Sunteți pe pagina 1din 34

Generalităţi

Emulsiile sunt preparate farmaceutice lichide, mai mult sau mai puţin
vâscoase, constituite dintr-un sistem dispers, format din două faze lichide
nemiscibile, realizat cu ajutorul unor emulgatori şi destinate administrării
interne sau externe.

Sunt sisteme disperse microeterogene, în care diamentrul picăturilor


de lichid dispersat, în general, este cuprins între 0,5 şi 50 μm, deci
particulele sunt vizibile la microscopul obişnuit.

Termenul de emulsie derivă de la verbul latin “molgo, ere” – a mulge


şi se foloseşte în domeniul farmaceutic începând din sec. al XVII-lea
denumind astfel toate lichidele medicamentoase cu aspect lăptos.
Fundamentarea ştiinţifică a teoriei emulsionării şi a explicării fenomenelor
care stau la baza formării emulsiilor a început abia în a doua parte a
secolului trecut. În anul 1990 Ostwald dă prima explicaţie ştiinţifică a
formării emulsiilor, făcând diferenţa, între emulsiile de tip U/A (ulei
dispersat în apă) şi cele A/U (apă dispersată în ulei).

În practica farmaceutică emulsiile prezintă următoarele avantaje:

- asigură administrarea concomitentă, precisă a două lichide


nemiscibile;

- prin emulsionare se poate masca gustul neplăcut al unor medicamente


şi se poate facilita administrarea unor substanţe medicamentoase vâscoase;

- emulsionarea poate să dirijeze absorbţia medicamentelor asigurând o


absorbţie mai rapidă, mai perfectă.

Emulsiile sunt oficinale în majoritatea farmacopeelor, însă în unele


farmacopee se dau numai îndrumări generale pentru prepararea şi controlul
lor.

În F.R. X există o singură monografie – Emulsiones – în care sunt


cuprinse atât emulsiile de uz intern, cât şi cele de uz extern, şi anume

1
linimente. F.R. X precizează că: “emulsiile în compoziţia cărora intră
săpunuri sau alte substanţe cu acţiune emolientă, analgezică sau revolsivă şi
care sunt destinate aplicării pe piele se numesc linimente”.

Clasificare:

1. După numărul părţilor componente pot fi:

- emulsii propriu-zise (3 părţi principale);

- pseudo- sau cvasiemulsii (2 părţi principale – fără emulgator). La


cvasiemulsii contopirea picăturilor dispersate este împiedicată de
vâscozitatea mare a fazei continue.

2. După compoziţie pot fi:

- emulsii ulei în apă (U/A): uleiul este dispersat în apă sau alt lichid
hidrofil. Se întrebuinţează mai ales intern şi pot fi diluate cu apă. Emulsiile
de uz intern sunt numai de tip U/A;

- emulsii apă în ulei (A/U): un lichid hidrofil este dispersat într-un


lichid lipofil. Se utilizează extern şi poate fi diluat cu ulei.

Pe lângă aceste două tipuri principale de emulsii există şi emulsii complexe


(multiple), de exemplu: emulsii A/U/A, la care faza internă este deja o
emulsie de tip A/U.

3. După provenienţă pot fi:

- naturale (laptele, latexul diferitelor plante);

- artificiale (emulsii farmaceutice).

2
CAPITOLUL II

Formularea emulsiilor

Emulsiile sunt compuse din trei părţi principale:

- faza dispersă, dispersată, internă, discontinuă (emulgendum);

- faza dispersantă, mediu de dispersie, faza externă, faza continuă


(vehiculum);

- agentul de emulsie, agent de dispersie, emulgator (emulgens).

3
Fiecare fază poate fi formată dintr-un amestec de lichide miscibile, iar
emulgatorul poate fi constituit dintr-un amestec de emul 21421d320v gatori
sau pe lângă emulgatori există şi agenţi de vâscozitate (pseudoemulgatori)
sau alte substanţe auxiliare (conservanţi, stabilizanţi, aromatizanţi,
edulcoranţi).

EMULGATORII

Rolul şi modul de acţiune al emulgatorilor

Dispersarea mecanică a uleiului în apă sub formă de sfere mici în


cazul preparării unei emulsii necesită o cheltuială de energie pentru a
înfrânge forţele de coeziune dintre moleculele uleiului. Cu cât energia va fi
mai mare, dispersarea va fi mai avansată. După un anumit timp însă, sferele
vor căuta să revină la starea iniţială, se vor contopi, aglomera şi fazele se vor
separa. Dacă se adaugă un emulgator (de ex. O cantitate mică de săpun),
emulsionarea se realizează mult mai uşor şi separarea intervine mult mai
încet. Acest lucru se explică prin faptul că cele două lichide nemiscibile
posedă tensiuni superficiale diferite. Emulgatorul are rolul de a reduce
tensiunea superficială dintre cele două faze lichide, uşurând dispersarea.
Concentrându-se la interfază, emulgatorul formează un strat monomolecular
în jurul particulelor dispersate protejându-le de contopire. Emulgatorul mai
acţionează şi prin încărcătura sa electrică. De exemplu, anionii care se
formează la dizolvarea în apă a unor emulgatori de tipul săpunurilor alcaline,
conţinând restul de acid gras cu caracter lipofil şi formează un înveliş în
jurul particulelor de ulei. Astfel particulele de ulei dispersate devin
electronegative şi rămân dispersate datorită respingerii electrostatice.
Emulgatorii măresc într-o oarecare măsură şi vâscozitatea mediului, astfel
mobilitatea particulelor devine mai scăzută, apropierea şi contopirea
picăturilor este îngreunată.

Rolul emulgatorului este deci:

- de a uşura dispersarea fazei interne în cea externă;

- de a stabiliza emulsia.

4
Acţiunea emulgatorilor se realizează prin:

- reducerea tensiunii interfaciale (se uşurează dispersarea);

- formarea unui strat în jurul particulelor (inhibă tendinţa particulelor


mici de a se contopi);

- conferirea unei sarcini electrice a particulelor dispersate;

- mărirea vâscozităţii mediului.

Clasificarea emulgatorilor

Poate fi făcută după mai multe criterii:

1. După caracter pot fi:

- emulgatori hidrofili U/A;

- emulgatori lipofili A/U;

2. După modul de folosire pot fi:

- emulgatori de uz intern;

- emulgatori de uz extern;

- emulgatori de uz parenteral;

3. Pe baza sarcinilor electrice pot fi:

- emulgatori anionactivi;

- emulgatori cationactivi;

4. După provenienţă pot fi:

- emulgatori naturali (de origine vegetală sau animală);

5
- emulgatori sintetici şi semisintetici;

5. În funcţie de structură şi proprietăţi fizico-chimice pot fi:

- emulgatori propriu-zişi (emulgatori solubili);

- emulgatori sub formă de pulberi fine insolubile;

- pseudoemulgatori (agenţi de vâscozitate, stabilizanţi).

Modul de comportare a trei grupe de emulgatori

Emulgatorii propriu-zişi (agenţi tensioactivi)

Sunt substanţe organice, care conţin în molecula lor atât grupări


hidrofile cât şi lipofile. Datorită acestui caracter amfifil, sunt substanţe
tensioactive, scad tensiunea superficială.

