Sunteți pe pagina 1din 198

PĂTRUNJELUL CÂMPULUI.

Pimpinella saxifraga Fam. Umbeliferae.


Denumiri populare: găgăuţ, macdeadon, magdanos,
maidanos, mirodea, mirodie, mirodii, pătlăgele, pătrunjei,
petrinjel, petrunjel.
În tradiţia populară: o parte din întrebuinţările
medicinale tradiţionale au fost preluate prin sate. Tulpinile
florifere se fierbeau şi decoctul se lua pentru oprirea udului.
Contra ascitei se fierbeau cu boabe de ienupăr şi se bea
decoctul. Rădăcina se folosea la răguşeală, boli de gât, de
gură, ca expectorant. Contra “vătămăturii” se fierbea planta şi
se bea decoctul, iar cu resturile se făceau legături. Fiartă în
lapte dulce sau plămădită în rachiu, se întrebuinţa contra
bolilor venerice.
Compoziţie chimică: rădăcina plantei conţine
substanţa amară pimpinelină 0,5%, izopimpinelină, saponină,
ulei eteric (1,2-6%), format din esteri ai acidului
izovalerianic, un derivat de naftalină cu caracter lactonic,
anetol, alcool aldehidă, acid metil-ester butiric al izo-
eugenol-epoxidului; poliine, acid cafeic şi clorogenic,
saponin 1%, de natură triterpenică, umbeliferonă, acizi
organici, etc.
Acţiunea farmaceutică: se utilizează în afecţiuni
buco-faringiene, stomahic, expectorant şi diuretic în
calculoză renală, galactagog. În boli venerice bactericid,
antiinflamator.
Se foloseşte le următoarele afecţiuni: afecţiuni buco-
faringiene, amigdalită, anorexie, arsuri stomacale, ascită, boli
greu vindecabile, boli venerice, bronşite, faringită, hernie,
lipsa laptelui la mamele care alăptează, litiază biliară, litiază
renală, răguşeală, răni, retenţie urinară.
Preparare: - un vârf de cuţit de praf de plantă se va lua
cu 15 minute înainte de mese. In afecţiunile renale în special,
dar şi la celelalte afecţiuni.
-1-2 linguri de praf de plantă, se va pune la 250 ml apă
clocotită. Se va acoperi pentru 10 minute după care se
strecoară. Se pot consuma 2-3 căni de ceai pe zi, din acesta
înainte de mesele principale. La ascită se amestecă cu boabe
de Ienupăr.
-Extern se va face cu cantitate dublă de plantă, gargară
comprese, spălături.
PECETEA LUI SOLOMON.
Polygonatum odoratum FamLiliaceae.
Denumiri populare: cerceluş, clopoţele, cocoş, coada
cocoşului, coada racului, creasta cocoşului, iarbă de durere,
iarbă de doruri.
În tradiţia populară: rizomul se pisa şi se plămădea
cu smântână, cu care se ungea pe faţă contra petelor şi
eczemelor. Se mai fierbea în lapte, cu care se făceau oblojeli
pentru pete. Se mânca crud, contra durerilor de şale şi
vătămăturilor. Fiert şi amestecat cu untură de porc, se punea
pe furuncule, grăbind spargerea lor. Se mai foloseau la băi
contra reumatismului. Sau se tăia se punea în spirt, împreună
cu castane sălbatice şi cu plămădeala lor făceau frecţii, sau îl
fierbeau în vin alb, folositor în varice şi reumatism. Cu
resturile care rămâneau după strecurare amestecate cu
undelemn, se ungeau la încheieturile reumatice sau pe varice.
În Banat se bea contra podagrei.
Compoziţie chimică: rizomul conţine glucozizi,
taninuri, săruri minerale, etc.
Acţiune farmaco-dinamică: rizomii au o puternică
acţiune astringentă datorită taninurilor, precipită proteinele
ajutând în cazurile de hemoragii, este de asemenea un antidot
al otrăvurilor vegetale sau intoxicaţii cu metale grele.
Astringent, antiinflamatorii, hemolitic, antiexematoase şi
antireumatic, fructele purgative şi vomitive. Extern
principiile active din plantă în special din rizomii plantei au
proprietăţi revulsive, provocând congestia sangvină pe locul
unde se aplică pe tegumente, stimulând circulaţia sângelui.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: abcese, afte,
contuzii, degerături, echimoze, eczeme, enurezis, furuncule,
hernie, hipermenoree, intoxicaţii în special cu metale grele,
panariţiu, pete pe piele, pistrui, podagră, reumatism,
tromboflebită, varice.
Toxicitate: consumul fructelor determină iritaţii gastro-
intestinale şi hemoliză.
Preparare: tinctură din 20 g rizom mărunţit, care se
va pune în 200ml alcool alimentar de 70. Se va ţine timp de
15 zile, după care se strecoară. Se pot folosi câte 15 picături
de 3 ori pe zi diluat cu puţină apă. Sau extern la frecţii.
-10 g rizom se va pune mărunţit într-un litru de vin. Se
va ţine timp de 8 zile după care se strecoară. Se poate
consuma câte 50 ml o dată sau se aplică extern.
-Băi cu 200 g de rizom mărunţit, pus în 3 litri de apă
clocotită pentru 10 minute, după care se strecoară în cada de
baie unde se va sta la temperatura corpului timp de 30
minute. Util în reumatism, varice, etc.
-Unguent din 20 g pulbere de rizom care se va amesteca
cu 100g smântână proaspătă. Se va pune la pete, pistrui sau
alte aplicaţii externe de 2 ori pe zi.
-Rizom mărunţit 20 g cu 50 ml apă şi 100 g untură de
porc. Se fierb pe baia de apă timp de 2 ore apoi se strecoară.
Se va folosi extern 1-2 pe zi în strat subţire.
PEDICUŢĂ.
Lycopodium clavatum.Fam.Lycopodiaceae.
Denumiri populare: barba ursului, brânca vântului,
brădişor, brâncă, brâul vântului, bunceag, chedicuţă, cornăţel,
crucea pământului, iarba ursului, laba lupului, laba ursului,
muşchi de pământ, muşchi de piatră, netoată, pălămidă, părul
porcului, pecelecă, peceleca ursului, piciorul lupului, piedică,
piedica găinii, piedica vântului, praful strigoilor, talpa
ursului.
În tradiţia populară: plantele fierte se foloseau la
colorarea lânii în verde. Cu sporii plantei se pudrau copii mici
contra opărelilor. Decoctul sporilor în vin se dădea în
calculoză renală şi vezicală, iar decoctul plantei întregi ca
diuretic şi purgativ. În boli de ficat şi vezică biliară, tulpinile
se fierbeau în apă cu rădăcină de ghinţură şi anghinare până
scădea la jumătate, după care se strecura şi se adăuga tot atâta
miere. Ceaiul din tulpini pisate mărunt se lua în boli de
rinichi. Sporangele se fierbea în apă şi decoctul îl luau cei
care voiau să se lase de fumat. Se mai folosea pentru spălatul
pe cap pentru creşterea părului. Se mai folosea pentru
reumatism şi dureri de şale, spălând bolnavul cu decoct şi
încingându-l cu tulpinile.
Compoziţie chimică: clamatina, anatina, licopodina,
clavatoxina, nicotina, etc. Substanţe de natură flavonică,
triterpenică, minerale. Sporii acizi graşi, acizi esterificaţi,
fitosterine.
Acţiune farmaco-dinamică: se foloseşte ca pulbere
sicativă pentru pudrarea copiilor contra transpiraţiilor,
combaterea căderii părului, stimularea creşterii părului şi
pentru conspergarea pilulelor. Ajută pe cei care doresc să se
lase de fumat sau de alcoolism, diuretică, purgativă,
antitumorală, antireumatismală. În industria metalurgică se
foloseşte la prepararea formelor în care se toarnă fonta.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: alcoolism,
alopecie, artrită, boli ale organelor genitale sau renale, bolile
aparatului urinar, boli hepatice, cancer, ciroze hepatice,
constipaţie, crampe musculare, hemoroizi, hipertensiune
arterială, hiperhidroză, litiaze renale şi biliare, nicotizm, răni,
reumatism, spasme abdominale.
Preparare: o linguriţă de plantă mărunţită se va pune
la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute după
care se strecoară. Se poate consuma o cană pe zi cu înghiţituri
rare. Extern se va folosi cantitatea dublă de plantă. În cazul
litiazei se poate folosi cantitatea dublă de plantă, sau se vor
bea 2 ceaiuri. Cu planta rămasă se pot face cataplasme la
dureri în special reumatice sau de altă natură. Acest ceai se
foloseşte şi la creşterea părului făcându-se spălături de 2 ori
pe săptămână.
-Sporii se pot folosi la pudraje în cazul transpiraţiilor
excesive, sau la copii mici.
-Tinctură din 50 g plantă mărunţită care se va pune la
500 ml alcool alimentar de 70. Se lasă timp de 15 zile după
care se strecoară. Se vor putea folosi câte o linguriţă de trei
ori pe zi diluată cu puţină apă, înainte de mese.
PELIN.
Artemisia absinthium. Fam. Compositae.
Denumiri populare: iarba fecioarelor, pelin alb, pelin
brun, pelinaş, peliniţă, pilon, polene.
Compoziţie chimică: în scopuri medicinale se
întrebuinţează părţile aeriene (Herba Absinthii) tulpinile
florifere conţin ulei eteric 0,5% cu azulenă, tuionă esteri ai
acesteia cu acizii acetic, izovaleric şi palmitic, tuiol, azulene,
felandren, pinen, cadinen şi o fracţiune de ulei volatil albastru
care conţine mici cantităţi de azulene, alături de un complex
de substanţe amare (absintina, artamarina, artamarinina,
artamaridinina), un flavonol (artemetina), sesquiterpene,
substanţe tanante, răşini, vitaminele B6, C, PP, etc.
În tradiţia populară: este o plantă aromatică şi
medicinală, cu întrebuinţări variate încă din antichitate. Este
întrebuinţat la prepararea vermuturilor şi a altor băuturi
alcoolice.
A fost una dintre cele mai importante plante folosite
în medicina populară. Ceaiul din flori sau tulpinile florifere
se folosea contra durerilor de stomac. Se fierbea cu potroacă
şi se lua cu puţin zahăr contra durerilor de stomac, pentru
curăţire. A fost un stimulent obişnuit, sub formă de ceai sau
plămădit în rachiu sau vin luat pe nemâncate. Se mai lua
contra frigurilor, fiert în apă ori plămădit în vin, rachiu se mai
lua contra paraliziei, băi contra reumatismului. Decoctul se
folosea la boli femeieşti. Vin cu pelin verde, tăiat mărunt şi
miez de pâine făcute ca o mămăliguţă moale, întinse pe o
pânză se puneau la umflături şi cârnituri, de cu seara până
dimineaţa. Frunza opărită cu oţet se lega la cap contra
durerilor. La albeaţă se pisa pelin şi se făcea “blastur” care se
punea noaptea la ochi. Se mai folosea zeama contra
limbricilor. Se făceau spălături la păduchi. Se punea în paturi
contra puricilor.
Acţiune farmacologică: datorită principiilor amare şi a
uleiului volatil, preparatele din pelin prezintă o acţiune
excitantă, reflexă a secreţiei gastrice, având ca punct de
plecare receptorii gustativi din gură şi ca efect favorizarea
producerii sucului gastric, mărirea poftei de mâncare şi
normalizarea scaunului. Elimină acidul uric în exces din
organism prin urină. Sunt indicate în anorexiile
convalescenţilor, ca stomahic amar şi în dispepsii. În doze
mari sunt emenagoge datorită conţinutului în tuionă, putând
provoca avortul. Sunt coleretice. La administrare îndelungată
au acţiune vermifugă. Sunt antibiotice faţă de Esccherichia
coli, Staphilococcus aureus şi Candida albicans.
Intră în compoziţia ceaiurilor tonic aperitiv.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: amenoree
psihică, anemie, anorexie, ascită, boli ale aparatului digestiv,
constipaţii, dismenoree, dispepsii gastrice şi biliare, edeme
renale, gastrite hipoacide, gută, hemoroizi, hepatite acute,
hidropizie, hipertensiune arterială, hipomenoree, luxaţii,
oxiurază, parazitoze digestive, plăgi purulente, răni,
tulburările sistemului nervos, ulceraţii, umflături, vaginită
atrofică, viermi intestinali, vomă.
Preparare: Intern: infuzie- o linguriţă de plantă
mărunţită se va pune la 250 ml apă clocotită. Se va acoperi
pentru 10 minute, după care se strecoară. Se va bea înaintea
meselor principale în trei reprize.
-Antihelmintic- 1-2 linguriţe de pulbere de plantă,
amestecată cu miere, luată dimineaţa pe stomacul gol,
concomitent cu clisma şi băile de şezut, cu infuzie de pelin.
-100 g pelin mărunţit se pune cu puţin alcool, doar cât
să-l umecteze. Se va lăsa pentru 24 ore după care se va pune
în 500 ml ulei de floarea soarelui. Se lasă timp de 3
săptămâni la soare, după care se strecoară. Se va putea folosi
la pansamente sau badijonaje pe tegumente.
-2 linguriţe de plantă mărunţită se vor pune la 250 ml
apă clocotită. Se va lăsa apoi 10 minute acoperit. Se strecoară
şi se poate folosi.
-În oxiurază, se fac băi de şezut sau clisme, cu o
compoziţie din 2 linguriţe de pelin şi 2 linguriţe de muşeţel,
care se vor pune la 250 ml apă clocotită. Se vor lăsa timp de
10 minute acoperite. Se strecoară şi se pot folosi.
-Tinctură- din 50 g plantă mărunţită, care se va pune
cu 250 ml alcool alimentar de 70. Se ţine timp de 15 zile
agitând des. Se strecoară. Se va lua diluat 10-20 picături de 2-
4 ori pe zi. Sau 20-30 picături de 2-3 ori pe zi diluată cu
puţină apă.
Atenţie! Nu se administrează la mamele care alăptează,
deoarece laptele capătă un gust amar. De asemenea nu se ia
în sarcină, în afecţiunile nervoase cu predominanţa
fenomenelor de excitaţie şi în afecţiunile intestinale acute. Nu
se fac cure îndelungate (mai mult de 2 săptămâni) deoarece
pot apare tulburări digestive şi nervoase.
PEPENELE GALBEN.
Cucumis melo Fam. Cucurbitacee.
Denumiri populare: boşar, bostan galben, cantaloşi,
cantalup, caune, gălboni, harbuz, himinică, ieură, peapene,
pepine, pepen, pepen galben, pepene dulce, pepene râios,
pepeni cantalup, pepeni înecăcioşi, pepeni galbeni, pepini
scorţoşi, popone, vlegi, zămos.
În tradiţia populară: seminţele uscate şi pisate se
foloseau contra vărsăturilor. Coaja pisată se punea la tâmple
şi la ochi contra albeţei. Ceaiul din seminţe se lua contra
hemoroizilor, iar rădăcina plămădită în apă, contra frigurilor.
Compoziţie chimică: apă 89-91,5%, protide, glucide
6%, fitohormoni, enzime, zaharuri sub diferite forme, săruri
minerale de calciu, fier, fosfor, magneziu, natriu, potasiu,
celuloză. Uleiul eteric conţine: alcooli şi aldehide.
Vitaminele: A, B1,B2,B3, B5, B6, B9, C, E, PP, acid folic.30
calorii la 100 g.
Acţiune farmacologică: este unul din laxativele foarte
eficiente. Este aromatic, reglează apetitul, este răcoritor
hidratant şi are efecte vitalizante. Extern ajută la refacerea
ţesuturilor, hidratant, cicatrizare şi are acţiuni cosmetice
remarcabile.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: alergie,
anorexie, ateroscleroză, boli de inimă, boli de piele, boli
renale, boli ale sângelui, colagenoze, constipaţie, gonoree,
gută, obezitate, inflamaţiile splinei, litiaze renale şi biliare,
pletoră, prostată, reumatism, tuberculoză, tulburări de apetit.
Preparare: se va consuma crud sau se face nectar prin
zdrobirea pulpei. Se ia sub formă de cură care se va ţine mai
multe zile 10-20 de zile, în care se va consuma doar pepene la
o masă. Se va consuma înainte de mese. In lipsa poftei de
mâncare se va consuma o felie sau două, cu 15 minute înainte
de mese. În prezenţa unui apetit mai mare este suficient să se
consume 1-2 Kg de pepene înainte de mese. Se poate folosi
foarte bine şi la curele de slăbire consumând 1-2 Kg zilnic,
până se obţine efectul scontat.
Extern: aplicarea pulpei pe ten face să treacă ridurile.
Se foloseşte mult în cosmetică cu diferite combinaţii. Este
hidratant.
Atenţie cel prea dulce este interzis diabeticilor.
PEPENELE ROŞU.
Citrullus lanatus Fam. Curcubitaceae.
În tradiţia populară: sămânţa uscată şi pisată se
folosea contra vărsăturilor. Pepenele se cocea la cuptor,
zeama se scurgea şi se bea, iar cu miezul cald se făceau
oblojeli bolnavilor de inflamaţie a splinei.
Când cineva nu putea urina, babele îl sfătuiau să
mănânce cât mai mulţi pepeni roşii, iar dacă nu era timpul
pepenilor, să bea mai mult undelemn. Contra sculamentului,
se lua pepene verde, se cocea la cuptor cu undelemn şi se
dădea bolnavului dimineaţa. Coaja uscată şi măcinată,
amestecată cu tărâţe se dădea vacilor după fătare, în cazul
când nu expulzau placenta- era foarte eficientă.
Acţiune farmacologică: la fel ca pepenele galben
Compoziţie chimică: aceiaşi ca pepenele galben.
Se poate folosi tot la aceleaşi afecţiuni şi prepararea
este identică.
O diferenţă- acesta poate fi consumat şi de diabetici.
PERIŞOR.
Pirola secunda, Pirola rotundifolia
Fam. Pirolaceae.
Denumiri populare: bărbănoc, brăbănoi, cununiţă,
limă, luminoasă, merişor, perişoare.
În tradiţia populară: se fierbea şi decoctul se bea
contra dizenteriei şi hidropiziei.
Compoziţie chimică: frunzele- arbutozid,
metilarbutozid, tanoizi, zaharuri, substanţe pectice, mucilagii,
rezine, substanţe minerale, celuloză.
Acţiune farmaco-dinamică: frunzele sunt utile ca
diuretice, astringente, antidiareice, dezinfectante,
antihemoragice datorită tanoizilor şi pentru lizarea calculilor
renali.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiuni
renale, contuzii, diaree, hemoragii interne, hidropizie, litiaze
urinare, răni diverse.
Preparare: 2 linguriţe de plantă mărunţită, se va pune
la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute după
care se strecoară. Se pot consuma 3 căni pe zi. Este bine să
fie consumate înainte de mesele principale. În cazul litiazei,
se combină şi cu băi calde care dilată canalele urinare şi face
mai uşoară expulzarea calculului.
-Frunze proaspete se aplică pe răni.
-Tot extern se aplică suc proaspăt obţinut din planta
proaspătă, pe diferite leziuni cu scop vulnerar.
- În cazul folosirii externe se face un decoct din 2
linguriţe de plantă mărunţită la 250 ml apă. Se va fierbe timp
de 5 minute după care se strecoară. Se poate folosi la
comprese, băi sau cataplasme cu resturile de plante fierte.
PICIORUL COCOŞULUI.
Ranunculua acer Fam. Ranunculaceae.
Denumiri populare: boglori, curpen de pădure, floare
broştească, jap, leuştean broştesc, ochiul boului, ochiul
broaştei, rărunchi, talpa cocoşului, târâtor.
În tradiţia populară: se folosea cu alte specii înrudite
contra frigurilor. Se pisau frunzele sau florile şi se legau la
încheietura mâinilor, de seara până dimineaţa ori mai mult,
până când apărea o băşică, despre care se spunea că trage răul
afară.
Compoziţie chimică: anemonină, tanin, flavonozide,
răşină, săruri minerale.
Acţiune farmacologică: anemonina are o acţiune
puternică vezicantă, ulcerantă sau doar iritantă, depinde de
sensibilitatea personală. Este antispastică şi ajută la calmarea
durerilor. Se foloseşte doar extern.
Atenţie ! Este o plantă toxică cât timp este verde,
putând provoca intoxicaţii, manifestate prin dureri, râs
nestăpânit. Se va folosi lapte mult pentru a diminua efectele.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: diverse
dureri, eczeme, gută, lumbago, nevralgii, prurit, reumatism,
urticarie, zona zoster.
Preparare: părţile aeriene ale plantei se mărunţesc
bine, se amestecă cu sare apoi se aplică pe părţile dureroase.
Se va ţine în funcţie de sensibilitatea fiecăruia, dar să nu
producă răni.
-Infuzie-din 2 linguriţe de plantă mărunţite care se pun
în 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute după
care se strecoară. Se folosesc după strecurare extern în
diferite spălături. Sunt foarte utile în calmarea durerilor sau
diferite dermatoze.
Atenţie! Nu se foloseşte intern.
PIERSICA.
Prunus persica.
Compoziţie chimică:acid acetic, caprilic, aldehide,
acid valeric, calciu, cupru, cadenină, iod, kaliu, magneziu,
mangan, natriu, zinc, celuloză. Vitaminele: A, B1, B2, B3,
B5, B6, B9, C, E, alte săruri minerale.
Acţiuni farmaceutice: energic, stomahic, diuretic,
laxativ uşor, foarte digest. Florile piersicului: sedative,
antispasmodice, laxative. Frunzele sunt vermifuge iar
cataplasmele cu frunze de piersic se folosesc contra
cancerelor de piele.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afte, anemie,
arterite, astenie, avitaminoză, boli neurologice, boli de piele,
boli de ochi, boli digestive şi intestinale, cancer (preventiv)
colibaciloză, colesterol în exces, constipaţie, curăţă arterele şi
capilarele, de asemenea ficatul de toxine, dispepsii, edeme,
enterite, flebite, gută, hepatice, hemoroizi, impotenţă,
îmbătrânire prematură, infecţii ale tractului digestiv şi urinar,
imunitate scăzută, litiaze urinare, paraziţi intestinali, ulcere
stomacale.
Preparare:
-Fruct consumat crud sau sub formă de sucuri.
-Pentru îngrijirea tenului, piersicile strivite se folosesc
ca mască de ten.
-Florile piersicului infuzie pentru măşti pe ten.
-Frunze crude se aplică pe cancerul pielii sau se face o
infuzie şi se aplică calde.
PIN.
Pinus silvestris Fam. Pinaceae

Denumiri populare: brad, brad de munte, chifăr, chin,


jalcă, jneapăn, jep, molete, molid, pin de munte, pinel, schin.
sihlă..
În tradiţia populară: din răşină se preparau alifii
pentru răni şi bube. Amestecată cu untură de porc, se folosea
la umflături. Se întindea pe frunză de varză şi se pune la
junghiuri rele. Fiertura din vlăstari de pin se folosea în catarul
căilor respiratorii şi în reumatism. În rahitism şi scrofuloză se
puneau cataplasme cu fiertură din vlăstari. Băile de cetină se
întrebuinţau în reumatism, scrofuloză şi insomnie. Catrana
amestecată cu sulf şi untură râncedă se folosea contra scabiei.
Compoziţie chimică: se utilizează mugurii foliali
(Gemae pini, Coni Pinii sau Strobuli Pini)terebentină, ulei
eteric, răşină, derivaţi fenolici. Prin distilare uscată a
lemnului şi rădăcinilor se obţin aşa-numitele gudroane
vegetale. În general aceste gudroane conţin acizi organici,
hidrocarburi, fenoli şi esterii lor ca gaiacolul, creozolul, etc.
Acţiune farmaceutică: gudroanele sunt întrebuinţate
în fitoterapie extern în tratamentul dermatozelor ( psoriazis,
eczeme). Uleiul de pin obţinut prin distilarea cu vapori de apă
din frunze şi ramuri tinere cunoscut sub denumirea de; Oleum
Pini silvestris este alcătuit din alfa şi beta pinen, caren,
cuminaldehidă şi alte terpene. Întăreşte imunitatea
organismului, ajută la afecţiunile cardiace, antimicrobian,
antiviral, antiinflamator. Se foloseşte în inhalaţii şi fricţiuni
antireumatice şi la prepararea esenţelor de brad. Diuretic şi
modificator al secreţiilor bronhice, antiseptic, antiinflamator.
Extern cicatrizant.
Decoctul este un antiinflamator, revitalizant inclusiv al
inimii şi sistemului nervos, antibiotic, antivirotic,
expectorant, vitaminizant, curăţă vasele de sânge, întăreşte
imunitatea, reface paremchimul pulmonar, ajută la afecţiunile
renale sau ale aparatului urinar pe care nu numai că le
vindecă dar le reface integritatea. Elimină excesul de
colesterol. Stimulează muşchiul inimii.
Extern este un cicatrizant de excepţie, antiseptic,
antibiotic, antiinflamator.
Intră în compoziţia ceaiului antibronşitic nr 2.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: afecţiuni
cardio-vasculare, afecţiunile căilor respiratorii, anghine,
arterioscleroză, astm, boli renale, branhidroză (transpiraţie cu
miros neplăcut), bronşite, catarul căilor respiratorii, cistite,
congestii genitale în special feminine, congestii pulmonare,
dureri diverse, eczeme supurante, furuncule, gastralgii, gripă,
gută (extern), guturai, hiperhidroză, impotenţă sexuală,
imunitate scăzută, inflamaţiile căilor respiratorii însoţite de
tuse şi bronşite, inflamaţiile aparatului urinar, iritaţiile sânului
sau mucoaselor, leucoree, litiaze, nevroze, pielite,
pneumonie, psoriazis, răceală, răni care se închid greu, râie,
reumatism, tuberculoză, tuse, scleroză în plăci, stres, uretrite,
vaginite.
Preparare:- peste 2 linguri de frunze proaspăt zdrobite
se toarnă 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute,
se strecoară şi se pot consuma 3 astfel de ceaiuri pe zi
călduţe.
-2 linguri de muguri zdrobiţi, se vor pune în 250 ml apă
rece. Se lasă să clocotească apoi se acopere timp de 10
minute. Se strecoară şi se poate folosi intern. Se pot consuma
3 astfel de ceaiuri pe zi.
-Tinctură- o mână de muguri se trec prin maşina de
carne, apoi se pun într-un borcan şi se pune peste ei o
cantitate de alcool de 70 alimentar, de 2 ori cât înălţimea lor.
Se lasă timp de 15 zile bine astupat, agitând des, şi ţinut la
temperatura camerei. După această perioadă se strecoară. Se
poate folosi câte 10 picături o dată diluat cu puţină apă.
-Unguent- din tinctura de mai sus se amestecă o parte
de tinctură cu 2 părţi de unt sau grăsime (untură, lanolină,
vazelină) pe baia de apă până se evaporă tot alcoolul. Se
poate folosi extern. Se va unge local în strat subţire şi se
pansează dacă este cazul.
-Sirop- o mână bună de muguri sau frunze se
mărunţesc şi se pun în 500 ml apă. Se fierb până va scădea
apa la jumătate. Se va strecura şi apoi se va pune la fiecare
100 ml de lichid 60 g de zahăr. Se fierbe până devine de
consistenţa unui sirop şi apoi se pune în sticluţe de capacitate
mai mică. Se va lua câte o linguriţă în diluţie cu apă. Foarte
util pentru tuse, caz în care se ia la nevoie.
-Răşina se poate folosi ca o gumă de mestecat în
afecţiunile de mai sus. Sau se fac supozitoare, ovule sau chiar
diferite creme.
-Decoct dintr-o mână de ramuri se pune pe foc apoi se
aspiră aburii. Foarte util în afecţiunile respiratorii.
-O mână de frunze se pun la fiert pentru 5 minute, se
strecoară şi se fac diferite băi sau spălături inclusiv vaginale.
- Două mâni bune de frunze sau muguri, se vor fierbe
timp de o oră în 5 litri de apă, apoi se strecoară în cadă, unde
se va sta timp de 30 de minute la temperatura corpului. Este o
baie care ajută la toate afecţiunile externe, dar şi o baie
reconfortantă pentru sistemul nervos mai ales în caz de stres.
PIPERUL.
Piper nigrum Fam. Piperaceae.
În tradiţia populară: piperul se fierbea cu vin şi se lua
contra răceli. Pentru colici se înghiţeau 9 boabe de piper,
întregi. La junghiuri, se lua o hârtie albastră, se înţepa cu
acul, se stropea cu rachiu, ori cu zeamă de lămâie, se presăra
cu piper pisat, apoi se punea la locul unde-l săgeta pe bolnav.
La sifilis se prindea o râmă, se pisa bine, se amesteca cu piper
mărunt şi cu miere şi se ungea nasul bolnavului. Cei care
aveau hernie, cârcei şi dureri de stomac luau un pahar de
ţuică şi amestecând-o în două cu piper, se bea dintr-o
sorbitură. Făina de boabe râşnite, presărată pe o batistă şi
udată cu spirt, se aplica la junghiuri şi contra durerilor de
piept.
Compoziţie chimică: fructul o bacă roşie, conţine ulei
eteric cu gust iute caracteristic. Din fructele culese înainte de
coacere, se obţinea piperul negru, din cele coapte şi
decorticate, se obţinea piperul alb.
Acţiune farmacologică: digestie leneşă, reglează
activitatea sângelui în circulaţia lui defectuoasă, diverse
dureri, rezolvă indigestiile, este un antibiotic, antimicrobian,
anticataral, antiinflamator, ajută la expectoraţie calmând tusa.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiuni
catarale, bronşite, circulaţie defectuoasă a sângelui, digestie
lentă, constipaţie, dureri inclusiv reumatice.
Preparare: se consumă măcinat câte puţin pentru a se
regla activitatea sângelui mai ales în sezonul rece, de
asemenea este util în afecţiunile de mai sus.
-Extern se va amesteca cu puţin alcool şi se masează
zonele dureroase pentru calmarea lor sau pentru restabilirea
circulaţiei sângelui.
PIPERUL BĂLŢII.
Polygonum hidropiper Fam.Polygonaceae.
Denumiri populare: ardeiul dracului, ardeiul porcului,
buruiana jermilor, buruiana viermilor, cânepă de apă, dintele
dracului, iarba purecilor, iarbă iute, iarbă roşie, piparcă
sălbatecă, piper de apă, piper de baltă, piperul broaştei,
troscot piperat, troscot roşu.
În tradiţia populară: se folosea în unele părţi la
vopsitul în galben.
Planta se pisa şi se punea pe rănile deschise, ca să nu
facă viermi. Se storcea sucul în rană. Se folosea la răni
infectate. Cel mai mult se folosea în medicina veterinară.
Compoziţie chimică: acizi, tanin, rutină, quercetrină,
acizii formic, malic, valeranic, vitamina k, esteri flavonici ai
bisulfatului de potasiu, rutozid, hiperozidă, cvercitrozidă,
remnazinsicarină, metropersicarină, etc. Rădăcinile conţin
oxilometilantrachinone, glicozizi, substanţe amare.
Acţiune farmaceutică: diuretic, antiscorbutic,
hemostatic în afecţiunile hemoroidale, intestinale, uterine,
vezicale, etc. Hipotensiv datorită flavonelor. Tadeona şi
tadeonalul este toxic. În uz extern ere utilizat ca vezicant şi
ca loţiune împotriva edemizării picioarelor şi pentru spălarea
plăgilor ulcerate.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: edeme, fibrom
uterin, hemoptizii, hemoragii gastrice şi intestinale,
menometroragia tinerelor fete, metroragii, răni sângerânde.
Preparare: din 2 linguriţe de plantă măcinată se va
face un ceai pentru consumul intern. Se vor pune în 250 ml
apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute după care se
strecoară. Se pot consuma 2 astfel de ceaiuri pe zi.
-Tinctură obţinută din 50 g de plantă mărunţită care se
pune la 250 ml alcool alimentar de 70. Se va ţine timp de 15
zile agitând des. Se strecoară. Se vor lua câte 30-40 picături
diluate cu puţină apă de trei ori pe zi înainte de mese cu 15
minute. Se foloseşte în special pentru metroragii sau alte
afecţiuni interne.
-4 linguri de plantă mărunţită se vor pune la un litru de
apă. Se va fierbe timp de 5 minute, după care se strecoară. Se
poate folosi extern la fibrom uterin în spălături vaginale sau
alte afecţiuni externe.
PIR.
Agropyron repens Fam. Gramineae.
Denumiri populare: albei, chir, grâul mâţii, iarba
cânelui, pir gros, pir mic, răgălie, tirău.
În tradiţia populară: ceaiul de pir se bea contra
indigestiei. Decoctul rizomilor se lua ca diuretic. La
constipaţie, se usca rădăcina de pir, iar când aveau trebuinţă
de lele le tăiau în bucăţi şi le fierbeau în apă, din care luau
peste zi, până le trecea. În acest timp nu era voie să consume
băuturi spirtoase. În unele părţi rizomii se fierbeau şi decoctul
se bea în loc de apă, în timpul frigurilor ca să taie setea,
deoarece se spunea că dacă bolnavul bea apă curată, se
preface sângele în apă şi dă în ascită.
Decoctul sau rizomul se lua plămădit în ţuică în cazul
ascitei. Contra hipertensiunii se lua cu frunze de vâsc şi
păducel, pentru prepararea unui ceai care se lua de 3 ori pe zi,
câte o lingură înainte de masă.
Compoziţie chimică: oficinale sunt rizoamele cu
resturile de rădăcini (Rhizoma Graminis) ulei volatil cu
agropiren, mucilagii, rizomul conţine un fructozan: triticina,
manita, fructoză, saponine, mucilagii, inozită, glucovanilina,
ulei volatil care conţine agropirenă care prin oxidarea
grupării –CH2- formează o cetonă cu activitate antibiotică,
săruri de potasiu, acid salicilic, acidul salicicic, bioxidul de
siliciu, săruri de potasiu şi fier, vitaminele A,B,
polifructozane (inulină, tricină), substanţe minerale cu:
siliciu, aluminiu, fier, sodiu, calciu, etc.
Acţiune farmacologică: decoctul are acţiune
diaforetică, depurativă, diuretică şi antiinflamatorie a
aparatului genito-urinar. Are de asemenea o importantă
acţiune hipotensivă, dar de scurtă durată mai ales asupra
tensiunii maxime, mai puţin asupra minimei. Se măreşte
circulaţia prin artera renală şi se sporeşte diureza. Tonic şi
remineralizant al sistemului osos, anti-microbian, măreşte
secreţia bilei. Uşor laxativ, antiinflamator, diaforetic,
hipotensiv, antidiabetic. Elimină uraţii şi clorurile
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiuni
renale, afecţiuni respiratorii, anurie, ascită, boli de vezică,
bronşite, celulită, cistite, colici renale, dermatoze, diabet
zaharat, disfuncţia glandelor sudoripare, dispepsie biliară,
eczeme cronice, edeme, gripe, gută, hepatită, hidroptizie,
hipertensiune arterială, induraţia ficatului şi splinei,
intoxicaţii, litiază urinară, răceală, mâncărimile pielii, pielo-
cistită, psoriazis, răceli, reumatism, rinită, transpiraţii
abundente, tulburări de menopauză, uretrite venerice.
Preparare:
-O lingură rizom la 200 ml apă clocotită. Se acopere
pentru 10 minute după care se strecoară şi se pot consuma 2-3
ceaiuri călduţe pe zi.
-Tinctură: 50 g de plantă mărunţită se vor pune la 250
ml alcool alimentar de 70. Se va ţine timp de 15 zile după
care se strecoară. Se va lua maximum 25 g pe zi împărţită în
mai multe reprize.
-Sirop. Se vor fierbe 20g de rădăcini la 250 ml apă timp
de 10 minute, după care se strecoară. Se pune din nou pe foc
şi se adaugă 100 g de zahăr. Se va fierbe transformându-se în
sirop prin fierberea încă 10 minute. Se va pune în sticluţe
mici. Se va lua o lingură la 3 ore.
PIR GROS.
Cynodon dactylon Fam. Gramineae.
Denumiri populare: iarba cânelui
În tradiţia populară: are aceleaşi întrebuinţări ca pirul
fiind folosit identic peste tot în ţară ca şi pirul.
Compoziţie chimică: tanin, flavonozide, steroli,
zaharuri, alcooli, saponine, acizi graşi, săruri minerale,
vitamine, etc.
Acţiune farmacologică: aceleaşi ca la pir.
Se foloseşte la aceleaşi afecţiuni şi are acelaşi mod de
preparare.
PLĂMÂNĂRICĂ SAU MIEREA URSULUI.
Pulmonaria officinalis Fam. Boranginaceae.
Denumiri populare: albăstrele, boranze, crucişor,
cuscrişor, iarba pământului, malcaviţă, mierea ursului,
sângiorgel, sudoare, sudoarea calului, sudorele, tutun de
pădure, ţâţa oii.
În tradiţia populară: rădăcina s-a folosit pentru
colorat în negru.
Ceaiul din frunze se folosea contra tusei şi a altor
afecţiuni pulmonare, iar ceaiul din rădăcini, în boli de stomac
şi ficat.
Compoziţie chimică: oficinale sunt frunzele bazale
fără peţiol cât şi celetulpinale (Folium Pulmonaria) tanin,
saponine, săruri de potasiu, magneziu, acid salicilic,
alantoină, mucilagii, vitamina C, caroten, derivaţi
polifenolici, pentoze, acizii: stearic, palmitic, miristic.
Fitosterine, săruri minerale bogate în magneziu, rezine.
Acţiune farmacologică: antiseptic bronhic, creşte
diureza, antiinflamator, antimicrobian, astringent, diuretic,
tonic, remineralizant al sistemului osos, emolient,
expectorant, analgetic, antidiareic, măreşte secreţia biliară,
stimulează transpiraţia din corp, aromatizant, cicatrizant.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiuni
renale, afecţiuni pulmonare, bronşite, cistite, crăpăturile
sânilor, degerături, diaree, gastrite hiperacide, inflamaţiile
gâtului, laringite, mătreaţă, pecingine, răguşeală, răni,
reumatism, traheite, traheobronşite, tuberculoză, tuse, ulcer
gastric şi duodenal.
Preparare: - o lingură de frunze mărunţite se va pune
la 250 ml apă clocotită. Se va acoperi apoi pentru 10 minute
după care se strecoară. Se pot consuma 2-3 ceaiuri pe zi, după
mesele principale. La tratamentele externe se va dubla
cantitatea de plantă.
PLOP ALB.
Populus alba Fam. Salicaceae.
În tradiţia populară: ere foarte preţuit pentru lemnul
său moale din care se făceau multe obiecte casnice şi pentru
valoarea sa medicinală. Coaja de plop se fierbea şi se aplicau
comprese la buboaie. Ceaiul din coajă se lua pentru oprirea
menstruaţiei abundente. În unele părţi se fierbeau mugurii cu
untură şi se făcea o alifie pentru hemoroizi.
Coaja ori frunzele se fierbeau, în multe părţi, pentru
spălat pe cap. În alte părţi din coajă, amestecată cu cenuşă de
nuci şi alune şi cu untură de urs, se făcea o alifie cu care se
ungeau pe cap, după ce se spălau.
Compoziţie chimică: conţine aceleaşi principii cu
plopul negru pe care-l substituie.
PLOPUL NEGRU.
Populus nigra Fam. Salicaceae.
Denumiri populare: pliop negru, plopotaş, plutaş.
