Sfântul Vasile de la Poiana Mărului.

(1692- 25 aprilie 1767)

Viața.
Deși este o personalitate care a influențat în mod substanțial spiritualitatea
românească, despre viața Sf. Vasile de la Poiana Mărului se cunosc foarte puține
date. Totuși, nu este mai puțin adevărat și faptul că deși influența lui asupra
isihasmului românesc este una substanțială, cercetările asupra operei sale sunt încă
în stadiul incipient. Părinte duhovnicesc al mult mai cunoscutului stareț Paisie
Velicicovski, opera ascetico-filologică a Sfântului Vasile a avut un rol determinant
în renașterea filocalică dezvoltată de ucenicul său.
Născut în Ucraina în anul 1692, trăiește ca monah o perioadă în Munții
Moșenski, pentru ca, în urma prigoanei împotriva Bisericii Ortodoxe inițiate de
Petru cel Mare, să se refugieze în Țările Române, împreună cu alți monahi. Se
stabilește, inițial, la Dălhăuți, în 1723, pentru ca, în anul 1730, să se mute la Poiana
Mărului. Centrată pe spiritualitatea isihastă, nevoința ascetică de la Poiana Mărului
presupunea și un mod de viață aspru: accesul femeilor în incinta schitului nu era
permis, era interzis consumul de carne, iar brânza, laptele și peștele erau îngăduite
doar sâmbăta și duminica.
În perioada petrecută în Moldova și Țara Românească este părinte
duhovnicesc al mai multor așezări monahale, iar la schitul Trăisteni îl cunoaște pe
viitorul mare stareț Paisie Velicicovski. Acesta venise aici special pentru a-l
cunoaște pe Sfântul Vasile și pentru a-i deveni ucenic. Cu toate acestea, de frică să
nu fie hirotonit preot, Sfântul Paisie alege ca loc de nevoință duhovnicească schitul
Cârnu, pentru a fi astfel mai departe de Sfântul Vasile. Totuși, Sfântul Vasile este
cel care, în anul 1750, în cadrul unui pelerinaj la Sfântul Munte Athos, îl vizitează
pe Sfântul Paisie și îl tunde în monahism.
Cu o viață intensă, dominată de dragostea pentru isihie și pentru ucenici, Sf.
Vasile de la Poiana Mărului a reușit să-și mențină viața într-un anonimat pentru
posteritate.

Sf. Vasile de la Poiana Mărului. Gândirea teologică.

Întreaga învățătură a Sfântului Vasile este centrată pe rugăciunea inimii și pe

modul în care poate fi ea săvârșită. Din acest motiv, temele cele mai importante ale
teologiei sale sunt trezvia și rugăciunea inimii. Raportarea permanentă la teologia
Părinților arată atașamentul său față de izvoarele autentice ale spiritualității
ortodoxe. Contribuția sa teologicăa avut un rol important în isihasmul posterior lui.
Ar fi de ajuns să amintim aici rolul pe care l-a avut în formarea Sf. Paisie
Velicicovski, pe care l-a și tuns în monahism. Dacă renașterea isihastă și filocalică
din secolul al XVIII-lea este atribuită marelui stareț al Neamțului, nu trebuie uitat
să filonul patristic a fost preluat de acesta de la părintele său duhovnicesc.
De asemenea, prin faptul că și la Poiana Mărului se traduceau opere
patristice și se copiau manuscrise cu operele Sfinților Părinți putem înțelege că
Sfântul Paisie a preluat de la Sfântul Vasile atât raportarea corectă față de operele
patristice, cât și metoda de cercetare a lor, pe care, bineînțeles, a putut să le
dezvolte și aprofundeze în misiunea impresionantă pe care i-a încredințat-o
Dumneze.
Importanța rugăciunii inimii
În mod firesc, necesitatea și importanța rugăciunii inimii nu ar avea nevoie
de o explicație specială, ea constituind cadrul autentic de manifestare și creștere a
vieții duhovnicești. Totuși, în anumite perioade istorice au apărut nedumeriri cu
privire la această rânduială, care au culminat cu erezii și anateme.
