Sunteți pe pagina 1din 28

Din oficiu

Cristi Ardelean

Editura Karth
2014
© 2014 Cristi Ardelean
© 2014 Herg Benet Publishers, pentru prezenta ediţie

Este interzisă reproducerea totală sau parțială a textelor, pe orice su-


port audio, video sau electronic, fără acordul deținătorului drepturilor
de autor.

Editura Karth
Un imprint Herg Benet Publishers
Str. Dr. Burghelea nr. 22, sector 2, Bucureşti, România
www.karth.ro
contact@karth.ro

Copertă: The Spartan Bureau

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


ARDELEAN, CRISTIAN
Din oficiu / Cristi Ardelean. - Bucureşti : Karth, 2014
ISBN 978-606-93658-4-7

821.135.1-31

Tipărit în România
Din oficiu
Cristi Ardelean
- roman -
Andreei
1.

„Câtă răbdare să poți avea, să stai mereu după o


femeie? Câteva minute, ore? Dar se întâmplă mereu,
la nesfârșit. Mă ia de prost, are impresia că n-am
nimic mai bun de făcut.
Sub ploaia măruntă și rece, Marcel se simțea
prostit, exploatat. Carmen uitase de el. După atâtea
întâlniri la care întârziase, de data asta se decisese să
nu mai apară deloc.
— Băi, ăla! Ai un foc?
Puștiul avea cam mult tupeu să se lege de el cu o
asemenea formulă. Nu erau de-o vârstă și nici nu fă-
cuseră școala primară împreună sau ceva echivalent.
Totuși, Marcel era prea sictirit și murat să mai
pună la suflet mici obrăznicii. Își desfăcu geaca și
scoase un pachet de țigări ponosit.
— Mersi, amice. Auzi, de când stai aici ca
prostu'?
— Ne cunoaștem?
— În măsura în care cineva ca tine ar vrea să
cunoască pe cineva ca mine.
Marcel îl privi atent. Puștiul arăta banal. Slab,
înalt, îmbrăcat obișnuit. N-ai fi dat doi bani pe el.
Dar el tocmai dăduse 20.000 de euro.
— Aștept degeaba?
— Ba bine că nu. Treaba e rezolvată.
— Și de ce aflu abia acum?
— Nu culeg castraveți. În meseria asta mai
există și postludiu.
Se puseseră amândoi pe râs. Ploaia îi camufla, îi
proteja, erau în siguranță. Pentru Marcel, era un nou
început.“

