în final să ajungă la un consens sau la un răspuns
nou, îmbunătăţit ca urmare a discuţiilor;
b)      Metoda cubului. Îi ajută pe elevi să studieze o temă, un concept din perspective diferite; ea
presupune utilizarea unui cub  (real sau imaginar) care are diferite instrucţiuni notate pe fiecare
faţă a sa, după cum urmează:
–         Descrie – cum arată?
–         Compară – cu ce se aseamănă şi de ce diferă?
–         Asociază – la ce te face să te gândeşti?
–         Analizează – din ce este făcut?
–         Aplică – cum poate fi folosit?
–         Argumentează pro şi contra – este bun sau rău? De ce?
Profesorul le cere elevilor să scrie despre un anumit concept sau o anumită temă parcurgând
toate cele şase feţe ale cubului. Este preferabil să se respecte ordinea prezentată pentru că aceasta
îi conduce pe elevi în mod treptat spre o gândire complexă;
c)      Tehnica „ciorchinelui”. Este o tehnică de predare-învăţare care încurajează pe elevi să
gândească liber şi deschis, să evidenţieze diferitele conexiuni dintre idei sau chiar să construiască
noi asociaţii dintre acestea. Ea presupune parcurgerea următoarelor momente care, în formă
imperativă, presupun respectarea unor prescripţii:
–         scrieţi un cuvânt sau o propoziţie-nucleu în mijlocul tablei (sau a unei foi de hârtie);
–         începeţi să scrieţi cuvinte sau sintagme care vă vin în minte în legătură cu tema/problema
pusă în discuţie (scrisă în mijlocul tablei);
–         legaţi cuvintele sau ideile produse de cuvântul, sintagma sau propoziţia-nucleu iniţială
prin trasarea unor linii care evidenţiază conexiunile dintre idei (conexiuni pe care le intuiţi sau
despre care credeţi că există);
–         scrieţi toate ideile care vă vin în minte în legătură cu tema/problema propusă, până la
expirarea timpului alocat acestei activităţi sau până aţi epuizat toate ideile care vă vin în minte.
Tehnica „ciorchinelui” se poate utiliza şi individual, dar folosită în grup dă posibilitatea fiecărui
elev să ia cunoştinţă de ideile altora, de legăturile şi asociaţiile dintre acestea realizate de colegii
săi.
d)      Investigaţia comună şi reţeaua de discuţii. Este o tehnică de învăţare bazată pe activitatea
în grup, activitate ghidată de una sau mai multe întrebări formulate de profesor şi care admit
răspunsuri diferite, rezultat al unor opţiuni bazate pe argumente. Această metodă presupune:
–         citirea/studierea de către elevi, individual, a unui text care conţine idei susceptibile de
interpretări diverse;
–         gruparea elevilor în perechi şi colaborarea lor pentru a răspunde la una sau mai multe
întrebări formulate de către profesor. Răspunsurile sunt rezultatul unor discuţii şi al adoptării
unei poziţii comune referitoare la obiectul întrebărilor. Fiecare grup elaborează o listă de motive
care îi susţin poziţia adoptată;
–         constituirea la nivelul întregii clase a unei „reţele de discuţii” între adepţii unei poziţii care
să producă argumentele necesare susţinerii acesteia şi să contracareze contraargumentele.
Adesea discuţiile pe marginea unui subiect „controversat”, pornind de la o întrebare care nu
admite un singur răspuns cert, se poartă între două tabere:
–         cei care răspund afirmativ la întrebarea pusă, exprimându-şi acordul cu conţinutul acesteia
(produc argumente pro);
–         cei care răspund negativ la întrebarea dată exprimându-şi dezacordul cu conţinutul
acesteia (produc argumente contra).
În activitatea de instruire bazată pe investigaţia în grup şi reţeaua de discuţii, trebuie respectate
câteva cerinţe:
–         încurajarea participării tuturor membrilor grupului la discuţii, pentru a realiza investigaţia
în comun;
–         rezumarea argumentelor grupului cu acordul tuturor participanţilor;
–         concentrarea pe „demontarea” argumentelor poziţiei adverse şi nu pe „atacul la persoană”.
O astfel de metodă de instruire contribuie la dobândirea de către elevi a unor abilităţi şi
deprinderi referitoare la:
–         receptivitatea la argumentele oferite în sprijinul propriilor convingeri;
–         posibilitatea de a face presupuneri în legătură cu convingerile şi credinţele altora;
–         capacitatea fiecăruia de a-şi exprima deschis şi liber dezacordul într-o problemă;
–         capacitatea creativă pusă în evidenţă prin construirea unor demersuri cognitive originale,
dar şi puternic argumentate etc.
Această scurtă prezentare a unora dintre metodele şi tehnicile de dezvoltare a gândirii
critice utilizate de către profesori în activitatea desfăşurată cu grupurile de elevi/studenţi este în
măsură să ne ofere doar un exemplu privind preocuparea lor atât pentru crearea unor condiţii
adecvate realizării unei învăţări eficiente, cât şi pentru sporirea capacităţii creative şi inovative a
acestora.
Supunerea grupurilor şcolare şi, în general, a oricărui grup restrâns, unei cercetări
ştiinţifice, realizată din perspectiva noilor achiziţii ale psihosociologiei, poate pune la îndemâna
specialiştilor din variate domenii ale vieţii sociale modalităţi la fel de eficiente de optimizare a
activităţii din cadrul acestora. De aceea, ultima parte a acestui studiu documentar va fi consacrat
analizei principalelor metode şi tehnici de cercetare în psihosociologia grupurilor umane, menite
să descifreze modalităţi dintre cele mai diverse de investigare a grupului social, a structurilor şi
proceselor ce iau naştere în cadrul acestuia.