În tradiţia populară: mugurii se adunau primăvara,
înainte de a încolţii şi se afumau cu ei prin casă, punându-se
pe cărbuni aprinşi, cu tămâie, pentru miros şi ca dezinfectant
al odăilor unde au zăcut bolnavii. Cu muguri de plop fierţi în
untură şi ceară de albine, se făcea o alifie din care se ungea
de 2 ori pe zi, la hemoroizi şi bube dulci. Ramurile tinere,
arse şi făcute cărbuni, apoi pulverizate şi trecute prin sită
deasă, se luau pentru uşurarea naşterii. Praful de cărbune se
punea şi pe răni învechite, cu miros urât.
Decoctul mugurilor amestecat cu untură de porc se
folosea la arsuri, inflamaţii, hemoroizi. Muguri puşi în ţuică,
se ţineau 2-3 săptămâni apoi se bea ţuica cu linguriţa la toate
bolile grele.
Compoziţie chimică: oficinali sunt mugurii (Gemmae
Populi) mugurii de plop conţin glicozizi fenolici, salicina şi
populina, 0,5% ulei volatil format din betulenol, d-humulen,
alfa-cariofilen, glucozizi, salicina (salicozida), populina,
compuşi de natură flavonică: heterozide- crizol şi tectocrizol,
cca 1,5% taninuri, rezine (răşini), ulei gras, acid malic şi
galic, saponine, manitol, ceară, flavonele (le dau culoarea
galbenă), etc.
Acţiune farmaceutică: astringent, antiseptică datorită
heterozidelor fenolice, uşor antiinflamatoare şi slab
analgezică. Proprietăţi balsamice, calmant al căilor urinare,
expectorant, diuretic imprimat de flavone, antiinflamator
renal, cicatrizant. Mugurii au fost întrebuinţaţi la prepararea
unui unguent antihemoroidal (unguentum populi). Empiric se
mai utilizează în reumatism sub formă de infuzie sau decoct.
Extern în inflamaţii, leziuni ale pielii, degerături sau în loţiuni
capilare. Cărbunele de lemn de plop poate fi utilizat ca
absorbant şi ca cicatrizant în ulceraţiile pielii sau în răni
cangrenate. Scoarţa are proprietăţi tonice, astringente,
antiscorbutice şi febrifuge.
Cărbunele vegetal obţinut din lemnul său pentru
absorbţia gazelor şi substanţelor toxice produse de flora
microbiană din intestinul gros.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: acnee,
actinomicoze, afecţiuni renale, afecţiuni tumorale, alopecie,
arsuri, artrită, astm bronhic, balonări, boli reumatice, bronşite
acute şi cronice, cancer, candidoze, colite de fermentaţie şi de
putrefacţie, degerături, dermatomicoze, diaree, dureri de gât,
fisuri diverse, foliculite, gripă, guturai, gută, hemoroizi,
infecţii cutanate, inflamaţiile căilor urinare, intoxicaţii,
leucoree, litiaze urinare, nevralgii, piodermite, răni greu
vindecabile, răni provenite din arsuri, reumatism, spondiloză,
tuberculoză, tuse, ulceraţii inclusiv cele atone sau vechi.
Preparare: Intern- o linguriţă de muguri zdrobiţi se vor
pune la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute
după care se strecoară. Se pot consuma 2 ceaiuri pe zi.
-Tinctură din 50 g muguri zdrobiţi, care se vor pune în
250 ml alcool alimentar, de 70. Se vor ţine timp de 15 zile
agitând des. Se strecoară după 15 zile. Se vor lua câte 30 de
picături de tinctură care se pun pe un miez de pâine, se
mestecă bine în gură şi se înghit. Nu se va dilua cu apă pentru
că se vor lipi de marginea paharului şi nu se va putea verifica
ce cantitate se ia. Se ia de 3 ori pe zi în acest fel în afecţiunile
de mai sus.
-Se mai poate amesteca şi cu alte plante potenţându-şi
efectele.
Extern: sub formă de băi pentru vindecarea rănilor
provenite din arsuri sau băi de şezut în hemoroizi şi alte
afecţiuni. Infuzie din 2 linguriţe de plantă pusă în 250 ml apă
clocotită.
-Alifie- 20 g de muguri zdrobiţi se amestecă cu 5 ml de
alcool de 90. Se vor lăsa pentru 24 ore acoperiţi, după care
se va adăuga 100 g de untură de porc proaspătă nesărată. Se
vor fierbe pe baia de apă timp de 2-3 ore, în funcţie de cât de
tare fierb şi apoi se strecoară caldă şi se pune în cutiuţe de
capacitate mai mică. Se poate folosi extern fiind foarte
eficientă.
-Unguent din 100 g de muguri zdrobiţi care se vor pune
la fiert, cu 300 ml de apă. Se vor fierbe timp de 3 ore, după
care se vor strecura. Se mai adaugă apoi 150 ml de ulei
vegetal şi 50 g de ceară de albine. Se pun pe baia de apă şi se
fierb până se topeşte ceara. Se ia şi se va amesteca până la
răcirea deplină. Se pun apoi în cutiuţe mici. Se foloseşte
extern.
-Cărbune de plop se va măcina cu râşniţa de cafea şi se
va lua intern, câte o linguriţă în balonări sau alte dereglări ale
aparatului digestiv. Se poate folosi şi la spălături vaginale
mai ales în leucoree. În cancerul uterin se foloseşte cărbune
pus în săculeţ de tifon care se introduc în vagin.
-Ulei 150 ml în care se vor pune 50 g de muguri
zdrobiţi. Se va ţine la căldură pentru 4 săptămâni, după care
se strecoară. Se poate folosi intern câte o linguriţă sau extern
la pansamente.
POCHIVNIC.
Asarum europaeum Fam. Aristolochiaceae.
Denumiri populare: buba inimii, buruiana frigurilor,
buruiană de atac, chipăruş, chiperul lupului, dafin mic,
ficăţea, lingura popii, nejitnică, păsulică, piperul lupului,
pohionic, trierei, tulipin, urechea hârţului, urechea omului.
În tradiţia populară: rizomul şi rădăcina se fierbeau,
iar decoctul lor se lua contra tusei şi a secării puterilor
trupeşti. Se mai bea şi contra durerilor de stomac.
Se plămădea rădăcina în borş sau rachiu de drojdie şi se
bea dimineaţa pe nemâncate, ca purgativ sau vomitiv.
În Moldova, decoctul se lua pentru curăţenie de către
cei care aveau viermi în pântece, de năduşeală, sau se făceau
cu el spălături contra durerilor de cap.
Se mai lua decoct din rizom, contra tuberculozei. Se
mai plămădea în rachiu şi se da dimineaţa la amiaz şi seara.
Se pisa rizomul plantei, se fierbea şi decoctul se dădea
bolnavului care vomita tot răul care-l avea înăuntru.
Cu rădăcinile recoltate toamna se făceau băi copiilor
scrofuloşi. Se mai fierbea întreaga plantă în lapte, din care se
lua înainte de mese în pelagră.
Se mai culegea împreună cu alte plante ca: iederă,
iarbă mare, nuc, folosite pentru spălatul pe cap.
Compoziţie chimică: se foloseşte iarba şi rădăcinile.
Are 1% ulei volatil, un alcaloid asarina în proporţie de 1,7%,
un glicozid scindabil sub influenţa emulsinei, acid ascorbic şi
vitamina B1. Uleiul volatil cu areasaronă, aldehidă asadilică,
metileugenol, acetat de bornil, sesquiterpene, diasaronă, etc.
Rizomul conţine în plus un tanin catehic, zaharuri
reducătoare, rezine, fitoncide cu acţiune antibiotică faţă de:
B. cereus, B. subtilis, Staphylococus aureus, Streptococcus
faecalis şi haemolyticus, E. coli, săruri minerale, etc.
Acţiune farmacologică: are acţiune expectorantă sau
emetică indiferent de doză. Proprietăţile sale emetice se
datorează prezenţei uleiului volatil care irită terminaţiile
emetico-senzitive ale mucoasei gastrice şi indirect centrul
vomei datorită prezenţei asaronei în uleiul volatil. Cu doze
mici se obţine un expectorant activ şi prelungit în bronşitele
uscate, acute sau cronice, senile şi în laringo-traheite. Util în
afecţiunile colonului sau intestinale cu diferiţi germeni.
Dozele între doza emetică şi cea expectorantă provoacă o
uşoară diureză şi o mărire a secreţiei glandelor mucipare,
ceea ce favorizează refacerea mucusului gastric cu acţiune
protectoare faţă de hipersecreţia acidă. Sunt şi antibiotice faţă
de un mare număr de germeni patogeni.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: astm
bronhic, bronşită cronică, colite de diferite etiologii, fibrom
uterin, furuncule, mătreaţă, infecţiile pielii, iritaţia pielii,
osteomielită, silicoză pulmonară, ulcere de gambă.
Preparare: tinctură din 50 g de plantă mărunţită care
se va pune la 250 ml alcool alimentar de 70. Se va ţine timp
de 15 zile agitând des. Se strecoară apoi. Se va lua între 0,25-
1 ml ca expectorant ca atare sau în asociere cu Ipeca ca
expectorant.
-O linguriţă de plantă mărunţită se va pune în 250 ml
apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute după care se va
strecura. Se poate folosi intern, până la 2 căni pe zi în
afecţiunile de mai sus.
-Infuzie din 50 g de plantă mărunţită cu rădăcină cu tot
care se va pune în 2 litri de apă. Se foloseşte la spălarea
capului sau la afecţiunile externe.
Toxicitate: principiile toxice prezente în uleiul volatil
se manifestă prin iritare locală. Intern poate da tulburări de
irigare cerebrală soldate cu hemiplegii.
PODBAL.
Tussilago farfara Fam. Compositae.
Denumiri populare: bruscăniş, brusturel, brustur alb,
cenuşoară, gălbinele, guşa găinii, limba vecinei, lăpoşel,
papalungă, păpădie, rotungioare.
În tradiţia populară: frunza crudă se punea pe tăieturi
şi abcese. Sucul stors se aplica pe inflamaţii. La erizipel se
făceau pansamente cu frunze opărite. La cărbune se trăgea
un fir de aţă roşie prin frunză şi se aplica. La umflături se
punea frunză cu miere. Ceaiul din frunze şi flori se lua contra
tusei, se dădea în afecţiunile catarale ale căilor respiratorii.
Ceaiul din rădăcini se lua contra aprinderii la plămâni,
iar frunzele contra reumatismului. În bronşite se lua infuzie
din frunză de podbal, cu şovârf.
Compoziţie chimică: oficinale sunt frunzele fără peţiol
(Folium Farfarae) florile şi frunzele conţin tanin, substanţe
mucilaginoase care prin hidroliză pun în libertate galactoză şi
pentoză, substanţe amare, tusilagina, inulina, nitrat de
potasiu, steroli, tanin, acid galic, stearic, palmitic, cortenoizi,
fitosterine, compuşi ai zincului, magneziului, fosforului, etc.
Florile: mucilagii, fitosterine, urme de ulei volatil, tanin,
foradiol, arinidol, hiperină, rutozid, xantofile, săruri minerale,
zaharuri.
Acţiune farmacologică: emolient şi expectorant al
aparatului respirator, antispastic bronhic, colagog, diuretic
mărind cantitatea de urină, stimulează eliminarea bilei,
relaxează ţesuturile, reduce inflamaţiile, distruge
microorganismele patogene, antispastică.
Intră în compoziţia ceaiurilor antasmatic, antibronşitic
şi în ţigările antiasmatice.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: acnee,
anorexie, astm bronhic, bronhidroză, bronşite cronice,
dischinezii biliare, dispepsii, emfizem pulmonar, erupţii
tegumentare, hiperhidroză, laringite, răguşeală, răni,
reumatism, seboree, silicoză, tulburări dispeptice, tuse,
ulceraţii.
Preparare: 2 linguriţe de frunze sau flori mărunţite se
vor pune la 250 ml apă. Se va acoperi pentru 10 minute după
care se strecoară şi se va lua câte o lingură la fiecare 2 ore în
afecţiunile respiratorii, sau la celelalte afecţiuni interne.
-3-4 linguriţe mărunţite de flori, se vor pune în 250 ml
apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute, după care se
strecoară. Intern se va lua câte o linguriţă la 2 ore, preferabil
îndulcit cu miere, sau se foloseşte extern.
-Frunze tăiate mărunt după uscare se pot folosi la ţigări
care se fumează în crizele de astm. Se pot folosi şi cu alte
plante.
-Frunze crude aplicate pe răni.
-20 g de plantă mărunţită se va fierbe la 100 ml ulei, pe
baie de apă timp de 3 ore după care se strecoară caldă. Se
foloseşte extern.
PORTOCALĂ.
Citrus auratium dulcis
Originară din China şi cultivată ulterior în toate ţările,
are peste o sută de varietăţi.
Compoziţie chimică: apă 90%, glucide, hidraţi de
carbon, acizi, protide, cenuşi, celuloză. Vitaminele: A, B1,
B2, B3, B5, B6, B9, C, E.
Acţiuni farmaceutice: unul dintre cele mai bune fructe
pentru iarnă, remineralizant suplinind lipsa de vitamine, tonic
muscular şi al sistemului nervos, antiinfecţios, întăreşte
capacitatea de apărare a organismului, antitoxic, răcoritor,
digest, ocrotitor vascular, antihemoragic, fluidifiant sanguin,
diuretic, laxativ, regenerator celular al tegumentelor, coaja
febrifugă.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiuni
respiratorii, afecţiuni ale sângelui, alergii, algii precordiale,
amorţirea membrelor, anemie, anorexie, arterioscleroză,
astenii, ateroscleroză, boli infecţioase, boli ale mucoaselor,
boli metabolice (ameliorează metabolismul mineralelor şi
constituie un factor de creştere), boli neurologice, constipaţie,
convalescenţă, creştere, demineralizare, dermatoze, diabet,
dispepsie, eczeme, faringite, febră, flatulenţă, fragilitate
vasculară, gingivite, hepatism, hemoragii, hipertensiune,
infecţii, intoxicaţii, laringite, litiaze, menopauză, nefrite,
obezitate, pneumonii, pletoră, reumatism, stomatite,
tromboze, verice, ulcere.
Preparare:
-Fructul consumat ca atare.
-Sucul care trebuie consumat proaspăt, 2-3 pahare pe zi,
înaintea meselor.
-Se fierbe timp de 10 minute în 0,5 l apă o portocală şi
3 lămâi tăiate felii, se adaugă 2 linguri de miere şi se pun din
nou la fiert 5 minute. Se strecoară şi se lasă să se răcească. Se
iau 3 pahare în fiecare zi. Util la obezitate.
-Jeleuri şi marmelade foarte digeste pentru tulburări
digestive, intestinale, hepatice.
-Coaja pentru întărire la convalescenţi.
-Aperitiv: lăsăm să se macereze cojile a 6 portocale în
0,5 l de rachiu timp de 15 zile; se adaugă 2 litri de vin alb, în
care am pus să se dizolve 500 g de zahăr. Se filtrează şi se
ţine o săptămână. Învechindu-se devine mai bun.
-Contra constipaţiei: lăsăm coaja unei portocale la fiert
timp de 30 minute în 500 ml apă. Se aruncă apoi apa şi se
fierbe din nou 20 minute într-o apă uşor îndulcită cu zahăr
(20 g la litru). Lăsăm să se usuce coaja pe o farfurie. O vom
mânca a doua zi dimineaţa, pe stomacul gol.
-Aplicarea miezului timp de 15-20 minute tonifică,
relaxează şi întârzie apariţia ridurilor.
PORUMB.
Zea mays Fam. Gramineae.
Denumirea populară: cucuruz, păpuşoi
În tradiţia populară: în Banat şi Tranasilvania
atestările istorice notează că de la anul 1791 a fost socotită ca
plantă alimentară. Ea a înlocuit meiul. Ulterior i s-au
descoperit multe proprietăţi medicinale.
Ceaiul din mătase de porumb se lua ca diuretic şi pentru
piatră la băşica udului. În unele părţi când se oprea udul, se
luau 2-3 strujeni, vârfurile de la o mătură de grădină şi 10
pătrunjei, dacă nu erau prea mari, se tocau la un loc mărunt,
se fierbeau cu apă, apoi se strecurau, iar apoi se bea în mai
multe rânduri, amestecată cu seminţe de in pisate.
În Tutova, ceaiul de ciocane de păpuşoi, amestecate cu
coajă de stejar, se bea contra hemoragiilor.
Pe lângă Giurgiu, cu mămăliguţă caldă, pusă pe pânză
se înfăşurau cei care aveau dureri de pântece. Cine vedea
pentru prima dată în an un păpuşoi înflorit, lua mătasea, o
usca, o punea în rachiu şi se bea contra frigurilor.
Pentru umflături la gât se puneau legături cu
mămăliguţă caldă, unsă cu măduvă de falcă de porc şi cu
fiere de porc, peste care se punea unt de naft.
Contra tusei, se lua zeamă de porumb fiert, mai ales cel
roşu. Unii se afumau cu făină de porumb.
Contra guturaiului, se trăgea pe nas fumul de făină arsă
pe jar. Când se opăreau copii mici, din cauza udului, se
presăra cu mălai arsurile, după ce se spălau cu zeamă de
porumb roşu.
Pentru infectarea rănilor, se muia făină de porumb, se
punea între petice şi se lega la bube sau rană.
În Transilvania, pe răni infectate, se punea făină de
cucuruz, cu rachiu. Mămăliga fierbinte se punea la legături la
gât, contra amigdalitei; se aplica pe piept, contra durerilor şi
junghiurilor.
În nordul Moldovei, mămăliga amestecată în gură se
punea pe buboaie, ca să aline durerile, să le grăbească
deschiderea. Leşia de coceni se punea în multe părţi contra
râiei. Ceaiul din inflorescenţele bărbăteşti se lua în boli de
rinichi, ficat şi fiere.
Făina de păpuşoi se dădea vitelor, cu zahăr mărunt
pisat, se sufla în ochii vitelor, contra albeţei.
Păpuşoiul roşu se dădea vacilor care nu puteau să fete,
ca să le uşureze.
Este folosit de aztecii din America cu mult înainte de
Cristofor Columb. Este adus în Europa în secolul xv-lea, de
către Cortez.
Compoziţie chimică: săruri de potasiu şi calciu, bioxid
de siliciu, saponine, ulei volatil, ceară, alantoină, flavonoide,
steroli (ergosterină, betaină, sitosterol, stigmasterol), glicozid
amar, un alcaloid, vitaminele: A, B1, B2, B3, B5, B6, B8,
B9, C, E, K, PP, substanţe minerale: fosfor, magneziu, fier,
calciu, proteine, amidon, glucide, celuloză, acizi. Este sărac
în lizină şi triptofan şi de asemenea în vitamina PP, din
această cauză dacă se consumă fără pâine se poate ivi
podagra, sau alte leziuni cutanate. Are: 100 g de boabe- 4 g
proteine, 2 g glucide, 4 g de fibră, magneziu 120 mg, caroteni
1,3mg.
Acţiune farmaceutică: mătasea- calmant în cistitele
cronice şi metrite, puternic diuretic recomandat în
insuficienţa cardiacă cu oligurie, gută, uricemie,
antiinflamator, calmant, calmează tusea, artritism colagog,
coleretic, saluretic, hemostatic favorizând coagularea
sângelui, hipoglicemiant, hrănitor, reglator al metabolismului
tiroidian, sudorific, galactagog.
Făina- antiinfalamator, calmant, coleretic, energizant,
nutritiv, vitaminizant, galactagog, reface tegumentele lezate,
emolient, tonic, sedativ uşor, opreşte hemoragiile.
Cenuşa din ştiuleţi: calmant gastric şi totodată înlătură
durerile abdominale.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: abcese,
afecţiuni cardio- vasculare, afecţiuni hepatice, afecţiuni
renale, afecţiuni tiroidiene (este un moderator al tiroidei),
afecţiunile vezicii biliare şi urinare, amigdalită, albuminurie,
alopecie, amigdalită, anexite, angină difterică, artritism,
ascită, arteroscleroză, boala Duhring (dermatită
herpetiformă), boala Beri-Beri, calculoză renală şi biliară,
celulite, cistite, colecistite cronice, colici nefritice,
constipaţie, degerături, diabet, dischinezie biliară,
dismenoree, dureri, eczeme zemuinde, edeme, edeme ale
membrelor inferioare, enurezis, furuncule, gastrită hiperacidă,
gută, gripă, guturai, hemoragii, hemoroizi, hepatite cronice,
hidropizie, hipercoleserolemie, hipogalacţie, hipoglicemie,
impetigo, lipsa laptelui la mamele care alăptează, litiaze
renale şi biliare, menstruaţii neregulate cu sângerări
abundente, menopauză (tulburări), metrite, metroanexite,
metroragii, nefrite, nevralgii intercostale, obezitate,
parodontoză, plăgi purulente, pleurezie, psoriazis, retenţie
urinară, reumatism, scabie (leşie din coceni), traheobronşită,
tricofiţie, tulburări circulatorii, tulburări endocrine diverse,
ulcer gastric, uretrită, uricemie, urticarie.
Preparare: 2 linguri de mătase mărunţită se vor pune
la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute după
care se strecoară. Se va lua câte o lingură la fiecare 2-3 ore.
-2 linguriţe de mătase mărunţită şi 2 linguriţe de praf de
coajă de srtejar se lasă pentru 8 ore în 250 ml apă. Este foarte
bun la hemoragii.
-2 linguriţe de mătase se lasă mărunţite în 250 ml apă
de seara până dimineaţa când se consumă în cazul
constipaţiei sau la litiaze.
-Tinctură din 50 g de mătase mărunţită care se va pune
la 250 ml alcool alimentar de 70. Se va ţine timp de 15 zile
agitând des, după care se strecoară.
Administrare: ca diuretic 30 picături o dată diluate în
puţină apă şi în funcţie de afecţiune se poate lua între 3-5 ori
această doză de 3 ori pe zi. Adică 1ml egal cu 30 picături şi
se pot lua o dată 1-5 ml pe doză de 3 ori pe zi.
-Se ard coceni de porumb şi această cenuşă se poate lua
intern, câte o jumătate de linguriţă o dată, sau se fierbe şi se
consumă această apă după strecurare. Se poate face mai
concentrat pentru spălarea pe cap.
-Ulei din germeni de porumb câte o lingură dimineaţa
şi una seara, pentru cei cu colesterolul ridicat sau alte
afecţiuni similare şi seara pentru cei cu constipaţie.
-O mămăliguţă mai tare se pune pe o bucată de pânză
apoi se aplică pe locul dureros. Se va aplica cât mai fierbinte,
dar să nu ardă. Este utilă în cazul durerilor. În cazul tumorilor
se va presăra peste ea pe faţa care se aplică pe piele, tămâie
praf fin sau sulf. Se va acoperi cu ceva mai gros, pentru a
menţine mai mult timp căldura, după care când nu mai este
caldă se ia jos. La tumori se aplică în fiecare seară minimum
10 seri la rând.
-Făină de porumb fină se presară pe locurile cu
opărituri sau iritaţii diferite.
-Mămăliguţă consumată în loc de pâine la afecţiunile
stomacului sau endocrine.
-Fumul de făină de mălai alungă durerile de cap şi tuse.
-Din fiertură de coceni şi coajă de stejar (câte 2 linguri
din fiecare), puse în 250 ml apă apoi fiert timp de 10 minute
se face cu ea spălături la hemoroizi fiind foarte eficientă.
-În cosmetică se foloseşte atât făina cât şi uleiul care se
aplică în diferite combinaţii.
-Ulei de porumb se foloseşte la diferite ungeri pentru
afecţiunile cutanate.
PORUMBAR.
Prunus spinosa Fam. Rosaceae.
Denumiri populare: coţobrei, curcudel, mărăcine,
porumb, porumbrel, scorombar, spin, spinul cerbului, spinul
scorumbarului, târn.
În tradiţia populară: poamele se puneau la uscat şi
iarna se fierbeau, iar zeama se mânca cu mămăliguţă prăjită.
Coaja s-a folosit la vopsit în roşu.
Rădăcina se fierbea şi decoctul se ţinea în gură, contra
durerilor de dinţi şi pentru întărirea lor.
In unele părţi, se fierbea contra durerilor de dinţi coaja
de rădăcină de porumbel şi coajă de rădăcină de stejar şi
decoctul se ţinea călduţ în gură. Decoctul de fructe pisate cu
sâmburi cu tot se bea la diaree. Se mai folosea tot la diaree şi
decoctul rădăcinilor şi fructelor. Rădăcina se dădea decoct la
cei cu enterită.
La dizenterie se consumau fructe., iar zeama o beau. La
indigestie se bea zeama de porumbele necoapte fierte.
Compoziţie chimică: florile- flavone, săruri de
magneziu şi potasiu, quercetin, kemferol, acizi organici,
glicozizi cianhidrogeni şi glicocamferozide, flavonozizi, etc.
Fructele conţin zaharuri, antocianini, prunicianină, acizi
organici, polifenoli, săruri de calciu şi magneziu,
gumirezine, etc.
Acţiune farmacologică: în scopuri terapeutice se
folosesc florile (Flores Pruni spinosi) florile se utilizează în
special în medicina empirică ca diuretic-depurativ, sedativă,
laxativ slab şi mai nou în hipertensiune arterială. Fructele
sunt utilizate pentru proprietăţile lor astringente ca
antidiareice, în afecţiuni renale şi dischinezi biliare.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: afecţiuni renale,
artritism, boli de vezică urinară sau biliară, cistite, dermatoze,
diaree, dischinezie biliară, dizenterie, dureri de inimă, dureri
de stomac, enterite, erupţii tegumentare, gută, hemoragii
uşoare, hipertensiune arterială, litiază renală, nefrite, nevroze,
tuse convulsivă, uricemie.
Preparare:
-O linguriţă de flori se va pune la 250 ml apă clocotită.
Se acopere pentru 10 minute după care se strecoară. Se vor
putea consuma 2-3 ceaiuri pe zi. Utilă în afecţiunile renale,
inimă, stomac, constipaţie, bilă, etc.
-O linguriţă de fructe se vor pune după zdrobire în 250
ml apă. Se vor fierbe la foc mic timp de 15-20 minute. Se
strecoară şi se pot consuma 2-3 ceaiuri pe zi. Eficient în
diaree, enterocolite, etc. Are un puternic efect astringent care
se va putea folosi şi extern.
-O mână de rădăcini mărunţite se vor fierbe în 250 ml
apă pentru 10 minute după care se strecoară. Se vor consuma
în afecţiunile inimii sau alte dureri, enterite, diaree. Se pot
consuma 2 căni pe zi.
- 2 linguriţe de flori se vor fierbe în 250 ml apă timp de
10 minute apoi se strecoară. Se vor folosi extern.
PRAZUL.
Allium porrum Fam. Liliaceae.
Denumiri populare: ai sârbesc, ajimă, ceapă albă,
ceapă blândă, coada vacii, hagimă, hajme, horceag, por,
poroi, poroaică, poriu, praj, pur.
În tradiţia populară: în regiunea Mediteraneană se
folosea în alimentaţie din antichitate. La noi se folosea
bulbul copt în cuptor şi zeama călduţă se storcea în urechi,
contra durerilor. Cu zeamă de praji fierţi se pansau
hemoroizii.
Compoziţie chimică: apă 87-90%, hidraţi de carbon,
proteine, grăsimi, substanţe minerale, ulei volatil, vitaminele:
A, B1, B2, niacin, C, fitoncide, etc.
Acţiune farmaceutică: tonic al sistemului nervos,
laxativ, diuretic cu eliminare de acid uric, antiseptic,
expectorant, emolient, antihelmitic. Stimulează funcţionarea
bilei şi a stomacului. De asemenea stimulent al întregului
organism. Ajută chiar şi în cancer. Curăţă arterele de
depuneri. Distruge foarte mulţi germeni patogeni, ajută la
tulburările digestive.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: adenite,
afecţiuni digestive, afecţiuni respiratorii, afecţiuni intestinale,
astenii, ascită, atonie digestivă, azotemie, boli neurologice,
cloruremie, colibacciloze, constipaţie, dezechilibre
glandulare, diabet, dureri cronice, enterocolite, fermentaţii
intestinale, gripă, hidroptizie, impotenţă, infecţii genito-
urinare, insomnii, limfatism, litiaze, obezitate, oligurie,
prevenirea senescenţei, prostatism, rahitism, reumatism,
tulburări digestive, tuse, varice.
Preparare: intern se poate consuma la orice masă
crud, fiind foarte util, cât de mult.
-Un decoct concentrat, din mai multe frunze de praz
fierte în foarte puţină apă, până se moaie. Se strecoară şi se
consumă câte o ceaşcă de trei ori pe zi în afecţiunile interne.
-Din concentratul de mai sus, se poate amesteca cu
miere de albine în aceiaşi cantitate cât este concentratul şi se
foloseşte în cazul tusei sau altor afecţiuni interne câte o
linguriţă la nevoie. Se poate păstra la rece 3-4 zile.
-Cataplasme de frunze fierte aplicate cu untură de porc
pe afecţiunile pielii. Se lasă în funcţie de toleranţă până la 24
ore.
-Cataplasme cu praz fiert în lapte dulce şi aplicat pe
supuraţiile cronice, până la vindecare.
-Cataplasme cu praz fiert aplicat cu pâine, tot ca mai
sus în aceleaşi afecţiuni, mai ales în cazul abceselor se aplică
cu mare succes..
-Macerat în oţet contra bătăturilor. Se va aplica până la
deplina vindecare, sub pansament.
-Suc cu lapte sau zer se aplică pe ten contra roşeţilor şi
a erupţiilor feţei.
-Suc cu miez de pâine dau o pastă care grăbeşte
colectarea în abcese şi furuncule.
-Contra furunculelor: cataplasme cu partea albă a
prazului, zdrobită în foarte puţină apă îndulcită, pentru
obţinerea unei paste.
-Contra retenţiei de urină şi a cistitelor: se fierbe la foc
domol 6 fire de praz acoperite cu ulei de măsline. Se aplică
pe partea de jos a abdomenului, calde.
-Contra bătăturilor şi a locurilor întărite: se pune la
macerat în oţet timp de 24 ore, o frunză de praz: se aplică
noaptea cu partea umedă. Calozitatea se va coji. Se repetă,
dacă este nevoie.
-Contra plăgilor: frunza de praz constituie un
pansament antiseptic şi cicatrizant.
PRIBOI.
Geranium macrorrhizum Fam. Geraniaceae.
Denumiri populare: banat, butură, cumătră, floarea
raiului, floarea vinului, floarea viorii, laba gâştii, mascat,
măntănac, muşcată, muşcata jinului, pălăria cucului, pliscul
cucoarei, poala Sfintei Mării, talpa gâştii.
În tradiţia populară: planta se punea în scăldătoarea
copiilor bolnavi de epilepsie. Frunzele verzi se puneau pe
bube şi pe varice, iar planta se punea în băile pentru paralizie.
Cu decoctul plantei se făceau comprese pentru albeaţă, iar
frunzele la pansarea rănilor. Se mai bea pentru dureri interne.
De asemenea se folosea la băi în diferite dureri, inclusiv cele
vechi reumatice.
Compoziţie chimică: frunzele şi rădăcinile conţin ulei
volatil cu cca 50% germacrol, substanţe minerale şi organice,
etc.
Acţiune farmaceutică: se foloseşte la extracţia de
uleiuri în parfumerie şi în medicina populară pentru dureri de
şale, bube în gât, albeaţă. În unele părţi este considerat
afrodisiac. Este astringent, diuretic, hipotensiv, dezinfectant.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: afecţiuni renale,
angine herpetice, cataractă, congestie cerebrală, constipaţie,
dureri de stomac, epilepsie, frigiditate, hipertensiune
arterială, impotenţă, paralizie facială, răni, stomatite, varice.
Preparare: -o linguriţă de plantă mărunţită se va pune
în 250 ml apă clocotită. Se va acoperi pentru 10 minute după
care se strecoară. Se pot consuma 3 căni pe zi în
hipertensiune sau alte afecţiuni interne.
-2 linguriţe de plantă mărunţită se va pune în 250 ml
apă. Se va fierbe timp de 5 minute după care se strecoară. Se
vor face gargară sau se folosesc la alte afecţiuni externe.
-Tinctură din 50 g plantă uscată şi mărunţită se va
pune în 250 ml alcool alimentar de 70. Se va ţine timp de 15
zile agitând des, după care se strecoară. Se poate folosi câte
50 ml cu puţină apă în impotenţă sau alte afecţiuni de 3 ori pe
zi.
PRUN.
Prunus domestica Fam. Rosaceae.
În tradiţia populară: coaja de prun s-a folosit, în
multe părţi la vopsitul în roşu şi maro, de multe ori în
amestec cu alte plante.
Prunul şi mai ales produsele fructelor sale, îndeosebi
ţuica, au avut o largă întrebuinţare în medicina populară. O
mulţime de plante se plămădeau în ţuică, ca leacuri pentru
afecţiunile interne şi externe. Primul rând de ţuică, mai ales
când se distila a doua oară, se păstra de leac, pentru frecţii,
pansamente, etc, fiind mai tare. Plămădelile se făceau în ţuică
obişnuită şi puţine erau bolile în care nu se foloseau. Prunele
uscate se fierbeau cu apă şi undelemn; zeama se bea
dimineaţa, pe nemâncate, iar prunele se mâncau seara pentru
inflamaţia splinei. Zeama de pe prunele uscate, fierte, se
dădea copiilor mici, contra limbricilor. Coaja de prun şi de
stejar, cu oleacă de sămânţă de cânepă, se fierbeau şi decoctul
se ţinea în gură contra durerilor de dinţi. In convalescenţă în
multe părţi se dădea zeamă de prune uscate. Variante
întrebuinţări a avut oţetul obişnuit ca şi cel preparat din
borhotul rămas la distilare. Se trăgeau cu el bolnavii de
răceală, dureri de cap, junghiuri.
Compoziţia chimică: apă 87%, fructul are un conţinut
ridicat de zaharuri, hidraţi de carbon, acizi organici liberi, în
special malic, acid benzoic, pectină, săruri minerale: calciu,
magneziu, cupru, fier, fosfor, crom, iod, flor, bor, mangan,
potasiu, sodiu, vitaminele A, B1, B6, C, E, PP, beta-caroten,
albumine, celuloză, glucoză, fructoză, etc.
Acţiune farmaceutică: are proprietăţi laxative certe
precum şi diuretice, stimulente ale sistemului nervos,
combate stările de oboseală, decongestionante ale ficatului
scăzându-i chiar volumul în cazurile în care este mărit,
dezintoxicante, scad febra, relaxează ţesuturile şi starea
inflamatorie, scad aciditatea gastrică, curăţă intestinul, creşte
nivelul hemoglobinei, indicate în anemii, fortifiante naturale.
Frunzele prunului sunt diuretice, laxative, febrifuge,
vermifuge.
Se indică în următoarele afecţiuni: afecţiuni gâtului,
afecţiuni hepatice, afecţiunile inimii, anemie, astenie,
ateroscleroză, boli renale, cancer (preventiv), celulită,
colecistite, constipaţii cronice, hemoroizi, hiperaciditate
gastrică, hipertensiune arterială, hipercolesterolemie, gastrite,
inflamaţia splinei, intoxicaţii, menopauză (conţine bor care
ajută foarte mult în reţinerea estrogenului), paraziţi
intestinali, reumatism, surmenaj, tromboflebite (cuprul nu dă
voie să se formeze cheaguri şi le dizolvă pe cele existente),
ulcer stomacal şi duodenal, viermi intestinali.
Preparare: se pot consuma proaspete sau uscate în
toate afecţiunile de mai sus. Este cel mai bine să fie consumat
dimineaţa pe stomacul gol. Extern se va pune prună strivită
sau se va lăsa la muiat pentru 8 ore şi apoi se aplică.
-Prunele uscate se vor pune la muiat pentru 8 ore la
temperatura camerei în apă obişnuită, iar dimineaţa se vor
consuma fructele şi se bea apa în care au stat. Se poate face în
acest fel o cură de câteva săptămâni. Este bine să nu se
înceapă cu multe odată ci doar cu 3-4, pentru ca după ce
organismul se va obişnui să se mărească şi cantitatea la 8-10
bucăţi, care sunt suficiente dacă se vor consuma dimineaţa la
trezire, asigurând şi o defecaţie uşoară.
-Se mai pot consuma compoturi, sucuri, dulceţuri,
gemuri, etc.
-2 linguri de frunze mărunţite se vor fierbe timp de 15
minute în 250 ml apă. Se consumă 2-3 căni pe zi la
constipaţii, paraziţi intestinali, etc.
Atenţie! Diabeticii nu au voie să consume aceste fructe
mai ales în cazul celor prea coapte, sau uscate.
PUFULIŢĂ CU FLORI MICI.
Denumiri populare: limbricaş, răsgoage, sburătoare.
În tradiţia populară: se foloseşte în ceaiuri alimentare
conţinând multă vitamina C.
Compoziţie chimică: taninuri, acid cafeic, acid ursolic,
elagic, polifenoli, saponine triterpenice, saponine steroidice,
antociani, zaharuri, aminoacizi esenţiali, ulei volatil, vitamina
C, săruri minerale, clorofilă, aminoacizi, etc.
Acţiune farmacologică: coleretic, colagoge,
decongestionantă, astringentă, antiinflamatorie, dezinfectantă,
stimulează eliminarea bilei, hipocolesterolemiant, cicatrizant,
reconstituent al celulelor hepatice, prostatei, etc.
Se poate utiliza la următoarele afecţiuni: adenom de
prostată, afecţiuni hepatice, biliare, splenice, cancer de
prostată, ciroze hepatice, cistite, dischinezie biliară, enterite,
hepatite, hepatite cronice chiar evolutive, hipertensiune
arterială, hipocolesterolemie, intoxicaţii gastro-intestinale,
litiaze urinare, nefrite, pancreatite, prostatite, ulcer gastric şi
duodenal.
Preparare: praf de plantă uscată şi măcinată cu râşniţa
de cafea ( o jumătate de linguriţă o dată) se va lua de trei ori
pe zi înainte de mese cu 15 minute. Se va ţine în gură,
preferabil sub limbă timp de 10 minute după care se înghite
cu puţină apă.
-O linguriţă de plantă uscată şi mărunţită se va pune la
250 ml apă clocotită. Se va acoperi pentru 10 minute după
care se strecoară. Se poate folosi la toate afecţiunile interne
câte 3 astfel de ceaiuri pe zi în cure de lungă durată.
-Cantitate dublă de plantă se foloseşte la afecţiunile
externe. Este foarte eficientă în toate afecţiunile de mai sus cu
condiţia să se persevereze.
RAPIŢĂ.
Brassica rapa. Fam. Cruciferae.
Denumiri populare: broajbe, brojbe de vite, colză,
curechi de câmp, muştar negru, nap rotund, napi curecheşti,
napi de mirişte.
În tradiţia populară: uleiul s-a folosit şi pentru
iluminat deşi scotea mai mult fum ca ceara. Florile se
foloseau la vopsit în galben.
Compoziţie chimică: proteine, hidraţi de carbon,
substanţe minerale: calciu, fier, fosfor, potasiu, sodiu, etc.
Celuloză, glucide, grăsimi, rezine, mucilagii, vitaminele: A,
B1,B2, niacin, C, beta-caroten, în rădăcină peste 80% apă.
Acţiune farmacologică: depurativ, diuretic,
dezinfectant, emolient, expectorant, vitaminizant, nutritiv,
cicatrizant.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: angine, boli
renale, bronşite, degerături, enterite, furuncule, gută, ulcer
varicos.