O situație asemănătoare a existat și în timpul Sf. Vasile de la Poiana
Mărului, el fiind nevoit să explice, în mai multe rânduri și aducând mărturii de la
mulți Sfinți Părinți (Sf. Vasile cel Mare, Sf. Isaac Sirul, Sf. Isihie Sinaitul, Sf.
Maxim Mărturisitorul, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Simeon al Tesalonicului, Sf. Diadoh
al Foticeii, Sf. Grigorie Sinaitul, Sf. Nil Sorski) în apărarea meșteșugului
rugăciunii neîncetate.
Rugăciunea minții este superioară rugăciunii obișnuite care se săvârșește în
general de către credincioși și chiar și rugăciunii care se săvârșește în cadrul
programului liturgic. Mergând pe linia arătată încă de Părinții din pustia egipteană,
el arată că rugăciunea care implică folosirea cântării este una nedesăvârșită, care se
folosește doar pentru a-i ajuta pe cei slabi.:
„Mulți care citesc această carte a Sfântului Grigorie Sinaitul și nu cunosc din
experiență lucrarea minții greșesc dreapta ei înțelegere socotind că această lucrare
este doar a bărbaților nepătimitori și sfinți. Și de aici, ținându-se doar de obiceiul
exterior al cântărilor de psalmi, tropare și canoane, se complac numai în această
rugăciune exterioară a lor și nu înțeleg că Părinții noștri ne-au predat această
rugăciune cântată din pricina neputinței și a copilăriei minții noastre, pentru un
timp, ca deprinzându-ne câte puțin să ne ridicăm la treapta lucrării minții, iar nu ca
să zăbovim în ea până la sfârșit”.
Rugăciunea inimii ar trebui lucrată de fiecare monah, întrucât aceasta este
misiunea pe care și-a asumat-o la tunderea sa în monahism. Îndeplinirea mecanică
a rugăciunii minții nu poate avea vreun efect în viața duhovnicească: «Primește,
frate, sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu, pe care purtându-l pe
buzele tale, în mintea și inima ta, rostește neîncetat: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluiește-mă!». Dar, o, vremuri ale noastre! Cât de mulți, ca să nu
zic toți, poartă această sabie numai din obișnuință, și nu pentru că le trebuie pentru
vreo luptă! Nedeprinși cum anume să o întoarcă înaintea ochilor vrăjmașilor și să-i
ardă ca și cu o flacără, o întrebuințează simplu și trupește, iar nu lucrător”.
Nevoința rugăciunii minții este un lucru pe care oricine dorește cu adevărat
să se mântuiască și-l asumă în mod implicit. „De aceea, după ce a cercetat și a
deslușit în amănunțime mai mult decât toți, prin Duhul Sfânt care locuia în el,
viețile, scrierile și meșteșugul duhovnicesc al tuturor sfinților, acest Sfânt Grigorie
Sinaitul a stabilit drept regulă să avem toată sârguința spre rugăciune. La fel și
Sfântul Simeon al Tesalonicului, care a avut același Duh și dar, poruncește și
sfătuiește pe arhierei, pe monahi și pe toți cei din lume [mirenii] să rostească și să
respire în toată vremea și în tot ceasul această sfințită rugăciune; căci nu este, zice
el împreună cu Apostolul [Pavel], armă mai puternică în cer și pe pământ decât
numele lui Iisus Hristos [cf. Filipeni 2, 9-10]”.
Faptul de a săvârși rugăciunea la un nivel exterior este foarte dăunător,
întrucât viața duhovnicească e o lucrare vie și nu împlinirea formală a unor
rânduieli liturgice. Sfântului Vasile arătă cât de important este ca omul să fie sincer
și prezent în tot ceea ce face: „Căci ce este mai copilăresc decât atunci când,
rostind cu buzele rugăciunea noastră exterioară, ne lăsăm ademeniți de părerea
bucuroasă că facem vreun lucru mare, mângâindu-ne doar cu cantitatea și hrănind
prin aceasta fariseul nostru interior?”
