1.

Emilia, a pensioner in northern Romania, is forced to confront the nostalgic illusions she
nurtures as a reaction to the grim post-communist present when her daughter, now living in
Canada, telephones urging her not to vote for the former communists in upcoming elections.
Determined to discover in her own mind why ‘things were better back then,’ she explores her
memories of growing up in an impoverished village and of her life as a factory worker in the
town. But ironic tension grows as the reader glimpses between the lines how nothing was
what it seemed in Ceaușescu’s Romania. Interspersed among Emilia’s memories are
fantastical, hilarious anecdotes about the dictator, told by a factory foreman who will turn out
to have been a secret police informer. I’m an Old Commie! is a subtle and humane novel
about self-deception, but also about the ways in which a totalitarian state twisted ordinary
lives.
Dan Lungu is one of the most important Romanian novelists to have emerged in the post-
communist period. His award-winning novels, which include Hens’ Heaven, How to Forget
a Woman, In Hell All the Light Bulbs are Burnt Out, and The Little Girl Who Played at Being
God, have been translated into almost every European language, as well as having been made
into feature films and adapted for the stage.
I’m an Old Commie!
Dan Lungu
Translated from the Romanian by Alistair Ian Blythe
2017, Dalkey Archive
ISBN: 9781628971484
https://glli-us.org/2018/10/09/title-pick-im-an-old-commie-by-dan-lungu-romania/?
fbclid=IwAR1RDd6-1dFc1kP-gb6fKp_TO_qYJlsIYebjqtvMe74sVZsQ8RgeWhxhWNw

În toate romanele lui Dan Lungu de pînă acum, criticii au ținut să remarce decupajul
„sociologic“ al temei: că era vorba de modul în care mai mulți oameni care locuiesc pe
aceeași stradă, cu centrul de greutate al vieții plasat în perioada comunistă, își reconsideră
viețile (în Raiul găinilor); de valorificarea unui interviu luat unei foste lucrătoare dintr-un
mare combinat de dinainte de 1989, care regretă în tranziția confuză situația de atunci (după
mine, cel mai superficial și mai împănat cu prefabricate roman al autorului este și cel mai de
succes: Sînt o babă comunistă!); despre mediul unor „sectanți“ neoprotestanți (în Cum să uiți
o femeie); ori despre efectele emigrației temporare asupra vieții unei copile a cărei mamă
muncește în Italia (în Fetița care se juca de-a Dumnezeu) – întotdeauna subiectele erau alese
cu grijă, țintind către un fenomen social consistent și avînd o doză eficientă de actualitate.
Marca prozei lui Dan Lungu o reprezenta excelenta priză la real, oralitatea bine ritmată și
comicul adesea debordant. Dar de fiecare dată povestea în sine era cea care domina romanul,
rămînîndu-i cititorului să plaseze, dacă are chef, cazurile ficționale în tiparele societății
contemporane și, eventual, să tragă și concluziile de rigoare.
Schimbare de registru
Cu Pîlpîiri, autorul schimbă cu totul registrul. Abia aici (lucru mărturist public) perspectiva
este cu adevărat sociologică. Dan Lungu lovește, în roman, două mentalități, două medii
distincte și două concepții despre realitate total diferite. Dar mai face să coexiste și cel puțin
două tipuri de discurs divergente. Naratorul provine dintr-o lume care și-a elaborat metode și
strategii științifice pentru orice tresărire, cît de palidă, a realității: totul este controlat,
imprevizibilul a fost eliminat dintre posibilitățile de manifestare a lumii. Virtualul a înlocuit
fenomenologicul și și-a impus consistența pixelată. Preferințele, dorințele, ezitările, dilemele,
încercările sînt, toate, înlocuite de statistici. Individul află din start care sînt șansele

1
încercărilor sale, așa încît personalitatea lui nu mai are intervalul necesar ca să se manifeste.
Lumea a fost înlocuită cu o imagine milimetric programată, lumea vie a fost desenată ca o
sumă de posibilități prevăzute în program, asemenea unui joc video. Totul funcționează
perfect, nu e loc de arbitrar, nu e loc de nereușită. Dar Dan Lungu are inteligența de a nu
insista în această direcție, de a păstra echivocul: cartea nu acordă suficientă importanță
fundalului pentru a deveni o distopie sau un scenariu SF, pentru a aluneca în stereotipia
acestui tip de discurs. O sugerează și asta e suficient.
Personajul-narator e nemulțumit de lumea lui impecabilă, e plictisit de perfecțiunea ei. Prin
urmare, își cere, lucru foarte rar, la care are o singură șansă în viață, un „concediu de
recuperare identitară“ și, conform prescripțiilor statistice, alege să și-l petreacă într-un mediu
cît se poate de diferit: într-un sat. Aici, se simte ca un extraterestru (poate de aici sugestia din
cronica lui Mihai Iovănel): a ajuns la capătul lumii, căci, nu e așa?, „capătul lumii e acolo
unde ești offline. Unde nu poți plăti cu cardul și nu poți trage apa la toaletă“. Aici, e nevoit să
își reprime nu doar tabieturile, prejudecățile, ci și reflexele.
La început, privește pe geamul camerei pe care o ocupă în curtea vecinului ca și cum s-ar uita
pe ecranul computerului. Îi ia ceva pînă asimilează faptul că noua realitate nu e alcătutită din
pixeli și că gesturile reflexe, de apăsare a unui buton al mouse-ului, nu mai rezolvă
problemele. Evident, Dan Lungu speculează abil aici faptul că și lumea contemporană,
în furor-ul ei tehnologic, a ajuns să fie alcătuită din straturi total diferite, doar aparent
contemporane: între mediul corporatiștilor și cel al țăranilor rupți de centru se cască un gol
considerabil, larg cît o epocă istorică.
Realitatea statistică și puterea
Dacă ar fi fost doar atît, romanul nu ar fi făcut decît să analizeze suplu un clișeu. (Dau
temenului un înțeles lipsit de eufemism: clișeul e forma cea mai sigură, cea mai rutinată în
care s-a așezat un adevăr îndelung verificat.) Dan Lungu de acum 10 ani ar fi valorificat,
probabil, cu mult umor, într-o narațiune sincopată, acest subiect (așa cum procedase, de pildă,
în Sînt o babă comunistă!cu una dintre temele cele mai acroșante ale momentului respectiv).
Dan Lungu cel de acum îl împinge însă în fundal, pentru a adînci posibilitățile. Nu mai
rămîne la suprafață, nu mai încurajează povestea spontană, vioaie, care să amuze, să incite la
reflectare fără să indice și direcția. Sociologul știe că toate instrumentele științifice, bazate pe
statistici, pe sondaje, oricît de riguroase, pot explica funcționarea unui sistem social, dar
ratează un lucru esențial: unicitatea, adică umanul, tot ce este mai profund și mai unic în
individ. De aici provine stenahoria protagonistului, nemulțumirea sa față de lumea precisă din
care se rupe: „Și totuși, în unghiul mort se ascunde singularitatea, umanul. Aici sînt pasiunile,
fricile, imaginația, visurile. Aici își pot depune ouăle viitoarele catastrofe. Cred că dorința de
a judeca mereu în numere mari ascunde o sete de putere. Schematizează omul la cîteva linii,
ca să încapă în tabele și fișiere, să-l transforme într-un număr, să-l stăpînească, să-l controleze
prin context“. Nu avem cum să nu vedem că e criticat aici însuși principiul sociologic al
teoriilor privitoare la relevanța sondajelor, la orientarea prin statistici a realității, la crearea
unui tipar care convine celui care îl comandă și la modul în care acesta își justifică acțiunile
prin aceste rezultate elaborate la comanda sa.
Protagonistul romanului e, deci, un disident, un nemulțumit de marele fals, de sistemul care
provoacă inventarea științifică a unei realități apocrife, rupte de elementar și de firesc și mai
ales de natură, pe care, astfel, o controlează. Numai că accentul nu cade pe acest conflict, ci
pe încercarea eroului de a-și conserva identitatea, de a nu se lăsa confiscat sau sedus de
avantajele lumii sale, care e cea a centrului de unde emană puterea.

2
Prin urmare, el se exilează într-o realitate mult mai concretă, abundent concretă. Aici îl
regăsim pe vechiul Dan Lungu at his best. Există în carte o serie de personaje pitorești, care
se mișcă firesc în mediul lor originar, există întîmplări comice, dramatice, există un limbaj
colorat redat cu precizie de antropolog. Sebastian Aanei nu vrea să judece această lume
pentru el nouă, ci doar să o observe. Să o înțeleagă. Pricepe, de fapt, că e mult mai dificil și
mai important să înțelegi, nu să evaluezi, nu să așezi în categorii sau să judeci. Odată
începută tentativa de adaptare la noul mediu, își redescoperă simțurile, își redescoperă
posibilități noi de percepție. Dar mai ales bucuria de a intra în contact cu oameni diferiți, cu
poveștile lor. Descoperă, pe scurt, varietatea vieții. Ajută, de pildă, o familie să își acopere
grămezile de chirpici ca să nu le strice ploaia și are satisfacția efectului vizibil, imediat al
muncii lui; ajunge la o stînă, unde îl prinde furtuna, trăiește cu oroare și nesaț senzația de a fi
căzut în bălegar (ce poate fi mai concret decît bălegarul?), se implică stîngaci în muncile de
acolo. Totul e nou, totul e plin de viață. Dar nu rămîne decît un cîmp de observație, o realitate
de laborator.
Pîlpîiri
Oricum, pentru a-și recupera identitatea, personajul lucrează. Execută o serie de grafice și
baze de date statistice și muncește la elaborarea unei „epistemologii proprii“ prin care să
fundamenteze științific o intuiție privitoare la realitate: aceasta ar avea, uneori, niște noduli
aproape insesizabili în care realitatea poate găzdui contrariul ei, puncte minimale prin care
imprevizibilul intră în lume. El le numește „pîlpîiri“. Aici stă, de fapt, miezul romanului: într-
o teorie. Nu într-o poveste, nu într-un personaj, ci într-o teorie: „Există mici incidente sau
amănunte, de o natură aparte, care funcționează ca adevărate macazuri. Care depășesc stadiul
de imperfecțiuni ale unei realități ce se regenerează și se transformă în fisuri, prin care poți
vedea hăul sau posibilitatea unei alte realități. Mă interesează detaliile care destabilizează
echilibre, tulbură suprafețe, poticnelile sau tusea care desvrăjesc discursuri, pîlpîirile care
subminează involuntar lumi și ne obligă să o luăm de la capăt cu întrebarea «cine sîntem?».
Există un punct în care realitatea basculează în iluzie, în care deciziile ies din rutina
cotidiană, sînt trădate, rămîn fără obiect“.
Pentru un individ de serie care provine dintr-un sistem ce fetișizează precizia, rigoarea
statistică prin care realitatea este prinsă într-un desen lipsit de echivoc, interesul pentru
ieșirile din tipar, pentru întrezărirea unui „dincolo de“ e nu numai lipsită de „bun-simț“, nu
numai subversivă, ci de-a dreptul radicală. De fapt, e o perspectivă artistică, literară aș spune,
căci literatura adevărată s-a opus întotdeauna, prin natura ei, prin simpla insinuare a
multiplelor posibilități, nuanțe care se strecoară prin porii realității ideologizate, creînd
fibrilații sistemelor totalitare, care impun viziuni monolitice, refuzînd variațiile. De aceea,
cred că personajul lui Dan Lungu e, poate chiar fără să o știe, un scriitor, un poet, nu un
etnolog, nu un antropolog, nu un… extraterestru.
Realitatea urmează teoria
Odată elaborată această teorie, personajul contemplă, studiază realitatea din acest unghi. Or,
privită permanent cu un anumit interes, dintr-un punct fix, ea își relevă aspecte nebănuite.
Satul devine terenul de investigație pe care își verifică teoria. Or, conform unui aparent
paradox filozofic, conceptul, odată intuit și formulat, trage după el realitatea, care i se supune.
Dan Lungu își lasă personajul să teoretizeze, să speculeze. Nu îi retează discursurile, astfel
încît o parte consistentă a cărții e alcătuită din asemnea perorații, digresiuni necesare, foarte
bine articulate. Acesta este, după mine, tonul principal al cărții, de aceea romanul începe cu o
astfel de disertație, pentru a fixa registrul. Sînt aici unele dintre cele mai bune și mai profunde
pagini ale cărții. Aici e de găsit noul Dan Lungu, de fapt: în curajul de a nu-și mai cenzura

