2014

© 2014 Alain Gavriluțiu

© 2014 Herg Benet Publishers, pentru prezenta ediţie

Această carte este o operă de ficțiune. Orice asemănare cu personaje,

locuri sau evenimente reale este fie întâmplătoare, fie presupune o
intenție artistică din partea autorului, care va fi considerată în limitele
stilului literar sau ale genului pamflet. Este interzisă reproducerea
totală sau parțială a textelor fără acordul deținătorului de drepturi
de autor.

Herg Benet Publishers

Str. Dr. Burghelea 22, sector 2, Bucureşti, România
www.hergbenet.ro
editor@hergbenet.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GAVRILUȚIU, ALAIN
Cărăușul de păcate / Alain Gavriluțiu. -
Bucureşti: Herg Benet, 2014
ISBN 978-606-8530-21-5

821.135.1-31
 Alain Gavriluțiu

Cărăușul de păcate
roman
Discografie:

I. JaMes Brown – I feel Good, NanCy SinAtRa – Bang Bang

II. KeLis – Milkshake
III. TraCy ChapMan – Give Me One Reason, LeoNard CohEn – Chelsea Hotel
IV. Guns N’ RoSes – Paradise City
V. R.E.M. – Everybody Hurts
VI. EurYthmIcs – Sweet Dreams
VII. DepEche MoDe – Somebody
VIII. The CuRe – Friday I’m In Love
IX. U2 – One
X. GreEn DAy – Basket Case
XI. SkuNk AnAnsIe – Secretly
XII. RobBie WilLliaMs – Let Me Entertain You
XIII. BuSh – The Chemical Between Us
XIV. MasSive AtTacK – Karmacoma
XV. SoUl AsyLum – Runaway Train
XVI. REd HOt ChiLi PepPers – Under The Bridge
XVII. 4 Non BloNdes – What’s Up
XVIII. JaMes BluNt – Goodbye My Lover
XIX. RadIoheAd – Exit Music (For a Film)
XX. ErIc ClaPton – Tears in Heaven
 Îşi va pune Aaron mâinile sale pe capul ţapului celui viu şi va mărturisi
asupra lui toate nelegiuirile fiilor lui Israel, toate nedreptăţile lor şi toate
păcatele lor; şi, punându-le pe acestea pe capul ţapului, îl va trimite cu un
om anumit în pustie. Şi va duce ţapul cu sine toate nelegiuirile lor în pă-
mânt neumblat şi omul va da drumul ţapului în pustie.
(Lev.16:21-22).

Cineva trebuie să fie blamat pentru toate păcatele imaginate de omenire…

Poţi să aștepți pietrele cu capul plecat sau poţi să încerci să fii la înălţimea
dispreţului cu care eşti tratat.
(Marcus)
 I. Cealaltă faţă a monezii