A rămâne toată viața la nivelul unei rugăciuni rânduite de practica liturgică a
Bisericii nu poate ridica sufletul către frumusețile viețuirii duhovnicești profunde.
Cadrul liturgic este special creat pentru a ușura rugăciunea și urcarea treaptă cu
treaptă a nivelurilor rugăciunii. Slujbele Bisericii, prin textele și lecturile din
Scriptură însuflețesc urcușul duhovnicesc, cu condiția unei interiorizări reale a
conținutului lor. Recursul la spusele Sf. Ignatie Teoforul are menirea de a accentua
importanța rugăciunii neîncetate și de a arăta efectul ei, acela de a-L întipări pe
Hristos în inimă: „Așadar, unii cred că a tărăgăni glasuri dulci și a turna cu limba
cuvinte frumoase este începutul și sfârșitul rugăciunii către Dumnezeu,
neînțelegând cele spuse de Domnul: «Celui ce crede în Mine, râuri de apă vie îi vor
curge din pântecul său [Ioan 7, 38]». Fiindcă tot cel botezat primește tainic în
adâncul inimii lui această Apă de sus. Și despre aceasta stă scris în Viața Sfințitului
Ignatie Teoforul că atunci când necredincioșii i-au spintecat inima zicând: «Cum Îl
poartă el pe Dumnezeu în inima lui?», au găsit înlăuntrul inimii scrise cu aur
acestea «Iisus Hristos»”.
O altă ispită care apare în viața duhovnicească este aceea în care cel ce se
nevoiește consideră că poate birui ispitele prin sine însuși :
„Dacă însă cineva (așa spun Isaac Sirul și Nil Sorski) vrea să respingă
momelile vrăjmașului și să stea împotriva vreunei patimi sau gând rău fără
rugăciunea minții, numai prin rugăciuni cântate și simțurile exterioare replicându-
le cu împotrivire în cuvânt, acela va fi repede biruit în multe feluri: uneori demonii
îl biruie cu toată împotrivirea sa în cuvânt, alteori i se supun de bunăvoie, ca și
cum ar fi biruiți de el prin împotrivirea sa în cuvânt, bătându-și joc de el și
plecându-i gândul spre slavă deșartă și trufie”.
Rugăciunea minții constituie punctul de plecare în nevoința duhovnicească.
Fără ajutorul necontenit al lui Hristos, chemat în rugăciune și fără curățirea de
patimi nu putem birui puterile celui rău:
„De aceea Sfinții Părinți cei mai desăvârșiți și cei mai adânciți în darurile
duhovnicești ne poruncesc mai întâi să ne curățim de patimi prin chemarea de către
minte în inimă a Numelui lui Iisus Hristos împotriva oricărui gând rău, asalt și
sugestie a vrăjmașului, [chemare] care este o rugăciune simțită, iar nu rostită
simplu din obișnuință, pe care nu e păcat să o numim moartă”.
Nesocotirea importanței rugăciunii făcute cu trezvie, sau chiar hulirea ei,
atrag după sine împietrire și învârtoșare. Fiind calea care duce negreșit la Hristos,
negarea ei înseamnă, în esență, un refuz adresat iubirii lui Dumnezeu, iar părerea
că ne putem apropia de Dumnezeu fără Dumnezeu nu mai are nevoie de niciun
comentariu: „Fii atent, așadar, omule, la tine însuți și la încăpățânarea ta, ca să nu
trimită pentru aceasta peste tine Dumnezeu duhul împietririi și să nu vezi cu ochii
și să nu auzi cu urechile, cum strigă împotriva ta Sfânta Scriptură [Romani 11, 8;
Deuteronomul 29, 4] ca un al doilea Ilie împotriva lui Israel înaintea lui
Dumnezeu, împotriva Căruia calci și tu ca într-o țepușă ascuțită [Faptele
Apostolilor 9, 5]. Așadar, nu nădăjdui, nici nu crede că vei izbuti ceva duhovnicesc
dacă nu te supui chemării lui Iisus Hristos, împotriva oricărui gând și oricărui atac
al vrăjmașului, căci spune Sfântul Isihie «Nu vei găsi în cer și pe pământ armă mai
tare asupra vrăjmașilor ca Numele lui Iisus»”.