Ce tâmpenie de carte. Sună ca un film polițist


prost. Și asta pentru că n-am citit romane polițiste.
Mi-a ocupat facultatea mare parte din timp. Au fost
vreo doi ani în care n-am pus mâna pe nimic altceva
în afară de cursuri. Dar nu aici e esența problemei.
Chestiunea de fond e următoarea: există o grămadă
de cauze în care Parchetul se dă peste cap să con-
vingă instanțele că inculpatul e vinovat. Nimic rău
până aici. Doar că la un moment dat devin logo-
reici. Și tot pun la dosar. Și nu se mai opresc. La un
moment dat, ajung să adauge și foaia matricolă din
școala primară, unde X-ulescu i-a aplicat o palmă
unei colege, fiindu-i scăzută nota la purtare. Ce să
vezi, delincvent de mic. Sau vreun proces verbal de
contravenție, pentru o amendă luată pe autobuz în
studenție. O fi statul nostru gripat și ineficient, dar
știe tot.
Da, așa a ajuns cartea asta la dosarul cauzei.
Procurorul a considerat că romanul prezintă o le-
gătură indisolubilă cu infracțiunea comisă. Adevărul e
că de data asta nu mi se pare excesiv. N-am trecut
încă de prima pagină, dar îmi dă deja un fior rece.
Dacă individul ăsta chiar și-a ucis prietena exact ca
în carte? Cel puțin asta se susține în rechizitoriu.
Înseamnă că procurorul a avut decența să ducă ro-
manul până la capăt. Ar trebui să mă înarmez și eu
cu răbdare.
Doar că arhiva Tribunalului e plină ochi. Doi
colegi mă încotesc. Suntem mai înghesuiți ca niște
săteni în căminul cultural, la o nuntă de țară. Știți
voi, mesele alea lipite, kilometrice, cu fețe de masă
proaspăt spălate, dar cusute și peticite tot din metru
în metru. Nunțile alea la care nu poți nici să tragi un
pârț fără să intoxici o treime din nuntași. În arhivă e
mai nasol. Încotitul din lipsă de spațiu e una, aglo-
merarea dosarelor e alta. Pur și simplu, n-ai unde
să-ți desfășori „ustensilele“. Nu am cum să-mi iau
notițe din cartea asta. Ideal ar fi să fotografiez cu
telefonul mobil, dar e interzis. Sunt camere de luat
vederi în încăpere și nu vreau să-mi fac probleme la
început de drum.
Sigur, cel mai simplu ar fi să fac o cerere de
copie xerox și să rezolv așa. Dar cartea are 250 de
pagini. Și cererea se timbrează cu un leu pe pagină.
Nu dau o avere pe așa ceva, nu câștig atât din toată
cauza. Nici timp să citesc nu am. Mai sunt șapte zile
până la primul termen și nu mai pot reveni și a doua
zi, pentru că dosarul urmează să fie luat la studiu
de judecător. Veți spune că sunt leneș, că nu mi-am
mișcat părțile dorsale spre arhivă mai devreme, să
studiez din timp. Dar chiar astăzi am fost desemnat
ca avocat din oficiu în cauză. Se întâmplă.
Acum, mai rămân două variante: fie aștept pri-
mul termen, să schimb câteva cuvinte cu clientul
arestat preventiv, fie mă strecor în biroul grefierilor
și mă rog ca de sfântu-așteaptă să mă lase să fac co-
pie fără să timbrez. Ceea ce nu e neapărat interzis,
cât incomod pentru ei.
— Auzi, ăla micu', și cum propui tu să faci co-
pie fără cerere?
— Dosarul „urcă“ mâine.
— Știu, că doar eu îl duc.
— Și mă gândeam că se rezolvă așa. Până fac
cererea, până o înregistrez, dosarul pleacă.
Grefierul doar se făcea că nu înțelege. Vedea el
prea bine unde duceam conversația. Avusese destul
de-a face cu răcani. Știa ce voiam, și la o adică m-ar
fi ajutat. Era un munte de om, de nu l-ai fi mutat
nici cu o detonare, dar cu o figură lejeră, ce inspiră
încredere. Din topor, dar cald. Se apucă să dezlege
firele de ață groasă care țineau împreună cele șapte
volume ale dosarului.
— Lasă-mi legitimația.
— Hmm?
Vorbea cumva precipitat, alert, și pe o voce
groasă și joasă. Distingeam cam un cuvânt din trei.
— Sau buletin, dacă ai lăsat-o acasă. Așa sunteți
voi, ăștia. Numai probleme-mi faceți.
I-am dat rapid legitimația.
— Mulțumesc, mulțumesc. Vă mulțumesc.
A dat din mână să tac.
— Xeroxezi dintr-un singur volum?
— Da, da. Sigur că da.
Mi l-a pasat pe cel indicat.
— Să vii repede cu el.
Sigur că la xerox a mai trecut o veșnicie până
când a avut și timp de mine. Dar măcar am plă-
tit doar 30 de bani pagina, și nu 1 leu. Făcusem o
afacere, nu glumă, mai ales că reușisem să-i explic
tipei de-acolo cum funcționează unele opțiuni de la
măgăoaia cu care lucra, așa că mi-a colat patru pa-
gini pe o singură filă. După eforturi serioase, eram
în posesia cărții de la dosar, principala probă îm-
potriva clientului meu, despre care nu știam nimic
altceva, în afara abominabilei crime prezentate în
rechizitoriu.
2.