Cine naiba pune James Brown într-un spital? Idioţii

ăştia încă mai cred în terapia prin muzică? Cum poţi să
pui «I Feel Good» într-o secţie de bolnavi aflaţi în stadii
terminale şi apoi să te aşezi planturos, ca un deşeu toxic,
să-ţi iei un aer de doctor ocupat şi să aştepţi miracolele?
Reveniţi-vă! «I Feel Good» poate fi considerat acceptabil
doar în cazul în care te afli în insulele Cabrera, lăbărţat
pe toată lăţimea unui pat, aproape alienat de plictiseală,
având creierii însămânţaţi cu halucinaţii, prizând cocaină
de pe buricul unei mulatre cu care tocmai te-ai împreunat
sălbatic sfidând gravitaţia şi legile anatomiei. Şi totuşi, un
cretin cu ifose de geniu medical avusese ideea să azvârle o
undă sonoră atât de nepotrivită într-o secţie de terapie in-
tensivă şi probabil că acum, în depozitul de medicamente,
mândru de el, îşi bălăbăne mădularul înfoiat pe sub fustele
prea scurte ale vreunei asistente sau stagiare care se mişcă
apatic masându-ţi sfârcurile întărite, căutând o urmă de fe-
romoni care să-i satisfacă nevoia disperată de orgasm. Nu îl
va obţine. Cum nu l-a obţinut niciodată, deşi a încercat din
răsputeri. A început cu profesorii pe care i-a mituit cu ore
de plăcere orală când buzele sale nu luau nicidecum con-
turul unor cuvinte cu semnificaţie didactică şi a continuat
cu diverşi parteneri care, cu toţii, i-au promis momente de
deliciu sublim, dar care i-au oferit doar scremete grăbite
şi numere de telefon intenţionat greşite. Ce nu a înţeles
tânăra curviştină este că, de fapt, pe lângă o chestiune de
hormoni şi fricţiune monotonă, orgasmul este, în princi-
pal, o chestiune de descătuşare sufletească şi de sensibilitate
cerebrală. Nimeni nu i-a spus că este o greşeală fundamen-
tală să consideri că orgasmul poate fi legat în atât de mare
măsură de nişte atribute încarcerate de legile fizicii, cum ar
fi forţa de frecare, volumul şi presiunea. Orgasmul autentic
este o formă veritabilă de apropiere de divinitate, fiind o
eliberare zguduitoare de energii creatoare care, precum elo-
himii, îmbogăţeşte formula universală a genezei. Orgasmul
este o împreunare intensă a omului cu estetismul sublim
al universului, o horă efervescentă a simţurilor robite pen-
tru scurt timp de spirit, este victoria efemeră a nesfârşitului
asupra limitelor impuse de condiţia umană. Aşadar, pentru
atingerea orgasmului, o condiţie sine qua non este prezenţa
spiritului fertil şi lipsa limitărilor de natură educaţională şi
morală. Or, tinerei curviştine care geme din obligaţie sub
doctorul meloman îi lipsesc cu desăvârşire atât spiritul, cât
şi intelectul, iar lucrul ăsta o face ineligibilă pentru orice
formă de orgasm, fie el cât de mic şi lipsit de vitamine.
Este pur şi simplu neorgasmabilă. Ar putea să pară stupid
că a fost nevoie de atât de multe cuvinte pentru a o descrie,
când frigidă ar fi putut să înfăţişeze destul de relevant han-
dicapul ei amoros, însă inexcitabilitatea defineşte o incom-
petenţă a partenerului, pe când imposibilitatea orgasmului
reprezintă o tară intelectuală sau spirituală care aparţine în
totalitate femeii.
Ahhh. În spaţiul acesta dedicat exitus-ului, melodia
asta îşi pierde în totalitate finalitatea pentru care a fost
creată. Devine sinistră şi chiar jignitoare pentru cei al că-
ror marş funebru ajunge să fie cântat de “the godfather of
soul”.
 Muzica este, ca orice formă de artă, extrem de depen-
dentă de individul căreia îi este adresată. Nu poate să se
autodefinească şi să iasă din stăpânirea creatorului său decât
atunci când capătă propria poveste modelată de cei cu care
intră în contact. Drama intervine atunci când modelatorii