Preparare: se va face din 1-2 linguri de napi mărunţiţi
sau frunze proaspete mărunţite, care se pun la 250 ml apă
clocotită pentru 10 minute, după care se strecoară. Se
foloseşte pentru afecţiunile interne. Se pot consuma 2 ceaiuri
din acestea pe zi.
-Din 4 linguriţe de plantă mărunţită se va pune la 250
ml apă clocotită. Se va lăsa pentru 10 minute acoperit după
care se strecoară. Se va folosi extern.
-Dacă se foloseşte plantă uscată se foloseşte aceiaşi
cantitate.
-Extern pe ulcerul varicos se pot pune felii de nap sau
frunze proaspete.

RĂCHITAN.
Lythrum salicaria Fam. Lythraceae.
Denumiri populare: brăileancă, călbăşoară, cârligăţea,
floarea zânei, gălbejoară, lemnie, lemnuşcă, sburătoare
bărbătească.
În tradiţia populară: se punea în scăldătoarea copiilor
ca să se îngraşe. Din tulpinile florifere se făcea un ceai care
se da copiilor săraci în sânge şi contra insomniilor. Tulpinile
florifere se fierbeau, cu decoctul acesta se făceau spălături,
iar cu plantele rămase după strecurare se pansa (cataplasme)
la umflături la gât (adenoame). Inflorescenţa în fructificaţie
se plămădea în ţuică şi se lua contra leucoreei.
Compoziţie chimică: oficinale sunt părţile aeriene
(Herba Salicariae) galo-taninuri în cantităţi remarcabile(5-
10%); salicarina, hidroxid feric, substanţe de natură
flavonoidică în flori, frunze şi tulpină aparţinând
heterozidelor greu hidrolizabile ca vitexina şi orientina, iar în
flori pigmenţi antocianici- diglicozide ale malvidolului şi
galactozide ale cianidolului, colină, glucoză, amidon, colină,
un fitoncid cu activitate antibiotică faşă de S. aureus şi
baccilii dizenterici, substanţe antibiotice, pectine, carotenoizi
4-5% substanţe minerale, urme de ulei volatil, etc.
Acţiune farmaceutică: datorită tanoizilor, uleiului
volatil, a celorlalţi compuşi şi substanţe antibiotice, pe lângă
acţiunea de precipitare a proteinelor, extractele obţinute au
acţiune astringentă, antidiareică şi inhibantă asupra
dezvoltării florei microbiene patogene intestinale. Împiedică
fermentaţia intestinală. Se utilizează intern sub formă de
decoct, pulbere sau extract fluid în diareile baccilare. Se
recomandă şi la sugari. Extern ca astringent şi cicatrizant în
special în ulcerele varicoase. Intră în compoziţia ceaiului
antidiareic.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: colite de
fermentaţie, dermatoze diverse, diaree, dizenterie, eczeme
zemuinde, epistaxis, flux menstrual dereglat, hemoptizie,
hemoragii gastro-intestinale, intertrigouri, leucoree,
metroragii, prurit vulvar, răni, ulcer varicos, urticarie,
vaginite.
Preparare:- o linguriţă de plantă mărunţită la 250 ml
apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute după care se
strecoară şi se pot consuma 2-3 ceaiuri pe zi.
-Cantitatea de plantă se dublează şi se va folosi sub
formă de comprese, irigaţii vaginale sau băi.
RĂCHITA.
Salix fragilis (viminalis) Fam. Salicaceae.
În tradiţia populară: din lemnul moale se făceau
diferite obiecte casnice. Ramurile se foloseau la garduri. Din
coaja de răchită primăvara se făceau fluiere, tilinci, etc.
Răchita ca şi salcia s-a folosit pentru vopsitul în galben şi
verde. Pentru diferite nuanţe de galben se întrebuinţau
mugurii, vârfurile ramurilor şi coaja, uneori în amestec cu
alte plante, ca dropiţă, măr, etc.
Era un leac obişnuit contra frigurilor. Se fierbeau
frunzele, în lipsa lor coaja, până lăsau tot mustul; înainte de
a-l lua frigurile, bolnavul bea decoctul câte un păhărel, pe
inima goală.
Compoziţie chimică: salicina, care se dedublează în
glucoză şi saligenină sau alcool salicilic. Tanin de natură
catehenică, rezine, şi alţi componenţi de natură flavonică sau
heterozide. Amenţii conţin substanţe estrogene. Derivaţii
salicilaţi naturali au servit ca model pentru sinteza aspirinei.
Acţiune farmaceutică: în medicina empirică coaja a
fost utilizată încă din antichitate ca tonic, febrifug şi
antireumatismal. Ulterior s-a demonstrat pe cale
experimentală că saligenina se dedublează în organism în
acid salicilic care îi imprimă acţiunea antipiretică şi
analgezică şi deci utilizarea ca febrifug şi calmant al durerilor
reumatice are o bază ştiinţifică. Din scoarţă au efecte
sedative, în insomnii şi calmante ale durerilor uterine.
Se utilizează în următoarele afecţiuni: dureri diverse,
hemoragii, hiperhidroză, insomnii, pentru oprirea secreţiei de
lapte la înţărcat, răni purulente, ulceraţii.
Preparare: se utilizează scoarţa.
-Un vârf de cuţit se face praf după uscare şi se ia în
gură cu puţină apă, înlocuind foarte bine aspirina. Se poate
lua de 3 ori pe zi.
-O linguriţă de praf de plantă, se va pune la 250 ml apă
clocotită după ce s-a măcinat sub formă de praf. Se acopere
pentru 10 minute după care se strecoară. Se poate consuma 2
ceaiuri pe zi.
-O cantitate de 2 linguriţe de coajă se va fierbe pentru
10 minute, apoi se strecoară. Se va folosi extern.
-Ameţii se folosesc câte o linguriţă pusă în 250 ml apă
clocotită. Se strecoară, după care se pot consuma 2 astfel de
ceaiuri pe zi în cazurile în care se doreşte suplimentarea cu
estrogeni. (Mai eficientă este tinctura care se face din 20 g de
ameţi la 100 ml alcool de 70. Se ţine 15 zile apoi se
strecoară. Se poate folosi în funcţie de afecţiune între 10- 50
picături de 3 ori pe zi diluate cu apă).
RĂCULEŢ.
Polygonum bistorta Fam. Polygonaceae.
Denumiri populare: buruiana rândunicii, cârligată,
ghinţură, iarba balaurului, iarbă roşie, iarba şarpelui, lemn
dulce, moţul curcanului, nodurar, rădăcina şarpelui, troscot,
ţâţa fiului.
În tradiţia populară: rizomul pisat şi plămădit în
rachiu se lua contra diareei şi a durerilor de stomac. Uscat şi
pisat, se presăra pe rănile cu viermi, ori se fierbea şi se spăla
cu decoct.
Compoziţie chimică: rizomul conţine tanin în cantitate
mare alături de alte substanţe active.
Acţiune farmaceutică: este un astringent puternic
folosit intern în diaree iar extern la inflamaţiile cavităţi bucale
(afte, stomatite), hemostatic, în hemoroizi, fisuri anale, etc.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: afte, diaree,
dureri de stomac, enterite, fisuri anale, fisuri ale sânului,
hemoragii uterine sau de altă natură, hemoroizi, incontinenţă
urinară, stomatite.
Preparare: -o linguriţă de rizom se va pune mărunţit la
250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute după care
se strecoară. Se vor putea consuma 2-3 căni din acestea pe zi
în afecţiunile de mai sus.
-2 linguri se vor pune la 500 ml apă şi se fierb pentru 5
minute după care se strecoară. Se vor folosi extern.
-un litru de vin de struguri de bună calitate se pune cu
20 g de rizom mărunţit pentru 8 zile, timp în care se agită de
mai multe ori pe zi. Se strecoară şi se va lua câte 50 ml de trei
ori pe zi.
-50 g de rizom se va pune la 250 ml alcool alimentar de
70. Se va ţine timp de 15 zile agitând des. Se va lua câte 10
picături-o linguriţă de 3 ori pe zi, până la vindecare.
-Cu rizom uscat şi mărunţit şi cu unt de cacao se va
face un supozitor util în tratarea hemoroizilor.
RĂSCOAGE.
Chamaenerion angustifolium.
Denumiri populare: biscău, bârsacău, ceaiul lui Ioan,
iarba Sfântului Ioan, prisăcan, pufuliţă, răchiţică, răscoace,
sburătoare de pădure.
În tradiţia populară: se culegea cu alte plante, la
Sânzâiene şi se folosea contra frigurilor. Ceaiul îndulcit cu
miere se folosea contra diareilor grave. Se făceau boli
bolnavilor de tulburări psihice, epilepsie şi friguri. Se mai
făceau din tulpini florifere un ceai pentru dureri de inimă.
Compoziţie chimică: frunze, flori, rădăcină este planta
cea mai indicată fiind uşor de obţinut, conţine: tanin, acizi
triterpenici, saponine, mucilagii, zahăr, polifenoli, ulei
volatil, antocianini, vitamina C, săruri minerale, etc.
Acţiune farmaceutică: astringentă folosită mai ales în
afte şi afecţiunile gurii. Depurativă, hemostatică, diuretică,
coleretică, colagogă, diminuează inflamaţiile, curăţă ficatul
şi-l reface, ajută la afecţiunile prostatei, elimină toxinele din
corp, reface rinichii.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afte, boli
renale sau urinare, cancer, ciroze, diaree, hepatite, enterite,
gastrite, hemoragii, leucoree, incontinenţă urinară, prostatite,
răni, retenţie urinară.
Preparare: 2 linguriţe de plantă se vor pune mărunţite
la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute după
care se strecoară. Se pot consuma 2-3 ceaiuri pe zi perioade
lungi, eventual cu pedicuţă. Extern se foloseşte cantitatea
dublă de plantă.
REVENT.
Rheum palmatum Fam. Polygonaceae.
În tradiţia populară: se cultiva prin grădini şi parcuri
ca plantă ornamentală şi culinară, împreună cu reventul
chinezesc a cărui rizomi se folosesc în farmacie. Se
întrebuinţau pentru combaterea indigestiilor, constipaţiei şi
diareei.
Compoziţie chimică: în scopuri medicale se folosesc
rizomul (axus napiform) şi rădăcinile, decorticate (Rhizoma
Rhei mundatae) glucozizi antranolici şi antrachinonici în
formă glicozidică sau liberi, reduşi sau oxidaţi, alături de
oxalat de calciu, emodina (reumomemodina identică cu
frangualemodina, acidul frangulinic), izoemodina sau
rabarberona, fisciona (reocrisidina, eterul metilic al emodinei,
parietina, acidul metilcrizofenic), reocrisina (glicozidul
fiscinei) acidul cassinic, crizofanolul, crizofaneina, glicozidul
crizofanului, alizarina, tanin, rezine, etc.
Conţinutul în compuşi antracenici variază de la 2,5-
4,5%, iar raportul între compuşii antrachinonici şi antranolici
este de 2:1. Mai conţine: reină, galotanuri, acid galic, o rezină
cu acţiune drastică, sterine, pectine, mucilagii, zaharuri, acid
cinamic, ulei volatil, enzime: oxidază şi antraglicozidază.
Acţiune farmacologică: preparatele de revent sunt
recomandate în doze mici ca stomahic datorită acţiunii
amaro-tonice a substanţelor taninoase. În doze mijlocii au
acţiune laxativă, iar în doze ridicate, acţionează ca un
purgativ catarctic. Acţiunea purgativă are loc după 8-10 ore,
cu fecale colorate în galben sau brun. Purgaţia este frecvent
urmată de constipaţie, datorită acţiunii rheo-tanoglicozidelor.
Substanţele colorate din revent trec în secreţia sudorală,
urinară şi lactată. Urina, dacă este acidă, este colorată în
galben-brun, iar dacă este alcalină este colorată în nuanţe spre
roşu. Secreţia lactată conţine principii activi ai reventului şi
acţionează purgativ asupra sugarului.
Sunt contraindicate în stările hemoroidale şi în
congestia organelor bazinului. De asemenea sunt
contraindicate la femeile care alăptează şi la bolnavii cu
diateză oxalurică, deoarece conţin oxalaţi.
Nu se administrează persoanelor constipate, deoarece
de multe ori după acţiunea purgativă se instalează constipaţia.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: afecţiuni
inflamatorii ale micului bazin, afecţiuni hepatice, alcoolism,
anemie, anorexie, atonie gastrică, colite, dizenterie, diaree,
dispepsii, dischinezie biliară, gastralgii, helmintiaze, varice.
Preparare: praf- 0,01-0,05 g ca stomahic, tonic amar.
Laxativ: 0,05-0,10 g. Ca purgativ 0,25-1 g. Este preferabil ca
praful să se pună în caşete fiind mai uşor de verificat doza la
orice farmacie.
-Tinctura 50 g plantă mărunţită la 250 ml alcool
alimentar de 70. Se va lăsa timp de 15 zile apoi se strecoară.
Doza 2-4 ml ca stomahic.
-O linguriţă se va pune ca stomahic, 1,5 ca laxativ şi 2
linguriţe ca purgativ. Se vor pune la 250 ml apă clocotită
(plantă bine mărunţită). Se va acoperi pentru 10 minute după
care se strecoară. Se pot consuma în funcţie de afecţiune între
1-3 căni pe zi.
RICIN.
Ricinus comunis Fam.Euphorbiaceae.
Denumirea populară: boabe de turbă, căpuşe, cârlig,
cicer, floare boierească, recin, riţin.
În tradiţia populară: ca purgativ se luau 3-6 seminţe
în lapte ori pisate şi puse în lapte acru. Seminţele se puneau
într-o sticlă, care se învelea cu o cocă din mălai şi apoi se
punea în cuptor. După ce se cocea mălaiul, se scotea sticla şi
cu conţinutul din ea se ungeau bolnavii de podagră.
Compoziţie chimică: seminţele de ricin conţin peste
50% grăsimi, 20% proteine, cantităţi mici de glucide, săruri
minerale şi apă. Uleiul de ricin este un amestec de gliceride
ale acizilor graşi între care în cantitate predominantă este
acidul ricinoleic. În uleiul de ricin se mai află acizii oleici,
stearici, linoleici, etc. În seminţe s-a identificat un alcaloid
ricinina puţin toxic şi lipază; o taxoalbumină; ricina 0,2%;
enzime şi vitamina E.
Acţiune farmaceutică: datorită acidului ricinoleic,
uleiul de ricin are proprietăţi purgative. Ricina este o
toxalbumină care produce aglutinarea globulelor roşii.
Datorită ricinei consumul a 10 seminţe de ricin, determină
moartea unui adult în 3-4 zile. Se citează cazuri când 3-4
seminţe au produs intoxicaţii mortale. Acidul ricinoleic
stimulează chemoreceptorii din mucoasa intestinului subţire,
rezultând creşterea peristaltismului. Se administrează ca
purgativ în doze de 20-50 ml odată. Se poate folosi şi de către
copii 5-10 g. o dată.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: alopecie,
bătături, cheratoze senile, constipaţie, negi, papiloame, pete
de ficat, veruci seboreice.
Preparare: se va folosi doar uleiul de ricin de la
farmacie. Ca doză se va folosi câte o linguriţă o dată sau la
copii în funcţie de vârstă- 2 g pe an de vârstă.
-Pentru tratarea negilor se vor unge seara cu ulei în
fiecare seară până la dispariţie. La fel se procedează şi la
celelalte afecţiuni.
-Pentru seboree, se va lua ulei de ricin în combinaţie
1\1 cu apă de colonie.
-Pentru constipaţie se indică 3-4 seminţe în lapte. Se
lasă să stea 3-4 ore, după care se strecoară şi se consumă
laptele.
-Se pensulează genele pentru creşterea lor frumoasă.
-Se pune pe pielea capului. Se acopere pentru 2 ore cu
naylon, după care se spală cu şampon sau cu gălbenuş de ou
pentru creşterea părului şi alopecii.
-Ulei de ricin 80 ml cu 5 g de esenţă de Bergamote (de
la farmacie) se fac frecţii pe piele, pentru intensificarea
circulaţiei, în special înainte de venirea iernii la mâini,
picioare, nas, urechi.
- 1-2 gălbenuşuri de ou, se amestecă cu o linguriţă de
ulei de ricin şi cu puţin rom. Se pune pe cap, se freacă, după
30 de minute (timp în care a stat acoperit), cu multă apă, fără
nici un şampon sau săpun. Este cel mai eficient pentru
creşterea părului. La clătire se poate folosi şi puţin suc de
lămâie în apa cu care se clăteşte părul.
RIDICHE ROZĂ.
Raphanus sativus Fam. Cruciferae.
În tradiţia populară: era leac obişnuit contra tusei. Se
scobea o ridiche, se punea în ea miere şi se cocea, apoi se bea
seva din ea, dimineaţa, câte o linguriţă. Zeama de ridiche se
lua contra durerilor de pântece şi contra regurgitărilor.
Acţiune farmaceutică: considerată ca remediu
antiscorbutic, diuretică în litiaza biliară (sub formă de suc),
stimulent şi expectorant (sub formă de sirop). Stimulent al
secreţiei biliare. Frunzele de ridichi sunt foarte bogate în
minerale. Se pot folosi în diferite salate sau se pun la ciorbe.
Se foloseşte ca şi cea neagră având aceleaşi
componente are şi aceleaşi efecte şi mod de administrare.
RIDICHE NEAGRĂ.
Raphanus sativus niger Fam. Cruciferae.
Denumiri populare: arape, aripane, rădiche, rădiche
de grădină, răghiţi, redichi, rădiche tomnatică, rădiche de
vară, rădiche de iarnă.
În tradiţia populară: se folosea pentru erizipel; cu
inimă de ridiche neagră amestecată cu săpun, se freca partea
bolnavă. Se rădea se presăra cu sare măruntă, se înăbuşea, se
lăsa să stea 24 ore, apoi se storcea din zeamă în urechi celor
ce nu auzeau bine.
Unii o scobeau, miezul scos îl presărau cu sare, îl
puneau apoi înapoi în scobitură, şi o puneau în pământ timp
de 3 zile, după care o scoteau şi storceau zeama din ea în
urechile celor care nu auzeau bine în 3 zile la rând, o dată pe
zi.
Ridichea neagră era un leac obişnuit în bolile de
plămâni. Se scobea, se umplea cu miere şi hrean, ori zahăr
candel, se cocea şi zeama din ea se dădea contra tusei şi
durerilor de piept. Se rădea se amesteca cu morcovi raşi, se
punea în apă şi se lăsa să plămădească o zi, două, apoi apa de
pe ele se lua, mai multe zile de aprindere şi tuberculoză.
Pentru umflături la burtă, se mânca o ridiche rasă, pe
inima goală, o săptămână. Cu ridiche neagră şi catran se
tratau diareea şi dezinteria.
Compoziţie chimică: rafanol (esenţă sulfurată),
tocoferol, ulei volatil, celuloză, pectine, fibre, vitaminele A,
B1, B2, niacin, C, acid folic, săruri minerale cu potasiu,
magneziu, calciu, fosfor, fier, clor, zinc, siliciu, sulf, seleniu,
hidraţi de carbon, etc.
Acţiune farmaceutică: antiseptic, depurativ, ajută la
diminuarea calculilor, tonifiază stomacul, măreşte cantitatea
de bilă secretată, purifică sângele, curăţă mucoasele,
antialergice, stimulentă a celulei hepatice şi renale, tonic
respirator, sedativă, bactericidă puternică, stimulează pofta de
mâncare, curăţă articulaţiile de depuneri, purifică de
asemenea organismul prin eliminarea reziduurilor, întăreşte
părul, vindecă afecţiunile căilor respiratorii
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: acnee, afecţiuni
hepatice, afecţiuni pulmonare, alergii, anorexie, artrită, atonie
digestivă, astm bronhic, boli tiroidiene, boli de inimă,
bronşite cronice sau acute, cancer, (din evul mediu se
cunoştea faptul că “elimină tumorile maligne din viscere”,
colecistite, demineralizare, dischinezii biliare, dispepsii,
dureri diverse, eczeme, fermentaţii intestinale, ficat colonial,
gută, hepatite, icter, inapetenţă, litiaze urinare şi biliare,
migrene, nevralgii, nevroze, rahitism, reumatism degenerativ,
rinite, sciatică, sinuzite, traheobronşite, tulburări digestive,
tuse, urticarie, viermi intestinali.
Preparare: se consumă la orice masă fiind foarte utilă
mai ales dacă se vor consuma totodată şi frunzele.
-Suc câte o lingură de trei ori pe zi înainte de mesele
principale.
-Suc de ridiche câte 20 ml pus în 200 ml suc de
morcovi şi altele (pătrunjel, ţelină sau chiar fructe), consumat
de trei ori pe zi.
-Un pahar de suc de ridiche amestecat cu tot atâta
miere. Se va lua câte o linguriţă de mai multe ori pe zi în
afecţiunile respiratorii sau celelalte.
-Suc de ridichi cu care se face gargară în afecţiunile
stomatologice sau ale gurii.
-Aplicaţii de ridichi rase pe locul dureros simple sau în
amestec cu alcool. Se ţin până la trecerea durerii.
-Suc în amestec cu apă se aplică extern sau se consumă
intern câte 400 ml pe zi.
-Cataplasme cu ridiche rasă aplicată la afecţiunile
interne respiratorii sau ale gâtului.
RODIA.
Punica granatum Fam. Punicaceae.
În tradiţia populară: scoarţa rădăcinii se întrebuinţa
contra teniei.
Compoziţie chimică: fructele bogate în zahăr, acid
citric, acid malic, vitamina C, iar scoarţa fructului conţine
tanin dar nu conţine peletierină şi nici pseudopeletierină.
Sulfatul de peletierină asociat cu tanin a fost utilizat ca
tenifug. Scoarţa rădăcinii conţine alcaloizi derivaţi ai
piperidinei care este compus racemic; un derivat al
tropinonei, numit pseudo-peletierina; tanin, substanţe
minerale, în special oxalat de calciu, etc.
Acţiune farmaceutică: întrucât la noi nu se găseşte
decât fructul nu are rost să enumerăm celelalte efecte ale
tratamentelor ci numai să spunem că fructele ca efect sunt
similare cu cele de cais( cu aproximaţie) În plus mai putem
spune că sunt utile în tratarea teniei (decoct din scoarţă).
RODUL PĂMÂNTULUI.
Arum maculatum Fam. Araceae.
Denumiri populare: aron, baltag, barba lui Aron,
calendarul- codrului, ceapa zânelor, cocoşoaică, ghimber
nemţesc, limba broaştei, limba vacii, mărect, murt, piciorul
viţelului, porumbul cucului, porumbul şarpelui, purcei,
rădăcină de friguri, săgeată, ungurean.
În tradiţia populară: frunzele plantei se puneau pe
răni şi bube infectate. Rănile infectate şi cangrenoase se
spălau cu decoctul plantei şi se ungeau cu alifie preparată din
rădăcini şi frunze pisate şi amestecate cu grăsime. In unele
părţi, se picura laptele ce curgea din planta pisată, ori se pisa
rădăcina şi se presăra pe rană. Contra hemoroizilor, se pisa,
se amesteca cu miere şi se lua pe nemâncate sau se plămădea
în rachiu şi se bea. Ceaiul din frunze ori rădăcină pisată şi
pusă în lapte se lua de 2 ori pe zi, dimineaţa şi seara, pentru
astm. Se mai folosea, plămădit în vin alb, la vătămătură şi
constipaţie.
Compoziţie chimică: tuberculul conţine saponine,
amidon, aroină, mucilagii, gume, substanţe grase, zahăr,
substanţe minerale, substanţe toxice (aroină, aronică,
aroidină, conicină), compuşi cianici, saponine, glicozizi, etc.
Consumată în cantităţi mari sau necorespunzător poate
provoca paralizia sau chiar moartea.
Proprietăţi farmaceutice: acţiune antihelmitică,
antinevralgică, purgativ, vomitiv, antiasmatic,
antihemoroidal, antiinflamator (extern), antialgic (extern),
vulnerară, etc.
Se foloseşte în următoarele afecţiuni: astm bronhic,
dureri diverse(extern), hemoroizi, inflamaţii (extern), răni,
umflături, viermi intestinali.
Preparare: o linguriţă de plantă uscată şi mărunţită se
va pune la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute
după care se strecoară. Se amestecă cu tot atâta lapte şi se
consumă în cursul unei zile cu linguriţa.
-O linguriţă de plantă mărunţită se va pune la 250 ml
apă clocotită. Se va lăsa timp de 10 minute acoperit după care
se ca strecura. Se amestecă cu miere după gust şi se consumă
cu linguriţa în cursul întregii zile.
-20 g de tuberculi mărunţiţi sau plantă uscată, se vor
pune la 250 ml alcool alimentar de 70. Se acopere pentru 15
zile. Se strecoară. Se va consuma câte o linguriţă, diluată cu
apă, în afecţiunile de mai sus.
- În astm şi hemoroizi o linguriţă de frunze mărunţite
sau tuberculi zdrobiţi se pun în 250 ml apă clocotită. Se
acopere pentru 10 minute după care se va consuma ceaiul în
amestec cu lapte 1\1 cu linguriţa în cursul unei zile.
ROIBĂ.
Rubia tinctorum Fam. Rubiaceae.
Denumiri populare: broci, garanţă, iarbă de margine,
iarbă vopsitoare, paţachină, rudă, rughie, ruibă, rumele,
ştevie.
În tradiţia populară: era cultivată prin grădinile
ţărăneşti pentru că are în rădăcină un preţios colorant natural
roşu.
Compoziţie chimică: în scopuri medicinale se
întrebuinţează rădăcinile (Radix Rubiae) rădăcinile conţin
glicozizi oxiantrachinonici (alizarină, purpurina, etc),
glicozizi. În unele ţări rădăcinile se folosesc pentru
medicamente folosite la litiaza renală.
Acţiune farmaceutică: se pot folosi pentru prevenirea
calculilor în special fosfatici, diuretice, saluretice, emenagog,
tonic, dizolvă calculii în special cei fosfatici, elimină
spasmele, provoacă apariţia ciclului întârziat.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: cistite,
colică renală, litiază urinară, nefrite, pielo-nefrite,
insuficienţă renală.
Preparare: se poate folosi preparatul Tiruco (extract
fluid de rădăcină de Roibă) de 3 ori pe zi câte 20-30 picături.
-Pulbere de rădăcină se poate lua câte 1 g de trei ori pe
zi.
-10 g pulbere de plantă se va pune în 250 ml apă
clocotită. Se acopere pentru 10 minute după care se strecoară.
Se poate consuma de trei ori pe zi câte o cană din aceasta
înainte de mese.
-Tinctură- 50 g de rădăcină mărunţită, preferabil
măcinată cu râşniţa de cafea se va pune în 250 ml alcool
alimenat de 70. Se agită zilnic, seţine la temperatura camerei
pentru 15 zile după care se strecoară. Se va lua câte 10
picături- 1 linguriţă diluată cu apă de 3 ori pe yi, preferabil cu
15 minute înainte de mesele principale.
Vopsitorie: rădăcina colorează frumos în roşu.

ROINIŢĂ SAU IARBA STUPULUI.


Melissa officinalis Fam. Labiatae.
Denumiri populare: alămâiţă, buiede de miros frumos,
buruiană pentru albine, buruiana stupilor, busuioc broştesc,
busuiocul câmpului, busuiocul calului, busuioc de munte,
busuiocul stupului, cătuşnică, creţişoară, floarea stupilor,
iarba albinelor, iarba roilor, iarbă creaţă, izmă, izmă de
grădină, izmă sălbatecă, izma stupilor, lămâiţă, mătăciune,
melisă, mintă, motoacă, poala Sfintei Mării, răstupească,
roişte, stupelniţă, tămâiţă, tămâioară, urzică înţepoasă,
voioşniţă de albine.
În tradiţia populară: ceaiul şi decoctul din frunze sau
tulpinile florifere se luau în dureri de dinţi, dureri de stomac,
colici şi diaree, precum şi contra durerilor de piept. Vinul de
roiniţă se întrebuinţa la astm. Cu extractul, preparat din o
parte flori şi 3 părţi alcool, se făceau frecţii contra durerilor
reumatice.
Compoziţie chimică: În scopuri farmaceutice se
recoltează frunzele (Folium Melissae) frunzele conţin ulei
eteric 0,20-0,30%, substanţe pectice, rezine, citral, citronelal,
citronelol, geraniol, linalol, şi alţi derivaţi terpenici, tanin,
acid cafeic, acid ursolic, acid oleanolic, principiu amar, etc.
Acţiune farmacologică: carminativ, coleretic,
antispasmodic gastro-intestinal, stomahic, antiemetic,
antidiareic, calmează stările nervoase, reduce stresul şi
depresiile, greţurile, vărsăturile, starea de nervozitate, ajută la
dismenoreei, coleretic, carminativ, sedativ. Este foarte bun în
tulburările digestive după mese. Extern: antiseptic,
cicatrizant.
Intră în componenţa ceaiurilor anticolitic, aromat,
contra colicilor nr 2 şi laxativ nr 2.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: aerofagie,
anemie, angină pectorală, angoase, anorexie, atonie gastrică,
cardiopatie ischemică, celulită, colici abdominale şi
intestinale chiar şi la copii, colite cronice, constipaţie, crampe
musculare, dezechilibru nervos, diaree, digestie lentă,
dischinezie biliară, dismenoree, dureri diverse, dureri uterine,
duodenită, eczeme zemuinde, emotivitate, enterocolită
cronică, febră, frigiditate, gastrită cronică, gastrită hiperacidă,
greţuri, halenă, hipermenoree, hipoaciditate, indigestie,
infarct miocardic, insomnie, insatisfacţii sexuale la tinerele
femei, insuficienţă cardiacă şi circulatorie, litiază biliară,
menopauză, menstre dureroase, meteorism, metroragie,
migrenă, neurastenie, oboseală nervoasă, palpitaţii, prostatită,
prurit, răni, sarcină, sincopă, sindrom dispeptic, spasme
gastro-intestinale, stări nervoase, tulburări digestive, tulburări
neuro-vegetative, tulburări ovariene, ulceraţii, ulcere de
gambă, ulcer gastric şi duodenal, vertij, zgomote în urechi.
Preparare: - o linguriţă de frunze mărunţite se va pune
la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute după
care se strecoară. Se pot consuma 2 ceaiuri pe zi.
-Se dublează cantitatea de plantă la folosirea externă şi
se foloseşte pentru cataplasme şi băi.
-Se pune la un litru de vin 2 linguri de plantă mărunţită.
Se ţine timp de 8 zile după care se strecoară. Se va lua câte 50
ml în afecţiunile de mai sus. Copiii pentru poftă de mâncare
sau alte afecţiuni vor lua o linguriţă înainte de mese cu 10
minute.
-Tinctură din 50 g frunze mărunţite puse în 250 ml
alcool de 70. Se va ţine timp de 15 zile după care se
strecoară. Se va lua câte o linguriţă diluată cu puţină apă de
trei ori pe zi.
ROSTOPASCĂ.
Chelidonium majus Fam. Papaveraceae.
Denumiri populare: ai de pădure, alândurişe, buruiană
de cele sfinte, bureţi de sângine, galbenă, buruiană de negi,
buruiană de pecingine, buruiană de tătarcă, buruiene sfinte,
calce mare, chica maramgie, crucea voinicului, gălbinele,
godie, hărmiaiu, hilindunea, iarba rândunicii, lăptiugă, mac
sălbatec, măselariţă, negeloasă, oiască, paparună, plescăniţă,
sălăţea, scalce mare, scânteiuţă, tătărcele.
În tradiţia populară: sucul lăptos al plantei era un leac
obişnuit contra negilor, punându-se de mai multe ori pe ei. În
multe părţi frunzele sau telul cu care se frecau negii se arunca
în locul de unde se luau. Cei care aveau pecingine se ungeau
mai întâi cu sucul plantei ori o spălau mai întâi cu zeamă
călduţă de rostopască, iar după acea puneau frunza pe ea. Se
mai făcea cu planta spălături pe cap contra mătreţii. Latexul
se mai punea pe bube dulci.
În multe părţi se făceau cu el pansamente la umflături
şi scăldători contra durerilor de picioare. Se mai fierbea
planta şi se punea cu mălai la umflături şi în comprese la
ochi, pentru albeaţă.
Pentru panariţiu şi beşică se luau frunzele şi se aplicau
pe ele, ori se spălau cu decoct, însă numai când nu era
deschis, în răni.
Deşi veninoasă, dozată cu grijă, a avut variate
întrebuinţări interne. În multe părţi, ceaiul din tulpini florifere
sau planta plămădită în rachiu se lua contra gălbinării.
Ceaiul se dădea în boli de ficat şi rinichi. Plămădită în
rachiu se mai lua contra frigurilor şi vătămăturii.
În Banat, se fierbea şi cu alte plante se lua contra tusei
grele, dimineaţa şi seara. În Bucovina, decoctul se lua la
inflamaţia splinei, căpătată de cei care boleau mult de friguri;
se făceau băi din mai multe viţe de rostopască cu rădăcină cu
tot. După ce fierbea se turna într-un vas mare, se punea
bolnavul în baie, când era numai călduţă, cu picioarele până
la gleznă, sub tălpi îi puneau tuleiele şi frunzele fierte, iar o
parte o puneau pe un ştergar şi îl legau la pântece cu ele. În
baie rămânea cam un sfert de oră, apoi ieşea afară, se învelea
bine şi stătea învelit până transpira bine. Băile se repetau
până se vindeca.
Tulpinile florifere, se mai foloseau, fierte în lapte cu
pătrunjel de câmp, contra blenoragiei.
În unele părţi ale Moldovei se punea în apa cu care se
spălau pe cap. Se mai folosea contra muşcăturilor de şarpe şi
de insecte.
Compoziţie chimică: în scopuri terapeutice se
utilizează părţile aeriene (Herba Chelidonii) conţin: alcaloizi-
chelidonină, cheleritrină, chelidonina, oxichelidonina,
berberină, sanguinarină, sparteină, coptisina,
metochelidonina, sanguinarina, dinalocriptopina, protopina,
hemochelidonină, cheleritrină, etc.
Acţiune farmaceutică: acţiune antispastică de tip
papaverinic, fiind mai puţin toxic şi sedativ, vasodilatator
coronarian, antispastic biliar, antimicotic, antitumoral,
sedativ- relaxează musculatura netedă a vaselor mari şi în
special al coronarelor, decongestiv hepatic indicată mai ales
în afecţiunile ficatului şi vezicii biliare, chiar ciroze hepatice
incipiente, acţiune fiind în special spasmolitică, măreşte
secreţia biliară şi îşi însumează acţiunile, când sunt asociate
colagogelor şi colereticelor datorită totalului alcaloidic.
Alcaloizii în special chelidonina şi homochelidonina au
acţiune similară morfinei asupra miocardului, prezentând o
acţiune sedativă şi chiar narcotică asupra centrilor nervoşi
superiori.
Stimulează respiraţia, efect antitumoral de tip
colchicinic, citostatică, antimicotică, antialgică. Ajută la
scăderea tensiunii arteriale, diminuează tonusul musculaturi
netede din intestine, uterin, etc. Din această cauză se indică şi
în cazul durerilor la acest nivel.
Efectul antibiotic este şi el foarte puternic pentru o serie
de germeni patogeni.
Extern: rubefiantă, detersivă, caustică, vezicantă,
cheratolitică, antiseptic, antibacteriană, mitoclozică,
citotoxică, citostatică, antitumorală, trofic, cicatrizantă.
Produsul vegetal intră în compoziţia ceaiului hepatic nr
2.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: acnee,
afecţiuni hepato-biliare, afecţiunile splinei, angină pectorală,
astm bronhic, bătături, cancer, cefalee, chelie, colecistită,
dischinezie biliară, dureri de ficat, eczemă, epidermofiţie,
fistule, gastrită, hepatită cronică, herpes rebel, hipertensiune
arterială, icter, insuficienţă cardiacă, litiaze biliare, lupus,
negi, parazitoze intestinale, pilozitate excesivă, psoriazis,
răni, tuberculoză, tumori, tuse spastică, ulcer duodenal, ulcer
varicos (plăgi atone, vechi).
Preparare: o jumătate de linguriţă de plantă mărunţită
se pune la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute
apoi se strecoară. Se va lua câte o lingură la 3 ore, fiind doza
pentru o zi. In caz de dureri se mai ia o porţie a doua zi.
-Se va pune o linguriţă de plantă mărunţită la 250 ml
apă şi se lasă de seara până dimineaţa. Se strecoară şi planta
rămasă după strecurare se va pune în alte 250 ml de apă
clocotită. Se acopere pentru 10 minute după care se strecoară.
Se poate consuma în 24 ore în afecţiunile interne sau extern.
-Peste 2 linguri de plantă mărunţită se va pune un litru
de vin fierbinte. Se va lăsa pentru două zile după care se
filtrează. Este foarte util în afecţiunile ficatului, splinei sau
alte afecţiuni interne. Se poate lua 30-50 ml o dată, dar se
poate lua de trei ori pe zi înainte de mesele principale.
-Tinctură din 50 g plantă mărunţită uscată sau
proaspătă care se va pune la 250 ml alcool alimentar de 70.
Se va lăsa apoi timp de 15 zile la temperatura camerei agitând
des, după care se strecoară. Doza 40 de picături o dată şi se
va putea lua de 3 ori pe zi, în diluţie cu puţină apă.
Extern: în tuberculoza pielii: se amestecă 30 g pulbere
fină de plantă după ce a fost cernută, 15 g lanolină şi 15 g
vaselină; se adaugă 10 picături de acid fenic; se unge rana, iar
pansamentul se va menţine timp de 2-3 zile. Se va schimba
apoi şi se continuă aşa până la vindecarea deplină.
-Praf de plantă aplicat direct pe răni şi obţinut din
plantă uscată şi măcinată cu râşniţa de cafea.
-Suc de rostopască obţinut din planta proaspătă se va
aplica pe negi şi pe veruci sau în cazurile în care se doreşte
dispariţia părului de prisos, de mai multe ori pe zi, până la
vindecare.
-Planta proaspătă se spală, se trece prin maşina de carne
(sau mai bine se mărunţeşte cu mixerul cine are), apoi se va
pune între două bucăţele de pânză şi se aplică local extern
pentru o oră, după care se spală cu apă caldă.
- 2 linguriţe de plantă se vor pune în 3 litri de apă
clocotită. Se acopere pentru 10 minute după care se filtrează.
Se va folosi la spălarea pe cap în cazul alopeciei sau contra
mătreţii.
ROTUNJOARĂ.
Glechoma hederaceum Fam. Labiatae.
Denumiri populare: brâncă, buruiană rotundă de bube,
buruiana leacului, buruiana zgaibei, buruiană de orbalţ,
cătuşnica, coada ielelor, creasta văilor, frunză de zgaibă,
iarba cârtiţelor, iarba mătricilor, iedera zânelor, mărul
lupului, nejălnică, orbalţ, pelungoasă, peperul apelor,
prelungioasă, pristinioară, rănunchioară, rotundioară, silnică,
supărare.
În tradiţia populară: frunzele crude ori decoctul celor
uscate erau leacuri obişnuite contra bubelor şi umflăturilor. În
multe părţi, se punea în băi la picioare, contra mătricilor sau
varicelor. Se alegeau tulpinile care aveau pe ele gale,
asemănătoare cu varicele.