3
rețeaua ideatică din spatele intrigii, în încrederea pe care i-o acordă cititorului. Astfel,
intrigile colaterale devin probe care verifică teoria. Dar ele au și rolul, pe care și-l îndeplinesc
cu brio, de a impune un ritm alert lecturii, de a susține nu doar curiozitatea, ci și interesul prin
inserturile comice. Citită și așa, cu inters pentru narațiunile ei secundare, cartea oferă multiple
satisfacții.
Obișnuința protagonistului cu lumea rurală, asimilarea codurilor ei, implicarea în unele
conflicte, implicit pierderea ingenuității, a posibilității de insolitare transformă și satul într-un
mediu repetitiv. Atunci cînd simte că își pierde postura privilegiată de observator neutru, cînd
riscă să nu mai fie un străin, Sebastian se retrage, pentru a-și recupera obiectivitatea. Întors
după o vreme la lucru, în sat, sesizează că totul e schimbat. Interesant e că toate întîmplările
care îi cad sub privire în timpul „plimbării de observație“ sînt stranii, realitatea nu mai e cea
plată, cuminte. Pîlpîirile se manifestă cu un soi de densitate dubioasă, semn că s-au cam
banalizat…
Finalul gîtuit
Finalul mi se pare însă cam pripit, cumva improvizat. Suflul narațiunii înseși este mai gîtuit,
mai astmatic, ultimele capitole se scurtează tot mai tare pînă se sting de tot, ultimul avînd o
pagină; intriga se precipită și își află deznodămîntul în urma unei farse la care îl predispune
pe protagonist numele său, aproape identic cu cel al fostului primar, Sebastian Aanei.
Actualul primar, om onest și devotat cauzei publice, profită de această coincidență și îl
convinge pe corporatist să intre în cursa electorală, pentru a fura din voturile fostului edil.
Sigur, personajul nu își dorește să intre în politică, dar se lasă folosit. Prin asta, dar numai
prin asta, seamănă cu blajinul Spirache din Titanic vals, cum observă Cosmin Ciotloș. Mie
unuia nu mi se pare o relație intertextuală, ci o potrivire oarecare. În orice caz, romanul lui
Dan Lungu nu are, în pofida cîtorva detalii care trimit explicit, dar decorativ la clasici ai
literaturii cu tematică rurală, precum Rebreanu ori Preda, fibră intertextuală. Rezolvarea
deznodămîntului prin strategia finalului neașteptat nu mi se pare în perfect acord cu romanul.
O soluție speculativă mi se părea mai potrivită. Ei bine, Sebastian Aanei, cel aflat în concediu
de recuperare identitară, cel care și-a impus să contemple, dintr-o poziție aseptică, principial
neutră, spectacolul realității sătești, se trezește cîștigător al alegerilor. O dovadă că procentul
de potrivire cu acest mediu pe care i-l indicau statisticile inițiale este real. Dar mai ales încă o
piesă pentru teoria sa privitoare la pîlpîiri: da, „acțiunea poate fi pîlpîire“. Ce se mai întîmplă
cu personajul nu știm și nici nu are rost să căutăm să ghicim. Autorul a vrut să îl lase cumva
suspendat între două lumi, nemulțumit de perfecțiunea științifică a mediului său și scuipat
brutal (în urma unei cafteli pe cinste) de noul mediu în care începuse să se adapteze, dar pe
care are șanse să îl controleze în urma unei întîmplări neașteptate. A unei „pîlpîiri“, altfel
spus… Proiectarea în politic nu e neapărat soluția cea mai bună, mai ales că e vorba de
politica mică, marginală: aceea mare e de intuit în spatele sistemului distopic din care provine
Sebastian Aanei.
Oricum, în Pîlpîiri Dan Lungu a ridicat vizibil miza. Este, o spun și eu, romanul său cel mai
reușit, tocmai prin ceea ce nu se manifesta în cărțile de dinainte: discursul speculativ,
ideatic. .
https://www.observatorcultural.ro/articol/pilpiiri-speculative/?
fbclid=IwAR0LmmL8xax1OshkMTqwjxd87Dbb7ZYBzSpPyT0AITHmiAW_55J26zlk-Vk

3.

4
 Călimară / Ambrus Béla despre Dan Lungu și Tyúkok a mennyben (Raiul Găinilor)

de Ambrus Béla - Cluj/Kolozsvár


 

Raiul găinilor 

”Raiul găinilor” nu este o carte pe care să nu o poți lăsa din mînă. O poți. Pe urmă, o vezi tot
acolo, o mai iei și mai citești din ea, zîmbești, îți amintești vremuri de odinioară. Este genul
de carte care te provoacă să îți amintești și lucuri plăcute și lucruri neplăcute, te duce înapoi
în timp cîteva decenii, doar ca să te readucă apoi în realitate. E ca o mașină a timpului ce îți
asigură un ”du-te - vino” aparent inofensiv, dar care reușește să îți genereze meditații de ordin
metafizic: despre libertate, suflet, existență, locul tău în centrul acestora. Incomod pentru
existența de astăzi ce își pune întrebări futile despre libertățile sexuale sau alte chestiuni strict
hedoniste.

Dacă te întreabă cineva ce citești, îți vine greu să pronunți titlul cărții. Personal, am optat să
citesc doar capodopere. Dar nici chiar alea nu cred că am să apuc să le citesc toate într-o
viață. La cîtă carte se scrie, chiar și făcînd o riguroasă selecție, tot ajungi într-un mare impas
cînd vine vorba de timpul fizic pe care-l poți aloca cititului vs. cantitatea de literatură
produsă. Dar, iată că ”Găinile” lui Dan Lungu s-au strecurat pe listă!

Ei bine, ”Raiul găinilor” stă confortabil așezată pe Strada Salcâmilor. Aici nu mi-am putut
reprima un mic zîmbet. Și la Cluj există o stradă asemănătoare, doar că numele este
Salcâmului. La singular. Cît vezi cu ochii, nu dai de vreun salcîm, se subînțelege. Mai mult,
în copilăria mea, aidoma străzii din roman, reprezenta tot periferia, tot locul acela în care nu
se întîmpla niciodată nimic. Asta dacă exceptăm faptul că mai trecea baba Tinca înjurînd, și
iată că există un personaj identic și în carte, cu veșnica ei căruță în miniatură pe care își
clădea cele mai ciudate deșeuri de prin cartier pe care, mai apoi, presupuneam noi, le-ar vinde
la vreun centru de colectare. În rest, strada Salcâmului nu era decît locul unde funcționa
Alimentara unde, cînd și cînd, se formau cozi interminabile, în buna tradiție comunistă,
atunci cînd se anunța că ”se va da” carne, zahăr, ouă sau hîrtie igienică. 

La fel ca în romanul lui Dan Lungu, mica bîrfă despre vecini își avea locul aici. Cînd spun
aici, mă refer la coadă, pentru că în rest, nimeni n-ar fi abuzat de privilegiul de a se lansa în
bîrfe fără vreun motiv temeinic. Mai ieșea lumea pe la ferestre, către seară, pur întămplător
parcă, așteptînd cina, și tocmai atunci se întîmpla să treacă unul sau altul pe acolo și, funcție
de cît de apropiate erau relațiile, înclina respectuos din cap, saluta cu voce profundă sau se
oprea de-a binelea pentru a face puțină conversație. Cine știe ce bogății nu ascundeau casele
de pe strada Salcâmului din Cluj, spre deosebire de casa Colonelului din roman, spre

5
exemplu. Și nici bîrfele nu atingeau sfera epică. La Cluj exista o temeperare generată de
cultura urbană, pregnantă și la periferii. Sau și mai pregnantă pe la periferii, unde omul
încerca să arate că este la fel de ”domn” ca și cel din centru.

Doar copii par mereu asemănători. Deprinși să se descurce cu ce au: apa murdară, tuburi, în
Moldova, Canalul Morii în cazul celor de la Cluj. Și spaima ”sistematizării” este comună!
Personajele romanului sînt terifiate de posibilitatea extinderii gării, cum și la Cluj strada
Salcâmului a fost propusă pentru demolare într-un proiect de lărgire a căilor de acces către
Fabrica de basmale – România Muncitoare. Dar, stau și mă gîndesc că exact același gen de
deja-vu l-am simtit și cînd îl lecturam pe Milan Kundera, semn că nici în Cehoslovacia
comunismul nu era tare diferit. 

Autorul nu intră în detalii, cum nici nu se chinuie să portretizeze. Descrie mai curînd
comunitatea decît personajele. În schimb, e preocupat de sentimente și de trăiri. De frica ce
cuprinde mărunta lume a străzii. Spaima de buldozerele ce pot șterge de pe fața pămîntului
peticul de umanitate și de normalitate ce se înjghebase pe stradă, spaima de cartierele
comuniste dezumanizate, spaima că toată agoniseala de o viață poate dispărea ca și cum n-ar
fi existat vreodată, la fel și locul tău în microcomunitate, vecinii, cunoscuții, locurile pe care
ai apucat să le îndrăgești. În Epoca Foamei și a Frigului, singurul suflet cald al străzii se
dovedește tocmai nebuna, care strînge cîinii lăsați în urmă de cei ai căror case au fost
demolate.
Dincolo de cinismul regimului comunist, pe măsură ce te adîncești în lectură, te trezești c-ai
dat nas în nas cu cinismul tranziției, iar ”luminița de la capătul tunelului”, de după cursa de
”obstacole” către fericire – Caritas, FNI etc. –, îți dezvăluie unul din personaje, nu poate fi
decît un televizor color care te minte. 

Tranziția în sine e la fel de urîtă și în carte precum a fost și în realitate. Populația periferiei a
trăit minunăția traiului urban pe vremea comunismului și tragedia ei în urma răsturnării
regimului. Nimic nu poate însă înlocui tabla sau șuruburile, motorina, lemnele furate din
fabricile socialismului. Aproape nimic...

Și aici ajungem, în sfîrșit, la găini! La sărăcia care-i face pe oameni să țină găini pe lîngă
casă. O sărăcie ce devine încet-încet de poveste, urmînd a fi deconstruită și reconstruită în
fața paharului de băutură la cîrciumă. 

Găinile sînt mai ceva decît gîștele ce-au salvat odinioară Capitoliul! Prezic cutremure, boli,
accidente. Mai mult, apar și în visul omului secătuit de existența sa mizerabilă. Unul din
personaje ajunge la întrebări metafizice, cum spuneam și mai sus, se întreabă dacă găinile lui
l-ar recunoaște dintre o mie de perosane, dacă cred în Dumnezeu, dacă exista un Rai al
găinilor... Ba chiar, meditația amară scoate la iveală și o sinceră invidie ce ar face omul să se
lepede de condiția sa și să devină o găină fără griji. Care se plimbă de colo-colo, mai
ciugulește ceva, doarme cu capul în pene, iar cineva are mereu grijă de ea. 

