Et - Metode I Tehnici de Cercetare Criminologie

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT
LUCRARE DE DIPLOMĂ
- Criminologie -
Metode şi tehnici de cercetare
criminologică
Coordonator ştiinţific:
Absolvent:
Bucureşti
PLANUL LUCRĂRII
CAP.1 Aspecte introductive

1.1 Metodologie, metodă şi tehnică
1.2 Etapele cercetării
CAP.2 Metode
2.1 Teorie şi metodă în criminologie
2.1.1 Consideraţii generale
2.1.2. Privire istorică
2.1.2.1 Şcoala clasică
2.1.2.2 Şcoala cartografică
2.1.2.3 Şcolile tipologice
2.1.2.4 Şcoala sociologică
2.1.3 Tendinţe actuale
2.2 Metode particulare utilizate în domeniul criminologiei
2.2.1 Metoda observaţiei
2.2.2 Metoda experimentală
2.2.3 Metoda clinică
2.2.4 Metoda tipologică
2.2.5 Metoda comparativă
2.2.6 Metoda de predicţie
CAP.3 Tehnici
3.1 Observaţia
3.1.1 Caracterizare
3.1.2 Tipuri de observaţie
3.1.3 Tipuri de observatori
2
3.1.4 Relaţia observator – observat
3.2 Chestionarul
3.2.1 Caracterizare
3.2.2 Tipuri de chestionar
3.2.3 Alcătuirea chestionarului
3.3 Interviul
3.3.1 Caracterizare
3.3.2 Tipuri de interviu
3.3.3 Realizarea interviului
3.4 Tehnica documentară
3.4.1 Caracterizare
3.4.2 Tipuri de documente
3.4.3 Tipuri de analiză
3.5 Tehnici secundare
3.5.1 Caracterizare
3.5.2 Testele
3.5.3 Scala de atitudini
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
3
CAP. 1 Aspecte introductive
Apărută mai târziu, la sfârşitul secolului XIX, criminologia s-a dezvoltat în-
continuu, ajungând în zilele noastre să se prezinte ca o ştiinţă bine structurată şi con-
solidată.
Naşterea criminologiei ca ştiinţă este cel mai adesea legată de momentul apari-
ţiei, cu un secol în urmă, a lucrărilor lui Cesare Lombroso, Enrico Ferri şi Raffaele
Garofaro.
Problematica crimei şi a autorului ei a preocupat însă gândirea umană cu mult
înaintea secolului XIX. Mărturie stau operele filosofice şi literare ale antichităţii.
Tragedia lui Oedip a fascinat generaţii întregi de cercetători din diferite domenii, re-
prezentând una din sursele principale de inspiraţie ale psihanalizei lui S. Freud, dar
având şi consecinţe importante pentru evoluţia criminologiei1.
Din punct de vedere teritorial, criminologia are un domeniu foarte larg de ex-
perimentare, ea preocupând aproape toate ţările lumii. Stau mărturie în acest sens
tratatele, monografiile, manualele de criminologie, institutele, laboratoarele, asociaţi-
ile şi congresele de criminologie, predarea criminologiei în universităţi, toate acestea
dovedind interesul şi importanţa criminologiei în sistemul ştiinţelor social-umane
contemporane.
Cercetarea criminologică a fost de asemenea favorizată şi de existenţa în unele
ţări a unui cadru instituţional organizat în felul clinicii de psihiatrie, care a oferit oa-
menilor de ştiinţă posibilitatea să efectueze unele experimente şi să verifice unele
1
Rodica Mihaela Stănoiu, Introducere în criminologie ED Academiei de ştiinţe sociale şi politice Buc. 1989 ………
pag. 11
4
ipoteze. În acest context prielnic, cercetările cu privire la crimă, criminal şi crimina-
litate capătă un caracter constant, prefigurând o nouă disciplină ştiinţifică.
Din punct de etimologic cuvântul criminologie este format din două cuvinte de
origine greacă: crimen – în sensul originar de acuzaţie şi apoi de infracţiune – şi
logos – la origine discurs, raţiune, iar ulterior ştiinţă2.
Dacă am încerca să dăm o definiţie criminologiei, aceasta nu ar putea fi una
exactă, deoarece aceste definiţii se conturează în funcţie de orientările autorilor lor,
care pot fi adepţi ai concepţiilor sociologice în materie de criminalitate şi criminolo-
gie, sau pot privi problema ca adepţi ai concepţiilor psihologice despre criminalitate.
Criminologii americani E. Sutherland şi D. Cressey afirmă despre criminologie
că este “ştiinţa care studiază criminalitatea ca fenomen social ”, în special cauzele
acesteia şi mijloacele de luptă împotriva acestui fenomen. Această definiţie menţio-
nează şi problema cauzalităţii şi a mijloacelor de luptă împotriva acestui fenomen, dar
ca şi celelalte definiţii ale adepţilor sociologiei face trimitere doar la latura socială a
criminalităţii, fără nici o referire la elementele componente ale fenomenului ( crimă,
criminal ).
Conform definiţiilor adepţilor concepţiilor psihologice despre criminalitate,
criminologia se compune dintr-o seamă de crime, fapte individuale, fapte care sunt
săvârşite de anumite persoane – infractori - , care trebuiesc implicaţi în definiţie, căci
fără crime şi criminali nu poate exista nici criminalitate, ca fenomen social.
Alţi autori include în cercetarea criminologică problema infractorului, delic-
ventului sub raport social, biologic şi psihologic.
Ca o concluzie la ceea ce an evidenţiat mai înainte, putem defini criminologia
ca ştiinţa care studiază criminalitatea ca fenomen social şi ca fenomen individual,
crimele săvârşite care o alcătuiesc, persoanele care le-au comis, cauzele săvârşirii şi
mijloacele de prevenire şi combatere.
Istoria de până acum a criminologiei reprezintă o succesiune de abordări din
diverse perspective ale fenomenului criminal: biologică, sociologică, psihologică,
psihiatrică, psihanalitică, genetică, etc.
2
Lector Univ. Valerian Cioclei, Criminologie etiologică ED. Actami Buc.1996 ……… pag.28
5
Este normal ca fiecare din abordările enunţate să fi încercat cunoaşterea feno-
menului criminal din perspective proprii, utilizând metode şi tehnici de cercetare spe-
cifice3.
În primele faze criminologia se dezvoltă în cadrul altor discipline ştiinţifice.
Statistica găzduieşte studiul criminologic al stării şi dinamicii fenomenului infracţio-
nal. În cadrul sociologiei îşi fac loc preocupările pentru studiul influenţei mediului
social al criminalităţii, iar în antropologie, psihiatrie şi psihologie atenţia se îndreaptă
către studiul infractorului4.
Deoarece nu se constituie încă ca o disciplină autonomă, la sfârşitul secolului
XIX şi începutul secolului XX criminologia se prezintă sub forma unor capitole în
cadrul altor discipline: antropologie criminală, psihologie criminală şi sociologie cri-
minală.
Studiile întreprinse între cele două războaie mondiale au drept consecinţă o
acumulare de cunoştinţe privind fenomenul criminalităţii şi plasarea problematicii
criminalităţii din rândul disciplinelor amintite într-o disciplină autonomă.
1.1 Metodologie, metodă şi tehnică

Termenul de metodologie în sens etimologic provine din cuvintele greceşti:
methos – metodă şi logos – ştiinţă; “ştiinţa metodelor”. În sens literar, metodologia
este ştiinţa integrală a metodelor, metoda fiind demersul raţional al spiritului pentru
descoperirea adevărului sau rezolvarea unei probleme.
Metodologia criminologică este acea parte din criminologie care se ocupă cu
studiul metodelor şi tehnicilor de investigare a fenomenului infracţional, urmărind
integrarea acestora într-un sistem logic şi coerent potrivit anumitor principii dirigui-
toare.
Metoda este modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de cunoaştere şi
de transformare a realităţii obiective. Aşa cum se precizează în “Dicţionar de
filosofie” – 1978 – “aspectul teoretic este cel mai activ al ştiinţei, care jalonează ca-
3
Lector Univ. Valerian Cioclei, Criminologie etiologică ED. Actami Buc.1996 ……… pag.38
4
Rodica Mihaela Stănoiu, Introducere în criminologie ED Academiei de ştiinţe sociale şi politice Buc. 1989 ………
pag. 13
6
lea dobândirii de cunoştinţe noi”. Gândirea metodică asigură corelaţia logică internă
şi concordanţa imaginilor noastre mintale cu realitatea obiectivă5.
Pe baza principiilor generale ale gândirii metodice puse la dispoziţie de materi-
alismul dialectic şi istoric, valabile atât în ştiinţelor naturii, cât şi în ştiiţele sociale,
fiecare domeniu de cercetare dezvoltându-şi propriile sale reguli şi norme de cunoaş-
tere.
Albert Brimo defineşte metoda ca acea ordine ce se pune în studierea şi învăţa-
rea unei ştiinţe urmând condiţiile, particularităţile acelei ştiinţe 6. Metoda constituie
astfel o încercare de a reduce arbitrarul la ordine, o modalitate prin care cunoaşterea
spontană se va transforma în cunoaştere critică, gândirea devenind o unealtă de cer-
cetare.
Tehnica sau procedeul nu constituie decât o anumită metodă de acţiune. ”Felul
practic, procedural în care se utilizează o metodă sau alta de cercetare se numeşte
tehnică “ arată Ana Tucicov Bogdan.
1.2 Etapele cercetării

O delimitare strictă între diferite tipuri de cercetare fiind greu de realizat, ră-
mâne în primul rând valabilă clasica diviziune între cercetarea fundamentală şi cer-
cetare aplicativă.
În ceea ce priveşte cercetarea fundamentală se face distincţie între cercetarea
fundamentală pură şi cercetarea fundamentală aplicativă.
Cercetarea fundamentală pură introduce în domeniul criminologiei elemente de
psihologie, sociologie, genetică, biochimie, patologie, statistică, drept şi din orice
domeniu care ar contribui la înţelegerea şi explicarea cauzelor fenomenului
criminalităţii. Cercetarea fundamentală direcţionată cuprinde ştiinţe exacte, cum este
istoria naturală a omului şi ştiinţe denumite culturale7.
5
Septimiu Chelea, Cunoaşterea vieţii sociale. Fundamente metodologică ED. Institutul Naţional de Informaţii Buc.
1995 ……… pag. 53
6
Rodica Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie ED. Academiei Republicii Socialiste România
Buc. 1981 ……… pag. 11
7
Buc. 1981 ……… pag. 18
7
Unii autori au încercat să minimalizeze rolul cercetării fundamentale, afirmând
că ştiinţa criminologiei nu poate fi definită prin ea însăşi, ci numai prin ceea ce
realizează, cadrul acesteia limitându-se în consecinţă numai la cercetarea aplicativă.
Cu toate acestea, elaborarea unei politici penale eficiente, ca şi a unor programe de
prevenire şi resocializare a infractorilor nu se poate realiza fără o cunoaştere profundă
a cauzelor fenomenului infracţional.
În criminologie tipurile clasice decurg din dubla finalitate a cercetărilor. Se are
în vedere, pe de o parte studierea fenomenului infracţional independent de utilizarea
imediată a cercetărilor, iar pe de altă parte rezolvarea unor probleme în mod practic.
Între diferitele tipuri de cercetare un loc important îl ocupă cercetarea
etiologică, care are ca principal obiectiv descoperirea cauzelor care determină şi a
condiţiilor care favorizează săvârşirea infracţiunilor. Acesta este un subiect
controversat, deoarece se pune problema dacă cercetarea etiologică este o cercetare
fundamentală, sau una aplicativă. Conform celor arătate mai înainte putem spune că
această controversă este neîntemeiată, deoarece cercetarea etiologică se poate încadra
în fiecare din cele două tipuri.
Un alt tip de cercetare este cercetare de evaluare, care îşi propune să măsoare
eficacitatea sistemului judiciar şi urmăreşte să cunoască în ce măsură sancţiunile
penale corespund scopurilor urmărite de politica penală.
O altă împărţire a cercetării poate fi socotită şi cea în cercetare activă sau de
acţiune şi cercetare de tip operaţional.
După unii autori cercetarea operaţională reprezintă în ştiinţele exacte ceea ce
cercetarea activă reprezintă în ştiinţele sociale.
Cercetarea activă este acel tip de cercetare care se preocupă de schimbarea unei
situaţii existente, în sensul ameliorării acesteia. Realizarea cercetării active presupune
o strânsă colaborare între cercetători şi factorii de decizie din diferite domenii ale
vieţii sociale. Ea nu implică neapărat verificarea unei ipoteze de cercetare şi apelarea
la grupuri de control.
8
Cât priveşte cercetarea operaţională aceasta poate servi îndeosebi la alcătuirea
unor statistici financiare complete şi unitare, la crearea unui sistem informaţional pe
bază de ordinator la nivelul tuturor instanţelor judiciare, la reducerea costului şi la
creşterea eficacităţii organelor judiciare.
Factorii care delimitează alegerea tipului de cercetare sunt :
- natura şi complexitatea temei abordate
- formaţiunea cercetătorului
- posibilităţile concrete de realizare.
În practică cel mai adesea proiectele de cercetare se realizează prin
întrepătrunderea diferitelor tipuri de cercetare.
Cercetarea ştiinţifică indiferent de tema supusă studiului se va desfăşura în
funcţie de un plan de cercetare, care trebuie să cuprindă etapele principale ale
cercetării, menite să oglindească mersul metodic al gândirii cercetătorului de la
început şi până la finalitatea temei.
Cadrul teoretic sau problematica de cercetare presupune trei faze:
1) determinarea cadrului de referinţă
2) determinarea cadrului conceptual
3) elaborarea ipotezelor de cercetare
1 ) Cadrul de referinţă are rolul de a ne familiariza cu problematica de
cercetare, de a înfăţişa aspectele principale ce urmează a fi studiate şi de a determina
limitele cercetării.
Un rol hotărâtor pentru determinarea cadrului de referinţă revine documentării,
al cărei conţinut şi întindere depinde în special de natura cercetării întreprinse. Vom
face distincţie între cercetarea de documente care se limitează la identificarea şi
examinarea unor date preexistente, cuprinse în surse de documentare şi cercetare de
fapte care constă în culegerea din teren a datelor necesare.
Cercetarea criminologică se reduce rareori la cercetarea de documente, ea
cuprinzând aproape întotdeauna şi cercetarea de teren.
9
Această etapă a cercetării presupune acordarea unui spaţiu suficient
documentării, iar din partea unităţilor în cadrul cărora se realizează cercetarea
presupune acordarea sprijinului în scopul uşurării contactului criminologului cu
sursele de documentare.
2) Cadrul conceptual constă în transformarea unor concepte abstracte, teoretice
în concepte operaţionale, susceptibile de a fi măsurate şi evaluate, transformare ce
constă într-o succesiune de momente prin care se realizează o dezmembrare a ideii
teoretice în elemente, componente măsurabile.
Analiza conceptuală trece prin câteva faze:
a) Definirea nominală a conceptelor care constă în precizarea sensului pe care îl dăm
conceptelor cu care operăm în cercetarea respectivă. Multe erori se datorează
faptului că se utilizează o terminologie ambiguă, conferindu-i-se aceluiaşi termen
sensuri diferite.
b) Dezmembrarea conceptului nominal în diferitele sale elemente componente, care
dă posibilitatea studierii oricărui concept sub toate aspectele sale. Ca un exemplu
putem folosi conceptul de inadaptare, care poate fi studiat sub aspectul diferitelor
manifestări de inadaptare, al frecvenţei acestora.
c) Despicarea acestor aspecte, dimensiuni în indicatori uşor observabili şi măsurabili,
indicatorul devenind astfel variabilă.
Astfel dimensiunile reţinute au fost transpuse în manifestări concrete de
comportament negativ ( furt, omor, etc.), pozitiv ( cinste, eroism, etc.) sau
indiferent ( jocul de cărţi ), faţă de care reacţia socială poate fi măsurată,
constatându-se gradul de aprobare sau dezaprobare.
d) Sintetizarea datelor obţinute prin formarea indicilor, un indice exprimând
combinarea mai multor indicatori.
3) Elaborarea ipotezelor constă în direcţionarea cercetării, introducând o
ordine logică astfel încât faptele, evenimentele şi procesele studiate să capete
semnificaţie pe plan ştiinţific.
10
De obicei ipoteza de cercetare este rezultatul unor experienţe teoretice
anterioare unor teorii cu valoare explicativă sau unor experimentări practice. În astfel
de situaţii ipoteza se naşte din date cunoscute, scopul ipotezei fiind de a confirma ,
dezvolta sau contesta anumite teorii cu privire la procesele sau fenomenele studiate.
Când realitatea faptelor contrazice o teorie sau interpretare în ceea ce priveşte
un proces sau fenomen, ipoteza va fi avansată în scopul găsirii altei explicaţii cu
privire la procesele sau fenomenele respective. Astfel ipoteza nu mai este desprinsă
din date cunoscute, infirmând valabilitatea acestora.
Valoarea ipotezei depinde de nivelul atins de disciplina respectivă, de valoarea
teoriei care o sugerează, de varietatea conceptelor utilitate, de calificarea
profesională, de imaginaţia, de perspicacitatea şi experienţa celui care o formulează.
Cadrul concret al cercetării constituie etapa alegerii şi definitivării metodelor şi
tehnicilor de cercetare.
În cele mai multe cazuri datele obţinute necesită o prelucrare matematică.
Aceasta constă în operaţiuni de înseriere, clasificare, ordonare a informaţiilor şi
folosirea unor profesionişti în materie ( matematicieni, statisticieni, etc.). datele
obţinute sunt grupate în categorii. Categoriile reţinute vor fi notate convenţional cu
cifre de cod. După codificare datele vor fi prezentate sub formă de tabele. Această
operaţiune poartă numele de tabulare şi poate fi realizată manual, mecanic şi
electronic.
Analiza datelor se face prin prisma ipotezelor elaborate, a confirmării sau
infirmării acestora.
Etapa analizei şi interpretării rezultatelor încheie într-un fel ciclul cercetării
întreprinse.
Ultima etapă constă în valorificarea rezultatelor obţinute de către cercetător. În
ultimii ani se insistă tot mai mult asupra acestei probleme, valorificarea rezultatelor
tinzând să devină o etapă obligatorie a cercetării, ciclul acesteia considerându-se
numai astfel încheiat.
11
CAP.2 Metode
2.1 Teorie şi metodă în criminologie
12
2.1.1 Consideraţii generale
Problema legăturii dintre teorie şi metodă în semnificaţia ei generică şi
abstractă aparţine domeniului metodologiei generale a ştiinţelor. Trebuie însă
specificat că această problemă a constituit rar obiect de preocupare pentru
criminologie.
Una dintre temele pe care George Vold le-a dezbătut în lucrarea sa “ Teoretical
criminology” se referă la importanţa pe care o ocupă teoria asupra criminalităţii, în
cadrul cercetării criminologice. El subliniază faptul că, studiind fenomenul
infracţional, indiferent de metoda utilizată, criminologul nu poate descoperii decât
ceea ce respectiva teorie îl “abilitează să descopere”8.
Dezbaterea acestei teme de către George Vold reprezintă o excepţie pentru
criminologia occidentală, în care problema legăturii dintre teorie şi metodă este
trecută sub tăcere. În ceea ce priveşte criminologia din ţările socialiste, nici aceasta
nu putem să spunem că dă o importanţă deosebită acestei probleme, deoarece nu este
decât incidental abordată.
Această problemă, departe de a fi epuizată, se impune în continuare cercetării
ştiinţifice.
2.1.2 Privire istorică