săi, cei care ar trebui să-i dea libertatea prin înlănţuiri de
evenimente extraordinare, sunt incapabili să ducă la bun
sfârşit expulzarea ei spre propria aventură. Atunci muzica
se ofileşte, se stafideşte ireversibil, notele se zbârcesc pe por-
tativ, octavele se lichefiază şi se scurg bălos într-un amestec
murdar, trilurile se transformă în horcăituri abjecte, armo-
niile devin scremete neputincioase şi întregul muzical se
denaturează pentru ca, într-un final, să se transforme într-
un imn odios, mut, zbuciumat doar de convulsiile umilin-
ţei supreme, aceea de a fi incapabil să-ţi îndeplineşti meni-
rea. Este exact cazul lui James Brown, care, din difuzoarele
clocite ale unui casetofon chinezesc, se zbate inutil să în-
veselească atmosfera unui salon de terapie intensivă, unde
moartea şi durerea joacă zaruri pe răsuflările locatarilor.
Universul întreg pare gâtuit de indignare în faţa unei erori
atât de groteşti. Iar întreaga sa indignare pare concentrată
în picătura încăpăţânată care se scurge cu ritmicitatea unui
metronom stricat în chiuveta murdară a salonului. Aceasta
este esenţa parfumului indignării absolute; picătura mur-
dară care curge obsedant într-o chiuvetă infectă dintr-un
salon de terapie intensivă pe ritmuri de « I Feel Good ». Iată
exemplul perfect pentru a ilustra tragedia deraierii creaţiei
către derizoriu prin lipsa conştienţei populare.
Primul artist care s-a lovit de această dilemă a fost în-
suşi Marele Creator. După ce a creat lumea, şi-a dat seama
că nu are cui să o arate. Absenţa unui spectator activ în ma-
rele carusel universal nu era gravă apriori, ea a devenit su-
părătoare pentru EL doar când a înţeles că fără receptaculul
subiectiv al unor alte simţuri creaţia sa este inutilă și inertă.
Este trist că atributul imediat postnatal al lumii a fost o
impersonalitate aproape comică prin chiar drama inutili-
tăţii sale. Omul, aşa cum îl ştim noi, a apărut ca urmare al
acestei dileme de ordin artistic, fiind receptacul şi purtător
al creaţiei divine. Practic, umanitatea este primul pretext al
divinităţii pentru a se extazia în faţa propriei opere de artă.
Însă Creatorul avea nevoie de un martor servil. Aşa
a apărut al doilea pretext pentru lauda de sine, şi anume
păcatul. Pentru că prin păcat îţi pierzi dreptul de a fi păr-
taş la aventura creaţiei, fiind aruncat în afara ei. Astfel, pa-
radoxal, prin văicăreala păcătoşilor cu interdicţie la eden,
Jupânul cosmic are, pentru eternitate, chiar la porţile lui,
cea mai ieftină formă de propagandă – publicitatea din
gură în gură. Iadul este, să recunoaştem, o destinaţie atât
de înfricoşătoare încât face cotidianul lumesc, oricât ar fi
el de monoton şi sărac în emoţii, să pară o excursie veşni-
că în ţara minunilor. Trebuie recunoscut: Dumnezeu este,
fără urmă de îndoială, primul mare OM de marketing al
universului şi produsul pe care l-a advertizat cel mai bine a
fost… viaţa.
Cineva trebuie să oprească muzica. Devine sinistru
să-l asculţi pe James Brown cum este acompaniat de hor-
căiala comatosului de lângă tine, sau de zgomotul tern,
impersonal, al maşinăriilor de întreţinut viaţa din salon.
Ajungi să te simţi capturat împotriva voinţei tale într-un
film de Tarantino, în care găşti dezlănţuite de chinezoi hi-
perexcitaţi îşi cară săbii în cap ca apucaţii pe ritmuri de
rock’n roll, iar sângele curge în şuvoaie dezlănţuite, toată
această risipă de hemoglobină fiind acompaniată de Nancy
Sinatra. Nu ai zice că nişte omuleţi atât de piperniciţi ar
putea conţine atât de mult sânge. Păcat ca organele abilita-
te ale Crucii Roşii nu fac nicio campanie masivă de recoltat