„E destulă durere pe lume și fără să se stră-


duie cineva să o provoace. Ai putea chiar spune că
suferința e principala forță motorie. Trebuie doar să
privești atent.
Marcel era un tip concentrat să supraviețuiască.
Să o ducă de pe o zi pe alta, să se descurce. Nimic
mai mult decât atât. Nu lăcomie, nici cruzime. Pe
Carmen o întâlnise la fel cum găsești un vițel în târg.
Te uiți la el, vezi că-i sănătos, că are dinți buni, și că
se dă pe mai nimic. Și-l iei. Vezi tu dup-aia dacă ai
nevoie cu adevărat de încă unul.
Mai erau destule femei în preajma lui, avea
bani pe vremea aia. Îi învârtea cu lopata și îi spăr-
gea de parcă n-ar fi ridicat un deget să-i obțină.
Avea școala vieții, dar era o școală terminată la fără
frecvență. Trecuse prin toate ca peștele prin apă
și nu înțelesese nimic. Despre femei, cu atât mai
puține. Banii veneau din te miri ce. Lucrase o vreme
în Germania, mâncase pâine cu ceapă și strânsese
o sumă apreciabilă. Dar banii vin și pleacă, prostia
persistă. Sau, ca să fim mai exacți, lipsa culturii te
urmărește ca o șosetă murdară lipită de picior. Acum
făcea tot felul de „biznisuri“, mai schimba valută,
mai ajuta băieții de bani gata cu câte un comision.
Schimba faianță, cumpăra băutură în miez de noap-
te, avea tot timpul la el 5-6 pachete de țigări de mar-
că diferită, să le ofere cuiva rămas în lipsă. Dacă-l
parașutai în tundră, în două zile ar fi fost în stare să
le vândă frunze uscate renilor.
Curvele îl secaseră până și de ultimul ban. Nu,
nu era nicio figură de stil. Pur și simplu ajunsese să
primească partide de sex „pe caiet“, de la partene-
rele mai vechi. Nu se poate spune nici măcar că era
un ahtiat, un obsedat sexual. Era o simplă chestiune
mecanică, sportivă. Nu era nici misogin, nici bădă-
ran. Nu credea în implicare sexuală sau emoțională.
Curvele, nici atât. Fructuoase colaborări se nășteau
de aici. Unele erau profesioniste, cu pește și cheie de
hotel la purtător, altele studente oportuniste, altele
liceence aventuriste, câteva chiar doamne respec-
tabile în societate care căutau puțină afecțiune. Ele
erau singurele ingenue în toată marea ecuație și tot
singurele care nu-l tapau de bani. Deloc rar, ajun-
geau chiar să contribuie indirect la finanțarea celor-
lalte femei.
Se cunoșteau între ele. Oricât de mare ar fi un
oraș, femeile se simt și se recunosc după miros. Își
împart și-și stabilesc clar teritoriul de vânătoare.
Marcel trecea, în lungile lui plimbări și comisioane,
pe fiecare parcelă în parte. Era țintă sigură și niciuna
nu-l rata. Provocase și destule conflicte, din nepăsa-
re, uneori din amuzament.
Carmen se insinuase în toată viața asta dezor-
donată și, pe negândite, îi pusese căpăstru. Multe
dintre femei renunțaseră de bunăvoie. În principal
cele mai în vârstă. Recunoscuseră în Carmen un
adversar redutabil, precum și un motiv serios pen-
tru a se retrage dintr-o afacere dezonorantă. La fel
și prostituatele, care, după ce și-au primit datoriile
de pe caiet, au considerat total neeconomic să mai
păstreze vreo legătură cu un rău platnic. Studentele
n-au mai văzut în el băiatul cu bani și relații care le
poate plasa pe o piață vestică, prosperă, iar liceen-
cele și-au găsit fiecare câte un mucea mai chipeș,
mai înalt, mai cu papagal sau pur și simplu un altul,
pentru variație.
De aici încolo Marcel s-a transformat în alt
om. Nu unul mai bun sau mai așezat, cum ne-am fi
așteptat, ci într-unul mai agresiv, mai hrăpăreț, mai
calculat și infinit mai zgârcit. Carmen înțelesese că
exclusivitatea trebuie apărată, dar că se dovedește de
fiecare dată profitabilă. Bonnie și Clyde se născuseră
altundeva, dar varianta autohtonă a cuplului, altoită
pe ambiție și duritate, promitea infinit mai mult.“

Ce Dumnezeu caută așa ceva la dosar? Puteau


măcar să aleagă unele pagini mai relevante. Și ne
mai mirăm că durează așa mult procesele.
În schimb, trebuia să recunosc că subiectul mă
prindea. Mi-am făcut o cafea, trebuia să rezist cât
mai mult timp, eventual să citesc toată cartea până
dimineață. Meseria asta e îngrozitor de cronofagă.
Dacă tot admitem asta, măcar ar face bine să fie
alertă.