Clarificarea unor astfel de probleme de ordin principial, nu fac obiectul
prezentei lucrări, dar o incursiune fie ea şi sumară în istoria şcolilor criminologice, va
pune în lumină strânsa legătură dintre aceste şcoli şi metodologia criminologiei.
Prin trecerea în revistă a principalelor şcolii de criminologie: Şcoala clasică;
Şcoala cartografică; Şcoala tipologică; Şcoala sociologică, va fi ilustrată şi corelaţia
dintre enunţul criminologic descriptiv şi enunţul prescriptiv, aşadar, dintre teorie şi
metodă9.
8
Buc. 1981 ……… pag. 23 şi urm.
9
Gheorghiu Brădet Ion, Criminologie generală românească ……….. pag. 17 şi urm.
13
Putem defini şcolile criminologice, ca fiind : teorii, concepţii, curente mai mult
sau mai puţin sistematic elaborate în problemele de bază ale fenomenului
infracţional.
2.1.2.1 Şcoala clasică

Şcoala clasică de criminologie şi drept penal ia naştere spre sfârşitul secolului
XIX în Anglia. Reprezentând o noutate pentru intelectualii acelei epoci, şi-a găsit
repede adepţi în alte ţări din Europa şi U.S.A.
Doctrina şcolii clasice asupra fenomenului criminalităţii, are ca premisă ideea
psihologică a hedonismului, potrivit căreia , individul în toate acţiunile sale este
dominat de instinctul de plăcere şi durere. Aplicând, la domeniul criminalităţii adepţii
şcolii clasice au promovat ideea că individul, determinat de consideraţii hedoniste,
alege în mod liber între plăcerea ce decurge din violarea legii şi pedeapsa care îi va fi
aplicată.
Şcoala clasică a realizat, aşa cum spunea Enrico Ferri, o minunată anatomie
juridică a delicventului şi a elaborat un sistem simetric de norme represive, dar din
păcate, în concepţia sa infracţiunea şi pedeapsa sunt entităţi juridice abstracte, pe care
le cercetează izolat atât de persoana infractorului, cât şi de mediul în care s-a săvârşit
fapta. Infracţiunea este studiată ca un raport juridic între lege şi actul unui om liber.
Cauza infracţiunii se află în actul de voinţă liberă a infractorului, opinie care atrage
concluzia că o persoană devine infractor pentru că aşa voieşte.
În opinia şcolii clasice răspunderea penală are un temei exclusiv obiectiv, care
constă în fapta infracţională, iar pedeapsa are ca fundament ideea de justiţie. Se
consideră că infracţiunea este un act de voinţă absolut liberă, iar infractorul a abuzat
grav de libertatea de voinţă, dreptatea cere să fie pedepsit şi totodată pedeapsa trebuie
să fie suficient de severă pentru a excede plăcerii.
14
Principalii adepţii ai şcolii clasice au fost : în Italia : Becaria 10, G. Fillangieri,
M. Pagano, F. Carrara11, Paolletti, Paggi; în Franţa : Brissot, Ad. Franck, Ad.
Chauveau, Guizot; în Germania : Feuerbach, Mittermayer.
2.1.2.2 Şcoala cartografică

Şcoala cartografică sau geografică s-a dezvoltat, în special, în Europa între anii
1830 – 1880 , poartă şi numele de şcoala franco-belgiană a mediului social, denumire
ce exprimă concepţia definitorie ce stă la baza principiilor acestei şcoli criminologice.
Promotorii acestei şcoli au fost belgianul Lambert Jaques Quetelet (1796
-1874) şi francezul Andre Michel Guerry (1802 – 1866), care au realizat o statistică a
criminalităţii pentru a descoperii anumite legităţi ale dinamicii acesteia12.
Metoda de cercetare a şcolii cartografice este metoda statistică, care s-a dovedit
potrivită în încercarea ei de a surprinde corelaţii între harta criminalităţii şi unele
variabile economice, sociale şi culturale.
Quetelet a fost printre primii specialişti în ştiinţe sociale care a utilizat metode
statistice şi matematice pentru a analiza influenţa factorilor sociali şi individuali în
etiologia crimei. El a studiat statisticile franceze din anii 1826 – 1830 subliniind
constanţa criminalităţii în acea perioadă. Astfel, a sesizat faptul că infracţiunile contra
persoanei predomină în timpul sezonului cald, în regiunile din sudul Franţei, în timp
ce infracţiunile contra proprietăţii sunt comise mai ales în regiunile din nord, în
timpul sezonului rece. Pe această bază autorul a formulat legea termică a
criminalităţii, susţinută şi de Guerry13.
Ulterior G. Tarde a evidenţiat faptul că deosebirile ce apar între structura şi
volumul criminalităţii regiunilor din nord faţă de cele din sud, sunt rezultatul
dezvoltării social – economice diferite a acestora şi nu consecinţele diferenţelor de
climă.
10
Beccaria şi-a pus amprenta în doctrina şcolii clasice la mult timp după moartea sa prin cartea “Despre infracţiuni şi
pedepse”
11
F. Carrara a dezvoltat nişte idei pe care Beccaria doar le schiţase
12
Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie ED. Euro Nova, Bucureşti 1996
13
Lector Univ. Valerian Cioclei, Criminologie etiologică ED. Actami, Bucureşti 1996
13
15
Interesat de aspectul geografic, Guerry repartizează departamentele franceze în
5 (cinci) regiuni, în cadrul cărora constată o regularitate remarcabilă în ceea ce
priveşte criminalitatea. Această constatare a dezvoltat ideea conform căreia : “precum
fenomenele naturale, comportamentul uman este şi el supus unor legi”.
Asemănător lui Quetelet, dar contrar a ceea ce se credea în acea epocă, Guerry
constată că nici sărăcia, nici instrucţia şcolară nu au o influenţă directă asupra cifrei
criminalităţii. Quetelet susţine că omul nu săvârşeşte infracţiuni datorită stării de
sărăcie, ci ca o consecinţă a trecerii rapide de la o stare de relativ confort la una de
mizerie.
Printre reprezentanţii acestei şcoli se mai remarcă şi nume sonore ca : G. Tarde
M. Joly, H. Sabiller.
2.1.2.3 Şcolile tipologice

Şcolile tipologice se caracterizează prin concepţii asemănătoare cu privire la
geneza infracţiunii, dar şi prin metode apropiate de cercetare.
Teoria pe care o dezvoltă aceste şcolile porneşte de la ideea că infractorii se
deosebesc de ceilalţi indivizi prin trăsături care dezvoltă în cazul infractorilor tendinţe
anormale, ce-i determină să comită infracţiuni, în situaţii în care ceilalţi indivizi
menţin un comportament in limitele legii14.
Reprezentanţii acestor şcoli pun în exclusivitate la originile criminalităţii
factori biopsihici, ignorând rolul factorilor de ordin social. Influenţa mediului
economic şi social în care infractorul trăieşte, a gradului de cultură şi instrucţie, a
mediului familiar sunt astfel neglijate aproape total de cele 3 şcoli tipologice : Şcoala
lombroziană; Şcoala testelor psihologice şi Şcoala psihiatrică.
1) Şcoala lombroziană
Cunoscută sub numele de Şcoala antropologică italiană, a fost întemeiată de
către Cesare Lombroso.
14
Rodica Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie ED. Academiei Republicii Socialiste
România Buc. 1981 ……… pag. 38
16
În metodologia de cercetare a criminalităţii Lombroso rămâne în istoria
criminologiei un deschizător de drumuri în studiul multidisciplinar. Mărturie stau, în
acest sens, experimentele asupra celor 400 de criminali studiaţi în laboratorul de
psihiatrie şi antropologie din manicomul şi ocna penală din Pesaco. Astfel în 1876 îşi
publică opera sa principală “Omul delicvent”15 în studiul infractorilor folosindu-se de
observaţie, de examenul biologic şi de examenul psihiatric16.
Lombroso consideră infractorul ca pe un tip uman pe cale de regresiune către
stadiul atavic (oprire în dezvoltarea lanţului kilogenetic). El a reuşit să distingă unele
trăsături craniene ce se regăsesc în proporţie sporită la infractori, aşa zisele stigmate
ale omului criminal: sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şi fălcile
voluminoase, orbitele mari şi depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale şi
apendice lumerian al fălcilor.
Din punct de vedere fiziologic Lombroso a constatat o slabă sensibilitate la
durere, ceea ce îl aproprie pe criminal de omul sălbatic.
Lombroso s-a ocupat şi de unele aspecte socio – culturale: tatuaj, jargon,
alcoolism, credinţă şi practică religioasă, literatura criminalilor, etc.
Cei mai de seamă discipoli ai lui Lombroso: Giuseppe Garofaro şi Enrico Ferri
dezvoltă teoria lombroziană, dar îi aduc şi numeroase modificări.
Introducând în metoda de cercetare un nou indicator, acela de sentiment moral,
Garofaro operează cu o diviziune bipartită a infracţiunii şi anume: delictul moral,
înţelegând prin aceasta actele grave reprobate de întreaga colectivitate şi delictul
juridic sau delictul prin determinarea legii, socotit astfel datorită unor raţiuni de ordin
politic, economic şi social17.
Astfel Garofaro ajunge la o tipologie a infractorului diferită de a lui
Lombroso. El împarte infractorii în infractori reali (aparţinând primei categorii –
delicte naturale) şi pseudoinfractori.
15
Cesare Lombroso, L`uommo delinquente , Milano 1876
16
Gheorghiu Brădet Ion, Criminologie generală românească ……….. pag. 39 - 41
17
17
Enrico Ferri, care este un continuator al ideilor lombroziene, este preocupat de
factorii individuali în etiologia crimei, dar în egală măsură este atras şi de factorii
sociali. El va întreprinde ample studii în Franţa şi în Italia.
Enrico Ferri a încercat să desprindă, folosind metoda statistică, anumite
“legităţi” ale fenomenului infracţional asemănătoare celor din domeniul fizicii, cum
ar fi aceea a saturaţiei şi suprasaturaţiei, a raportului invers între omicid şi suicid18.
Deşi remarcăm că E. Ferri în plan metodologic face un efort în cunoaşterea
infracţiunii, a factorilor criminogeni exogeni – endogeni, el nu va reuşi, totuşi, să
descopere mecanismul acestor factori în producerea criminalităţii, situaţie care se
datorează şi aplicării nediferenţiate şi în mod exclusiv a metodelor statisticii în
studiul domeniului general al criminalităţii, cât şi în studiul personalităţii
infractorului19. E. Ferri nu reuşeşte să separe cauzele de ordin general de cele de ordin
particular din etiologia crimei.
2) Şcoala testelor psihologice
Şcoala testelor psihologice, legată de începutul secolului XX, continuă ideea
şcolii lombroziene, dar spre deosebire de aceasta tratează debilitatea mintală ca
element al diferenţierii infractorilor faţă de neinfractori.
H. H. Goddard, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei şcoli,
consideră debilitatea mintală ca fiind un factor transmis ereditar şi care constituie
adevărata cauză a crimei, deoarece debilul mintal nu are capacitatea faptelor sale şi a
conţinutului normativului juridic care le consideră infracţiuni.
Goddard a încercat să valideze următoarele ipoteze de cercetare:
a) cea mai mare parte a infractorilor sunt debili mintali;
b) majoritatea debililor mintali sunt infractori.
Pe loturi reduse, nereprezentative, aceste ipoteze s-au confirmat, însă
cercetările efectuate ulterior au pus în lumină rezultate contradictorii.
18
19
Gheorghiu Brădet Ion, Criminologie generală românească
18
3) Şcoala psihiatrică
Apărută la începutul secolului XX, a cunoscut o popularitate foarte mare
datorită îndeosebi influenţei exercitată de Sigismund Freud20. La începutul epocii
postbelice şcoala psihiatrică cunoaşte o perioadă de declin pentru ca după anii ’50 să
revină din nou în actualitate.
Asemănător celorlalte şcoli tipologice şi şcoala psihiatrică a militat pentru
acreditarea tezei despre existenţa unui tip criminal. Astfel , a pledat pentru un tip de
criminal deosebit de ceilalţi indivizi, deosebire ce constă într-un tip de personalitate
aparte, care sfârşeşte prin a deveni criminal, indiferent de condiţiile sociale în care
trăieşte. În exercitarea structurii acestui tip de personalitate, întâlnim în cadrul şcolii
psihiatrice o varietate de păreri, cu o deschidere care se situează între psihoză şi
formele uşoare de psihopatie21.
Indiferent de forma pe care o îmbracă doctrina acestei şcoli a fost puternic
influenţată de S. Freud în ceea ce priveşte rolul hotărâtor atribuit subconştientului,
sentimentului de frustare, complexului lui Oedip din opera sa, dar mai ales de
metodologia folosită de acesta în cercetare.
Metodologia proprie tratamentului psihiatric, având la bază noţiunea de
transfer clinic şi testele proiective, este principala tehnologie de cercetare şi terapie
folosită în prezent în criminologia clinică.
Şcoala psihiatrică deşi a păşit pe tărâmul ştiinţelor moderne prin vindecarea
nevrozelor prin metoda psihanalizei, cunoaşte critici în privinţa doctrinei sale care
absolutizează rolul instinctelor faţă de conştiinţă, ignorând interacţiunea factorilor de
orice fel în procesele neuropsihice umane22.
20
Freud ( 1856 – 1939 ) medic neurolog şi psihiatru austriac, fondatorul doctrinei ce poartă numele de freudism
21
22
19
2.1.2.4 Şcoala sociologică
Începuturile şcolii psihologice sunt strâns legate de numele şcolii cartografice,
dar şi de publicarea în 1914 a lucrării lui B. Goring “ The English Convict”, elaborată
ca o replică a teoriei lombroziene asupra crimei.
Cercetările lui Goring au fost efectuate pe un eşantion de 3000 de deţinuţi
recidivişti. Astfel, el a descoperit 96 de trăsături specifice ale celor studiaţi,
descoperire care infirmă teoria criminalului înnăscut al lui Lombroso şi aduce în prim
plan mediul social ca factor criminogen. Cu toate acestea, însă, nu neagă total o
inferioritate fizică a infractorului23.
Şcoala sociologică, care a cunoscut o mare audienţă în criminologie,
înregistrează ca factor important în dezvoltarea sa afirmarea în acea epocă a
sociologiei ca ştiinţă, ca şi faptul că îndeosebi în U.S.A. criminologia se studia în
cadrul instituţiilor sau departamentelor de sociologie de pe lângă universităţile
americane, tradiţie ce s-a păstrat întrucâtva până în zilele noastre 24. Şcoala
sociologică se concentrează pe de o parte în jurul analizelor statistico – matematice,
încercând să surprindă legătura ce există între variaţiile criminalităţii şi unele aspecte
de organizare socială, iar pe de altă parte în direcţia cunoaşterii formării personalităţii
în cadrul proceselor de socializare care conduc la modificarea şi orientarea
potenţialului mental înnăscut.
Un real interes în doctrina şcolii sociologice este îndreptat către teoria lui E.
Durkheim25 a cărui primă trăsătură este punctul de vedere conform căruia
criminalitatea este un fenomen social normal care se manifestă inevitabil în toate
societăţile. Întrucât nu există societate în care indivizii să nu se abată de la reguli, este
inevitabil ca dintre aceste abateri unele să prezinte caracter infracţional. De aici
tragem concluzia că infracţionalitatea este determinată în primul rând de structura
23
Gheorghiu Brădet Ion, Criminologie generală românească ……… pag. 174
24
25
Emile Durkheim ( 1858 – 1917 ) sociolog francez reprezentant al şcolii sociologice şi elaborator al unor lucrări
importante pentru gândirea criminologică “Diviziunea muncii sociale” – 1893 , “Regulile metodei sociologice” – 1894,
“Suicid” – 1897, etc.
20
socio – culturală căreia îi aparţine. Criminalitatea trebuie înţeleasă şi analizată, nu
prin ea însăşi, ci în strânsă legătură cu o cultură determinată în timp şi spaţiu26.
O altă contribuţie valoroasă în planul analizei criminologice este reprezentată
de elaborarea de către Durkheim a conceptului de anomie, în sensul de slăbire a
rolului normelor sociale, această anomie apărând ca urmare a tendinţelor crescânde
ale individului spre satisfacerea unor idealuri de confort material şi prestigiu social.
Imposibilitatea realizării pe cale legală a idealurilor presupuse duce la
încălcarea normei. Conceptul de anomie este reluat ulterior şi de sociologul american
R. K. Merton care îl utilizează în explicarea fenomenului criminal27.
Pe plan metodologic, şcoala sociologică aduce în criminologia secolului XX
metode de cercetare proprii sociologiei comportamentului ( behaviorismul ) 28,
caracterizate prin procedeele experimentale standardizate de analiză a
comportamentului infractorului.
Printre cei care şi-au adus contribuţia la studiul sociologic al crimei putem
numi la loc de seamă pe : Liszt în Germania, A. Prins în Belgia, Van Hammel în
Olanda, iar ulterior pe Nicefora şi Grispigni în Italia.
2.1.3 Tendinţe actuale