Gruparea sau grupările lipofile ale acestor substanţe sunt formate din
lanţuri parafinice, cicluri aromatice sau hidroaromatice. Grupările hidrofile,
care pot disocia în ioni (emulgatori ionogeni) sau nu (emulgatori
neionogeni) constau din grupări ca: hidroxil, carboxi, sulfat, sulfonat, nitro,
amino.

Mulţi emulgatori sintetici sunt esteri sau eteri ai acizilor graşi,


respectiv al alcoolilor superiori.

Aceste substanţe, în amestec de lichide nemiscibile se concentrează la


interfază şi grupările se orientează conform afinităţii lor. Datorită acestei
concentrări la interfază, tensiunea interfacială se reduce. Dacă proprietăţile
hidrofile domină, este un emulgator de tip U/A. Dacă proprietăţile lipofile
sunt dominante, avem de a face cu un emulgator de tip A/U.

Capacitatea emulgatorului de a da emulsii A/U sau U/A depinde deci


de raportul dintre grupările hidrofile şi hidrofobe ale moleculei. Dacă cele
hidrofobe predomină va fi solubil în ulei şi se va comporta ca un emulgator
de tip A/U. Dacă cele hidrofile au pondere mai mare, se va dizolva în apă şi
se va comporta ca un emulgator de tip U/A.

6
Această comportare a emulgatorilor se reflectă în legea lui Bancroft,
care precizează: „dintre cele două faze nemiscibile, în cazul emulsionării,
aceea va fi faza externă (continuă) în care este solubil sau mai solubil
emulgatorul”.

Pentru caracterizarea proprietăţilor hidrofil-lipofile ale emulgatorilor


se utilizează indicele HLB (Hydrophyle – Lipophyle – Balance), care
reprezintă raportul ponderii părţii hidrofile şi lipofile a moleculei. Aceşti
indici, propuşi de Griffin pentru caracterizarea agenţilor tensioactivi
neionogeni, au valori între 1 – 20. Cu cât indicele HLB este mai mare cu atât
caracterul hidrofil al moleculei este mai pronunţat. Sistemul HLB nu se
poate aplica la tensidele ionogene, care disociind în apă devin mai hidrofile
decât ar rezulta din procentul de greutate al grupărilor hidrofile raportat la
grupările lipofile.

Emulgatori sub formă de pulberi fine

Sunt substanţe insolubile, care dispersate coloidal în faza apoasă


(substanţe cu caracter hidrofil) sau în faza uleioasă (emulgatori lipofili)
asigură o stabilitate mai bună emulsiilor. Se consideră că aceste pulberi
foarte fine se concentrează la interfaza apă/ulei formând o a treia fază sub
formă de peliculă, care se va încovoia în jurul picăturilor de apă sau ulei, în
funcţie de afinitatea mai mare faţă de ulei (primul caz) formând emulsii A/U,
sau dacă are caracter hidrofil, picăturile de ulei vor fi înconjurate de aceste
pelicule.

Ca emulgatori hidrofili se utilizează bentonita, aerosilul, iar ca


substanţe care stabilizează emulsiile de tipul A/U se folosesc grafitul,
cărbunele anumal, pigmenţii de anilină.

Pseudoemulgatori sau cvasiemulgatori numiţi şi „stabilizatori”

Sunt substanţe coloidale, care prin mărimea vâscozităţii mediului de


dispersie contribuie la stabilizarea emulsiilor. Pot fi substanţe organice

7
macromoleculare (mucilagii naturale sau sintetice, semisintetice) sau pulberi
coloidale anorganice.

Emulgatori utilizaţi în practica farmaceutică

1. Emulgatori naturali (tab. nr. 1);

2. Emulgatori sintetici şi semisintetici.

Aceştia pot fi:

a) Emulgatori ionogeni (tab. nr. 2);

b) Emulgatori neionogeni (tab. nr. 3);

c) Pseudoemulgatori.

Tab. nr. 1. Emulgatori naturali

Emulgatorul
Tipul emulgatorului
Caracteristici

1
2
3

Gumă arabică
U/A, intern
- se foloseşte sub formă de pulbere sau mucilag în cantităţi de 50% faţă de
ulei;

- are caracter slab anionic;

- are reacţie acidă, datorită acidului galacturonic din compoziţia


macromoleculei de acid poliarabinic;

8
- este stabilită în limite de pH 2 – 10;

- se poate asocia cu tragacanta până la 5%, cu săpunuri de sodiu, potasiu,


amoniu, cantităţi mari de alcool.

Gelatina
U/A, intern
- în apă rece se hidratează, se umflă, prin încălzire se transformă într-o
soluţie coloidală;

- la pH = 3 – 5 se comportă ca emulgator propriu-zis, la pH = 8 ca


pseudoemulgator;

- se cunosc două sorturi: Pharmagel „A” obţinut prin hidroliză acidă şi


Pharmagel „B” prin hidroliză alcalină.

Gălbenuşul de ou
U/A, intern
- se întrebuinţează mai rar fiind uşor alterabil;

- un gălbenuş poate emulsiona 15 g ulei gras;

- se adaugă conservanţi: acid benzoic 0,4%, benzoat de sodiu 1%, alcool 5 –


10%

Cazeina
U/A, intern
- este emulgatorul laptelui;

- cazeina pulverizată se amestecă cu apa şi se lasă la îmbibat.

Lecitina
U/A şi A/U
- are caracter amfion (ion bipolar):

- emulsiile de uleiuri vegetale sau animale preparate cu lecitina sunt mai


stabile decât emulsiile de uleiuri minerale;

- pot fi administrate şi parenteral.

9
Saponine
U/A, extern
- sunt agenţi tensioactivi puternici;

- se întrebuinţează sub formă de tincturi;

- prin agitare produc o spumă stabilă.

Colesterolul şi derivaţii
A/U, extern
- sunt neionogeni;

- se întrebuinţează în cantitate de 1 – 5%

Acizii biliari (acid taurocolic şi acid glicocolic)


U/A, extern
- se utilizează sub formă de săruri de sodiu;

- acţionează ca agenţi tensioactivi puternici, formând un film coerent în jurul


picăturilor de ulei.

Lanolina
A/U, extern
- conţine esteri ai acizilor graşi cu alcooli superiori;

- se întrebuinţează în creme şi unguente.

Tragacanta
U/A, intern, extern
- ca pseudoemulgator;

- peste 5% se gelifică;

- se foloseşte mai mult sub formă de mucilag, obţinând emulsii stabile între
pH 4 – 7.

Agar - agar
U/A, intern

10
- ca pseudoemulgator;

- se întrebuinţează în concentraţie de 1 – 3%;

- electroliţii în concentraţii mari îi scad vâscozitatea;

- alcoolul în concentraţie de 50% îl precipită.

Alginat de sodiu
U/A
- ca pseudoemulgator;

- se foloseşte în concentraţie 1 – 2%;

- se gelifică cu ioni de calciu.