„Așa solid cum părea, Marcel n-ar fi rănit o


muscă. Era de neconceput să dea în cap cuiva, la
propriu sau nu. În clipa în care Carmen s-a simțit
complet călare pe situație, n-a mai pierdut vremea.
— E momentul.
— ?
— Să dăm primul tun.
Marcel crezuse inițial că se referea la o învâr-
teală simplă. Vreun comision, un biznis de nimic,
din care să iasă ceva, să le fie bine o vreme. Carmen
nu umbla cu jumătăți de măsură.
— Mă refer la bani grei. Bani cum neam de
neamul tău nu a pomenit, coate-goale ce ești. Bani
cu toptanul.
Nu se considera un tip slab de înger. De fapt,
neavând mai deloc conștiință de sine, nu se consi-
dera nicicum, dar știa că n-are frică de nimic. Nu
se ferise niciodată de muncă, oricât de absurdă sau
de grea. Dar de data asta era vorba de altceva. Era
manipulat, dus de nas de o curvă oarecare.
— N-am niciun chef să intru la răcoare.
— Poate nici nu intri. Că doar de-aia sunt și eu
pe aici.
— Nu.
Și atunci Marcel crezu că i se pare, că n-avea
cum fi adevărat, dar o palmă grea îl dezechilibră.
Femeiușca aia, care abia avea jumătate din kilogra-
mele lui, îl bătea cum nu-l bătuse nimeni, nici măcar
propriul tată.
— Tu faci cum îți spun.
Nu era nimic negociabil acolo. Puterea n-are
nicio legătură cu forța. Își trage seva din frică, e im-
pusă prin teroare. Un lider nu așteaptă să aibă forța
să sfarme. Se ia la trântă și convinge pe toată lumea
că poate sfărma. Îți pune pumnul în gât și te trezești
că te paralizează frica. Te prinde pe picior greșit și-ți
induce senzația că poți dispărea fizic în câteva clipe.
Apoi ești al lui. Nici nu e nevoie să strângă prea tare.
Omul e programat genetic să tremure, strâns cu ușa
de reguli și frici iraționale. Praf de stele condensat,
suntem la mâna oricărui aspirator.
De aici încolo fire invizibile ți-s legate de
mâini și de picioare, ești la dispoziția păpușarului.
E perioada de tranziție, în care joci de teama
consecințelor nesupunerii. Dar liderul știe că oricât
de bezmetică, de temătoare, victima se va trezi la un
moment dat, de obicei la apariția unui impuls exterior.
Știe că, atunci când trezirea devine posibilă, forța sa
trebuie să fie nu doar o simplă umbră problematică,
ci o realitate. Se mișcă repede, iar victima nu-și
dă seama de tranziția alertă. Forța indusă devine
forță reală. Propaganda transformă manipularea în
opresiune. Firele nevăzute devin frânghii, apoi jug.
Mai ieși din el doar cu picioarele înainte.
— Fac.
Furaseră prima mașină la fel ca-n jocul Grand
Theft Auto, ăla de la începutul anilor 90', când a tre-
ia dimensiune era o glumă simpatică pe monitorul
umplut de abțibilduri. Marcel deschisese portiera
cum deschizi ușa propriei băi. Proprietarul vechiu-
lui Opel era un colonel în rezervă, care credea că
revoluția nu venise și că era în continuare inimagi-
nabil să furi de la un militar. Nu avea de ce să securi-
zeze mașina. Tot orașul îl știa pe colonel, nici măcar
nu era nevoie să meargă la pont. Intuiția întreprin-