După părerea majorităţii oamenilor de ştiinţă, în prezent criminologia
occidentală traversează un moment de criză. Se vorbeşte în acest sens despre o
ruptură de criminologia tradiţională. Cauzele sunt multiple, dar reţinem ca fiind
relevant eşecul teoriilor tradiţionale cu privire la prevenirea şi combaterea
infracţionalismului faţă de creşterea rapidă a acestui fenomen.
O lungă perioadă de timp criminologia a înclinat spre acceptarea practicilor
clinicienilor, în centrul cărora se afla studierea personalităţii infractorului, care era
considerat un inadaptat. Metodele clinicienilor vizau un tratament şi o readaptare a
individului în societate. În prezent asistăm la o revenire la mijloacele clasice de
26
27
Lector Univ. Valerian Cioclei, Criminologie etiologică ED. Actami, Bucureşti 1996 ……… pag. 94 - 95
28
Behaviorismul– (engl) behaviour – comportament
21
sancţionare, care are ca punct central reconsiderarea ideii de justiţie, pedepsele de
scurtă durată şi alte metode de sancţionare mai blânde fiind considerate ca ineficiente.
Tendinţa de a schimba perspectiva criminologiei tradiţionale apare foarte
pregnant în cadrul orientării numite “criminologia reacţiei sociale”. În centrul acestei
orientări se află efortul de revalorizare a puterii societăţii organizate pentru a-şi
cunoaşte şi stăpânii propriile criminogeneze, pentru a-şi reforma ordinea de drept şi
reconsidera sistemul represiunii prin repunerea în drepturi a răspunderii penale, a
ideii de justiţie şi a sistemului penitenciar.
Doctrina pozitivistă contemporană susţine apărarea cu maximă rigoare a
valorilor contra criminalităţii, opunându-se exceselor ce ar putea să apară în aplicarea
unora din tezele doctrinei noii apărării sociale. Sub aspect doctrinal criminologia
românească întemeiată de I. Tanoviceanu şi dezvoltată de Vintilă Dongoroz,
Vespesian Pella şi Traian Pop aparţine curentului pozitivist ştiinţific, cu deschideri
ample şi tendinţe de evoluţie spre marile principii renovatoare ale doctrinelor
pozitiviste contemporane necesare reformării operei reacţiei societăţii contra
criminalităţii29.
O altă orientare este cea de inspiraţie marxistă, denumită criminologia radicală,
care readuce în discuţie cauzele sociale ale infracţionalismului: exploatarea capitalistă
inegalitatea în distribuirea puterii, şomajul, etc.
Promotorii acestei teorii consideră că îndreptarea greşelilor societăţii s-ar putea
realiza chiar în cadrul relaţiilor de producţie existente prin perfecţionarea continuă a
societăţii şi stabilirea unui echilibru adecvat între diferite grupuri sociale.
Într-o concepţie marxistă nu există legi generale criminologice pentru toate
timpurile. Fiecare epocă îşi are legile şi regularităţile proprii, şi anume, aceste legi şi
regularităţi sunt determinate de forţa producţiei şi de tipul de producţie a societăţii
respective. Nu există o singură criminologie, ci mai multe şi anume criminologia
fiecărei epoci istorice şi a claselor sociale respective30.
29
Gheorghiu Brădet Ion, Criminologie generală românească ……… pag. 176 - 178
30
Petre Pandrea, Criminologia dialectică, Bucureşti 1945, Fundaţia Regele Mihai I ……… pag. 5
22
2.2 Metode particulare utilizate în domeniul criminologiei
2.2.1 Metoda observaţiei

Observaţia reprezintă una dintre principalele metode particulare utilizate pentru
cunoaşterea cât mai aprofundată a fenomenului criminalităţii.
Deoarece psihicul omului este legat nemijlocit de activitatea sa, se manifestă în
acţiunile şi faptele sale. Observarea acestor acţiuni, a actelor sale de conduită, a
manifestărilor sale verbale şi de altă natură, precum şi analiza lor face posibilă
cunoaşterea ştiinţifică, în anumite limite a psihicului uman31.
Observaţia, reprezentând izvorul cunoaşterii, momentul contactului iniţial
dintre subiect şi obiect, niciuna dintre metodele particulare – clinică, tipologică,
predictivă – nu se poate dispersa de ea32.
Metoda observaţiei cunoaşte două forme :
a) observaţia empirică
b) observaţia ştiinţifică
a) Observaţia empirică
Observaţia empirică apare în mod spontan în contactul zilnic dintre individ şi
realitatea înconjurătoare. Ea este limitată la sfera de interese a individului, la grupul
social din care face parte şi este incapabilă să ofere o imagine completă şi complexă a
fenomenului observat.
Observaţia empirică oferă o cunoaştere limitată, superficială asupra domeniului
criminalităţii. Aceasta reţine mai ales aspectele de suprafaţă, partea spectaculoasă a
evenimentului sau situaţiei observate33. Mai trebuie precizat că ea are un caracter
subiectiv, observatorul fiind influenţat de propriile sale opinii, de situaţia sa
personală, de interesele sau prejudecăţile sale în raport cu faptul de viaţă observat.
Astfel, observaţia empirică este insuficient cenzurată critic şi de regulă nu este
dirijată către un obiectiv precis34.
31
Al. Roşca, Psihologie generală ED. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1966 ……… pag. 31
32
Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print, Bucureşti 1995 ……… pag. 36
33
34
Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie ED. Euro Nova, Bucureşti 1996 ……… pag. 83 şi Rodica
Mihaela Stănoiu, Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print, Bucureşti 1995 ……… pag. 37
23
Nu negăm aportul pe care observaţia empirică îl poate aduce în cercetarea
ştiinţifică a criminalităţii, dar cunoaşterea cu adevărat profundă a fenomenului
infracţional necesită depăşirea empirismului, transformarea observaţiei empirice în
observaţie ştiinţifică.
b) Observaţia ştiinţifică
Observaţia ştiinţifică presupune o contemplare intenţionată şi metodică a
realităţii. Ea este orientată către un scop bine determinat care priveşte obţinerea unor
anumite categorii de informaţii.
Observaţia ştiinţifică nu este o simplă privire, ci urmărirea atentă şi sistematică
a unor manifestări psihice în scopul de a le fixa cât mai adecvat. Trebuie precizat că
observaţia nu se face întâmplător, ci pe baza unui program.
Observaţia ştiinţifică este realizată de către un specialist, în cazul nostru un
criminolog, iar calitatea sa depinde de nivelul de cunoştinţe teoretice ale acestuia, de
stăpânirea aparatului conceptual. Criminologul va fi obligat ca permanent să-şi
cenzureze gândirea şi să rămână pe poziţiile unui observator obiectiv, ferit de orice
influenţă.
Unii autori sunt de părere că observaţia în domeniul criminologiei îmbracă un
caracter obiectiv şi unul subiectiv.
Observaţia obiectivă se referă la forma de manifestare exterioară a faptei
penale, la împrejurările în care a fost săvârşită, la metodele şi mijloacele de săvârşire,
la consecinţele acesteia şi la orice împrejurare de natură obiectivă.
Observaţia subiectivă se caracterizează prin studiul comportamentului sau
personalităţii infractorului.
Aceste aspecte ce privesc observaţia obiectivă şi observaţia subiectivă nu vor fi
separat investigate, ci se vor afla într-o permanentă întrepătrundere35.
2.2.2 Metoda experimentală
Metoda experimentală sau cum mai este numită, experimentul constituie una
dintre metodele cu un grad ridicat de generalitate, fiind aplicată în mai multe domenii
35
Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print, Bucureşti 1995 ……… pag. 36 – 38
24
ale ştiinţei36. De asemenea, este una din metodele complexe, cu ajutorul căreia omul
de ştiinţă urmăreşte să descopere legăturile de interacţionare dintre diferite fenomene,
dar mai ales să cunoască legătura cauzală dintre acestea37.
Experimentul, ca metodă criminologică, reprezintă o observaţie provocată,
având ca principală caracteristică provocarea intenţionată a fenomenelor în condiţii
schimbate, anume modificate de cercetător38. Aceasta ajută la constatarea unor
fenomene care nu ar avea cum să se manifeste şi să fie observate în mod normal, dar
care sunt importante pentru rezolvarea problemei care face obiectul studiului.
Particularităţile metodei experimentale sunt provocarea, varierea şi repetarea
fenomenului studiat prin intervenţia cercetătorului.
Spre deosebire de cel care studiază un fenomen psihic pe bază de observaţie,
experimentatorul nu aşteaptă ca fenomenul să se producă atunci când se vor ivi
condiţiile, ci-l provoacă el însuşi la locul şi timpul dorit şi în condiţii diferite; variază
factori simulatori şi repetă acţiunea lor dacă este necesar pentru verificarea şi
adâncirea observaţiilor.
Realizarea unui experiment presupune alegerea unei probleme de studiu şi
elaborarea unor ipoteze al căror adevăr sau falsitate vor fi confirmate sau infirmate în
cursul cercetării. Cel mai adesea se pune problema de a determina legăturile ce unesc
două variabile, de a compara efectele a doi factori pentru a identifica care este efectul
în cadrul procesului studiat39.
Mai mulţi autori amintesc schema pe care M. Grawitz o propune pentru
desfăşurarea experimentului : în scopul de a aprecia acţiunea unui anumit factor
( variabila independentă ), asupra altor factori ( variabile dependente ) este necesară
compararea a două elemente, dintre care numai unul va fi supus influenţei factorului
pe care ne propunem să-l studiem. De aici necesitatea de a constitui două grupuri cât
mai asemănătoare, grupul experimental A şi un grup central C. Variabila x a cărei
36
Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie ED. Euro Nova, Bucureşti 1996 ……… pag. 84
37
38
A. T. Bogdan, Psihologie generală şi psihologie socială, Bucureşti 1973 ……… pag. 74
39
Buc. 1981 ……… pag. 68
39
25
influenţă urmează a fi măsurată va acţiona numai în cadrul grupului A. În cazul în
care ipoteza este exactă, fenomenul z legat de variabila x va trebui să apară în grupul
A şi să fie absent sau foarte slab în grupul C. Influenţa variabilei x va rezulta astfel
din diferenţa dintre intensitatea fenomenului z în grupul A în raport cu grupul C40.
Pentru obţinerea de rezultate pe plan ştiinţific, cercetătorul trebuie să respecte
reguli de ordin general, valabile pentru orice experiment şi reguli de ordin particular,
determinate de specificul obiectului studiat.
Regulile de ordin general41 constau în :
a) abordarea problemelor studiate în mod cauzal;
b) elaborarea ipotezelor de lucru;
c) crearea unor grupuri de control cât mai asemănătoare grupului asupra căruia
se acţionează experimental;
d) acţionarea unui singur factor ( unei singure variabile ) în acelaşi timp;
e) eliminarea influenţei factorilor exteriori pe toată durata experimentului;
f) obiectivitatea cercetătorului în efectuarea experimentului, în analiza şi
sinteza datelor obţinute.
Alcătuirea a două grupuri cât mai asemănătoare se face folosind următoarele
procedee :
1) control de precizie – constă în alcătuirea unui grup de control asemănător
grupului experimental, astfel încât să existe aceeaşi reprezentare în ambele
grupuri a totalităţii factorilor individuali de personalitate;
2) controlul static – se limitează la verificarea frecvenţelor elementelor
asemănătoare existente în ambele grupuri;
3) controlul la întâmplare – constă în formarea unor eşantioane aleatorii,
considerându-se că numai astfel poate fi neutralizată influenţa factorilor
întâmplători întotdeauna prezenţi.
40
Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print, Bucureşti 1995 ……… pag.39; Rodica Mihaela
Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie ED. Academiei Republicii Socialiste România Buc. 1981
……… pag. 68; Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie ED. Euro Nova, Bucureşti 1996 ……… pag. 85;
41
Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie ED. Euro Nova, Bucureşti 1996 ……… pag.81
26
În ceea ce priveşte tipurile de experimente 42, acestea se clasifică în funcţie de :
locul de desfăşurare a experimentului, natura variabilei independente, procedeele de
manipulare şi verificare utilizate.
După locul de desfăşurare se face distincţie între experimentul de laborator li
experimentul de teren.
Experimentul de laborator constă în provocarea în mod artificial, în laborator, a
unei situaţii asemănătoare celei reale. Este cea mai precisă şi mai sigură metodă de
cercetare, care oferă posibilitatea de a desprinde cu mai mare precizie decât la
celelalte metode, relaţiile dintre fenomenele variabile.
Experimentul de laborator constituie metoda de bază în studierea efectelor
psihice. Prezintă avantaje în ceea ce priveşte studierea izolată a influenţei unui factor
sau a altuia asupra vieţii psihice, cu excluderea influenţelor întâmplătoare şi prin
acţionarea după dorinţă şi conform cerinţelor experienţei a variabilelor
independente43.
Printre dezavantajele experimentului de laborator se au în vedere natura
factorilor şi limitele în care pot acţiona, deoarece experimentatorul nu poate să
acţioneze asupra subiectului cu nici un factor care ar putea să aibă influenţă nocivă
asupra subiectului studiat. De asemenea, laboratorul ca mediu artificial, poate acţiona
negativ asupra laturii psihice a fenomenului studiat. Datele obţinute în laborator vor fi
verificate, în măsura în care este posibil prin transferarea lor în condiţiile vieţii
concrete a subiectului ( în şcoală, condiţii de joc, la locul de muncă, etc.)44.
Experimentul de teren constituie o cale importantă de studiere a psihicului
omenesc în condiţii cât mai apropriate de viaţa reală, prin considerarea unei situaţii
naturale ca experimentală.
El are avantajul de a permite studierea fenomenului în condiţii naturale.
Subiecţii sunt supuşi studiului în condiţiile vieţii zilnice. Experimentul se poate
42
43
Psihologie generală, sub redacţia lui A. Roşca ED. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1996 ……… pag. 32 –34 şi
Buc. 1981 ……… pag. 69
44
Psihologie generală, sub redacţia lui A. Roşca ED. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1996 ……… pag. 32 –34
27
organiza în aşa fel încât subiecţii să nu ştie că sunt obiect al cercetării
experimentale45.
În cadrul acestui experiment apar dificultăţi, deoarece este mai puţin exact
decât experimentul de laborator, iar controlul obiectiv al variabilelor este mai
dificil46.
În funcţie de natura variabilei independente, experimentul poate fi provocat sau
invocat. Experimentul provocat presupune ca experimentatorul să acţioneze ( să
introducă, să varieze ) variabila independentă. În cazul experimentului invocat
variabila independentă face parte din condiţiile preexistente, ca nefiind influenţată de
experimentator, care se limitează la notarea influenţei variabilei asupra fenomenului
studiat47.
În raport de modalităţile concrete de manipulare a variabilelor există tipul de
experiment “înainte” şi “tipul după”, care implică observarea fenomenului atât înainte
cât şi după introducerea variabilei independente. Pentru a cunoaşte, de exemplu,
influenţa unor filme de violenţă asupra unui grup de elevi, grupul este examinat atât
înainte de vizionare cât şi ulterior. Acest tip de experiment nu necesită grupul de
control48. Tipul de experiment care se limitează numai la observarea după
introducerea variabilei independente în momentul aprecierii rezultatelor, necesită un
grup de control la care să se raporteze.
În ceea ce priveşte stabilirea problemei pe care vrem s-o supunem studiului
experimental şi tipul de experiment pe care intenţionăm să-l utilizăm, pe lângă
dificultăţile ivite pe plan metodologic trebuie avute în vedere şi aspecte de ordin
moral, etic şi juridic49.
45
Psihologie generală, sub redacţia lui A. Roşca ED. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1996 ……… pag. 34
46
47
48
49
România Buc. 1981 ……… pag. 70 – 71 şi Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie ED. Euro Nova,
Bucureşti 1996
28
Sistemul penal a cărui finalitate este incertă, constituie un adevărat experiment.
Prevederile cu privire la suspendarea pedepsei, la probaţiune, la liberarea
condiţionată, la modalităţile de executare a pedepsei pot fi considerate experimente.
Însă apare de neconceput provocarea unor comportamente infracţionale, în
scopul studierii acestora. Cercetătorul nu trebuie să acţioneze cu nici un factor care să
dea naştere la reacţii antisociale din partea subiectului. Cercetarea se va limita la
acele comportamente care au fost determinate de anumiţi factori criminogeni.
Criminologul va estima în astfel de situaţii posibilităţile de evoluţie a fenomenului şi
va studia factorii cauzali. În astfel de cazuri ipoteza de lucru va fi previziunea, iar
experimentul va consta în realizarea sau nerealizarea previziunii.
Considerentele de ordin moral, etic şi juridic nu exclud utilizarea experienţei
provocate în domeniul criminologiei. Rămâne la dispoziţia acestui tip de experiment
acea zonă a cercetării criminologice destinată acţiunii factorului care contribuie la
prevenirea fenomenului infracţional.
Cu toate dificultăţile pe care le întâmpină, metoda experimentală a avut o largă
arie de aplicare în cercetarea criminalităţii contemporane.
2.2.3 Metoda clinică

