Discover millions of ebooks, audiobooks, and so much more with a free trial

Only $11.99/month after trial. Cancel anytime.

Pactul conjugal
Pactul conjugal
Pactul conjugal
Ebook555 pages8 hours

Pactul conjugal

Rating: 0 out of 5 stars

()

Read preview

About this ebook

Proaspăt căsătoriţi, Alice și Jake par să fie cuplul perfect. Pe vremuri solista unei faimoase trupe rock, Alice este acum avocat de succes, iar Jake e psihoterapeut și consilier. Invitaţi de unul dintre clienţii importanţi ai cabinetului ei de avocatură, Alice și Jake hotărăsc să se alăture unui grup exclusivist și misterios numit Pactul.
Scopul Pactului pare simplu: să menţină căsnicia fericită și intactă. Iar cele mai multe reguli ale grupului sunt cât se poate de rezonabile: soţii trebuie să-și răspundă întotdeauna la telefon, să-și facă lunar câte un cadou, să planifice o călătorie împreună o dată la trei luni...
Există însă și interdicţii ciudate: de exemplu, să nu vorbească nimănui niciodată despre Pact. Dar Alice și Jake încalcă una dintre reguli și descoperă că Pactul este pe viaţă, la fel ca mariajul, iar pedeapsa e dintre cele mai aspre.

Un roman excelent scris, bazat pe o idee extrem de ingenioasă. - J. P. Delaney, autorul bestsellerului Fata dinainte

Un thriller inteligent și alert care cu siguranţă te va face să te gândești de două ori înainte să spui da în faţa altarului. – Sunday Mirror

Captivant, irezistibil, provocator. – Dean Koontz, autor de bestselleruri New York Times

Ai grijă, cartea asta o să te ţină treaz toată noaptea! – Lisa Gardner, autoarea bestsellerului Vecinul
LanguageRomână
PublisherEditura Trei
Release dateFeb 14, 2023
ISBN9786064018045
Pactul conjugal

Related to Pactul conjugal

Related ebooks

General Fiction For You

View More

Reviews for Pactul conjugal

Rating: 0 out of 5 stars
0 ratings

0 ratings0 reviews

What did you think?

Tap to rate

Review must be at least 10 words

    Book preview

    Pactul conjugal - Michelle Richmond

    1

    Mă trezesc într-un avion Cessna care se zdruncină prin aer. Îmi zvâcnește capul de durere și am sânge pe bluză. Habar n-am cât timp o fi trecut. Îmi privesc mâinile, așteptându-mă să le văd legate, dar nu e cazul. Am doar obișnuita centură de siguranță, înfășurată în jurul taliei. Cine mi-o fi pus-o? Nu-mi amintesc nici să mă fi urcat în avion.

    Prin ușa deschisă a cabinei, zăresc ceafa pilotului. Suntem numai noi doi. E zăpadă pe munți, iar vântul izbește violent avionul. După umerii încordați, pilotul pare să fie total concentrat asupra comenzilor.

    Ridic mâna și-mi pipăi capul. Sângele s-a uscat, transformându-se într-o murdărie lipicioasă. Îmi chiorăie stomacul. Ultimul lucru pe care l-am mâncat au fost frigănelele. Cât să fi trecut de-atunci? Pe scaunul de lângă mine găsesc o sticlă cu apă și un sandvici înfășurat în hârtie cerată. Desfac sticla și beau.

    Despăturesc sandviciul — șuncă și șvaițer — și iau o mușcătură. Fir-ar să fie. Maxilarele mă dor prea tare ca să pot mesteca. Probabil că cineva mi-a dat un pumn în față după ce am căzut la pământ.

    — Mergem acasă? îl întreb pe pilot.

    — Depinde de ce numești „acasă". Ne îndreptăm spre Half Moon Bay.

    — Nu ți-au spus nimic despre mine?

    — Doar prenumele și destinația. Nu sunt decât un taximetrist, Jake.

    — Dar ești membru, nu?

    — Sigur, îmi răspunde, pe un ton indescifrabil. Fidelitate față de Soție, loialitate față de Pact. Până când moartea ne va despărți.

    Întoarce capul doar cât să-mi arunce o privire care mă avertizează că nu e cazul să mai pun alte întrebări.

    Nimerim într-un gol de aer atât de zdravăn, încât îmi zboară sandviciul din mână. Se aude o alarmă insistentă. Pilotul trage o înjurătură și apasă frenetic mai multe butoane. Îi strigă ceva controlorului de trafic. Ne lăsăm rapid în jos, iar eu mă țin de cotiere, gândindu-mă la Alice, derulând în minte ultima noastră discuție și dorindu-mi să fi spus atâtea lucruri.

    Apoi, dintr-odată, avionul se redresează, câștigăm altitudine și totul pare să fie în regulă. Adun de pe podea bucățile sandviciului, învelesc la loc toată mizeria în hârtia cerată și o așez pe scaunul de lângă mine.

    — Scuze pentru turbulențe, îmi zice pilotul.

    — Nu e vina ta. Bună manevră.

    Deasupra însoritului Sacramento, se destinde, în sfârșit, și discutăm despre Golden State Warriors și surprinzătoarea lor serie de victorii din actualul sezon.

    — Ce zi e? mă interesez.

    — Marți.

    Mă simt ușurat zărind pe fereastră țărmul familiar și sunt recunoscător la vederea micului aeroport din Half Moon Bay. Aterizarea e lină. De îndată ce atingem solul, pilotul se întoarce și-mi zice:

    — Să nu-ți faci un obicei din asta, bine?

    — N-am de gând.

    Îmi iau geanta și cobor. Fără să oprească motoarele, pilotul închide ușa, întoarce avionul și decolează iar.