Tab. nr. 2. Emulgatori ionogeni

Tipul emulgatorului ionogen


Structura chimică a emulgatorului
Emulgatorul
Caracteristici

1
2
3
4

Emulgatori anionactivi
Săpunuri
Săpunuri alcaline
- sunt săruri de sodiu, potasiu sau amoniu ale acizilor graşi (acid lauric,
palmitic, linolic, linolenic, oleic, stearinic);

- sunt emulgatori de tip U/A;

11
- se folosesc mai mult extern;

- pot fi folosite ca atare sau preparate „extempore” prin amestecarea uleiului


cu soluţii de hidroxizi;

- au pH alcalin, sunt incompatibile cu multe substanţe;

- incompatibilitate cu ionii de calciu, megneziu şi metale grele, cu acizi şi cu


electroliţi..

Săpunurile metalice
- sunt sărurile metalelor bi- şi polivalente (Ca, Mg, Pb, Al) cu acizi graşi;

- sunt emulgatori de tip A/U;

- sunt stabile faţă de acizi.

Săpunurile organice
- sunt săpunuri de amine, formate prin înlocuirea hidrogenului din molecula
amoniacului cu grupări organice (de ex. Trietanolamina), care au
proprietatea de a forma săpunuri organice cu acizii graşi (acid oleic, acid
stearic);

- sunt emulgatori de tip U/A;

- nu sunt salefiate şi nu se descompun în prezenţa electroliţilor;

- avantajul lor că sunt mai puţin bazice decât săpunurile alcaline.

Sulfaţi ai alcoolilor superiori şi sărurilor lor


Laurilsulfat de sodiu, Dodecilsulfar de sodiu, Texapon

- F.R. X (Natrii laurylsulfas)


- este o pulbere care irită puternic mucoasele;

12
- formează emulsii de tip U/A;

- se întrebuinţează mai mult extern, dar până la 1% se poate şi intern.

Cetilsulfat de sodiu

Cetilstearil – sulfat de sodiu

- F.R. X (Natrii cetylstearyl -sulfas


- asemănător cu laurilsulfat de sodiu, dar soluţiile apoase sunt tulburi;

- este un amestec din părţi aproximativ egale de cetilsulfat de sodiu şi


stearilsulfat de sodiu;

- în apă formează o soluţie coloidală tulbure;

- intră în compoziţia emulgatorului complex “Alcoholum cetylstearylicum


emulsificans” (F.R. X);

- emulgator de tip U/A.

Derivaţi sulfonaţi ai alcoolilor superiori


Dioctilsulfosuccinatul de sodiu (Aerosol OT, Manoxol OT)
- este o masă ceroasă, solubilă în apă 1:70, cu proprietăţi tensioactive
energice.

Emulgatori cationactivi
Săpunuri inverse
Clorura de benzalconiu, Zephirol – F.R. X (Benzalkonii chloridum)
- are acţiune antiseptică pronunţată şi proprietăţi tensioactive remarcabile;

- este un emulgator de tip U/A;

- este incompatibil cu salicilaţi, săruri de metale grele, azotaţi.

Bromura de cetilpiridiniu, Bromocet, Cetazolin

13
- în soluţie de 10% se foloseşte ca dezin fectant extern cu proprietăţi
tensioactive puternice.

Bromura de cetiltrimetilamoniu Cetrimid


- este un agent dezinfectant;

- se utilizează mai rar.

Tab. nr. 3. Emulgatori neionogeni

Structura chimică al emulgatorului


Emulgatorul
Caracteristici

1
2
3

Alcoolii superiori
Alcool lauric
- substanţă de culoare albă, solidă, se lichefiază la aer;

- emulgator de tip A/U.

Alcool cetilic
- lamele albe, insolubile în apă, solubile în solvenţi organici;

- este un emulgator de tip A/U;

- se asociază cu emulgatori mai puternici U/A formând emulgatori


complecşi.

Alcool cetilstearilic – F.R.X (Alcoholum cetylstearylicum)


- este un amestec de alcooli graşi superiori saturaţi în care predomină
alcoolul stearilic şi alcoolul cetilic în proporţie de 1:1;

14
- se prezintă ca o masă sau lamele albe, cu aspect cristalin, onctuoase la
pipăit, cu miros alb caracteristic;

- insolubil în apă, uşor solubil în eter, benzen, cloroform, eter de petrol.

Esteri parţiali ai glicerinei


Monosteart de glicerină
- este un emulgator de tip A/U.

Tegin: 76% stearat de gliceril, 4,4% stearat de sodiu, acid stearic


- emulgator de tip U/A.

Esteri ai propilenglicolului
Stearat de propilenglicol, Nonex, monolen
- este un emulgator de tip U/A.

Esteri ai sorbitanului cu acizi graşi


Span-uri (20 – acid lauric, 40 – acid palmitic, 65 – acid tristearic, 80 – acid
oleic, 85 – acid trioleic)
- sunt emulgatori de tip A/U.

Esteri ai sorbitanului cu acizi graşi, esterificaţi cu polietilenglicoli (eteri


polietilenglicolici ai spanurilor)
Tween-uri, Polisorbaţi, Crill, Sorboxeteni (20-acid lauric, 40-acid palmitic,
60-acid stearic, 80- acid oleic), Tween 80 (Polysorbatum 80) – F.R. X
- sunt emulgatori de tip U/A;

- sunt solubili în apă şi alcool;

- nu se dizolvă în grăsimi, ulei de parafină;

- au gust neplăcut.

Esteri ai polietilengliolilor cu acid stearic


Myrj (45-cu 8 grupe de oxid de etilen, 49-cu 20 grupe de oxid de etilen, 51-
cu 30 grupe de oxid de etilen, 52-cu 40 grupe de oxid de etilen, 53- cu 50
grupe de oxid de etilen, 59-cu 60 grupe de oxid de etilen)
- sunt emulgatori de tip U/A.

Eteri ai polietilenglicolilor cu alcooli superiori

15
Brij (30- eter lauric, 52- eter cetilic, 72- eter stearilic)
- sunt emulgatori de tip U/A.

Eteri ai alcoolului cetilic sau cetostearilic cu polietilenglicoli


Cetomacrogol 1.000 (eterul cetilic al polietilenglicolului 1.000)
- este o masă onctuoasă, cu aspect de ceară, solubil în apă.

Eteri sau esteri ai polietilenglicolurilor cu alcoli superiori sau cu gliceride


Cremophor EL (ulei de ricin polietoxilat);

Cremophor A solid (eter al alcoolului stearilic cu PEG);

Cremophor A lichid (eterul oleic al polietilenglicolului)


- sunt emulgatori de tip U/A.

Eteri polietilenglicolici ai esterilor parţiali ai glicerinei


Tagat S (polietilengliceril-monostearat);

Tagat O (polietilengliceril-monooleat);

Tagat L (polietilengliceril-monolaurat);
- sunt emulgatori de tip U/A;

- sunt lichide vâscoase, hidrosolubile.

Esteri ai acizilor graşi cu zaharoza


Monolaurat de zaharoză (U/A);

Distearat de zaharoză (A/U).

Pseudoemulgatori sintetici şi semisintetici

Produsele incluse în această categorie de substanţe auxiliare


influenţează puţin tensiunea superficială, stabilizând emulsiile prin mărirea
vâscozităţii celor deja formate. Însă nu există o delimitare netă între

16
emulgatorii propriu-zişi şi pseudoemulgatori. Una şi aceeaşi substanţă în
anumite condiţii se comportă ca emulgator, în alte condiţii numai ca agent de
vâscozitate (de exemplu gelatina, Carbopolii).