Metoda clinică este o contemplare a metodei experimentale, deoarece aceasta
din urmă dezvoltă o cunoaştere a infractorului doar pe plan general şi mai puţin a
unui infractor individualizat. Metoda experimentală fragmentează personalitatea
infractorului în elemente singulare, izolate, susceptibile de a fi comparate cu un grup
de control. Pe de altă ca o complectare, criminologia clinică permite o abordare a
infractorului în unitatea şi dinamica sa.
Metoda clinică cercetează cazul individual în scopul formulării unui diagnostic
şi prescrierii unui tratament adecvat.
Metoda clinică nu operează cu variabile, ci se bazează pe anamneză. În
literatura de specialitate mulţi autori mai denumesc metoda clinică şi anamneză 50 sau
istoria cazului sau studiul de caz. Dar, în legătură cu aceasta din urmă denumire, unii
50
Psihologie generală, sub redacţia lui A. Roşca ED. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1996 ……… pag. 30
29
autori sunt de părere că metoda clinică şi studiul de caz nu se suprapun deoarece
metoda clinică apelând la o gamă mai variată de tehnici de realizare are o arie mai
largă de cuprindere.
Nici una din problemele fundamentale cu care se confruntă criminologia nu
poate fi rezolvată fără studiul infractorului. Metoda clinică, care recurge la o varietate
de tehnici de cercetare, poate ajunge la o cunoaştere multidisciplinară a personalităţii
infractorului şi formularea unei teorii explicative asupra acţiunilor acestuia 51. Pentru
formularea unei teorii explicative cu privire la cauzele generale care au determinat
fenomenul infracţional este necesar ca omul de ştiinţă să fie capabil să înţeleagă şi să
explice de ce infractorul a comis o infracţiune şi cum a ajuns să comită acea
infracţiune.
În procesul amănunţit de investigare a vieţii individului, specialistul se
foloseşte de diferite tehnici de investigare: observaţia, studierea documentelor,
testelor psihologice, interviul clinic aprofundat, etc. Astfel, făptuitorul este cercetat
sub aspect social, psihologic şi medical; ceea ce conduce la cunoaşterea aspectelor
concrete ale faptei şi făptuitorului, ale cauzelor determinante şi ale condiţiilor
individuale şi circumstanţelor specifice, oferind posibilitatea tragerii unor concluzii
asupra faptei şi făptuitorului52. Această metodă, printr-o analiză aprofundată face
istoria completă şi actuală a fiecărei fapte şi făptuitor, oferind o imagine completă
asupra fiecărui caz.
Cercetarea clinică este organizată conform principiilor clinicii medicale şi
urmăreşte să imprime eficienţă maximă procesului de resocializare a celor eliberaţi
din penitenciare în raport de datele ce rezultă din examenul clinic asupra
personalităţii acestora53. Astfel pe baza unor tehnici complexe de examinare se poate
ajunge la relevarea unor trăsături ale personalităţii infractorului, care vor permite
formularea unui diagnostic, pe baza căruia criminologul clinician urmează să
evalueze conduita viitoare a subiectului şi să formuleze un pronostic social. Pornind
51
52
I. Oancea, Probleme de criminologie ED. All Educational SA. Bucureşti 1998 ……… pag. 25
53
30
de la diagnosticul şi de la prognosticul formulat se va elabora un program de
tratament adecvat54.
În majoritatea situaţiilor studiul de caz se limitează la o reconstituire a
biografiei infractorului pe baza examinării diferitelor documente ( biografii,
autobiografii, jurnale, note, dosare ) sau convorbiri avute cu acestea sau cu persoane
apropriate lui
( familie, prieteni ).
În acest sens unii autori55 amintesc despre A. Normandeanu, care atrage atenţia
asupra deosebirii dintre studiile “follow up”, studii descriptive ale unor cariere
criminale şi studiul de caz propriu-zis. Studiile follow-up au urmărit îndeosebi în
prima perioadă efectele diferitelor metode de tratament asupra unor grupuri de
infractori eliberaţi din penitenciare. Cu timpul sfera unor astfel de studii s-a lărgit
considerabil.
Studiile de urmărire ( follow up studies ) sunt procedee destinate a observa
“devenirea” criminalului, evoluţia acestuia pe o perioadă de timp (5 – 15 ani), după
efectuarea pedepsei. Cele mai cunoscute studii de acest gen au fost efectuate în
U.S.A. între anii 1950 – 1960 de către o echipă formată din soţii Sheldon şi Eleonor
Glueck. Aceştia au urmărit grupuri de minori deviaţi sau delicvenţi în evoluţia lor
ulterioară contactului cu justiţia, reuşind să desprindă concluzii interesante privind
personalitatea infractorului, starea de pericol, etc56.
Aceste cercetări se pot arăta ce devin într-un viitor mai apropriat sau mai
îndepărtat eliberaţii din penitenciare după cum urmează :
- câţi devin cetăţeni oneşti şi câţi îşi reiau activitatea infracţională;
- care este tipul care persistă într-o activitate infracţională periculoasă şi care este
tipul care va evita acest tip de activităţi;
- la ce vârstă se produc aceste schimbări;
54
Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print, Bucureşti 1995 ……… pag.46
55
Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie ED. Academiei Republicii Socialiste România Buc.
1981 ……… pag. 78 şi Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print, Bucureşti 1995 ……… pag. 47
56
Lector Univ. Valerian Cioclei, Criminologie etiologică ED. Actami, Bucureşti 1996 ……… pag. 53 - 54
31
- dacă închisoarea reuşeşte să amelioreze recidiva;
- cum se pot ameliora metodele de tratament57.
Într-unul din studiile realizate de soţii Glueck, care au urmărite o perioadă de
10 ani, pe un eşantion de 510 bărbaţi care au fost eliberaţi condiţionat din
Massachusetts Reformatory şi a căror pedeapsă expiră între 1921 şi 1922.
Pe o perioadă de 5 ani, perioadă de eliberare condiţionată, condamnaţii au fost
urmăriţi foarte atent, cu excepţia a 27 condamnaţi care nu au putut fi găsiţi şi 55 care
au decedat.
Rezultatele obţinute de soţii Glueck au arătat: 21% succes total, 16,8% succes
parţial şi 61% eşec total. Aceste rezultate diferă de rapoartele oficiale care indicau
80% succes total.
Eşantionul respectiv a fost urmărit în continuare pe o perioadă de 10 ani
( împărţită în două etape de câte 5 ani fiecare ). Soţii Glueck au remarcat o creştere a
numărului recidiviştilor în comparaţie cu primii 5 ani. Astfel, dacă în perioadă numai
20% au recidivat, în următorii 5 ani cifra creşte la 30%, iar în ultima perioadă la 41%.
Rezultatele arată că cel mai mare pericol de recidivă există în primii 5 ani de
eliberare, acest aspect fiind important în organizarea asistenţei postpenale, în găsirea
căilor şi mijloacelor care să prevină ca foştii condamnaţi să-şi reia imediat contactul
cu mediul anterior.
Trebuie evitat ca individul după tratament să fie supus unui proces de
reintegrare socială care l-ar conduce spre mediul infracţional.
În esenţă fundamentală pentru cercetarea criminologică rămâne personalitatea
umană cu componentele ei biologice, psihologice şi sociale.
2.2.4 Metoda tipologică

Metoda tipologică , care are o veche utilizare în criminologie, reprezintă o
combinaţie a trăsăturilor definitorii necesare descrierii fenomenului studiat 58. Ea a
servit în principal la descrierea unui aşa- numit tip criminal în opoziţie cu tipul
57
România Buc. 1981
58
32
noncriminal, la descrierea unor tipuri particulare de criminali ( de ocazie,
profesionist, pasional, violent, etc.) şi la stabilirea unor tipologii criminologice a
actului infracţional59.
Metoda tipologică a fost îmbrăţişată de partizanii tendinţei biotropologice în
criminologie, preocupaţi să argumenteze existenţa unui tip constituţional de infractor
predispus la delicvenţă datorită unei lipse de armonii de natură biofizică. Ea este
prezentată, însă, şi în criminologia de orientare sociologică şi în cea de orientare
psihologico-psihiatrică60.
Metoda tipologică are la bază noţiunea de tip , care constă în existenţa unor
persoane, în cazul de faţă grupul de criminali sau delicvenţi, care se caracterizează
printr-o serie de trăsături specifice, prin care se aseamănă între ei, dar prin care se
deosebesc de alte grupe de persoane ( ex.: tipul agresiv, tipul criminalului pervers,
etc.) sau o grupă de crime ( tipul crimei pasionale, etc.)61.
P. P. Neveanu precizează că nu orice asociere de trăsături alcătuieşte un tip, ci
numai aceea care este concomitent pregnantă , consistentă şi semnificativă62.
Orice tipologie operează printr-o selecţie, oprindu-se asupra acelor trăsături,
care precizează importanţa pentru descifrarea fenomenului studiat, în asemenea
măsură încât permite eliminarea tuturor celorlalte ca fiind de ordin secundar. În
concluzie, tipurile nu reprezintă tipuri pure şi complete, dar au unele trăsături mai
accentuate care îi disting de alte tipuri, iar un criminal nu acumulează toate trăsăturile
caracteristice, dar le are pe cele mai importante astfel încât el constituie un tip.
Diferitele tipologii întâlnite în criminologie se pot clasifica, pe de o parte în
tipologii specifice şi în tipologii de împrumut, iar pe de o altă parte în tipologii
constituţionale, psihologice, sociologice în raport cu orientarea teoretică respectivă,
fiecare dintre aceste tipologii fiind susceptibilă la rândul ei de alte clasificări63.
59
România Buc. 1981
60
61
62
Popescu Paul Neveanu, Dicţionar de psihologie
63
Rodica Mihaela Stănoiu, Introducere în criminologie ED. Academiei de ştiinţe sociale şi politice, Bucureşti 1989
33
Există o tipologie juridică după felul infracţiunilor săvârşite. După acest
criteriu cei ce săvârşesc infracţiuni contra vieţii sunt: ucigaşii, asasinii, etc.; cei ce
săvârşesc infracţiuni contra bunurilor sunt: hoţii, tâlharii, delapidatorii, etc.; cei ce
săvârşesc infracţiuni de fals sunt: falsificatori, etc. O atare tipologie juridică penală
este utilă şi folositoare.
Cu toate acestea ea nu este suficientă fiind alcătuită după un criteriu unic,
anume obiectul infracţiunii săvârşite, criteriu exterior şi nu criteriu interior, care să
privească pe criminal. Din punct de vedere criminologic este necesară o caracterizare
şi a tipologiei criminalilor din interior, după datele şi trăsăturile caracteristice ale
criminalilor, datorită cărora au săvârşit anumite infracţiuni şi nu altele. Astfel, în
criminologie s-a ajuns la anumite feluri de tipuri de infractori – criminali , la o
tipologie criminologică64.
Un exemplu de tipologie specifică este cel realizat de criminologul austriac
Seelimg, care reţine opt tipuri de criminali:
1) criminali profesionişti, care evitând munca au ca principală sursă de venit
infracţiunea;
2) criminali contra proprietăţii;
3) criminali agresivi;
4) criminali cărora le lipseşte controlul sexual;
5) criminali care într-o situaţie de criză nu găsesc decât o soluţie “criminală”;
6) criminali caracterizaţi prin lipsa de disciplină socială;
7) criminali dezechilibraţi psihic;
8) criminali care acţionează în baza unor reacţii primitive.
Dar să nu uităm pe Cesare Lombroso şi Enrico Ferri care au creat primele
tipologii specifice. Lombroso a încercat să demonstreze existenţa unui tip unic de
criminal înnăscut, prin reţinerea unor anumite trăsături socotite stigmate ale crimei.
Ulterior a realizat o tipologie mai diferenţiată, descriind şi alte tipuri de criminal
( pasionalul, bolnavul mintal, epilepticul, etc.).
64
34
În ceea ce priveşte aşa-numitele tipologii de împrumut, acestea au revenit celor
mai diverse orientări.
Curentul biotropologic a demonstrat existenţa unui tip constituţional, predispus
la delicvenţă datorită unei lipse de armonii de natură biofizică.
Cercetările care poartă o dată mai recentă nu mai încearcă să izoleze un anumit
tip de criminal de restul speciei umane, ci încearcă să stabilească anumite legături
între delicvenţă şi unele trăsături de natură biofizică65.
De asemenea orientarea sociologică s-a servit de unele tipologii de împrumut
realizate de Reisman şi Howard Becker. Tendinţa actuală cu excepţia tipologiilor
cvonstituţionale şi psihanalitice este aceea a unei abordări complexe sociologice şi
psihologice. În cadrul tipologiilor astfel realizate, la o extremă se găseşte tipul
individual (solitar), iar la cealaltă extremitate infractorul de carieră66.
2.2.5 Metoda comparativă

Metoda comparativă, de-a lungul timpului a fost mereu prezentă în cercetările
criminologice. Precedând, succedând sau fiind utilizată paralel sau asociat cu alte
metode, metoda comparativă o întâlnim în toate fazele procesului de cercetare
criminologică, adică în macrocriminologia generală şi microcriminologia specială.
Specialiştii spun că prin utilizare metoda comparativă reprezintă metoda cu cel mai
larg câmp de aplicare în cercetarea criminalităţii.
Referindu-se la metoda comparativă E. Durkheim arăta : “Nu avem decât un
anumit mod de a demonstra că între două fapte există o relaţie logică, un raport de
cauzalitate, acela de a compara cazurile în care ele sunt prezente sau absente
simultan şi de a cerceta dacă variaţiile pe care le prezintă în aceste combinaţii
diferite de împrejurări, dovedesc că unul depinde de celălalt”67.
65
66
67
Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie ED. Academiei Republicii Socialiste România Buc.
1981 ……… pag. 88
35
O comparaţie presupune cel puţin două elemente care urmează a fi comparate.
Metoda comparaţiei utilizează astfel procedeele de inducţie elaborate de Stuart Mill,
criminologia folosind dintre acestea:
1) Procedeul concordanţei constă în faptul că atunci când producerea unui anumit
fenomen este precedată în timp de acţiunea altor fenomene care aparent nu au
legătură între ele; pentru a putea determina cauza este necesar ca prin analiza
fenomenelor anterioare să determinăm elementul comun existent în cuprinsul lor,
acestea constituind cauza.
2) Procedeul diferenţelor presupune că atunci când un fenomen se produce, dacă sunt
întrunite anumite condiţii, dar el nu se mai produce când lipseşte una din aceste
condiţii, atunci această condiţie constituie cauza fenomenului.
3) Procedeul variaţiilor concomitente prevede că în măsura în care mai multe
fenomene precedă un alt fenomen, acela dintre fenomenele precedente care
variază în acelaşi fel cu fenomenul care succede constituie cauza.
Aceste procedee nu apar niciodată izolat, deoarece inducţia ca şi deducţia nu
constituie decât momente ale cunoaşterii ştiinţifice foarte strâns legate între ele.
În criminologie ca şi în celelalte discipline sociale, metoda comparativă ridică
probleme cu privire la obiectul comparaţiei, la criteriile ce determină comparaţia şi la
determinarea unei dimensiuni comune.
Metoda comparativă a fost utilizată îndeosebi ca una dintre căile de evidenţiere
a deosebirilor de natură sau de grad între diferite personalităţi. Comparaţia s-a făcut
de obicei între personalitatea criminală şi cea normală.
Criminologii de orientare sociologică au încercat să stabilească anumiţi indici
cantitativi pentru a compara criminalii în raport cu cei care nu au comis fapte
antisociale. În acest sens sunt orientate unele dintre studiile efectuate de soţii Glueck,
ca şi studiile numite “de cohortă” realizate mai ales de M. Walgang în U. S. A. şi N.
Christie în Norvegia68. Studiile vor evolua pe o perioadă de mai mulţi ani ( de obicei
10). Se va avea în vedere un grup care la începutul cercetării prezintă un număr cât
mai mare de caracteristici sociale comune. La sfârşitul perioadei se observă
68
36
caracteristici diferite ce apar la tinerii care nu au comis fapte antisociale în raport cu
cei care au comis astfel de fapte.
Cercetările prin metoda comparată pot duce la dezvăluirea unor factori ai
criminalităţii care prin alte metode nu se relevă. Astfel se poate constata că nivelul de
instrucţie şi educaţie sunt mai slabe la grupul de criminali decât la grupul de
necriminali sau condiţiile mediului familial la grupul de criminali sunt mai rele decât
la grupul de necriminali69.
Metoda comparativă în domeniul criminologiei, a revenit drept suport
metodologic în studiul factorilor ereditari şi soluţiilor. Pe baza descoperirilor făcute
cu ajutorul acestei metode s-a ajuns la elaborarea unor programe de tratament şi de
prevenire a delicvenţei. De asemenea au fost întreprinse cercetări în scopul
cunoaşterii dimensiunilor “cifrei negre a criminalităţii” 70. Chiar dacă a înregistrat
rezultate deosebite, specialiştii arată că metoda comparativă suferă de o anumită lipsă
de rigoare, criteriile de selectare a elementelor ce urmează a fi comparate nefiind
întotdeauna precis determinate. Pentru aceste motive se recomandă ca rezultatele
obţinute să fie aprofundate şi verificate prin intermediul altor metode de cercetare.
2.2.6 Metoda de predicţie

