Universitatea din Craiova

Facultatea de Litere
Departamentul de Comunicare, Jurnalism și Știinţele Educaţiei

EDUCAȚIE TIMPURIE

CURSUL 4

TEORII PSIHOPEDAGOGICE

CE STAU LA BAZA EDUCAŢIEI TIMPURII

Lector univ. dr. Aida Stoian

 Principalele teorii psihopedagogice care stau la baza concepţiei actuale despre copil în perioada
copilăriei timpurii

 Idei de bază în fundamentarea teoretică a demersului educaţional centrat pe copil în perioada

copilăriei timpurii

Teoriile constructiviste

 Constructivismul, centrat în particular pe dezvoltarea cognitivă, acordă atenţie egală eredităţii şi

educaţiei în dezvolta-rea copilului.

 Copiii sunt abordaţi ca subiecţi care îşi utilizează capacităţile fizice şi intelectuale în continuă
dezvoltare, pentru a interacţiona activ cu mediul şi a acţiona asupra acestuia.

 În aceste procese, copiii îşi dezvoltă capacităţi cognitive şi modele comportamentale tot mai
complexe.

 Mediul poate împiedica sau poate stimula rata dezvoltării, însă consecutivitatea etapelor
parcurse în dezvoltare este universală, generală.

Jean Piaget

Psihologul elveţian Jean Piaget, adept fidel al constructivismului, s-a impus prin teoria stadială a
dezvoltării cognitive a copilului, conform căreia:

 • Dezvoltarea intelectuală a copilului trece prin mai multe stadii sau etape succesive.
  • Consecutivitatea acestora este universală, generală, iar gradul de dezvoltare a copilului poate
varia de la un domeniu la altul, precum şi în funcţie de cultură şi mediu.

 • Copiii traversează aceleaşi etape în dezvoltarea lor, dar o fac cu paşi diferiţi, de aceea vârsta
nu se suprapune cu etapa.

 • Etapele constituie trepte spre moduri de gândire tot mai sofisticate. Cu fiecare etapă copilul
învaţă anumite operaţii ca structuri mintale organizate. Stadiul nou nu-l exclude pe cel anterior,
noile condiţii suprapunîndu-se celor anterioare. Dacă într-un stadiu n-au fost asimilate anumite
operaţii, în stadiul următor dificultăţile de învăţare vor fi inerente.

Stadiile semnificative în procesul de învăţare şi formare a personalităţii copilului sunt:

 stadiul inteligenţei senzomotorii, cuprins între 0 şi 2 ani;

 stadiul gîndirii preoperaţionale, cuprins între 2 şi 6/ani;

 stadiul operaţiilor concrete, cuprins între 6/7 şi 10/11 ani;

 de la 11 ani intervine stadiul operaţiilor formale.

Structurile psihologice sunt grupuri de scheme mintale care iau naştere prin interiorizarea acţiunilor cu
obiectele.

Copiii îşi construiesc structuri mintale noi prin care asimilează mediul.

Structura şi relaţiile cu mediul se construiesc pe plan psihic în mod dinamic, sub formă de
acţiuni, operaţii, grupuri de operaţii, întâi concrete, apoi în formaţiuni logice.

Dezvoltarea/învăţarea este constanta reciprocă între procesul de asimilare şi adaptare.

Prin asimilare copilul corelează obiectul cu schema deja existentă, prin adaptare îşi modifică
schema conform obiectului.

Cunoaşterea noului confruntă procesul de asimilare şi acomodare.

Înţelegerea se produce doar atunci când aceste procese se află în echilibru.

Dezvoltarea/învăţarea este constanta reciprocă între procesul de asimilare şi adaptare.

Prin asimilare copilul corelează obiectul cu schema deja existentă, prin adaptare îşi modifică
schema conform obiectului.
 Cunoaşterea noului confruntă procesul de asimilare şi acomodare.

Înţelegerea se produce doar atunci când aceste procese se află în echilibru.