Astfel de pseudoemulgatori pot fi consideraţi:

- metilceluloza;

- hidroxiceluloza;

- carboximetilceluloza sodică;

- alcoolul polivinilic;

- polivinilpirolidona;

- polimeri de carboxivinil (Carbopolii).

CAPITOLUL III

Prepararea emulsiilor

Prepararea emulsiilor se poate realiza prin procedee diferite:

- metoda “continentală” sau metoda gumei uscate. Este metoda


prevăzută de F.R. X pentru prepararea emulsiei uleioase (Emulsio oleosa):
se amestecă în mojar 10 părţi de ulei de floarea-soarelui cu 5 părţi de gumă
arabică dezenzimată, pulverizată la care se adaugă o cantitate determinată
din faza continuă (7,5 apă distilată) pentru obţinerea emulsiei primare.
Emulsia primară are un aspect alb şi la triturare dă un sunet caracteristic. La
această emulsie primară se adaugă treptat, în mici porţiuni restul fazei
continue (apă distilată până la 100 g). Acest procedeu este numit şi metoda
“4 – 2 – 3” pa baza raportului între ulei – emulgator – apă, necesar obţinerii
emulsiei primare. Este una dintre cele mai expeditive metode de preparare a
emulsiilor de tip U/A, la nivelul farmaciei;

17
- metoda “engleză” sau metoda gumei umede. Proporţiile
componenţilor sunt aceleaşi ca şi la metoda continentală. Această metodă
este metoda generală de preparare a emulsiilor prevăzută de F.R. X:
emulgatorul se dizolvă în faza externă şi în aceasta se adaugă sub agitare
continuă uleiul, iar după dispersarea uleiului se adaugă treptat restul de apă
prescrisă. În fiecare dintre cele două faze se pot dizolva unul sau mai multe
substanţe active. Această metodă se aplică mai ales pentru prepararea
emulsiilor cu oleorezine, balsamuri şi este folosită în mod curent în
industrie, unde după formarea unei dispersii grosiere, emulsia se trece în
aparate speciale, care asigură o emulsionare fină;

- metoda borcanului. Dup această metodă o parte din guma arabică fin
pulverizată se introduce într-o sticlă uscată şi se agită puternic cu 2 părţi de
ulei, până la perfectă omogenizare, apoi se adaugă deodată 1,5 părţi apă
agitându-se sticla cu o mişcare circulară. După formarea emulsiei primare se
adaugă restul apei în porţiuni mici sub continuă agitare. Metoda este
expeditivă însă emulsiile nu sunt destul de stabile;

- metoda seringii. Se amestecă guma cu uleiul, apoi cu apă, amestecul


se trage într-o seringă şi se evacuează. Această operaţie se repetă de 7-8 ori.
Metoda este aplicată la prepararea unor cantităţi mici de emulsie;

- metoda solventului comun. Constă în dizolvarea fazei care trebuie


emulsionată împreună cu emulgatorul, într-un solvent comun ambelor
substanţe. O condiţie a preparării este ca solventul să fie miscibil şi cu faza a
doua. Această condiţie face ca domeniul de aplicare să fie destul de restrâns
(de exemplu: ulei de ricin + lecitină, se dizolvă ambele în alcool, apoi se
diluează cu apă).

- metoda cu ultrasunete. În ultimul timp şi ultrasunetele se folosesc cu


rezultate bune pentru prepararea emulsiilor.

- metoda maionezei. Această metodă inspirată din bucătărie, se aplică


exclusiv pentru prepararea emulsiilor U/A. Emulgatorul, de obicei un
tensioactiv, se dizolvă în apă şi apoi se adaugă treptat sub agitare uleiul.
Pentru o mai mare stabilitate obţinută se trece printr-un omogenizator.

CAPITOLUL IV

18
Ustensile, aparate de emulsionat

Aparate folosite la nivel de farmacie

Pentru prepararea emulsiilor în farmacie se folosesc în general mojare cu


dimensiuni corespunzătoare: ele trebuie să fie de 2 – 3 ori mai mari decât
volumul emulsiei. Reuşita emulsionării depinde şi de forma mojarului şi a
pistilului. Sunt preferate mojare cu pereţii mai înalţi şi cu asperităţi, iar
pistilul să asigure o suprafaţă cât mai mare de contact cu peretele acestuia.

Un aparat mic de emulsionat manual este aparatul Gann, compus dintr-un


cilindru orizontal, o pâlnie de alimentare şi un piston care forţează lichidul
să treacă prin spaţiul foarte îngust. Etanşarea la cilindru se face cu o
garnitură de cauciuc. Se utilizează cu rezultate bune agitatoarele de bucătărie
(tip Mixer), care prin turaţia mare a paletei aparatului asigură un grad de
dispersie înaintat într-un timp scurt.

Aparate folosite în industrie

În industrie se întrebuinţează diferite tipuri de maşini, care după modul cum


lucrează ar putea fi împărţite în:

- maşini de emulsionat (servesc la o dispersare mai grosieră);

- maşini de omogenizat (care realizează o dispersare foarte fină).

La prepararea industrială a emulsiilor, indiferent de tipul aparatului folosit,


emulgatorul se dizolvă întotdeauna în prealabil în faza externă.

În maşinile de emulsionat, prin dispozitive speciale de agitare,


picăturile sunt dispersate în picături din ce în ce mai mici. Spre deosebire de
solide, substanţele lichide prezintă în timpul dispersării lor şi fenomenul de
contopire a picăturilor mici în picături mai mari, proces favorizat după un
timp chiar de agitarea mecanică. În aceste maşini, prin agitare se ajunge la o
stare de echilibru, în care numărul picăturilor dispersate în unitate de timp
este egală cu numărul picăturilor care se contopesc în picături mari.

19
S-a stabilit experimental că fiecare tip de aparat de emulsionare are un
optim de viteză şi de durată de emulsionare, dependent de componentele
emulsiei care se prepară. Peste şi sub acest otim, emulsiile realizate sunt mai
puţin dispersate.

De asemenea s-a stabilit că se obţin rezultate mai bune dacă se


alternează perioade de agitare cu perioade de repaus.

Aceste observaţii sunt valabile numai pentru maşinile de emulsionat


care lucrează prin agitare. Dacă maşinile au şi un efect de pulverizare şi
forfecare, ca şi omogenizatoarele care lucrează pe principiul măcinării,
efectul de emulsionare creşte în funcţie de durata de acţiune a maşinii asupra
amestecului.

Prepararea emulsiilor în maşini presupune realizarea întâi a unei


emulsii grosiere, care se realizează prin amestecarea componenţilor în:

- maşini cu agitare planetară;

- malaxoare orizontale, constituite din material antiacid şi prevăzute cu


2 palete de amestecare în fomă de „Z”, care se rotesc în sens contrar;

- malaxoare, agitatoare verticale, care pot fi de diferite modele.