    Intru în cafeneaua aeroportului, comand o ciocolată caldă și-i trimit un SMS lui Alice. E ora două după-amiaza, într-o zi lucrătoare, așa că ea e, probabil, prinsă în milioane de întâlniri. N-aș vrea s-o deranjez, dar chiar simt nevoia s-o văd.

    Sosește răspunsul. Unde ești?

    Înapoi în HMB.

    Plec în 5 minute.

    Sunt mai mult de 20 de kilometri de la biroul lui Alice până în Half Moon Bay. Îmi scrie ceva despre traficul din centru, așa că mă hotărăsc să comand mâncare, aproape toată pagina stângă din meniu. Cafeneaua e goală. Chelnerița plină de viață, în uniforma ei perfect călcată, îmi dă târcoale. Când plătesc nota, îmi spune:

    — Să ai o zi bună, Prietene.

    Ies din local și mă așez pe o băncuță, ca să aștept. E frig, iar ceața coboară în valuri. Până să oprească vechiul Jaguar al lui Alice, sunt înghețat deja. Mă ridic și, în timp ce verific dacă am tot ce trebuie la mine, Alice vine spre bancă. Poartă un costum sobru, dar și-a schimbat pantofii cu toc cu o pereche de teniși, pentru drum. Părul ei negru pare umed în ceață. Și-a rujat buzele într-un roșu-închis și mă întreb dac-o fi făcut-o pentru mine. Așa sper.

    Se ridică pe vârfuri să mă sărute. Abia atunci îmi dau seama cu câtă disperare îi dusesem dorul. Pe urmă, se dă înapoi și mă examinează din cap până-n picioare.

    — Bine măcar că ești întreg, îmi zice, ridicând o mână și atingându-mi cu blândețe falca. Ce s-a întâmplat?

    — Nu știu sigur.

    O îmbrățișez.

    — Și-atunci, de ce-ai fost chemat?

    Sunt atâtea lucruri pe care aș vrea să i le spun, dar mi-e teamă. Cu cât știe mai multe, cu atât e mai periculos pentru ea. Plus că, să recunoaștem, adevărul ar scoate-o din sărite.

    Cât aș da să putem fi iar la început… înainte de nuntă, înainte de Finnegan, înainte ca Pactul să ne dea viața peste cap.

    2

    O să fiu sincer: ideea nunții a fost a mea. Poate că nu și locul, spațiul, meniul, muzica, toate lucrurile la care Alice se pricepea atât de bine. Totuși, ideea fusese a mea. O cunoșteam de trei ani și jumătate. O doream, iar căsătoria era cea mai bună metodă ca să mă asigur că n-o pierd.

    Alice n-avea antecedente prea bune în privința sta­bilității. La început, era nestăpânită, impulsivă, uneori atrasă prea repede de lucruri efemere, sclipitoare. Mă îngrijora gândul că, dacă aș mai fi așteptat mult, ar fi dispărut. Nunta, sincer să fiu, era doar o cale spre stabilitate.

    Am cerut-o într-o plăcută zi de marți, în ianuarie. Tatăl ei murise, așa că ne întorseserăm în Alabama. Fusese singura ei rudă rămasă în viață, iar moartea lui neașteptată o tulburase într-un fel pe care nu-l mai văzusem până atunci. Ne-am petrecut zilele de după înmormântare făcând curat în casa părintească a lui Alice, dintr-o suburbie a orașului Birmingham. Dimineața, căutam prin cutiile din pod, din atelier și din garaj. Casa era plină de vestigii ale vieții familiei: amintiri din cariera militară a tatălui ei, reușitele din baseball ale fratelui ei mort, cărțile de rețete ale mamei ei moarte, fotografii îngălbenite ale bunicilor. Era ca o colecție de comori arheologice ale unui mic trib, de mult uitat, dintr-o civilizație dispărută.

    „Eu sunt ultima", a zis. A spus-o ca pe o realitate, nu pe un ton care să provoace compătimire. Mama îi murise de cancer, iar fratele se sinucisese. Ea supraviețuise, dar nu fără să-i rămână urme. Privind înapoi, îmi dau seama că postura ei, de unic supraviețuitor al familiei, o făcuse să fie mai iubitoare și mai îndrăzneață decât ar fi fost altminteri. Dacă n-ar fi fost singură pe lume, nu sunt sigur că ar mai fi spus da.

    Comandasem inelul de logodnă cu câteva săptămâni în urmă, și sosise prin UPS la câteva clipe după ce aflase de moartea tatălui ei. Nu știu sigur de ce, dar îmi strecurasem cutiuța în geanta de voiaj chiar înainte să pornim spre aeroport.

    După două săptămâni de la plecare, am chemat un agent imobiliar și i-am cerut să evalueze casa. Am bântuit prin încăperi, iar agentul a luat notițe, mâzgălind frenetic, de parcă s-ar fi pregătit pentru un examen. La sfârșit, ne-am oprit pe verandă, în așteptarea evaluării.

    — Sunteți siguri că vreți să vindeți? a întrebat agentul.

    — Da, i-a răspuns Alice.

    — Doar că…

    S-a oprit, gesticulând cu mapa în direcția noastră.

    — De ce nu rămâneți aici? Căsătoriți-vă. Faceți copii. Clădiți-vă o viață. Orașul ăsta are nevoie de familii. Copiii mei se plictisesc rău. Băiatul meu e nevoit să joace fotbal, din cauză că n-avem destui copii ca să alcătuim o echipă de baseball.

    — Păi…, a rostit Alice, îndreptându-și privirea spre stradă. De-aia.

    Asta a fost tot. „De-aia". Tipul a revenit brusc la atitudinea de agent imobiliar. A propus un preț, iar Alice a sugerat altul, puțin mai mic.

    — Ar fi sub cota de piață a cartierului, a remarcat agentul, surprins.

    — Nu e nimic. Vreau doar să termin cu asta, a replicat ea.