Din acest punct de vedere, întreaga lume a tranziției românești – în fond o imensă ratare la
scară individuală pentru mahjoritatea personajelor - ar putea fi un adevărat rai aviar,

6
augmentat de episoadele de pură fanforanadă ce proiectează pentru cîteva clipe destinele
fiecăruia în lumini ieșite din comun. Lumini ce pălesc și se sting acasă, acolo unde zațul de
cafea se păstrează în ibric pentru o ulterioară reutilizare.

Dan Lungu plasează în paginile cărții extrem de puține lucruri care să se regăsească din
abundență în viața personajelor: alcoolul, molozul, râmele. Nu tare folositoare nici unele. Și,
desigur, imens de multă bîrfă și vorbărie inutilă. Colecții întregi de ”înțelepciuni”
proletcultiste, ce se împletesc cu o anume nostalgie a regimului defunct, nici acela regretat pe
de-a-ntregul. Cartea începe banal și se sfîrșește banal, lăsînd impresia că cititorul este doar un
norocos care a avut șansa să vizioneze un episod. 

Cumva firesc, ne putem imagina că personajele vor fi acolo și mîine, vor rosti cu emfază
aceleași platitudini, vor bea același alcool ieftin. 

Cum, la fel de firesc, și noi ar trebui să citim capitolul următor.

(De reținut pregătirea traducătorului Szonda Szabolcs, fără de care  Tyúkok a mennyben, nu
ar fi așa de ușor abordabil cititorilor maghiari).
http://corbiialbi.ro/index.php/calimara/1893-ambrus-bela-despre-dan-lungu-537-i-tyukok-a-
mennyben-raiul-gainilor/?
fbclid=IwAR0KUBFfVL5XZd29Q20BkEBHaXJXG23dwW0JKb6qLY8Q4BSnbOLPxf-vBLY

4.

Dan Lungu, "Pâlpâiri", roman, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 264 p.

 
Dan Lungu e un scriitor de succes, fără concesiile pe care le implică de obicei romanul
comercial. 

Şi asta nu pentru că, sociolog fiind, îşi alege ca teme fenomene sociale de azi, de la noi, ci
fiindcă ştie să dea, cu mijloace literare, efectul de real, de autentic, să orchestreze limbaje
specifice, să-şi dozeze umorul şi ironia cu observaţii percutante şi scene ce rezumă
semnificativ lumea românească. Noul lui roman e diferit de ceea ce a scris până acum: mai
profund ca tematică şi mai original ca structură. Încrucişarea destinelor unor personaje cu
evenimentele şi mentalitatea epocii în care trăiesc e depăşită dintr-o perspectivă când
"ştiinţifică", teoretic abstractă, când de la firul ierbii, cea de a doua anulând-o pe prima prin
imprevizibilul omenescului ce nu poate fi schematizat. Personajul narator, Sebastian A.
Aanei, corporatist specializat în analiza riscurilor, îşi părăseşte temporar lumea computerizată
în care se gândeşte statistic şi pleacă într-un concediu de "recuperare sau explorare
identitară". Cum această vacanţă prevăzută în contract e considerată ea însăşi "un proiect",
sistemul, prin calcul al compatibilităţii, îi indică un anumit sat de munte. Ajuns acolo,
experimentează noţiunea obscură de identitate, în sensul autopercepţiei dar şi al felului cum îl
percep sătenii cu care încearcă să relaţioneze pe un parcurs plin de contrarietăţi. În lumea din
care vine Sebastian, realitatea e rescrisă mereu pe bază de sondaje şi statistici în care omul e
doar o unitate teoretică, "un cap de locuitor" anonim, fără personalitate şi biografie. Găzduit
în acea comunitate rurală, străinul începe să o exploreze ştiinţific, observând din afară, cu
metodele sociologului, antropologului, demografului lumea offline. Pe parcursul cercetării
însă, oamenii din sat încetează de a mai fi pentru el unităţi statistice, devin treptat persoane
7
concrete, cu sentimente, credinţe, poveşti unice, cu o naturaleţe a manifestărilor venită din
vechime. Corporatistul începe să înţeleagă că el însuşi nu e un număr ci o individualitate
complexă şi năzuieşte la crearea unei noi epistemologii care să ia în calcul omul viu, cu pul-
siunile, fricile, imaginaţia şi speranţele lui. Sistemul care l-a format nu doar profesional i se
pare acum mutilant şi primejdios: "Am avut sentimentul înspăimântător al concluziilor
predefinite, codate în ADN-ul acestui mod de gândire, mereu în favoarea sistemului care
creşte monstruos şi devorează. Atunci am meditat pentru prima oară la pâlpâiri. Am văzut
aici licărirea unei salvări". Metoda lui personalizată - reveria analitică - are drept cheie aceste
pâlpâiri care "nu înlocuiesc o cauză, ci scurtcircuitează un complex de cauze", te fac să
întrevezi lumi alternative. Pentru Sebastian, o astfel de lume e satul cu existenţa ritmată de
munci şi griji sezoniere, cu superstiţii şi ritualuri primitive, cu oameni care îşi ştiu de
generaţii poveştile. Împingând poarta spre ei, corporatistul supertehnologizat se loveşte de
obstacole greu de trecut, de la cel al limbajului şi obiceiurilor, la suspiciunea faţă de străini,
care ar veni totdeauna cu interese necurate. După ce află detalii despre gazdă, despre
gospodarii din vecini, despre primarul Polovăţ, ciobanul Romeo, vrăjitoarea Vanghelita,
despre luptele pentru putere din sat, Sebastian îşi doreşte să facă şi el parte din povestea lor
comună. Pariază pentru asta pe empatie, un sentiment - relaţie. Din păcate finalul romanului e
previzibil. Dan Lungu ştie însă cum să folosească amânări, echivocuri, răsturnări de situaţii,
să alterneze comicul cu meditaţia gravă, să provoace reacţii cititorului (fie şi insistând pe
amănunte scârboase), să-l facă să întrevadă în spatele portretelor, teoriilor şi scenelor peisajul
social în derivă al României de azi.
 

http://www.formula-as.ro/2019/1351/carte-47/dan-lungu-palpairi-roman-edi-tura-polirom-tel-
0232-21-74-40-264-p-24771

5.

INTERVIU Dan Lungu, scriitor: „Când mă scufund în roman trăiesc acolo“ 19 ianuarie 2019,
15:50 deLavinia BălulescuDevino fan Salvează în arhivă download pdf print article 0 (0
voturi) cuvinte cheie:interviu dan lungu lavinia balulescu editura polirom palpairi 0
comentarii 0 share Aboneaza-te la newsletter Abonare Dan Lungu Scriitorul Dan Lungu a
publicat în anul 2018 un nou roman, „Pâlpâiri“, la Editura Polirom. Într-un interviu acordat
ziarului „Weekend Adevărul“, autorul a vorbit despre volum, dar şi despre provocările vieţii
din postura de senator USR. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Emanuel Sporn, medic specialist
chirurgie generală la Wiener Privatkli... Simona Halep, invitată la „Game, Schett şi Mats“:
„Acum sunt în cel ma... Ce-i scria Eminescu din Kustenge iubitei: „Şed într-o mansardă şi
priv... Personajul principal din noua carte semnată de Dan Lungu este un soi de specialist (nu
suntem siguri în ce), care alege să se mute pentru o perioadă într-un sat românesc, acolo
unde, fără să vrea, e prins în tot felul de intrigi şi descoperă, cu această ocazie, universul
rural, băltind în urmele încă puternice ale comunismului. Aventurile prin care va trece eroul
lui Dan Lungu vă vor amuza, vă vor ului şi, având în vedere surpriza din final, poate vă vor
motiva chiar şi să mergeţi la vot la următoarele alegeri. „Weekend Adevărul“: „Pâlpâiri“, cel
mai recent roman al dumneavoastră, publicat la Editura Polirom, spune povestea unui
personaj ciudat, care alege să se mute pentru o perioadă într-o zonă rurală, într-un decor în
care se simt urmele comunismului. Totuşi, nu mai e vorba de comunism, ca în „Sînt o babă
comunistă“, ci de ceea ce lasă în urma lui comunismul în satele româneşti. Deşi e doar o temă
secundară, aş vrea să întreb de ce din nou peste toate istoriile din carte planează din umbră
8
aripa greoaie a comunismului? Dan Lungu: Apare şi comunismul în această carte, însă e
secundar, cum spuneţi, mai degrabă face parte din decor, din context. El e important pentru a
înţelege dimanica lumii rurale actuale, dar nu e definitoriu pentru tema cărţii, care e, de
această dată, mult mai abstractă. Personajul principal e într-un concediu de recuperare sau
explorare a identităţii, prilej cu care lucrează, ca hobby, la un obiect de cercetare absolut
personal, „Pâlpâirile“, pentru care elaborează o epistemologie proprie. „Pâlpâirile“ sunt acele
detalii sau mici evenimente care tulbură ordinea deja instalată, normalitatea, sunt inflexiuni
singulare ale lumii care lasă să se întrevadă versiuni alternative asupra realităţii, interpretări
concurente ce devin seminţe ale viitoarelor schimbări. Aventura intelectual-terapeutică a lui
Sebastian e un bun prilej de a descoperi limitele cunoaşterii de tip statistic, de a vedea firele
construcţiei sociale a cunoaşterii şi de a privi dintr-un unghi cu totul atipic satul românesc
contemporan. Lumea din care vine Sebastian e radical diferită de satul în care ajunge, dar,
mai mult decât atât, conceptele şi categoriile cu ajutorul cărora este interpretată realitatea se
dovedesc nu de puţine ori incomensurabile. Lumea din care vine Sebastian e cea spre care ne
îndreptăm, iar satul e cea de care, intergeneraţional, ne îndepărtăm - uneori lent, alteori prin
mişcări istorice bruşte, totalitarismul fiind o astfel de ruptură. Felul în care personajul se
schimbă pe măsură ce rămâne în acel mediu spune ceva despre societatea noastră? E un fel de
hârtie de turnesol? Experimentul lui este de fapt menit să ne arate pe noi, aşa cum suntem,
doar aducând un om din afară, care să poată să ne ilustreze natura trăind în mijlocul nostru?
Da, cred că ideea personajului-instrument de măsură se susţine, Sebastian este termometrul
cu care luăm temperatura lumii rurale contemporane, este marcator de diferenţe, substanţa de
contrast cu care developăm mentalităţi. Propria lui transformare este o mărturie. Sebastian
plonjează într-o lume necunoscută şi ne dă acces în direct la senzaţiile, gîndurile şi
raţionamentele lui, tributare, e drept, unei paradigme de cunoaştere, pe care el însuşi încearcă
să o submineze. Şi tot legat de presupusa schimbare prin care trece personajul. „Dincolo de
monitoare este jungla. Capătul lumii e acolo unde eşti offline. Unde nu poţi plăti cu cardul şi
nu poţi trage apa la toaletă. Dincolo de memoria hardurilor se află realitatea imprevizibilă,
oricâte variabile ai lua în calcul“, gândeşte Sebastian Aanei (personajul principal) la începutul
volumului „Pâlpâiri“. La final, spune: „Am experimentat un sentiment relativ nou, care îţi
strânge inima ca într-un pumn – nu prea tare, să n-o strivească, dar destul de puternic încât
să-ţi altereze respiraţia şi pulsul. Unii îi spun nostalgie. Regret“. Am senzaţia că personajul
robotizat din prima parte a cărţii se umanizează în urma experienţelor în satul românesc, chiar
dacă totuşi realitatea îl loveşte în faţă. Mă înşel? Sebastian se transformă, asta e clar, însă nu
ştiu dacă „umanizare“ e cuvântul cel mai potrivit. Încercând să înţeleagă lumea în care a
ajuns, logica lui analitic-pozitivistă lasă loc unor nuanţe emoţional-interpretative. Aerul său
distant de la început, atotcunoscător, şi modul de raportare statistic la lume, un mod care face
abstracţie de context şi de legăturile dintre indivizi, ambele dobândite în faţa monitoarelor cu
cifre şi grafice de riscuri, se dovedesc neoperaţionale în lumea reală, care, la firul ierbii şi al
vieţii comunitare, reclamă alt soi de înţelegere a lucrurilor. Sebastian se adaptează. Nu ştim
dacă e un status temporar sau o transformare profundă. El nu poate lua cu totul forma lumii
care îl găzduieşte, pentru că are alt background cultural, de aceea dezvoltă o gândire hibridă,
sui generis, care reflectă poate mai bine identitatea noastră compozită, cu registre simultane şi
diferite, imperfect compatibile. Criticul Mihai Iovănel spunea, într-o cronică publicată pe
„Scena 9“, că „Pâlpâiri“ ar putea fi un roman SF. Una din ipotezele sale era că personajul