Cercetarea de tip previzional este o problemă foarte complexă, ea atingând în
egală măsură dreptul penal, politica penală, penalogia, dar şi criminologia.
Problemele legate de previziunea ştiinţifică în domeniul criminologiei privesc
raportul dintre legităţile statice şi pronosticul fenomenului infracţional, opţiunea cu
privire la factorii de predicţie de natură individuală, activitatea de planificare în
domeniul previziunii şi combaterii criminalităţii71.
Predicţia este operaţia raţională de anticipare a producerii unui eveniment,
fenomen sau acţiuni. Predicţia se întemeiază pe un proces logic, discursiv şi constă în
formularea unei judecăţi ce descrie un eveniment înainte de a se produce.
69
70
Doru S. Luminosu şi Vasile Popa, Criminologie ED. Helican, Timişoara
71
37
Predicţia se referă la actul constatării anticipate a rezultatului evoluţiei unei
schimbări care trebuie sau poate avea loc, în ea fiind implicate următoarele elemente:
1) procesul de schimbare pe care se bazează predicţia;
2) un complex de condiţii în care are loc schimbarea predicţiei;
3) evaluarea posibilităţii producerii evenimentului anticipat72.
În criminologie, predicţia a urmărit două obiective73: formularea unor
previziuni cu privire la evoluţia fenomenului infracţional pe o anumită perioadă ( de
obicei 5 ani), iar pe de altă parte evaluarea probabilităţilor de delicvenţă. Cel de-al
doilea obiectiv se împarte în două categorii de cercetări :
1) cercetări care au ca scop să evalueze probabilitatea de delicvenţă viitoare, la
persoanele cu o vârstă foarte fragedă;
2) cercetări care urmăresc să evalueze probabilitatea recidivei în viitor la
persoanele care au deja o conduită delicventă.
Primele studii de predicţie sunt considerate a fi întreprinse de Warner, dar
elaborarea unor metode de predicţie proprii criminologiei se datorează şcolii germane
reprezentată de Schiedt, Meywerk, Schwoab, Gereke şi Frez şi şcolii americane
reprezentată de Burgess, Argow, Ohlim, Wilkins şi în special de soţii Glueck74.
În cadrul schemei pronostic pusă la punct de şcoala germană de criminologie
distingem două etape:
1) se aleg 15.000 factori diferiţi şi se calculează de câte ori aceşti factori au
fost prezenţi în cazurile de recidivă ale grupului examinat;
2) se cercetează în raport cu fiecare individ în parte din grupul respectiv, câţi
factori ( din cei 15.000 ) se întâlnesc şi care este cota recidiviştilor.
Metodele de predicţie au fost îmbogăţite de şcoala americană de criminologie,
care a introdus şi elemente din sfera micromediului de familie ( disciplina asupra
copilului prea severă sau prea sporadică, slabă, fermă sau binevoitoare; afecţiunea
mamei sau a tatălui faţă de copil care poate fi indiferentă sau ostilă, puternică sau
prea protectoare; coeziunea familiei; etc.), elemente de natură psihologică
72
Popescu Paul Neveanu, Dicţionar de psihologie ……… pag. 547
73
74
Doru S. Luminosu şi Vasile Popa, Criminologie ED. Helican, Timişoara
38
(caracterială) şi elemente de natură psihiatrică ( spirit aventuros, sugestibilitate,
încăpăţânare, răutate, etc.). pornind de la aceste categorii de factori s-au construit
table de predicţie, aplicate pe grupuri de infractori.
Metodele de predicţie americane, elaborate în mare măsură datorită eforturilor
soţilor Glueck, sunt considerate metode proprii cercetărilor criminologice.
CAP.3 Tehnici
3.1 Observaţia
3.1.1 Caracterizare
Ca procedeu tehnic observaţia constituie una din tehnicile de percepere
sistematică a unor cunoştinţe despre criminalitate şi consecinţele sale.
Surprinderea, urmărirea şi examinarea manifestărilor de comportament
delicvent prin tehnica observaţiei se poate realiza fie pe subiecţi infractori în stare de
libertate sau deţinere, aflaţi în diferite faze ale procesului penal, fie pe subiecţi aflaţi
în libertate ( înainte de a fi descoperiţi sau după executarea sancţiunii ). Deşi mediul
39
închis nu oferă avantaje din punct de vedere al concluziilor ce s-ar putea trage cu
privire la particularităţile comportamentului delicvent, totuşi este preferat de către
cercetători , din considerente de ordin metodologic şi organizatoric, care ridică
dificultăţi în cazul cercetării criminologice în general şi care pot fi depăşite în cazul
cercetărilor desfăşurate în cadru închis.
3.1.2 Tipuri de observaţie

Sunt cunoscute şi folosite mai multe tipuri de observare şi anume:
a) În funcţie de relaţia observatorului cu realitatea, observarea poate fi directă
(nemijlocită) sau indirectă ( ex.: observarea documentelor );
b) În funcţie de etapa cercetării, observarea poate fi globală, de familiarizare
prealabilă cu tot complexul de situaţii în care se manifestă persoanele vizate sau
parţială exactă pe o anumită tematică;
c) În raport cu obiectivele şi scopurile urmărite, observarea poate fi sistematizată ( de
tip cantitativ ) şi nesistematizată ( de tip calitativ );
d) În raport de poziţia observatorului faţă de sistemul studiat, observarea poate fi
externă, observatorul rămânând în afara sistemului respectiv sau internă care
implică o participare a observatorului la viaţa grupului studiat, motiv pentru care
mai poartă şi numele de observaţie participativă
Observaţia directă este tipul de observaţie obişnuit care se realizează de către
observatorul calificat, profesionist asupra obiectului observaţiei. Ea presupune
existenţa simultană a observatorului calificat şi o obiectului observaţiei.
Observaţia indirectă presupune o relaţie directă între observator şi obiectul
observaţiei, cu precizarea că acest obiect nu este propriu- zis obiectul observaţiei
vizat în ultimă instanţă de cercetător ci doar unul care intermediază legătura dintre
observator şi acesta. Se poate spune că este o observaţie directă asupra unui deţinător
de informaţii despre un anumit grup social sau o realitate socială de investigat75.
Observaţia indirectă vizează mai multe obiective printre care:
75
Andrei Stănoiu, Sociologie juridică Ed. Bucureşti Mond, Bucureşti 1997 ……… pag. 77 – 78
40
- observarea obiectelor materiale de diferite tipuri sau a unor documente scrise sau
cifrate, care pot sugera informaţii despre mai multe aspecte ale unei realităţi, date
la care nu avem acces direct;
- observarea opiniilor subiecţilor ca reflectări subiective, adecvate sau nu ale unei
realităţi obiective. Pe baza unor anume opinii putem face interferenţe logice,
luându-ne precauţii asupra realităţii sociale ce le-a generat;
- reţinerea unor observaţii directe ale unor persoane necalificate, martori sau
participanţi la evenimente sau acţiuni pe care cercetătorul calificat nu le-a putut
observa direct.
Cercetătorul trebuie să acorde multă atenţie observaţiilor verificând validitatea
lor prin comparaţie între ele şi prin compararea între ele şi prin compararea cu alte
surse de informaţie.
Dacă participarea este globală ( totală ) valorile şi normele grupului sunt
integral preluate de către observatorul participant. Dacă participarea este parţială
membrii grupului acceptând să se destăinuiască observatorului, acesta rămâne însă un
marginal76.
Când observaţia este realizată cu scopul expres de a culege informaţii sau date
cu caracter ştiinţific, cu mijloace specifice şi de către persoane cu pregătire specială,
ea se numeşte ştiinţifică sau sistematică.
În cazul cercetărilor de diagnostic în care ipotezele de cercetare sunt elaborate
dinainte, observaţia va avea întotdeauna un caracter sistematic. Ea se va limita la
anumite aspecte considerate semnificative într-un context determinat şi în funcţie de
un obiectiv precis. Realizarea acestui tip de observaţie necesită din partea
cercetătorului o perfectă stăpânire a conceptelor ( criminologice, juridice,
sociologice, psihologice ) cu care operează, ca şi o experienţă bogată în domeniul
tehnicilor de investigare în general şi a observaţiei în special.
Observarea sistematică ( cantitativă ) presupune o grilă de categorii
comportamentale dinainte stabilită, actul observaţional constând în clasarea în
76
Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print, Bucureşti 1995 ……… pag.60 – 63
41
respectivele categorii a materialului empiric vizat. În forme mai pretenţioase
observaţia de tip cantitativ lucrează cu scheme de variabile, urmărind testarea
acestora în condiţii de viaţă reală şi nu de laborator, ca fenomen provocat77.
În cazul cercetărilor cu scop explicativ, unde se urmăreşte o abordare globală,
o identificare a problemelor ce urmează a fi studiate, ipotezele de cercetare nefiind
însă elaborate observaţia va fi aproape întotdeauna nesistematizată, în sensul că ea se
va realiza în limitele unei scheme de abordare elastice, cu categorii foarte largi, foarte
suple cărora li se poate întotdeauna adăuga o dimensiune pe parcursul cercetării78.
Diferenţa majoră a observaţiei de tip calitativ faţă de cea cantitativă constă în
faptul că sistematizarea şi codificarea lui se face pe parcursul cercetării, alegându-se
ceea ce este relevant pentru viaţa de ansamblu a colectivităţii sau pentru conturul
fenomenului studiat.
Grila de categorii şi ipotezele generate au un caracter flexibil, fiind reluate şi
modificate în timpul derulării cercetării prin confruntarea cu noi date. În observaţia
participativă cercetătorul nu este observator rece, din exterior, ci este implicat în
activităţile studiate.
Cele două tipuri de observaţie sistematizată şi nesistematizată sunt
complementare, ele fiind deseori utilizate succesiv în diferite etape ale cercetării.
Observaţia externă ( neparticipativă ) este acea observaţie în care observatorul
are rol de martor a ceea ce se petrece în cadrul grupului, el neparticipând în nici un
fel la activitatea sau viaţa acestuia.
Acest tip de observaţie prezintă unele avantaje, printre care :
- observatorul, în cursul realizării observării nu perturbă desfăşurarea normală a
activităţii grupului observat;
- garantează în mai mare măsură obiectivitatea;
- asigură în mai bune condiţii obţinerea unei imagini de ansamblu asupra grupului
supus observaţiei.
Dar şi acest tip de observaţie are unele avantaje:
77
Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului ED. Polirom, Iaşi 1997 ……… pag. 76 – 79
78
42
- este dificilă realizarea unei observări continue timp mai îndelungat;
- este forţată să se limiteze la aspectele exterioare, fiind dificil sau chiar imposibil
să pătrundă la mecanismele intime ce determină acţiunile, atitudinile,
comportamentul grupului observat;
- generează riscul unei mai frecvente interpretări eronate ale datelor observaţiei.
Observaţia internă implică o participare a observatorului la viaţa grupului
studiat, motiv pentru care mai poartă şi denumirea de observaţie participantă sau
participativă.
Observaţia participativă se realizează în condiţii în care observatorul se
integrează în grup şi participă la întreaga activitate a acestuia în calitate de membru al
grupului observat. Este o observaţie mai dificil de realizat deoarece presupune
acceptarea observatorului de către grup ca membru firesc al acestuia.
Avantaje:
- realizându-se cumva din interior face posibilă pătrunderea la un nivel de
profunzime incomparabil mai adânc;
- putând dura un timp mai îndelungat permite surprinderea grupului în mai multe
ipostaze, ceea ce implică obţinerea unei imagini mai complete;
- permite o mai clară distincţie între aparenţă şi realitate, diminuând riscul unei
înţelegeri şi interpretări eronate.
Dezavantaje:
- riscul perturbării involuntare şi necontrolabile a comportamentului, a activităţii
normale a grupului supus observaţiei;
- riscul unei prea mare identificări subiective a observatorului cu grupul observat,
ceea ce ar fi în măsură să altereze obiectivitatea ce trebuie să-l caracterizeze pe
observator;
- posibilitatea obţinerii unei suite de imagini mai exacte, mai detaliate, pierzându-se
din vedere ansamblul, întregul, relaţiile dintre părţi.
Participarea este susceptibilă de forme şi grade diferite. Aceasta se poate limita
la simpla prezenţă a observatorului în grup şi la consemnarea aspectelor care îl
43
interesează până la intervenţia efectivă în desfăşurarea evenimentelor ce au loc în
cadrul grupului sau chiar până la asumarea rolului de lider. Astfel se face distincţia
între participarea pasivă şi participarea activă.
Alegerea unui tip de observaţie depinde de o multitudine de factori, dintre care
cei mai importanţi sunt:
- nivelul de cunoştinţe atins în domeniul criminologiei;
- caracteristicile subiecţilor observaţi;
- condiţiile în care se desfăşoară activitatea de cercetare ( bugetul, timpul, locul,
etc.).
Sunt exemple în criminologie când pentru a studia comportamentul de grup al
infractorilor observatorii au petrecut un anumit timp în penitenciare printre deţinuţi
sau au reuşit să se introducă în interiorul unei bande de delincvenţi, însă prin
dificultăţile pe care le întâmpină aceste cazuri sunt foarte rare.
3.1.3 Tipuri de observatori

Observarea se realizează de către cercetător individual sau de către o echipă de
cercetători. De regulă observarea nesistematizată de tip participativ se realizează de
un singur observator sau de o echipă restrânsă de cercetare. Observarea cantitativă
sistematizată presupune colaborarea unui număr mare de specialişti.
Observatorul poate fi cunoscut se către membri grupului observat sau poate
rămâne anonim. Cea de-a doua ipoteză dă observatorului posibilitatea de a pătrunde
mai profund în intimitatea grupului, dar va fi mai limitat cât priveşte posibilitatea de
mişcare şi întrebările ce le-ar putea pune. Observatorul cunoscut va putea să se mişte
şi să interogheze fără restricţii, dar între el şi membrii grupului va exista o subtilă
demarcaţie întotdeauna.
Prin gradul de implicare al cercetătorului şi raportul observaţie – participare se
face distincţie între:
- observatorul participant;
- participantul observator.
44
În cazul participantului observator nu este vorba de un observator propriu-zis,
ci de un membru al grupului care se comportă ca observator. În anumite limite cele
două tipuri coexistă în cazul observaţiei participante întrucât realizarea acesteia
implică o participare din partea subiecţilor observaţi, unii dintre aceştia ajungând să
se comporte ca adevăraţi observatori79. În cazul în care observatorul nu poate să
pătrundă în interiorul grupului el va face apel la participanţii observatorii, care sunt
membrii ai grupului şi în această calitate vor observa şi furniza observatorului
informaţiile de care acesta are nevoie.
Indiferent cărui tip va aparţine observatorul, personalitatea acestuia va juca un
rol important în reuşita tehnicii observaţiei. Cel ce îşi asumă rolul de observator
trebuie să posede o înaltă pregătire teoretică şi o bogată experienţă practică în
domeniul pe care îl studiază.
În ultimele decenii, accentul s-a deplasat înspre o mai mare implicare a
cercetătorului în viaţa colectivităţii, astfel încât se vorbeşte de trei tipuri majore de
roluri ale gradului de implicare:
- cercetător ca membru complet;
- cercetător ca membru activ;
- cercetător ca membru periferic80.
Condiţiile unei bune observări sunt:
- stabilirea clară, precisă a scopului, a obiectivului urmărit;
- selectarea formelor cele mai potrivite care vor fi utilizate, a condiţiilor şi a
mijloacelor necesare ( cronometre, magnetofoane, aparate foto, etc. );
- elaborarea unui plan riguros de observaţie ( unde şi când va fi efectuată, cât timp
va dura, etc. );
- consemnarea imediată a celor observate, deoarece consemnarea ulterioară ar putea
fi afectată de uitare;
- efectuarea unui număr optim de observaţii;
- desfăşurarea observaţiei în condiţii cât mai variate;
79
80
Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului ED. Polirom, Iaşi 1997 ……… pag. 79 – 82
45
- discreţia ( persoana în cauză să nu-şi dea seama că este observată ).
Indiferent cărui tip va aparţine observatorul, personalitatea acestuia va juca un
rol important în reuşita cercetării pe care o desfăşoară. Principala caracteristică a
acestei tehnici constă în faptul că principalul instrument de culegere şi evaluare a
datelor este instrumentul uman, cercetătorul însuşi. Acesta trebuie să fie posesorul
unui talent în sesizarea evenimentelor, a concesiunilor între fenomene, să aibă
capacitatea de a se integra uşor în colectiv, să dispună de rigoare, precizie, luciditate
şi obiectivitate. De asemenea observatorul trebuie să aibă un bagaj teoretic
corespunzător.
Rolul de membru periferic este asumat atunci când cercetătorul consideră că
este indispensabil în a accede la o perspectivă din interior a vieţii grupului, deci o
nevoie să interacţioneze strâns cu membrii grupului. El participă la unele activităţi ale
acestuia, dar nu la cele esenţiale, care îl definesc ca grup. Soţii Patricia Adler şi Peter
Adler au efectuat cercetări ca membrii periferici într-o reţea de traficanţi de droguri,
devenind persoane de încredere, dar care nu au făcut trafic efectiv. Rolul de membru
periferic este luat, de regulă, atunci când grupul este închis sau deosebit total din
punct de vedere cultural de el, impunându-se pătrunderea „incognito”.
Statutul de membru activ constă într-o angajare fermă în activităţile principale
ale grupului, o introducere în centrul lui, însă fără a se identifica complet cu
scopurile, valorile şi condiţiile membrilor autentici.
În rolul de membru complet al unui grup se află acei cercetători care îşi propun
să studieze atent grupurile din care fac parte, ori se convertesc ca membru deplin al
respectivului grup în timpul investigaţiei. De asemenea se practică atât identitatea
deschisă cât şi cea ascunsă. Ca membru deplin observaţia înseamnă şi auto –
observaţie.
3.1.4 Relaţia observator – observat