    El și-a notat ceva în mapă.

    — Asta în mod sigur îmi va ușura treaba, a zis.

    După câteva ore, a sosit un camion, au coborât câțiva tipi și au golit casa de mobila uzată și de electrocasnicele învechite. N-au mai rămas decât două șezlonguri lângă piscina care nu se schimbase din ziua în care fusese săpată și tencuită, în 1974.

    În dimineața următoare, a venit un alt camion, cu alți oameni: specialiști în decorațiuni interioare, angajați de agenția imobiliară. Au umplut casa cu mobilier nou. S-au mișcat repede și cu hotărâre, punând pe pereți tablouri mari, abstracte, și mici fleacuri sclipitoare pe etajere. După ce au terminat, casa era aceeași, doar că arăta altfel: mai curată, mai puțin înghesuită, golită de acele lucruri plictisitoare care constituie sufletul unei locuințe.

    La o zi după asta, o pleiadă de agenți imobiliari a făcut turul camerelor pentru o mulțime de potențiali cumpărători, șușotind cu toții, deschizând șifoniere și dulapuri, studiind tabelul care furniza oferta amănunțită. Agentul a sunat în după-amiaza aceea, prezentându-i lui Alice patru oferte, iar ea acceptând-o pe cea mai mare. Ne-am făcut bagajele și ne-am rezervat locuri pentru zborul de întoarcere în San Francisco.

    Seara, când au apărut stelele, Alice a ieșit să privească cerul nopții și să-și ia rămas-bun pentru totdeauna de la Alabama. Era o noapte caldă, iar miresmele grătarelor pluteau spre noi pe deasupra gardului din spatele casei. Lumina felinarelor de afară se reflecta strălucitoare în apa piscinei, iar șezlongurile păreau la fel de confortabile pe cât trebuie să fi fost în prima zi, când tatăl ei le trăsese afară, în curte, când soția lui era frumoasă și bronzată, iar copiii, mici și neastâmpărați. Am simțit că asta era tot ceea ce putea oferi mai bun Alabama; cu toate acestea, Alice părea atât de tristă, insensibilă la frumusețile care se furișaseră spre noi, pe neașteptate.

    Ulterior, aveam să le spun prietenilor noștri că ideea de a profita de acel moment ca s-o cer în căsătorie îmi venise dintr-un impuls. Voiam s-o fac să se simtă mai bine. Voiam să-i arăt că există un viitor. Voiam să-i aduc fericire, într-o zi atât de dureroasă.

    M-am apropiat de piscină, am îngenuncheat, am scos inelul din cutiuță și i l-am oferit lui Alice, în palma mea transpirată. N-am scos o vorbă. Ea m-a privit, apoi a privit inelul și a zâmbit.

    — Bine, a zis.

    3

    Nunta noastră s-a ținut pe un izlaz de pe malul fluviului Russian, la două ore de mers cu mașina spre nord, din San Francisco. Cu câteva luni înainte, ne-am dus acolo, ca să aruncăm o privire. De vreo două ori am trecut cu mașina chiar pe lângă el, fiindcă nu era niciun indicator pe șosea. După ce am deschis poarta și am înaintat pe potecă, spre râu, Alice m-a îmbrățișat și mi-a zis: „Îmi place la nebunie". La început, am crezut că glumea. Pe alocuri, iarba era înaltă de un metru și jumătate.

    Terenul aparținea unei enorme și întortocheate ferme de lapte, iar vacile hoinăreau pe izlaz. Proprietara era chitarista ritmică din prima trupă a lui Alice. Da, Alice făcuse parte dintr-o trupă, și e posibil chiar ca voi să le fi ascultat muzica, dar despre asta putem să discutăm ulterior.

    În ajunul nunții, am trecut din nou cu mașina pe lângă izlaz. De data asta, totuși, motivul a fost acela că arăta cu totul altfel. Jane, chitarista, își petrecuse săptămâni întregi cosind, aranjând și replantând iarba. Arăta uluitor. Parcă era o pistă a celui mai impecabil teren de golf din lume. Iarba urca până peste deal, apoi cobora în pantă spre fluviu. Jane zisese că ea și soția ei fuseseră în căutarea unui proiect.

    Erau acolo un cort mare, o curte interioară, o piscină exterioară și o alta acoperită, modernă. O estradă se înălța pe malul apei, iar pe un dâmb era un foișor, cu vedere spre toate acestea. Vacile încă rătăceau peste tot, în felul lor lent, meditativ.

    Se aduseseră scaune, mese, echipamente, difuzoare și umbrele. Chiar dacă nu era tocmai mare amatoare de nunți, Alice adora petrecerile. Deși nu dăduserăm niciuna în anii de când o cunoșteam, auzisem povești. Paranghelii mari, în saloane de bal, pe plaje, în fostele ei apartamente; după toate aparențele, era unul dintre talentele ei. Așa că, atunci când venise vorba despre pregătiri, mă dădusem deoparte și-o lăsasem să-și vadă de treabă. Luni întregi de planificare, totul impecabil, totul sincronizat exact cum trebuia.

    Două sute de oameni. Fusese vorba să fie o sută din partea mea și o sută din partea ei, dar până la urmă balanța a fost un pic dezechilibrată. Lista invitaților era ciudată, ca la oricare nuntă. Părinții mei, bunica mea, asociați de la firma soției mele, colegi de la clinica în care lucrasem, foști clienți, prieteni din facultate, din programul postuniversitar, vechi prieteni din muzică de-ai lui Alice, o combinație pestriță de alte persoane.

    Plus Liam Finnegan și soția lui.