Rugăciunea minții trebuie lucrată de oricine vrea cu adevărat să se
mântuiască. Nu trebuie ca nevoitorul să aștepte să ajungă la vreo treaptă mai înaltă
în viața duhovnicească pentru a pune în lucrare această rugăciune. O astfel de
atitudine este de fapt o înșelare pentru că nu se poate urca în viața duhovnicească
fără chemarea neîncetată a ajutorului lui Dumnezeu. Dacă unii consideră că mai
întâi trebuie să se curățească, pentru ca abia apoi să poată lucra rugăciunea minții,
le va fi foarte greu să explice cum se poate ajunge la acea curăție fără o rugăciune
făcută cu trezvie: „Se cuvine, așadar, ca întâi de toate să ne curățim mintea și inima
prin aceste cuvinte, cinci la număr, rostind mereu în adâncul inimii: «Doamne,
Iisuse Hristoase, miluiește-mă!», și urcând astfel spre cântarea cu înțelegere
(Psalmul 46, 8). Fiindcă orice începător și om pătimaș poate lucra cu înțelegere
această rugăciune folosind-o spre paza inimii, dar nu poate face niciodată aceasta
cu cântarea până nu se va fi curățit în prealabil prin aceasta [rugăciune]”.

Metoda rugăciunii minții

Asemenea celorlalți Părinți care s-au ocupat cu învățătura despre rugăciunea
inimii, și Sfântul Vasile arată cum poate fi ea săvârșită în mod concret.
Întrucât lucrarea ei nu este una cunoscută de toată lumea, este necesar ca
înainte de a purcede la punerea ei în practică, nevoitorul să cunoască aspectele
esențiale care țin de acest meșteșug. Cel mai important aspect pentru un începător
în practica rugăciunii minții este trezvia. Fără o strădanie îndreptată asupra liniștirii
minții de orice fel de gânduri, urcușul în practica rugăciunii neîncetate este foarte
anevoios :„Așadar, dat fiind faptul că simțurile exterioare nu pot să fixeze mintea
de la gânduri, de aceea e neapărat necesar ca la ceasul rugăciunii mintea să fugă
din simțuri înăuntru, spre inimă și să stea acolo surdă și mută de la toate gândurile.
Căci dacă cineva care se depărtează chiar și numai în mod exterior de vedere,
auzire și vorbire, acela dobândește o anumită liniște de patimi și gânduri rele, cu
atât mai mult se va îndulci de odihna de gândurile rele și va gusta bucuria
duhovnicească care vine din rugăciunea minții și atenția la inimă atunci însă când
își depărtează mintea de cele cinci simțuri exterioare zăvorând-o în camera ei [cf.
Mt. 6, 6] interioară naturală goală”.