9
principal, sosit dintr-o altă lume fix în lumea satului românesc, pentru un soi de experiment
misterios, ar putea fi venit chiar din viitor. Cum aţi primit această ipoteză? Originea şi
statutul social ale personajului principal sunt deliberat lăsate în ambiguitate, ceea ce face
plauzibilă şi o astfel de interpretare. Nu un SF cu tehnologii supersofisticate, ci în sensul unui
social science fiction. În privinţa experimentului, în ştiinţele sociale e o abordare acceptată
ca, atunci când ştii suficient de multe despre un set de variabile, să priveşti trecutul modelat
de acele variabile ca pe un experiment controlat. Asta vine din faptul că experimentele
sociale nu doar că ar fi foarte costisitoare, dar pun probleme serioase, dacă nu insurmontabile,
de etică. Poate fi vizita brutală în mediul rural a lui Sebastian Aanei considerată similară cu
sentimentul pe care îl are, de exemplu, un turist străin care ajunge pentru prima dată în
România? Seamănă. Iar în anii ‘90 perplexitatea străinului în faţa exotismului postocomunist,
ca să-l numim elegant, era şi mai acută. Între timp, diferenţele s-au mai estompat. Aceste
similarităţi ar putea fi explicate chiar prin teoria personajului, a realităţii ca antenă tubulară,
care telescopează pe segmente. Cât de mult v-aţi inspirat în „Pâlpâiri“ din ştirile ciudate pe
care le auzim zi de zi? Adevărul este că multe ştiri din România sunt fascinante prin
imprevizibilitate şi cruzimea detaliului. Par pur şi simplu inventate. Într-un fel, ele sunt
expresia unei stări de lucruri, a unei mentalităţi, atât la nivelul faptelor, cât şi al reflectării
mediatice. Posibilitatea ca anumite lucruri să se întâmple într-o anumită societate ţine de o
chimie profundă, nu totdeauna simplu de descifrat, însă putem compara comunităţile între ele
prin faptele pe care „le permit“ să se întâmple în interiorul lor. Aşadar, urmărind logica lui
Sebastian, „ştirile ciudate“ spun mult mai multe decât pare la prima vedere. M-au inspirat
fiindcă m-au intrigat, m-au lăsat nu de puţine ori cu gura căscată. Ştirile din România frizează
adesea involuntar literatura. O scenă foarte amuzantă din carte: primarul care află că
americanii îi aduc un calculator şi în primul rând crede că e un calculator de tipul celor care
ocupau o cameră întreagă şi funcţionau cu cartele perforate. În aşteptarea acestuia, pregăteşte
un adevărat ceremonial, fără să se aştepte că va fi un computer de birou. Sunt curioasă dacă
povestea asta e pură imaginaţie. Se iau aşchii de realitate cu ADN-ul compatibil şi se
construieşte o realitate nouă, vie şi cu semnificaţie proprie. Distribuţia, liantul, fragmentele
suplimentare, strategia punerii în poveste ţin deopotrivă de imaginaţie şi de meşteşug. Ca să
revin la întrebare, da, există aşchii prelevate din realitate, din istorii paralele, dar întreaga
poveste aşa cum apare în carte e produs al imaginaţiei. Cât timp aţi lucrat la „Pâlpâiri“? Aţi
avut un plan pe care l-aţi respectat? E un roman care s-a copt greu, la care am scris mai mult
de cinci ani. Lipsa timpului dedicat exclusiv scrisului m-a deturnat de mai multe ori. De
regulă, scriu întins pe timpul verii, după notiţele făcute în restul anului, însă organizarea
FILIT-ului cât am fost manager de proiect mi-a confiscat perioada cea mai propice. Am avut
un plan general, care s-a modificat pe parcurs, dar nu substanţial. Cea mai grea parte a fost
armonizarea tipurilor de discurs, astfel încât toate teoriile lui Sebastian să sune cât mai
natural, într-un acord, personal şi sofisticat, cu realitatea rurală. Volumul „Sînt o babă
comunistă“ a fost ecranizat de Stere Gulea. Ce şanse credeţi că sunt ca „Pâlpâiri“ să aibă
aceeaşi soartă? Chiar mi-e greu să spun. Victor Rebengiuc, la lansarea de la Bucureşti, unde
mi-a făcut bucuria să citească un fragment din roman, a spus că ar putea ieşi un film pe
cinste. Dar de aici până la un proiect concret e cale lungă. Într-un interviu acordat site-ului
HotNews aţi vorbit şi despre eternele probleme ale pieţei de carte din România şi la un
moment dat aţi spus: „Trebuie gândită o formă de a promova mai bine scriitorii români“. De

10
la cine consideraţi că ar trebui, concret, să vină acest demers? Principala instituţie care ar
trebui să se ocupe de soarta scriitorilor este Uniunea Scriitorilor din România, care are şi un
buget semnificativ în acest sens. Pe lângă proiectele proprii, Uniunea Scriitorilor ar trebui să
facă lobby în favoarea scriitorilor la Institutul Cultural Român, la Ministerul Culturii,
autorităţi locale ş.a.m.d. Din păcate, Uniunea tace. Tace şi nu face mai nimic pentru statutul
scriitorilor. Din ce aud, acum se ocupă cu pedepsirea filialelor care la recentele alegeri nu au
votat „cum trebuie“ - le scoate din proiecte, le taie de la finanţare, să se înveţe minte. Din câte
înţeleg, în curată manieră orientală, festivalul filialei din Chişinău, „Două state, o literatură“,
nu a mai putut derula a IV-a ediţie pentru că nu a mai primit bani „de la centru“ în anul ce
tocmai a trecut, cu explicaţia clară a cauzei. E trist să te răzbuni pe cei de pe peste Prut,
indiferent câte voturi ai primit acolo. Din anul 2016 sunteţi senator al Uniunii Salvaţi
România. Cum vi s-a schimbat perspectiva asupra României din acel an şi până în prezent?
Cum spuneam şi atunci când am candidat, am intrat în politică în primul rând pentru a sprijini
cultura, care a rămas tema mea principală. Despre domeniu ştiam că e reglementat confuz,
subfinanţat, că banii sunt cheltuiţi prost, fără a se urmări efecte reale. Acum am descoperit că
foarte puţini dintre cei ce reglementează sau administrează cultura au calificarea să o facă, că
legi în vigoare, cum ar fi programul naţional de achiziţie de carte, nu sunt respectate. Apoi, la
nivel politic, cultura e tratată în general ca o cenuşăreasă, iar atunci când e luată în serios e
privită din perspectiva propagandei, imaginii, identităţii naţionale, a valorilor istorice, fără o
înţelegere a specificului, a libertăţii creatorului şi autonomiei esteticului, fără sensibilitate
pentru cultura vie. Cum se înţeleg literatura şi politica? Cum vi s-a schimbat rutina/ritmul de
scris de când aţi devenit senator? Literatura se împacă cu orice. Nu cred că există vreo
ocupaţie sau îndeletnicire profund incompatibilă cu literatura. Fiind profesor de meserie,
ritmul mi s-a modelat de-a lungul anilor în funcţie de vacanţe: notiţe de-a lungul anului, scris
intensiv în timpul verii. Nu sunt genul care poate scrie în fiecare dimineaţă disciplinat o oră
sau două, după care să facă altceva; am nevoie de tot timpul din lume când mă aşez la masa
de scris. Orice urgenţă mă paralizează. Când mă scufund în roman trăiesc acolo un timp.
Lucraţi la altceva în prezent? Note şi observaţii fac tot timpul. Am şi vreo trei-patru romane
în cap, dar nu m-am hotărât pe care să-l încep. Ce face Dan Lungu într-un univers paralel?
Citeşte, vede filme, ascultă muzică, contemplă natura, se joacă cu copiii. O excursie la
capătul lumii Cea mai recentă carte a scriitorului Dan Lungu, „Pâlpâiri“, este publicată la
Editura Polirom. Un ins excentric şi misterios, aflat în concediu de recuperare sau explorare a
identităţii, ajunge la capătul lumii, pe care nu-l cunoaşte decât din jocurile pe calculator. Mai
precis, merge într-un sat, unde caută o metodă şi un obiect de cercetare absolut personale, cu
ajutorul cărora să-şi redefinească viaţa. Realitatea complică însă imprevizibil şi sistematic
lucrurile, de unde o serie întreagă de aventuri, la sfârşitul cărora casele din chirpici şi rachiul
de colivă ajung să aibă farmecul lor. CV Dan Lungu: Literatură, film, politică Numele: Dan
Lungu Data şi locul naşterii: 15 septembrie 1969, Botoşani Starea civilă: căsătorit, are doi
copii, Ilinca şi Filip. Studiile şi cariera: - scriitor, conf. univ. dr. la Universitatea „Al. I. Cuza“
din Iaşi, director al Muzeului Naţional al Literaturii Române Iaşi (2013-2017), senator USR,
membru în Comisia de cultură şi media a Senatului României. Co-fondator şi manager al
Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi - FILIT (2013-2016). Membru al
Uniunii Scriitorilor din România - Studii postdoctorale de sociologie la Sorbona - Printre cele
mai cunoscute romane pe care le-a publicat se numără: „Raiul găinilor“, „Sînt o babă