    Ei au fost ultimii invitați, pozițiile 201 și 202 pe lista oaspeților. Alice îl cunoscuse pe el cu trei zile înainte de nuntă, la firma de avocatură în care, de un an, muncea zi și noapte. Știu, e bizar, soția mea e avocat. Dac-ați cunoaște-o, v-ar surprinde și pe voi. Și despre asta putem să discutăm, dar mai târziu. Ce contează acum e Finnegan… Finnegan și soția lui, Liam și Fiona, invitații cu numerele 201 și 202.

    La firmă, soția mea se ocupase de dosarul lui Finnegan, ca ajutor de avocat. Era un caz de proprietate intelectuală. Finnegan era, acum, om de afaceri. Cu ani în urmă, totuși, fusese bine-cunoscutul solist al unei formații folk-rock irlandeze. Probabil că nu i-ați auzit niciodată muzica, dar e posibil să-i fi văzut numele. Era în toate revistele acelea britanice de muzică: Q, Uncut, Mojo. Zeci de muzicieni îl recunosc drept o autoritate esențială în domeniu.

    Timp de câteva zile, după ce a primit Alice însărcinarea, am ascultat întruna acasă discurile lui Finnegan. Cazul era pe cât de simplu poate fi unul de proprietate intelectuală. O tânără formație furase un fragment dintr-un cântec al lui și-l transformase într-un succes uriaș. Dacă sunteți ca mine și nu vă pricepeți la muzică din punct de vedere tehnic, nu v-ați da seama de similitudini, însă când ești muzician, zicea soția mea, furtul e evident.

    Cazul se născuse dintr-un comentariu făcut de Finnegan, în urmă cu câțiva ani. Într-un interviu, îi spusese reporterului că hitul acelei formații semăna suspect de mult cu un cântec de pe al doilea lui album. Nu avusese de gând să meargă mai departe, însă apoi managerul tinerei formații îi trimisese o scrisoare lui Finnegan, pretinzându-i să-și ceară iertare pentru comentariu și să declare public că melodia nu era furată. De atunci, lucrurile au evoluat, ajungându-se în cele din urmă ca soția mea să trudească un milion de ore la primul ei caz important.

    După cum am spus, soția mea era ajutor de avocat, așa că, atunci când sosise verdictul în favoarea lui Finnegan, avocații principali își asumaseră toate meritele. La o lună după aceea, în săptămâna premergătoare nunții noastre, Finnegan a făcut o vizită la firmă. I se acordase, ca despăgubire, o sumă de bani nebunească, mult mai mare decât cea dorită de el și, cu certitudine, mai mare decât ar fi avut nevoie, motiv pentru care a vrut să le mulțumească tuturor pentru munca depusă. Când a ajuns acolo, partenerii l-au dus într-o sală de ședințe, unde l-au delectat cu povești despre incredibila lor strategie. La final, el le-a mulțumit, dar apoi i-a întrebat dacă ar putea să-i cunoască pe toți oamenii care au lucrat propriu-zis la cazul lui. A citat câteva expuneri de motive și capete de cerere, asociații rămânând surprinși de câtă atenție acordase celor mai mici amănunte.

    O expunere de motive care-i plăcuse în mod special fusese una scrisă de Alice. Era o chestie amuzantă, creativă… atât de amuzantă sau de creativă cât poate fi o expunere juridică de motive. Așa că asociații au invitat-o pe Alice în sala de ședințe. La un moment dat, cineva a pomenit despre faptul că ea urma să se căsătorească în weekendul acela. Finnegan a comentat că se dă în vânt după nunți, iar Alice l-a întrebat, în glumă: „N-ați vrea să veniți la a mea?, iar el, spre mirarea tuturor, a răspuns: „Aș fi onorat. Mai târziu, la plecare, a trecut pe la biroul lui Alice, iar ea i-a înmânat o invitație.

    După două zile, la apartamentul nostru a sosit un curier, aducând o cutie. În acea săptămână, ne fuseseră livrate mai multe daruri de nuntă, așa că nu fusese tocmai o surpriză. La numele expeditorului scria Familia Finnegan. Am desfăcut plicul: înăuntru era un carton alb, împăturit, cu imaginea unui tort pe partea din față. De bun-gust.

    Pentru Alice și Jake, supremele mele felicitări cu ocazia apropiatei voastre ceremonii nupțiale. Respectați căsătoria și ea vă va oferi multe în schimb. Liam

    Cadourile pe care le primiserăm până în momentul acela nu fuseseră câtuși de puțin surprinzătoare. Exista un fel de ecuație care-mi permitea să anticipez conținutul fiecărui cadou, înainte de a-l deschide. Prețul total al cadoului era, de obicei, o combinație între venitul net al expeditorului, înmulțit cu numărul de ani de când cunoșteam respectiva persoană, totul supra pi. Sau ceva de genul acesta. Bunica ne cumpărase un set complet de porțelanuri pentru șase persoane. Vărul meu ne dăruise un prăjitor de pâine.

    În cazul lui Finnegan, totuși, n-aveam cum să calculez. Era un afacerist de succes, tocmai câștigase o despăgubire substanțială și avea un portofoliu de cântece care, probabil, nu-i aducea cine știe ce bani. Chestia era că nu-l cunoșteam de mult timp. Da, bine, de fapt nu-l cunoșteam absolut deloc.

    Mânat de curiozitate, am sfâșiat imediat ambalajul. Era o cutie mare, grea, confecționată din lemn reciclat, cu o emblemă pirogravată pe capac. La început, m-am gândit că ar conține vreo sticlă de whisky irlandez, de serie mică, nebunesc de elitistă, ceea ce ar fi fost logic. Era exact ceea ce ar fi prezis ecuația cadourilor.