 În cazul în care lectura scrierilor care arată meșteșugul rugăciunii inimii,
împreună cu pericolele pe care le pot întâmpina cei care pornesc la acest drum, îi
face pe unii să descurajeze și să considere că este mai bine să evite punerea în
practică a rugăciunii, avem de a face cu o logică greșită și cu un mod incorect de a
înțelege viața duhovnicească și viața în general. Nu este firesc ca atunci când aflăm
că acolo unde se află un lucru bun este posibil să întâlnim și ispite să evităm să
ajungem în acel loc. Faptul de a renunța din start la întâlnirea cu Dumnezeu doar
pentru este posibil să o ratăm nu arată o judecată sănătoasă, ci dimportrivă. Cel
care se teme de eșec înainte de a încerca, deja a eșuat. Iar singurele moduri prin
care cineva poate rata împlinirea corespunzătoare a rugăciunii inimii sunt părerea
că nu este nevoie de un povățuitor și mândria. Bineînțeles, între acestea două există
o strânsă legătură: „Cei ce umblă cu îndrăzneală și după sfatul lor, aceștia cad în
înșelare. Dacă însă unii, împiedicându-se de piatra scrierilor sfântului, primesc cele
ce vor să ne arate căile înșelării drept oprire a lucrării minții, aceștia să recunoască
faptul că ei înșiși răstoarnă cele de sus jos și cele de jos, sus. Căci nu spre oprirea
acestei lucrări, ci pentru ca să ne ferească de înșelare ne arată Sfinții Părinți
pricinile pentru care vine înșelarea. Tot așa și acest Sfânt Grigorie Sinaitul,
poruncindu-ne să nu ne temem, nici să nu ne îndoim să ne învățăm rugăciunea,
arată cele două pricini ale înșelării: rânduiala de sine și înfumurarea minții”.
Lipsa unui povățuitor care să cunoască meșteșugul rugăciunii inimii nu
poate fi invocată în scopul de a refuza practicarea acestei rugăciuni.
Dimensiunea comunitară a Bisericii oferă o soluție în acest caz. Când fiecare vrea
să fie pricină de ridicare pentru celălalt și dorește ca prezența lui să fie ziditoare în
mod real pentru celălalt, lucrarea lui Dumnezeu nu se lasă așteptată și îi ajută în
desăvârșirea dragostei lor. Și aici Sf. Vasile face recurs la Părinții Bisericii :
„Vrând Sfinții Părinți ca noi să nu fim prihăniți de unele ca acestea, ne
poruncesc să cercetăm Sfintele Scripturi și să ne lăsăm povățuiți de ele având frate
pe frate drept sfătuitor bun, cum spune Petru Damaschinul. Așadar, dacă nu ne e cu
putință să găsim un bătrân iscusit [încercat] în cuvânt și în faptă după modelul
Sfinților Părinți și cunoscând bine scrierile Părinților, atunci în singurătate și în
liniștire fiecare trebuie să ne luăm sfat duhovnicesc din învățăturile și povățuirile
Sfinților Părinți și pe ei să-i întrebăm despre fiecare lucru și virtute”.
Sfântul Vasile insistă în mod deosebit pe accentuarea netemeiniciei
pretextelor celor care refuză să accepte că rugăciunea inimii este premisa vieții
duhovnicești. „Aceasta trebuie să fie măsura și rânduiala pentru noi, care citim
scrierile lor: să le păzim și să nu ne abatem de la învățătura lor ca unii care,
necunoscând prin experiență lucrarea minții, dar socotesc că o înțeleg, se abat de la
învățătura acestei sfințite lucrări cu trei motive sau scuze [pretexte]: primul o
atribuie pe aceasta doar bărbaților sfinți și nepătimași și socotesc că o astfel de
lucrare trebuie să fie doar a acestora, nu și a celor pătimași; al doilea e lipsa
desăvârșită de povățuitori și învățători ai unei astfel de vieți și căi; iar al treilea e
înșelarea care vine dintr-o asemenea lucrare”.