Un astfel de aparat de emulsionare constă din două tobe cilindrice, toba


exterioară servind ca manta de răcire sau încălzire, iar cea interioară, ca vas
de emulsionare. Un ax orizontal, pe care sunt montate discurile de
amestecare, se roteşte în ioteriorul tobei cu o viteză mare. Discurile
alternează cu şicane fixe. Atât discurile mobile, cât şi şicanele fixe sunt
prevăzute cu perforaţii care permit înaintarea amestecului şi ajută
emulsionarea.

Amestecul de emulsionat este introdus printr-o conductă de


alimentare, situată la una din părţile superioare, iar emulsia se scurge pe la
extremitatea opusă, în partea inferioară.

Turboextractoarele, pe lângă procesul de agitare a amestecului,


realizează şi acţiune de lovire şi forfecare (omogenizare) astfel încât efectul
lor se apropie de cel al morilor coloidale.

20
Sunt constituite dintr-un rotor, care învârte cu o turaţie mare într-o
cameră de emulsionare. Lichidele amestecate grosier se introduc într-un
rezervor, din care trec în camera de emulsionare, apoi în al doilea rezervor,
de aici în primul rezervor şi operaţia se repetă. Acţionează atât ca maşini de
emulsionat cât şi de omogenizat.

O serie de maşini de emulsionare funcţionează pe principiul de presare


a lichidului prin duze fine. În acestea emulsia grosieră este silită să străbată
un număr de spaţii conice şi cilindrice înguste între camera de emulsionare şi
o serie de inele suprapuse, care formează corpul de presare. Spaţiul pe care-l
străbate lichidul poate fi reglat cu un şurub.

Omogenizarea se realizează mai uşor dacă faza de dispersat se


introduce în fir subţire în faza continuă adică dacă se presează în aceasta prin
duze fine; în acest caz se realizează o pulverizare directă de lichid în lichid.
Pulverizarea se poate face şi prin intermediul unor discuri, care se rotesc
într-o carcasă, în care se introduc cele două lichide sub presiune puternică.
În acest caz cele două faze se întâlnesc sub formă de ceaţă fină şi se
amestecă, cu formare de emulsie.

Morile coloidale: emulsia grosieră este presată între două discuri sau
inele de măcinare, aşezate faţă în faţă. Turaţia înaltă a discurilor, respectiv
forţa centrifugă, aruncă emulsia către marginile discurilor, unde se
omogenizează. Distanţa dintre discuri este de 0,025 – 0,5 mm şi este
reglabilă. La unele mori coloidale, unul dintre discuri este mobil şi altul fix,
de exemplu la moara Premier, la altele ambele discuri sunt mobile, având o
turaţie în sens contrar de până la 3.500 – 7.000 de rotaţii pe minut. Lichidul
(emulsia grosieră) se introduce în aceste aparate sub presiune.

În ultima vreme se folosesc şi ultrasunetele pentru obţinerea


emulsiilor. Ultrasunetele pot fi produse prin procedee electrice sau
mecanice. Generatoarele de ultrasunete pe cale electrică se bazează pe
proprietatea “piezoelectrică” a unor cristale: aceste cristale (de exemplu
cristale de cuarţ) se contractă şi se dilată într-un câmp electric. Sub acţiunea
curentului electric alternativ, aceste cristale produc oscilaţii puternice care
generează ultrasunete care pot fi transmise printr-o baie de ulei (deci
cristalul vibrează în baia de ulei) amestecului de lichide nemiscibile de
emulsionat, aflat într-un vas special, cufundat în baia de ulei.

21
Aparatele care emit ultrasunete prin procedee mecanice funcţionează
pe principiul “fluierului lichid” al lui Pohlmann: lichidul de emulsionat
(uleiul) este introdus sub forma unui jet puternic la o presiune de 10 – 15
atm. Pe suprafaţa unei lame metalice care vibrează la frecvenţa ei de
rezonanţă de 30 - 40 kHz şi care este cufundată în apă. În urma acestor
vibraţii, lichidul introdus este fin emulsionat.

Acţiunea de emulsionare se datorează în primul rând fenomenului de


“cavitaţie” produs în lichid de ultrasunete şi a formării undelor capilare de
suprafaţă. Datorită vibraţiilor cu o frecvenţă foarte mare se formează
diferenţe de presiune care apar foarte rapid şi care nu pot fi urmărite de
lichid (nu pot fi compensate de forţele de coeziune moleculară), apar
rarefieri, cavităţi în lichid, cu o scurtă durată, care se distrug sub acţiunea
forţelor exterioare, punându-se în libertate o energie mare. În primul rând
aceste şocuri hidraulice ce apar în urma dispariţiei acestor cavităţi, produc
emulsionarea lichidului.

Stabilirea emulsiilor

Cerinţa cea mai importantă pe care trebuie să o îndeplinească


emulsiile este aceea de a fi stabile. Practic, prin stabilitate înţelegem
menţinerea neschimbată a gradului de dispersie şi a dispersării omogene a
particulelor faze interne în faza externă, respectiv menţinerea aspectului
iniţial al preparatului.

În urma unei emulsionări necorespunzătoare, sau datorită unor factori


externi, în emulsii pot surveni următoarele modificări:

- fenomenul de smântânire (ecremare), apare în urma tendinţei de


separare a fazei disperse la suprafaţa emulsiei, datorită densităţii scăzute a
particulelor disperse. Este un fenomen reversibil;

- descompunerea (spargerea, cracarea) emulsiilor survine atunci când


particulele fiecărei faze se reunesc şi lichidul va conţine două straturi
distincte. Acest proces este ireversibil;

- inversarea fazelor emulsiilor. În practica farmaceutică se întâmplă


uneori că în emulsii se prescriu substanţe medicamentoase care pot

22
transforma tipul emulsiei. Astfel unii electroliţi pe lână dezemulsionare, pot
produce şi inversarea fazelor într-o emulsie.

Condiţii necesare pentru a avea o emulsie stabilă:

- faza dispersată să aibă un grad de dispersie avansat;

- diferenţa de densitate între faza internă şi externă să fie cât mai mică;

- faza dispersantă să aibă o vâscozitate mare;

- raportul celor două faze să fie 50:50, eventual 40:60;

- emulgatorul ales să fie corespunzător (natura şi proprietăţile acestuia);

- cantitatea emulgatorului să fie corespunzător aleasă;

- temperatura, pH-ul, electroliţii, acţiunea microorganismelor sunt


factori importanţi.

CAPITOLUL V

Caractere şi control. Conservare

Emulsiile sunt forme farmaceutice cu o conservabilitate redusă, de aceea la


nivelul farmaciei se prepară numai la nevoie.

Datorită conţinutului mare în apă, emulsiile pot fi uşor invadate de


microorganisme, mai ales că unii emulgatori (gumă arabică, gelatina)
creează medii corespunzătoare pentru dezvoltarea lor.

Prin adăugare de conservanţi se poate asigura o protecţie de câteva


zile cu condiţia să fie ţinute la loc răcoros (8 – 150C), în recipiente bine
închise (F.R. X). Ca substanţe conservante pentru emulsii de uz intern se
preconizează acid sorbic 0,1%, acid benzoic 0,1% (au acţiune
antimicrobiană şi antifungică numai în mediu acid), amestecuri de nipaesteri
0,1%, benzoat de sodiu 0,2%. Pentru emulsii externe un conservant potrivit

23
este boratul fenilmercuric 0,002 – 0,005%. Se mai utilizează cloretona 0,5%
şi săpunuri de amoniu cuaternar 0,01 – 0,02%.