Oricare dintre tehnicile de investigare socială ce presupune stabilirea unei
relaţii nemijlocite între investigator şi subiecţii investigaţi ridică numeroase probleme
46
cu privire la natura, la limitele şi implicaţiile acesteia pe planul validităţii şi fidelităţii
rezultatelor.
Una dintre cele mai importante probleme este aceea a stabilirii contactului cu
subiecţii observaţi.
Studierea comportamentului antisocial nu se poate limita la mediul închis, fiind
necesar a se complecta cu studii în mediul deschis. Aceasta ridică probleme deoarece
criminologul poate lua contact cu infractorii numai după ce aceştia sunt descoperiţi
de organele competente sau prin stabilirea unor contacte anterioare acestui moment,
dar în mediul infracţional cu greu se poate pătrunde.
Un alt aspect important este legat de acceptarea de către grupul studiat a
prezenţei observatorului. Depăşirea acestei dificultăţi este condiţionată de calităţile
observatorului, de talentul său de a comunica cu oamenii, de modul în care va şti să
aleagă cele mai adecvate procedee de investigare.
Atrăgând atenţia asupra limitelor relaţiei observator – observaţi criminologul
recomandă încă de la început să se stabilească o linie de demarcaţie foarte precisă
între el şi subiecţii observaţi. Aceasta va determina mai exact poziţia sa în cadrul
grupului şi va permite să evite eventualele suspiciuni din partea acestora, precum şi
încercările de al manipula.
Cea mai bună cale pe care trebuie să o urmeze un observator este de a trece cât
mai neobservat, de a fi cât mai atent la ce se întâmplă în jurul lui şi de a pune cât mai
puţine întrebări, aşteptând momentul când infractorul începe să se destăinuiască.
3.2 Chestionarul
3.2.1 Caracterizare
Chestionarul reprezintă una din tehnicile de cercetare foarte des aplicată în
criminologie. Aceasta se explică în special prin aria de cuprindere foarte largă, acest
procedeu putând fi utilizat în cele mai diferite scopuri, pe eşantioane mari, cu o
structură eterogenă, dispersată teritorial.
47
Chestionarul reprezintă o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise
sau de imagini grafice, cu funcţii de stimuli în raport cu ipotezele cercetării care prin
administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare determină din
partea celei anchetat un comportament verbal sau nonverbal, ce urmează a fi
înregistrat în scris81.
Chestionarul este folosit în mod deosebit în acele cercetări ce urmăresc să
stabilească o evaluare de ansamblu a fenomenului infracţional, în afara datelor
statistice oficiale. Studiile de victimizare sau de autoportret se bazează pe tehnica
chestionarului ca de altfel şi studiile privind comportamentul delincvent, reacţia
socială faţă de faptele antisociale, etc.
3.2.2 Tipuri de chestionar

Tipurile de chestionar se delimitează în funcţie de mai multe criterii:
- natura şi întinderea informaţiilor cerute prin întrebare
- momentul codificării informaţiei
- modul de recoltare a informaţiei.
A) După natura informaţiei cerute, chestionarele se pot împărţii în :
1. chestionare de întrebări factuale
2. chestionare de opinii
3. chestionare de întrebări privind atitudinea, motivaţia, interesele,
înclinaţiile subiecţilor investigaţi, etc.
1. chestionare de întrebări factuale

Cuprinde întrebări ce se referă la date, fapte, evenimente, împrejurări de natură
obiectivă prin care se urmăreşte fie identificarea persoanelor chemate să răspundă la
întrebări, fie determinarea nivelului de cunoştinţe al acestora.
81
48
Întrebările de identificare se referă la sex, vârstă, loc de naştere, stare civilă,
ocupaţie, nivelul de şcolarizare. Ele nu lipsesc din nici un chestionar ştiinţific
indiferent de tipul acestuia.
Întrebările factuale se referă la o stare de fapt uşor sesizabilă şi uşor
verificabilă. Sunt întrebări care de regulă nu ridică probleme deosebite, cu excepţia
cazului în care vizează unele aspecte mai delicate ale comportamentului despre care
subiectul e posibil să fie predispus să vorbească ( ex.: comportament sexual, politic,
religios, etc.) sau cazuri în care este implicată memoria ( ex.: lucruri petrecute cu
mult timp în urmă, despre care subiectul e posibil să aibă dificultăţi în a-şi reaminti ).
Este recomandabil ca întrebările de identificare să fie plasate la sfârşitul
chestionarului şi să fie însoţite de o scurtă explicaţie, care are scopul de a convinge
eşantionul interogat că datele respective nu interesează decât în scopul de a clasifica
informaţiile în raport de categoriile reţinute şi că anonimatul răspunsurilor va fi
respectat.
2. chestionare de opinii
Au un grad ridicat de dificultate deoarece vizează investigarea unor factori de
natură subiectivă. Dificultatea poate consta în incertitudinea cunoaşterii răspunsului
de către subiecţii chestionaţi sau în faptul că opinia unei persoane poate avea mai
multe laturi. De asemenea opinia faţă de situaţie, eveniment sau împrejurare diferă de
la un individ la altul.
Întrebările de opinie deţin ponderea cea mai mare în cadrul unui chestionar.
Ele ridică probleme cu privire la acurateţea lor, a gradului de concordanţă între opinia
reală şi cea exprimată, generând următoarele situaţii:
- subiectul are formată o opinie şi este dispus să şi-o exprime
- subiectul nu şi-a format o opinie, dar este dispus să recunoască aceasta
- subiectul are formată o opinie, dar din diferite motive nu recunoaşte acest fapt şi
„fabrică” o opinie.
Verificarea sincerităţii răspunsurilor se poate face prin 2 procedee:
49
- analiza consistenţei interne a chestionarului, a coerenţei ce ar trebui să existe în
privinţa răspunsurilor la întrebări înrudite;
- utilizarea unor „întrebări capcană”, de control, întrebări ce reiau într-o manieră
uşor modificată întrebări deja puse anterior şi analiza comparativă a răspunsurilor
primite.
Dacă intervin schimbări în formularea întrebărilor pot apărea modificări
importante în răspunsurile primite.
În funcţie de întinderea informaţiei chestionarele sunt speciale, care abordează
o singură temă şi omnibus, care abordează mai multe teme. Preferate sunt
chestionarele omnibus, care ofer[ posibilitatea de a surprinde interacţiunea şi
condiţionarea dintre faptele sau fenomenele sociale studiate.
3. chestionare de întrebări privind motivaţia

Chestionarele de întrebări privind motivaţia solicită motivarea logică a
răspunsurilor la întrebările anterioare. Deoarece asemenea întrebări îi pun uneori în
încurcătură pe subiecţi, deoarece există posibilitatea unei neconcordanţe între
motivaţia reală şi cea invocată, asemenea întrebări se recomandă a fi utilizate numai
când se consideră absolut necesar, folosindu-se în validarea unor răspunsuri primite.
B) În raport cu momentul codificării informaţiei, chestionarele se împart în:

1. precodificate
2. post codificate
3. mixte
1. întrebările precodificate sau închise

Limitează opţiunea subiectului la una din variantele de răspuns fixate în
chestionar. Se face distincţie între chestionarele cu răspunsuri dihotomice de tipul
„da” sau „nu” şi chestionarele cu alegere multiplă „da”, „nu”, „probabil”, „nu ştiu”
etc.
50
Chestionarele cu întrebări închise sunt recomandate în acele cazuri în care se
pot anticipa toate categoriile de răspuns. În general întrebările factuate se pretează
mai bine la acest procedeu.
Avantajele chestionarului cu întrebări închise sunt:
- poate fi adresat unor subiecţi cu pregătire şcolară mai scăzută
- asigură mai bine anonimatul subiecţilor investigaţi
- întrebările sunt uşor de pus
- este uşor de consemnat răspunsul
- este uşor de preluat statistic.
Dezavantajul principal rezidă din sărăcia informaţională pe care o prezintă
răspunsurile primite.
2. întrebări post codificate sau deschise

Lasă subiectului libertatea de a-şi formula răspunsul atât în privinţa
conţinutului cât şi a formei exprimate. Informaţiile culese în acest mod vor fi mai
bogate în conţinut, mai variate în exprimare.
3. întrebări mixte
Întrucât întrebările precodificate şi post codificate implică atât avantaje cât şi
dezavantaje se procedează la îmbinarea lor, chestionarele devenind mixte.
C) După modul de recoltare a informaţiei chestionarele se împart în:

1. chestionare autoadministrate
2. chestionare administrate de operatori de anchetă
1. chestionare autoadministrate
Sunt acele chestionare ale căror răspunsuri sunt înregistrate de către chiar
subiecţii investigaţi.
Acest tip de chestionar poate fi realizat în diferite moduri:
51
- prin poştă,
- prin publicitate
- prin extemporal, subiecţii fiind chemaţi într-o cameră unde li se înmânează
chestionarul şi răspund concomitent.
Chestionarul autoadministrat poştal provine subiectului vizat, acesta urmând
să-l citească şi să consemneze răspunsurile la întrebările conţinute de chestionar şi să
retransmită chestionarul completat celui ce i l-a transmis.
Pentru a putea fi aplicat în acest fel chestionarul trebuie să îndeplinească cel
puţin câteva condiţii:
- să fie însoţit de o scrisoare explicativă, în care să fie făcută o prezentare cu privire
la obiectivele urmărite, care sunt criteriile conform cărora persoana în cauză a fost
selectată pentru a răspunde întrebărilor din chestionar, să se sublinieze importanţa
răspunsurilor solicitate pentru succesul cercetării, să se garanteze
confidenţialitatea răspunsurilor şi să se adreseze mulţumiri anticipate pentru
colaborare;
- să conţină instrucţiuni cu privire la modul de complectare a chestionarului;
- să se acorde o atenţie deosebită punerii în pagină a întrebărilor, pentru a se limita
la maxim posibilitatea omiterii neinteţionate a unor întrebări;
- să se evite acele întrebări care ar putea deranja subiectul şi l-ar putea determina să
refuze colaborarea;
- să conţină un număr cât mai mic de întrebări;
- să fie însoţit de un plic timbrat, cu adresa destinatarului scrisă pe el în care
subiectul să returneze chestionarul completat.
Chestionarul autoadministrat este recomandabil, îndeosebi datorită avantajului
pe care îl prezintă sub aspect economic: eşantioane mari, populaţie dispersată,
răspunsuri concomitente, completarea nu implica un personal specializat. O altă
calitate o constituie obţinerea datelor direct de la sursă, neinfluenţate şi nefiltrate de
52
către operatorul de anchetă, ca şi posibilitatea abordării unor teme mai personale în
condiţii sporite de anonimat82.
Chestionarul autoadministrat are şi o serie de dezavantaje, printre care avem în
vedere:
- procentul ridicat de nonrăspunsuri pe care îl are în special chestionarul prin
corespondenţă
- rigiditatea acestui procedeu nu permite aprofundarea temelor, elucidarea
ambiguităţilor, aprecierea validităţii, motiv pentru care se recomandă a fi folosit
numai atunci când tema este uşor de elucidat, întrebările sunt simple şi clar
formulate, iar chestionarul este scurt.
- lipsa de spontaneitate în darea răspunsurilor şi nesiguranţa în ceea ce priveşte
completarea chestionarului ( inevitabila consultare cu alte persoane care sunt în
jurul subiectului interogat.
2. chestionare administrate de operatori de anchetă

Acest tip de chestionar necesită folosirea unui personal specializat sau măcar
instruit în acest scop.
Operatorul contactează fiecare subiect în parte, îl convinge să răspundă la
întrebări asigurându-l de anonimatul răspunsurilor şi pune întrebările prevăzute în
chestionar.
Acest tip de chestionar constituie o formă a interviului standardizat. Folosirea
operatorului de anchetă face posibilă aplicarea chestionarului în cazul în care
eşantionul interogat are un nivel de şcolarizare mai scăzut şi permite abordarea unei
problematici mai variate, deoarece anumite aspecte pot fi explicate, lămurite şi chiar
aprofundate. De asemenea asigură reprezentativitatea eşantionului.
Datele obţinute vor fi îmbogăţite cu observaţiile proprii pe care operatorul la va
face în timpul contactului cu subiecţii interogaţi. Aceste observaţii sunt foarte
valoroase pentru cercetarea criminologică pentru că reţin reacţiile de comportament,
82
53
mediul ambiant, condiţiile de viaţă ale subiectului interogat, aspecte ce joacă un rol
important în interpretarea de ansamblu a datelor.
3.2.3 Alcătuirea chestionarului

Aspectele importante pentru alcătuirea chestionarului privesc:
1. forma de prezentare
2. dimensiunile chestionarului
3. formularea întrebărilor
4. ordinea de prezentare a întrebărilor
1. Forma de prezentare
Chestionarul trebuie să fie prezentat într-o formă atrăgătoare, eficientă şi uşor
de mânuit. Numerele de cod trebuie vizibil marcate, indicaţiile, explicaţiile,
instrucţiunile date trebuie să fie cât mai politicos şi mai simplu enunţate83.
În parte de început a chestionarului trebuie explicat în termeni cât mai clar
caracterul secret al răspunsurilor.
2. Dimensiunile chestionarului
Pentru aplicarea eficientă a unui chestionar trebuie să se evite
supradimensionarea cât şi subdimensionarea acestuia.
Întrebările pe care le conţine chestionarul trebuie să asigure obţinerea tuturor
informaţiilor necesare pentru atingerea obiectivelor stabilite. Astfel nu trebuie să fie
omise unele întrebări care pot oferi date, informaţii indispensabile pentru atingerea
obiectivelor stabilite, dar nici punerea unor întrebări inutile.
83
54
În cazul chestionarului autoadministrat ( chestionarul poştal ) pentru a avea
şanse de a fi complectat acesta trebuie să cuprindă un număr relativ mic de întrebări.
În cazul chestionarului aplicat prin operator de interviu numărul întrebărilor poate fi
mai mare.
O problemă importantă o constituie şi timpul necesar aplicării chestionarului,
care nu trebuie să depăşească bariera psihologică de ¾ - 1 h dincolo de care atenţia,
concentraţia furnizării unor răspunsuri complete, coerente şi la obiect începe să scadă.
3. Formularea întrebărilor
Succesul investigaţiei va depinde în mare măsură de modul în care întrebările
vor reuşi să exprime cât mai exact obiectivele cercetării.
Astfel se cere respectarea câtorva reguli în modul de frazare al întrebărilor:
- să fie cât mai clare posibil, astfel încât toţi subiecţii să înţeleagă exact sensul
întrebărilor şi ce anume li se cere;
- să fie evitată utilizarea unor termeni care au un înţeles abstract, indefinit ( ex.: des,
rar, ocazional, uzual, mult, puţin, etc. ) care pot avea semnificaţii foarte diferite de
la un subiect la altul;
- să fie evitate întrebările ce conţin o dublă negaţie ( ex.: Nu e aşa că nu vă place
utilizarea violenţei? );
- să nu fie o dublă întrebare ( ex.: După părerea dumneavastră drepturile şi
îndatoririle judecătorilor sunt bine definite? );
- să nu se sugereze răspunsul dorit de cercetător prin formulare sau prin folosirea
unor cuvinte cu conţinut emoţional;
- să fie aplicate tuturor subiecţilor aceleaşi întrebări;
- să fie cât mai scurte posibil.
4. Ordinea de prezentare a întrebărilor