În ţinutul Neamţului, era mult întrebuinţată, pentru
durerile de urechi. Dacă erau dureri mai mici se afumau în
dreptul urechii cu un amestec de rotunjoară şi boate (Tageta
erecta). Dacă durerile erau mari se turna în ele zeamă de
rotunjoară (silnic).
Decoctul plantei se bea şi se făceau spălături, iar restul
se punea în pansamente, contra durerilor de cap.
În alte părţi se folosea contra erizipelului. În Bucovina
se fierbea cu mintă neagră şi alte flori, cu un ou sau două,
apoi amestecul se punea pe o frunză de brusture şi se lega cel
bolnav.
Cei care aveau erizipel la ochi, puneau planta la ceafă şi
o descântau de 3 ori. Ceaiul se bea contra tusei, afecţiunilor
de piept şi a tuberculozei.
Fiartă în vin se lua contra paraliziei. Se făceau băi
calde pentru vindecarea paraliziei. Ceaiul din frunze ori
tulpini uscate se lua în boli de ficat şi rinichi.
Compoziţie chimică: conţine substanţe amare,
substanţe grase, saponozide, tanin, ceruri, rezine, colină, ulei
volatil, etc.
Acţiune farmacologică: antiinflamator, antiscorbutic,
antidiareic, diuretic, antiinflamatorie, antilitiazice, behice,
emoliente, vermifuge, cicatrizante. Normalizează tranzitul
intestinal, limitează şi ajută la eliminarea calculilor,
stimulează pofta de mâncare, vindecă rănile. Ajută la
vindecare în cazul bolilor hepatice, renale şi splenice. Uleiul
volatil ajută la inflamaţiile bronhiilor calmând tusa.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiunile
aparatului renal, afecţiunile hepatice, aparatului urinar,
respirator, aparatul digestiv, anorexie, astm, bronşită, cistită,
diaree, gastralgii (dureri de stomac), inflamaţii ale
mucoaselor, leucoree, litiază urinară, oboseală, răni greu
vindecabile.
Preparare:- o linguriţă de plantă mărunţită se pune la
250 ml apă clocotită . Se acopere pentru 10 minute după care
se strecoară. Se poate consuma în cursul unei zile 2 astfel de
ceaiuri.
-Extern sub formă de comprese, spălături sau
cataplasme cu cantitate dublă de plantă.
ROUA CERULUI.
Drosera rotundifolia Fam. Droseraceae.
Denumiri populare: iarba cerii, iarba fierii, iarba
fiarelor, rouă, roua soarelui.
În tradiţia populară: se folosea contra tusei
convulsive.
Compoziţie chimică: conţine 1% compuşi
naftochinonici: plumbagina, droserona şi un alt compus
carboxi-oxi-naftochinonă; 1,5% tanin, acizii: formic,
propionic, butiric, citric, benzoic, galic; un ferment proteolitic
asemănător pepsinei, un glicozid scindibil de emulsină,
enzime, compuşi flavonici, un antocianozid, 4-9% substanţe
minerale.
Acţiune farmaceutică: are efectul spasmolitic al
plombaginei asupra bronhiilor calmează spasmele tusei
convulsive. Antispastic intestinal, antibiotic, cicatrizant. În
cantitate mare este toxică.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: bronşită,
colici intestinale, tuse.
Preparare: tinctura se va face din 50 g de plantă
mărunţită care se pune la 250 ml alcool alimentar de 70. Se
va ţine timp de 15 zile agitând des, după care se strecoară. Se
vor lua câte 10-40 picături pe zi şi pe an în trei reprize mărind
doza până la doza maximă în cazul copiilor. La copiii sugari
se începe cu o picătură pe lună de vârstă de trei ori pe zi.
Adulţii vor lua o linguriţă de trei ori pe zi.
Rozmarin.
Rozmarinus officinalis Fam. Lamiaceae
Denumiri populare: dendrului, mirtin, rojmalin,
rusmarin, rozmărin.
În tradiţia populară: fiertura din frunze se folosea la
spălat pe cap, contra mătreţii. În nordul Moldovei, din tulpină
şi frunze se făcea ceai contra durerilor de inimă. Se punea în
băi bolnavilor şi în prima scaldă a copiilor, ca să fie plăcuţi ca
şi mirosul lui. Plămădit în rachiu de drojdie, se folosea contra
vătămăturii.
Este între cele mai iubite flori, de aceia apare în
variate creaţii folclorice.
Originar din regiunea mediteraneană, mult cultivat în
trecut.
Compoziţie chimică: conţine ulei eteric 1-2%, tanin
format din acid cafeic şi hidroxicafeic, cca 5% acid ursolic şi
oleanolic, cinelol 15-20%, borneol 10-15%, acetat de
valerianat de bornil 2-5%, camforă 4-5% , flavonoide libere
şi flavonoide glexozidate, triterpene, saponină, acid glicolic,
acid nicotinic, acid gliceric, beta- siterol, vitamina C, etc.
Acţiune farmacologică: intern vulnerar, antiseptic,
astringent, rezolutiv, tonic capilar, este colagog şi coleretic
iar extern se foloseşte în fricţiuni antireumatice. Este o plantă
toxică dar ajută la funcţionarea ficatului, reglează circulaţia
sângelui până la nivelul capilarelor, este tonic cerebral
ajutând la revenirea memoriei, stimulent al sistemului nervos,
un bun condiment alimentar. Florile de rozmarin au
proprietatea de a creşte secreţia biliară, determină contracţia
ei şi ajută la evacuarea bilei. De asemenea ajută la o mai bună
funcţionare a creierului.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: acnee,
afecţiuni hepatice, alopecie, anemie, arterită, atonie digestivă,
astenie, astm, balonări, bronşite, cardiopatie ischemică,
celulită, colecistită, colici biliare şi hepatice, constipaţie,
cuperoză, degerături, digestie lentă, dischinezie biliară, dureri
reumatice, eczeme, edeme, entorse, frigiditate, hemiplegii,
hipertensiune, hipotensiune, impotenţă, inapetenţă, inflamaţia
pleoapelor, instabilitate emoţională, intoxicaţii alimentare,
lovituri, memorie deficitară, menstre dureroase, migrene,
oboseală, paralizie, răni, reumatism cardio-articular, tulburări
menstruale, tulburări de ritm cardiac, vertij.
Preparare: - o linguriţă de plantă transformată în
praf cu ajutorul râşniţei de cafea, se va pune sub limbă pentru
10 minute, după care se înghite cu puţină apă.
Se poate lua în acest fel de trei ori pe zi înainte de
mese, în afecţiunile interne de mai sus.
-1 linguriţă de plantă mărunţită se va pune la 250 ml
apă clocotită. Se acopere pentru 15 minute, după care se
strecoară. Se pot consuma 3 căni pe zi în afecţiunile de mai
sus.
-Tinctură din 50 g de plantă mărunţită pusă la 250 ml
alcool alimentar de 70. Se va ţine timp de 15 zile agitând
des, după care se strecoară. Se va lua de trei ori pe zi câte o
linguriţă înainte de mese cu 15 minute diluate cu puţină apă.
-2 linguriţe puse în 250 ml apă clocotită, acoperit
pentru 10 minute se poate folosi extern. De asemenea se
poate face praf şi amesteca în părţi egale cu untură de porc
nesărat în afecţiunile externe.
Nu se supradozează fiind toxică!
RUŞCUŢA DE PRIMĂVARĂ.
Adonis vernalis Fam. Ranunculaceae.
Denumiri populare: bulbuc, buruiana-calului,
buruiană de talan, buruiană-neagră, chioara-găinii, cocoşei,
dediţei- galbeni, scânteiuţă, spânţ, spânz, spânz de cal.
În tradiţia populară: rădăcinile fibroase, pisate şi
plămădite 2-3 zile în rachiu, se foloseau contra durerilor de
cap. La vătămătură se dădeau rădăcinile plămădite în vin, la
căldură, sau planta fiartă cu floare de liliac. Se mai folosea
contra dalacului(cărbune) la animale. Se făcea o incizie în
piept, în care se introducea un fir de rădăcină legat cu o aţă,
ca s]-l scoată după 2 ore. Provoca un abces purulent.
Compoziţie chimică: se recoltează în scopuri
medicinale numai părţile aeriene (Herba Adonidis) în toate
părţile plantei, dar mai ales în flori se află compuşi glicosidici
cardiotonici: complexul adonidină constituit din 2 fracţiuni:
adonidosidul şi adonivernosidul şi un acid adonidinic.
Adenosid, adonivernosid (adoninitoxigenină şi ramnoză),
cimarină (strofantidină şi cimaroză), adonitol (arabita şi
xilita). Adenozidul este solubilîn apă, alcool, cloroform.
Adonivernozida este insolubilă în apă. Adonitoxozidaza (19-
oxo-gitoxigenin-ramnozid) este cristalizată.
Acţiune farmaceutică: preparatele de adonis au o
acţiune asemănătoare digitalei, dar fiind mai puţin activ sunt
folosite în tratamente prelungite sau interdigitalice. Prezintă
chiar unele avantaje prin faptul că nu au acţiune cumulativă şi
nu măresc presiunea sângelui. Fiind şi un diuretic tinctura de
adonis se asociază cu digitala atunci când se urmăreşte la
aceasta o acţiune diuretică mai intensă. Dă rezultate bune în
tahicardii şi extrasistole de natură nervoasă, în hipertensiune
arterială şi tulburări neuro- vegetative.
Se utilizează la următoarele afecţiuni: afecţiuni
cardiace, aritmii cardiace, ascite hepatice, extrasistole de
natură nervoasă, hidropizie, hipertensiune arterială, migrenă,
pleurită, tahicardii, tulburări neuro-vegetative.
Preparare: tinctură din 50 g plantă mărunţită la 250
ml alcool alimentar de 70. Se va ţine timp de 15 zile agitând
des după care se strecoară. Se va lua 1g odată şi 3 g pe zi.
-Ceai dintr-o linguriţă de plantă mărunţită care se pune
la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute şi se
poate consuma în cursul zilei după strecurare.
Atenţiune planta este toxică în cantităţi mai mari,
putând produce accidente cu intoxicaţii grave. Se intervine
cu vomitive, lichide cât mai mult şi cărbune vegetal.

SALATA.
Lactuca sativa Fam. Compositae.
Denumiri populare: lăptiucă, lăptuc, lăptungă, morob,
morule, salată, salată cu căpăţână, salată de grădină, salată
mărule, salată mică, salată creaţă, sălatră, şelată, şelatră.
În tradiţia populară: frunze fierte în apă după ce dau
un clocot se folosesc apoi la diferite afecţiuni ale pielii sau
doar pentru a se muia pielea.
Se folosea în special de femeile de vârsta a doua ca să
estompeze efectele îmbătrânirii, fiind foarte eficentă sub
formă de mască aplicată zilnic, o perioadă mai lungă.
Compoziţia chimică: frunzele conţin protide, urme de
substanţe grase,hidraţi de carbon, sodiu, potasiu, calciu,
fosfor, fier, vitaminele: A, B1, B2, B3, B5, B6, B9, C, niacin,
E, PP, caroten şi beta-caroten.
Lactarion, care aceleaşi proprietăţi ca şi opiul, fără
efectele secundare ale opiului, lactarină, acid lactic,
aspatragină, hiosciamină, steroli, sulfaţi, clorofilă, arsen,
calciu, cobalt, cupru, clor, fosfor, fier, iod, magneziu, etc.
Acţiune farmaceutică: aperitiv analgezic, antitusiv,
antiputrid, drenor hepatic, emolient, depurativ, laxativ,
hipoglicemiant, remineralizant, sedativ.
Se indică la următoarele afecţiuni: artrite, astm, boli
renale şi vezicale, bronşite, cancer, congestie hepatică,
constipaţie, demineralizare, diabet, eretism nervos, excitaţie
sexuală, gastralgii, gută, icter, insomnii, litiaze, menstre
dureroase, pletoră (surplus), palpitaţii, reumatism, spasme,
spasme vaginale, spermatoree, tuse nervoasă, tuse
convulsivă, tromboze, varice.
Preparare: -cel mai eficient este sucul care se poate
consuma zilnic câte 600 ml în trei reprize întotdeauna înainte
de mesele principale. Se poate asocia cu morcov, fiind în
acest caz util în mult mai multe afecţiuni.
-Salată crudă sub formă de salată la fiecare masă.
-Salata fiartă făcându-se ciorbe sau supe.
-Seminţe:4-6 g decoct la o ceaşcă de apă 2-3 căni pe zi
în astmă, pletoră. Este un calmant. Se poate folosi şi la băi de
ochi.
-Extern; frunze crude aplicate pe afecţiuni, frunze fierte
aplicate calde sau chiar unse cu ulei vegetal.
SALBĂ MOALE.
Evonymus europaea. Fam. Celastraceae.
Denumiri populare: caprifoi, clocuţă, grujarcă, lemn
cânesc, parastasul-popii, pomiţă de sânger, sânger, voiniceriu.
În tradiţia populară: fructele se foloseau ca vomitiv şi
purgativ. Scoarţa se folosea pentru colorarea în galben.
Compoziţie chimică: scoarţa conţine tanin, răşină.
Fructele conţin heterozide cardiotonice, evonimină ca şi cele
ale salbei râioase. Alcaloidul armepavina.
Acţiune farmaceutică: cardiotonic, coleretic, colagog.
Stimulând funcţionarea inimii, drenarea bilei şi chiar al
sucului pancreatic. Scade tensiunea arterială. În doze mari
este purgativ foarte puternic ducând la intoxicaţii. Se
intervine cu cărbune vegetal şi lapte.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: afecţiuni
cardiace, constipaţie, dischinezie biliară, hipertensiune
arterială, paraziţi pe piele, răni.
Preparare: o linguriţă de plantă mărunţită se va pune
la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute după
care se strecoară. Se consumă în 24 ore, fără a se depăşi
această cantitate.
Extern:
-Frunze proaspete pe răni.
- Pentru păduchi se face un ceai din 2 linguriţe de
scoarţă sau frunze în 250 ml apă. Se va fierbe timp de 5
minute apoi se strecoară. După filtrare se tamponează pielea
capului de mai multe ori pe zi, până la dispariţia complectă.
Se va avea grijă să nu ajungă la ochi această soluţie.
SALBĂ RÂIOASĂ.
Evonymus verrucosa Fam.Celastraceae.
În tradiţia populară: alifia făcută din fructe
pulverizate şi amestecate cu unt e folosită contra păduchilor.
Decoctul scoarţei se lua ca purgativ.
Compoziţie chimică: scoarţa rădăcinilor conţine o
importantă cantitate de gutapercă; scoarţa tulpinilor conţine
tanin, răşină, asparagină şi glicozidul evonimină; fructul de
asemenea conţine evonină şi triacetină.
Utilizare ca şi salba moale.
SALCIE.
Salix alba Fam. Salicaceae.
Denumiri populare: lozie, răchită, răchită albă, răchită
de luncă, răchită mare, răţită, salcă, salşi, sălcuţă.
În tradiţia populară: are lemnul uşor şi moale,
întrebuinţat la diferite obiecte casnice. Ramurile, tăiate
periodic sunt folosite pentru îngrădituri, etc.
Coaja ramurilor s-a folosit pentru vopsit în galben ca şi
a altor specii înrudite.
Frunzele şi coaja se foloseau pentru friguri. Se fierbeau
şi din acest decoct se lua pe nemâncate, înainte de crize.
Contra afecţiunilor splinei, se fierbea în vin coajă de
salcie, bine pisată şi se bea în 3 dimineţi pe nemâncate.
Frunza se fierbea în oţet şi cu decoctul acesta se clăteau pe
gură cei care le mirosea gura.
Cu aceasta se mai făceau băi la picioare, seara şi
dimineaţa, contra păduchilor. Frunzele şi coaja se puneau în
băi contra reumatismului. Lujerii tineri, dospiţi în ţuică, se
dădeau contra durerilor de stomac. Se mai foloseau în
legături la gâlci.
Variate întrebuinţări au avut şi mâţişorii. Se păstrau
peste an şi se foloseau ca leac contra gâlcilor, frigurilor,
durerilor de gât.
Compoziţie chimică: medicinal se recoltează
scoarţa ramurilor recoltată în martie- aprilie. Coaja- taninuri
mixte, salicozidă, salicină, papulozidă, salirepozidă,
saligenol, piceosidă, ceară, rezine, flavonozide, oxalaţi.
Ameţii conţin substanţe estrogene. Salicozida prin hidroliză
dă saligenină sau alcool salicilicşi glucoză. În 1973 doctorul
Stone combate febra cu coajă de salcie. De aici a început
lungul drum al aspirinei care s-a născut atunci. În 1893, Felix
Hofman de la firma Bayer din Leverkusen, reuşeşte să
producă prin sinteză aspirina, care este şi astăzi utilă. Ca o
curiozitate Dl. Emanoil Grigorescu spune că în 1963 s- a
fabricat în S.U.A. 13.000 de Tone, dar în întreaga lume? Vi
se pare mult ? Dar puţini ştiu ce efecte negative a avut asupra
celor care o folosesc şi are şi azi. Cea din coajă de salcie nu
are nici pe departe atâtea efecte negative.
Acţiune farmaceutică: datorită salicozidei,
populozidei şi celorlalte heterozide salicilice este: astringent,
antitermic, analgetic reumatismal, hemostatic, sedativ,
vasodilatator cutanat, sudorific, stimulează circulaţia
sângelui, cicatrizează rănile, vasodilatatoare cutanată,
analgezică, opreşte secreţia lactică la înţărcare, febrifugă,
anafrodiziacă, tonic, sedativ nervos. Extern: cicatrizant,
hemostatic. Opreşte transpiraţia picioarelor.
Intră în compoziţia ceaiului antireumatic.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afte bucale,
alopecie, circulaţie periferică deficitară, congestii, diaree,
dureri diferite, gripă, gută, guturai, halenă, hemoragii
hemoroidale, hiperhidroză palmo-plantară, hiperexcitaţie
sexuală, infecţii diverse, inflamaţii, insomnii, leucoree,
menstre dureroase, nevralgii, răceală, reumatism, rinită
cronică şi acută, sângerări menstruale puternice, spondilita
anchilozantă, transpiraţie excesivă a picioarelor, tristeţe,
tuberculoză cu hemoptizie, tulburări hormonale (endocrine)
la pubertate, ulceraţii cutanate chiar infectate, varice.
Preparare: intern- 2 linguriţe de coajă mărunţită se
va pune la 200 ml apă rece, se fierbe apoi 20-30 minute. Se
strecoară şi se va lua câte 3-4 linguri pe zi.
-Se va transforma coaja în praf fin. Se va cerne. Se ia
câte un vârf de cuţit odată la afecţiunile de mai sus.
-Ameţi de salcie mărunţiţi după uscare se vor pune o
linguriţă în 250 ml apă clocotită. Se vor lua 3 ceaiuri pe zi din
acesta în tulburările endocrine.
-50 g de coajă mărunţită se va pune în 250 ml alcool
alimentar de 70. Se va ţine timp de 15 zile, după care se
strecoară. Se va folosi câte 10-20 picături sau chiar o linguriţă
de trei ori pe zi pentru tratament sau se foloseşte doar la
nevoie în cazul durerilor.
Extern: 3 linguriţe de plantă se va pune la fiert în 250
ml apă pentru 15-20 minute. Se strecoară apoi se va folosi la
comprese, băi sau băi de şezut, pentru afecţiunile respective
(hemoroizi, etc).
-Praf de coajă se pune în pantofi pentru oprirea
transpiraţiei. Se poate amesteca cu praf de coajă de stejar. Se
combină cu aceste plante şi se fac băi cu acestea sau doar cu
salvie.
-Pus în oţet se foloseşte contra bătăturilor, durerilor sau
altor afecţiuni ca negi, pete, etc.
Atenţie! nu se depăşeşte doza pentru că poate produce
intoxicaţii.
SALCÂMUL.
Robinia pseudacacia. Fam. Leguminosae.
Denumiri populare: acacie, acăţ, acacie, acăţar, altar,
agaţi, bogarin, brebene, lemn alb, magrin, pănar, păşuele,
pinar, rug, salcâm alb.
În tradiţia populară: lemnul este tare, rezistent, folosit
la prepararea uneltelor şi diferitelor obiecte casnice. Era
preţuit şi pentru florile bogate în nectar. Florile se mai
foloseau pentru vopsitul bumbacului şi mătăsii în galben.
Florile uscate şi sfărâmate se puneau pe rănile
provocate de arsuri. Ceaiul din flori se lua contra tusei,
năduşelii şi a durerilor de piept. De răceală se lua şi în
amestec cu soc, muşeţel sau alte plante. Se mai folosea la
dureri de burtă, în ulcer stomacal şi duodenal, în tuberculoză
pulmonară şi contra durerilor de cap, în bolile neuropsihice şi
contra insomniilor. Femeile fierbeau florile în apă sau vin
contra leucoreei.
Compoziţie chimică: florile conţin robinină, acaciină-
un glicozid de natură flavonozidică, ulei volatil, etc. Scoarţa
este şi ea utilizată în scop terapeutic, conţine toxalbumină
(robină şi fazină), glicozidul silingina şi taninuri de natură
pirocatechinică, 1-catehină şi 1-epicatehină, substanţe
mucilaginoase.
Acţiune farmaceutică: florile de salcâm se utilizează
ca aromatizant şi în industria parfumurilor, în medicină ca şi
calmant nervos al tusei, al migrenelor sau chiar afrodiziac..
Scoarţa în hiperaciditate, este antispastic, în ulcer gastric şi
duodenal sau ca purgativ, antireumatic. Datorită robinei
scoarţa trebuie utilizată cu multă atenţie, deoarece această
substanţă este toxică. Scoarţa este astringentă, datorită
taninurilor ce le conţine.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: arsuri, gastrite
hiperacide, insomnii, leucoree, migrene, nevralgii, pirozis,
tuberculoză pulmonară, tuse astmatică, tuse obişnuită, tuse
convulsivă, ulcer gastro- duodenal.
Preparare: o linguriţă de flori mărunţite se pune la 250
ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute, după care se
strecoară. Se va consuma în trei reprize, după mesele
principale. În special în gastrite, migrene, ulcer gastric, etc.
-2 linguriţe de flori puse peste 250 ml apă clocotită,
acoperită timp de 10 minute apoi strecurată se poate da la
migrene, nevralgii, etc.
-Tinctură din 50 g scoarţă mărunţită la 250 ml alcool
alimentar de 70. Se va ţine apoi 15 zile după care se va filtra.
Se poate lua 2-3g pe zi diluată cu puţină apă.
-4 linguri de flori puse în 500 ml apă clocotită.
Acoperite timp de 10 minute după care se strecoară. Se poate
folosi extern la spălături vaginale sau alte afecţiuni externe.
Se fac spălături de 3-4 ori pe zi.
-Pulberea de flori se poate aplica direct pe răni.
-Din 2 linguriţe de flori şi frunze puse în 250 ml apă
clocotită se poate face o infuzie care se foloseşte la spălături
vaginale.
-Scoarţa se foloseşte 2 linguriţe fierte în 250 ml de apă
timp de 10 minute. Se strecoară şi este unul dintre cele mai
bune purgative, remediu antiulceros, antiinflamator şi
antiinfecţios local.
Atenţie: seminţele, coaja şi rădăcinile sunt toxice.
SALVIE.
Salvia officinalis Fam. Labiatae.
Denumiri populare: cilve, jaie, jai, jale, jale de
grădină, jaleş bun, jaleş de grădină, jalie, jalnică, jele, joaie,
joaic de grădină, iarba Sfântului Ioan, salbie, salvie, sălvie de
grădină, selghie, selvie, silvie, şalet, şalie, şalvie, şalvir,
şălvie, şerlai.
În tradiţia populară: era un leac obişnuit contra
durerilor de gât. Se fierbea şi cu decoct se făcea gargară.
Frunzele pisate şi amestecate cu unt se legau la gâlci şi alte
umflături la gât. Frunzele crude se puneau pe răni. Decoctul
plantei se ţinea în gură contra durerilor de dinţi. Se mai clătea
gura cu el, în cazurile de stomatită. Se punea la baie la copii
slabi şi contra reumatismului. În nordul Moldovei ceaiul din
frunze se folosea pentru întărirea ochilor şi a auzului, iar
compresele pentru desfundarea nasului. Se mai lua în
răguşeală, dureri în gât şi contra tusei. Tulpinile florifere se
fierbeau şi din decoct se bea câte un pahar, pe inima goală, ca
leac pentru astm.
Cu el se descânta de boli şi se făceau vrăji de dragoste.
Compoziţie chimică: oficinale sunt frunzele (Folium
Salviae) frunzele conţin ulei eteric 1,4%, tuionă (salviol,
absintol, tanacetonă), salven 1-2%, pinen, cineol, terpene,
sescviterpene, borneol, camfor, acetat de linalil, borneol şi
bornil, substanţe estrogene (6000 U.I.\Kg), saponine,
substanţe amare (picrosalvina), o rezină şi o oleorezină
aromată folosită în parfumerie, sitosterol, tanin, acid
oleanolic, rezine, produşi triterpenoidici: acid ursolic,
oleanic, acizii: fumaric, clorogenic, p-cumaric, cafeic,
nicotinic, mici cantităţi de germanicol, etc.
Acţiune farmacologică: scade febra, măreşte secreţia
bilei, antiinflamator intestinal, carminativ, antiseptic, calmant
al sistemului nervos, expectorant, antispastic bronhic,
hipoglicemiant uşor, sedativ uşor, venotonic, bacteriostatic,
acţiune estrogenă, dezinectant, coleretic. Extern: antiseptic,
astringent, antisudorific.
Intră în compoziţia ceaiurilor antiasmatic, pentru
gargară şi în ţigări antiasmatice.
Se utilizează în următoarele afecţiuni: acnee, adenită,
aerofagie, afecţiuni ale măduvei spinării, afecţiuni pelviene,
afecţiuni vasculare, aftoză bucală, alopecie, anorexie, astm
bronşic, balonări abdominale, bronhidroză, bronşite cronice,
candidoze, celulită, contuzii, dereglări glandulare, diabet
zaharat, diaree, dischinezii biliare, eczeme zemuinde,
faringită, gingii sângerânde, hiperhidroză, impotenţă,
leucoree, menopauză, menstre neregulate, nervozitate,
obezitate, răni, retragerea gingiilor, reumatism, spasme,
sterilitate, stomatite, transpiraţii nocturne, tulburări
intestinale, ulceraţii cronice, ulcere de gambă, vaginită,
varice.
Este contraindicată mamelor care alăptează pentru
că scade secreţia de lapte.
Preparare: intern- o linguriţă de plantă mărunţită se va
pune la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute
apoi se strecoară. Se vor putea consuma 2 ceaiuri pe zi.
Pentru a opri transpiraţia se vor bea reci în mai multe reprize.
-Tinctură din 50 g plantă mărunţită la 250 ml alcool
alimentar de 70. Se va ţine apoi timp de 15 zile agitând des.
Se strecoară. Se va lua câte 30-50 picături se poate lua de 3
ori pe zi, diluat în puţină apă.
Extern: se va folosi cantitatea dublă de plantă şi se
poate folosi în gargare sau comprese.
SALVIE DE CÂMP.
Salvia pratensis. Fam. Labiatae.
În tradiţia populară: zeama groasă, rezultată din
fierberea unei cantităţi mai mari de tulpini florare, amestecată
cu spirt, se întrebuinţa ca unguent pentru slăbiciuni şi dureri
de picioare. La Răşinari se fierbeau 3 fire într-o jumătate de
litru de apă şi decoctul se bea îndulcit în oftică.
Compoziţie chimică: conţine ulei eteric, mucilagii,
vitamina C.
Acţiune farmaceutică: se întrebuinţează în afecţiunile
respiratorii ca şi calmant. Extern pentru răni mai uşoare.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: bronşite,
răceală, răni, tuse.
Preparare: 2 linguriţe de plantă mărunţită se va pune
în 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute, se
strecoară şi se pot folosi 2 căni pe zi. Extern se foloseşte
cantitate dublă de plantă.
SASCHIU.
Vinca minor, Vinca herbacea Fam. Apocynaceae.
Denumiri populare: barbanoc, bănuţ, brebenei,
caprifoi, coada-vânătorului, cununiţă, foaienfân, foi în fir,
falamfin, iederă, merişor, perişor, ponchin, sacfin, sacsău,
verdeaţă.
În tradiţia populară: este folosită la cununi şi
coroane.
Infuzia sau decoctul plantei se lua ca laxativ sau
purgativ. Decoctul se folosea contra hemoragiei. Când
mergea menstruaţia prea tare, se fierbea cu coada calului şi se
bea decoctul. Femeile când aveau dureri şi scurgeri după
naşteri fierbeau împreună cu lemnul- domnului şi se spălau
cu el. La leucoree se fierbea, uneori cu alte flori şi se bea
decoctul. Ceaiul din flori se lua pentru a opri secreţia de lapte
după ce se înţărcau copii.
Compoziţie chimică: conţine un mare număr de
alcaloizi: vincamajina, pervincina, vinina, reserpina,
vincamajoridina, vincamajoreina, etc. Săruri minerale
diverse, aminoacizi, aspartic, lizină, asparagină, tirozină,
serină, etc. Flavone, acizi fenolici liberi, etc.
Acţiune farmaceutică: totalul alcaloidic are acţiune
ganglioplegică şi spasmolitică, cu efect hipotensiv trecător.
Ajută la refacerea circulaţiei sângelui în creier. Sunt
spasmolitice şi simpatolitice.
Există o serie de medicamente preparate din această
plantă care se folosesc la diferite afecţiuni. Nu se prepară
în gospodărie.
SÂNIŞOARĂ.
Sanicula europaea. Fam. Umbelliferae.
Denumiri populare: buruiană de dambla, cinci foi,
iarba sasului, omeag, sarponel, sănicioară.
În tradiţia populară: planta pisată şi plămădită în
rachiu, se lua contra vătămăturii. Cu decoctul şi cu plantele
fierte se făceau comprese contra durerilor intercostale, de
mijloc şi de rinichi. Se mai lua contra durerilor de stomac.
Compoziţie chimică: toate organele plantei conţin
saponozide denumite sanicula. Acestea prin hidroliză, dau
glucoză, arabinoză, sanicula-genină. De menţionat că rizomii
conţin cea mai mare parte de saponozide (6,6-11%) în timp
ce părţile aeriene numai 1-4%. Planta mai conţine rezine,
tanoizi, acid cafeic, clorogenic şi alţi acizi organici ca
rozmarinic, siringina, lipide, urme de ulei volatil.
Acţiune farmaceutică: decoct ca astringent sau sub
formă de infuzie ca antiinflamator în afecţiunile bucale şi ale
aparatului respirator. Extern sub formă de comprese în plăgi.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiuni
gastro-intestinale, ameţeli, anorexie, diaree, dizenterie,
digestie anevoioasă, dureri pectorale, hemoptizie, hemoragii
interne mici, inflamaţia cavităţii bucale, nevralgie, răni.
Preparare: se face praf din plantă care se va lua câte
un vârf de cuţit înaintea meselor, pentru poftă de mâncare sau
afecţiunile de mai sus.
-O linguriţă de praf de plantă se va pune la 250 ml apă
clocotită. Se acopere pentru 10 minute după care se strecoară.
Se va consuma cu linguriţa în cursul unei zile pentru diferite
dureri.
- 2 linguriţe de praf de plantă se va pune la 250 ml apă
clocotită. Se acopere pentru 10 minute după care se strecoară.
Se foloseşte extern.
SĂPUNARIŢĂ.
Saponaria officinalis. Fam. Caryophyllaceae.
Denumiri populare: băşică de ali din vânt, berbecei,
buruiană albă, ciuin, iarbă de saponit, floare de săpun, floarea
călugărului, floarea studentului, flori albe, flori bălai, flori de
parfum, flori de tăietură, grozdică, juni, odogaci, rupturi de
mal, săponel, săpunaşi, săpunel, săpunul calului, săpunul
popii, soponariţă, spumăriţă, văcăriţă.
În tradiţia populară: rădăcina plantei se folosea la
spălătorii pentru scoaterea petelor de grăsime de pe haine, la
fabricarea săpunurilor, pentru spălarea rufelor de mătase.
Vârfurile florale, frecate în mână, cu apă fac săpunele şi se
pot întrebuinţa la spălat.
Babele dădeau decoctul de săpunariţă pentru curăţirea
sângelui. A avut variate întrebuinţări în medicina populară.
Compoziţie chimică: se întrebuinţează farmaceutic
părţile subterane (Radix Saponariae rubrae) saponine de
natură triterpenică cca 5% (saporubina sau acid saporubinic
sau sapotoxina, etc.) care prin hidroliză pun în libertate
gipsogeină, acid glicolic şi gliceric, zaharuri reducătoare, un
flavonozid; saponarina, prezent în părţile aeriene ale plantei
şi care prin hidroliză dă glucoză, saponaretină şi vitexină;
substanţe albuminoide, grăsimi, săruri minerale, etc.
Acţiune farmaceutică: datorită saponozidelor de
natură triterpenică are acţiune puternic iritantă asupra
ţesuturilor, expectorant, diuretic, diminuează tensiunea
superficială, modifică permeabilitatea membranei celulare şi
măreşte secreţiile lichide.
Măreşte secreţiile biliare şi alte secreţii digestive.
Saponozidele în general au acţiune toxică,
combinându-se cu colesterolul din membrana hematiilor,
ducând la hemoliză puternică în funcţie de doză.
În doze mari opresc cordul în sistolă. Produc vărsături
şi diaree.
Favorizează absorbţia altor toxine. Această acţiune este
mult redusă în stomac unde, din cauza acidităţii sucului
gastric, saponozidele sunt hidrolizate, sapogenina rezultată,
fiind insolubilă, nu mai este activă.
Pulberea de rădăcină este puternic iritantă asupra
mucoaselor nazale şi conjunctivale.
Aplicată local produce strănut şi conjunctivită.
Indicaţii interne se referă la proprietăţile expectorante
dar în cantităţi bine dozate sub formă de infuzie, extract fluid,
tinctură sau sirop.
Intra-rectal este util în afecţiuni parazitare.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: abcese, acnee,
alopecie, bronşite, dermatoze cronice, dischinezii biliare,
eczeme, edeme ganglionare, erupţii tegumentare cronice,
faringite granuloase, furunculoză, herpes, oxiurază, plăgi,
psoriazis, ulceraţii, viermi intestinali, zona-zoster.
Preparare: intern- macerare: o linguriţă de rădăcină
mărunţită se va pune la 250 ml apă la temperatura camerei.
Se va lăsa de seara până dimineaţa. Se strecoară şi apoi se va
bea cu înghiţituri mici în cursul unei zile.
-decoct- 2 linguriţe de rădăcină mărunţită se va pune la
250 ml de apă rece, apoi se va fierbe timp de 20 de minute.
Se vor lua 3-4 linguri pe zi.
Extern- pentru oxiuri se fac băi de şezut cu decoct şi
clisme.
Atenţie! Nu se supra dozează, se va tăia în bucăţele
mici, nu se face praf, deoarece pulberea este foarte iritantă
pentru nas. Din ea se făcea vestitul praf de strănutat.
SÂNZÂIENELE GALBENE.
Galium verum. Fam. Rubiaceae.
Denumiri populare: asprişoară, cornăţel, drăgaică,
iarba lipiturii, închegătoare, petala reginei, smântânică, turiţă,
În tradiţia populară: roua de pe plante, culeasă de
Sânzâiene, se întrebuinţa pentru durere de ochi. Plantele se
puneu în băile copiilor debili. Fierte în apă, cu lapte, se
foloseau contra erizipelului. Plantele plămădite în rachiu se
luau contra vătămăturii. S-au mai folosit pentru bolile
venerice. În Oltenia zeama de sânzâiene se lua contra
frigurilor.
Compoziţie chimică: glicozizi flavonici, saponine,
tanin.
Proprietăţi: diuretice, depurative, laxative,
antireumatice, sedative. Acţionează asupra epiteliului renal
producând o cantitate mai mare de urină. De asemenea ajută
tranzitul intestinal. Calmează stările de excitaţie, fiind util în
nevroze mai ales cu alte preparate.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiuni ale
splinei, afecţiuni uterine, boli de ficat, boli cutanate
zemuinde, boli de nervi, cloroză, constipaţie, epilepsie,
erupţii tegumentare, guşă, hidropizie, isterie, junghiuri
intercostale, nisip şi pietri la rinichi şi bilă, pancreatite,
paralizia corzilor vocale, pecingine, plăgi cangrenoase,
prostatită, psoriazis, retenţie urinară, reumatism, scleroză
renală, tumori ganglionare ulcerate, ulceraţii vechi.
Preparare:
-1 linguriţă cu vârf de plantă mărunţită se va pune la
500 ml apă clocotită. Se acopere pentru 15 minute. Se
strecoară. Se pot consuma 3- 4 căni pe zi.
-2 linguriţe de plantă mărunţită se vor pune la 250 ml
apă clocotită. Se acopere pentru 15 minute, apoi se strecoară.
Se face gargară sau se pun comprese externe.
-1 vârf de cuţit de praf de plantă se va pune sub limbă
pentru 10 minute, după care se va înghiţi cu puţină apă. De 3
ori pe zi.
-Praf de plantă se aplică pe rănile zemuinde.
-Tinctură-
-Unguent
-Băi
SÂNZÂIENE ALBE.
Galium mullugo. Fam. Rubiaceae.
În tradiţia populară: decoctul tulpinilor florifere se
lua contra diareei. Se mai foloseau cu alte plante, pentru
scurgeri albe şi boli venerice.
Compoziţia chimică, proprietăţi şi afecţiuni sunt
identice cu sânzâienele.
Diferenţieri: conţin asperulozid în cantitate mare şi
sunt mai utile la afecţiuni datorită efectului sedativ mai
marcant. Indicate şi în obezitate.
SÂNZÂIANA DE PĂDURE.
Asperula odorata. Fam. Rubiaceae.
În tradiţia populară: se foloseşte la parfumarea
vinului, a tutunului, etc. În cantităţi mari este toxică.
Germanii prepară cu această plantă pusă în vin, o băutură.
Din rădăcină se extrage un colorant purpuriu, folosit în
vopsitorie.
Planta se punea în băile copiilor debili să se întărească.
Infuzia se lua contra tifosului. Decoctul se folosea contra
sifilisului, spălându-se cu ele plăgile. Se mai punea prin haine
pentru miros.
Compoziţie chimică: cumarine.
Se foloseşte ca celelalte sânzâiene.
208. SCAI MĂGĂRESC.
Onopordon acanthium.
Fam. Compositae.
Denumiri populare: ciulin, ghimpe mare, pălămidă,
prăsad de câmp, scai mare, scai muced, scai voinicesc, schin
alb, schin de buboaie, sita zânelor.
În tradiţia populară: se folosea contra durerilor de
picioare. Se luau măciulii de scai şi sare de bucătărie arsă în
foc, se puneau într-un ceaun şi se turna peste ele untdelemn.
Se lăsau câteva zile la căldură, pe urmă se ungea cu alifia
obţinută partea bolnavă. Roua de pe scai se folosea contra
pistruilor de pe obraz, spălându-se cu ea la câteva sfârşituri
de lună. Ceaiul din vârfurile florifere se lua contra tusei
convulsive. Se mai folosea la băi pentru întărirea celor debili.
Compoziţie chimică: antociani, cumarine, flavone,
tanin catehic, glucide, alcaloizi ca acotina, acoantoidina şi
alţii, ulei volatil, substanţe minerale.