zătoarei femei o dusese la concluzia corectă, trebuia
doar să acționeze. Carmen era tupeul întruchipat,
genul de vână care trece și peste ghinionul colosal.
Un agent de poliție cu fler a oprit Opelul pe o
arteră. Se întâmpla vara, pe înserat, toată lumea era
plecată din oraș, traficul era aproape inexistent. Din
fericire, fiind nou în sistem, nu-l cunoștea pe colonel
și mașina lui altfel celebră.
— Actele, vă rog.
Carmen era la volan. Marcel băuse câteva pa-
hare și admisese că n-aveau de ce să-și asume riscuri
inutile.
— Auzi, țâcă, nu crezi că ai lucruri mai bune de
făcut?
Agentul se aștepta la orice. Mai ales să fie mi-
tuit, dar în niciun caz să fie luat pe sus. Tupeul epo-
cal al lui Carmen schimbase raportul de forțe. Se
mutase subiectul de discuție de la actele mașinii la
obrăznicia ei.
— Doamnă, mă simt nevoit să vă amendez.
— Și nu crezi că-i prea mult? Da' ce-am făcut?
Marcel încerca să evalueze cât mai corect
situația. Nu erau trecători. Dar nici nu erau în filme
proaste cu gangsteri.
— Iartă-mi femeia. E proastă.
— Cum sunt, mă, cum?
O altă palmă grea îi mută falca. Ripostă prin-
zând-o de părul lung, viu. O a doua palmă aproape îl
transformă pe agent în victimă colaterală. O a treia
se lipi de fruntea lui Marcel. Conflictul se acceleră.
Ce scursuri, se gândi el. Întinse mâna, să scape
cât mai repede de balamuc. Nu avea nevoie de inci-
dente în sectorul lui. Nu protestă când două hârtii
de 100 de lei i se plantară cuminți în palmă.
— Data viitoare poți și tu să fii mai puțin
violentă.
— Du-te, mă, soprană. Te pomenești că te-a
durut obrazul subțire.
Ce faci cu o mașină furată, pe care vrei să o faci
pierdută cât mai repede, pe o sumă oricât de mică,
la o adică? O bagi în căpiță. Exact. Carmen pro-
fita din plin de ideile unor iluștri precursori, care
revoluționaseră ideea de infracțiune. După câteva
săptămâni, îi luai plăcuțele și o pasai la fier vechi.
Acolo nimeni nu întreba nimic. Luai mai nimic pe
ea, dar era un început.
De la capace de canal, la grilajele porților nepă-
zite de dobermani, până la componente de mașini.
Date pe bucăți, la kilogram, ieșea ceva. Măcar blocul
motor și șasiul tot trăgea la cântar. Țiganii de-acolo
nu erau deloc țigani clasici. Majoritatea erau sud-
americani în căutarea visului românesc. Ziua cântau
la nai la colțuri de stradă, înzorzonați în costume
colorate, cu pene, un soi de manele incașe, seara fă-
ceau pierdute mașini ai căror proprietari aflau de
pagubă prea târziu ca să mai înțeleagă ceva.
— Ai văzut ce viteză au la descompus? Păi aștia
precis fac zilnic chestiile astea.
— Tu pe ce lume trăiești?
Carmen îl privea cu dispreț crescut. Se tot în-
treba ce fusese în capul ei să umble cu un neica-ni-
meni. Îl crezuse ceva mai descurcăreț, cel puțin așa
se lăudase. Acum era șocat, bietul de el, implicat în
genul de șmecherie de care se ferise toată viața.
— Cinci.
— Ce cinci?
— Sute.
— De lei?
— Si.
— Fie.“
3.