În structura chestionarului întrebările vor fi formulate într-o anumită
succesiune. La stabilirea ordinii de prezentare se va ţine cont de faptul că întrebările
55
nu constituie elemente izolate, ci se află într-un raport de condiţionare reciprocă în
aşa fel încât orice schimbare a succesiunii uneia sau unora dintre acestea antrenează
modificarea ansamblului.
În construirea chestionarului se foloseşte în majoritatea cazurilor fie tehnica
pâlniei, fie tehnica pâlniei răsturnate.
În primul caz se porneşte de la problemele de ordin general privind tema
cercetată, trecându-se treptat la probleme de ordin particular. În tehnica pâlniei
răsturnate se porneşte de la întrebări particulare, specifice, trecându-se treptat la
probleme mai generale84.
În raport de funcţia pe care o îndeplinesc în structura chestionarului distingem
diferite tipuri de întrebări85 cum sunt:
∗ Întrebări de introducere care să permită demararea interviului şi să reprezinte o
introducere în temă;
∗ Întrebări de conţinut – ce constituie esenţa chestionarului, de urmărire a obţinerii
informaţiilor necesare pentru atingerea obiectivelor propuse;
∗ Întrebări de trecere – în cazul unor chestionare ce elaborează mai multe teme este
necesară introducerea unor întrebări care să marcheze epuizarea întrebărilor vizând o
anumită problematică şi să permită trecerea lină, firească de la un grup la alt grup de
întrebări consacrate altei probleme;
∗ Întrebări filtru – operează o relaţie printre subiecţii de al căror răspuns depinde
punerea sau nepunerea unor întrebări ulterioare;
∗ Întrebări de încheiere – care să permită încheierea şirului de întrebări ale
chestionarului. De regulă în partea finală a chestionarului sunt prevăzute întrebări
personale sau de identificare.
Întrucât anumite întrebări prin efectul lor psihologic pot influenţa şi răspunsul
la alte întrebări se recomandă dispersarea lor spre partea finală a chestionarului.
Cu ajutorul chestionarelor atunci când se asigură discreţia necesară în aşa mod
încât cei care răspund la întrebările puse să nu se expună unor consecinţe nedorite, se
84
85
Andrei Stănoiu, Sociologie juridică Ed. Bucureşti Mond, Bucureşti 1997
56
pot cunoaşte care formează „cifra neagră” a criminalităţii, precum şi dezvăluirea unor
medii criminogene neştiute de organele apărării sociale.
3.3 Interviul
3.3.1 Caracterizare
Interviul constituie o altă tehnică fundamentală de explorare ştiinţifică utilizată
în criminologie. El s-a impus ca o tehnică mai flexibilă de investigare şi aprofundare
a unor laturi sau trăsături legate nemijlocit de cunoaşterea faptelor şi de persoana
infractorului ( opinii, atitudini, motivaţii, etc. ).
Interviul este o tehnică care se aproprie foarte mult de chestionar, între ele
existând multe asemănări, dar şi deosebiri, ceea ce face ca ele să rămână tehnici
independente de cercetare.
Definind interviul putem spune că acesta este o tehnică de cooperare verbală
între două persoane, anchetatorul şi anchetatul, ce permite anchetatorului să culeagă
de la anchetat anumite date cu privire la o anumită temă.
Din contextul acestei definiţii desprindem acele trăsături care particularizează
tehnica chestionarului86:
- existenţa acelei relaţii sociale şi psihologice între cel ce intervievează şi cel
intervievat;
- existenţa rolurilor precis determinate a persoanelor în cadru procesului amintit;
- informaţia culeasă apare ca rezultat al unei strategii metodologice într-un circuit
cu dublu sens
Tehnica interviului permite obţinerea de date, informaţii necesare atingerii
obiectivului propus al cercetării prin intermediul întrebărilor şi al răspunsurilor
formulate. Prin urmare interviul presupune stabilirea unei relaţii psihologice, ai cărei
termeni ( operatorul de interviu şi intervievatul ) nu-şi pot schimba statutul şi rolul în
cursul desfăşurării interviului. Rolul operatorului de interviu este întotdeauna acela de
a adresa întrebările, de a încuraja subiectul în formularea unor răspunsuri sincere,
86
57
complete şi la obiect şi de a consemna răspunsurile. Rolul subiectului intervievat este
acela de a recepta corect întrebările şi de a răspunde sincer, complet şi la obiect la
acestea.
Specific unui interviu este că acesta permite accesul la cunoaşterea modului în
care realitatea obiectivă îşi găseşte reflectarea în conştiinţa oamenilor, în cunoştinţele
şi opiniile acestora. Stabilirea gradului de completitudine, nivelului de adevăr, de
corectitudine a acestor reflectări depăşeşte însă posibilităţile cât şi intenţiile şi
pretenţiile interviului. Într-un interviu există răspunsuri sincere sau nesincere,
complete sau incomplete. Astfel interviul poate fi apreciat ca o metodă foarte
valoroasă şi foarte utilă cu condiţia să nu ceară mai mult decât poate realiza prin
specificul său.
3.3.2 Tipuri de interviu

1. În funcţie de gradul de formalism al interviului distingem între :
a. Interviul formal
b. Interviul neformal
a. Interviul formal
Principala caracteristică a interviului formal constă în faptul că numărul,
ordinea şi formularea întrebărilor sunt dinainte stabilite. Răspunsurile primite de le
intervievat sunt înregistrate textual sau într-o formă standardizată de către operatorii
de interviu.
Instrumentul de lucru utilizat în cadrul acestui tip de interviu este chestionarul
administrat prin operatori de anchetă. Rolul operatorului de anchetă este acela de a
pune tuturor subiecţilor intervievaţi aceleaşi întrebări, în ordinea în care ele figurează
în chestionar.
Relaţia dintre intervievat şi operatorul de anchetă este limitată deoarece acesta
din urmă nu are libertatea să schimbe formularea sau succesiunea întrebărilor. El
58
poate numai să orienteze desfăşurarea interviului în limitele permise de instrucţiuni,
ca de exemplu oferirea unor explicaţii suplimentare.
b. Interviul neformal
Interviul neformal se caracterizează printr-o mai mare libertate acordată
operatorului de anchetă în dirijarea cursului interviului, deoarece nu are la bază un
chestionar de întrebări prestabilite. Acest tip de interviu se desfăşoară aparent ca o
discuţie liberă între operatorul de anchetă şi intervievat şi utilizează drept instrument
de investigaţie ghidul sau îndrumătorul de interviu.
Ghidul de interviu87 este o listă cu problemele care se pun, alcătuită în aşa fel
încât să permită culegerea informaţiilor necesare pentru atingerea obiectivului
cercetării. Operatorul de anchetă are libertatea să abordeze problemele în modalitatea
pe care o consideră adecvată condiţiilor concrete în care se desfăşoară interviul,
singura lui obligaţie fiind de a aborda problemele stabilite pentru a obţine toate datele
şi informaţiile necesare.
Interviul neformal se poate desfăşura în două faze:
∗ Într-o primă fază interviul se desfăşoară sub forma unei discuţii libere, centrată pe
temă, în care reformulează tema şi dă posibilitatea subiectului de a spune tot ce
doreşte în legătură cu aceasta.
∗ În cea de-a doua fază discuţia este centrată pe problemă, operatorul de interviu
încercând cu tact şi fermitate în acelaşi timp să-l determine pe subiect să-şi spună
părerea în problemele stabilite în ghidul de interviu, evitându-se discuţiile inutile şi
consumatoare de timp.
Operatorul de anchetă trebuie să fie un profesionist care să posede solide
cunoştinţe de psihologie. Lui îi revine sarcina de a crea acel microclimat de încredere,
să-l determine pe intervievat să răspundă, în cunoştinţă de cauză la toate întrebările
puse.
87
Andrei Stănoiu, Sociologie juridică Ed. Bucureşti Mond, Bucureşti 1997
59
Un asemenea tip de interviu permite obţinerea unei cantităţi de informaţii mai
mari decât s-ar obţine ca răspuns la întrebări de chestionar. De asemenea, creează
posibilitatea relevării unor aspecte semnificative ale tematicii investigaţiei neluate în
seamă în faza de proiectare a cercetării.
2. În raport de modalitatea prin care sunt culese datele se distinge:
a. Interviul direct
b. Interviul indirect
a. Interviul direct
Se bazează pe modalitatea directă de punere a întrebărilor şi interpretare a
rezultatelor. Se consideră că răspunsurile reflectă exact ceea ce subiectul a înţeles şi a
dorit să exprime.
b. Interviul indirect
Utilizează o cale ocolită de obţinere a datelor. Întrebările puse urmăresc să
obţină anumite informaţii de la cel intervievat pe o cale indirectă, ocolită.
3. Un tip aparte de interviuri îl constituie cele clinice de mare profunzime,

utilizate în psihodiagnostic şi psihoterapie, care pretind din partea celui care le
realizează un grad înalt de pregătire teoretico – metodologică şi o experienţă bogată
în domeniu. Aceste interviuri s-au extins şi în afara practicii medicale şi a psihologiei
aplicate, fiind utilizate şi în cercetările fundamentale88.
Examenul psihiatric al infractorului se bazează în special pe interviul clinic atât
în varianta formală ( dirijată ) cât şi nedirijată. Prin intermediul interviului clinic
specialistul analizează personalitatea infractorului, încercând a-i reconstitui trecutul
pe baza mărturisirilor sale.
4. În raport de natura relaţiei ce se stabileşte între operatorul de interviu şi
persoana intervievată se face deosebire între:
88
Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului ED. Polirom, Iaşi 1997 ……… pag. 86
60
a. Interviul sensibil
b. Interviul neutru
c. Interviul sever
a. Interviul sensibil
Se caracterizează prin exprimarea simpatiei persoanei care intervievează faţă
de subiectul intervievat ( nu li faţă de opiniile acestuia ) printr-o atitudine deschisă, de
încurajare a acestuia. Acest tip de relaţie este folosit în general în interviul
nedirecţionat, clinic.
b. Interviul neutru
Presupune o relaţie indiferentă care nu are la bază nici simpatie sau antipatie,
nici aprobare sau dezaprobare. În general acest tip de relaţie este utilizat în cadrul
interviului formal.
c. Interviul sever
Se aseamănă mai mult cu interogatoriul, motiv pentru care se recomandă a fi
evitat în domeniul criminologiei.
3.3.3 Realizarea interviului

Atitudinea de a determina un interlocutor necunoscut să-şi dezvăluie
cunoştinţele, părerile, sentimentele cu privire la problemele care fac obiectul
interviului presupune colaborarea unor persoane ( operatori de anchetă ), care să
posede calităţile necesare realizării unui interviu cu un grad cât mai mare de fidelitate
şi validitate.
61
Operatorul de interviu trebuie să posede calităţi deosebite, dintre care unele
sunt calităţi native cum sunt: inteligenţa, onestitatea, caracterul extravertit, iar altele
cum sunt: tactul, cultura, interesul sunt calităţi care se dobândesc în cadrul unui
proces de instruire intens.
În timpul desfăşurării unui interviu apar factori de natură obiectivă sau
subiectivă, internă sau externă care influenţează pozitiv sau negativ desfăşurarea
interviului.
Dintre aceşti factori pe primul plan se situează relaţia de comunicare între
operator şi intervievat. Un prim moment în organizarea raportului de cooperare îl
constituie solicitarea interviului ( priza de contact ). Reflexul de apărare al
subiectului, neîncrederea, suspiciunea constituie regula mai ales când interviul se
desfăşoară în penitenciar. Operatorul trebuie să depună maximum de efort pentru a
învinge reflexul de apărare al infractorului exacerbat în special în perioada de
urmărire şi judecată. În acest sens trebuie evitate cu desăvârşire orice atitudine, gest,
limbaj susceptibile a fi interpretate ca un nou interogatoriu. Operatorul va trebui să-i
trezească încrederea, dorinţa de a vorbi, de a explica89.
Este foarte important de a asigura persoana intervievată cu privire la caracterul
confidenţial al răspunsurilor. Este foarte greu de convins un infractor că răspunsurile
sale vor servii doar scopurilor cercetării.
După depăşirea acestor dificultăţi sarcina operatorului este aceea de a utiliza
cât mai bine factorii care pot incita interlocutorul să răspundă sincer.
În înregistrarea răspunsurilor, rolul hotărâtor îl are pregătirea profesională a
operatorului de interviu.
Trebuie luate în considerare şi eventualele erori de răspuns care pot apărea din
diferite motive ca de exemplu alcătuirea şi formularea greşită a întrebărilor în cazul
interviului desfăşurat pe bază de chestionar sau a modului în care operatorii de
interviu pun întrebările, înregistrează şi interpretează răspunsurile.
Există anumite procedee de depistare a erorilor, cum sunt comparaţia
rezultatelor cu date provenite din alte surse, verificarea convenţiei îndeosebi prin
89
62
încercarea de a obţine aceeaşi informaţie prin două sau mai multe procedee sau
reintervievarea subiecţilor, aceasta din urmă fiind calea cea mai des utilizată.
3.4 Tehnica documentară

3.4.1 Caracterizare
Tehnica documentară este proprie cercetării pe documente şi priveşte modul în
care datele cuprinse în diferite tipuri de documente pot fi folosite în scopuri
ştiinţifice.
În viaţa de zi cu zi oamenii nu numai că produc inevitabil documente, în sens
larg, adică lasă continuu urme ale activităţii lor, dar le şi analizează şi interpretează
( scriem şi citim scrisori, jurnale, etc ). Practica cunoaşte în acelaşi timp şi mai
sistemice de studiu al documentelor ( dosare, dări de seamă, lucrări scrise etc. ).
Aproape mereu suntem judecaţi şi apreciaţi prin ceea ce producem.
Alături de celelalte tehnici fundamentale, tehnica documentară constituie astfel
o tehnică de recoltare şi manipulare a datelor cuprinse în documente. Ea operează
prin intermediul lecturii documentelor şi nu prin contactul uman cu realitatea, ceea ce
a făcut să fie considerată ca fiind o observaţie indirectă.
3.4.2 Tipuri de documente

În sens larg al acestei accepţiuni, orice document oral, scris, iconografic,
fotografic, cinematografic, oficial sau privat, public sau secret care poate furniza
anumite date legate de problematica cercetării poate constitui sursă de documentare
pentru criminologi.
1) Statisticile oficiale furnizează date importante referitoare la faptele penale şi la

făptuitorii acestora. Acestea au format subiect de preocupare pentru mai multe
domenii. Astfel avem la îndemână material de statistică judiciară, demografică,
economică, etc., care prezintă o importanţă deosebită pentru constituirea de
63
eşantioane pentru complectarea datelor obţinute prin cercetările de teren sau pot
ajuta la analiza comparativă a acestora.
Rezultatele obţinute cu ajutorul statisticilor penale sunt relative deoarece ele
se referă la criminalitatea aparentă ( delicte descoperite ) ori legală ( delicte
pedepsite ), dar ignoră criminalitatea reală, motiv pentru care interpretarea
rezultatelor trebuie făcută cu prudenţă. În ciuda acestor reţineri statisticile penale
rămân un instrument indispensabil pentru cunoaşterea stării şi dinamicii
criminalităţii, a forţelor implicate în prevenirea şi combaterea ei, la costurile
sociale pe care la presupune90.
2) Dosarele privind cauzele penale.

O altă sursă de informaţii este constituită de dosarele privind cauzele penale,
din care putem culege informaţii cu privire la împrejurările comiterii cauzei, la
scopul şi mobilul infracţiunii. Trebuie specificat că dosarele sunt prea sărace în
informaţii pentru a se putea trage concluzii în ceea ce priveşte etiologia
infracţiunii.
3) Documente personale
Acest tip de documente sunt reprezentate de scrisori, jurnale, însemnări,
biografii aparţinând celor însărcinaţi cu supravegherea sau observarea
( supraveghetori din penitenciare sau alte instituţii de reeducare, psihologi,
psihiatri, asistenţi sociali etc. ) sau ale infractorilor însăşi. Aceste documente conţin
uneori informaţii care sunt imposibil de obţinut prin tehnicile standardizate91.
4) Reacţia socială evidenţiată de mass – media

Presa, radioul şi televiziunea reprezintă sursă de documentare în ceea ce
privesc cercetările privind sistemul de norme şi valori şi mecanismele de receptare
a acestora sau al studierii atitudinilor şi opiniilor colectivităţii.
90
91
64
3.4.3 Tipuri de analiză
Denumirea de tehnică documentară acoperă o gamă largă de procedee de
cercetare a documentelor de către criminologi. Pe lângă procedeele clasice ( analiză
literară, istorică, lingvistică, etc. ) au apărut tehnici noi, în măsură să permită o mai
bună împărţire a ansamblului criminalităţii în unităţi mai uşor de măsurat, numărat,
clasat, ierarhizat. Între aceste tehnici noi se evidenţiază pe de o parte analiza de
conţinut, iar pe de altă parte analiza statistică a criminalităţii.
a) Analiza de conţinut este o tehnică ce se referă la analiza documentelor,

urmărindu-se punerea în evidenţă de teme şi evaluări. Analiza de conţinut este
proprie documentelor ce conţin informaţie complexă, celor cu valoare
comunicaţională ridicată: mass – media, literatură, rapoarte, legi şi decrete,
corespondenţă personală, jurnale intime, etc.
Analiza de conţinut trebuie să descifreze mesajul real al comunicaţiei. Ea
presupune înlocuirea impresiilor subiective ale observatorului prin procedee
standardizate care fac posibilă transformarea materialului brut într-un material
susceptibil de a fi examinat ştiinţific.
Etapele care trebuiesc parcurse de analiza de conţinut:
- alegerea categoriilor;
- determinarea unităţilor de analiză;
- cuantificarea rezultatelor;
- verificarea analizei de conţinut.
Categoriile reprezintă elemente semnificative în raport cu care conţinutul
comunicaţiei va fi clasat şi cuantificat.
Însă nu se poate vorbi de categorii fixe, standardizate, dar se pot enumera
câteva tipuri de categorii cu o sferă mai largă de utilizare.
În ceea ce priveşte domeniul sau materia supusă examinării se apelează la
categorii ce corespund sistemelor de clasificare ale marilor biblioteci, rubricilor
65
principale ale jurnalelor, revistelor, emisiunilor de radio şi televiziune, etc.; direcţia
comunicaţiei corespunde categoriilor utilizate îndeosebi în anchetele de opinii:
favorabil, defavorabil, indiferent; valorile sau standardele sunt exprimate în general
prin: statutul social, economic, familial, etc.; în raport cu persoanele cel mai adesea se
apelează la categoriile de vârstă, sex, profesie, nivel de instruire, naţionalitate,
cetăţenie, etc92.
Analiza de conţinut are la bază o operaţie de dezmembrare a întregului în
unităţi constitutive. Diferitele aspecte ale fenomenului pot fi astfel reţinute ca unităţi
de înregistrare, care sunt în număr de cinci: cuvintele, temele, caracterele, itemul,
spaţiul – timp măsurat.
În procesul de cuantificare al rezultatelor sunt folosite procedee dintre cele mai
variate. Astfel se poate utiliza un procedeu simplu ca numărarea sau un procedeu cu
grad mai ridicat de complexitate. Cel mai des utilizat procedeu este acela al calculării
frecvenţelor, care permite stabilirea intensităţii unui element, a importanţei sale.
Fidelitatea procedeului poate fi estimată fie prin compararea rezultatelor la care
au ajuns diferiţi analişti ce au lucrat independent pe acelaşi document, fie prin
compararea rezultatelor unuia şi aceluiaşi analist obţinute la intervale de timp mai
mari.
b) Analiza statistică permite o apreciere globală cu privire la evoluţia şi