11
comunistă!“ (ecranizat în 2013, în regia lui Stere Gulea), „Cum să uiţi o femeie“, „În iad
toate becurile sînt arse“, „Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu“ şi „Pâlpâiri“, toate la Editura
Polirom. Locuieşte în: Bucureşti şi Iaşi.   UPDATE - DREPT LA REPLICĂ În urma
publicării interviului cu scriitorul Dan Lungu pe site-ul Adevarul.ro şi în ziarul „Weekend
Adevărul“, reprezentanţii Uniunii Scriitorilor din România au solicitat un drept la replică. Vă
prezentăm mai jos dreptul la replică, aşa cum a fost trimis el redacţiei de către Daniel Cristea-
Enache, director de imagine al Uniunii Scriitorilor din România: Într-un interviu acordat
Laviniei Bălulescu, pentru publicaţia «Weekend Adevărul» (18-20 ianuarie 2019), dl Dan
Lungu, senator al Partidului Uniunea Salvaţi România, face o serie de afirmaţii calomnioase
în legătură cu Uniunea Scriitorilor din România. „Din ce aud - spune dl Dan Lungu despre
Uniunea Scriitorilor din România -, acum se ocupă cu pedepsirea filialelor care la recentele
alegeri nu au votat «cum trebuie» - le scoate din proiecte, le taie de la finanţare, să se înveţe
minte”. Deşi e greu să luăm în serios o formulare care începe cu „din ce aud”, este limpede că
dl Dan Lungu nu cunoaşte încă modul de funcţionare a Uniunii noastre. Domnia sa nu are
idee de statutul breslei noastre şi de capitolele care se referă la activitatea filialelor Uniunii.
Filialele nu sunt finanţate de Uniune, şi nici nu finanţează Uniunea, reţinând fiecare
cotizaţiile membrilor săi ori apelând la diferite surse de finanţare pentru proiectele derulate de
respectiva Filială. Prin urmare, calomnia dlui Dan Lungu izvorăşte din ignoranţă, din rea-
credinţă (ceea ce nu l-a împiedicat să candideze la alegerile pentru preşedinţia U.S.R. de anul
trecut), dar şi dintr-o filozofie comunist-etatistă asupra Uniunii Scriitorilor. În plus, dl Dan
Lungu nu oferă niciun exemplu de „represiune” a conducerii U.S.R. îndreptată către Filiale;
şi nici n-ar fi avut cum. În ce priveşte Filiala de la Chişinău, conducerea U.S.R. s-a văzut
pusă în imposibilitatea de a realiza programul comun chiar înainte de alegerile de la U.S.R.,
din motive care ţineau de birocraţia autorităţilor din Moldova. Aiuritoare este şi o altă
afirmaţie fără acoperire a dlui Dan Lungu: „Pe lângă proiectele proprii, Uniunea Scriitorilor
ar trebui să facă lobby în favoarea scriitorilor la Institutul Cultural Român, la Ministerul
Culturii, autorităţi locale ş.a.m.d. Din păcate, Uniunea tace.” În mod vădit, dl Dan Lungu nu
are idee nici de parteneriatele U.S.R. cu Institutul Cultural Român, Ministerul Culturii şi
Identităţii Naţionale şi alte instituţii culturale importante, nici de proiectele şi programele
naţionale de tradiţie ale U.S.R. cu implicarea autorităţilor locale din ţară (Iaşi, Cluj, Alba
Iulia, Oradea, Arad…). Pentru calomnierea Uniunii Scriitorilor din România într-o publicaţie
ca „Weekend Adevărul”, dl Dan Lungu ar trebui să prezinte scuze, public, Uniunii
Scriitorilor din România şi cititorilor ziarului pe care i-a dezinformat.  

Citeste mai mult: adev.ro/plkz5c

https://adevarul.ro/cultura/carti/interviu-dan-lungu-scriitor-cand-scufund-roman-traiesc-acolo-
1_5c405708df52022f75b657fc/index.html?fbclid=IwAR3sbU5pCmQH7ffekocQqKfEL1ohNzAz15P10-
rFc_eVc551bQ8jzc5KZxk

6.

Reinventarea identității
 18-01-2019

12
  Nr. 954

Unul dintre conflictele reprezentative ale romanului contemporan se construiește în triada

individ vs realitate vs tehnologie. „Omul individual privit din perspectiva lui de a trăi în
lume“ – cum îl numește Toma Pavel în Gîndirea romanului – se confruntă cu nevoia de a-și
reconstrui identitatea și de a găsi o metodă nouă de înțelegere a lumii. Prins în realitatea
virtuală, în hățișurile tehnologiei, unde poate fi oricine/orice își dorește, dornic în continuare
de experiment și de (auto)cunoaștere, eul se întoarce spre lumea concretă pentru a-și recupera
„adevărata“ identitate. Personajul se aruncă în această ultimă confruntare, cu „realitatea
devenită misterioasă și profund neliniștitoare“, cum ar spune același Toma Pavel, dar nu din
pricina tendinței către ideal, ci din cauza experimentării multiple a hiperrealității (o,
Baudrillard) și a presiunii unei societăți statistice, rigidizate. Noul roman al lui Dan
Lungu, Pîlpîiri, pune în discuție această condiție ingrată a omului contemporan, care trăiește
clivajul suprafețelor înșelătoare, încercînd să înțeleagă cum funcționează toate aceste „lumi“
(pseudo)reale, să descopere o „metodă“ de cunoaștere – nu se mai poate fără aceasta – și mai
cu seamă încercînd să se reinventeze pe sine. Ingenios, manevrînd registre diferite, construit
pe cîteva teme/idei obsedante ale lumii de azi, de la noi și de aiurea, romanul este memorabil
atît pentru evoluția genului, cît și pentru perspectiva asupra umanității ce se construiește sub
ochii noștri.
Personajul este un individ care lucrează undeva, într-un fel de companie hipertehnologizată
și, aflînd că poate beneficia de un tip aparte de concediu, anume „concediu de recuperare
identitară“, face demersurile necesare pentru a-l obține. În urma recomandărilor consilierului
personal de la firmă, făcute pe baza unei analize de compatibilități, Sebastian Aanei este
trimis într-un sat, unde se instalează la o învățătoare pensionară, mama Ortansa. Preocupările
lui par să se situeze în zona bazelor de date, a analizei cantitative atît de la modă în toate
domeniile și a unei noi teorii socioepistemologice, așa cum reiese din discursul narativ la
persoana întîi: „Statistica are un soi de indiferență față de numerele mici, poate chiar un
dispreț ce vine din lipsa capacității lor de generalizare. Și totuși, în unghiul mort se ascund
singularitatea, umanul. Aici sînt pasiunile, fricile, imaginația, visurile. Aici își depun ouăle
viitoarele catastrofe. Cred că dorința de a judeca mereu în numere mari ascunde o sete de
putere. Statisticile și bazele de date au ceva violent în ele. Schematizează omul la cîteva linii,
ca să încapă în tabele și fișiere, să-l transforme într-un număr, să-l stăpînească, să-l controleze
prin context. Și aici e numai începutul. Pentru că arhivele birocratizează trecutul și-l
raportează doar la numerele mari, evacuează omul viu din el. Mereu, concluziile trase din
astfel de date sînt în folosul puterii și al menținerii sistemului“. Își dă seama că propria
singularitate riscă să devină o monstruoasă și rigidă participare la construirea acestor sisteme
și, într-o străfulgerare de moment – o „pîlpîire“ – , meditează la salvarea eului și la găsirea
unei epistemologii proprii și a unor „metode personalizate“. Una dintre metode este „reveria
analitică“ prin care urmărește satul, locuitorii, gazda, lumea atît de surprinzătoare pe care o
descoperă și pe care o resimte atît de diferită de reprezentările cu care era obișnuit.
Sebastian își propune o „imersiune“ neutră în zona rurală și urmărește, pentru început,
gospodăria de subzistență pe care o zărește de la fereastră, unde capul familiei este Manole.
Casa, grădina, curtea animalelelor, cerul – totul este prezentat ca într-un joc pixelat de
computer, în termeni și imagini cyber-tehnologice. Ironia implicită a autorului nu se regăsește
doar la acest nivel, ci și în subtila parodie a locurilor comune din literatura noastră inspirată
de sat. Dau doar două exemple: unul, legat de incipituri, fie à la Marin Preda, fie al
reprezentărilor religios-simbolice din narațiunile lui Slavici și Rebreanu – „Am trecut de

13
crucea strîmbă pe care era răstignit un Hristos cu fața spălată de ploi și de fîntîna cu cumpănă
de care atîrna o găleată roșie de plastic, apoi am pășit în sat. Era începutul lui mai“; al doilea
exemplu ține de marile toposuri ale acestei literaturi, cum ar fi oieritul, stîna, aici în registru
comic-grotesc-virtual: „Sîntem în vîrful dealului și undeva în vale zăresc o construcție
primitivă de stuf și de lemn, stîna. […] Ciobanul deșirat nu seamănă deloc a cioban. Pe cap
are o pălăriuță de pai, estivală, aproape cochetă, poartă o geacă fără mîneci bălțată, de
camuflaj, cum i se spune, peste cămașă de blugi. Apoi văd o  pereche de pantaloni de
salopetă, bleumarin, cu buzunare largi, iar în picioare are o pereche de cizme de cauciuc,
rămășițe ale echipamentelor de lucru din fabricile comuniste“. În variantă realistă sînt relatate
anecdote din lumea satului, prin vocea unui povestitor înnăscut, căruia i se spune
„bibliotecarul“, și care păstrează în primul rînd istoriile orale din satul românesc
postdecembrist, așa cum încă se manifestă el. Un episod poetic și simbolic este cel în care
Sebastian ajunge, plimbîndu-se, la cimitirul comunei, într-o amiază caniculară, cînd groparul
udă florile de pe morminte, plătit de urmașii emigrați ai decedaților în euro și lire. Arhiva
Primăriei, la care încearcă să aibă acces încă de la început personajul, rămîne inaccesibilă –
altfel spus, cunoașterea are multiple și nejustificate piedici.
Neutralitatea se dovedește imposibilă, metoda se complică în momentul în care Sebastian este
bătut de niște țărani, slujitori ai vechiului primar – cu același nume ca protagonistul –, care se
teme că-i pot fi descoperite ilegalitățile. Acțiunea ia locul imersiunii tăcute, astfel încît,
aproape deleuzian, aruncarea de zaruri a evenimentului devine singura soluție reală împotriva
sistemului care se reproduce tentacular, amenințînd comunitatea și individul deopotrivă.
Pîlpîiri reconfirmă un mare romancier și duce așteptările cititorilor contemporani la un nivel
superior. Dovedește că este posibilă o nouă ficțiune a ruralului, de o cu totul altă factură decît
cea (neo)realistă sau simbolică. Filozofia și sociologia din spatele poveștii, modul în care este
construit protagonistul, cu toate complicațiile moderne, mi-au amintit complexitatea viziunii
din Harta și teritoriul de Michel Houellebecq.
https://www.observatorcultural.ro/articol/reinventarea-identitatii/?
fbclid=IwAR2fzesmb7UOI5NzYFyp89hwo49wgxzCPmmCtEGIUa95rzlz7nMs28k6ueM

7.

https://alecart.ro/singularitatea-este-palpaire/?fbclid=IwAR2bdp-
JdCUB1po1cKHRlgNFZoubaqTay8fgFRwqKT1_DNdt9yFfkqKnOBI

8.

Antoine Roquentin prin satul post-

tranziție
Doris MIRONESCU

Distribuie cu:

14




Aparut in Dilema veche, nr. 775-776, 27 decembrie 2018 – 9 ianuarie 2019
● Dan Lungu, Pîlpîiri, Editura Polirom, 2018. 