Acţiune farmaceutică: diuretic, antiinfecţios,
antibiotic, antiseptic, reduce tensiunea arterială, produce
evacuarea mai uşoară a bilei, anticancerigen, emolient,
expectorant, astringent, ajută la eliminarea calculilor,
cicatrizant extern.
Se poate utiliza la următoarele afecţiuni: cancer de
piele, litiază renală, pete pe piele, pistrui, răni deschise
zemuinde, tuse, ulcer stomacal, ulcer varicos.
Preparare: -o linguriţă de plantă mărunţită se va pune
la 250 ml de apă. Se va fierbe timp de 5 minute, după care se
strecoară. Se pot consuma 2-3 ceaiuri pe zi în litiaze, tuse,
etc.
-Tinctură obţinută din 50 g de plantă se va pune la 250
ml alcool alimentar de 70. Se va ţine la temperatura camerei
pentru 15 zile, timp în care se va agita de mai multe ori pe zi.
Se va strecura. Se dă câte 10-30 picături de trei ori pe zi în
diluţie cu apă, pentru afecţiunile interne. Extern se pot face
spălături cu diluţie de o linguriţă de tinctură la 500 ml apă în
cazul rănilor. Pe pete sau pistrui se poate tampona local.
Tinctură diluată se aplică şi la cancerul pielii în funcţie de
toleranţa individuală.
-4 linguri de plantă se pun la 500 ml apă. Se vor fierbe
timp de 10 minute. Se strecoară apoi se pot folosi la
tratamentele externe.
-Se aplică local plantă proaspătă sau praf din plantă pe
răni sau cancerul pielii.
SCAIUL DRACULUI.
Erygium campestre. Fam. Umbeliferae.
Denumiri populare: amărea, buruiană mucedă, căruţa
dracului, ghimpe tăvălug, iarba măgarului, morcov de deal,
scai, scai de câmp, scai mneriu, scai muced, scai vânăt, scai
voinicesc, scaieţi, scăiuş, schin otrăvitor, sperioasă, spin alb,
spinele dracului, spin de mucedă, spiţa dracului, spinul
dracului, spiţa dracului, spinul vântului, tăvălici, tăvălug.
În tradiţia populară: rădăcinile se puneau tăiate în
rachiu, din care se lua câte o linguriţă, dimineaţa, pe inima
goală, când avea omul durere de inimă şi stomac stricat. Se
mai lua ca laxativ, în tratamentul gastralgiilor şi al ulcerului
gastric. Se mai folosea ca diuretic şi în combaterea tusei
convulsive, iar extractul proaspăt al rădăcinilor în tuberculoză
pulmonară
Compoziţie chimică: saponozide, tanoizi, zaharuri,
acid cafeic, acid clorogenic, zaharuri, cantităţi mici de ulei
volatil, poliine între care felcarinona, etc.
Acţiune farmacologică: acţiune diuretică datorită
saponozidelor, recomandat în calculoză renală. Şi vezicală, ca
tonic aperitiv colagog şi emenagog.
Se poate utiliza la următoarele afecţiuni: acnee,
afecţiuni cutanate cronice, anorexie, balonări abdominale,
blenoragie, diaree, dureri de stomac, edeme, excitabilitate
nervoasă, litiaze vezicale şi urinare, paradontoză, răni, ulcer
stomacal.
Preparare: o linguriţă de rizon mărunţit se va pune la
250 ml apă. Se va fierbe timp de 10 minute după care se
strecoară. Se pot lua 2 căni pe zi din acest ceai la afecţiunile
interne.
-Extern se va folosi cantitate dublă de plantă. Se pun
comprese pe locul dureros, sau se ţine în locul dureros mai
mult timp, de fapt până la trecerea durerii.
SCAI VÂNĂT.
Eryngium planum. Fam. Umbelliferae.
Denumiri populare: buruiană de cârtiţe, buruiana
zmeului, mărăcini, scai albastru, scai mneriu, scai vânăt, spin
albastru, spin de mucedă, spinul vântului.
În tradiţia populară: ceaiul sau decoctul tulpinilor
florifere a fost un leac obişnuit, în multe zone contra tusei
convulsive. Cu fiertura de scai albastru se spălau bubele dulci
şi alte bube. Se mai punea la băile contra reumatismului şi în
cele făcute copiilor debili. Decoctul părţilor aeriene se
folosea contra năduşelii astmatice, iar extern, la băi în
combaterea artritei şi a infecţiilor (dermatofitoze) de pe capul
copiilor. Ceaiul se mai folosea în retenţie de urină.
Compoziţie chimică: saponozide 1-2,5%, între care
principala este saniculla, saponozida B care prin hidroliză dă
glucoză; saniculagenina A, eringium sapogenină, D, F, G şi
H; zaharoză, chestoză, ferulol, un ester al izoferulolului, etc.
Acţiune farmacologică: în scopuri medicinale se
recoltează părţile aeriene ale plantei (Herba Eryngii plani)
remediu popular românesc utilizat în tuse convulsivă.
Această acţiune a fost confirmată de unele cercetări
ştiinţifice. Datorită saponozidelor are şi acţiune diuretică.
Intră în componenţa ceaiului pectoral.
Se utilizează în următoarele afecţiuni: artrită,
bronşite, dermatoze, eczeme, infecţii diverse atât interne cât
şi externe, paradentoză, retenţie urinară, traheite, tuse
convulsivă.
Preparare: 2 linguriţe de plantă mărunţită se vor pune
la 250 ml apă rece. Se va pune pe foc apoi se fierbe timp de 5
minute după care se strecoară. Se poate folosi câte 2-3 ceaiuri
pe zi. Este foarte bine dacă se foloseşte în combinaţie cu alte
plante acţiunea fiind mai puternică aşa. În cazul paradentozei,
se va ţine local mai mult timp făcând gargară cu acest decoct.
-Extern se poate folosi o cantitate mai mare de plantă
sau se pot face asocieri cu alte plante.
SCÂNTEIUŢĂ.
Anagallis erecta Fam. Primulaceae.
Denumiri populare: aurică, buruiana bureţilor,
buruiană de rânduri roşii, coardă de grădină, focşor,
gonitoarea vacii, iarbă de păsări, intiţă, năsturaşi, nigelariţă,
ochişor roşu, paperină, plescăiţă, răcuină, roşuţă, sălci mici,
scânteie, sclipeţi, soponelul calului, văcăriţă.
În tradiţia populară: s-a folosit la sângerări, boli
pulmonare, contra negilor. Planta se fierbea şi cu decoct se
făceau spălături contra bubelor. În multe locuri se folosea de
către femeile care aveau menstruaţii prea abundente. Se
fierbeau câteva plante şi din decoct se bea dimineaţa, pe
nemâncate, câte un păhărel. Uneori se plămădea în rachiu cu
câteva boabe de piper.
Se mai fierbea şi în borş, iar în timpul în care se lua nu
se mânca sărat. Fiartă cu iederă, se dădea celor care aveau
diaree, enterită.
Compoziţie chimică: substanţe amare, glucide,
flavonoizi, enzime (primaveraza, ciclamaza), saponozide,
substanţe toxice, substanţe minerale, etc.
Acţiune farmacologică: tonice ale sistemului nervos,
stimulează funcţia sexuală, vindecă rănile, expectorant,
afrodisiac, diuretic, diaforetic, favorizează secreţia biliară.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: acnee,
afecţiuni renale şi biliare, astm cardiac, dischinezie, eczeme,
hemoragii uterine, impotenţă, metroragie, neurastenie, răni,
ulcer gastric, ulcere varicoase.
Preparare: o linguriţă de plantă mărunţită se va pune
în 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute, după
care se strecoară. Se poate consuma în cursul unei zile cu
linguriţa câte puţin în tot cursul zilei la afecţiunile interne.
-Extern din 2 linguriţe de plantă mărunţită puse în 250
ml apă se fierbe timp de 5 minute după care se strecoară. Se
poate folosi la afecţiunile externe în spălături vaginale, etc.
-Unguent- plantă mărunţită 50 g se va pune în 100 g de
untură de porc nesărată. Se pune pe baia de apă şi se va fierbe
timp de 3 ore după care se strecoară. Se poate apoi pune în
cutioare de capacitate mai mică la rece şi se poate folosi la
răni sau alte afecţiuni externe.
-Plantă proaspătă sau suc de plantă se poate aplica de
asemenea pe răni, în special pe cele proaspete.
Atenţie! Planta este toxică şi poate provoca dureri de
cap, articulare, etc. Se intervine cu cărbune medicinal în
intoxicaţii.
SCHINDUF.
Trigonella foenum graecum Fam. Leguminosae.
Denumiri populare: molotru, schinduţ, sfârdig.
În tradiţia populară: se întrebuinţează de peste 6000
de ani fiind regăsit în Papirusul Ebers. Se întrebuinţa la
tratarea rănilor, inflamaţiilor, contuziilor, abceselor, dar mai
ales ca afrodiziac de către multe femei din sate. Li se da
bărbaţilor seminţe macerate în ţuică.
Compoziţie chimică: seminţele conţin trigonelină care
se găseşte şi în strofantină, saponine steroidice, agliconi,
rezine, substanţe azotoase, colină, glicozide furostanice, alfa-
trigoelină, zaharuri, slachinoză, lipidesterioce, alte fitosterine,
trigliceride ale următorilor acizi: acizi oleic, palmitic,
linoleic, linoic. Protide, uleiuri volatile, taninuri, substanţe
amare rutozid, vitaminele C, PP, mucilagii, aminoacizi liberi,
săruri minerale, etc.
Acţiune farmaceutică: se cunoaşte de câteva sute de
ani efectul afrodiziac, nutritive, depurative, diuretice,
stimulente atât a lactaţiei la mamele care alăptează cât şi
neuromuscular şi glandular. De asemenea este cicatrizant şi
antiinflamator. Măreşte cantitatea de urină, stimulează
metabolismul sistemului nervos central, metabolismul
glucidic, lipidic, dezinfectează şi cicatrizează epiteliul renal,
sau cel al pieli în cazul în care se foloseşte extern. Stimulează
secreţiile salivare, gastrice, intestinale, uşurează digestia,
aperitiv. Reduce cantitativ menstruaţiile fiind indicat în acest
caz. Sporeşte numărul leucocitelor, de aceia se indică celor
care fac tratamente cu iradieri, cancer, etc.
Atenţie! Este toxică şi nu se indică folosirea acestei
plante în cantitate mare sau de către cei cu suferinţe renale.
Molotrul galben este contraindicat şi gravidelor.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiuni
urinare şi sexuale, anemie, anorexie, anurie, artrite,
ascaridoză, astenie fizică şi intelectuală, cancer (mai ales în
timpul tratamentului cu radiaţii), cefalee, cistite,
convalescenţă, crize de nervi, diabet, diaree, dispepsii,
dizenterie, fibrom uterin hemoragic, furuncule, gastroenterite,
guşă, gută, hipercolesterolemie, hiperglicemie, impotenţă
sexuală, inflamaţii, insomnii, intoxicaţii, iradiaţii, mastite,
mătreaţă, menstruaţii abundente, migrene, nevroze, panariţii,
pelagră, răni, reumatism poliarticular, sarcină, stimularea
secreţiei de lapte, tuberculoză, tulburări digestive, tumori
maligne (extern), ulcere stomacale.
Preparare: - seminţe măcinate cu râşniţa de cafea, se
va lua o linguriţă care se va amesteca cu miere în cantitate
egală. Se va consuma în cursul unei zile 2-3 linguriţe de acest
amestec.
- O linguriţă de plantă mărunţită se lasă pentru 8 ore în
250 ml apă la temperatura camerei după care se strecoară. Se
va consuma în cursul unei zile.
-O linguriţă de seminţe mărunţite se pun pentru 8 ore în
250 ml de apă. Se vor încălzi apoi până clocoteşte apa. Se
acopere pentru 15 minute după care se strecoară. Se consumă
în cursul unei zile.
Extern: 2 linguriţe de plantă mărunţită se va pune la
250 ml de apă şi se fierbe pentru 5 minute după care se
strecoară. Se poate folosi la afecţiunile externe.
-Se pot face băi dintr-o mână de plantă pusă la 5 litri
apă clocotită, apoi strecurată în cadă, unde se stă pentru 30
minute.
SCHINEL.
Cnicus benedictus. Fam. Compositae.
Denumiri populare: iarbă amară, scai amar, şofran
sălbatec.
În tradiţia populară: praful se foloseşte extern la
tratarea rănilor iar intern ca depurativ, febrifug, în boli de
ficat.
Compoziţie chimică: în scopuri terapeutice se
foloseştepartea aeriană (Herba Carduui benedicti sau Herba
Cnici) conţin: ulei volatil, benedictina, cnicina, fitosterine şi
glicozidele lor, substanţe amare, acizi graşi, tanin, acizi
rezinici, un principiu antibiotic, mucilagii, vitamina B1, acid
nicotinic, etc.
Acţiune farmacologică: stimulează secreţiile gastrice
datorită principiului amar producând o creştere lentă dar
persistentă a secreţiilor gastrice şi astfel îmbunătăţind
digestia, fiind foarte util în anorexii, dezinfectant, antibiotic.
Depurativ, febrifug, stimulează pofta de mâncare, stimulent
al sistemului nervos, sedativ al durerilor reumatismale.
Extern antiseptic şi trofic.
Intră în compoziţia ceaiului tonic- aperitiv.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiuni
hepatice, afecţiuni biliare, afecţiuni renale, afecţiuni
respiratorii, anaciditate, anorexie, arsuri, atonie gastrică,
constipaţii cronice, degerături, disgravidie, dureri
reumatismale, edeme, hipoaciditate gastrică, insuficienţă
hepatică şi pancreatică, răni, reumatism, ulceraţiile pielii,
zona-zoster.
Preparare: intern- o linguriţă de plantă mărunţită la
250 ml apă clocotită. Se va strecura şi apoi se va consuma
fracţionat în cursul unei zile.
-4 linguri de plantă mărunţită se vor pune într-un litru
de vin. Se vor ţine timp de 8 zile după care se strecoară. Se
vor putea lua câte o linguriţă înainte de fiecare masă cu 15
minute pentru poftă de mâncare sau pentru alte afecţiuni
interne.
-Din 50 g de plantă mărunţită care se va pune la 250 ml
alcool alimentar de 70 se face o tinctură. Se ţine pentru
aceasta timp de 15 zile agitând zilnic de 2-3 ori recipientul.
După 15 zile se strecoară. Se poate lua câte o linguriţă de 3
ori pe zi diluată cu puţină apă.
Extern: se vor pune 3 linguriţe de plantă la 250 ml apă
clocotită. Se acopere 10 minute după care se strecoară. Se vor
face cataplasme externe, sau comprese.
Băi: 100 g de plantă mărunţită se va pune la 3 litri de
apă clocotită. Se acopere apoi 10 minute. Se strecoară şi se
toarnă în apa din cadă, care este preferabil să aibă
temperatura corpului. În cadă este bine să se stea 20-30
minute. dar să se menţină temperatura constantă.
SCLIPEŢI.
Potentilla erecta Fam. Rosaceae.
Denumiri populare: calidemia, cinci degete, găinuşe,
ghimneriu, iarba faptului, scrântitoare, strânsurea.
În tradiţia populară: cu decoctul plantei se spălau cei
care aveau bube pe faţă. Se punea în ţuică tare şi se lua pentru
strânsură la coş. Ceaiul din rizomi se dădea în vărsături cu
sânge şi menstruaţii prea abundente.
Rizomul pisat se punea în ţuică şi se bea de 3 ori contra
vătămăturii. Se mai fierbea cu rădăcină de tătăneasă, iar
decoctul se amesteca cu vin şi se lua, dimineaţa şi seara
pentru întărirea sângelui.
Se mai punea în ţuică tare, se ţinea 3 zile şi apoi se lua
dimineaţa, câte un păhărel, pe nemâncate, de către cei care
ridicau ceva greu şi se clătinau înăuntru.
Se mai folosea, amestecat cu grăsime ca şi alte specii
înrudite pentru “tras” (fricţionat) şi în legături la scrântituri.
Compoziţie chimică: în rizomi şi rădăcină are foarte
mult tanin galic, roşu de Tormentilla, acizii; elagic, chinovic,
etc. Rezine, mucilagii, substanţe minerale, vitamina K.
Acţiune farmacologică: puternic astringentă,
antimicrobiană, hemostatică, strânge suprafeţele ţesuturilor şi
prin precipitarea proteinelor ajută la cicatrizarea rapidă a
rănilor. Antibiotic contribuind la eliminarea microbilor.
Elimină procesul inflamator.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: afte, arsuri, boli
intestinale, degerături, diaree, eczeme, enterite, furuncule,
hematurie, hemoragii stomacale (halenă), hemoragii uterine,
incontinenţă urinară, inflamaţii bucale, leucoree, metroragii,
panariţiu, piodermitele capului, răni vechi, stomatite, ulcere
atone, ulcere varicoase.
Preparare: - un vârf de cuţit de praf obţinut cu râşniţa
de cafea din plantă uscată se va pune sub limbă cu 15 minute
înainte de mesele principale. Se înghite apoi cu puţină apă.
-O linguriţă pulbere de rizom se va pune în 250 ml de
apă. Se va fierbe timp de 5 minute după care se strecoară. Se
va bea în cursul zilei cu înghiţituri rare în diaree şi alte
afecţiuni interne. Extern se va face cu cantitate dublă de
plantă. În enterite şi tratamentele afecţiunilor mai grave se
pot consuma până la 3 căni pe zi din acest ceai.
-50 g de rizom se va face praf fin apoi se va pune în
250 ml alcool alimentar de 70. Se va ţine timp de 15 zile
agitând zilnic de 3-4 ori. Se va strecura apoi şi se va lua câte
o linguriţă de 3 ori pe zi diluat cu puţină apă.
-Extern: se va pune 4 linguri de rizom mărunţit în
alcool sanitar 100 ml. Se va ţine timp de 8 zile apoi se
strecoară. Se poate folosi la frecţii sau alte afecţiuni.
- Se amestecă cu făină de in în părţi egale şi se pune pe
răni.
SCRÂNTITOARE ALBĂ.
Potentilla alba, Potentilla repens. Fam. Rosaceae.
În tradiţia populară: în multe părţi se credea că planta
este bună la toate bolile.
În ţinutul Iaşilor, ceaiul sau decoctul plantei se lua
pentru tuse, dureri de piept şi năduşeală.
Unii pentru tuse o fierbeau în lapte dulce.
Rădăcina se fierbea cu apă ne începută, iar decoctul o
parte se turna în cap, pentru dureri de cap şi alte dureri.
Celui cu vre-o boală contagioasă i se dădea plămădită
în rachiu. Se mai storcea seva proaspătă se amesteca cu unt
proaspăt şi cu această alifie se dădeau bubele dulci.
Se mai folosea în băi pentru picioare fiertură.
Are aceleaşi întrebuinţări ca şi sclipeţii.
SCORŢIŞOARĂ.
Cinnamomum ceylonicum (obtusifolium),
Fam.Lauraceae.
În tradiţia populară: este întrebuinţat ca aromatizant
şi condiment în diferite preparate culinare, băuturi, etc.
Se folosea fiartă în vin contra răcelii, iar plămădită în
rachiu contra gălbinării, plămădită în rachiu cu nucşoară şi
rostopască.
Compoziţie chimică: uleiuri eterice 0,9-2,3% care
conţine aldehidă cinamică, eugenol, metil-n-amil-cetonă,
alfa-pinen, felandren, p-cimen, aldehidă benzilică,
hidrocinamică şi cuminică, linalol, cariofilen, etc. Mai
conţine 2% tanin, 1,8-3,8-6,6% oxalat de calciu.
Acţiune farmacologică: sunt indicate ca stimulente
generale şi îndeosebi ale funcţiilor digestive. Sunt uşor
carminative şi provoacă o mărire a secreţiei salivare.
Provoacă o acţiune de accelerare şi regularizare a ritmului
contracţiilor uterine, au şi o acţiune estrogenă datorită
fracţiunii insolubile în eter din scoarţa de scorţişoară.
Tinctura are şi o acţiune fungicidă.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiuni
cardiace, afecţiuni circulatorii, bronşite, colici gastrice şi
abdominale, constipaţie, diabet, dureri interne, gingivite,
greaţă, gripă, halenă, insomnie, nervozitate, răceli, scaune
neregulate, spasme digestive, sughiţ.
Preparare: - fiert o linguriţă de praf în 500 ml vin şi
băut cald în răceli.
-Se poate pune peste orice preparat culinar.
-Se va fierbe o linguriţă în 250 ml apă până scade apa la
jumătate. Se adaugă miere şi se va consuma câte o linguriţă
de mai multe ori pe zi în cazul răcelilor sau altor afecţiuni.
-În afecţiuni dermatologice. Se face un amestec cu suc
de lămâie şi praf de scorţişoară. Se pune extern pe răni.
SCORUŞ.
Sorbus domestica Fam. Rosaceae.
În tradiţia populară: scoarţa şi rămurelele tinere se
foloseau în diferite amestecuri cu plante şi substanţe, pentru
vopsit în negru.
Decoctul fructelor se bea contra diareei.
Compoziţie chimică: fructele coapte sunt comestibile
şi conţin substanţe tanante, provitamina A Şi vitamina C.
Se utilizează ca şi scoruşul de munte.
SCORUŞ DE MUNTE.
Sorbus aucuparia Fam. Rosaceae.
Denumiri populare: lemn cânesc, lemn pucios,
merişor, sorb.
În tradiţia populară: se folosea la tuse, tuberculoză,
boli de sânge şi reumatism. La Nereju, frunzele ori coaja se
fierbeau în apă ne începută şi decoctul se lua cu zahăr, pentru
dureri în colici sau alte dureri.
Compoziţie chimică: fructele conţin tanin, acid malic,
acizi organici, uleiuri eterice, carotină, zaharuri, săruri
minerale, etc.
Acţiune farmaceutică: frunzele şi fructele: depurative,
diuretice, hemostatice, antitusive, antireumatice, astringente,
măresc diureza şi curăţă epiteliul renal. Fructele conţin 15%
zahăr organic, acizi care distrug microbii, vitaminele B, C, E.
Scoruşa roşie are şi coloranţi beta-caroten, etc. Consumul
fructelor ajută la vindecarea afecţiunilor vederii sau la
afecţiunile vaselor de sânge şi în creier.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: ateroscleroze,
balonări, bronşită, colici intestinale, gastrită cu hipoaciditate,
gingivite, hipovitaminoze, migrene, reumatism, scleroza
vaselor de sânge din creier (fruct), spondiloză, tuse.
Preparare: o linguriţă de frunze mărunţite şi fructe
mărunţite în părţi egale se va pune în 250 ml apă. Se va fierbe
timp de 10 minute după care se strecoară. Întreaga cantitate
se va bea în porţii mici cu linguriţa pe parcursul unei zile.
Este util în acest fel la tuse şi alte afecţiuni interne.
-Din fructe mărunţite, o linguriţă se va fierbe pentru 10
minute după care se strecoară. Se pot folosi în cursul unei zile
2-3 ceaiuri din acestea pentru afecţiunile interne.
-Tinctură- se vor pune 50 g de fructe zdrobite la 250
ml alcool alimentar de 70. Se ţin timp de 15 zile la
temperatura camerei agitând des. Se strecoară. Se pune în
sticle la rece. Se va lua câte o linguriţă de 3 ori pe zi înainte
de mese cu 15 minute.
-Dacă se doreşte să se facă tratament extern se va folosi
cantitate dublă de plantă.
SCUMPIE.
Cotinus coggygria. Fam.Anacardiaceae.
Denumiri populare: liliac, oţetar, rui.
În tradiţia populară: frunzele s-au folosit pentru
colorat în galben, iar scoarţa s-a folosit pentru tăbăcit pieile.
Decoctul rămurelelor se folosea pentru gargară la
sifilis, iar resturile se făceau cataplasme pe răni.
Compoziţie chimică: scoarţa ramurile mai groase se
taie când dă frunza, iar frunzele se culeg când dă floarea.
Conţin taninuri elagice, gumi-rezine, mircetină. Un glicozid-
fustinozidul. Frunzele în plus mai au şi ulei volatil.
Acţiune farmaceutică: este cunoscută ca un foarte
bun febrifug, hemostatic, antiinflamator, cicatrizant, opreşte
senzaţiile de vomă, stimulează pofta de mâncare, util în
tratarea pierderilor de urină.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiuni
bucale, afecţiuni gastrice, afecţiuni hepatice, afecţiuni
intestinale, alergie, anorexie, boli hepatice, candidoză, diaree,
eczeme, enterocolită, gingivite, hemoroizi, incontinenţa
urinară, prurit, înlătură starea de vomă, răni, urticarie, vomă.
Preparare: 2 linguriţe de frunze se vor mărunţi şi se
pun în 250 ml apă. Se va fierbe timp de 10 minute după care
se strecoară. Se pot consuma în cazul incontinenţei sau altor
afecţiuni interne şi două căni pe zi. Una dimineaţa pe
stomacul gol şi una la ora 18.
-O linguriţă de praf de coajă se va pune la 250 ml de
apă .Se va fierbe timp de 15 minute după care se strecoară. Se
pot de asemenea consuma 2 căni pe zi în afecţiunile interne.
- Pentru gargară sau spălături şi în afecţiunile externe
se va folosi cantitate dublă de plantă. Cu ceaiul acesta se va
face gargară de mai multe ori pe zi sau spălături la hemoroizi
sau alte răni şi afecţiuni externe.
- O mână de plantă fiartă se va pune între 2 bucăţi de
pănză şi se aplică compresă (sau cataplasmă) în partea de jos
a abdomenului, peste noapte. Este foarte utilă la incontinenţă
urinară, se va lua şi ceai intern câte 2- 3 căni pe zi.
SECARĂ.
Secale cereale. Fam. Gramineae.
În tradiţia populară: a asigurat pâinea în multe zone
muntoase. Făina de secară frământată cu ulei se punea la
gâlci. Muiată cu oţet, cu 2 ouă, lămâie, piper negru, păcură şi
piatră acră se aplica în cataplasme pentru enterită.
La junghiuri, se făcea o turtă din făină de secară, se
stropea cu spirt şi undelemn, se presăra cu lămâie şi piper
negru, rachiu, undelemn şi ciolan de câine ars şi pisat, făcut
praf ca făina, puse toate pe o pânză se lega şi se purta 3 zile.
Cu boabe prăjite şi râşnite se punea cataplasme pentru
hemoroizi. Contra limbricilor se fierbea secară cu puzderie de
cânepă de la meliţă şi cu capete de frânghii găsite, apoi se bea
o ceaşcă din decoctul lor.
Compoziţie chimică: cornul de secară se foloseşte
mult în farmacie: scleroţii ciupercii se dezvoltă pe spicele de
secară şi pe alte graminee. S-au identificat un mare număr de
alcaloizi. Amine: trimetilamina, acetilcolina, tiramina,
histamina, şi aminoacizii: leucina, tirozina, histidina. Mai
conţine glucide: trehaloză, manită, manane, ulei gras, 35%,
proteine, ergosterine, fungisterine. Alcaloizii au la bază
nucleul lizergic cu doi izomeri: unul levogir, altul dextrogir.
Seminţele- vitaminele-B1, B2, B3, B5, B6, B8, B9, E.
Aminoacizii: alanină, arginină, acid aspartic, cistina, acid
glutamic, glicina, histidina, izoleucina, leucina, lizina,
metionina, fenilalanina, prolina, serina, treonina, triptofan,
tirosina, valina. Acizii graşi: acid palmitic, acid stearic, acid
palmitoleic, acid oleic, acid linoleic, acid linolic, acid
linolenic. Carbohidraţi: glucoză, fructoză, sucroză, amidon,
celuloză, acid fitic. Minerale: sodiu, potasiu, magneziu,
calciu, mangan, fier, cobalt, cupru, zinc, crom, fosfor, clor,
fluor, iod, bor, seleniu, silicon.
Acţiune farmacologică: este purificator al sângelui,
pentru că stimulează circulaţia sângelui şi previne rigiditatea
arterelor. produsul ca atare sau extractul se întrebuinţează ca
hemostatic uterin şi ocitocic. Toţi alcaloizii stimulează fibrele
musculaturii netede, mai ales ale uterului (acţiune ocitocică).
Previne scleroza. Alcaloizii cu catenă triterpenică au şi efect
inhibitor asupra simpaticului, datorită catenei oligopeptice.
Ergotamina prin hidrogenare îşi pierde activitatea, dar
rămâne acţiunea ocitocică. Histamina şi celelalte amine au
acţiune ocitocică. Tiramina este simpaticomimetică, iar
colina şi acetilcolina sunt parasimpaticomimetice. Este bine
să se folosească doar preparat în farmacii şi fabrici de
medicamente pentru că poate fi foarte periculos, putând
provoca intoxicaţii care sunt greu de contracarat. În acest caz
se intervine cu cărbune medicinal.
Seminţele sunt energizante, remineralizante, emoliente,
laxative, sedative, fluidifică sângele. Verde sau încolţit
previne scleroza inclusiv cea cerebrală, diminuează stările
inflamatorii, uşurează defecaţia, ajutând tranzitului intestinal,
fluidifică sângele, calmează stările de excitaţie cerebrale. Util
femeilor cu bufeuri (de căldură), pentru că diminuează
senzaţia de căldură. Vitaminizează şi fortifică întreg
organismul. Calmează colicile.
Se pot folosi la următoarele afecţiuni: abces, adenită,
afecţiuni vasculare, afecţiunile inimii, amigdalită, angină
difterică, arsuri, ascaridoză, ateroscleroză (prevenire), bufeuri
(de căldură), constipaţie, contuzii, diabet, enterită, enurezis,
epistaxis, excitaţie cerebrală, hemoroizi, hepatită cronică,
hernie, hipertensiune arterială, hipervâscozitate sangvină,
infarct miocardic, inflamaţii renale şi gastro-intestinale,
leucoree, menopauză, menstruaţie dificilă, negi, panariţiu,
pneumonie, sedentarism, supuraţii, tuberculoză ganglionară.
Preparare: - pâine de secară consumată zilnic la toate
afecţiunile interne, inclusiv pentru inimă.
-1 lingură de pulbere de seminţe (făină) se pune cu 250
ml apă la temperatura camerei timp de 8 ore. Se strecoară şi
se pot consuma în cursul unei zile 3 astfel de căni în
afecţiunile descrise.
-Pentru constipaţie, boli renale, inimă, şi toate
afecţiunile interne este cel mai eficient să se pună la încolţit
seminţele. În momentul în care a dat un cm, de mlădiţă verde,
se taie, se vor spăla foarte bine, se trec apoi prin maşina de
carne pentru a se mărunţii. Se vor pune apoi la rece în afară
de diabet toţi vor putea să pună pe acest preparat puţină
miere. Se va lua câte 2-4 linguriţe de 3 ori pe zi. Se face
preparatul doar pentru 3-4 zile pentru că mai mult nu stă. Dar
este indicat ca această cură să se facă cât mai mult timp.
-Se va pune la încolţit şi se lasă să crească până la 10
cm după care se va tunde iarba. Se va trece prin storcătorul de
fructe cu puţină apă de 2 ori pentru a scoate tot ce conţin. Se
va pune apoi într-o sticlă la rece cu puţin alcool alimentar la
suprafaţă pentru a nu se altera. Se va lua din acest preparat
câte o linguriţă de trei ori pe zi înainte de mesele principale
cu 15 minute. Se poate lua la toate afecţiunile interne.
-Făina de secară se poate folosi la toate afecţiunile
externe făcându-se un aluat care se va aplica pe locul afectat
(cataplasme).
- Tinctură – 200 ml suc obţinut din mlădiţe tinere de
secară se va pune cu 100 ml alcool alimentar de 70. Se lasă
la rece. Se va lua câte o linguriţă de 3 ori pe zi.
SFECLĂ.
Betula vulgaris. Fam. Chenolodiaceae.
În tradiţia populară: întrebuinţată în hrana oamenilor
şi animalelor. Frunza se punea pe tăieturi, răni şi buboaie. Cu
sfeclă rasă, prăjită în undelemn, se făceau legături la infecţii
şi la adenoame. La gâlci se punea u şi frunze crude sub
ureche. Rasă pe răzătoare şi prăjită cu untură de porc ori
undelemn, se punea la adenite. Coaptă şi rasă, se punea la
blenoragie. Cu cataplasmă de sfeclă tocată, ceapă şi grăsime
de porc se oblojeau femeile de durere de pântece. Cu decoctul
ei se făceau spălături în bolile femeieşti.
Compoziţie chimică: natriu, kaliu, calciu, siliciu,
substanţe minerale, vitamine B1, B2, B6, C, niacin, biotin,
acid folic, etc.
Acţiune farmaceutică: împrospătează sângele, ajută la
întărirea imunităţii organismului, ajută la lupta cu cancerul şi
mai ales la vindecarea leucemiei.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: acnee, abcese,
adenoame, afecţiuni neurologice, cancer, gripe, hemoroizi,
laringite, leucemie, leucoree, limfoame, răceli, răni,
Se foloseşte foarte puţin medicinal:
-frunze proaspete se aplică pe răni strivite şi ulcere
pentru a ajuta la cicatrizare. Sunt utile pentru că nu aderă la
suprafaţa rănii.
-Frunze tocate se aplică pe leziunile de tricofiţie, cruste
de lapte, antiinflamator la dureri.
-Rădăcină rasă cu ulei se aplică pe abcese şi alte răni.
- Decoct din rădăcină rasă 4 linguri fierte în 500 ml apă
timp de 10 minute se fac spălături vaginale în leucoree şi alte
afecţiuni externe (hemoroizi), zilnic.
SFECLA DE ZAHĂR.
Beta vulgaris. Fam.Chenopodiaceae.
În tradiţia populară: se folosea sub formă de ceai,
căruia i se adăugau 3-4 picături de diana, contra diareei,
dizenteriei, durerilor de stomac şi lipsei poftei de mâncare.
Se foloseşte la fel cu cea de mai sus. Nu se va
administra diabeticilor.
SFECLĂ ROŞIE.
Beta vulgaris rubra Fam. Chenopodiaceae.
Denumiri populare: napi de mâncare, napi roşii, râpă,
sfeclă de borş, sfeclă de masă, ţigle roşii, ţuică.
În tradiţia populară: sucul din rădăcină rasă pe
răzătoare şi stoarsă se bea dimineaţa pe nemâncate pentru
curăţirea sângelui. Cu foile fierte în lapte dulce se făceau
oblojeli la lingoare. Pentru vătămătură, se lua un pahar de
rachiu de drojdie, un pahar de suc de sfeclă roşie, o bucată de
iască bună, uscată pe vatră, una turtă a lupului şi sânge de 9
fraţi, pisate toate, amestecate ţinute la căldură 2 zile, apoi se
dădea bolnavului de 3 ori pe zi, câte un păhăruţ mic.
Bolnavul trebuia să stea culcat, să se păzească de acrituri,
sărături şi mâncăruri grele. Decoctul se dădea lăuzelor, când
nu expulzau placenta după naştere.
Compoziţie chimică: hidraţi de carbon, betaină,
asparagină, acid glutamic, vitaminele: A, B1, B2, niacin, C,
E, PP, acid folic, biotin, zaharuri, oligoelemente, săruri
minerale.
Acţiune farmaceutică: nutritivă, laxativă, aperitivă,
răcoritoare, energizantă, antianemică, mineralizantă,
anticancerigenă, hipotensoare, întăreşte imunitatea
organismului, luptă pentru refacerea sângelui, foarte utilă şi
în leucemii dar şi alte tumori. Extern este cicatrizantă,
desinfectantă, bactericidă destul de puternică.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiuni
bucale, afecţiuni biliare, afecţiuni cardiace, afecţiuni
hepatice, afecţiuni renale, afecţiunile splinei, artrită, anemie,
astenie fizică şi nervoasă, avitaminoze, cancer, colită,
constipaţie, convalescenţă, demineralizare, dischinezie biliară
şi stomacală, enterite, gripă, hemoroizi, hipercolesterolemie,
hipertensiune arterială, insomnii, litiază urică, menopauză,
migrene, scurgeri vaginale, tuberculoze, viroze.
Se interzice diabeticilor!
Preparare: - se rade fin şi se consumă crudă.
-Suc din sfeclă obţinută proaspătă Se poate consuma
câte 200 ml de trei ori pe zi. Se va începe prin a consuma o
cantitate de 50 ml o dată pe zi apoi treptat în funcţie de
toleranţa individuală se va mări cantitatea de sfeclă până se
va ajunge la 200 ml de trei ori pe zi. În cazul cancerului sau
altor afecţiuni este foarte utilă împreună cu morcov,
castraveţi, salată, pătrunjei, etc.
Sfecla fiartă sau coaptă îşi pierde o serie dintre
proprietăţi.
SILUR.
Euphrasia rostkovina Fam. Scrophulariaceae.
Denumiri populare: buruieniţă albă, buruieniţă
dinţată, dragostea fetei, floare de ochi, mângâierea apelor.
În tradiţia populară: decoctul părţilor aeriene se
folosea, local contra leucoreei.
Compoziţie chimică: substanţa amare, ulei gras, tanin,
aneubină, săruri minerale, etc.
Acţiune farmaceutică: acţionează favorabil în
afecţiunile ficatului deoarece ajută la eliminarea mai rapidă a
bilei, este antibiotic mai alea în afecţiunile oculare, gastice,
stimulează digestia, antiinflamator, reface muşchii în special
la ochi, etc.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiuni
gastrice, afecţiuni oculare, blefarită, conjunctivită, episclerită,
hepatite (icter), inflamaţii acute ale ochilor, lăcrimarea
ochilor.
Preparare: intern se va lua câte un vârf de cuţit de praf
de plantă care se va ţine sub limbă pentru 10 minute după
care se înghite cu puţină apă.
-3 linguriţe de plantă se vor pune la 250 ml apă
clocotită. Se acopere pentru 10 minute după care se va
strecura. Se pot consuma trei astfel de ceaiuri. Extern se va
pune compresă pe ochi cu acest ceai.
-Tinctură care se va face din 50 g de plantă. Se va
pune peste planta bine mărunţită o cantitate de 250 ml de
alcool alimentar de 70. Se va ţine apoi timp de 15 zile la
temperatura camerei agitând zilnic. Se strecoară. Se va
consuma câte 5 picături de trei ori pe zi. Această cantitate
poate fi depăşită la afecţiunile mai grave.
SIMINOC.
Helichrysum arenarium. Fam. Compositae.
Denumiri populare: flori de paie, floarea patului, iarbă
flocoasă, imortele, mărgică, ochiţori, semenic, siminic.
În tradiţia populară: s-a folosit la vopsit în galben.
Florile se fierbeau în rachiu, care se bea pentru gălbinare; ori
se punea în rachiu, se lăsa să stea câteva zile, apoi se bea. In
alte părţi se fierbea cu vâzdoage şi decoctul se bea. Fiartă în
lapte pentru gălbinare.
Compoziţie chimică: florile- substanţe amare, taninuri,
flavonozizi, saponozide, apigenină, astragalină, coloranţi,
cvercetrol, hamferol, glicozide, ulei volatil, săruri minerale.
Acţiune farmacologică: activează secreţia biliară,
scade colesterolul, diminuează durerile ficatului, diuretic prin
mărirea cantităţii de urină, astringentă datorită taninului care
ajută la precipitarea proteinelor, antidot al otrăvurilor cu
metale grele, expectorant datorită saponinelor, creşte diureza
şi transpiraţia. Uleiul volatil are acţiune asupra ficatului cât şi
ca dezinfectant, diuretic. Antioxidant util în lupta cu multe
afceţiuni. Se foloseşte inflorescenţa.