structura fenomenului şi la principalele caracteristice ale infractorilor. Deşi reprezintă
un instrument de analiză extrem de util, statistica suferă un defect major, ea nu
înfăţişează decât partea exterioară, cantitativă a fenomenelor şi nu spiritul lor, latura
lor calitativă93.
Analiza statistică face deosebire între statisticile oficiale şi cele destinate unor
scopuri de cercetare ştiinţifică.
Statisticile oficiale pot fi întocmite de organele de poliţie, procuratură, justiţie,
în scopul contabilizării unor date cu privire la fenomenul infracţional. Cealaltă
92
93
Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie ED. Euro Nova, Bucureşti 1996 … pag. 106
66
categorie se referă la statisticile întocmite pentru a verifica o ipoteză de cercetare sau
pentru a stabili anumite corelaţii rezultate pe baza prelucrării datelor culese din teren
prin diferite tehnici de investigare.
Pentru a cunoaştere profundă a fenomenului criminalităţii şi a consecinţelor
sale, latura cea mai importantă o reprezintă cunoaşterea criminalităţii sale, care
cuprinde şi aşa – numita “cifră neagră” a criminalităţii, adică numărul de crime
săvârşite, dar neaduse la cunoştinţa societăţii, fie din cauză că persoanele vătămate nu
s-au plâns organelor judiciare, fie din alte cauze. De obicei în cercetarea domeniului
criminalităţii se folosesc procedeele statisticii privitoare la criminalitatea judecată.
În încercarea de a descoperi măcar o parte din cifra neagră a criminalităţii s-a
recurs la studii de autoconfesiune sau autoportret şi studii de victimizare.
Studiul de autoportret constă în interogarea unui grup cu privire la faptele
penale comise, indiferent dacă au fost urmărite sau judecate, iar studiul de victimizare
constă tot în interogarea unui grup, dar cu privire la faptele penale ale căror victime
au fost.
Anchetatorii prezintă subiecţilor o listă care cuprinde diferite fapte penale.
Aceştia trebuie să răspundă dacă au comis fapta penală respectivă şi de câte ori au
fost descoperiţi şi aduşi în faţa organelor judiciare.
Din aceste studii reiese că delincvenţa reală este multe mai mare decât cea
oficială. Foarte mulţi dintre subiecţii investigaţi mărturisesc că au comis cel puţin o
faptă pentru care ar fi trebuit să răspundă penal.
Procedeele statistice generale şi îndeosebi cele din statistica penală au acceptat
şi ocupă un loc important în studiul criminalităţii. Statistica penală nu poate pătrunde
direct în criminogenezele societăţii care determină criminalitatea. Totuşi cu ajutorul
procedeelor statistice pot fi cunoscute în mod mediat şi criminogenezele societăţii,
precum şi interacţiunea criminalităţii cu celelalte fenomene care influenţează apariţia
şi evoluţia criminalităţii94.
În cercetarea criminalităţii cu ajutorul statisticii penale se impune ca analiştii să
posede date statistice pe perioade lungi de timp ( perioadă minimă – deceniul;
94
67
perioadă maximă – secolul ), datele să fie exacte şi prelucrate şi analizate în mod
ştiinţific.
Procedeele satistice folosite împreună cu celelalte metode şi tehnici sunt
indispensabile cercetării în domeniul criminalităţii şi consecinţele sale victimologice.
3.5 Tehnici secundare

3.5.1 Caracterizare
Denumirea de tehnici secundare provine de la faptul că ele se folosesc alături
de una sau mai multe tehnici fundamentale.
Prin intermediul tehnicilor secundare, cercetările criminologice tind spre
dezvăluirea trăsăturilor psihologice ale infractorului, a intensităţii factorilor de
inadaptare şi a rolurilor în etiologia criminalităţii.
Utilizarea lor ajută la pătrunderea în universul intim al infractorului. Astfel
devine posibilă formarea unui diagnostic şi a unui pronostic social pe baza cărora se
poate elabora un tratament de recuperare socială. Reliefarea trăsăturilor de
personalitate ale infractorului se face printr-un examen psihologic, examen care
devine realizabil, de obicei, prin intermediul testelor.
3.5.2 Testele
Testele sunt probe standardizate, bine definite, care implică o sarcină de
îndeplinit, identifică pentru toţi subiecţii examinaţi, ca şi o tehnică precisă pentru
evaluarea rezultatelor.
Într-un sens mai larg testul este definit ca o probă standardizată ce priveşte
administrarea şi interpretarea – cotarea ei şi care furnizează date asupra anumitor
caracteristici psihofizice sau psihice95.
95
Popescu Paul Neveanu, Dicţionar de psihologie …… pag. 719
68
Comportamentul evaluat cu ajutorul testului are ca scop clasificarea prin
comparaţia statică a unuia în raport cu ceilalţi şi aprecierea diferenţelor individuale
ale fiecăruia.
În criminologie întâlnim următoarele tipuri de teste, cu mai mare aplicare:
- teste de reuşită;
- teste de personalitate.
A) Testele de reuşită studiază aptitudinile operaţionale ale persoanei. În această

categorie se situează şi testele de inteligenţă. În studiul tulburărilor de comportament
şi al implicării acestora în criminogeneză, utilizează testele psihologice şi pedagogice
care permit stabilirea unei scări metrice a inteligenţei.
B) Testele de personalitate dezvăluie anumite trăsături ale individului, care îl

fac să reacţioneze într-un anumit fel în orice situaţie s-ar afla. Au o utilizare frecventă
în cazul cercetărilor criminologice experimentale, care urmăresc exploatarea
personalităţii infractorului, dezvăluirea factorilor ar putea diferenţia un infractor de
un noninfractor, pentru ca apoi să se poată concluziona asupra unei eventuale
corelaţii între criminalitate şi anumite tipuri de personalitate.
Testele de personalitate sunt împărţite în:
- teste analitice de tip chestionar;
- teste proiective.
a. Testele de personalitate de tip chestionar au la bază capacitatea de

autoobservare şi introspecţie a individului. Ele pot fi unifazice, investigând o singură
trăsătură de personalitate sau multifazice, având în vedere mai multe trăsături ale
personalităţii individului.
69
b. Testele proiective au rolul de a incita subiectul, ca prin intermediul
răspunsurilor la diferite probe la care este supus să-şi proiecteze personalitatea. Ele se
bazează pe studierea relaţiilor subiectului la prezentarea unor imagini şi obiecte. În
acest sens există următoarele criterii de clasificare:
- modul sau tipul de percepţie ( interpretarea globală, de detaliu, etc. );
- calitatea percepţiei ( subiectul percepe mai întâi forma şi apoi culoarea sau
invers);
- interpretarea pe care subiectul o dă imaginii prezentate ( fantezia, originalitatea
răspunsurilor, etc. ).
Testele proiective au fost utilizate şi în scopul selecţionării factorilor de
predicţie a comportamentului delincvent.
3.5.3 Scala de atitudini

Tehnicile de măsurare a atitudinii sunt socotite a fi o extindere a tehnici
testelor. Ele urmăresc o măsurare a intensităţii unor atitudini, o clasificare a acestora
în funcţie de diferitele de intensitate în scopul unei mai bune cunoaşteri a fiinţei
umane.
În criminologie acestea servesc la cunoaşterea intimităţii atitudinii unui
infractor faţă de un noninfractor, a atitudinii comune a două grupuri de infractori, dar
care au comis infracţiuni diferite, o atitudinii societăţii faţă de faptele antisociale.
Atitudinea poate fi considerată din mai multe puncte de vedere. De exemplu
atitudinea faţă de pedeapsa cu moartea poate fi privită din punct de vedere moral,
juridic, religios, etc.
Tehnicile de măsurare a atitudinii servesc şi în predicţia comportamentului
deviat.
Cele mai cunoscute procedee de măsurare sunt scalele de evaluare a atitudinii.
Acestea se bazează pe ideea că există o dimensiune sau un continuu de-a lungul
căruia se pot înşira atitudini individuale ( de la cele mai favorabile până la cele mai
70
defavorabile în raport cu o situaţie, eveniment, idee, etc. Subiectul este invitat să-şi
exprime aprobarea sau dezaprobarea în raport cu o serie de propoziţii standardizate96.
Există mai multe procedee de scalare în funcţie de proprietăţile matematice şi
de căile de colectare a datelor, pe care le clasificăm astfel:
- Nominală
- Nominală: - Parţial ordonată
Calitativă
- Ordinală: - Ordinală
- Metric ordonată
- Intervale aparent egale
Cantitativă: - Clasamente adiţionale
- Analiza ierarhică - cumulativă
În tipul de scală calitativă distanţa dintre categorii este necunoscută, iar în cel
cantitativ este cunoscută şi egală şi constituie măsura propriu-zisă.
Cea mai simplă este scala nominală, care împarte indivizii în două grupe şi nu
implică existenţa unei gradări sau distanţe între grupuri ( ex.: infractor noninfractor;
tipuri de infractor: hoţ, prostituată, vagabond, etc. ).
În condiţiile aplicării criminalităţii şi a victimologiei sale specifice datorate
formelor noi de acţiune întreprinse de infractorii recidivişti, profesionişti se impun
eforturi sporite în elaborarea unor strategii noi de cercetare a criminalităţii. În acest
sens Centrul Naţional de Cercetări Criminologice poate întreprinde studii în
colaborare cu Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, precum şi cu
Biroul Naţional Interpol din Ministerul de Interne al României.
96
71
CONCLUZII
Lucrarea intitulată “Metode şi tehnici de cercetare criminologică” realizată de

subsemnata, sub directa îndrumare a domnului profesor universitar Mircea
Constantinescu încearcă să cuprindă diferitele metode de cercetare a fenomenului
infracţional şi în special a caracterului infractorului; metode ce vor ajuta la prevenirea
şi vor contribui la combaterea fenomenului infracţional.
În prezenta lucrare am încercat să fac o prezentare a metodelor şi tehnicilor
folosite de cercetătorii criminologi în cadrul disciplinei “Criminologie”, disciplină,
care alături de altele ajută la combaterea “răului” şi triumful “binelui”.
Pentru ca aceste metode să fie utile, cercetătorul criminolog trebuie să aibă atât
cunoştinţe din domeniul dreptului, cât şi cunoştinţe din alte domenii: psihologie,
psihiatrie, psihanalitică, sociologie, genetică, statistică, etc.
Datorită creşterii foarte mari a ratei infracţionale metodele aplicate în practica
penală de combatere a acestora au început să fie depăşite şi de aceea s-a cerut
“ajutorul” în alte domenii: psihologice, sociale, etc. din cadrul cărora s-a născut o
ştiinţă nouă – Criminologie – care să ajute şi să se ocupe doar de studierea
infractorilor, a faptelor lor, deci care să studieze şi să analizeze infracţiunea ca un
fenomen ce face parte din cotidian.
72
Pentru o bună desfăşurare a activităţii de combatere a infracţiunii nu numai
cercetătorii criminologi trebui să cunoască aceste metode de cercetare a fenomenului
infracţional, ci este necesar ca toţi cei ce participă la această activitate să aibă măcar
cunoştinţe minime despre ceea ce înseamnă metodele care se aplică în procesul de
prevenire şi combatere a fenomenului infracţional şi tehnicile care pot fi aplicate în
acest sens
În cadrul lucrării am încercat să expun metodele şi tehnicile de cercetare
specifice criminologiei, deoarece cercetează caracterul individului, ceea ce îl
determină pe individ să săvârşească fapte antisociale, ceea cel face pe acesta să
înlăture răspunderea propriilor sale fapte, dar şi modul în care acesta poate fi
“vindecat” nepunând accentul pe pedeapsă cum fac celelalte ştiinţe care luptă
împotriva infracţionalităţii.
Alături de alte discipline ( penal, procedură penală, criminalistică, civil,
procedură civilă, etc. ), un viitor apărător al legi şi ordinii sociale ( avocaţi,
judecători, procurori, poliţişti, etc. ) trebuie să îşi însuşească un minim de cunoştinţe
criminologice, care să-l ajute în practicarea, cu succes, a meseriei sale, aceea de
apărător al “binelui şi adevărului”.
73
BIBLIOGRAFIE
1. A.T. Bogdan …………………… Psihologie generală şi psihologie socială,

Bucureşti 1973
2. Beccaria Cesare ……………….. Despre infracţiuni şi pedepse ED. Ştiinţifică,
Bucureşti 1965
3. Brădet Gheorghiu Ion ….……… Criminologie generală românească
4. Chelcea Septimiu ……….……... Cunoaşterea vieţii sociale. Fundamente
metodologice ED. Institutului Naţional de
Informaţii, Bucureşti 1995
5. Cioclei Valerian ……………..… Criminologie etiologică ED. Actami, Bucureşti
1996
6. Constantin Albuţ ………………. Sociologie juridică ED. Fundaţiei Chemarea
Iaşi 1993
7. Dincu Aurel …………………… Bazele criminologiei, vol.I, Bucureşti 1993
8. Dragomirescu Virgil ………….. Psihologia comportamentului deviat ED.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1976
9. Iluţ Petru ……………………… Abordarea calitativă a socioumanului ED.
74
Polirom, Iaşi 1997
10.Luminosu Doru S. ……………. Criminologie ED. Helican, Timişoara
Vasile Popa
11.Minulescu Mihaela …………… Chestionarele de personalitate în evaluarea
psihologică ED.Garell Publishing House,
Bucureşti 1996
12.Moldovan Lucian …………….. Criminologie ED. Universitatea “Babeş Bolyai”,
Cluj 1973
13.Neveanu Popescu Paul ……….. Dicţionar de psihologie
14.Nistoreanu Gheorghe ………… Criminologie ED. Euro Nova, Bucureşti 1996

Costică Păun
15.Oancea ……………………….. Probleme de criminologie ED. All Educational
SA. Bucureşti 1998
16.Pandrea Petre ………………... Criminologia dialectică, Bucureşti 1945, Fundaţia
Regele Mihai I
17.Psihologie generală ………..… sub redacţia lui A. Roşca ED. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti 1996
18.Roşca Al. ………………..…… Psihologie generală ED. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti 1966
19.Roşca Al. …………………..… Metodologie şi tehnici experimentale în psihologi
ED. Ştiinţifică, Bucureşti 1971
20.Stănoiu Andrei ………………. Sociologie juridică Ed. Bucureşti Mond,
Bucureşti 1997
21.Stănoiu Rodica Mihaela ……… Metode şi tehnici de cercetare în criminologie
ED. Academiei Republicii Socialiste România
Buc. 1981
22.Stănoiu Rodica Mihaela ……... Introducere în criminologie ED. Academiei de
ştiinţe sociale şi politice, Bucureşti 1989
75
23.Stănoiu Rodica Mihaela ……... Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print, Bucureşti
1995
24.Zlate Mielu ……………….….. Introducere în psihologie ED Şansa, Bucureşti
1996
76

Et - Metode I Tehnici de Cercetare Criminologie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Et - Metode I Tehnici de Cercetare Criminologie

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ BUCUREŞTI

CAP.1 Aspecte introductive

1.1 Metodologie, metodă şi tehnică

1.2 Etapele cercetării

2.1 Teorie şi metodă în criminologie

2.1.2 Privire istorică

2.1.2.1 Şcoala clasică

2.1.2.2 Şcoala cartografică

2.1.2.3 Şcolile tipologice

2.1.3 Tendinţe actuale

2.2.1 Metoda observaţiei

2.2.3 Metoda clinică

2.2.4 Metoda tipologică

2.2.5 Metoda comparativă

2.2.6 Metoda de predicţie

3.1.2 Tipuri de observaţie

3.1.3 Tipuri de observatori

3.1.4 Relaţia observator – observat

3.2.2 Tipuri de chestionar

1. chestionare de întrebări factuale

3. chestionare de întrebări privind motivaţia

B) În raport cu momentul codificării informaţiei, chestionarele se împart în:

1. întrebările precodificate sau închise

2. întrebări post codificate sau deschise

C) După modul de recoltare a informaţiei chestionarele se împart în:

2. chestionare administrate de operatori de anchetă

3.2.3 Alcătuirea chestionarului

4. Ordinea de prezentare a întrebărilor

3.3.2 Tipuri de interviu

3. Un tip aparte de interviuri îl constituie cele clinice de mare profunzime,

3.3.3 Realizarea interviului

3.4 Tehnica documentară

3.4.2 Tipuri de documente

1) Statisticile oficiale furnizează date importante referitoare la faptele penale şi la

2) Dosarele privind cauzele penale.

4) Reacţia socială evidenţiată de mass – media

a) Analiza de conţinut este o tehnică ce se referă la analiza documentelor,

b) Analiza statistică permite o apreciere globală cu privire la evoluţia şi

3.5 Tehnici secundare

A) Testele de reuşită studiază aptitudinile operaţionale ale persoanei. În această

B) Testele de personalitate dezvăluie anumite trăsături ale individului, care îl

a. Testele de personalitate de tip chestionar au la bază capacitatea de

3.5.3 Scala de atitudini

Lucrarea intitulată “Metode şi tehnici de cercetare criminologică” realizată de

1. A.T. Bogdan …………………… Psihologie generală şi psihologie socială,

14.Nistoreanu Gheorghe ………… Criminologie ED. Euro Nova, Bucureşti 1996

S-ar putea să vă placă și