    Asta m-a făcut să devin un pic agitat. Eu și Alice nu aveam alcooluri tari în casă. Ar trebui să vă explic faptul că noi doi ne-am cunoscut într-o clinică de dezintoxicare, la nord de Sonoma. Practicam terapia de câțiva ani deja și profitam de fiecare ocazie ca să învăț mai multe. Îi țineam locul unui prieten, ca să dobândesc experiență practică. În cea de-a doua zi, am condus un grup de terapie din care făcea parte și Alice. Ea afirma că băuse prea mult și că avea nevoie să înceteze. Nu pentru totdeauna, zicea, ci suficient cât să ducă la bun sfârșit schimbările menite să-i stabilizeze viața. Mai spunea că nu fusese niciodată până atunci o băutoare împătimită, dar că un șir de tragedii familiale îi provocaseră un comportament nechibzuit, iar acum voia să-i pună frâu. M-au izbit hotărârea și limpezimea ei.

    După câteva săptămâni, întors în oraș, m-am hotărât s-o sun. Mă ocupam de un grup de elevi cu probleme similare și speram că ar fi dispusă să vină și să stea de vorbă cu ei. Vorbea despre propriile lupte într-un fel care ajungea direct la miezul lucrurilor — fără menajamente, dar captivant. Voiam ca ea să stabilească o legătură cu copiii și știam că ei aveau s-o asculte. Nu strica nici faptul că Alice se ocupa cu muzica. Așa, cu geaca ei ponosită de motociclist, cu părul negru tăiat scurt și cu poveștile despre viața pe drumuri, arăta și vorbea cool.

    Pe scurt, ea a fost de acord să stea de vorbă cu grupul meu, totul a decurs bine, am invitat-o la prânz, ne-am împrietenit, au trecut lunile, am început să ieșim împreună, ne-am cumpărat un apartament împreună, după care, așa cum știți, am cerut-o în căsătorie.

    Așa că, în orice caz, atunci când a sosit pachetul de la Finnegan, m-am încordat la gândul că putea să fie o sticlă cu o băutură alcoolică incredibil de rară. Pe parcursul primelor luni de când o cunoscusem pe Alice, ea nu băuse niciodată. Numai că, la ceva timp după asta, începuse să savureze din când în când o sticlă de bere, sau un pahar de vin, la masa de seară. Nu e tocmai calea tradițională pentru oamenii care au avut probleme legate de alcool. Cu toate astea, părea să-i priască lui Alice. Numai bere și vin, totuși. Băuturile tari, obișnuia ea să glumească, „duc mereu pe câte cineva la închisoare". Era greu de imaginat, din moment ce Alice avea mai multă stăpânire de sine decât oricare alt om pe care-l cunoșteam.

    Am așezat cadoul pe masă. O cutie masivă, elegantă, din lemn.

    Inscripția de pe capac, totuși, părea ciudată.

    Pactul.

    Ce soi de whisky irlandez putea să se numească Pactul?

    Am deschis cutia și am găsit înăuntru o altă cutie din lemn, așezată pe catifea albastră. De-o parte și de cealaltă a ei, cuibărit în material, era câte un stilou care părea extrem de scump: din argint, din aur alb, sau poate chiar din platină. Am luat unul și am rămas surprins de greutatea și de structura lui. Era acel gen de cadou rafinat pe care-l oferi cuiva care are de toate, tocmai de-aceea era un dar neobișnuit pentru noi. Amândoi munceam din greu și ne descurcam bine, dar nu aveam de toate, în niciun caz. Atunci când Alice absolvise facultatea de drept, chiar îi cumpărasem un stilou. Era un obiect minunat, comandat de la un comerciant particular din Elveția, după luni de cercetări în domeniul surprinzător de complex al instrumentelor fine pentru scris. Fusese ca și cum aș fi deschis o ușă, așteptându-mă ca dincolo de ea să fie o mică debara, dar, în loc de asta, am descoperit un întreg univers. Am făcut eforturi mari ca să-l plătesc pe ocolite cumva, să-i ascund prețul exorbitant. În eventualitatea în care ea l-ar fi pierdut vreodată, nu voiam să fie împovărată de adevărata magnitudine a pagubei.

    Am luat stiloul lui Finnegan. Am mâzgălit câteva cerculețe pe ambalajul din hârtie, după care propoziția: Mulțumesc, Liam Finnegan! Cerneala curgea lin, stiloul luneca ușor pe hârtia lucioasă.

    Pe corpul stiloului era gravat ceva.

    Scrisul era atât de mic, încât nu puteam să-l descifrez. Mi-am amintit de lupa primită împreună cu un joc de societate pe care mi-l cumpărase Alice de Crăciun. Am scotocit prin debaraua de pe hol. Dincolo de Risk, Monopoly și Boggle, am găsit jocul, cu lupa aflată încă în ambalajul ei din celofan. Am ridicat stiloul în lumină și am apropiat lupa de el.

    ALICE & JAKE, apoi data nunții, după care, pur și simplu, DUNCANS MILLS, CALIFORNIA. Recunosc, am fost un pic dezamăgit. Mă așteptasem la mai mult din partea unuia dintre cei mai mari folkiști în viață ai lumii. Dacă literele gravate ar fi cuprins sensul vieții, nu m-aș fi mirat.

    Am scos și celălalt stilou și l-am pus pe masă. Apoi am ridicat cutia mai mică. Era din același lemn reciclat, avea aceeași structură metalică extravagantă și aceeași inscripție pe capac: PACTUL. Era surprinzător de grea.

    Am încercat s-o deschid, dar am descoperit că era încuiată. Am pus la loc cutia pe masă și am căutat prin pachet, să văd dacă era vreo cheie. Pe fundul lui, n-am găsit nicio cheie, ci doar un bilet scris de mână:

    Alice și Jake, să știți: Pactul nu vă va părăsi niciodată.

    Am fixat biletul cu privirea. Ce-ar fi putut să însemne?

    Alice trebuia să lucreze până târziu, să pună lucrurile cap la cap pentru mai multe cazuri și proiecte, înainte de nuntă și de luna de miere. Iar când, în sfârșit, a ajuns acasă, se iviseră nenumărate alte probleme, așa că am uitat de darul de la Finnegan.