Păi și ăștia erau „bani grei“? 500 de lei? Merita


să-ți riști pielea pentru așa ceva?
Nimic nu se lega. Carmen pare o însetată de
adrenalină cu orice preț, simulează nevoia de bani ca
să-și justifice excentricitatea.
Imposibil ce fac. Am ajuns să comentez o car-
te ieftină. Dar până la urmă, dacă era chiar atât de
inutilă, cel puțin cauzal, nu ajungea la dosar. Pentru
așa ceva am terminat eu facultatea de drept, ca să fac
critică literară? Nu ajungem nicăieri așa, e simplă
pierdere de vreme. Am răsfoit. Pagini la rând despre
furturi de mașini, diverse procedee explicate în de-
taliu. Era aproape un manual despre cum poți pune
ochii pe o mașină, cum poți folosi ustensile banale
ca șurubelnița și chiar o bucată de sârmă ca să des-
chizi o portieră, și, bineînțeles, cum o poți vinde sau
duce la fier vechi fără să fii prins. Mă gândesc că
orice găinar autohton adoarme cu volumul ăsta sub
pernă. Dacă știe citi.
Dar cum îmi pot eu ajuta clientul citind chestia
asta? De ce s-ar lega lucrurile? Poate că e doar o
glumă proastă a procurorului. Printre atâtea dosare
banale pe care e obligat să le instrumenteze, acum
îi cade în mână un caz de omor deosebit de grav
încărcat de ironie. Inculpatul și-a ucis iubita, i-a
tranșat cadavrul, și a incinerat rămășițele. Pardon,
inculpatul e acuzat că și-a... Vedeți voi, nu e pic
de prejudecată aici. Sunt trimis să apăr un om, și
chiar așa voi și face, cu toată convingerea. Doar
că în imaginarul românesc procurorul e un soi de
prieten de pahar al Sfântului Gheorghe, încălecat
dacă nu pe omnisciență, în tot cazul pe dreptate și
omnipotență. Un pumn de zale al legii, care dă pes-
te cap șmecherilor care cred că pot să râdă în față
poporului. Poporul... Iar intru în subiecte social-po-
litice care nu mă mai interesează de prea mult timp.
Sentimentul de inutilitate al oricărui protest împo-
triva sistemului apare ca evident, mai ales când lu-
crezi în sistem. Divaghez. Infailibilitatea, forța pro-
curorului e confirmată cu cifre. În sistemul nostru,
rata condamnărilor s-a instalat solid în jurul cifrei
de 90% și peste. Acești super-eroi fac ridicolă media
europeană și chiar pe cea ex-sovietică.
Deci individul pe care-l reprezint precis a fă-
cut-o. În orice caz, precis o să înfunde pușcăria.
Cadavrul, mai exact ce-a mai rămas în el, e de ne-
găsit. Mai mult, se presupune că bucățile au fost
incinerate. O să râdeți dacă vă spun de unde apare
presupunerea asta: o babă, vecină cu inculpatul, a
declarat că în dimineața ce a urmat crimei a simțit
miros de carne arsă dinspre gospodăria inculpatului.
Și tipul n-avea orătănii pe care să le sacrifice ritualic.
Un om e în arest pentru că o babă a avut o
halucinație sinestezică. Și pentru că a scris o carte
despre felul în care rentează uneori să-i închizi defi-
nitiv gura partenerei de viață și de afaceri.
Sunt tânăr, dar prea bătrân să mă mai ambalez
din cauza unor astfel de lucruri. Cert e că o femeie,
de data asta în carne și oase, lipsește de-acasă de mai
bine de trei luni. Moartă sau nu, ar fi bine să apară,
dacă e să sperăm la o condamnare mai blândă.
Mircea Petrescu. Ciudat cum, atunci când te
prinde o carte, tinzi să crezi că personajele respiră.
Nu, sigur că pe clientul meu nu-l cheamă Marcel.
Dar tot sunt surprins să văd că individul are un
nume, ca noi toți. Că până mai ieri avea o viață de
familie, se plimba pe stradă, câștiga bani, plătea
facturi.
Oboseala acumulată îmi încetinea îngrozitor
ritmul de citire. În facultate ajunsesem la 100 de
pagini pe oră. Și asta în condiții de text tehnic, de
specialitate. Asta e, de la un moment dat nu mai ai
chef de prostii. Te complaci în ritmul cotidian, tot
alert, dar ceva mai așezat și constant. Cărțile fac loc
dosarelor, drumul spre școală e înlocuit de cel spre
instanță, se golește de sens, de plăcerea unui drum
util ție. Dar trebuia să termin cât mai repede, mă-
car pe sărite aveam și alte cauze, trebuia să ajung la
birou.
www.karth.ro
www.libraria.hergbenet.ro

Editura Karth
Str. Dr. Burghelea 22,
sector 2, Bucureşti, România.

E-mail: editor@karth.ro

Bun de tipar: aprilie 2014. Apărut: 2014.


Tipărit în România