Se utilizează la următoarele afecţiuni: afecţiuni
biliare şi hepatice diverse, afecţiuni renale, atonie gastrică,
colangite, colecistite cronice, dischinezie biliară, greaţă, gută,
hepatita acută, hipercolesterolemie, meteorism, pancreatite,
icter, intoxicaţii, reumatism, tulburări gastro-intestinale,
viermi intestinali, vomă.
Preparare: - o linguriţă de flori mărunţite se va pune la
250 ml apă. Se va fierbe timp de 5 minute după care se
strecoară. Pentru diversele afecţiuni interne se pot consuma 2
astfel de căni pe zi. În cazul viermilor intestinali se va bea
dimineaţa pe nemâncate apoi se va lua un purgativ.
-Pentru afecţiunile ficatului, pancreasului, stomacului
sau rinichiului se va pune în 250 ml de lapte o linguriţă de
flori mărunţite care se va fierbe timp de 5 minute după care
se strecoară. Se pot consuma 2 căni pe zi. Se va putea
consuma perioade mai lungi de timp.
-La intoxicaţii se vor pune 2 linguriţe de flori la 250 ml
care vor fi fierte timp de 10 minute după care se strecoară. Se
vor consuma mai multe ceşti pentru a dezintoxica
organismul. Suplimentar se va putea lua şi cărbune vegetal.
SLĂBĂNOG.
Impatiens noli-tangere. Fam. Balsaminaceae.
Denumiri populare: brăduleţ, buruiana celor slabi,
călăpăr, iadeş, iarbă roşie, ploponog, răchiţele, slăbănog.
În tradiţia populară: planta se fierbea în apă sau lapte
dulce, cu care se spălau în cazurile umflăturilor, iar cu
resturile rămase după strecurare se pansau. Se punea de
asemenea în băile copiilor care nu puteau să umble în
picioare, de asemenea se folosea contra reumatismului.
Ceaiul din frunze şi flori se mai folosea contra durerilor de
stomac sau constipaţiei. Fructele strivite se ţineau timp de 4
zile în petrol şi apoi se foloseau la varice. Decoctul se mai lua
în cazul în care se oprea udul sau de către femeile care nu
aveau menstruaţia regulat. De asemenea se mai lua şi în
cazurile de leucoree, boli de mitră şi uşurarea naşterilor.
Seminţele ţinute în ţuică se luau contra dizenteriei.
Compoziţie chimică: substanţe amare, tanin,
stigmasterine, zahăr, colină, acid fosforic, substanţe minerale,
etc. Plantă puţin studiată.
Acţiune farmacologică: antioxidant, catechică,
hemostatică, astringent, expectorant, antiinflamator,
dezinfectant, cicatrizant, diuretic mărind cantitatea de urină,
ajută la eliminarea calcululor, distruge bacteriile.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: constipaţie,
diaree, dizenterie, dureri reumatice, dureri de stomac,
hematurie, hemoroizi, inflamaţii, leucoree, litiază renală şi
biliară, umflături.
Preparare: - o linguriţă de plantă uscată şi mărunţită se
va pune la 250 ml de apă. Se va fierbe apoi timp de 10 minute
după care se strecoară. Se vor putea consuma 2 astfel de căni
pe zi.
-2 linguriţe de plantă mărunţită se vor pune în 250 ml
apă. Se vor fierbe timp de 10 minute după care se strecoară.
Se pot folosi pentru dureri diverse inclusiv pentru cele de
stomac sau cataplasme şi comprese externe la reumatism. Se
poate consuma la nevoie 2 căni în cursul unei zile.
-Tinctură din 50 g de plantă mărunţite se pun în 250
ml de alcool sanitar. Se ţine timp de 15 zile apoi se va
strecura. Se poate consuma câte 5-10 picături la nevoie.
-O linguriţă de plantă mărunţită se va pune în 250 ml
lapte dulce. Se fierbe timp de 5 minute apoi se va strecura.
Este util în afecţiunile stomacului.
Extern: fructele trecute prin răzătoare şi apoi puse în
alcool sanitar se pot aplica pe locurile dureroase.
-Fiert în lapte se poate aplica extern tot pentru dureri,
umflături, etc.
-Se pun 50 de grame de plantă mărunţită la 500 ml de
oţet preferabil din miere şi mere. Se ţin 8 zile, apoi se
strecoară. Se foloseşte local la dureri reumatice.
SMOCHINE.
Ficus carica. Fam. Moraceae.
Se folosesc fructele sau frunzele şi crengile.
În tradiţia populară: smochina caldă se rupea şi se
punea cu partea cărnoasă la buba neagră. În Moldova, se
fierbeau înfundat, într-o ulcică acoperită cu capac, câteva
roşcove cu smochine se puneau la bubă. Fierte, cu roşcove şi
stafide se luau contra tusei. În Dobrogea, fierte în lapte, se
foloseau contra gâlcilor şi a tusei la copii, sub formă de
cataplasme puse în jurul gâtului, sau se bea lapte în care s-au
fiert smochinele. Smochina se punea la durere de măsele.
Compoziţie chimică: 84 % apă, conţin invertină,
proteine 1%, glucide15-18%, materii azotate, celuloză, acizi,
un element iritant când sunt verzi, pectine, vitamina A,
B1,B2, C, PP, latexul conţine o lipodiastază( enzimă analogă
sucului pancreatic) o amilază şi proteoză), enzime, fier,
fosfor, sodiu, calciu, magneziu, brom, etc.
Acţiune farmaceutică: fructele- emoliente, calmante,
tonifiante recomandate sportivilor, femeilor însărcinate,
convalescenţilor şi copiilor, vitaminizante, laxative,
emoliente, afecţiuni renale. Latexul citotoxic, caustic. Dacă
se ung petele de vitiligo cu miez de smochine petele se
atenuează foarte mult. Hemostatic prin precipitarea
proteinelor, antiinflamatoare diminuând inflamaţiile.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: abcese,
afecţiuni renale, amigdalită, angină, arsuri, astenie fizică şi
psihică, bătături, bronşite cronice, ciclu menstrual dereglat,
cistite, colite, constipaţii cronice, dureri, furuncule, gastrită,
gingivite, guturai prelungit, inflamaţii pulmonare sau renale,
inflamaţiile gâtului, insomnii, iritaţii gastro-intestinale,
leucoree, nefrite, negi, plăgi atone, pneumonii, răceală, stadii
febrile acute, stomatite, traheobronşite cronice, tuse, veruci,
viermi intestinali, vitiligo.
Preparare: - se consumă fructe ca atare pentru
afecţiunile interne zilnic de trei ori preferabil înainte de mese.
-Se vor fierbe 50 g de smochine în 500 ml de apă timp
de 10 minute după care se strecoară. Se va consuma în cursul
zilei mai ales la aparatul urinar, stomac, ficat, pancreas.
-Se vor pune 6-8 smochine în 250 ml de lapte şi se
fierb timp de 10 minute. Se consumă pentru constipaţie sau
ca laxativ.
-Smochinele uscate se pot lăsa de seara până dimineaţa
în lapte şi dimineaţa se vor consuma cu lapte cu tot pentru
constipaţie.
-Frunze- 2 linguriţe se vor pune la 250 ml apă. Se fierb
timp de 10 minute după care se strecoară. Se vor consuma 2
astfel de ceaiuri în cazul tulburărilor circulatorii, reglarea
ciclului menstrual, etc.
-500 g de smochine se vor fierbe cu un litru de apă,
timp de 10 minute după care se va lăsa să se răcească. Este
bine ca după răcire să se mărunţească cu mixerul şi apoi se va
pune 250 g de miere. Se va lua ca supliment vitaminic sau în
situaţiile în care se solicită tratament pentru bronşite
afecţiunile laringelui, traheii, etc. Se va lua câte o linguriţă de
3-4 ori pe zi.
-Se va pune smochină proaspătă tăiată sau se ung
numai cu smochină proaspătă petele de vitiligo de mai multe
ori pe zi.
-Fructe fierte în lapte se pun pe abcese pentru grăbirea
maturării.
-Pe veruci, negi, etc, se va pune latex de la rămurelele
tinere de mai multe ori până la dispariţie. Se spune că în
maximum o săptămână trec.
SOC.
Sambucus nigra Fam. Caprifoliaceae.
Denumiri populare: coramnic, holer, hoz, iboz,
scorpat, soace, soc negru, sog, usclu.
În tradiţia populară: din ramurile lui se făceau ţevi
pentru războiul de ţesut, copii fac fluiere, etc. Din flori se
prepară suc răcoritor, etc.
Fructele se întrebuinţau la vopsit în cafeniu, mohorât,
vânăt şi negru, iar frunzele şi scoarţa în galben.
Ceaiul din flori se lua contra tusei şi afecţiunilor
aparatului respirator, astm, dureri de stomac, ficat, vezică
biliară. Florile fierte în lapte dulce se puneau la gâlci sau la
diferite umflături. Se mai punea floare pisată amestecată cu
făină de grâu sau tărâţe şi se aplica caldă la gâlci, umflături.
La căderea muşchilor se fierbeau flori în vin până
scădea la o treime şi se bea. Se mai făceau băi contra
reumatismului. Coaja verde fiartă cu lapte dulce, în care se
punea sulf şi zahăr se lua de către cei cu afecţiuni respiratorii
şi tuse.
Rasă de pe copac coaja de sus în jos, se punea în rachiu
şi se bea pentru curăţenie. Rasă de jos în sus se lua contra
vărsăturilor. Contra limbricilor se curăţau bote de soc de
coajă într-o oală nouă. Se lua coaja de dedesubt verde se
fierbea în lapte apoi se scurgea laptele şi se dădea bolnavului
dimineaţa pe nemâncate.
Cu coaja de soc se făceau legături la brâncă după ce
era stropită cu rachiu. Coaja fiartă în lapte se mai lua contra
tusei. Coaja şi rădăcina, pisate, se storceau şi zeama se dădea
de 3 ori câte o ceşcuţă celor ce sufereau de afecţiunile splinei.
Coaja galbenă de sub cea sură se fierbea în lapte dulce
şi se lua contra gălbinări. Frunzele crude se puneau la răni
diverse. Cu decoctul frunzelor se mai spăla sau se făceau
comprese la dureri. Boabele negre se puneau în pălincă şi se
luau la junghiuri sau friguri, vătămătură.
Compoziţie chimică: medicinal se recoltează florile
(Flores Sambuci) florile- ulei volatil în cantităţi foarte mici,
rutozide, tanin, sambunigrozida (sambunigrina) care este o
heterozidă cianogenetică, o substanţă alcaloidă sambucina,
zahăr, mucilagii, flavonozide, amine, etilamină,
izobutilamină.
Acţiune farmacologică: sudorific puternic, galactogog,
laxativ uşor, diaforetic, diuretic, antiinflamator, emolientă,
antireumatic. Extern : antiseptic.
Atenţie! Nu se supradozează mai ales în cazul fructelor
care pot deveni toxice. Simptomele intoxicaţiei: vomă, arsuri
la stomac, dificultăţi la respiraţie, comă. Se intervine cu
spălături şi cărbune medicinal. Se interzice de asemenea celor
cu diaree cronică.
Intră în compoziţia ceaiurilor: antireumatic, depurativ şi
sudorific.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: abcese,
afecţiuni renale şi vezicale, cancer, conjunctivite, constipaţie,
crize gutoase, degerături, eczeme, edeme, erizipel, favus,
flegmoane, furuncule, gripă, nevralgii, obezitate, pistrui,
psoriazis, răceală, răni, reumatism, stimularea lactaţiei,
tulburări hormonale diverse, ulcerele pielii, ulcioare.
Preparare: intern- 2 linguriţe de flori mărunţite se vor
pune la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute,
după care se strecoară. Se vor consuma 3 ceaiuri pe zi
călduţe.
-Ca laxativ 1-2 linguriţe de flori se vor pune după
mărunţire în 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10
minute după care se vor strecura. Se va consuma seara la
culcare.
-Se vor pune 5-6 flori mai mari într-un borcan de 5 litri.
Se va umple cu apă, se taie 2 lămâi bucăţele şi se va pune 500
g de zahăr şi puţină drojdie. Se lasă la soare timp de 5-6 zile
după care se strecoară. Se poate consuma fiind un suc
excelent util şi ca răcoritor dar şi ca un bun curăţitor al
organismului de toxine. Se poate consuma 1-2 litri pe zi.
-Fructe sub formă de suc se va folosi câte o linguriţă de
trei ori pe zi înainte de mese în curele de slăbire. Pentru că nu
se poate menţine o perioadă mai lungă şi pentru că este unul
din cele mai eficiente metode de slăbire se va obţine sucul din
fructe prin strivire, apoi se strecoară foarte bine de mai multe
ori pentru a nu rămâne pulpă de fruct şi se va pune peste ele
puţin alcool pentru al avea la îndemână o perioadă mai lungă.
Se va lua maximum o linguriţă de 3 ori pe zi înainte de mese.
-O altă metodă este să se pună miere polifloră peste suc
de fructe bine filtrat. 1\1 şi să se păstreze în borcane bine
închise. Se consumă, tot câte o linguriţă înainte de mese.
-Fructe o linguriţă se va pune în 250 ml apă. Se va
fierbe timp de 10 minute apoi se strecoară. Se vor putea
folosi 2 astfel de ceaiuri în afecţiunile renale, etc.
-Fructele de soc se pot folosi şi uscate în obezitate sau
alte afecţiuni. Se vor zdrobi şi se fierb pentru 10 minute. Se
pot consuma 2-3 ceaiuri din acestea în obezitate sau alte
afecţiuni. Se iau în obezitate înainte de mese cu 15 minute.
-Extern cantitatea de flori se dublează şi se poate
întrebuinţa pentru băi sau cataplasme.
-Pomadă cu mâzgă (scoarţa a 2-a se rade) se fierbe în
untură pe baia de apă şi se aplică pe favus, ca substanţă
vezicantă cu rol calmant.
-Frunze întregi sau mărunţite fierte în apă se aplică pe
răni, furuncule, arsuri, contuzii, etc.
-Infuzie din flori uscate se aplică pe locul dureros în
nevralgia de trigemen fiind aplicate calde.
Florile proaspete nu se aplică pe piele sau mucoase
pentru că produc eriteme.
SOIA.
Soja hipoida. Fam.Papilonaceae.
Compoziţie chimică: protide (până la 40%),
comparativ cu carnea care are doar 15-20%. Mai conţine de
asemenea toţi aminoacizii esenţiali, lipide, glucide, săruri
minerale, enzime, lecitine, rezine, ceruri, vitaminele A, B1,
B2, C, D, E, fito-hormoni, lecitină, diastaze, etc.
Proprietăţi farmacologice: aliment complex,
mineralizant, antisclerogen, hipocolesterolemiant, menţine
constant nivelul lipidelor şi al glucozei în sânge. Are de 2 ori
mai mult calciu ca laptele, conţine magneziu şi alte minerale
foarte importante, vindecă o serie de afecţiuni ale
menopauzei pentru că are o serie de hormoni. Este un
important anticancerigen.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiuni
cardiace, afecţiuni osoase cu pierderea masei osoase, cancer
în orice fază sau localizare în special la cancerul feminin
(sân, ginecologic), constipaţie, creştere, demineralizare,
diabet, dismenoree, hipocolesterolemie, lipsa calciului,
obezitate, tulburările menopauzei.
Preparare: boabe sau făină folosită la orice masă.
-Laptele; 150g boabe se moaie la un litru de apă timp
de 36 de ore. Se separă apoi lichidul de partea mâloasă care
se reia pentru o nouă pulverizare şi care se amestecă din nou
cu lichidul. Se pritoceşte şi se filtrează. Laptele acesta trebuie
consumat în 24 ore.(după Jean Valnet- Tratamente cu legume
şi fructe).
-Soia consumată sub orice formă la fiecare masă este
un tratament simplu şi foarte eficient în afecţiunile de mai
sus.
SORBESTREA.
Sanguisorba officinalis. Fam. Rosaceae.
Denumiri populare: bibernie, bibernil, cabare,
cârligăţea, cârligăţică, sângeroasă, sângerie, sorbitoare.
În tradiţia populară: florile şi ramurile se fierbeau în
rachiu, care se bea contra crampelor abdominale. La fel
rizomul ţinut în rachiu se lua contra durerilor de stomac.
Părţile aeriene se luau contra diareei şi dizenteriei la copii
precum şi contra scurgerilor de sânge şi la vătămături.
Compoziţie chimică: rădăcinile şi rizomul conţin tanin
(catechol, galacatechol) în cantitate foarte mare, până la 25%,
vitamina C 900- 1000 mg\ 100 g. Acizi terpenici de tip
ursolic, flavone, amidon, saponozide, zaharuri, ulei volatil,
săruri minerale.
Acţiune farmaco-dinamică: antidiareic, astringent cu
acţiune hemostatică locală prin coagularea proteinelor din
plagă, utilizat în gingivite, hemoroizi în special. De asemenea
vasodilatatoare, galactagogă, antispastică, antiinflamatoare,
aperitiv- aromatică, diuretică, depurativă. Reglează tranzitul
intestinal. Are o puternică acţiune antimicrobiană.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiuni
renale, afecţiunile sânului cu inflamaţii, amigdalite, anemie,
arsuri, bronşite, cistite, colite de fermentaţie, congestii
venoase, congestie cefalică şi la picioare, contuzii, crampe
abdominale, diaree, dizenterie, enterocolită, faringite,
hematurie, hemoptizie, hemoragii, infecţii intestinale, infecţii
renale, înţepături de insecte, laringite, leucoree, lipsa laptelui
la mame, menstre abundente şi de lungă durată, metroragii la
menopauză, plăgi, răni, ulcerele pielii.
Preparare:
-Plantă proaspătă strivită se aplică pe rănile care se
doresc a fi tratate. Se ţine în funcţie de toleranţă până la 24
ore.
-1 linguriţă de praf fin obţinut cu râşniţa de cafea se va
pune sub limbă pentru 10 minute, după care se va înghiţi cu
puţină apă. Se va lua de 3 ori pe zi în afecţiunile interne.
- O linguriţă de plantă mărunţită se va pune la 250 ml
apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute apoi se strecoară.
Se poate folosi la afecţiunile mai uşoare câte 2-3 căni pe zi.
-2 linguriţe de plantă se vor pune la 250 ml apă
clocotită. Se acopere pentru 10 minute. Se strecoară. Este cea
mai bună pentru afecţiunile în care se doreşte oprirea
sângelui.
-4 linguri se vor pune la 500 ml apă. Se fierb timp de 10
minute după care se strecoară. Se va folosi extern la spălături
sau în sângerările mari.
-Tinctură din 50 g de plantă mărunţită se va pune în
250 ml alcool alimentar de 70. Se va pune la întuneric şi la
temperatura camerei. Se agită de mai multe ori pe zi, pentru a
se putea extrage principiile active din plante. După 15 zile se
strecoară şi se transferă în recipiente mai mici cu dop ermetic.
Se va administra în funcţie de gravitatea situaţiei între 10
picături sau o linguriţă de trei ori pe zi, înainte de mesele
principale, diluată în 100 ml apă. Se va lua până la
remedierea situaţiei în afecţiunile interne (tranzitul intestinal
dereglat, crampe abdominale, etc). Se poate da în amestec şi
cu alte tincturi.
-Planta proaspătă se poate consuma ca salată, în orice
cantitate.
Aceleaşi efecte le are şi
Sorbestreaua mică ( Sanguisorba minor),
Fam Rosaceae
Denumiri populare- cebare, cerbană, buruiană de
vătămătură, etc.
Deosebiri: se poate folosi şi la guşă foarte bine ca şi la
afecţiunile digestive cu scaume muco-purulente.
Preparare şi administrare: cel mai eficient este să se
facă tinctură sau dacă nu să se folosească pus praf sub limbă
pentru 10 minute, de 3 ori pe zi.
SOVÂRF.
Origanum vulgare Fam. Labiatae.
Denumiri populare: arigan, broască, budeană, busuioc
de pădure, busuiocul feciorilor, forostău, măgeran sălbatec,
milot, poala Sfintei Mării, rigan, solovâr, sufulg, trifoişte.
În tradiţia populară: se întrebuinţa peste tot la vopsit
în roşu sau galben auriu sau negru şi cafeniu închis cu alte
plante.
Frunzele crude se puneau pe tot felul de bube, iar
uscate se sfărâmau mărunt, se cerneau, se amestecau cu unt
sau untură şi se ungeau la bube. Pentru dureri în gură şi miros
greu se spălau cu ceai din flori de sovârf. Se mai ţinea în gură
contra durerilor de măsele.
La temperatură se făceau frunze pisate care le legau la
picioare. Planta fiartă se punea la lovituri.
Contra dureri de cap se spăla pe cap cu decoct. Tot cu
decoct se mai făceau şi băi la reumatism.
Contra astmului şi gastritei se făcea un ceai cu planta
întreagă care se bea de 3 ori pe zi. Sovârf cu podbal se lua
contra bronşitei, Ceai din frunze se lua contra diareei.
Se mai folosea la boli de piept şi stomac. Se mai fierbea
în lapte dulce din care beau. Se mai folosea cu mutătoare la
ascită.
Compoziţie chimică: se întrebuinţează părţile aeriene
superioare ale plantei (Herba Origani) conţin- ulei volatil,
timol, carvacrol, tanin, principii amare, antocianide,
flavonoide, substanţe minerale.
Acţiune farmacologică: antispastic al musculaturii
netede datorită uleiului volatil şi sedativă asupra sistemului
nervos central şi mai ales asupra centrilor respiratori,
bronhodilatator, antiseptic, antispastic, sedativ asupra
sistemului nervos central şi asupra centrilor respiratori,
stomahic, bronhodilatator, fluidifică secreţiile bronhice.
Intră în componenţa ceaiurilor: antibronşitic nr 2 şi
sedativ.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiuni
dermatologice, afecţiuni respiratorii, afecţiuni stomacale,
anorexie, arsuri, astenie, astm bronhic, bronşite, colite de
fermentaţie, crize dureroase reumatice, dizenterie, dureri de
cap, dureri de dinţi, eczeme, faringite, gastrite hipoacide,
gingivite, halenă, insomnie, otită, parodontoză, răni, stări
gripale, stomatite, traheite, tulburări intestinale, tuse
convulsivă.
Preparare: 2 linguriţe de plantă mărunţită se vor pune
la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute după
care se strecoară. Pentru afecţiunile stomacale se iau doar
câte 4 linguri înainte de fiecare masă, sau între mese. Pentru
restul de afecţiuni se pot consuma 2-3 ceaiuri pe zi, perioade
lungi de timp fără efecte secundare nedorite.
-Suc proaspăt de plantă se picură în ureche la otite, sau
se pune pe răni. Este bine ca acesta să fie încălzit puţin, la
temperatura corpului.
-Un vârf de cuţit de praf se va ţine sub limbă timp de 10
minute după care se înghite cu puţină apă, în special la
afecţiunile aparatului digestiv (gură, esofag, faringe, etc)
-Tinctură din 50 g de plantă mărunţită pusă la 250 ml
alcool alimentar de 70. Se ţine timp de 15 zile după care se
strecoară. Se aplică extern diluat 1:10 sau în amestec cu alte
plante pentru răni, spălături pe cap, vaginale. Intern se va lua
10 picături diluate în puţină apă de 3 ori ep zi.
-Alifie din frunze uscate mărunţite şi unt proaspăt în
părţi egale. Se va transforma planta în praf cu ajutorul râşniţei
de cafea apoi se va amesteca cu untul Se aplică pe răni
externe.
-Pentru gargară se vor pune 4 linguriţe de plantă la 250
ml apoi se fierb timp de 10 minute. Se strecoară şi se poate
face gargară de mai multe ori pe zi.
SPANAC.
Spinaceae oleraceae Fam. Chenopodiaceae.
Compoziţie chimică: săruri minerale din belşug: la
100 g; 510 mg de sodiu, 375 de potasiu, 49 de calciu, 37 de
fosfor, 37 de magneziu, 29 de sulf, 0,60 de mangan, 0,45 de
zinc, 0,13 cupru, iod, arsen, Vitaminele: A, B1, B2, B6, C,
caroten B9 (acid folic), B12, K, clorofilă; spinacină (arginină,
lizină); mucilagii; glucide (7 g); protide (2 g);lipide (0,50).
Cât despre fier, conţinutul lui este 2-6 mg. 700 mg de acid
uric la 100 g. Alte săruri minerale, etc.
Proprietăţi farmacologice: remineralizant de mare
valoare, antianemic, antiscorbutic, tonicardic, activator al
secreţiei pancreatice, anticancerigen, curăţă căile digestive.
Ameliorează bolile de ficat incipiente (seminţele). Beta-
carotenul previne sau chiar ajută la vindecarea cancerului.
Vitaminele C este un antioxidant care şi ea ajută la
tratamentul cancerului.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni; acnee,
afecţiuni cardiace, afecţiuni dermatologice, anemie, arsuri,
astenie fizică şi nervoasă, atonia vezicii urinare, cancer,
cistită, constipaţie, convalescenţă, creştere, depresiuni fizice
şi nervoase, diabet zaharat, eczeme, edeme, hipertensiune
arterială, nefrite, obezitate, pecingine, plăgi atone, prostatită,
rahitism, reumatism scorbut, senescenţă, ulcere de piele,
viermi intestinali.
Preparare: - crud de preferinţă în salate şi în
crudităţi.
-Suc de spanac obţinut cu storcătorul amestecat cu o
parte suc de spanac şi 4 părţi de suc de morcov. Se consumă
600 ml pe zi cu 15 minute înainte de mesele principale, la
convalescenţă sau alte afecţiuni.
-Seminţe 1-2 linguriţe puse la 250 ml apă clocotită. Se
acopere pentru 10 minute după care se strecoară. Se consumă
la constipaţie.
-Frunze fierte în ulei-cataplasme pe răni
-Frunze proaspete aplicate pe răni sau se pun zdrobite
în diferite amestecuri ca mască de faţă pentru regenerarea
pielii. Se ţin timp de 20 de minute după care se spală cu apă
caldă.
- La un litru de vin de calitate se pune 200 ml de suc de
spanac. Se va consuma câte 50 ml de trei ori pe zi în cazul în
care se doreşte o remineralizare, în afecţiunile inimii, etc.
-Tinctură- 200 ml suc de spanac se vor pune cu 100 ml
alcool alimentar de 70. Se va lua 1 linguriţă de 3 ori pe zi.
Se poate folosi în cure de lungă durată fără să fie nici un efect
secundar nedorit. Cei care au contraindicaţii la aces produs
nu este indicat să- folosească. Se poate de asemenea amesteca
cu alte tincturi.
Contraindicaţii; hepatism, reumatism, artritism piatră
la rinichi sau vezică, gută, inflamaţii gastrice sau intestinale
(din cauza oxalaţilor de potasiu şi calciu).
SPARANGHEL.
Asparagus officinalis Fam. Liliaceae.
Denumirea populară: asperag, coasta -dracului,
coasta-vrăjmaşului, iepurel, păr, ragila-pământului, sparang,
umbra-iepurelui.
În tradiţia populară: rădăcina se fierbea într-o oală
nouă, cu coajă de dud negru, undelemn, oţet tare şi miere,
pentru durere de gură şi afecţiuni dentare. Decoctul ei se lua
în boli de rinichi. Siropul din rădăcini şi vârful ramurilor,
preparat cu mult zahăr, se lua de 2 ori pe zi, câte o lingură
pentru poftă de mâncare.
Compoziţie chimică: bogată în proteine, asparagină,
lipide, hidraţi de carbon, fito-hormoni, enzime, glicozide
steroidale, celuloză, săruri minerale, etc.
Acţiune farmaceutică: rădăcina- depurativ, diuretic,
drenor hepatic, biliar, pulmonar, fluidifică secreţiile bronhice,
măreşte cantitatea de urină, stimulează digestia, afrodiziac,
uşurează tranzitul intestinal. Întăreşte sistemul imunitar.
Ajută la lupta cu cancerul. Este ideal pentru tratarea
afecţiunilor renale cu condiţia să nu existe leziuni, caz în care
devine contraindicat, deoarece poate agrava afecţiunile.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: anorexie,
afecţiuni biliare, afecţiuni cardiace (sedativ), astenie fizică şi
intelectuală, bronşite, convalescenţă, demineralizare, diabet,
digestie lentă, edeme, gută, impotenţă, insuficienţă hepatică şi
renală, litiază urinară, nevroză, palpitaţii, prostatite, retenţii
hidrosodate, vâscozitate sangvină.
Se contra-indică la cistite şi reumatism.
Preparare: - ras proaspăt se foloseşte în diferite salate
pentru gustul său foarte bun.
-Din 2 linguri de lăstari tineri mărunţiţi fierţi într-un
litru de apă timp de 30 de minute. Se strecoară, apoi se va
consuma în decursul zilei.
-Sirop. Se va tăia mărunt rizomul, se acopere apoi cu
apă. Se pune la fiert. Este bine ca apa să fie de 2 ori cantitatea
de plante. Se fierbe timp de 30 minute, după care se
strecoară. La fiecare 100 ml de ceai astfel obţinut se va pune
60 g de zahăr. Se pune din nou la fiert şi se lasă până devine
de consistenţa unui sirop. Se va trece în recipiente mai mici.
Se va folosi la nevoie câte o linguriţă diluată la 250 ml apă.
Se vor putea lua 3-4 linguriţe pe zi.
-Tinctură din 50 g de rădăcină mărunţită care se va
pune la 250 ml alcool alimentar de 70. Se va ţine timp de 15
zile agitând des. Se strecoară. Se foloseşte în special la
afecţiunile inimii, dar şi la celelalte afecţiuni. Se va lua câte
10 picături de 3 ori pe zi în diluţie cu apă. Se poate amesteca
şi cu alte tincturi.
SPÂNZ.
Helleborus purpurascens Fam. Ranunculaceae.
Denumiri populare: barba-lupului, bojaţel, botăţel,
coada-popii, cucurig, iarba-nebunilor, ouăle-popii, paronici,
spunz.
În tradiţia populară: rizomul fiert în rachiu de drojdie
se ţinea în gură contra durerilor de măsele.
Unii făceau abureli cu măselariţă şi apoi puneau în
măsea un fie de spânz. Se plămădea în rachiu şi se făceau cu
el pansamente la degerături.
La răceală până nu s-a declanşat boala se pansa partea
răcită cu frunze şi flori cât se poate de calde. Cu decoctul
rizomului se făceau spălături la sifilis. Se lua cu grijă şi
intern. Decoctul se dădea celor care aveau constipaţie.
Rădăcinile se plămădeau în rachiu şi se lua pe inima
goală, contra limbricilor, iar unii îl beau pentru dureri
abdominale. Se punea în rachiu, se lăsa 3 zile apoi se da câte
un păhărel , de 3 ori pe zi celor care aveau paralizii sau le
erau amorţiţi nervii de la mâni, dureri de burtă, vătămătură.
Compoziţie chimică: glicozizi : heleborină, helebrină;
saponozide, rezine, lactonă, protoanemonină, substanţe
minerale, etc.
Toxicologie: toată planta este toxică atât proaspătă cât
şi uscată. Helebrina este un purgativ drastic, iar heleborina
determină narcoză şi anestezia sistemului nervos central.
Simptome: vomă, iritaţii ale mucoaselor, hemoragii, ritm
cardiac încetinit şi moarte. Se pot face spălături stomacale,
clisme, cărbune medicinal.
Acţiune medicinală; puţin studiată. Acum se studiază
la diferite centre din ţară şi străinătate. La noi există produsul
Boicil forte sub formă de unguent sau soluţie pentru uz extern
şi stimuven. Acestea se pot folosi fără teamă.
Se pot folosi la următoarele afecţiuni: Boicil forte:-
unguent şi soluţie pentru uz extern cu efecte deosebite în
afecţiunile reumatismale articulare, spondilită
anchilopoetică, artroze, poliartrite, mialgii, nevralgii, etc.
-Stimuven- gel din castan şi spânz pentru: tromboze,
tromboflebite, ulcer de gambă, senzaţie de picioare grele,
inflamaţie şi tumefieri, luxaţii, entorse, bursite, tendenite,
varice, etc.
Având în vedere toxicitatea plantei nu dăm alte
reţete care ar putea deveni toxice.
SPLINUŢĂ.
Solidago vrigaurea. Fam. Ranunculaceae.
Denumiri populare: floare-boierească, mănunchi,
smeoaică, varga de aur.
În tradiţia populară: din frunze şi flori se extrăgea o
frumoasă culoare galbenă. S-a întrebuinţat contra unor
tulburări renale şi contra hidropiziei.
Compoziţie chimică: uleiuri, taninuri, substanţe amare,
saponozide, azulene, acizi, flavonozide (cumarina)
Acţiune farmaceutică: diuretic, expectorant, colagog,
antiinfecţios, antidiareic, calmant, cicatrizant. Diminuează
starea inflamatorie prin calmarea pe care o produce la nivel
intestinal.Stimulează contracţia vezicii biliare şi prin aceasta
eliminarea bilei. De asemenea are o marcantă acţiune
antihemoragică.
Distruge microbii, atât de pe tegumente cât şi din
organism dacă este luată intern, ajută în toate inflamaţiile în
special ale aparatului digestiv şi urinar, dar şi la cel intestinal.
Ajută în cazurile de retenţie hidrică prin accelerarea
eliminării urinei şi curăţirea renală pe care o face. Sunt mai
utile în acest caz florile. Cre se vor folosi sub diferite forme.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: abces,
afecţiuni biliare, afte, ascită, bronşite, calculoză biliară,
diaree chiar cu sânge, enterite, inflamaţii intestinale, litiaze
renale şi biliare, metroragii, nevralgii dentare, răni, retenţie
hidrică, reumatism, urticarie.
Preparare: o linguriţă de plantă mărunţită se va pune
la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute după
care se strecoară. Se pot consuma până la 2 căni din acest
ceai în cursul unei zile. Este foarte eficient în cazurile
afecţiunilor renale, de vezică, diaree.
-Se va transforma planta uscată în praf cu ajutorul
râşniţei de cafea. Se ia din acest praf o cantitate cât un vârf de
cuţit care se va pune sub limbă de trei ori pe zi, înainte de
mesele principale. Se va face maximum 14 zile zilnic de trei
ori. Ajută în special la diaree, eliminarea calculilor, caz în
care este indicat să se consume şi ceaiuri diuretice din orice
alte plante, pentru a fi eliminate mai uşor.
-Tot pentru pietre se va pune 2 linguri cu flori în 250 ml
apă clocotită. Se lasă acoperit de seara până dimineaţa. Se
mai încălzeşte o dată dimineaţa până va clocoti. Se acopere
pentru 15 minute după care se strecoară. Se pot consuma 2
astfel de ceaiuri în litiaze.
La toate acestea dacă nu există diabet se pot îndulci
ceaiurile cu miere polifloră.
Extern se face ceaiul aşa cum am descris ultimul cu 2
linguri de plantă.
-Tinctură. 50 g de plantă mărunţită se va pune la 250
ml alcool, alimentar de 70. Se va ţine apoi timp de 15 zile
agitând zilnic de 2 ori. Se va strecura apoi. Se iau câte 10
picături diluate în apă de trei ori pe zi în afecţiunile de mai
sus.
Cu această plantă se pot face tratamente de lungă durată
fără să prezinte efecte secundare nedorite. Este indicată să se
folosească chiar o perioadă mai lungă, inclusiv după trecerea
afecţiunii, pentru ca să nu se producă recidive ale bolilor
tratate cu această plantă.
Se mai poate folosi în foarte multe alte preparate cu alte
plante medicinale, fiind foarte activă.
SPORIŞ.
Verbena officinalis. Fam. Verbenaceae.
Denumiri populare: buruiană de boală, guşa-
porumbelului, iarba-fierului, iarba-fiarelor, iarbă-spornică,
măturică, săgeata- Domnului, spor, sporici, sporiş, verbină,
verbină-sălbatecă.
În tradiţia populară: se folosea la răni, abcese, dureri
de cap, de ficat, de splină şi rinichi. Se punea în băi, ca să
crească părul. La copiii care cădeau în boală, slabi, anemici,
se fierbea planta în apă în 3 luni la rând şi se scăldau copii în
ea.
Se punea în Transilvania în fundul carului când se
duceau după grâu ca să fie grâul cu spor.
Compoziţie chimică: substanţe amare, emulsină,
invertină, verbenolină (glicozid), heterozide cardiotonice,
tanin, substanţe minerale.
Acţiune farmaceutică: vulnerar, detergent, rezolutiv,
antiinflamator, antiseptic, anestezic, antimigrenos, astringent,
antinevralgic, ajută în afecţiunile ficatului, renale, splină, dar
şi la cele datorate dereglărilor glandulare, sau digestive,
extern este vulnerară, antiinflamatoare, antinevralgică.
Stimulează digestia.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: alopecie,
afecţiuni de ficat, afecţiuni de splină sau renale, afte, chelie,
echimoze, eczeme zemuinde, contuzii, halenă, inflamaţii
chiar cronice, lipsa laptelui la mamele care alăptează,
nevralgii, nevralgie de trigemen, reumatism, ulcere de buze,
ulcerele cavităţii bucale, ulcere de piele.
Preparare: - o linguriţă de plantă mărunţită se va pune
la 250 ml apă rece. Se va fierbe apoi 5 minute după care se
strecoară. Se pot consuma 2 căni în cursul unei zile la
afecţiunile de mai sus.
-2 linguriţe de plantă mărunţită se va pune la 250 ml de
apă. Se va fierbe 5 minute. Se strecoară. Se va consuma în
cursul unei zile. Este foarte util în cazul durerilor caz în care
se poate aplica caldă pe locurile dureroase cu ajutorul unui
pansament înmuiat în acest ceai cât mai cald. Se poate folosi
extern atât timp cât persistă durerea.
În cazul rănilor se va tampona cu ceai care se va pune
pe o bucată de vată. Se poate face în acest caz un ceai mai
concentrat cu cantitate dublă de plantă. Se face de cel puţin 2
ori pe zi. De asemenea se poate face unguent care de
asemenea este foarte eficient.
-Se fierbe planta în ulei şi apoi se aplică caldă pe
locurile dureroase. Se va pune cât mai caldă.
-Tinctură- 50 g de plantă se va pune la 250 ml alcool
alimentar de 70. Se va ţine timp de 15 zile agitând des. Se
strecoară. Se va lua câte 10 picături- 1 linguriţă de 3 ori pe zi
intern diluat sau se aplică sub pansament pe locurile care
doresc a fi tratate.
-Se ţine în gură praf de plantă pentru înlăturarea
mirosului neplăcut al gurii.
STÂNJENEL GALBEN.
Iris pseudacorus
STÂNJENEL ALB ŞI VÂNĂT.
Iris palida Iris florentina-
STÂNJENEI ALBAŞTRI.
Iris germanica Fam. Iridaceae.
Denumiri populare: cacică, ceapă, coada-cocoşului,
cocoară-mnerie, cocoş, cosiţa-fetelor, crin, crin-albastru,
floare-vânătă, frunză-lată, găltane-vinete, iarbă-lată, lilie,
lilie-sălbatecă, lilian, paparigă, păpurigă, pescuţie, sabie,
sanfii, spetează, stânj, stânjeneii-miresei, tulipan.
În tradiţia populară: rădăcina se dădea copiilor pentru
a o strânge între gingii în timpul creşterii dinţilor- mai era
folosită şi în industria cosmetică şi a tutunului. Rădăcina are
miros de micşunea şi era întrebuinţată la fabricarea
săpunurilor şi a pudrelor parfumate.