În dezvoltarea ontogenetică, învăţând, copilul supune obiectele sau fenomenele schemelor sale de
asimilare: „a aplica, a tăia“ (inteligenţa senzomotorie), a seria, a clasifica (operaţii logice), a scădea, a
aduna (operaţii numerice), a relaţiona fenomenele (explicaţii cauzate) etc.

Dobândind aceste operaţii în mod stadial, copilul este capabil să le aplice la o mai mare varietate
de fenomene, obiecte, contexte, cu menţiunea că ele pot fi cucerite doar printr-o activitate internă.

Puncte-cheie ale teoriei lui Piaget

Urmărind în mod special greşelile pe care le comit copiii în soluţionarea de probleme şi în aplicarea
diverselor modele de explorare, Piaget a demonstrat rolul activ al copilului în explorarea oamenilor şi a
lucrurilor, astfel progresând în dezvoltarea sa cognitivă şi morală. Conform teoriei lui Piaget,
copilul interacţionează cu forţele externe mai degrabă activ, decît pasiv: el desfăşoară o activitate
mintală extrem de intensă, în timp ce se străduieşte să găsească explicaţie evenimentelor şi lumii din
jurul lor.

Înţelegând aceste lucruri, persoanele care îngrijesc copilul devin conştiente de importanţa rolului pe
care îl au în devenirea copilului să-i creeze oportunităţi pentru cercetare şi explorare, să-i acorde suport
emoţional, să-i asigure securitatea şi să-i încurajeze această abordare este în contrast cu directivele
eronate conform cărora rolul adultului este de a preda, a stimula şi a lua măsuri imediate.

 copiii au un rol activ în determinarea propriei dezvoltări. Ei sunt experimentatori înnăscuţi, dacă
li se oferă posibilitatea şi susţinerea necesară pentru a explora;

 învăţarea are loc pe etape, care diferă prin calitatea judecăţii copiilor, modul în care acţionează
şi învaţă aceştia despre lumea din jurul lor;

 învăţarea este senzorială, bazându-se pe „aici“ şi pe „acum“;

 structurile mintale, inclusiv cea interpersonală, se formează prin interacţiunea copilului cu

mediul.

Erik Erikson - Teoria dezvoltării psihosociale

 Dezvoltarea este un proces de integrare a factorilor biologici individuali cu factorii de educaţie şi

cel socio-cultural.
 Pe parcursul vieţii omul traversează opt stadii polare, reflectate prin teza: potenţialul de
dezvoltare al individului capătă împlinire pe tot parcursul existenţei.

 Fiecare stadiu este sensibil pentru acumularea unor anumite calităţi, care, de la un stadiu la
altul, rămân; această acumulare se produce ca urmare a traversării unei noi crize de dezvoltare.
Crizele apar în urma conflictului dintre posibilităţile de relaţionare ale persoanei şi cerinţele
mediului social.

 Stadiile urmează într-o anumită consecutivitate şi au o anumită structură.

 Fiecare stadiu poate decurge (angajând persoana prin anturaj) pozitiv sau negativ, iar în final se
soldează cu un produs psihologic pozitiv sau negativ, ce marchează dezvoltarea ulterioară a
personalităţii:

 în primul an de viaţă există relaţia bipolară de caracteristici: încredere — neâncredere, ce

generează încrederea în adulţi;

 de la 1 la 3 ani se manifestă dihotomia: autonomie/emancipare — dependenţă/îndoială, ce

generează autocontrolul;

 între 4 şi 5 ani — dihotomia: constituirea dorinţei de a afla ce fel de persoană va fi —

sentimentul vinovăţiei, ce generează sentimentul de responsabilitate;

 între 6 şi 11 ani — dihotomia: constituirea iniţiativei — sentimentul de inferioritate generează

sentimentul competenţei;

 între 12 şi 18 ani acţionează dihotomia: conştientizarea identităţii Eu-lui — confuzia rolurilor, iar
ca produs pozitiv — fidelitate şi loialitate.

