Iluminismul

Iluminismul numit și Epoca Luminilor sau Epoca Rațiunii este o mișcare

ideologică și culturală, antifeudală, desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii
revoluțiilor din sec. XVII-XIX în țările Europei, ale Americii de Nord și ale
Americii de Sud și având drept scop crearea unei societăți „raționale”, prin
răspândirea culturii, a „luminilor” în mase (cf. Carp Maxim). Iluminismul este o
replică la adresa barocului, în încercarea de a înlătura dogmele religioase și de a
propaga luminarea maselor pe baza experienței proprii.
Iluminismul a pretins eliberarea ființei umane de sub tutela sa autoindusă.
"Tutela este incapacitatea ființei umane de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa
instrucțiunilor de la o altă persoană. Această tutelă este auto-indusă atunci când
cauza sa nu rezidă în absența rațiunii, ci în absența hotărârii și a curajului de a lua
hotărâri fără instrucțiuni de la o altă persoană". Sapere aude! "Aveți curajul de a vă
folosi propriul simț al rațiunii!" – acesta este motto-ul Iluminismului (Immanuel
Kant).
Acesta este termenul aplicat curentului de gândire din Europa și America secolului
al XVIII-lea. Evenimentele științifice și intelectuale din secolul al XVII-lea –
descoperirile lui Isaac Newton, raționalismul lui René
Descartes, scepticismul lui Pierre Bayle, panteismul lui Benedict de
Spinoza și empirismul lui Francis Bacon și John Locke – au promovat credința în
legile naturale și în ordinea universală, precum și încrederea în rațiunea ființei
umane și în abilitățile inovatoare ale acesteia care au reușit să influențeze întreaga
societate a secolului al XVIII-lea.
Au existat multe și diverse curente de gândire, însă numai o serie de idei pot fi
caracterizate drept pătrunzătoare și dominante. O abordare rațională și științifică a
aspectelor religioase (conform vechii teorii și divergențe pe tema adevărului
dublu), a problemelor de ordin social, politic și economic a promovat o viziune
seculară asupra lumii și o orientare generală către progres și perfecționare.
Principalii promotori ai acestor concepte au fost filosofii, care au popularizat și
promulgat ideile noi pentru publicul larg. Acești "profeți" ai Iluminismului aveau o
serie de atitudini de bază comune. Având o credință în rațiune care era de
nezdruncinat, au căutat să descopere principii valabil universale care să guverneze
umanitatea, natura și societatea, și să acționeze în baza acestora.
Au atacat în diverse feluri autoritatea de ordin religios și științific, dogmatismul,
intoleranța, cenzura, precum și constrângerile economice și sociale. Considerau că
statul este instrumentul adecvat și rațional al progresului. Raționalismul extrem și
scepticismul epocii au condus în mod firesc la deism; aceleași calități au avut un
rol important în determinarea reacției de mai târziu a romantismului. Reacționând
la dogmatism, iluminismul a găsit un culoar favorabil într-o perioadă în
care Biserica își pierduse autoritatea sa atotputernică de a impune ordinea socială
cu aceeași fervoare și implicare precum în evul mediu și la începutul modernității.
Conceptele filosofice din Franța mijlocului de secol al XVIII-lea au transformat
perspectiva mecanicistă asupra universului într-o variantă revizuită radical a
creștinătății, pe care au denumit-o deism.
Inspirându-se din descrierea newtoniană a universului ca fiind un imens ceas
construit și pus în mișcare de către Creator, deiștii au promovat ideea conform
căreia totul – mișcarea fizică, fiziologia ființei umane, politica, societatea,
economia – își are propriul set de principii raționale stabilite de Dumnezeu, care ar
putea fi înțelese de către ființele umane exclusiv prin intermediul rațiunii. Acest
lucru însemna că lucrurile din lumea umană și din lumea fizică pot fi înțelese fără a
aduce religia, misticismul sau divinitatea în ecuație. Deiștii nu erau atei; pur și
simplu, afirmau că tot ceea ce se referea la universul fizic și la cel uman poate fi
înțeles independent de aspectele sau explicațiile de ordin religios. Pentru un cadru
istoric corect al secolului al XVIII-lea în Europa, cu privire la relația dintre
autoritatea politică și religioasă și clasa superioară, trebuie să menționăm că,
în Franța, Voltaire și aliații săi s-au străduit să impună valorile libertății și
toleranței într-o cultură în care fortărețele gemene ale monarhiei și Bisericii
constituiau opusul a tot ceea ce reprezentau aceste valori. Voltaire și-a dedicat o
mare parte din timp atacului împotriva elementelor fundamentale ale religiei
creștine: inspirația din Biblie, încarnarea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, damnarea
necredincioșilor. Kant a situat punctul forte al Iluminismului în principal în
chestiunile ce țin de religie, întrucât conducătorii săi, așa cum a spus, "nu au nici
un interes să joace rolul gardianului cu privire la arte și științe și, întrucât
incompetența de ordin religios nu este numai cea mai dăunătoare, ci și cea mai
degradantă din toate".