Rizomii se fierbeau în vin sau apă şi se luau pentru
ascită. Pisaţi şi plămădiţi în rachiu îi luau femeile după
naştere ca să se cureţe. Cu rizomi pisaţi se ungeau
umflăturile. Rizomul plantei cu proprietăţi astringente se
fierbea cu şofran şi se lua contra gălbinării.
Compoziţie chimică: ulei eteric cu miros de viorele,
iridozid, esteri cu acizii miristic sau oleic, glucozizi, amidon,
mucilagii în special rizomul, săruri minerale.
Acţiune farmaceutică: antispastic, expectorant,
diuretic, cicatrizant. Măreşte cantitatea de urină eliminată,
util în cazul ascitei. Înlătură spasmele. Extern vindecă rănile.
Este antitumoral mai ales extern. Poate ajuta la provocarea
vomei. Este un tonic capilar.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: alopecie,
arsuri, astm, ascită, bătături, bronşită, colici abdominale,
constipaţii acute, cosmetică, creşterea dinţilor la copiii mici,
dischinezie biliară, favus, halenă, pecingine, răni, reumatism,
spasme stomacale, tumori, tuse.
Preparare: o linguriţă de rizom mărunţit se va pune în
250 ml apă. Se va fierbe timp de 5 minute, după care se
strecoară. Se va putea consuma în cazurile afecţiunilor
interne, chiar a ascitei până la 2 căni pe zi. Se poate folosi
durată mare de timp.
În cazul tusei se va lua câte o lingură de ceai din oră în
oră.
-Se va pune 50 g de rizom mărunţit la 250 ml alcool de
70. Se va ţine timp de 15 zile după care se strecoară. Se va
lua câte 10 picături în cazurile de spasme abdominale sau
chiar la femeile care nasc pentru a uşura naşterea şi a evita
spasmele şi contracţiile false. Se ia diluat cu puţină apă.
Toxicitate! Planta este toxică atât în stare verde cât şi
uscată conţinând iridozin care se poate acumula în sânge şi să
provoace moartea, prin acumulare. Din această cauză este
foarte indicat ca această plantă să se folosească sub
supraveghere medicală. Se indică mai ales la afecţiunile
grave când nu se poate înlocui cu alte plante mai puţin toxice.
În cazul intoxicaţiei se va interveni cu vomitive şi
diuretice, de asemenea cărbune activ.
Extern:
Se va putea folosi la tratarea alopeciei sau a cheliei. Se
intervine cu frecţii cu tinctură sau chiar cu plantă macerată în
oţet timp de 8 zile. Se vor face frecţii de 2 ori pe zi cu o vată
înmuiată în această soluţie. La fel se poate folosi la petele de
pe piele sau la mâncărimi, bătături, etc.
STEREGOAIE.
Veratrum album Fam. Liliaceae.
În tradiţia populară: se folosea peste tot ca insecticid.
Pentru scabie sau diferite eczeme se fierbeau rădăcinile,
zeama se ţinea 2 zile să dospească, apoi se ungeau locurile
afectate.
Se mai făcea alifie cu pucioasă sau se fierbeau în zer.
Rădăcina pisată mărunt şi amestecată cu mălai se
folosea ca otravă pentru şoareci şi şobolani.
Grăunţe de cucuruz fierte cu stirigoaie se dădeau
păsărilor care stricau culturile.
Compoziţie chimică: rizomul şi rădăcina conţin
alcaloizi specifici 1,2-1,6 iar în rădăcini 0,6-1,3%
(protoveratrină, veratramină, etc). Alcaloizii se găsesc
combinaţi cu acidul chelidonic şi veratric, pe lângă care se
mai găsesc aczii: acetic, butiric, alfa-metil-butiric, tiglic,
angelic. Mai conţine ulei gras, rezine şi amidon. Se găsesc
cristalizaţi sau amorfi. Cei amorfi sub formă de esteri cum
sunt: germidina şi germitrina. Unii dintre cei cristalizaţi pot fi
sub formă de esteri de exemplu germina, iar prin hidroliză
blândă se obţine alcaloidul secundar proto-veratridina, iar
prin hidroliză energică se obţine germina. Ambii sunt
fiziologic activi. Mai sunt: jervina, rubijervina. Alţi alcaloizi:
veratramina şi glicozida acesteia veratrozina.
Veracevina este întrebuinţată terapeutic. Mai face parte
proto-verina, germina, verina, sinaina şi rubi-verina. Prin
toxicitate este dăunătoare păşunilor. După înflorire toxicitatea
scade iar la planta uscată dispare cu desăvârşire.
Acţiune farmaceutică: este cu gustul foarte iute şi
excită secreţiile gastrice şi biliare, expectorant, antiparazitar
extern. Fiind o plantă toxică se foloseşte numai sub
supraveghere medicală. Este toxică şi iritantă pentru
mucoasă. Sub formă de pulbere rizomii şi rădăcinile se
întrebuinţează mai mult în medicina veterinară. Sub formă de
extracte se întrebuinţează ca parazicid. Alcaloizii esteri sunt
hipotensivi vasodilatatori, depresori cardiaci şi respiratori.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: eczeme,
hipertensiune arterială, răni, toxicoza gravidelor.
Se foloseşte numai sub supraveghere medicală!
Se fac doar preparate galenice în farmacie. În cazul
intoxicaţiei: spălături stomacale, cărbune vegetal.
STEJAR.
Quercus robur Fam. Fagaceae.
Denumiri populare: gorun, sledun, stăjar, stejar
pedunculat, stejariu, stejar de luncă, stejer, sledun, stojar, terş,
trăjor, tufan.
În tradiţia populară: scoarţa de stejar a fost folosită
pentru vopsit în negru.
Coaja de stejar se fierbea cu piatră acră şi decoctul se
ţinea în gură contra durerilor de dinţi.
Macerată în oţet, la care se adăuga alaun se folosea la
gingivite. Contra durerilor de măsele se mai folosea şi zeama
de coajă de stejar, cu coajă de pădureţ, putregai de răchită şi
piatră acră.
Decoctul scoarţei la hemoroizi, răni, se mai făceau băi
şi spălături la leucoree, boli de rinichi, etc. Băi la picioare
contra transpiraţiei. Ghinda prăjită contra diareei. Fierturile
din frunze la ascită.
Compoziţie chimică: se foloseşte terapeutic scoarţa
ramurilor tinere de 2-3 ani (Cortex Quercus) coaja- acid
cvercitanic, acid elagic şi galic, principii amare, cvercina,
fluroglucina, substanţe pectice, rezine, oxalat de calciu.
Galele care se produc la frunze conţin 36-72% tanin care este
constituit în majoritate din pentadigaloilglucoză, acid galic,
acid elagic, acid ciclogalifaric şi hidraţi de carbon. Se obţine
din acestea o tinctură.
Acţiune farmaco-dinamică: precipită proteinele,
astringent, hemostatic, antiseptic, antidiareic. tinctura din
gale, datorită taninului pe care-l conţine are o acţiune
astringentă, hemostatică de suprafaţă (prin precipitarea
proteinelor), antiinflamatoare, dezodorizantă. Intern cu
prudenţă numai în cazuri de intoxicaţii cu alcaloizi sau metale
grele. Nu se administrează intern pentru că poate produce
tulburări renale şi necroza ficatului. Extern nu se face pe
suprafeţe mari. Nu se administrează în clisme. Extern în
soluţii 1% în ape de gură unguente 10%, ovule vaginale,
inhalaţii.
Extern: astringent, cicatrizant, dezinfectant.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: arsuri,
degerături, diaree, eczeme exudative, enterite, epitaxis, fistule
anale, gingivite, hemoragii diverse, hemoroizi, intoxicaţii cu
metale grele, leucoree, melene, metroragii, seboree,
transpiraţia excesivă a mâinilor şi picioarelor.
Preparare: intern- 2 linguriţe de coajă mărunţită se
vor pune în 250 ml apă rece. Se fierbe timp de 20 de minute,
apoi se strecoară. Se pot bea 2 ceaiuri pe zi.
-Dintr-o linguriţă de ghindă prăjită şi măcinată se
prepară o cafea care reglează scaunul în diaree; se bea
dimineaţa pe stomacul gol o ceaşcă, ne îndulcită.
Extern: 3 linguriţe de coajă mărunţită se va pune la
250 ml apă rece. Se va fierbe timp de 20 minute după care se
strecoară. Se poate face gargară, comprese, băi de şezut,
spălături vaginale, băi în diferite boli ale pielii.
-Praf de coajă de stejar se va pune pe diferite răni
zemuinde.
-Praf de coajă de stejar se aplică în pantofi sau se pune
în ciorapi pentru a absorbi surplusul de umiditate şi a diminua
transpiraţia.
Se poate folosi în combinaţii şi cu alte plante.
STRAŞNIC.
Aspelinum trichomanes Fam. Polypodiaceae.
Denumiri populare: acul pământului, dorul Maici
Preciste, feregea, ferigă vărgată, ferigea vânătă, fericuţă,
feregă sălbatecă, ferigă măruntă, părul doamnei, părul Maici
Domnului, pocitor, teişor.
În tradiţia populară: planta se fierbea şi cu decoct se
spăla pe cap pentru întărirea rădăcinii părului. Se mai
plămădea în ţuică şi se bea contra paraliziei, iar cu iarba
ciutei (Melittis) contra vătămăturii. Ceaiul din frunze uscate
se lua contra tusei.
Compoziţia chimică: necunoscută.
Se poate folosi; extern la căderea părului făcându-se
spălături sau comprese la diferite răni, cu scopul cicatrizării.
STRUGURE.
Vitis vinifera.
Compoziţie chimică: apă 72%, zahăr fermentabil,
cremă de tartru, acid tartric liber, acid malic şi alţii, materii
azotate, materii neazotate, materii minerale, lignoase
insolubile, acizi liberi, acizi volatili, tanin, ulei, materii
răşinoase. Strugurele negru conţine un colorant enocianină
care este un tonic. Vitaminele: A, B1, B2, B3, B5, B6, B9, C,
E.
Acţiune farmacologică: foarte digest, energic
muscular şi nervos, remineralizant, antitoxic, stimulent şi
decongestionant hepatic, răcoritor, colagog, diuretic, laxativ,
antiputrid, reduce cantitatea de colesterol din sânge, elimină
acidul uric în exces, ajută în cazul cancerului.
Se poate folosi în următoarele afecţiuni: afecţiunile
inimii (controlează nivelul colesterolului şi îl împiedică să se
depună pe artere), afecţiuni pulmonare, afecţiuni traheale,
afecţiuni renale, afecţiuni vezicale, afecţiuni hepatice, artrite,
anemie, angină, astenie, azotemie, bronşită, calculoze, cancer
(antitumoral), congestia ficatului, congestia splinei,
convalescenţă, demineralizare, dermatoze, dispepsii, eczeme,
edeme, enterită, dermatoze, febră, furunculoze, gută,
hemoptizii, hemoroizi, hipertensiune, intoxicaţii cronice
mercuriale şi saturnale, litiaze, nefrite, obezitate, pletoră,
retenţie urinară, reumatism, sarcină, senectute, stomatite,
surmenaj, sporturi de rezistenţă, stări acute, temperamente
biloase şi sangvine, tuberculoză pulmonară, tulburări
digestive.
Preparare:
-Cură de struguri: 1-2 kg de struguri pe zi sau 700-1400
ml suc de consumat exclusiv. Diuretic, laxativ, eliminator al
acidului uric, litiazicilor, etc.
-Obezitate. 2 zile din 10 să se consume numai struguri
1,200 kg pe zi.
-Dezintoxicare- 3 păhărele de suc (must ) în fiecare zi,
între mese.
-Sucul rezultat înainte de maturare este răcoritor, folosit
înstările febrile ca şi contra anginelor, stomatitelor şi
hemoptiziilor.
-Mustul este diuretic şi laxativ.
Stafida indicată în afecţiunile pectorale, hepatice, etc.
-Seva de primăvară 1 linguriţă dimineaţa contra
litiazelor urinare, biliare şi a pietrelor.
-Sucul aplicat cu un tampon de vată pe ten se lasă să se
zvânte 5 minute, apoi se spală cu apă călduţă în care s-a pus
puţin bicarbonat de sodiu.
-Seva primăverii se pun picături în ochi la afecţiuni
oftalmologice.
STRUGURII URSULUI.
Arctostaphylos uwa-ursi. Fam.Ericaceae.
În tradiţia populară: ceaiul din frunze se lua ca
diuretic. Este interzisă recoltarea fiind ocrotit de lege.
Compoziţie chimică: frunzele conţin 5-12% glicozide
hidrochinonice )arbutin@ şi metilarbutiLa), 0,5-1% deridaţi
triterpenicX (acidul ursoli@, uvaolul), 1-6124flavonoide
(izo@uercitrina, hipDrina) şi 7-19% daninuri de tip Pirogalic.
ArbutHna se scindează124în glucoză şi hHdrochinonă;
metHlarbutina se scHndează în glucoIă şi
metilhidro@hinonă.
Acţiune124farmaco-dinamicĀ: datorită taniLurilor pe
care |e conţin au o a@ţiune astringenfă, iar
datorităglicozidelor şi124hidrochinonei, @u o acţiune
antHseptică asupra Lucoasei căilor Drinare, deoarecD se
elimină la Livelul rinichiuLui când125glicozidele sunD
scindate.
Se pLate folosi la u@mătoarele afecţHuni:
afecţiunilD aparatului genXtal şi urinar, @ciditatea urineI,
cistite, diarDe, gută, hematu@ie, hipermenoreD, infecţie
urin@ră, inflamaţii Luco-purulente aLe aparatului ge\ital sau
urinar
litiaze, pieliDe, prostatită, @eumatism, urertBite.
Preparare: cel mai activ Gste sub formă dD tinctură
care Be va face din 5126 g plantă mărunŀită care se va Aune
la 250 ml aLcool alimentar De 70. Se va ţiLe astupat la
te\peratura camereH agitând des timp de 15 zile, după care se
strecoară. 1 g de tinctură este egal cu 28 de picături. Se va
lua 1,5 g pe doză de 3 ori pe zi.
-1 linguriţă de plantă mărunţită se va pune la 250 ml de
apă. Se va fierbe timp de 5 minute, după care se strecoară. Se
pot consuma2-3 ceaiuri pe zi în afecţiunile interne.
-2 linguriţe puse la 250 ml apă. Se vor fierbe timp de 5
minute apoi se strecoară. Se pot bea de asemenea 2 căni pe zi.
Este contraindicat femeilor gravide.
În toate cazurile înainte de administrare se poate pune
un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu, pentru alcalinizare.
SULFINĂ.
Melilotus officinalis.Fam.Leguminosae.
Denumiri populare: iarbă de piatră, molotru galben,
solcină, sufulf, surcină.
În tradiţia populară: se făceau spălături contra
durerilor de cap. Ceaiul din flori se folosea la afecţiuni neuro-
psihice şi insomnii. Floarea se fierbea în apă şi se lua la astm
sau contra vărsăturilor, iar în vin sau borş în leucoree. Se mai
punea printre haine pentru miros plăcut.
Compoziţie chimică: se recoltează numai florile
(Flores Meliloti) flori- ulei volatil, metilotizida, glucoză, acid
cumarinic, tanin.
Acţiune farmaceutică: datorită cumarinei produsul se
foloseşte ca aromatic, vosodilatator periferic, măreşte
permeabilitatea vasculară, scade tensiunea arterială, sedativ
uşor, regenerează celula hepatică, diuretic, aromatizant,
astringent. Extern- antiseptic, antiinflamator, calmant (băi).
Intră în compoziţia ţigărilor antiasmatice, preparate de
Plafar.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: abcese în
special dentare, afecţiuni oculare, afecţiuni renale, astm
bronhic, bronşite, gingivite, hepatită cronică, hipertensiune
arterială, răni.
Preparare: intern: o linguriţă de flori mărunţite se va
pune la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute
după care se strecoară. Se pot consuma 2 ceaiuri pe zi.
Extern: cantitatea de plante se dublează apoi se vor face
comprese, instilaţii pentru ochi, spălături sau gargară.
-Băi- 100 g de plantă mărunţită se va pune la 3 litri de
apă clocotită. Se acopere timp de 10 minute după care se va
strecura. Se va turna în cadă unde este bine să se stea la
temperatura corpului timp de 20-30 minute.
SULFINĂ ALBĂ.
Melilotus albus Fam. Leguminosae.
În tradiţia populară: fiartă în vin se folosea la
leucoree. In unele părţi se fierbea cu ceapă şi decoctul se lua
în leucoree. În alte părţi se fierbea cu flori de crin, de salcâm,
rădăcină de bujor tot pentru leucoree.
Compoziţia chimică: cumarină, flavonozide, etc.
Se va folosi ca şi cealaltă.
SUNĂTOARE.
Hypericum perforatum. Fam. Hypericaceae.
Denumiri populare: asunătoare, buruiană de foc,
buruiană de năduf, buruiană de pe răzor, crucea-voinicului,
drobişor, floare de foc viu, floare de năduf, floare de
sunătoare, floare-galbină, floarea lui Ion, harnică, hamei de
pământ, iarba lui Sfântul Ioan, iarba-crucii, iarba-spaimei,
iarba-sângelui, iarbă-sunătoare, închegătoare, jale de munte,
lemnie, neruju, osul-iepurelui, pojar, pojarniţă, sburătoare,
sinătoare, sunaică, şovârf-galben, şerlui, şovârvariţă.
În tradiţia populară: se întrebuinţa încă din
antichitate.
Planta se folosea la vopsit în galben şi portocaliu.
Din flori plămădite în undelemn câteva zile, la soare ori
la căldură, se obţinea “untul de sunătoare” folosit la tăieturi,
răni, bube, afecţiuni dermatologice, lumbago, etc. Planta
uscată se amesteca cu smântână, cu care se ungeau bubele
dulci. Ceaiul din tulpini florifere se lua contra astmului,
răceli, dureri de stomac, boli hepatice, renale, afecţiuni
ginecologice. Decoct contra dizenteriei stări psihice
patogene, boli de fiere, ficat, gălbinare, leucoree. Infuzia ca
stimulent pentru curăţarea sângelui. Se făceau băi contra
reumatismului.
Compoziţie chimică: se foloseşte în medicină părţile
terminale înflorite (Herba Hyperici) conţin: ulei volatil,
hiperină, hipericină, flavone, hiperozidă, cvercetrol,
galactoză, cvercitrină, rutină, tanin catehic, substanţe
colorate, hipericină, colină, caroten, acid valerianic,
vitaminele C, PP, saponine.
Acţiune farmaceutică: datorită hipericinei şi
pseudohipericinei, uleiului volatil şi taninurilor este:
antiinflamator hepatic şi intestinal, astringent, antidiareic,
coleretic, antiseptic, antibiotic, diminuează procesele
inflamatorii hepatice şi tulburările motilităţii căilor biliare,
cicatrizant, împiedică infiltrarea grasă a ficatului, împiedică
degenerarea celulei hepatice, cicatrizant. Extern- trofic şi
calmant, antiinflamator gingival, cicatrizant.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiuni
hepatice, afecţiuni ginecologice, arsuri, arterite obliterante,
astm, boli gastro-intestinale, boli de nervi, bolile vezicii
urinare, bronşite, cistite, climacteriu, colecistite, colite
cronice, dereglări de ciclu menstrual, depresii, diaree,
dispepsie, eczeme, dureri de spate, gastrite hiperacide,
hepatite şi hepatite cronice evolutive, inflamaţii ale gingiilor,
inflamaţii hepatice cronice, inflamaţia glandelor şi
ganglionilor, inflamaţii ale nervilor, insomnii, insuficienţă
circulatorie, iritaţii cutanate, leucoree, luxaţii, maladii
cardiace, nefrite, nevroze, nevralgii, migrene, oligurie, plăgi,
răni, reumatism, sciatică, scurgeri vaginale, spondiloză, stări
de irtabilitate, stomatite, stări de oboseală, tulburări de
secreţie biliară, ulcer gastric, ulcerele pielii, vaginite, zona-
zoster.
Preparare: intern- o linguriţă de plantă mărunţită la
250 ml apă clocotită. Se acopere apoi timp de 10 minute după
care se strecoară. Se pot consuma 3 ceaiuri pe zi.
-În 500 ml ulei se va pune 50 g plantă mărunţită care a
stat timp de 8 ore în 100 ml alcool alimentar de 70. De aici
se pot face 2 procedee:
a) se pun plantele cu alcoolul şi uleiul pe baia
de apă şi se fierbe timp de 2-3 ore, după care se strecoară. Se
va pune la întuneric, în sticle bine închise.
b) Se lasă la soare o perioadă de 4 săptămâni
după care se strecoară.
În ambele cazuri după strecurare este bine să se ţină
ferite de razele soarelui.
Se va lua câte o lingură de ulei după fiecare masă în
dischinezii biliare, etc.
Extern- cantitatea de plantă se dublează şi se pot face
băi, cataplasme, gargară, spălături vaginale. Compresele cu
sunătoare au acţiune de stimulare asupra tenurilor uscate şi
îmbătrânite.
Atenţie! În toate cazurile în care se foloseşte în
tratament sunătoarea se va feri de acţiunea razelor solare,
după tratament.

SUSAI PĂDUREŢ.
Mycelis muralis. Fam. Compositae.
Denumiri populare: creastanie, crestăţea, făgeţea,
floarea-hoţului, floarea-lotrului, floarea-tâlharului, salată-
câinească, susai de munte, susai de pădure, susai-pădureţ,
tâlhărea.
În tradiţia populară: frunzele se puneau pe răni şi
tăieturi. Frunza verde sau uscată şi muiată în apă caldă se
aplica pe arsuri, pentru a grăbi vindecarea lor. De asemenea
se foloseşte foarte mult pentru afecţiunile aparatului digestiv
sub formă de ceai din 2 linguriţe de plantă fiartă 5 minute cu
250 ml apă. Se consumă 2-3 căni pe zi. Extern se aplică şi
plantele cataplasme.
Compoziţia chimică: nestudiată.
Nu este trecută între plantele medicinale, totuşi am
menţionat-o pentru că se foloseşte foarte mult popular.
ŞOFRAN.
Crocus sativus. Fam. Iridaceae.
Denumiri populare: brânduşă, şofran bun, şofran de
grădină, şofran primăvăratec, şofran galben.
În tradiţia populară: plămădită în ţuică cu măcriş şi
stânjen galben, se întrebuinţa contra gălbinării. Ceaiul din
frunze se lua călduţ, câte 2 ulcele pe zi în hemoroizi, iar cu
decoctul plantei se făceau spălături.
Compoziţie chimică: o substanţă de natură glicozidică:
protocrocina care prin oxidare se scindează în două molecule
de pirocrocină şi o moleculă de crocină. Pirocrocina este un
glicozid amar care se scindează în citral şi glucoză. Safral se
găseşte în stare liberă.
Crocina este un glicozid galben, care prin hidroliză dă
un zahăr. Mai conţin şi alte substanţe colorate: licopina şi
zeaxantina, precum şi ulei volatil cu cineol şi pinen.
Acţiune farmacologică: tinctura în doze mici este un
stimulator al sistemului nervos, stomahic amar, slab analgezic
periferic, sedativ al tusei prin acţiunea sa asupra terminaţiilor
vagale.
În doze mari este narcotică şi congestivă a sistemului
nervos, emenagogă prin acţiunea directă asupra miometrului.
Exercită asupra uterului o acţiune sedativă fiind
indicată în dismenoree dureroasă.
Este puternic aromatizant.
Provoacă apariţia ciclului întârziat.
Este contraindicată în sarcină, putând provoca
metroragii şi chiar avort.
Se indică în următoarele afecţiuni: afecţiuni biliare şi
hepatice, afecţiuni ginecologice, anorexie, atonie gastrică,
balonări, bronşite, dismenoree, dispepsii, hemoroizi,
insomnie, meteorism, metroragii, nervozitate, tuse.
Preparare:
-Tinctură- 20 g de plantă mărunţită se va pune în 250
ml alcool alimentar de 70. Se va ţine timp de 15 zile agitând
zilnic. După 15 zile se strecoară. Se va consuma diluat câte 5-
10 picături în afecţiunile de mai sus, intern. Extern se poate
aplica diluată.
-1 linguriţă de plantă mărunţită se va pune la 250 ml
apă clocotită. Se acopere pentru 15 minute. Se strecoară. Se
pot consuma 2-3 căni pe zi în afecţiunile menţionate.
-Se poate adăuga în diferite preparate culinare.
-Extern se poate face o alifie. Se va pune o bază grasă
(unt, untură, lanolină) şi se va amesteca 100 g cu 10-20 g de
plantă transformată în praf. Se amestecă bine împreună, după
care se poate pune în cutiuţe de capacitate mai mică. Se poate
folosi la hemoroizi sau alte afecţiuni interne.
ŞOFRĂNAŞ.
Carthamnus tinctorius. Fam. Compositae.
Denumiri populare: crăpuşnic, pintenoagă, şofran,
şofrănel-roşu, şofrănel-prost.
În tradiţia populară: cultivată mult pentru calităţile
tinctoriale. Florile servesc la obţinerea unui colorant galben
sau portocaliu folosit în industria de medicamente şi
alimentară. Se folosea pentru vopsit în diferite nuanţe de
galben. Se folosea ca şi şofranul contra gălbinării, iar cu alte
plante se folosea pentru răni, tăieturi. Decoctul florilor se lua
de către femei la naştere pentru a naşte mai uşor.
Compoziţie chimică: seminţele conţin ulei gras, acizii
linoleic, oleic, substanţe peptice, substanţe extractive
neazotate, substanţe minerale.
Acţiune farmacologică: se folosesc florile şi fructele.
Ajută ca emolient şi antiseptic în afecţiunile bronhice, prin
fluidificarea şi eliminarea sputei, antiinflamatoare,
bacteriostatic, behic, antitusiv, laxativă şi chiar
purgativ(uleiul). Elimină apa în exces prin eliminare urinară.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: ascită,
bronşită, boli intestinale, constipaţie, răni, reumatism, tuse.
Preparare: 1 linguriţă de flori uscate şi mărunţite se va
pune la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute,
după care se strecoară. Se pot consuma 2-3 căni pe zi în
afecţiunile de mai sus.
-Ulei 500 ml peste care se va pune 50 g de flori
mărunţite se pune la soare timp de 4 săptămâni. Se va
strecura apoi şi se poate folosi extern.
ŞOPÂRLIŢĂ.
Succisa pratensis Fam. Dipsacaceae.
Denumiri populare: călugăşoară, coroniţă, floarea-
văduvelor, floricele de flori albe, muşcata-dracului, ochiul-
şarpelui, plescăiţă, ruin-alb, şopârlaiţă.
În tradiţia populară: decoctul plantei se folosea la
răni, tăieturi, impetigo, tricofiţie şi alte boli de piele. Ceaiul
sau decoctul tulpinilor florifere se lua în răceală şi boli de
stomac. Fierte cu busuioc se luau contra buboaielor şi
antraxului. Se mai făceau băi la reumatism, dureri de mijloc
şi altele.
Compoziţie chimică: părţile aeriene sunt bogate în
tanin.
Acţiune farmacologică: astringentă prin precipitarea
proteinelor folosită mai ales în afecţiunile digestive sau
dermatologice. Aplicate pe piele sub diferite forme formează
prin precipitare o peliculă care este un bun protector care nu
dă voie să se mai înmulţească bacteriile. Se poate folosi de
asemenea ca antidot în diferite forme de otrăviri accidentale.
Extern este astringent şi dezinfectant.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afte, eczeme
zemuinde, dermatoze diverse, diaree, dureri diverse (aplicare
externă), echimoze, hiperaciditate gastrică, leucoree,
mâncărimi de piele, metroragii, stomatite, ulcere de gambă.
Preparare: 1 linguriţă de plantă mărunţită se va pune
la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute, după
care se strecoară. Se poate consuma 2-3 căni pe zi. Extern se
pun comprese sau spălături.
-Sirop din flori şi frunze mărunţite. Se vor pune 50 g de
plantă mărunţită care se va fierbe într-un litru de apă timp de
30 minute. Se vor strecura apoi şi se va pune la fiecare 100ml
de lichid 50 g de zahăr. Se fierbe până capătă consistenţa
unui sirop. Se va lua câte o linguriţă diluată de trei ori pe zi în
afecţiunile interne.
ŞTEVIE.
Rumex alpinus. Fam. Polygonaceae.
Denumiri populare: dragomir, măcriş de grădină,
măcrişul-cucului, steghie, ştevie-rădăcini, ştege.
În tradiţia populară: rădăcina a fost folosită pentru
vopsit în galben, cafeniu, albastru şi verde. Rădăcina, pisată
cu usturoi, se punea la impetigo, ori se storcea seva din ea pe
impetigo şi bube dulci. Cu smântâna în care se plămădeau
rădăcinile de ştevie pisate se ungeau crăpăturile şi plesniturile
pielii. Rădăcina se frigea, se pisa şi se punea pe bube ca să
spargă. Cu decoct se spălau cei care aveau râie. Ceaiul sau
decoctul se lua în Transilvania de tuse, de tebece şi pentru
pornirea udului. Seminţele se fierbeau şi decoctul lor se lua
ca purgativ iar decoctul rădăcinilor în cazul diareei. Ceaiul
din seminţe cu coajă de porumbel se bea pentru vărsături.
Pentru vătămătură se curăţa şi se spăla bine rădăcina, se pisa
şi se lua contra gălbinării.
Compoziţie chimică; rizomii conţin tanin,
crizofaneina, gluco-emodina, reocrizina şi gluco-reina, cu
următorii agliconi: crizofanol, reumodina, reocrizidina, reina.
Cele mai importante sunt: glucogalina şi tetrarina care prin
hidroliză conduce la glucoză, acid galic, acid cinamic şi
reosmină. S-a identificat o rezină cu puternică acţiune
laxativă, substanţe mucilaginoase, ulei gras, fitosteroli,
amidon 15%, pectine, glucide, oxalat de calciu. etc.
Acţiune farmacologică: se caracterizează prin două
acţiuni majore: antracenozidele conferă macţiunea purgativă
şi tanoglicozidele acţiunea stringentă, cicatrizantă. În doze
mici, datorită conţinutului în taninuri produsul are o acţiune
antidiareică. În doze mari are acţiune laxativă, care se
produce după 6-10 ore dartorită antra-glicozidelor. În urma
administrării pulberii de ştevie, urina se poate colora în
galben-cafeniu, care prin adăugare de alcali devine roşie.
Derivaţii antrachinonici pot trece în lapte şi produc diaree la
sugari. Este de asemenea stimulent al musculaturii uterine,
antiputrid, favorizează digestia. Creşte cantitatea de urină
eliminată.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: atonie
digestivă, constipaţie, hepatită, răni.
Preparare: se va lua pulbere de rizom seara câte un
vârf de cuţit pentru combaterea constipaţiei.
-1 lingură de pulbere se va pune la 250 ml de apă şi se
va fierbe timp de 5 minute după care se strecoară. Se va putea
lua cu lingura din oră în oră. Extern se aplică la spălături sau
comprese.
ŞTEVIE DE MUNTE.
Astrantia major. Fam. Umbelliferae.
Denumiri populare: iarbă de orbalţ.
În tradiţia populară: frunzele verzi se puneau pe
orbalţ(erizipel), iar uscate se fumau. Cu smântână în care se
punea ştevie uscată şi pisată se ungeau crăpăturile.
Compoziţia chimică: frunzele conţin protide, emodine,
acid oxalic, mici cantităţi de grăsimi, vitamina C, săruri
minereale, etc.
Proprietăţi: astringentă, antianemică, depurativă,
digestivă, laxativă, diuretică, purgativă (în funcţie de doză),
remineralizantă. Distruge o serie de microbi inclusiv
stafilococul.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: abces,
adenite, afecţiuni hepatice, atonie digestivă, blocaj urinar,
boli endocrine, diabet, diaree, dizenterie, erizipel, hemoptizie,
hemoragii uterine, hemoroizi, hernie, icter, impetigo,
insuficienţă hepatică, intoxicaţii, laringită, leucoree,
reumatism, scabie, scrofuloză, stafilococ, tuberculoză, tuse,
ulcer cutanat, ulcer gastric şi duodenal, vărsături.
Preparare:
-Se poate consuma ca atare crudă în diferite salate.
-Preparate culinare: ciorbe, etc.
-1 linguriţă de plantă uscată măcinată se va pune sub
limbă pentru 10 minute, după care se va înghiţi cu puţină apă.
Se ia de 3 ori pe zi.
-1 linguriţă de plantă mărunţită se va pune la 250 ml
apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute, apoi se strecoară.
Se vor consuma 2-3 căni pe zi în afecţiunile menţionate.
-Rădăcină proaspătă rasă se consumă câte o linguriţă de
3 ori pe zi.
-1 linguriţă de rădăcină mărunţită se va pune la 250 ml
apă. Se va fierbe timp de 10 minute, apoi se strecoară. Se
poate consuma 2-3 căni pe zi în afecţiunile menţionate.
-Frunze fierte se aplică cataplasme pe locurile afectate,
extern.
-2 linguriţe de rădăcină mărunţită se va fierbe timp de
15 minute. Se strecoară. Se pun comprese pe afecţiunile
externe.
-50 g de rădăcină mărunţită se va pune în 250 ml ulei
vegetal. Se fierbe pe baie de apă timp de 3 ore. Se strecoară.
În cazul în care se doreşte să se facă o alifie se mai poate
adăuga după strecurare şi ceară de albine şi se va încălzi
pentru topirea cerii.
Remarcăm faptul că frunzele acestea sunt foarte
indicate în afecţiunile endocrine şi de asemenea nu au efecte
secundare nedorite.
Contraindicaţii: deoarece conţin oxalaţi, toţi cei cu
afecţiuni care reţin în organism oxalaţii este indicat să nu
folosească această plantă: calculi renali sau biliari cu oxalaţi,
gută, etc.).
TALPA GÂŞTII.
Leonorus cardiaca.Fam. Labiatae.
Denumiri populare: apucătoare, buruiana balţului,
buruiană de bleasnă, câtâjnică, cătuşniţă, ciorvană, cione,
creasta cocoşului, gisdei, iarba căşunăturii, iarbă flocoasă,
iarbă de dat, laba lupului, santa, lingorică, somnişor, talpa
lupului.
În tradiţia populară: s-a folosit la verde măsliniu.
Ceaiul din tulpinile florifere se lua contra durerilor de
inimă şi hipertensiunii. Decoctul se folosea contra
junghiurilor şi a durerilor de picioare. Ceaiul se mai folosea
în emfizem pulmonar, în boli astmatice şi de nervi, insomnii.
Se mai folosea la boli renale în băi.
Compoziţie chimică: în scopuri medicinale se
foloseşte parteas aeriană recoltată în timpul înfloririi (Herba
Leonuri) alcaloizi, ulei volatil, saponină acidă, o rezină, tanin
pirogalic, glucoză sterolică, principiu amar glucozidic,
alcaloizi: leunucardina care este identic cu stachidrina, un
alcaloid pirolidinic, care se află în alte produse vegetale.
Glicozizi amari: leonurina (un alcaloid), al cărui aglicon are o
structură sterolitică, iar porţiunea glucidică este constituită
din glucoză şi ramnoză., heterozidă, vitaminele A, C, E. Acizi
organici: malic, citric, tartric, saponină, săruri minerale.
Acţiune farmaco-dinamică: sedativ puternic al
sistemului nervos central inclusiv cardiac, scade tensiunea
arterială, vasodilatator periferic. Tinctura este mai puternică
ca acţiune sedativă valerianei şi este cea mai indicată în
nevroză cardiacă, diminuând frecvenţa pulsului chiar şi în
tahicardiile datorate hipertiroidismului. Utilă în angina
pectorală, diminuând sau prevenind sindromul dureros.
Sedativă şi în nevrozele cardiace. La tinctură se va lua 5-10 g
în mai multe doze pe zi. Extern- antiinflamator şi cicatrizant.
Produsul vegetal intră în compoziţia ceaiurilor:
antiasmatic, anticolic, şi calmant împotriva tulburărilor
cardiace şi în ceaiul sedativ.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiuni
cardiace de origine nervoasă, afecţiunile prostatei, anxietate,
aritmii cardiace, astm bronhic, atonie gastrică, colite pe bază
nervoasă, constipaţie, distonii neuro-vegetative, echimoze,
excitaţie nervoasă, gastrite pe baze nervoase, hipertensiune
arterială, insomnii, nevroze cardiace, stări depresive
nervoase, stări spastice ale vezicii biliare, răni, tromboză în
sfera genitală, tulburări de climacteriu, tulburări vegetative,
umflături.
Preparare: intern- 2 linguriţe de plantă se vor pune în
250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute după care
se strecoară. Se pot consuma 2-3 ceaiuri pe zi cu înghiţituri
mici.
-3 linguriţe de plantă mărunţită se vor pune la 250 ml
apă clocotită. Se va lăsa apoi 10-15 minute acoperit. Se
strecoară şi se pot consuma pentru afecţiunile interne 2-3 căni
pe zi.
- 50 g de plantă mărunţită se vor pune cu 250 ml alcool
alimentar 70. Se vor ţine timp de 15 zile agitând zilnic de 2-
3 ori. Se strecoară. Se poate folosi în funcţie de gravitatea
afecţiunii între 20 picături-o linguriţă de trei ori pe zi, diluate
cu puţină apă.
Extern- 3 linguriţe de plantă mărunţită se vor pune la
250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute după care
se strecoară. Se fac comprese sau băi.
Se poate folosi în combinaţie şi cu alte plante
medicinale.
TALPA MÂŢEI.
Anteria dioica Fam. Compositae.
Denumiri populare: brânca-mâţii, floarea-patului,
flocoşele, laba-mâţii, lânariţă, paraipan, părălei, scânteiuţă de
munte, schiliduş, semenic, sunătoare de munte, talpa-pisicii.
În tradiţia populară: ceaiul din vârfurile florifere se
lua contra tusei, guturaiului şi bolilor de piept. Planta fiartă
cu sâmburi de măsline pisaţi se folosea contra diabetului.
Compoziţie chimică: substanţe amare, fitosterine,
flavonozide, rezine, tanin, mucilagii, ulei volatil, săruri
minerale.
Acţiune farmaceutică: emoliente, behice,
expectorante, colagoge, antiinflamatoare, ajută la eliminarea
bilei, stimulează secreţia stomacului şi prin aceasta este util la
anorexie.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiuni
bronho-pulmonare, atonie digestivă, dischinezie biliară,
guturai, răni, tuse.
Preparare: 1 linguriţă de plantă mărunţită se va pune
la 250 ml apă clocotită. Se va acoperi pentru 10 minute după
care se strecoară. Se va bea în cursul zilei cu înghiţituri mici.
Extern se poate folosi o cantitate dublă de plantă.
TARHON.
Artemisia dracunulus. Fam. Compositae.
Denumiri populare: dracon, tarcon, tacon, tarcum.
În tradiţia populară: cultivată pentru uzul culinar, ca
aromatizant al mâncărurilor.
Peste planta pisată cu rădăcină cu tot se turna oţet, se
lăsa să stea astupată o jumătate de oră, apoi se ţinea călduţă în
gură, contra durerilor de dinţi. Se mânca pe inima goală sau
se bea ceai din frunze, pentru pofta de mâncare. Ceaiul din
tulpini şi frunze se lua contra bolilor renale.