    4

    Poți să-ți dai seama de cum o să decurgă o nuntă după primele cinci minute. Dacă oamenii apar cu o mică întârziere și se mișcă încet, știi că s-ar putea să fie plictisitoare. La nunta noastră, însă, toată lumea a sosit neobișnuit de devreme. Cavalerul meu de onoare, Angelo Foti, împreună cu soția lui, Tami, au ajuns cu mașina din oraș mai repede decât s-ar fi așteptat. S-au oprit la o cafenea din Guerneville, ca să mai piardă timpul. Numai că, la cafenea, au remarcat alte patru cupluri îmbrăcate ca pentru o nuntă. S-au făcut prezentările și, se pare, petrecerea a început atunci și acolo.

    Cu tot valul de prieteni și rude, cu emoțiile mele și cu tot restul, abia după ce a început ceremonia mi-am dat seama că-și făcuse apariția și Finnegan. O priveam pe Alice, în rochia ei minunată mergând spre altar de una singură, în drum spre mine, dintre toți oamenii, când l-am zărit, peste umărul ei, pe Finnegan, așezat în rândul din spate. Purta un costum impecabil și o cravată roz. Femeia venită cu el, poate cu vreo cinci ani mai tânără, era într-o rochie verde. M-am mirat că i-am văzut zâmbind, părând bucuroși că au venit. Probabil că mă așteptam ca Finnegan și soția lui să fie o pereche tipică de oameni de afaceri, care vin târziu și pleacă devreme, din moment ce participă la nunta avocatei: o obligație socială, un punct bifat pe o listă, nimic mai mult. Dar nu era câtuși de puțin așa.

    Nu știam asta pe atunci, dar acum o știu. La o nuntă, dacă ești atent, poți să descoperi perechile care au o căsnicie fericită. Poate că e o confirmare a alegerii lor sau poate că e doar credința în convenția căsătoriei. Există o privire anume, lesne de depistat, dar greu de definit, și pe-asta am văzut-o la soții Finnegan. Până să mă uit din nou la Alice — frumoasă, în rochia ei albă fără mâneci și cu o pălăriuță retro —, Finnegan mi-a întâlnit privirea, a zâmbit și a ridicat un pahar imaginar.

    Jurămintele s-au terminat foarte repede. Inelul, sărutul. La câteva minute după ce-am privit-o pe Alice mergând spre altar, eram deja soț și soție, după care, la fel de brusc, recepția era în plină desfășurare. Am fost prins în conversații cu prieteni, rude, colegi de serviciu, vreo câțiva foști camarazi din liceu, cu toții nerăbdători să relateze propriile versiuni ale vieții mele, adesea în ordinea greșită, dar într-o lumină pozitivă. Abia după ce a început să se lase întunericul l-am văzut din nou pe Finnegan. Stătea lângă scena pe care cânta formația, urmărind cum prietenii muzicieni ai lui Alice treceau printr-o selecție eclectică de cântece. Stătea în spatele soției lui, pe care o cuprinsese de mijloc cu brațele. În răcoarea serii, ea purta haina de la costumul lui, iar pe fețe aveau și acum aceeași expresie satisfăcută.

    Îi pierdusem urma lui Alice, așa că am privit atent mulțimea, încercând s-o găsesc. Deodată, mi-am dat seama că era pe scenă. De când o cunoșteam, nu mai cântase niciodată în public: era ca și cum ar fi lăsat total în urmă acea parte a vieții ei. Luminile erau stinse, dar prin întuneric o vedeam cum arată spre prietenii ei, chemându-i pe scenă. Pe Jane, fosta lor bateristă, un prieten de la firma de avocatură, cu chitara lui bas, și pe alții — un grup de persoane prea puțin cunoscute mie, unele chiar complet necunoscute, a căror prezență grăia despre o întreagă viață trăită de ea înainte de mine, o parte importantă a înseși esenței ei, cumva inaccesibilă mie. S-o văd în lumina asta mă întrista și mă entuziasma deopotrivă; eram trist, fiindcă nu-mi puteam stăpâni senzația de a fi lăsat pe dinafară, ca o persoană neimportantă, dar eram și fericit, deoarece… ei bine, deoarece ea rămânea un mister pentru mine, în cel mai frumos mod posibil. La un moment dat, Alice a întins mâna spre Finnegan. Peste toată zona a început să strălucească o lumină albăstruie și, în timp ce Finnegan se apropia de scenă, am observat că oamenii își scoseseră telefoanele în tăcere și începuseră să filmeze.

    Mi s-a părut că a trecut o veșnicie cât timp a stat soția mea așa. Vocile s-au stins, parcă așteptând să se întâmple ceva. În cele din urmă, s-a apropiat de microfon.

    — Prieteni, a zis, vă mulțumesc foarte mult pentru că sunteți aici.

    Pe urmă, a arătat spre mine, și un acord de orgă s-a înălțat din spatele ei. Finnegan era în elementul lui, cântând la clape. Era o sonoritate superbă și alunecoasă totodată, cea a orgii care conducea, încet, toate celelalte instrumente spre câmpul de luptă. Alice a rămas pe loc, privindu-mă, legănându-se ușor în ritmul muzicii. Pe măsură ce luminile au prins viață, Finnegan a trecut la o melodie pe care am recunoscut-o imediat. Era un cântec vechi, un Led Zeppelin la apogeu, subtil și captivant, un superb cântec de nuntă, All of My Love. Vocea lui Alice a intrat, la început, firavă și nesigură, dar apoi a devenit din ce în ce mai încrezătoare. Nu-mi dau seama cum, dar ea și Finnegan păreau să fie pe aceeași lungime de undă.