În cel mai recent roman al său, Pîlpîiri,Dan Lungu se reinventează spectaculos. Romanul său
va fi surprinzător pentru cititorii lui consecvenți, deși sînt destule lucruri care să le mențină
fidelitatea. Cred că aici romancierul face altceva decît de obicei și merge la rădăcinile temei
sale esențiale, aceea a lumii românești din (post-)tranziție, privind-o din unghi epistemologic,
întrebîndu-se cum anume poate fi această lume, sau un anumit segment al ei, cunoscută. Iată
o carte care nu se ferește să fie dificilă și își pune probleme serioase: e vorba de a cunoaște o
realitate care îți este cu totul exterioară și care, chiar atunci cînd te imersezi în ea, îți prezintă
numai suprafețe. Citind-o, mi-am amintit de figura lui Wittgenstein dintr un film
experimental al lui Derek Jarman din 1993, cu filosoful încercînd să explice umanitatea unui
marțian. Așa e și în Pîlpîiri, unde un personaj misterios, un cercetător sau scriitor venit dintr-
o lume high-tech, încearcă să înțeleagă un spațiu straniu, ale cărui legi le descoperă inductiv,
pe parcurs. Putea fi o banală comedie a inadecvării, dar nu e asta: este o reflecție matură, de
care literatura și epoca noastră aveau nevoie, despre tipurile de lumi diferite în care trăim și
despre întrepătrunderile lor neașteptate, despre pasajele de trecere între ele și despre
„pîlpîirile“ care le semnalează posibilitatea.

Lungu a fost mereu un excelent povestitor de istorii, cu „auz“ foarte bun, adică un creator de
dialoguri și voci, de situații și personaje memorabile. În esență, e ceea ce trebuie să facă orice
bun scriitor. Cu toate acestea, pentru că romanele sale puneau mai mereu teme comunitare și
nu privilegiau individul, pentru că propuneau personaje-emblemă pentru o categorie întreagă,
capacitatea de observație a lui Lungu a fost pusă adesea pe seama formației sale de sociolog.
Asta nu face decît să dovedească cît de mult sîntem înclinați, în ziua de azi, să mitizăm
„societatea“ ca fiind un spațiu undeva departe de noi, pe care numai specialiștii îl pot
cunoaște. Cert este că, în cel mai recent roman al său, Dan Lungu s-a decis să profite, în
sfîrșit, de experiența sa de sociolog (și nu doar de observator al „naturii umane“) într-o
manieră pe care nimeni, nici eu, nu o anticipa. Și anume, în loc să se folosească de fișele și
materialul brut al observației de teren, Lungu aduce în ficțiune reflecția teoretică asupra
agregării comunităților umane și precauția metodologică față de tradițiile interpretative ale
umanioarelor. Mai mult, prozatorul se folosește de calitățile care au făcut, încă de la Raiul
găinilor, nota sa particulară ca scriitor: privirea detașată, distanța amuzată față de fenomenele
descrise, suspiciunea față de cazurile deja judecate.

Eroul este un personaj aflat în „concediu de recuperare sau explorare a identității“, venit într-
un sat din zilele noastre dintr-o lume misterioasă, despre care aflăm lucruri puține și
contradictorii. Mihai Iovănel, într-o cronică foarte bună, a spus că i se pare plauzibil să fie o
lume SF, și asta e și ideea: că lumea, probabil corporatistă, dar cu elemente de spațiu
academic, din care a venit Vizitatorul nu are nimic în comun cu lumea rurală. În esență,
Vizitatorul e un everyman, unul dintre „noi“, cititorii urbani, post-postmoderni ai acestei
cărți, locuitorii unei civilizații hiperconsumiste și tehnologizate, cei care văd lumea satului
drept reductibilă fie la pozele kitsch cu „tradiții“ de pe Facebook, fie la pozele grotești despre
15
 „prostia“ și înapoierea rurală de pe același Facebook. Noutatea vine din aceea că personajul
păstrează o rezervă de principiu față de gîndirea de grup și față de tradiții („Am aflat lucruri
minunate despre hore și șezători, costume și motive populare, doine și balade, nunți și
înmormîntări, dar nu-mi spune nimeni mai nimic despre izmene, despre spălatul pe dinți,
despre metodele de contracepție sau despre viața de zi cu zi în bătătură“). În același timp, el
este un individ care face de unul singur efortul de comprehensiune, iar presupozițiile sale
despre oamenii pe care îi întîlnește, nefiind validate de un mediu interpretativ comun, capătă
un aer patetic și alienat. Din acest motiv, romanul lui Dan Lungu Pîlpîiri seamănă
cu Greața lui Sartre, dacă existențialistul s-ar fi gîndit vreodată să își caute soluțiile în
diagnoza sociologică. Personajul se mișcă prin satul post-tranziție ca Antoine Roquentin prin
deșertul realului burghez, pîndind distorsiunile, momentele de criză care să-i indice că trăiește
într-o lume falsă, de fapt că există o ieșire. Asta sînt, de fapt, „pîlpîirile“ din titlu: „Există
mici incidente sau amănunte, de o natură aparte, care funcționează ca adevărate macazuri.
Care depășesc stadiul de imperfecțiuni ale unei realități ce se regenerează și se tranformă în
fisuri, prin care poți vedea hăul sau posibilitatea unei alte realități“.

Romanul are și poveste, și umor, dar asta mi se pare mai puțin important decît șansa de a citi
o carte așa de bună și de curajoasă, care vorbește despre cunoaștere și rateurile ei într-o lume
ca a noastră, atît de „edificată“ cu privire la toate cele.

Distribuie cu:





Aparut in Dilema veche, nr. 775-776, 27 decembrie 2018 – 9 ianuarie 2019

https://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/antoine-roquentin-prin-satul-post-tranzitie?
fbclid=IwAR27fLzhI66lHAek0pGR7o3ySMKdnUREQ5WsLwxnMkQww4oDs321X16G-
3g

9.

INTERVIU - Scriitorul Dan Lungu: În România are loc o modernizare de jos în sus, care

pune mari probleme guvernanţilor

BUCUREŞTI | Scris de Aura Marinescu | 18 dec 2018

16
"Depopulat şi îmbătrânit, satul tradiţional nu mai are nicio legătură cu ce ştiam despre el" -
este opinia scriitorului Dan Lungu, care recent a lansat romanul "Pâlpâiri", apărut la editura
Polirom, despre satul contemporan românesc. El subliniază că în mediul rural "are loc o

17
modernizare a României, o educaţie a spiritului civic cum nu a avut loc niciodată până acum
în România, de jos în sus". El găseşte şi o schimbare dramatică a mediului rural, şi anume
relaţia ţăranului cu proprietatea asupra pământului, săteni care nu mai ştiu cum să scape de
pământ. Umorul şi povestea, îmbinate cu grija pentru estetica frazei, sunt ingredientele alese
de autor pentru "Pâlpâiri", "un tort cu multe etaje", construit în aşa fel încât să se adreseze
diferitelor tipuri de cititori, aşa cum îl numeşte Dan Lungu într-un interviu acordat News.ro.

 Distribuie pe Facebook  Distribuie pe Twitter  Distribuie pe Email

Dan Lungu s-a născut în 1969 şi este unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori
români, cărţi ale sale fiind publicate în limbile franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă,
poloneză, slovenă, maghiară, croată, bulgară, greacă, macedoneană şi turcă.

La editura Polirom, a mai publicat volumele de proză scurtă "Băieţi de gaşcă" (ed. I, 2005;
ed. a II-a, 2013) şi "Proză cu amănuntul" (ed. a II-a, 2008), precum şi romanele "Raiul
găinilor" (ed. I, 2004; ed. a II-a, 2007; ed. a III-a, 2010; ed. a IV-a, 2012), "Sînt o babă
comunistă!" (ed. I, 2007; ed. a II-a, 2011; ed. a III-a, 2013; ecranizat în 2013, în regia lui
Stere Gulea; ed. a IV-a, 2017), "Cum să uiţi o femeie" (ed. I, 2009; ed. a II-a, 2010; ed. a III-
a, 2011), "În iad toate becurile sînt arse" (ed. I, 2011; ed. a II-a, 2014) şi "Fetiţa care se juca
de-a Dumnezeu" (ed. I, 2014; ed. a II-a, 2016; ed. a III-a, 2018). Tot la editura Polirom a
coordonat volumele colective "Tovaraşe de drum. Experienţa feminină în comunism" (2008,
în colaborare), "Str. Revoluţiei nr. 89" (2009, în colaborare), "Cărţi, filme, muzici şi alte
distracţii din comunism" (2014, în colaborare) şi "Cartea copilăriilor" (2016, în colaborare).

În 2011, statul francez i-a acordat titlul de "Chevalier de lʼ Ordre des Arts et des Lettres"
pentru contribuţii la îmbogăţirea patrimoniului cultural francez.

În prezent, este membru al partidului Uniunea Salvaţi România (USR) şi senator în

Parlamentul României.

Prezentăm integral interviul acrodat agenţiei News.ro

Reporter: Spuneaţi că aţi lucrat foarte mult la această carte. Cât timp?

Dan Lungu: Cel puţin cinci ani am lucrat, pentru că au fost mai multe forme şi am ţinut să o
rafinez foarte mult. A fost foarte complicat să lipesc cele două coduri: romanul ţărănesc şi
romanul epistemologic, ca să-i spun aşa. Tot discursul statistic despre mediul rural şi legături
de sânge, de rudenie, am vrut să sune cât de fericit, de natural şi nu am nimerit tonul în toate
scenele din prima, şi atunci reveneam, rescriam, mai scoteam un cuvânt, foloseam altul, a fost
multă muncă de întreţesere a celor două coduri.

18
Reporter: Credeţi că în prezent mai poate avea succes un roman ţărănesc? Ce aţi pus în
reţetă?

D.L.: L-am construit pe mai multe paliere, mai multe lungimi de undă, care se adresează
diferitelor tipuri de public. Are şi o poveste, are şi umor, are şi o sociologie rurală pe înţelesul
oricui şi are şi o parte supersofisticată acolo, care este pentru cititorii înrăiţi de literatură. E un
tort cu multe etaje, fiecare îşi alege ce-i place mai mult. E uşor de zis, greu de făcut chestia
asta supraetajată.

Reporter: Aţi calculat bine ca să iasă reţeta?

D.L.: Nu neapărat calculat, dar mie îmi place ca atunci când spun o poveste să nu plictisesc.
Oricât de sofisticat, orice aş vrea eu să transmit de complicat vreau să existe tensiune,
plăcerea lecturii.

Reporter: Ingredientul central - umorul?

D.L.: Umorul este unul dintre ele şi al doilea - povestea: scene care lasă suspans, care se
întrerupt, toate trucurile clasice, până la urmă, dar care funcţionează fără greş întotdeauna.

Reporter: Aţi avut grijă şi de estetică. Cât de bine să arate discursul.

D.L.: Da. La construcţia frazei, limbajul şi filosofia cărţii şi dialogul cu o întreagă tradiţie a

romanului românesc rural. Există un dialog cu mici scene care trimit la cele din Rebreanu,
Marin Preda, Sadoveanu, este un întreg dialog cu toată tradiţia. Nu poţi să faci altfel.
Deconstruieşti, dar făcând o reverenţă în faţa clasicilor.

Reporter: În aceşti cinci ani cât aţi lucrat la roman, aţi făcut şi cercetări în teren?

D.L.: Nu prea. Cercetări sociologice propriu-zise nu prea am făcut pe zona rurală. Am mers
în rural cu diferite ocazii: fie că am deschis mici puncte muzeale când eram director la
Muzeul Naţional al Literaturii Iaşi, fie că am mers pe la rude, fie când am deschis filiale ale
USR. Dar am cercetările mele care nu sunt foarte vechi, şi observaţiile ştiinţifice care oricum
rămân în "hard".

Reporter: Ce v-a inspirat să scrieţi "Pâlpâiri"? De unde a pornit ideea?