Pentru a asigura o stabilitate chimică uleiurilor emulsionate, respectiv


pentru prevenirea autooxidării uleiurilor, se pot adăuga fazei uleioase
antioxidanţi ca α-tocoferol, acid nordihidroguaiaretic, hidrochinonă,
butilhidroxianisol, esteri ai acidului galic (progaline).

În vederea asigurării unei dozări precise înainte de întrebuinţare


emulsiile se agită pentru reomogenizare, motiv pentru care F.R. X indică
eliberarea a etichetei “A se agita înainte de folosire!”.

Controlul emulsiilor

Metode de control prevăzute de F.R. X:

- aspectul: emulsiile au aspect lăptos şi omogen. Culoarea, mirosul şi


gustul sunt caracteristice componentelor. Diluate cu faza externă, în
proporţie de 1:10 emulsiile trebuie să rămână omogene (examinare cu lupă
4,5x);

- masă totală de recipient;

dozare.
Alte metode de control al emulsiilor:

- determinarea tipului de emulsie prin metoda colorării, metoda diluării,


metoda conductibilităţii electrice;

- determinarea tipului de dezemulsionare;

- determinarea dimensiunii particulelor;

- determinarea stabilităţii emulsiilor (prin centrifugare).


Suspensii

Clasificarea suspensiilor .
Consideratii teoretice :

24
umectarea
fenomene electrice
sedimentarea
Suspensii defloculate ( peptizate ) .
Suspensii floculante :
Metode de floculare :
floculare cu electroliti ;
floculare cu tensio-activi ;
floculare cu polimeri hidrofili .
Agenti de suspensie :
Guma arabica ;
Tragacanta ;
Alginati ;
Peptina ;
Derivati de celuloza :
metilceluloza ;
etilceluloza ;
carboximetilceluloza ( CMC ) .
Alcoolul polivinilic ;
Polivinil pirolidona ;
Carbopoli ;
Argile coloidale :
bentonita ;
hectorite ;
atapulgita ;
veguru .
Aerosil .
Formularea suspensiilor .
Suspensii de uz extern .
Suspensii de uz intern .
Prepararea suspensiilor :
prepararea prin dispersare ;
prepararea prin precipitare.
Controlul suspensiilor .

DEFINITIE
Suspensiile sunt: preparate farmaceutice care contin substante solide
insolubile dispersate in apa sau ulei.
Privite din punct de vedere fizico-chimic suspensiile sunt sisteme
disperse eterogene constituite din doua faze: una externa continua,

25
lichida si a doua interna, dispersata reprezentata de particule solide,
insolubile sau foarte putin solubile in mediul de dispersie.
Suspensiile sunt prin urmare - mai concis - sisteme eterogene de solid in
lichid.
I.2 MEDIUL DE DISPERSIE
Suspensiile pot sedimenta doar la agitare (1-2 min) trebuie sa dea o
dispersie omogena si sa permita o prelevare corecta a dozelor prescrise.
Substantele medicamentoase dispersate pot fi nu numai pulberi
insolubili dar si pulberi cu solubilitate limitata in mediul de dispersie.
Marimea particulelor variaza intre 0,10 – 100 mµ. Mediul de dispersie
poate fi constituit din apa sau ulei ca si din alte lichide sau asocieriale
acestora (apa, glicerol, alcool, etc). Vehicolul este de asemenea asociat
cu diferite componente. Astfel la formularea suspensiilor administrate
pe cale bucala sunt incluse componente cu diferite roluri: coloizi
protectori, edulcoranti, agenti acidifianti daca este necesar,
aromatizanti, conservanti. In mod ocazional substantele active se pot
suspenda numai in sirop sau intr-un vehicul pe baza de sorbitol. De
obicei se cere o stabilitate fizica cat mai indelungata a preparatelor si de
aceea se adauga agentii de suspensie. Acestea au rolul de a mari
vascozitatea fazei externe de a reduce tensiunea interfaciala solid-lichid
sau de a acoperi particule solide cu un invelis hidratat reducand astfel
interactiunea dintre acestea. Ca edulcoranti se folosesc sorbitolul sau
zaharoza concentratii de 20 – 25 %. Pentru suspensiile cu PH 5-6 se
prefera sorbitolul cand se elimina modificarea culorii provenita din
invartirea zaharozei. Ca aromatizanti se folosesc mai ales esentele de
fructe, vanilie, menta, ciocolata.
Cand se urmareste ca o suspensie sa fie colorata asa cum se intampla
uneori cu produsele industriale se aplica aceleasi reguli de asociere cu
colorantul ca si in cazul solutiilor.Clasificarea suspensiilor .

In mod obisnuit , prin suspensii farmaceutice se inteleg preparatele


fluide, constituite din dispersii mecanice de substante medicamentoase
solide, intr-un vehicol lichid .
Astfel apare diferentierea suspensiilor fata de dispersiile coloidale .
Substantele medicamentoase sunt de obicei pulberi insolubile, iar
mediul de dispersie este apa sau uleiul.
Suspensiile se prepara atat in farmacie cat si in industrie :
cele preparate in farmacie cu o stabilitate redusa ;
cele preparate in industrie trebuie sa-si pastreze omogenitatea timp de 2-3
ani .

26
O categorie aparte o formeaza suspensiile uscate, care sunt amestecuri
de pulberi la care se adauga un anumit volum de apa.
Suspensiile au o biodisponibilitate superioara fata de alte preparate
solide. Cu ajutorul suspensiilor este posibila administrarea unor
medicamente insolubile. In general sunt folosite foarte mult in pediatrie .
Pe langa aceste avantaje, suspensiile au si dezavantaje, datorita in
special instabilitatii fizice in timp.
Dependent de calea de administrare, suspensiile pot fi :
de uz intern ;
de uz extern ;
de uz parenteral .

Consideratii teoretice .

Dintre sistemele disperse farmaceutice, suspensiile sunt cele mai


nestabile d.p.d.v. fizic. Stabilitatea fizica a suspensiilor trebuie sa
indeplineasca anumite conditii :
substanta suspendata sa nu se depuna repede ;
particulele care se depun sa nu formeze sedimente compacte ;
suspensia sa nu fie prea vascoasa si sa curga usor .

Umectarea - O dificultate des intalnita la prepararea suspensiilor


o reprezinta rezistenta particulelor la umectare . Dispersarea uniforma a
substantelor insolubile in mediul lichid depinde de umectarea si repartizarea
lor in sistem. Substantele solide hidrofile ( oxidul de zinc, carbonatul de
magneziu ) se lasa usor udate de apa, si pot fi incorporate in suspensii fara
adaos de umectanti .
In schimb, particulele de substanta hidrofobe plutesc la suprafata apei,
fenomen numit FLOTATIE .
Ca umectant se folosesc substantele tensio-active, polimeri hidrofili,
glicerina, alcool si propilen glicol .

Fenomene electrice – O particula insolubila dispersata intr-un


mediu lichid poate fi incarcata electric. Aceasta incarcatura electrica poate fi
datorata absorbtiei selective a ionilor prezenti in mediul de dispersie sau
ionizarii grupelor chimice de la suprafata particulei .