 Lev Vîgotsky

 Lev Vîgotsky-Teoria cultural-istorică

a învăţării

 Cu referire la caracterul social al învăţării:

 informaţia nouă este dobândită zilnic, înglobată în evenimentele cotidiene şi capătă
semnificaţie în virtutea relevanţei sale prin importanţa, complexitatea, natura ei interactivă şi
caracterul social al experienţelor;

 În contextul zonelor dezvoltării diferenţiem:

 zona actualei dezvoltări, adică „spaţiul“ solicitărilor în care subiectul soluţionează independent
situaţiile de problemă; structurile psihologice sunt mature;

 zona proximei dezvoltări, adică spaţiul în care copilul ajunge să soluţioneze problema, dar numai
cu ajutorul adultului. Esenţială rămâne disponibilitatea copilului de a accepta şi a profita de
ajutor; structurile psihologice se află în proces de formare.

 Orientarea procesului educaţional spre zona proximei dezvoltări este condiţie prioritară
pentru educaţia copilului.

 Howard Gardner - Teoria multiplelor inteligenţe

 Studiind felul în care copiii prelucrează şi asimilează informaţia, psihologul Howard Gardner a
identificat câteva moduri de învăţare, numite şi inteligenţe multiple:

 socială (interpersonală),

 personală,

 spaţială,

 lingvistică,

 logico-matematică,

 muzicală,

 corporal-chinestezică,

 naturalistă

 existenţială.
 Astfel de diferenţe determină laturile forte şi punctele vulnerabile care influenţează felul de a
acţiona al copilului. Fiecare tip de inteligenţă are la bază o structură neurologică care îşi are
propriul curs de dezvoltare. Gardner, renunţând la noţiunea de inteligenţă generală, a
permis ca multe probleme legate de învăţare să fie considerate diferenţe, şi nu deficienţe.

 El consideră că o mare parte din potenţialul copilului se pierde, dacă nu îi oferim ocazia
să-şi dezvolte un spectru larg de abilităţi mintale.

 Astfel de diferenţe determină laturile forte şi punctele vulnerabile care influenţează felul de a
acţiona al copilului. Fiecare tip de inteligenţă are la bază o structură neurologică care îşi are
propriul curs de dezvoltare. Gardner, renunţând la noţiunea de inteligenţă generală, a
permis ca multe probleme legate de învăţare să fie considerate diferenţe, şi nu deficienţe.

 El consideră că o mare parte din potenţialul copilului se pierde, dacă nu îi oferim ocazia
să-şi dezvolte un spectru larg de abilităţi mintale.

 Teoria lui Gardner atrage atenţia asupra talentelor unice ale fiecărui copil.

 Copiii, care nu reuşesc într-un domeniu, trebuie să fie stimulaţi să se dezvolte în altele,
unde reuşesc mai uşor.

 Meritul acestei abordări este că îi ajută pe părinţi să recunoască laturile forte ale
copilului şi acele abilităţi care se pot dezvolta mai târziu decât altele, ţinând cont de faptul că
dezvoltarea în arii/domenii diferite se produce şi cu tempouri diferite.

 Pornind de la ideea că orice modalitate uniformă de predare este, evident, nesatisfăcătoare, de

vreme ce fiecare copil este diferit, Gardner considera că procesul educaţional planificat şi
realizat din perspectiva multiplelor inteligenţe:

 condiţionează centrarea pe copil şi individualizarea,

 facilitează interacţiunea cu lumea,

 asigură şi susţine succesul în autoexprimare,

 întăreşte imaginea de sine şi sentimentul de competenţă.

 Pornind de la ideea că orice modalitate uniformă de predare este, evident, nesatisfăcătoare, de

vreme ce fiecare copil este diferit, Gardner considera că procesul educaţional planificat şi
realizat din perspectiva multiplelor inteligenţe:

 condiţionează centrarea pe copil şi individualizarea,

 facilitează interacţiunea cu lumea,

 asigură şi susţine succesul în autoexprimare,

 întăreşte imaginea de sine şi sentimentul de competenţă.