D.L.: În primul rând de la faptul că nu se mai scrie despre satul contemporan aşa cum e el şi
scriind despre el în acelaşi timp trebuie să deconstruieşti o ideologie. Ele trebuie făcute
simultan. Ideologia este foarte greu de deconstruit doar prin poveste şi simţeam nevoia unei

19
părţi teoretice. Şi am avut o "pâlpâire", ca să zic aşa: ca să înţelegi bine ruralul şi să-l descrii
trebuie să părăseşti statistica. Statistica nu funcţionează  într-o societate tradiţională, bazată
pe legături de sânge. Cum noi suntem obişnuiţi ca discursul social, ştiinţific, să se bazeze pe
procente, cifre şi cauzalitate, dacă X atunci Y, suntem tentaţi să judecăm la fel şi mediul
rural. Ori, mediul rural nu poate fi gândit şi înţeles aşa. Atunci am zis: dacă deconstruim,
atunci deconstruim cu ajutorul discursului despre metodă. Pentru că este o limită a metodei
aici.
În acelaşi timp, scriem despre rural, despre ce se întâmplă despre fenomene, dar deconstruim
toată ideologia prin limitele metodei. În fine, gândeşti multe, dar când te apuci practic de scris
e foarte greu. Aici am lucrat mult, la a găsi tonul foarte potrivit, să nu sune ca nuca în perete
când spui "epistemologie", "gnoseologie", "frecvenţă", "statistică", să sune foarte natural în
roman. Ori, când este vorba despre o cercetare ştiinţifică, nu te zgârie la urechi, dar când
citeşti un roman despre ţărani şi îţi apare "epistemologie" te întrebi ce-i cuvântul ăsta aici. Ori
ca să îl faci să sune firesc în contextul ăsta este multă muncă.

Reporter: Cum vedeţi lumea satului în prezent?

D.L.: Nu mai are de fapt nicio legătură cu satul tradiţional pe care îl ştim noi. Este depopulat,
îmbătrânit, sunt copii, adolescenţi care au crescut practic singuri, cu bunici, dar cu cei de 80
de ani, care nu văd, nu aud. Eu vorbesc mult despre satul moldovenesc, pentru că este cel pe
care îl cunosc cel mai bine, de pe malul Prutului. Sărăcia s-a mai estompat la cei care au copii
plecaţi în afară. Schimbarea dramatică este relaţia cu proprietatea asupra pământului. Nu ştiu
cum să scape de pământ. Este total precară relaţia cu pământul. E cu totul altceva decât ne
imaginăm noi. Mai întâi comunismul şi apoi post-comunismul au distrus-o.

Un caz absolut real despre o bătrână care încă mai ţinea la ideea de proprietate a pământului
şi a pământului care trebuie lucrat. Era foarte bătrână şi avea mult pământ, dar nu avea cum
să-l lucreze şi atunci, cu banii pe care îi primea de la copiii plecaţi în străinătate îi plătea pe
oamenii din sat să-l lucreze. Mult mai scump însă. Dar e ultima zvâcnire de asumare a relaţiei
cu pământul, a condiţiei ţăranului. "Nu pot să-l las pârloagă. Plătesc cât nu face, dar nu-l las
nelucrat", spunea ea. E o demnitate de-aia a ţăranului, să nu fie de ocară în sat. E ultima
generaţie şi ultima zvâcnire.

În schimb, ce mi se pare interesant că se întâmplă în rural, în oraşe mici, este influenţa celor
plecaţi în afară asupra celor rămaşi. Mi se pare că are loc o modernizare a României, o
educaţie a spiritului civic cum nu a avut niciodată până acum România, de jos în sus. Până
acum, România a fost modernizată prin elite, politic, de sus în jos. Acum, e o modernizare
care vine, printr-un transfer de mentalitate, de jos în sus, şi e prima dată iar asta pune mari
probleme guvernanţilor şi oamenilor politici. Pentru că e un tip de modernizare care lor le
scapă de sub control. Îmi aduc aminte de o scenă, pe care nu am inclus-o în roman pentru că
nu era locul. Copiii veniţi în vacanţă în sat pichetează primăria pentru că nu rezolvase nişte

20
probleme. Nu îşi imagina niciodată primarul ăla că nişte oameni din sat vine să-i picheteze
primăria. Dar care? Ăia care munciseră în străinătate. Atitudinea civică se învaţă. Şi o înveţi
prin exemplu, fie de la copiii plecaţi în afară care spun: "Uite, mamă, la mine în Italia dacă
am sunat la primărie, au venit şi au schimbat becul ars pe stradă". La noi, poţi să-ţi dai foc în
faţa primăriei că nu îţi înlocuieşte nimeni becul.

Cei mai tineri învaţă tipul ăsta de atitudine. Poţi să-l înveţi aşa, sau în piaţă, la proteste.

Reporter: Ce urmează după "Pâlpâiri"?

D. L.: O să mai vină un roman. Am în cap trei, mă voi apuca de cel care mă tentează cel mai
mult.

https://www.news.ro/cultura-media/interviu-scriitorul-dan-lungu-in-romania-are-loc-o-
modernizare-de-jos-in-sus-care-pune-mari-probleme-guvernantilor-
1922403518332018121218704998?fbclid=IwAR3zwtRif7KttpOpwTfcmjdfAeqIFwaA6rLuD-
7bEXE2ZyTipU85mP629Po

10.

Magda LUNG
Lumea mea în culori... (blog de cititor)

Dan Lungu

Pâlpâiri

Romanul este un cub rubik. Cu șase fețe paralele două câte două: stânga/dreapta -
comunism/democrație, față/spate - rural/urban, sus/jos – ezoteric (speculativ,
abstract)/exoterix (concret, empiric), și-n mijloc Sebastian Aanei - ca fostul primar;
coincidență de nume?

Cine este Sebastian Aanei? Sebastian este naratorul, el povestește ce i se întâmplă

într-un limbaj mult prea elevat pentru a fi un gamer pasionat de jocuri video (limbajul
prescurtat sau necivilizat lipsește cu desăvârșire), limbaj pe care-l transformă, voit, din
tehnic în cât mai mult familiar, uzual.

”Aș fi vrut să evit să-i spun "sat", pentru că asta declanșează reacții dintre cele mai
diferite, dar nu am încotro, luați-o ca pe o convenție. Ca și "pâine" sau "apă", "sat" nu e un
cuvânt inofensiv. În cele trei litere se ascund istorii încâlcite, cu potențial inflamabil, riscuri
pe care le miros imediat. În fine, ține de meseria mea.” [Dan Lungu, ”Pâlpâiri”, p.5-6]

21
 Plecat într-un concediu de recuperare identitară, Sebastian interacționează cu
oamenii (este găzduit la mamaia Ortansa) și cu tot mediul (muște, melci, câini, oi), încearcă
să glumească, empatizează chiar (drumul la stână), copie limbajul sătenilor, reacțiile, stările,
emoțiile, observă (direct, neutru, oblic), analizează, testează și vrea să se adapteze unei
civilizații din care nu face parte.

Acțiunea romanului se desfășoară într-un sat al unei comune din apropierea Prutului,
spre graniță și într-o altă locație, un fel de oraș nedefinit exact cu titulatura de ”oraș” și fără
nume. Nici satul nu are nume.

„Sunt la etajul șapte, iar acoperișurile multicolore, tivite cu verdele copacilor,

încheagă un desen vesel, copilăros. [...] De aceea am simțit nevoia să evadez. [...] Am
acceptat regulile jocului. Nu vreau să mă întorc, cel puțin deocamdată. De aceea nu
folosesc aparatul de aer condiționat din cameră, iar plasma nu am deschis-o nici o singură
dată. Sunt exagerat, știu, dar aștept ca lucrurile să se întâmple cu naturalețe.” [Dan Lungu,
”Pâlpâiri”, p.144-145]

Spațiul în care se mișcă Sebastian, delimitat de muchiile cubului, ar putea fi orice, de

la un județ la un univers. Sau tot, totalitatea spațiului, a timpului, a materiei, a energiei cu tot
cu constantele fizice și legile care-l organizează, un multivers în care unul dintre universuri
este satul românesc format din populație predominant bătrâni/copii, interacțiunile dintre
membri, obiceiuri, supersiții, limbaj, simplitate, rutină, o realitate concretă în care Sebastian
intră pentru a învăța și iese pentru a înțelege.

Timpul este irelevant în roman, nu există nici termene limită și nici planuri de viitor.
Există în schimb, cifre și procente, sociologie, teorie, practică, real, ireal, analiză deductivă,
în pași, teorii și dimineți cu culori, imagini, pixeli, sunete, zgomote, muzcă, izuri, mirosuri,
gusturi și cuvinte. Atingerile nu există deși oamenii se apropie prin îmbrățișări, saluturi și
săruturi.

„Mă tentează posibilitatea de a destabiliza realitatea, de a redefini lucrurile şi de a

face lumi la limita plauzibilului, ca nişte proteze care ne ajută să vedem mai departe, să
trăim mai intens, să ne înfiorăm metafizic, să ne reinventăm. Aşa cum în romanul poliţist se
află nucleul romanului modern, în S.F. se găsesc seminţele literaturii postmoderne. Nu poţi fi
contemporan fără să ai simţul versatilităţii şi fragilităţii definiţiilor tari, al lumilor...” [Dan Lungu
– revista ”Argos”]

În vârfurile cubului rubik, 5*5*5, la intersecția muchiilor cu planurile, e o lume. Câte

vârfuri, atâtea lumi. Lumi paralele, lumi suprapuse, lumi care se intersectează. Și tot atâtea
perspective. Și foarte multe straturi concentrice: tetrada filosofie-religie-artă-știință, triada
trup-minte-suflet, diada ființă-mediu înconjurător și unicul - omul cu mintea lui ce poate gândi
cel mult în patru dimensiuni, spațiul tridimensional plus timpul.

22
 Dincolo de mintea umană, de la a cincea dimensiune în sus, sunt pâlpâirile. Peste tot
sunt, apar în momentul ciocnirii dintre oameni și evenimente care, ambele, se mișcă în
continuu, haotic, brownian.

Un roman surprinzător, un amestec de râs cu plâns, de mister cu rutină, de anarhie

cu reguli, condimentat cu miros de borș de țară care-ți lasă gura apă, veceul din fundul curții
în care colcăie viermi – la propriu, vrăjitoare, oi, calculator, chirpici, primari, copii, rachiu din
colivă, bătrâni, bătăi și viață, viață în 7D. Cu un final imprevizibil.

(13.12.2018)

https://lumeameainculori.blogspot.com/2018/12/dan-lungu.html?
fbclid=IwAR3BUDn1FUMKK2pVX2HELr0aEB74tj5dSDDCFXqkt68D_smPrQimlx5iI38

11.

Ziarul de iasi > OPINII

Pâlpâiri
18.12.2018 02:50:00

AUTOR: BOGDAN CREȚU

GALERIE
 Foto

-+
Cu Pâlpâiri, Dan Lungu schimbă cu totul registrul. Abia aici (lucru mărturist public)
perspectiva este cu adevărat sociologică.
Dan Lungu loveşte, în roman, două mentalităţi, două medii distincte şi două concepţii despre
realitate total diferite. Dar mai face să coexiste şi cel puţin două tipuri de discurs divergente.
Naratorul provine dintr-o lume care şi-a elaborat metode şi strategii ştiinţifice pentru orice
tresărire, cât de palidă, a realităţii: totul este controlat, imprevizibilul a fost eliminat dintre
posibilităţile de manifestare a lumii. Virtualul a înlocuit fenomenologicul şi şi-a impus
consistenţa pixelată. Preferinţele, dorinţele, ezitările, dilemele, încercările sunt, toate,
înlocuite de statistici. Individul află din start care sunt şansele încercărilor sale, aşa încât
personalitatea lui nu mai are intervalul necesar ca să se manifeste. Lumea a fost înlocuită cu o
imagine milimetric programată, lumea vie a fost desenată ca o sumă de posibilităţi prevăzute
în program, asemnea unui joc video. Totul funcţionează perfect, nu e loc de arbitrar, nu e loc
de nereuşită. Dar Dan Lungu are inteligenţa de a nu insista în această direcţie, de a păstra
echivocul: cartea nu acordă suficientă importanţă fundalului pentru a deveni o distopie sau un
scenariu SF, pentru a aluneca în stereotipia acestui tip de discurs. O sugerează şi asta e
suficient.