    Cântecul s-a derulat mai departe, iar ea a pășit într-un cerc de lumină, a închis ochii și a repetat frumosul refren, o declarație atât de simplă… și totuși, pentru prima oară, mi-am dat seama că, da, mă iubea. Mi-am rotit privirea prin cort și, în lumina difuză, am văzut cum prietenii și rudele noastre se legănau, cu toții, odată cu melodia.

    Brusc, piesa a luat o ușoară întorsătură, iar Alice a cântat acel vers culminant, pe care-l uitasem de mult, o simplă întrebare, dar una care le învăluia pe toate celelalte într-un strat subțire de ambiguitate și de îndoială.¹ Pentru o clipă, m-am simțit descumpănit. M-am prins cu mâna de spătarul unui scaun, ca să mă echilibrez, și am privit în jur, la tot ce era scăldat în lumina lunii: mulțimea, islazul, vacile care moțăiau pe câmp, râul. În lateralul scenei, am zărit-o pe soția lui Finnegan, cufundată în muzică, dansând cu ochii închiși, în rochia ei verde.

    Petrecerea a continuat ore în șir. Când s-a crăpat de ziuă, am mai rămas doar câțiva, adunați în jurul piscinei, privind cum se înalță soarele deasupra râului. Eu și Alice stăteam împreună pe un șezlong, iar soții Finnegan îl împărțeau pe cel de alături.

    În cele din urmă, soții Finnegan și-au luat hainele și încălțările și s-au pregătit de plecare.

    — Vă conducem, s-a oferit Alice. Și, în timp ce mergeam cu ei spre șosea, mă simțeam de parcă i-aș fi cunoscut de ani de zile. Iar când s-au urcat în Lamborghini-ul lor — împrumutat de la un prieten, ne-a zis Finnegan, făcând cu ochiul —, mi-am amintit de cadou.

    — A, am zis, am uitat să vă mulțumim. Trebuia să discutăm despre fascinantul dumneavoastră cadou.

    — Sigur că da, a răspuns Finnegan. Toate la timpul lor.

    Soția lui a zâmbit.

    — Mâine o să ne întoarcem în Irlanda, a adăugat el, dar o să vă scriu pe e-mail după ce vă întoarceți din luna de miere.

    Și asta a fost tot. Două săptămâni într-un hotel de la Marea Adriatică, în cea mai mare parte părăsit, dar măreț cândva, un zbor lung spre casă și, dintr-odată, ne-am întors exact de unde am plecat: eram aceiași, numai că proaspăt căsătoriți. Să fi fost acesta sfârșitul sau doar începutul?


    ¹ Is this to end or just begin? (Se va sfârși sau doar începe?) este versul respectiv, ultimul din strofa a doua a cântecului.

    5

    După ce ne-am întors din luna de miere, amândoi am avut grijă să evităm declinul care ar fi putut lesne să urmeze după minunata petrecere și după săptămânile de pe plaja tihnită și însorită. În prima seară, reveniți în micuța noastră casă din San Francisco, aflată la zece străzi distanță de marginea continentului și de cea mai puțin însorită plajă din toată lumea, am scos serviciul de porțelan de la bunica și am pregătit o cină compusă din patru feluri de mâncare, împodobind masa cu șervete de pânză și cu lumânări. Locuiam împreună de mai mult de doi ani deja, dar eu voiam ca anii de căsnicie să arate altfel.

    Am ales o rețetă de friptură cu cartofi, găsită pe internet. A ieșit groaznic: un dezastru cărnos, gros și maroniu. Spre lauda ei, Alice a golit farfuria și a declarat că a fost o mâncare delicioasă. Deși e micuță — are abia un metru și șaizeci și cinci, cu tocurile ei cele mai înalte —, se pricepe de minune să dea gata o porție zdravănă de mâncare. Totdeauna mi-a plăcut asta la ea. Din fericire, prăjitura galbenă cu glazură de ciocolată a salvat meniul. În seara următoare, am încercat să prepar o nouă cină familială. M-am descurcat mai bine de data asta.

    — Mă străduiesc prea mult? am întrebat-o.

    — Te străduiești prea mult să mă îngrași, probabil, a răspuns Alice, învârtind un copan prin piureul de cartofi.

    După asta, ne-am lăsat din nou purtați de vechile noastre tabieturi. Comandam pizza cu cârnați sau alte mâncăruri și le înfulecam în fața televizorului. La un moment dat, în timp ce ne uitam la un întreg sezon din Life After Kindergarten, telefonul lui Alice a semnalat sonor primirea unui e-mail.

    Alice a luat telefonul.

    — E de la Finnegan, mi-a zis.

    — Ce scrie?

    A citit cu voce tare.

    „Vă mulțumim foarte mult pentru că ne-ați primit, pe Fiona și pe mine, la sărbătoarea cununiei voastre. Nu ne place nimic mai mult decât o nuntă frumoasă și o petrecere fantastică. Am fost onorați să fim părtași la ziua voastră specială."

    — Drăguț.

    „Fiona zice că tu și Jake îi aduceți aminte de cum eram noi, acum douăzeci de ani", a citit ea mai departe. „Insistă să stați la noi, vara viitoare, în casa noastră din nord."

    — Uau, am exclamat eu. Se pare că ei chiar vor să fim prieteni.

    „În sfârșit, despre cadou", a continuat Alice să citească. „Pactul e un lucru pe care eu și Fiona l-am primit la nuntă. Ne-a fost lăsat în pragul ușii, într-o dimineață ploioasă de luni. Abia după două săptămâni am aflat că era de la profesorul meu de chitară din copilărie, un bătrân din Belfast."

    — Dar din dar? am întrebat, perplex.

    — Nu, mi-a răspuns Alice, nu cred.

    După care și-a lăsat privirea spre telefon și a continuat lectura.