Motivele care îi fac pe unii să refuze practica rugăciunii neîncetate sunt
contradictorii în sine, respingerea lor făcându-se prin ele însele. Este ilogic să
renunți la rugăciunea inimii, care este singura care poate în mod real să ducă la
despătimire, sub motivul că ea ar fi rezervată numai celor despătimiți. Rămâne în
acest următoarea problemă: cum ajung cei pătimași la nepătimire, dacă ei nu au
voie să lucreze rugăciunea inimii? Este aceeași discuție care apare și în cazul
primirii dese sau rare a Sfintei Euharistii. Lipsa unui povățuitor duhovnicesc și-a
găsit o soluție într-unul din textele anterioare. Despre a refuza lucrarea rugăciunii
pe baza scrierilor care avertizează despre pericolele ispitelor nu se poate spune
decât că acele scrieri nu au fost scrise decât pentru a întări practica rugăciunii, nu
pentru a o face indezirabilă:
„Așadar, primul dintre aceste motive este inept și nedrept, fiindcă prima
treaptă pentru monahii începători este tocmai să-și micșoreze patimile prin trezia
minții și atenția inimii, care este rugăciunea minții potrivită pentru cei aflați pe
treapta făptuirii. Al doilea e o lipsă de înțelegere și n-are scuză, căci dacă nu găsim
un povățuitor, atunci în loc de învățător avem drept învățător scrierile, cum s-a zis
mai sus. Iar al treilea este o vătămare de sine; căci prin cele ce învață aceștia
despre înșelare se vatămă pe ei înșiși prin înseși aceste scrieri ca o prevenire și
cunoaștere a înșelării, aceștia le găsesc și le primesc drept motive de abatere de la
lucrarea minții”.
Sfântul Vasile analizează în profunzime argumentele împotriva rugăciunii
neîncetate și arată efectele nocive ale acestora. Dacă părerile celor care consideră
nepotrivită această lucrare ar fi valide, atunci ar trebui evitată orice încercare de
apropiere de Dumnezeu. Este un non-sens să eviți singura opțiune de mântuire de
teama de a nu eșua. Acest mod de a pune problema poate ar merita luat în
considerare dacă ar mai exista o altă cale de apropiere de Dumnezeu, în afara
rugăciunii celei adevărat; dar acest lucru este o nebunie:
 „Dacă însă numai din evlavie și din simplitatea inimii temi de o asemenea
lucrare și învățare, eu însumi mă tem încă și mai mult pentru tine ca unul care te iei
după basme copilărești și de frica de lup nu mai mergi în pădure. Și de Dumnezeu
se cade să ne temem, dar de frică nu trebuie să fugim de El sau să-L tăgăduim.
Pentru această lucrare este într-adevăr nevoie de frică și cutremur, de zdrobire și
smerenie, de multă cercetare a scrierilor sfinților și de sfatul fraților de un suflet cu
noi, nu însă de fugă și tăgăduire, nici de îndrăzneală și rânduială de sine”.
Chiar dacă practicarea rugăciunii minții este un lucru înalt și greu de atins de
către majoritatea oamenilor, acest lucru nu poate constitui un argument rațional
pentru evitarea acesteia. Este importantă săvârșirea corectă a rugăciunii și
ajungerea la desăvârșirea ei, dar de o importanță covârșitoare este și arătarea unei
dragoste adevărate pentru Dumnezeu prin asumarea acestei mari nevoințe, chiar
dacă puterile sincere ale credinciosului nu vor putea să atingă culmile acestei
rugăciuni.
Totodată, nu trebuie uitat că atingerea unei stări de desăvârșire este un dar al
lui Dumnezeu, nu un rezultat al nevoinței personale. În acest sens putem înțelege
că Dumnezeu dăruiește acest dar din rațiuni providențiale sau pedagogice. Prin
acest lucru înțelegem că uneori insuflă această rugăciune unor oameni deosebiți
pentru a nu lipsi comunitatea Bisericii de rugători adevărați, iar unora dintre
nevoitori nu le dăruiește această împlinire pentru a-i feri de pericolul mândriei:
„Nu se cade să ne mâhnim că nu mulți se învrednicesc de rugăciunea
contemplativă, fiindcă nu este nedreptate la Dumnezeu. Numai să nu ne lenevim pe
calea ce duce la această sfințită rugăciune, adică împotrivindu-ne momelilor,
patimilor și gândurilor rele prin rugăciunea minții activă . Și sfârșindu-ne astfel
viața pe calea sfinților, ne vom învrednici și de partea sortită lor, chiar dacă nu
vom dobândi aici desăvârșirea, zice Sfântu Isaac și mulți dintre sfinți”.