"Enciclopedia" lui Denis Diderot reprezintă chintesența spiritului Iluminismului,
sau al Epocii Rațiunii, după cum i s-a mai spus. Având centrul la Paris, mișcarea a
dobândit un caracter internațional prin faptul că s-a răspândit în saloane
cosmopolite. Cei mai reprezentativi promotori ai Iluminismului s-au aflat
în Franța: baronul de Montesquieu, Voltaire și contele de Buffon, baronul Turgot și
alți fiziocrați, Jean-Jacques Rousseau, care a avut o influență foarte mare asupra
romantismului.
În Anglia, cafenelele și presa în curs de înflorire au stimulat critica politică și
socială, precum comentariile urbane ale lui Joseph Addison și Sir Richard Steele.
Jonathan Swift și Alexander Pope au fost satiriști conservatori cu o mare influență.
Teoriile lansate de Locke cu privire la învățarea prin percepția senzorială au fost
dezvoltate în continuare de către David Hume.
În Germania, universitățile au devenit centre ale Iluminismului (Aufklärung). G. E.
Lessing a lansat o religie naturală a moralității, iar Johann Gottfried von Herder a
elaborat o filosofie a naționalismului cultural care se baza pe înrudirea culturală, de
sânge și de limbă. Importanța primordială a individului, decurgând din
incapacitatea omului de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa instrucțiunilor unei
alte persoane, a format baza eticii lui Immanuel Kant. Printre reprezentanții italieni
ai epocii, se numără Cesare Beccaria, Francesco Mario Pagano și Giambattista
Vico. Țarul Petru I al Rusiei a anticipat curentul, iar împăratul Iosif al II-lea a fost
prototipul despotului iluminat. Alții de acest gen au fost Frederic al II-lea al
Prusiei, Ecaterina a II-a a Rusiei și Carol al III-lea al Spaniei. Promotorii
Iluminismului au fost adesea considerați răspunzători de Revoluția franceză. Cu
siguranță, epoca Iluminismului poate fi văzută drept o linie majoră de demarcație
pentru apariția lumii moderne.
Caracteristici literare
Curent ideologic și cultural: promovarea raționalismului, caracter laic, antireligios,
anticlerical, combaterea fanatismului și a dogmelor, răspândirea culturii în popor,
literatura preocupată de problemele sociale și morale;
Teme și motive: «monarhul luminat», «contractul social», emanciparea poporului
prin cultură; Genuri și specii: liric, epic (povestire, nuvelă, roman), dramatic
(tragedie, comedie);
Iluminismul românesc
Iluminismul românesc se identifică în mare măsură cu Școala Ardeleană și cu
reverberațiile ei transcarpatine. Acest iluminism a stat în serviciul idealului
național, la a cărui fundamentare a contribuit hotărâtor, prin demersul la istorie, la
istoria limbii și a poporului. Iluminismul românesc va recurge, la rândul său, la
argumentele istorice în favorea unor revendicări politice.
Școala Ardeleană a pus în mișcare un amplu proces de afirmare națională și
culturală a românilor din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și
la începutul secolului al XIX-lea. Cărturarii acestui curent au combătut
superstițiile, au popularizat știința și au adus argumente pentru afirmarea
drepturilor românilor din Transilvania. Activitatea lor științifică s-a manifestat în
plan didactic prin redactarea de manuale școlare, înființarea de școli și promovarea
literaturii și științei. O vastă activitate în acest sens a desfășurat Gheorghe Șincai,
directorul școlilor Bisericii Române Unite cu Roma. Acesta a redactat mai multe
manuale școlare, inclusiv de aritmetică. Cartea Volksnaturlehre zur Dämpfung des
Aberglaubens a superintendentului Johann Heinrich Helmuth (1732-1813) a fost
sursa de inspirație a lui Șincai (1754-1816) pentru lucrarea Învățătură firească
spre surparea superstiției norodului.
Cea mai reprezentativă operă literară realizată în spirit iluminist este
epopeea Țiganiada de Ioan Budai-Deleanu, care pledează în sensul democrației.
Academiile domnești întemeiate în Țara Românească între 1678-1688,
în Moldova la 1707, au reprezentat de asemenea focare de cultură în spațiul
românesc. O altă formă de manifestare a spiritului iluminist a fost interesul pentru
tipărirea de cărți. Între 1700 și 1800 s-au tipărit în Țara Românească 799 de cărți
dintre care 617 în românește, iar 182 în grecește, latinește, slavă, etc. Procentul de
carte laică a crescut necontenit, în dauna subiectelor religioase.
Printr-un jurnal de călătorie răspândește idei iluministe și Dinicu Golescu,
luminatul boier muntean, care în "Însemnare a călătoriei mele", surprinde
contrastele dintre civilizația țărilor vizitate și realitățile triste din patria sa.
În Țara Românească și în Moldova Chesarie Râmniceanul și Leon Gheuca
răspândiseră idei iluministe datorate lecturilor din raționaliștii francezi și, în
special, din Enciclopedia lui Denis Diderot.