Sedimentarea – Intr-o suspensie exista tendinta particulelor


dispersate cu densitate mai mare decat a mediului de dispersie , sa
sedimenteze sub actiunea gravitatiei . Particulele de substante

27
medicamentoase dispersate trebuie sa fie suspendate uniform in vehicul si sa
fie redispersate cu mare usurinta dupa agitare .

Suspensii defloculate ( peptizate ) .

Sistemele defloculate contin particule dispersate care sedimenteaza cu


o viteza redusa formand un sediment dens .
Particulele isi pastreaza caderea lor libera, depunandu-se lent prin
rostogolire, cele din stratul inferior fiind presate de greutatea celorlalte care
elimina mediul dispersant care le separa. La aceste suspensii , limita dintre
straturi, stabilitatea nu este bine definita.
In domeniul farmaceutic, sistemele defloculate duc la preparate cu
stabilitate redusa, avand o omogenitate care lasa de dorit. De obicei,
suspensiile defloculate sunt utile in receptura, cand medicamentele se
consuma rapid .

Suspensii floculante .

Deoarece suspensiile defloculate formeaza in timp un sediment


compact, este preferabil sa se recurga la folosirea suspensiilor floculate .
Faza dispersa a suspensiilor floculate nu este constituita din particule
individuale, ci din aglomerari de particule numite flocoane .
Un flocon reprezinta un agregat slab de particule reunite prin forte
interparticulare ( legaturi Van Der Wells ) .
Spre deosebire de sistemele defloculate , flocoanele sedimenteaza
rapid, fara sa formeze sediment.
Redispersarea este usoara si dispare fenomenul de cimentare.
a) Metode de floculare : obtinerea suspensiilor floculate se poate face
cu ajutorul agentilor de floculare :
- electroliti tensio-activi ;
- polimeri hidrofili .
Se urmareste efectuarea unei floculari controlate, care sa produca un
volum de sedimentare maxima .
floculare cu electroliti – flocularea electrolitica se datoreaza neutralizarii
sarcinii superficiale a particulelor cu ajutorul electrolitilor ;
floculare cu tensio-activi – substantele tensio-active ionice pot produce
neutralizarea sau schimbarea sarcinii particulelor, ceea ce duce la floculare ;
floculare cu polimeri hidrofili – polimerii hidrofili au rol de protectie fata de
floculare, formand o bariera mecanica sau un invelis in jurul particulelor .

28
Agenti de suspensie .

Guma Arabica este formata din saruri de Ca , Mg , K ale


acidului arabic, complex format dintr-o molecula de acid garlacturonic, legat
de 3 molecule de galactoza, 2 molecule de arabinoza si o molecula de
rabnoza.
Mai contine materii colorante, oxidaze si peroxidaze .
Este solubila in apa si are o reactie slab acida .

Guma Arabica desenzimata ( VEZI FR X ) se obtine prin dizolvarea


produsului intr-o cantitate dubla de apa . Se incalzeste 30 de minute pe baia
de apa, urmata de evaporare sub presiune la 60º pana la sicitatea ( uscarea )
si pulverizarea reziduului .

Mucilag de Guma Arabica 30% ( VEZI FR X ) are o vascozitate


maxima la un pH 5-9. Este un lichid limpede sau slab opalescent, vascos, de
culoare galbuie, fara gust, fara miros si cu reactie slab acida . Mucilagul este
foarte usor atacat de microorganisme .

Mucilag de Guma Arabica diluat ( Julep gumos ) – este format din


mucilag de guma arabica si sirop de portocale, cate 20 g la o substanta
concentrata de 100 g. Este cel mai uzitat vehicul pentru suspensii de uz
extern, preparate in farmacii.

Tragacanta contine tragacantina 20-40%; este solubila in apa


si basolina 50-60%; insolubila in apa .
Partea solubila da prin hidroliza acid galacturonic cu mare rol in
prepararea suspensiilor. Dintre toate gumele, tragacanta hidrolizeaza cel mai
greu. Hidratarea maxima se produce la 40º timp de 50 de minute .

Mucilagul de tragacanta 0,5-2% are o comportare pseudoplastica si


poate fi folosit ca agent de suspendare. In FR X, mucilagul de Tragacanta
10% este un gel vascos, care se foloseste ca excipient pilular .Se foloseste ca
agent de suspensie, mai ales pulberea de Tragacanta, formata din Tragacanta
15 g, Guma Arabica 20 g, amidon 20 g si zahar 45 g .

Alginatii – sunt saruri ale acidului alginic, dintre care cei mai
folositori sunt Aglutinatul de Na, K, amoniu .

29
Alginatul de sodiu – pulbere alba, fara gust , solubil in apa, insolubil
in alcool etilic . Pentru obtinerea mucilagului se tritureaza alginatul cu 5%
alcool , la care se adauga glicerina si apoi apa. Acesta este incompatibil cu :
ionii de metale grele, balsam Tolu si balsam Peru. Ca agent de suspensie
este folosit sub forma de mucilag 1%, stabilizand suspensiile cu oxid de
zinc, sulf si sulfat de bariu .

Pectina – contine acizi pectici formati din lanturi de acizi


esterificati. Este o pulbere fina, solubila in apa, formand solutii coloidale
opalescente, vascoase si cu reactie acida. Este incompatibila cu metalele
grele, acidul salicilic, acidul tamic si alcoolul concentrat . La prepararea
suspensiilor se foloseste mucilagul de pectina 2% .

Derivati de celuloza :

Metil celuloza ( FR X ) – este etrul metilic al celulozei .


Este o pulbere alba, fara miros si gust, solubila in apa rece. Gelurile sau
solurile pot fi preparate la rece sau la cald. Mucilagul de metil celuloza 2%
( FR X ) este un gel vascos, incolor, fara gust si miros , iar solutia 10% este
neutra. Se foloseste ca agent de dispersie pentru prepararea suspensiilor la
receptura .Vascozitatea dispersiilor de metilceluloza scade la pH acid sau in
prezenta unor enzime sau microorganisme . In prezenta NaCl si a glicerinei,
vascozitatea creste in mediul alcalin. La asocierile cu unele substante, solutia
de metilceluloza se tulbura, iar vascozitatea scade .
Metilceluloza este folosita la stabilizarea suspensiilor de sulfamide
sau a dispersiilor de camfor si mentol .
Etilceluloza – este o pulbere de culoare alba, insolubila
in apa si glicerina, dar solubila in alcool si dizolvanti organici. Este
compatibila cu majoritatea substantelor prezente in suspensii .

Carboximetilceluloza ( CMC ) ( FR X ) – este o pulbere


de culoare alba, fara gust, fara miros, se dizolva in apa atat la rece cat si la
cald. Este solubila si in amestecuri de apa cu alcool si acetona .
Intalnim 3 tipuri de carboximetilceluloza , toate fiind clasificate in
functie de vascozitate : scazuta, medie, inalta .
Vascozitatea este influentata de : concentratie, pH, temperatura,
prezenta electrolitilor si a solventilor organici.
Carboximetulceluloza este compatibila cu acetanii, zahar si cu unii
polioli .