sânge, pentru că micuţii au potenţial. Ar putea chiar înfiin-
ţa centre de muls oamenii de sânge. Pe lângă avantajul de
a avea în permanență sânge în depozite, omenirea ar putea
fi scutită, pentru o perioadă, de energia destructivă debor-
dantă pe care o au în faţa camerelor de luat vederi aceşti elfi
cu ochii mici şi sabie lungă. Este clar că, după ce s-au supt
din tine câteva sute de mililitrii de sânge, nu-ţi mai arde
să alergi pe platouri de filmare cu sabia de samurai într-o
mână şi cu suliţa de bambus în cealaltă.
Bang, bang, I hit the ground – în ciuda fondului sonor
din salon, care îl scotea din minţi, Marcus nu putea să-şi
scoată din cap melodia lui Nancy Sinatra. Se gândise la ea
şi acum melodia crescuse în interiorul creierului său ca o
tumoră şi nu putea cu niciun chip să şi-o extirpe. Marcus
se gândise la multe lucruri de când îşi revenise şi de când
James Brown zburătăcea prin trompa lui Eustachio, zbă-
tându-se între ciocănel şi scăriţă, însă acest I hit the ground
îi bântuia creierii cu obstinaţia unui Martor al lui Iehova,
plecat să convertească necredincioşii. Marcus ştia cum este
să te zdrobeşti de podea. Toată viaţa sa fusese un picaj în
gol fără paraşută. De fapt, paraşute avusese o grămadă, dar
nu reuşise să convingă pe niciuna dintre ele să-i amortizeze
picajul. Mai întâi căzuse mort de beat, apoi căzuse leşinat,
răpus de cocaină, ecstasy sau ciuperci perverse. Iarba nu-l
doborâse niciodată. Apoi începu să cadă din ce în ce mai
des. Moral, nici măcar nu mai încerca să se ridice. Îşi aban-
donase principiile şi le lăsase călcate de oricine putea să-i
ofere câteva ore de plăcere, orice formă de plăcere. În urmă
cu câţiva ani, leşinase pentru prima dată din cauza unei că-
deri de calciu. Apoi căzuse din cauza febrei. Delirase câteva
zile într-un spital, însă cu asta era obişnuit. A fost ca atunci
când, cu creierii îmbibaţi de LSD, vedea comando-uri de
pitici care încearcă să-l doboare împuşcându-l cu ventuze
înflăcărate, numai că la asta se adăugase temperatura şi doc-
torii care se tot învârteau în jurul lui. Ajunsese la concluzia
că boala este un drog la fel de puternic ca oricare altul, şi
chiar mai puţin costisitor. Însă nu şi dacă ai SIDA. Atunci
situaţia se maroneşte din toate punctele de vedere. Boala
se transformă într-un full time drug care devine, până la
urmă, cel mai costisitor dintre toate. Pentru că, în final, te
costă viaţa.
Începuse să citească febril cărţi despre viaţă şi moar-
te, căutase răspunsuri între coperţile unor mari filozofi.
Căutase definiţii savante care să justifice orice sacrificiu
atunci când vine vorba de plăcere. Simţea că doar astfel
boala lui ar căpăta un înţeles, o semnificaţie. Numai că, în
loc de teorema plăcerilor necondiţionate, cineva îi vorbise
despre Epicur şi despre moderaţie şi legătura ei cu înţe-
lepciunea. Marcus nu se considera înţelept, dar nici chiar
dobitoc nu se credea. Se convinsese că acest Epicur nu era
altceva decât un fricos preocupat de moderaţie ca măsu-
ră a înţelepciunii. Marcus ştia că moderaţia nu este decât
măsura alienării gregare. Moderaţia este conversia morală
a incapabilităţii sociale. Moderaţia este forma cea mai des-
personalizantă a fricii de tine însuţi. Devii moderat atunci
când întrezăreşti perspectiva incapacităţii de a mai face ex-
cese. Să luăm exemplu copiii. Copiii nu sunt moderaţi nici
în comportament, nici în cerinţe, pentru că nu au desenată
încă în circumvoluţiuni harta eşecului şi, prin urmare, nici
sextantul fricii de eşec nu modelează trasee neuronale care
să le paralizeze dorinţele.
 II. Micul dejun al campionilor