23
Personajul-narator e nemulţumit de lumea lui impecabilă, e plictisit de perfecţiunea ei. Prin
urmare, îşi cere, lucru foarte rar, la care are o singură şansă în viaţă, un „concediu de
recuperare identitară” şi, conform prescripţiilor statistice, alege să şi-l petreacă într-un mediu
cât se poate de diferit: într-un sat. Aici, se simte ca un extraterestru (poate de aici sugestia din
cronica lui Mihai Iovănel): a ajuns la capătul lumii, căci, nu e aşa?, „capătul lumii e acolo
unde eşti offline.” Aici e nevoit să îşi reprime nu doar tabieturile, prejudecăţile, ci şi
reflexele. La început, priveşte pe geamul camerei pe care o ocupă în curtea vecinului ca şi
cum s-ar uita pe ecranul computerului. Dacă ar fi fost doar atât, romanul nu ar fi făcut decât
să analizeze suplu un clişeu. Dan Lungu de acum 10 ani ar fi valorificat, probabil, cu mult
umor, într-o naraţiune sincopată, acest subiect (aşa cum procedase, de pildă, în Sunt o babă
comunistă! cu una dintre temele cele mai acroşante ale momentului respectiv). Dan Lungu cel
de acum îl împinge însă în fundal, pentru a adânci posibilităţile. Nu mai rămâne la suprafaţă,
nu mai încurajează povestea spontană, vioaie, care să amuze, să incite la reflectare fără să
indice şi direcţia. Sociologul ştie că toate instrumentele ştiinţifice, bazate pe statistici, pe
sondaje, oricât de riguroase, pot explica funcţionarea unui sistem social, dar ratează un lucru
esenţial: unicitatea, adică umanul, tot ce este mai profund şi mai unic în individ.
Protagonistul romanului, e, deci, un disident, un nemulţumit de marele fals, de sistemul care
provoacă inventarea ştiinţifică a unei realităţi apocrife, rupte de elementar şi de firesc şi mai
ales de natură, pe care, astfel, o controlează. Numai că accentul nu cade pe acest conflict, ci
pe încercarea eroului de a-şi conserva identitatea, de a nu se lăsa confiscat sau sedus de
avantajele lumii sale, care e cea a centrului de unde emană puterea. Prin urmare, el se
exilează într-o realitate mult mai concretă, abundent concretă. Pentru a-şi recupera
identitatea, personajul lucrează la elaborarea unei „epistemologii proprii” prin care să
fundamenteze ştiinţific o intuiţie privitoare la realitate: aceasta ar avea, uneori, nişte noduli
aproape insesizabili în care realitatea poate găzdui contrariul ei, puncte minimale prin care
imprevizibilul intră în lume. El le numeşte „pâlpâiri”. Aici stă, de fapt, miezul romanului:
într-o teorie. Nu într-o poveste, nu într-un personaj, ci într-o teorie: „Există mici incidente sau
amănunte, de o natură aparte, care funcţionează ca adevărate macazuri. Care depăşesc stadiul
de imperfecţiuni ale unei realităţi ce se regenerează şi se transformă în fisuri, prin care poţi
vedea hăul sau posibilitatea unei alte realităţi. Mă interesează detaliile care destabilizează
echilibre, tulbură suprafeţe, poticnelile sau tusea care desvrăjesc discursuri, pâlpirile care
subminează involuntar lumi şi ne obligă să o luăm de la capăt cu întrebarea «cine suntem?».
Există un punct în care realitatea basculează în iluzie, în care deciziile ies din rutina
cotidiană, sunt trădate, rămân fără obiect.”
Odată elaborată această teorie, personajul contemplă, studiază realitatea din acest unghi. Or,
privită permanent cu un anumit interes, dintr-un punct fix, ea îşi relevă aspect nebănuite.
Satul devine terenul de investigaţie pe care îşi verifică teoria. Or, conform unui aparent
paradox filosofic, conceptul, odată intuit şi formulat, trage după el realitatea, care i se supune.
Dan Lungu îşi lasă personajul să teoretizeze, să speculeze. Nu îi retează discrusurile, astfel
încât o parte consistentă a cărţii e alcătuită din asemnea peroraţii, digresiuni necesare, foarte
bine articulate. Acesta este, după mine, tonul principal al cărţii, de aceea romanul începe cu o
astfel de dizertaţie, pentru a fixa registrul. Sunt aici unele dintre cele mai bune şi mai
profunde pagini ale cărţii. Aici e de găsit noul Dan Lungu, de fapt: în curajul de a nu-şi mai
cenzura reţeaua ideatică din spatele intrigii, în încrederea pe care i-o acordă cititorului. Astfel,
intrigile colaterale devin probe care verifică teoria. Dar ele au şi rolul, pe care şi-l îndeplinesc
cu brio, de a impune un ritm alert lecturii, de a susţine nu doar curiozitatea, ci şi interesul prin
inserturile comice. Citită şi aşa, cu inters pentru naraţiunile ei secundare, cartea oferă multiple
satisfacţii.
În Pâlpâiri Dan Lungu a ridicat vizibil miza. Este, o spun şi eu, romanul său cel mai reuşit,
tocmai prin ceea ce nu se manifesta în cărţile dinainte: discursul speculativ, ideatic.

24
Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia
Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul
Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/palpairi--207274.html?
fbclid=IwAR1F9_TPJmK32bo2SgsV-ft36TVpBh41g78H4mKSIEodLPxiFx8LME2m1vQ

12.

VIDEO INTERVIU Dan Lungu, scriitor: Cât se citește în România și ce înseamnă în

cifre un scriitor de succes / Românii pleacă din țară masiv fiindcă sunt speriați de
iminența unei dictaturi
de Ionut Baias     HotNews.ro
Sâmbătă, 8 decembrie 2018, 11:46 Actualitate | Cultură

FacebookTwitterEmailMai multe...

Senatorul si scriitorul Dan Lungu

Foto: Hotnews
Dan Lungu este unul dintre cei mai apreciați și mai traduși scriitori români, este în același
timp conf. univ. dr. al Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași, fost director al Muzeului
Național al Literaturii Române Iași și co-fondator al Festivalului Internațional de Literatură și
Traducere – FILIT. La alegerile legistlative din 2016 a obținut un mandat de senator de Iași
din partea USR.

Romanul sau ”Sunt o babă comunistă” a fost tradus in mai multe limbi și a fost ecranizat în
regia lui Stere Gulea. Alte cărți au cunoscut succesul pe scena teatrului cum ar fi ”Cu cuțitul
la os” și ”Nuntă la parter”.

Despre noul său roman ”Pâlpăiri”, criticii spun ca va fi printre cele mai bune cărti din istoria
literaturii române care trateaza viața satului.

Dacă un străin m-ar pune să îi explic cum a evoluat România după 1990 i-aș face cadou
cărțile lui. Nu sunt critic literar, dar scriitorul Dan Lungu îmi seamănă foarte tare cu un
chirurg care te operează pe viu și îți spune glume în același timp. Nu știi dacă să razi sau să
urli de durere, dar te ridici de pe masa de operație cu certitudinea că ceva s-a vindecat in tine.

”Raiul găinilor (2004), Sînt o babă comunistă (2007), În iad toate becurile sînt arse (2011),
Fetița care se juca de-a Dumnezeu (2016) si Pâlpâiri (2018) trateaza societatea românească
aflată in deruta anilor 90, trecerea de la sistemul centralizat de stat la capitalismul incipient si
natang pana la tema migratiei, a copiilor ramasi acasa cu dorul parintilor si a satului romanesc
din prezent care isi cauta un drum spre mai bine. Tocmai de aceea, discutia noastra nu putea

25
ocoli aceste fenomene, vazute prin lupa sociologului Dan Lungu.

Dan Lungu, despre ce își dorește un scriitor și ce înseamnă să ai succes din punct de
vedere editorial: 

”Pe mine mă interesează în primul rând dacă îi place cartea mea lui Agopian sau Gabrielei
Adameșteanu. Apoi contează traducerile, nu neapărat din punct de vedere financiar ci ca
prezență pe o piață de carte străină. Participarea la festivalurile internaționale importante și
premiile primite contează. Strict financiar, succesul apare după ce ești tradus și vândut afară.
Chiar dacă în străînătate drepturile de autor sunt undeva între 4 și 7%, iar in Romanaia pot fi
între 8 și 12%, in străinătate se vinde mai mult și se simte. Un scriitor debutant va vinde
1.000 de exemplare, iar financiar nu contează. Dacă vinzi peste 5.000 de exemplare se simte,
dar sunt puțini scriitori care pot face asta. În România, cu excepția a doi-trei scriitori, nu se
poate trăi din scris sau se trăiește modest.”

”Noi avem în primul rând-ceea ce nu e neapărat rău-o piață foarte deschisă pentru traduceri.
Cred că 80% din cărțile care apar în România sunt traduceri. În Franța sau în Germania sunt
procente până la 40%-50%, iar în SUA doar un procent de 5%. Suntem o piață foarte
deschisă, foarte permisivă, ceea ce e spre folosul cititorilor, dar și al scriitorilor. Trebuie
gândită însă și o formă de a promova mai bine și scriitorii români.”, spune Dan Lungu.

Dan Lungu, despre plecarea românilor în străînătate începând imediat după revoluție și
până în prezent: ”Românii sunt speriați acum de iminența unei dictaturi, iar zvonurile
despre ieșirea din Uniunea Europeană sunt catastrofale”

Micul trafic și studetii plecați la studii imediat după 90 au constituti primii pași ai migrației.
Atunci, românul a constatat că dacă lucrezi acolo o luna poți câștigă cât într-un an în
România. Traseele neoprotestante pe care intrau bibliile în țară au fost folosite de români în
sens invers. Deschiderea granițelor a dus, în mod fires,c și la plecări masive. În timpul crizei
economice am avut o stagnare, dar acum plecările sunt din nou foarte mari. 

Dan Lungu, despe Uniunea scriitorilor ”ca o cutie neagră și plină de secrete spre care
dacă întinzi mâna te și muscă”

Concilierea în Uniunea Scriitorilor nu a mai fost posibilă din momentul în care am întrebat de
bani, spune Dan Lungu care crede că această opacizare instituțională vine din faptul că nu
există un exercițiu al transparenței, că Uniunea nu a intereactionat niciodată cu publicul și
”mai avem și această perspectiva genialoida a scriitorilor care nu trebuie deranjați”. 

”Noi suntem o instituție de elită, ziceți mulțumesc că suntem pe pământul asta, e suficient
pentru voi... mai întrebați și despre bani?”, așa se manifestă Uniunea Scriitorilor.

26
https://www.hotnews.ro/stiri-cultura-22855477-video-interviu-dan-lungu-scriitor-romania-
citeste-mai-pusin-nu-poate-trai-din-scris-inseamna-cifre-scriitor-succes.htm?
fbclid=IwAR3NlvrHfuFAsIGqacZ4GraQpmV56MmIC0Xyj0xK4eIOxTL6kArr6F26bjE
13.

27