30
Pentru conservarea solutiilor de CMC se recomanda adaos de nipasol.
In concentratie de 1-3% se foloseste la prepararea suspensiilor cu sulf, oxid
de zinc si salicilat de bismut .

Alcoolul polivinilic : ( APV) → In solutii apoase are un pH


acid. Vascozitatea solutiei apoase de alcool polivinilic variaza in functie de
concentratie, de temperatura la care se conserva si de timp.
Vascozitatea solutiei poate fi marita prin adaos de borax si acid boric.
Sarurile precipita alcoolul polivinilic din solutia apoasa.
Alcoolul polivinilic este compatibil cu alcool, glicerol, cu o serie de
substante medicamentoase si cu conservanti. Are proprietati tensio-active ,
are rol protector si este un bun agent de ingrosare.

Polivinil pirolidona → este o pulbere alba, solubila in apa si


solventi organici. Datorita proprietatilor de agent de ingrosare si de coloid
protector, poate fi utilizata pentru prelucrarea si stabilizarea suspensiilor.
Polivinilul pirolidona poate fi compatibil cu unele substante
conservante.

Carbopolii → se prezinta ca o pulbere alba , putin solubila in


apa, solubila in solutii de hidroxizi si de amine.
Prin dispersarea carbopolilor in sistemul sorbitol – apa si
neutralizarea cu hidroxid de sodiu, se obtin valori mari ale vascozitatii.
Dispersiile de carbopol expuse la lumina sufera o reducere a
vascozitatii.

Argile coloidale → sunt polimeri minerali care prin hidratare


formeaza dispersii coloidale vascoase.
- bentonita : pulbere alba fina, fara miros si gust argilos.
Este insolubila in apa si solventi organici. Formeaza impreuna cu apa
dispersii vascoase sau geluri. Se foloseste la stabilizarea suspensiilor. Ca
agent de suspensie actioneaza prin marirea vascozitatii mediului de
dispersie.
- hectorita : se imbiba de 3 ori fata de volumul sau initial.
Prepararea dispersiilor cu hectorita necesita o temperatura ridicata
- ataculgita : are capacitate de ingrosare si suspendare mai
mica.
- vegum : este un silicat de aluminiu si magneziu purificat
din grupa argilelor. Se foloseste in suspensiile de uz intern : analgezice etc.

31
Aerosil → este un hidrocoloid, fara miros si gust acrisor. In
prezenta apei formeaza agregate, care la randul lor se asociaza formand
geluri. Dispersiile de aerosil 4% sunt utilizate ca stabilizatori de suspensii.

Formularea suspensiilor .

Formularea suspensiilor trebuie sa tina seama de modul de


administrare si de necesitatea asigurarii unei stabilitati optime. Stabilitatea
depinde de starea floculata sau defloculata a particulelor suspendate.
Conditia esentiala este asigurarea initiala a umectarii particulelor si obtinerea
unei dispersii uniforme de particule defloculate. Exista 3 posibilitati de a
rezolva problema :
incorporarea dispersiei uniforme intr-un vehicul structurat care are ca produs
final o suspensie defloculata intr-un mediu structurat;
adaugarea la suspensie a unui agent de floculare cand rezulta o suspensie
floculata;
adaugarea la dispersie a unui agent de floculare , iar la suspensia floculata
care se obtine se adauga un coloid protector care formeaza un vehicul
structurat.

Suspensii de uz extern .

Suspensiile farmaceutice de uz extern au ca vehicul principal apa si


sunt denumite lotiuni sau suspensii.
Suspensiile topice trebuie sa se usuce rapid, lasand pe locul de
aplicare un strat fin de pulbere. Adaosul de agenti de ingrosare favorizeaza
stabilitatea si aderenta la epiderm, dar intarzie evaporarea apei, micsorand
efectul racoritor.
Preparatul cel mai folosit este lotiunea care contine oxid de zinc, talc,
glicarina, apa in parti egale. Uneori in formula se adauga si substante
insolubile : acid salicilic, sulfamida.
Oxidul de zinc are proprietati antiinflamatoare si usor astringente, iar
glicerina favorizeaza aderarea pulberii la suprafata pielii. La prepararea unor
astfel de suspensii nu se adauga agenti de suspensie deoarece proportia de
pulberi este destul de mare si s-ar produce o marire a vascozitatii.

Suspensii de uz intern .

32
In terapeutica actuala o serie de medicamente greu solubile in apa sunt
formate sub forma de suspensii. Vehiculul acestor preparate cuprinde pe
langa apa si urmatoarele componente : coloizi protectori, edulcolanti,
aromatizanti, coloranti, conservanti.
Printre substantele medicamentoase prescrise sub forma de suspensii,
se pot mentiona : antibiotice, sulfamide, sulfatul de bariu.

Prepararea suspensiilor.

prepararea prin dispersare → este metoda cea mai folosita


deoarece se porneste de la substante active ca atare. Pulberile insolubile
aduse la un grad de pulverizare avansat sunt dispersate intr-un vehicul in
care particulele se umecteaza si se disperseaza usor.
Utilizarea de substante tensio-active este indicata pt a se favoriza
umesctarea substantelor liofobe. Sunt inclusi agentii de ingrosare care
maresc vascozitatea si intarzie depunerea si aglomerarea particulelor. In mod
obisnuit prepararea suspensiilor presupune pulverizarea , umectarea ,
dispersarea fazei solide in vehicul si stabilizarea sistemului. O varianta de
lucru este adaugarea peste substanta dispersata din flacon a solutiei de coloid
protector, dupa care se adauga agentul de floculare si se agita. O preparare
simpla consta in pulverizarea substan active, triturarea cu o cantitate mica de
agent de dispersie si aducerea treptata a vehiculului.
La prepararea suspensiilor in industrie se tine seama de toti factorii
care influenteaza stabilitatea produselor.

prepararea prin precipitare → obtinerea substantelor active


sub forma de precipitat se poate realiza prin :
precipitarea cu solventi organici : substantele insolubile in apa se dizolva in
solventi organici miscibili cu apa si apoi se adauga la vehiculul apos in care
se gaseste dispersat agentul de suspen.
precipitarea prin modificarea pH-ului : modificarea pH-ului mediului se
realizeaza usor si se aplica la substantele a caror solubilitate se modifica
dependent de pH.
precipitarea in urma unei reactii de dublu schimb : prepararea suspensiilor
prin dublu schimb are loc in urma unei reactii chimice simple.

Controlul suspensiilor.

33
In FRX se mentioneaza anumite prevederi privind calitatea
suspensiilor. Se admite ca suspensiile pot sedimenta, dar dupa agitare
preparatul trebuie sa se omogenizeze pt a putea fi administrat.
La controlul suspensiilor din industrie se urmareste :
marimea particulelor;
sedimentarea;
vascozitatea.
Marimea particulelor si distributia lor se poate face cu ajutorul
metodei microscopice sau a dispozitivelor electronice. Analiza sedimentarii
serveste la aprecierea calitatii suspensiilor cu ajutorul determinarii claselor
de particule dupa marime.
Volumul de sedimentare poate fi aplicat la suspensiile cu un continut
mare de substanta activa si in conditiile unei separari nete intre stratul
supernatant si sediment.

34