— Opriţi mizeria aia de muzică!!

Marcus adunase în acel răcnet toată ura de care pu-
tea fi în stare un bolnav de SIDA căruia doctorii nu-i mai
dădeau decât cel mult un an de trăit. Răcnetul acela nu era
adresat nimănui în particular şi tocmai de aceea putea să fie
atât de animalic şi de subuman; pentru că nu ar fi lezat pe
nimeni în particular, ci pe toţi în ansamblu. Era un strigăt
de revoltă împotriva omenirii întregi, împotriva zilelor şi
nopţilor în care oamenii se sculau, se duceau la muncă, şi-o
trăgeau, mureau, pasivi, fără reacţie, fără zbucium, sedaţi
de cotidian, adormiţi într-un fatalism mistic, cu urdorile
credinţei în inevitabil atârnându-le ca o trenă puturoasă.
Era un strigăt de război scuipat împotriva alienării cosmi-
ce, împotriva plictisului universal care omoară curiozitatea,
împotriva inapetenţei pentru explorare şi acumulare. El
murea şi lumea se mişca la fel de lipsită de nerv, grăbindu-i
prin lentoare scadenţa termenului de garanţie. Viteza cu
care boala îl măcina pe el devine dublă în comparaţie cu
târâtul pervers de monoton al universului.
Dintr-o dată, ca şi cum strigătul acela lipsit de armo-
nii umane era declicul necesar pentru a pune în mişcare ro-
ţile ruginite ale alertei cerebrale a echipei de gardă, asistente
şi medici au început să mişune în jurul patului său, inutili,
dar preocupaţi. Marcus se simţea ca şi cum ar fi apăsat pe
butonul de «repede înainte» al unui video stricat care mişca
acţiunea cadru după cadru, grăbit, opintindu-se din toate
şaibele, însă fără sunet şi, deci, fără nicio urmă de utilitate
pentru înţelegerea intenţiilor autorului filmului.
Marcus era deranjat de toată agitaţia din jurul lui. Asta
nu-l mira foarte tare. Starea de bine este în strânsă legătu-
ră cu posibilităţile de adaptare ale fiecărui individ. Marcus
nu mai considera necesar să se adapteze la nicio situaţie,
pentru că oricum totul urma să se termine, mai devreme
sau mai târziu, iar procesul de integrare era anevoios, cerea
timp şi mult efort, lucruri de care Marcus nu mai dispunea.
Învăţase să fie zgârcit cu timpul său, tocmai pentru că ştia că
nu mai are atât de mult, iar efortul era o monedă în privinţa
căreia Marcus se declarase falit cu mult timp în urmă.
— V-aţi trezit morocănos astăzi.
Marcus nu întâlnise niciodată o replică mai idioată,
iar circumstanţele în care fusese rostită o făceau şi mai cre-
tină. Tu cum dracu’ ai fi, idiotule, dacă te-ai trezi pe un pat
de spital, într-o secţie de terapie intensivă, cu o zi mai mort,
cu douăzeci şi patru de ore mai aproape de propriul priveghi,
cu trei mii şase sute de minute mai adânc înfipt în pământ, cu
încă un cui bătut în coşciug? Marcus şi-a dat seama că vocea
era dendrita sonoră a minţii sclipitoare care se jucase de-a
DJ-ul în salon. Aştepta nerăbdător ca un copil în faţa unui
puzzle să ataşeze o figură nemărginitei stupizenii pe care o
bănuia mustind între emisferele cerebrale ale doctorului de
gardă.
Dinţi galbeni, ochi goliţi de inteligenţă, câteva fire
de păr, ascunse de o chelie lucitoare plină de pete maronii.
Cam atât a putut Marcus să descopere din medicul oligo-
fren, după care un val de vomă a forţat ieşirea în decor.
Şi-a stăpânit cu greu fluidele să nu contacteze mediul septic
din salon. Nu ştia dacă medicul a provocat această revoltă
musculară a stomacului său, însă priveliştea acestui descre-
ierat îmbrăcat în halat cu siguranţă nu-i făcea bine.
Marcus nu avea nimic împotriva doctorilor. Şi nici
de dispreţuit nu-i dispreţuia pe toţi. Doar pe cei cu care
intrase în contact. Erau mulţi, însă nu erau toţi. În niciun
caz, Marcus nu putea fi învinuit de generalizarea unei pă-
reri sau de proiecţia neplăcerilor sale asupra unei întregi
branşe. Pur şi simplu, îi detesta pe cei de la care, la răstim-
puri (din ce în ce mai dese în ultima perioadă), îşi luase
porţia de umilinţe, dispreţ şi nepăsare. Marcus venise el
însuşi să studieze medicina în România, aşa că nu putea să
aibă prejudecăţi în această privinţă, mai ales că se considera
un tip deschis oricărui fel de experienţă. La început chiar
crezuse în înălţimea spiritului doctoricesc, în statutul privi-
legiat de elita intelectuală pe care îl câştigi după ani grei şi
lungi de studiu devotat şi cercetare asiduă a mecanismelor
fiziologice ale omului. Ulterior şi-a schimbat părerea, graţie
indivizilor pe care îi cunoscuse, iar de când se îmbolnăvi-
se avusese nenorocul să-i surprindă pe medici în habitatul
lor natural. S-a regăsit deodată în postura unui Steve Irwin
în faţa bălţilor cu crocodili. Numai că el nu se pricepea la
crocodili. La început s-a zbătut cu un băţ în mână, cre-
zând că va doborî bestiile care se repezeau la el cu fălcile
răscrăcărate precum coapsele unei curtezane renascentiste.
S-a luptat cu armele pe care le avea la îndemână: educaţia,
sentimentele, logica şi chiar şi cu paşaportul. Dar câţi cro-
codili aţi întâlnit care să nu halească cetăţeni americani?
Să fim serioşi, niciunul. Marcus a înţeles că, de fapt, în
România, nu în faţa legii, ci în faţa crocodililor toţi sun-
tem egali. Pentru crocodili nu contează orientarea sexuală,
religia, profesia, sexul, vârsta sau culoarea pielii. Dacă eşti
economic comestibil, vei fi halit. Este cel mai bun exemplu
de atitudine împotriva discriminării şi ar putea fi folosit
 Cuprins