    „S-a dovedit a fi cel mai bun dintre cadourile primite de mine și de Fiona și, sincer vorbind, singurul de care chiar îmi amintesc. De-a lungul anilor, am dăruit Pactul câtorva cupluri tinere. Nu e pentru oricine, cu asta ar fi trebuit să încep, dar în scurtul timp în care am ajuns să vă cunosc, pe tine și pe Jake, simt că ar fi potrivit pentru voi. Așadar, pot să vă pun câteva întrebări?"

    Alice a răspuns imediat: Da. Și a rămas cu ochii pe telefon.

    Ding.

    A citit din nou cu voce tare.

    „Iertați-mi îndrăzneala, dar vă doriți să dureze toată viața căsnicia voastră? Da sau nu? Nu putem discuta decât dacă răspundeți sincer."

    Alice m-a privit nedumerită, a șovăit poate cu o secundă mai mult decât trebuia, după care a scris: Da.

    Ding.

    Avea o înfățișare din ce în ce mai intrigată, ca și cum Finnegan ar fi condus-o pe o stradă întunecoasă.

    „Credeți că o căsnicie îndelungată va trece prin perioade de fericire ȘI de tristețe, de lumină ȘI de întuneric?"

    Sigur că da.

    Ding.

    „Sunteți dispuși amândoi să depuneți eforturi pentru ca această căsnicie să dureze toată viața?"

    — E de la sine înțeles, am zis eu, iar Alice a scris.

    Ding.

    „Obișnuiește vreunul dintre voi să renunțe cu ușurință?"

    Nu.

    „Sunteți deschiși amândoi către lucruri noi? Și sunteți dispuși să acceptați ajutor din partea prietenilor, dacă ei se gândesc la reușita și la fericirea voastră?"

    Derutant.

    — Ce părere ai? m-a întrebat Alice, ridicându-și privirea spre mine.

    — Da, cel puțin din partea mea, am zis.

    — Bine, și din a mea, a zis ea, scriind.

    Ding.

    „Splendid. Sâmbătă dimineața sunteți liberi?"

    Alice a ridicat capul.

    — Suntem? m-a întrebat.

    — Sigur, am răspuns.

    Da, a scris ea. Sunteți în oraș?

    „Din nefericire, sunt într-un apartament, lângă Dublin. Dar prietena mea, Vivian, vă va vizita la domiciliu, ca să vă explice mai bine ce e cu Pactul. Dacă sunteți interesați, aș fi onorat dacă tu și Jake ați fi de acord să vă alăturați grupului nostru extrem de special. La ora 10 e bine?"

    Alice și-a verificat calendarul din telefon înainte de a răspunde, încă o dată, da.

    Ding.

    „Minunat. Sunt convins că voi și Vivian o să vă înțelegeți bine."

    După asta, am așteptat, dar n-a mai sosit niciun e-mail. Am tot stat cu ochii pe telefon, și eu, și Alice, așteptând să mai auzim un „ding".

    — Din toate astea, există ceva care să ți se pară… complicat? am întrebat, în cele din urmă.

    Alice a zâmbit.

    — Cât de rău ar putea să fie?

    6

    Câte ceva despre mine. Lucrez ca psihoterapeut și consilier. Cu toate că am avut părinți iubitori și ceea ce, văzută din afară, a părut să fie o copilărie idilică, maturizarea a fost uneori dificilă pentru mine. Privind în urmă, nu mi-am ales eu cariera, cât m-a ales ea pe mine.

    Am intrat la UCLA cu intenția să mă specializez în biologie, dar n-a ținut mult. La începutul celui de-al doilea an, mi-am luat un serviciu de consilier la Facultatea de Litere și Științe. Mi-a plăcut perioada de instruire și, pe urmă, munca. Îmi plăcea să vorbesc cu oamenii, să le ascult problemele, să-i ajut în găsirea unor soluții. Când am absolvit facultatea, n-am vrut să pun capăt „carierei" mele de consilier, așa că m-am înscris la cursul postuniversitar de psihologie aplicată de la UC Santa Barbara. Rezidențiatul m-a adus acasă, în San Francisco, unde am lucrat cu adolescenți cu probleme.

    În prezent, conduc un mic program de consiliere, împreună cu doi prieteni din acea perioadă de rezidențiat. Când am pus bazele grupului, acum un an și jumătate, în ruinele unui fost atelier de reparații pentru aspiratoare, din districtul Outer Richmond, ne făceam griji că nu o s-o putem scoate la capăt. La un moment dat, ne-am gândit chiar să vindem cafea și celebrele mele fursecuri cu fulgi de ciocolată (rețetă secretă), ca o afacere secundară care să ne procure banii pentru plata chiriei.

    Până la urmă, totuși, programul a părut că poate supraviețui fără vreo intervenție disperată. Cei doi parteneri ai mei, Evelyn (38 de ani, singură, superdeșteaptă, copil unic la părinți, din Oregon) și Ian (britanic, 41 de ani, tot necăsătorit, homosexual, cel mai vârstnic dintre noi), sunt amândoi oameni săritori, agreabili și, în general, veseli, și cred că veselia asta a făcut, cumva, ca afacerea să supraviețuiască.

    Fiecare își vede de propriul domeniu. Evelyn se ocupă, în principal, de dependenți, Ian s-a specializat în managementul furiei și în tulburările obsesiv-compulsive la adulți, iar eu îi am în grijă pe copii și pe adolescenți. Pacienții care se încadrează exact în una din aceste categorii sunt repartizați la asociatul corespunzător, iar pe toți ceilalți ni-i împărțim frățește. Totuși, de curând, ne-am hotărât să ne extindem activitatea; sau, cel puțin, Evelyn a hotărât așa. Când m-am întors din luna de miere, am descoperit că aranjase ca eu să pornesc dezvoltarea noastră în domeniul consilierii

    Enjoying the preview?
    Page 1 of 1