I. Cealaltă faţă a monezii ................................................ 9

II. Micul dejun al campionilor ........................................ 15
III. Estetica urâtului ...................................................... 29
IV. Cine nu se aseamănă uneori se adună ........................ 38
V. În jurul castronului de orez cu lapte ........................... 48
VI. Claustrofobia prostiei ............................................ 57
VI. Dialectica viciului .................................................. 65
VII. În Ganja Veritas .................................................... 78
VIII. În căutarea adâncilor bătrâneţi ............................. 92
IX. Banchet de regim .................................................. 101
X. Misterele adânci ale Evei ......................................... 115
XI. Lungul drum al vieții către moarte .......................... 125
XII. Desculți în iarbă .................................................. 142
XIII. Cina publică de taină .......................................... 153
XIV. Trenul fără nași .................................................... 161
XV. Confesiunile unui amor dorsal ............................. 173
XVI. Șapte grădinari pentru o plantă ............................ 183
XVII. Ne vedem când ajungi acolo .............................. 192
XVIII. Bună dimineața, soare! .................................... 200
XIX. Nu muriți! Sfântul Petru e în audienţă. ................ 209
www.hergbenet.ro
www.libraria.hergbenet.ro

Herg Benet Publishers

Bun de tipar: aprilie 2014. Apărut: 2014.

Editura Herg Benet, Str. Dr. Burghelea 22,
sector 2, Bucureşti, România.
E-mail: editor@hergbenet.ro