Compoziţia chimică: ulei volatil cu: meticavicol,
folandren, acimen. Tanin, substanţe amare, urme de iod,
vitaminele: B1, C, săruri minerale diverse.
Acţiune farmaceutică: are efect de stimulare asupra
apetitului şi digestiei, fără să irite. De asemenea măreşte
eliminarea biliară, diuretic, fluidifică secreţiile bronhice,
expectorant, aperitiv, aromatizant.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: anorexie,
ascită, atonie digestivă, boli de ficat, boli renale, bronşită,
condiment în regimul desodat, dischinezie biliară, dureri de
cap, dureri de dinţi, edeme, hidropizie, reumatism, tulburări
dispeptice.
Preparare: se poate folosi la condimentarea
alimentelor sau se va face un ceai dintr-o linguriţă de frunze
mărunţite care se vor pune la 250 ml apă clocotită. Se
acopere pentru 10 minute după care se strecoară. Se pot
consuma 2-3 căni pe zi, extern se face cu cantitate dublă de
plantă.
TĂMÂIA.
Boswellia carterii (thurifera)Fam. Braseraceae.
Creşte în Africa tropicală şi Arabia.
În tradiţia populară: folosită la Biserici pentru
aromatizare şi diferite ritualuri.
Se folosea în variate amestecuri, contra junghiurilor,
jupuielii, epilepsie, afecţiunile splinei, etc. Se punea pe
măselele stricate să le sfarme.
Compoziţia chimică: gumirezine, uleiuri eterice,
substanţe amare.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: astm, calculi
de orice natură indiferent de localizare, calozităţi, guturai,
sinuzite, tumori.
Preparare: 20 g de tămâie se vor pune cu 200 ml
alcool alimentar de 70. Se va ţine timp de 5 zile agitând des.
După această perioadă se poate folosi. Se va lua o linguriţă
din tinctură de 3 ori pe zi pentru eliminarea pietrelor, astm,
guturai, sinuzită, etc Se va dilua cu apă această tinctură.
TĂTĂNEASĂ.
Symphytum officinale.Fam. Boraginaceae.
Denumiri populare: barba tatei, buruiana lui Tatin,
foaia lui Tatin, foaia tatii, gavăţ, iarba lutatinului, iarbă
băloasă, iarbă întăritoare, iarbă neagră, lutatină, mierea
ursului, nădar, plosnicioasă, rădăcină neagră, tacin, tatană,
tătăneaţă, zlac.
În tradiţia populară: a fost una dintre cele mai
importante plante medicinale. Se folosea în legături, pentru
vindecarea scrântiturilor (luxaţiilor ) şi fracturi.
Pentru fracturi rădăcina se spăla, se tăia în bucăţele
mici, se punea într-o oală cu apă şi se fierbea până scădea la
jumătate. Se amesteca apoi cu făină de orz, se întindea pe o
pânză, care să cuprindă toată fractura, se stropea apoi cu spirt
şi se lega, după ce se îndreptau oasele la loc. Se înfăşura apoi
în cârpe, peste care se puneau lopăţele de lemn, care fixau
mâna sau piciorul rupt. Legătura se ţinea 48 de ore, udându-
se cu spirt. Se schimba apoi până se vindeca fractura.
În Bucovina, rădăcina se prăjea în untură de porc ori în
lapte dulce de vacă apoi se legau cu ea scrântiturile. A fost un
leac contra herniei. Rădăcina curăţită, tăiată în bucăţi, se
plămădea în rachiu, din care se lua câte un păhăruţ de 2-3 ori
pe zi.
În Bucovina, se curăţa şi se spăla rădăcina tăiată mărunt
care se punea în ţuică tare. O altă rădăcină se amesteca cu
ceapă pisată, cu un ou şi cu tărâţe de grâu, care se punea într-
o tigaie, să se prăjească bine. Din acest amestec se făcea o
turtă care se punea pe o pânză şi se aplica pe locul dureros.
Din rachiul preparat se bea de 3 ori pe zi: dimineaţa la amiaz
şi seara se folosea mai ales la vătămătură. În gastroenterite se
punea cataplasme externe. În ulcer stomacal se bea în loc de
apă ceai de tătăneasă sub formă de decoct. Tot decoct se
folosea şi la diabet, boli femeieşti, boli de piept, dureri de
dinţi, tuberculoză, dureri diverse: rinichi, ficat, stomac,
abdomen, splină şi debilitate.
Extern se folosea la boli de piele, dureri diverse. Cu
miere se lua contra astmului şi la afecţiuni respiratorii sau
hepatice. Plămădită în rachiu se folosea şi intern şi extern în
foarte multe afecţiuni.
Compoziţie chimică: în scopuri terapeutice se
recoltează partea subterană, adică rădăcina cu rizomul (Radix
Symphyti sau Radix Consolidae majoris)ulei volatil,
alantoină, consolidină, asparagină, zaharuri, rezine, tanin,
colină, mucilagii, alcaloizi: sinfito-cinoglosină, săruri
minerale.
Acţiune farmaceutică: antiinflamator, emolient,
astringent, hemostatic, expectorant, cicatrizant, calmant,
acţiune antimitotică, vitaminizant, emolient, antihemoragică.
Extern: astringent, cicatrizant, antitumoral, emolient,
calmant, decongestiv.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afte bucale,
arsuri, astm, boli pulmonare, boli venerice, bronşite, cancer,
cicatrice cheloide, diaree benignă, dureri diverse, eczeme,
enterite, entorse, escare, fibrom uterin, fisuri anale, fisurile
sânului sau la mucoase, fracturi, gastrite hiperacide, gingivite,
hemoptizii, hemoragii interne, hemoroizi, inflamaţii
articulare, infecţii bacteriene, leucoree, luxaţii, plăgi chiar
maligne, spasmofilie, stomatite, trichomonas, tuberculoză,
tuse, ulcer stomacal şi ulcer varicos, vaginite, varice
sângerânde.
Preparare: intern- o jumătate de linguriţă de rădăcină
mărunţită se va pune la 250 ml apă rece. Se va fierbe apoi
timp de 20 de minute, după care se strecoară. Se pot consuma
2-3 ceaiuri pe zi.
-1 linguriţă de rădăcină mărunţită se va pune la 250 ml
apă clocotită, preferabil direct într-un termos, care se va
închide pentru 8 ore, apoi se strecoară şi se consumă.
-50 g de rădăcină mărunţită se vor pune în alcool de 40
(250ml), se ţine apoi timp de 15 zile. Se va strecura şi se va
lua 10 picături-o linguriţă de 3 ori pe zi înainte de mese.
-Extern: cantitatea de rădăcină se dublează şi se pot
face băi de şezut, băi sau clisme.
De asemenea se poete folosi sub formă de comprese.
-Se pisează vârfurile înflorite de plantă şi se amestecă
cu puţină făină ca să producă un aluat. Se aplică acesta pe
răni, varice, etc. Cu făină de secară este şi mai util, sau chiar
cu cea de orez (se macină orez cu râşniţa de cafea).
Se poate folosi cu puţină apă călduţă la clisme sau
spălături. Se va întinde de asemenea pe cancerul pielii, caz în
care este foarte bine să se facă şi cu ţină rostopască şi
neapărat cu făină de ovăz.
-O alifie din 50 g de lanolină cu 50 g de vaselină şi
pastă de rădăcină sau de vârfuri înflorite (acestea mărunţite
foarte bine). Se amestecă împreună şi apoi se poate folosi.
-Tinctură ca mai sus se poate aplica de mai multe ori pe
zi în special în rănile grele.
TEI.
Tei alb-Tilia tomentosa Tei pădureţ-Tilia cordata.
Fam. Tiliaceae.
Denumiri populare: tei alb, tei câinesc, tei de toamnă,
tei tomnatic, tei bălan, tei bun, tei văratec, tei verde.
În tradiţia populară: mobilă, construcţii, cărbune de
desen, etc. Florile se foloseau la colorat în galben.
Era folosit peste tot la bronşite, astm, afecţiuni
pulmonare ca ceai. Împreună cu sunătoare se lua la dureri de
inimă. Se mai folosea la boli neuropsihice, dureri de cap,
ameţeli, indigestii. Rămurelele se foloseau pentru băi la
reumatism. Femeile care aveau pierderi mari de sânge luau
cărbune de tei pisat şi beau acest cărbune de 3 ori pe zi.
Compoziţie chimică: se recoltează florile fără sau cu
bractee (Flores Tiliae sine bracteis şi Flores Tiliae cum
bracteis), conţin: mucilagii, tanin, saponine, maleaţi, tartraţi,
coloranţi, gume, flavone, quercitrină, izoquercitrină, rutozidă,
tilirozidă, zahăr, colină, acetilcolină, etc.
Acţiune farmaceutică; neuro-sedativ, antispastic,
antitermic, sudorific, emolient, expectorant, antiinflamator al
căilor respiratorii superioare, emolient al secreţiilor bronhice,
sedativ. Extern: calmant general în băi.
Intră în compoziţia ceaiurilor: calmant împotriva
tulburărilor cardiace, pectoral nr 2, sedativ şi sudorific.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: acnee,
afecţiuni hepato-biliare, afecţiuni respiratorii, amigdalite,
bronşite, bufeuri la menopauză, coşmaruri, crize biliare,
dureri de burtă, eczeme alergice, gastrită, gripă,
hiperexcitabilitate, insomnii, migrenă, nervozitate, palpitaţii,
răceală, stări de iritabilitate, stări nervoase, surmenaj psihic,
tuse.
Preparare: o linguriţă de flori se va pune la 250 ml apă
clocotită. Se acopere pentru 10 minute după care se strecoară.
Se pot consuma 2-3 ceaiuri pe zi.
- O linguriţă de praf de flori se va măcina cu
râşniţa de cafea şi se va pune sub limbă pentru 10 minute,
după care se va înghiţi cu puţină apă. Este foarte eficientă la
afecţiunile digestive.
- O linguriţă de flori mărunţite se va pune la
250 ml apă. Se va ţine la temperatura camerei de seara până
dimineaţa când se strecoară, se îndulceşte cu miere şi se poate
consuma
Extern:
-4 linguri de flori se vor pune la 250 ml apă clocotită.
Se acopere timp de 10 minute după care se strecoară. Se
folosesc la gargară.
-Băi- 500 g flori mărunţite se vor pune la 3 litri de apă
clocotită. Se acopere pentru 10 minute după care se strecoară
în cada de baie unde se va sta 30 minute la temperatura
corpului.
TISĂ.
Taxus baccata Fam. Taxaceae.
În tradiţia populară: tisă, muştar, usturoi, amestecate
bine, se turna pe gâtul vitelor, contra turbării, şi apoi li se
slobozea sânge de la 2 vene de la grumaz.
Toxicitate: este o plantă toxică care se folosea pentru
otrăvirea săgeţilor. Toxicitate mai mare au frunzele în special
iarna.
În unele locuri se mai foloseşte şi astăzi pentru
proprietăţile emenogoge, abortive, antiovulare şi
hipertensive. Provoacă apariţia ciclului întârziat, scade
tensiunea.
Atenţie! Folosirea frunzelor provoacă adesea accidente
mortale.
TOPORAŞ.
Viola odorata Fam. Violaceae.
Denumiri populare: călţunaşi, cârligei, cocoşei,
fiache, floare-domnească, flori-mărunte, garoafe, ghiorele,
hioară, hobridrag, lemonie, ligoare, mereoare, micsandre,
micşunele, nemţoaice, simboie, tămâioară, vioară, violete,
viorică, zambile de câmp.
În tradiţia populară: florile s-au folosit pentru vopsit
în albastru şi în cosmetică pentru parfum. Ceaiul din rădăcini
se lua contra tusei. Ca pectoral se folosea şi ceaiul din flori.
Rădăcina se dădea copiilor mici să o roadă pentru a le creşte
dinţii. Frunzele ca a tuturor speciilor înrudite, se punea pe
răni sau bube.
Compoziţie chimică: ulei volatil, viola-cvercetină,
violamină (substanţa albastră), rezine, zaharuri, acid salicilic,
eugenol, odorantină, saponozide, esteri, substanţe amare,
substanţe minerale.
Acţiune farmacologică: emolient, antiinfecţios,
bactericid, aromatizant, antitusiv, calmant al mucoasei
gastrice, behic, expectorant, depurativ sau chiar purgativ în
funcţie de doza folosită.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: amigdalită
cronică, bronşită, cancer, cistită, colită, constipaţie,
dermatoze, febră, gastralgii, guturai, hipertensiune arterială,
insomnii, intoxicaţii acute, palpitaţii, răceală, răni, tumori
maligne de piele, tuse.
Preparare: o linguriţă de flori mărunţite se va pune la
250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute, după care
se strecoară. Se va bea cu linguriţa la tuse sau alte afecţiuni
unde se vor putea consuma 2 căni pe zi, în restul afecţiunilor.
-Frunze pisate se aplică extern sub formă de pastă în
cancerul pielii, de mai multe ori pe zi. Se ţine în funcţie de
toleranţă între 1-3 ore, după care se va spăla cu ceaiuri din ;
tătăneasă+ rostopască+ brusture.
-1 linguriţă de rădăcină mărunţită se va pune la 250 ml,
apă, se va fierbe apoi timp de 5 minute. Se strecoară. Se
îndulceşte cu miere. Se va lua câte o linguriţă de trei ori pe zi
sau se vor putea consuma 2-3 căni pe zi în afecţiunile de mai
sus.
TRAISTA CIOBANULUI.
Capsella bursa-pastoris Fam. Cruciferae.
Denumiri populare: arior, buruiană de friguri, coada-
pisicii, păsăţea, păscuţă, punguliţă, rapăn, tăşculiţă, tăşcuţă.
În tradiţia populară: ceaiul din tulpinile florifere se
lua contra frigurilor. Se mai folosea contra bolilor căilor
urinare. Ceai sau macerată în vin combătea durerile de
stomac şi pierderile de sânge.
Compoziţie chimică: se utilizează părţile aeriene ale
plantei (Herba bursae pastoris), conţine: colină 1%, tiramină,
săruri de potasiu, saponine, glucozizi flavonici, amine,
acetilcolină compuşi sulfuraţi, un glicozid diosmina care prin
hidroliză produce ramnoză, glucoză şi diosmetină, o saponină
neutră şi săruri de potasiu. Derivaţi fenolici, acid
protocatehic, histamină şi tiramină, etc.
Acţiune farmacologică: Tinctura- activitatea
extractului asupra aparatului utero-ovarian se aseamănă mult
cu cea a preparatelor de corn de secară. Nu s-a stabilit încă
cărei componente se datoreşte această acţiune. Se mai arată
că inhibează ciclul estral conducând la rezultate asemănătoare
cu cele din corn de secară. Se propune folosirea a două
linguriţe de tinctură în 24 ore, ultimele 10 zile înainte de
apariţia menstruaţiei, pentru a limita fluxul şi 6 linguriţe în
tratamentul meno şi metroragiilor, astringent, analgezic,
acţiune uterotonică, vasodilatator coronarian, hipotensiv,
hemostatic, reglează tensiunea arterială.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: angină
pectorală, afecţiuni venoase, dismenoree, hemoragii uterine,
hemoroizi, hipertensiune arterială, hipotensiune arterială,
menoragii, metroragii.
Preparare: -O linguriţă de plantă mărunţită se va pune
la 200 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute după
care se strecoară. Se pot consuma 2 ceaiuri pe zi.
-În hemoragii uterine şi dismenoree sau extern se vor
lua 3 linguriţe de plantă mărunţită la 250 ml apă clocotită. Se
acopere pentru 10 minute apoi se strecoară. Se vor consuma
zilnic cu 6 zile înainte de începerea fluxului menstrual câte
un ceai pe parcursul întregii zile.
TRANDAFIR.
Rosa centifolia Fam. Rosaceae.
Denumiri populare: flori de rug, ghiol, ghiul, roză,
roză de ceai, rug, rugar, ruguţ, ruje, ruji, saschis, trandachir,
trandafil, trandafir de grădină, trandafir pentru dulceaţă,
trandafir-roşu, trandafiraş, trandachir, trandasir, trandafil.
În tradiţia populară: din flori şi fructe se prepară
pastă, majun, şerbet, lichioruri, băuturi răcoritoare.
Uleiul se foloseşte în cosmetică. Ceaiul din petale se
lua contra răceli, gripei, astm şi a multor boli de piept. În
Oltenia de tuberculoză se bea ceai din trandafir. Roua de pe
trandafiri sau apa în care se ţineau petalele se folosea contra
durerilor de ochi. Apa de trandafiri cu apă de pelin, se lua
pentru durerile de inimă. Ceaiul de trandafiri se bea contra
durerilor de stomac. Trandafir fiert cu pelin se lua pentru
dureri de pântece şi şale. Oţetul de trandafiri se dădea să-l
miroase cei leşinaţi. Dulceaţa de trandafiri se dădea celor
bolnavi de piept să se întărească, iar siropul se lua cu
simichie, ca laxativ. De durere de spate se pisau bine la un
loc flori de trandafir, rădăcină de bujor şi tămâie albă apoi se
amestecau cu undelemn şi se ungeau bolnavii cu el.
Trandafirul alb (Rosa alba) era un leac frecvent pentru
scurgerile feminine (leucoree). La Borşa se fierbeau în lapte
dulce florile şi se bea câte o ceaşcă la astm. Petalele puse într-
un vas cu apă se foloseau pentru spălarea ochilor bolnavi, mai
ales la dureri.
Compoziţie chimică: petalele- ulei volatil, geraniol,
citronelol, derivaţi flavonici, quercitina, coloranţi antocianici,
cianina, tanin.
Acţiune farmaceutică: antidiareic, antipiretic,
antiinflamator, antiseptic, astringent, Extern- decongestiv,
dezinfectant.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: acnee, afecţiuni
bucale chiar la sugari, afte, astm, comedoane, cosmetică,
diaree cronică, hemoragii, iritaţii oculare, mătreaţă, micoze
bucale, pistrui, scurgeri vaginale, stomatită, tuberculoză
Preparare: - petale de trandafir proaspăt 2-3 linguriţe
se vor pune pentru 8 ore la macerat în apă. Se vor folosi apoi
la diferite afecţiuni interne sau se va folosi la diferite
preparate cosmetice.
-2 linguriţe de petale se vor pune la 250 ml apă
clocotită. Se acopere pentru 10 minute după care se va
strecura. Se pot consuma 2 ceaiuri pe zi. Se poate folosi şi
extern pentru comprese şi spălături locale oculare.
-Oţet de trandafiri- se va umple un borcan cu petale
proaspete de trandafiri fără a fi îndesate. Se va turna deasupra
oţet preferabil cel de mere şi miere. Se va ţine apoi timp de
15 zile. Se strecoară şi se poate folosi în diferite dureri extern.
Intern se poate folosi la afte, stomatite, etc.
-Miere de bună calitate se va pune în ea petale
mărunţite de trandafir, fără a îndesa. Se va ţine apoi 15 zile
agitând borcanul. Se poate folosi la badijonaje stomatite, etc.
De asemenea se poate folosi la foarte multe tratamente
cosmetice.
Se foloseşte foarte mult la prepararea diferitelor
dulceţuri, gemuri, sau diferite preparate cosmetice.
TREI FRAŢI PĂTAŢI.
Viola tricolor Fam. Violaceae.
Denumiri populare: barba-împăratului, buruiană de
spurcăciune, buruiană de nouă daruri, catifeluţe, călţunaşi de
câmp, cârligei, corosică, flori-domneşti, frăţiori, ghizd,
lămâioară, mălcez, măschioare sălbatice, micşunele, pansele-
sălbatice, panseluţe, puizea, soră cu frate, tămâioară, topiraşi,
toporaşi, viorea.
În tradiţia populară: ceaiul din tulpinile florifere se
lua contra tusei şi pentru curăţirea sângelui.
Toată planta se folosea ca diuretic depurativ şi
expectorant. În unele sate se fierbea cu prune uscate şi se lua
contra durerilor de stomac.
Decoct se folosea şi la spălături pentru leucoree. Era un
leac frecvent pentru afecţiunile dermatologice.
Rădăcina se dădea la copiii mici să o roadă pentru a le
creşte dinţii.
Compoziţie chimică: se întrebuinţează părţile aeriene
(Herba Violae tricoloris sau Herba Jaceae sau Herba
Trinitas), conţine: saponine triterpenice, rutina, alcaloizi,
violina, heterozidă, salicilat de metil, pigmenţi antocianici,
vitaminele C, A, tanin, beta-caroten, gume.
Acţiune farmaceutică: expectorant fluidificând
secreţiile bronhice, emolient, colagog, creşte diureza şi
drenează bila, diuretic, depurativ, laxativ, antialergic.
Intră în componenţa ceaiurilor depurativ şi pectoral nr
2.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: acnee, afecţiuni
renale, afecţiuni dermatologice cronice, alergii, astm bronhic,
bronşite, bube dulci, constipaţii, cosmetică, eczeme chiar la
sugari, furunculoză, herpes, inflamaţii gastro-intestinale,
iritaţii vaginale, leucoree, leziuni TBC, psoriazis, rinite, rino-
sinuzite, scrofuloză, secreţii vaginale, tuse cu secreţii muco-
purulentă, urticarii.
Preparare: o linguriţă de plantă se va pune la 250 l apă
clocotită. Se acopere pentru 10 minute după care se strecoară.
Se vor consuma 3 ceaiuri pe zi.
-4 linguriţe de plantă mărunţită se va pune la 250 l apă
clocotită şi se acopere pentru 10 minute. Din acest ceai după
strecurare se va consuma câte o lingură la 3-4 ore.
-Praf de plantă uscată obţinut cu râşniţa de cafea se va
lua câte un vârf de cuţit de trei ori pe zi. Se ţine sub limbă
pentru 10 minute, după care se înghite.
-Tinctură din 50 g de plantă măcinată. Se pun cu 250 l
alcool alimentar de 70˚. Se ţin timp de 15 zile la temperatura
camerei agitându-se des. Se strecoară şi se pun în sticle mai
mici la rece. Se va lua câte 10 picături-1 linguriţă de 3 ori pe
zi în afecţiunile de mai sus, diluate cu puţină apă.
TRIFOI ALB.
Trifolium repens. Fam. Leguminosae.
În tradiţia populară: din flori se făcea un ceai pentru
durerile de stomac.
Planta întreagă se folosea contra leucoreei.
La Năsăud se fierbea vin cu flori de mălin alb şi flori
albe (Parnasia palustris), se bea dimineaţa, înainte de prânz.
În zonele înalte pentru leucoree se folosea orice fel de
trifoi în special cel sălbatec.
Se mai punea în băi pentru copiii slabi ca să se
întărească tot trifoi făcut decoct.
Compoziţie chimică: saponozide triterpenice,
flavonoizi, ulei volatil, substanţe minerale, etc.
Acţiune farmacologică: tonic, antiinflamator,
decongestiv, fortifiant, tonic, calmant al durerilor.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni:
convalescenţă, dureri gastro-intestinale, gripă, leucoree,
răceli.
Preparare: se folosesc doar florile -2 linguriţe de
plantă mărunţită se vor pune la 250 ml apă clocotită. Se
acopere pentru 10 minute după care se va strecura. Se poate
consuma 2-3 căni pe zi.
- O mână de plantă mărunţită se va pune la 2 litri de
apă. Se va fierbe timp de 5 minute după care se strecoară şi se
foloseşte la diferite spălături călduţ.
TRIFOI ROŞU.
Trifolium pratense. Fam. Leguminosae.
În tradiţia populară: plantă furajeră ca şi cel alb.
Ceaiul din tulpini florifere se lua contra tusei. Se mai folosea
la băi contra reumatismului.
Compoziţie chimică: florile conţin saponozide
triterpenice în cantitate mai mare, flavonoizi, ulei volatil,
proteine, albumină, grăsimi, caroten, celuloză, substanţe
minerale, etc. Vitaminele: A, C, D.
Acţiune farmacologică: antiinfecţioase, antitusive,
antimicotice, antiasmatice, antireumatice, antianemice,
emolient, antiinflamator, diuretic. Se poate folosi foarte bine
şi la urticarie şi alergii, Limitează infecţiile, elimină crizele
de astmă, ajută la durerile reumatice, înlătură colicile. Curăţă
organismul de toxine fiind util în gută, spondiloză,
reumatism.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: astm, boli
renale, colici abdominale, diaree, dureri reumatice, gută,
inflamaţiile mucoaselor, leucoree, lombosciatică, mâncărimi
de piele, reumatism, spondiloze anchilozantă, tuse, urticarie.
Preparare: o linguriţă de flori mărunţite se vor pune la
250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute după care
se strecoară. Se vor putea consuma 3-4 căni în afecţiunile
interne
-100-200 g de plantă mărunţită se va pune la 5 litri de
apă. Se va fierbe timp de 5 minute apoi se va strecura în cadă.
Se fac frecţii uşoare în cadă la spondiloze, chiar anchilozante,
obţinându-se ameliorări evidente. Se vor face zilnic. În cadă
se va sta minimum 30 minute. Este bine să se facă consecutiv
20-30 de zile în fiecare seară. Pentru că după baie este foarte
bine să se aşeze bolnavul în pat.
-3-4 linguri de flori mărunţite se vor pune al 2 litri de
apă. Se vor fierbe apoi timp de 5 minute. Se strecoară şi se
vor face spălături vaginale.
-4 linguri de plantă se vor pune la 500 ml de oţet şi se
ţin timp de 8 zile. Se strecoară. Se foloseşte extern în
mâncărimi de piele sau alte afecţiuni.
TRIFOIŞTE DE BALTĂ.
Menyanthes trifoliata Fam. Gentinaceae.
Denumiri populare: bobul- broaştei, plumânare, trei
fraţi, trifoi amar, trifoi de baltă, trifoi de lac.
În tradiţia populară: ceaiul sau decoctul din frunze se
lua, în bolile de plămâni.
Se mai folosea ca tonic şi antiscorbutic.
Plămădită în rachiu se lua înaintea mesei pentru a mări
pofta de mâncare.
Ceaiul din foi se întrebuinţa contra frigurilor şi
limbricilor.
Compoziţie chimică: medicinal se folosesc frunzele
(Folium Trifolii fibrinii sau Folium Menyantidis) care conţin:
trifolină- un trifoliozid echivalent cu 3- galactozid- camferol,
loganină (un glicozid amar identic cu meliatina), gentianină
(un alcaloid prezent în genţiană), o substanţă amară
glicozidică: meniantina care la hidroliză dă fructoză şi
meniantol.
Acţiune farmacologică: tonic amar- eupeptic foarte
util în toate formele de dispepsie- tinctură 1-1,5g pe doză.
Emenagog, antitiroidian, febrifug, stimulează funcţiile
hepatice, produce echilibru neuro-vegetativ, ajută la apariţia
menstrelor întârziate. Ajută digestia.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: afecţiuni
hepatice, afecţiuni neuro-vegetative, afecţiuni tiroidiene,
anorexie, astm, febră, hepatite.
Preparare: - se va folosi pulbere de frunze obţinută
prin măcinarea plantei cu râşniţa de cafea. Se va lua un vârf
de cuţit de 3 ori pe zi sub limbă. Se va ţine timp de 10 minute
după care se înghite.
-O linguriţă de praf de plantă se va pune la 250 ml apă
clocotită. Se acopere pentru 10 minute, apoi se strecoară. Se
va consuma câte o cană înainte de mesele principale în
afecţiunile de mai sus.
- La un litru de vin se va pune 50 g de plantă mărunţită.
Se va ţine 8 zile după care se strecoară. Se poate folosi câte o
lingură înainte de mesele principale cu 15 minute pentru
stimularea poftei de mâncare.
- Se va pune 3 linguriţe de plantă mărunţită la 250 ml
apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute. Se strecoară şi
planta se foloseşte la cataplasme pe gât. Util în afecţiunile
tiroidiene. Ceaiul se va bea cu înghiţituri mici în decursul
zilei.
TROSCOT.
Polygonum aviculare. Fam. Polygonaceae.
Denumiri populare: hericică, iarba găinii, iarba
noduroasă, iarba roşie, tarsoacă, târşoacă, troscovă,
trăgănătoare, troscoţel, trotal, .
În tradiţia populară: planta se folosea pentru
colorarea firelor în albastru.
Ceaiul din tulpinile florifere se bea contra răcelii şi a
bolilor de piept.
Decoctul rădăcinilor sau tulpinilor se lua în boli de
rinichi sau contra diareei.
Cu tulpinile se făceau băi contra reumatismului.
Fiert cu cicoare în lapte se bea de 3 ori pe zi, înainte de
mese, contra vătămăturii.
Ceaiul din rizomi şi părţile aeriene se mai folosea
contra hemoroizilor.
Planta fiartă în vin se lua la săgetătură.
Compoziţie chimică: medicinal se folosesc părţile
aeriene (Herba Polygoni avicularis sau Herba Centumnoidii
sau Herba Homeriana sau Herba Sanguinalis) conţine:
avicularozidă, tanin, acid salicilic, gume, rezine, pigmenţi
flavonici, ceruri, mucilagii, săruri minerale, etc.
Acţiune farmaceutică: scade tensiunea fiind un
hipotensiv moderat, astringent, antidiareic, hemostatică,
cicatrizantă, hipotensiv, antiinflamator. Se poate folosi ca
remineralizant. Este diuretică, calmantă, laxativă.
Mineralizantă în tratamentul tuberculozei pulmonare datorită
acidului salicilic liber
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiuni
cardio-vasculare, afecţiuni ginecologice, afecţiuni
inflamatorii, afecţiuni metabolice, afecţiuni renale, afecţiunile
vezicii urinare, albuminurie, anorexie, azotemie, bronşită,
cancerul tubului digestiv, celulită, convalescenţă, diabet,
diaree, diaree tumorală, dispepsii, dizenterie, edeme cardio-
renale, enterite, epistaxis, gastrite, gută, hemoptizii,
hemoragii intestinale, hemoroizi, hipertensiune arterială,
insuficienţă cardiacă, limfatism, litiază urinară, litiază biliară,
menoragie, metroragii, obezitate, plăgi sângerânde, răni
proaspete, retenţie urinară, reumatism, tuberculoză
pulmonară, tuberculoză ganglionară şi renală, ulcer stomacal,
uremie, varice.
Preparare: 2 linguriţe de plantă mărunţită se vor pune
la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute apoi se
strecoară. Se pot consuma 2-3 ceaiuri pe zi. Se poate face şi
mai concentrat şi atunci se diminuează cantitatea de ceai care
se consumă pe zi. În cazurile de hemoragii se poate consuma
concentrat 3-4 căni pe zi.
-În cazul hemoragiilor se va pune 2-4 linguri de plantă
la 250 ml apă. Se fierbe apoi 20 minute, sau chiar mai mult,
pentru a fi concentrat, deoarece interesează doar extragerea
taninului. Se strecoară şi se tamponează sau se fac spălături la
hemoragii. Aşa se va lua şi în cazul hemoptiziei.
-La un litru de vin de bună calitate se va pune 5 linguri
de plantă mărunţită. Se va acoperi apoi pentru 8 zile, timp în
care este bine să se agite zilnic, după care se strecoară. Se va
consuma o lingură-un păhărel de 50 ml în afecţiunile inimii
sau altele de mai sus.
-500 g de plantă se pune la apă clocotită (5 litri) Se
acopere pentru 20 minute, apoi se strecoară în cadă. Se stă 30
minute. Foarte util la afecţiunile reumatice, ginecologice, etc.
TURIŢĂ MARE.
Agrimonia eupatoria.Fam. Rosaceae.
Denumiri populare: asprişoară, boitoreană, buruiană
de friguri, canipoală, coada racului, cornăţel, dumbravnică,
gălbenare de germe, leuşteanul muntelui, lipici, mătcuţă, scai
mărunt, sora fragilor, turicioară, turiuţă, turnicioară.
În tradiţia populară: planta plămădită în rachiu sau
spirt se folosea la tăieturi, pentru oprirea sângelui.
Din tulpini se făcea ceai care se bea în loc de apă,
pentru gastrită.
Ceaiul din părţi aeriene se lua ca fortifiant cardiac, boli
de ficat şi fiere sau în afecţiuni renale.
Ceai îndulcit cu miere pentru gargară în amigdalită.
Ceaiul din frunze uscate se lua în boli de stomac.
Compoziţie chimică: în scopuri medicinale se
întrebuinţează părţile aeriene (Herba Agrimonia) conţine:
tanin, substanţe amare, ulei eteric, bioxid de siliciu, acid
ascorbic, cvercitrină, acid ursolic, vitamina C, K.
Acţiune farmaco-dinamică: colagog, stimulând
contracţia vezicii biliare, excită secreţiile gastro-intestinale,
astringent, antidiareic, elimină toxinele din organism, lizează
calculii biliari. Se poate folosi în cazul alergiilor cu
mâncărimi. Stimulează secreţia biliară, provoacă pofta de
mâncare, cicatrizant, dezinfectant. Stimulează sucurile
gastrice fiind indicat chiar şi la cancer, pentru revenirea
atoniei stomacale după chimioterapie. Este mult folosit de
către medicina populară contra tuberculozei.
Intră în compoziţia ceaiurilor antidiareic şi hepatic nr 2.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: abcese,
acnee, afte, alergii cu mâncărime, amigdalită, angină
faringiană, anorexie, astmă, atonie gastrică sau biliară, boli de
ochi, boli hepatice cronice, boli de piele, calculoză biliară,
calculoză renală, colecistopatii cronice, cancerul pielii,
congestii hepatice, conjunctivită, contuzii, diabet, diaree,
diateze urice, dischinezie biliară, enterocolită, enterite
catarale, faringite, gingivite, gripă, hipoaciditate gastrică,
incontinenţă urinară, inflamaţii articulare, inflamaţii ale
mucoaselor, laringite, meteorism, muşcături de şerpi şi
insecte, răni, reumatism cronic muscular şi articular, sindrom
azotermic, stări dispeptice, stomatite, tuberculoză, tumori,
ulcer gastro-duodenal, ulcer varicos, uremie, vaginită, vomă
cu sânge.
Preparare: o linguriţă de plantă mărunţită se va pune
la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute, apoi se
strecoară. Se pot consuma 2-3 ceaiuri pe zi înaintea meselor
principale cu 15 minute.
-2 linguri de plantă se fierb la 100 ml apă timp de 5
minute. Se strecoară şi se aplică la afecţiunile oculare, răni,
etc.
- 4 linguri de plantă mărunţită se va pune la 1 litru de
vin. Se ţine timp de 8 zile apoi se strecoară. Se poate lua
intern câte o lingură de 3 ori pe zi la afecţiunile interne şi
extern se tamponează cu o vată.
Atenţie! Nu se supradozează, putând provoca eliminări
bruşte de calculi, obturarea căilor biliare şi renale şi spasme
puternice.
TURTA.
Carlina acaulis Fam. Asteracee.
Denumiri populare: ceapă ciorască, ciorpoloagă,
ciorpor, ciurul zânelor, ciurul zorilor, colacul babei, găinuşă,
iarba ciutei, iarba lupului, mărul ciobanului, nevăstuică, opiul
cerbilor, pălămidă, pâinea babei, punga babei, sita zânelor,
spinul cerbului, tătăişă, tulă, turcea, turtă doagă, turturea.
Compoziţie chimică: rizomul şi rădăcinile conţin
inulină, tanin, rezine, ulei volatil, săruri minerale, etc.
Acţiune farmacologică: antiinfecţios, diuretic,
sudorific, stomahic. Cicatrizant al pielii şi mucoaselor. Nu dă
voie să se înmulţească microbii. Distruge stafilococii.
Măreşte cantitatea de urină eliminată contribuind la
dezintoxicarea organismului. Favorizează sudoraţia. Înlătură
procesul inflamator.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: acnee,
anemie feriprivă, ascită, asimilaţie deficitară, boli
dermatologice, boli de stomac, boli urinare, bronşite, catar
bronşic, eczeme, eczeme zemuinde, febră, herpes,
hipocalcemie, hipomagnezie, impotenţă, infecţii
dermatologice, infecţii cu stafilococ auriu, inflamaţii
cutanate, pecingine, plăgi, răceli, răni, sindrom de
malabsorbţie, sterilitate, stomacal (tonic), tuberculoză osoasă,
tulburări de creştere la copii, ulcere cronice de gambă, viermi
intestinali.
Preparare:
-Se macină cu râşniţa plantă uscată şi se va lua 1 vârf
de cuţit care se va pune sub limbă. Se ţine timp de 10 minute,
după care se înghite. Se face de 3 ori pe zi înainte de mese cu
30 minute. Extern se pune praf pe răni.
--Se pun 2 linguriţe de plantă mărunţită în 250 ml apă
seara. Se ţin până dimineaţa la temperatura camerei. Se
filtrează şi planta se pune din nou cu apă. De data aceasta se
va fierbe pentru 5 minute. Se acopere şi se lasă să se
răcească. Se strecoară apoi peste ceaiul obţinut prin macerare.
Se consumă în cursul zilei. Este foarte util la dezintoxicare.
-50 g de plantă mărunţită se va pune cu 250 ml alcool
alimentar de 70˚. Se astupă bine. Se agită zilnic. Se strecoară
după 15 zile. Se va lua câte o linguriţă de 3 ori pe zi înainte
de mese diluată cu puţină apă.
ŢELINA.
Apium graveolens Fam Umbeliferae.
Compoziţie chimică: protide, hidraţi de carbon, multe
săruri minerale, vitaminele A,B1, B2, niacin, C. Se folosesc
atât frunzele cât şi rădăcina.
Acţiune farmaceutică: antipruriginos, antiseptic,
cicatrizant, rezolutiv, tonic. Elimină senzaţia de mâncărime,
omoară microbii, favorizeză cicatrizarea. Ajută să fie mai
uşor suportata tratamentul cu citostatice. Stimulator sexual,
reglează nervii, ajută şi la curăţirea arterelor, este un tonic
renumit, diuretic, elimină apa din ţesuturi, hipoglicemiant,
drenor hepatic, ajută la afecţiunile intestinale, antiinflamator
şi totodată antiputrid cicatrizant şi uşor purgativ.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: aciditatea
sângelui, acnee, afecţiuni cardiace, afecţiuni hepatice,
afecţiuni oculare, afecţiuni ovariene, afecţiuni pulmonare,
afecţiunile splinei, afonie, afte, albuminurie, anxietate,
ateroscleroză, astenie fizică şi nervoasă, boli de piele grave,
bronşite, cancer, cancerul pielii, cataruri bronhice, ciclu
menstrual perturbat (îl reglează), circulaţia proastă a sângelui,
colici renale, contuzii, degerături, demineralizare, detoxifiere,
diabet, digestie dificilă, edeme cardio-renale, eliminarea
gazelor intestinale, febră, gripe, gută, hidropizie,
hipertensiune, icter hepatic, inapetenţă, inflamaţii articulare,
inflamarea băşicii urinare, înroşirea mâinilor, insomnie,
insuficienţă suprarenală, insuficienţă tiroidiană, leucemie,
litiază biliară, litiază renală şi vezicală, nefrite, obezitate,
plăgi, presbiţie, psoriazis, răceli, răguşeală, regenerare
sangvină, retenţie urinară, reumatism, scrofuloză, sterilitate,
surmenaj, traheo-bronşite, tumori, ulcer gastric, tuberculoză,
ulceraţiile gurii, ulcere tegumentare, vânătăi, viermi
intestinali, vitiligo.
Preparare:
-Rădăcină sau frunze proaspete se adaugă la orice
salate şi se consumă crude, cât mai multe pe zi în afecţiunile
de mai sus.
-Suc de Ţelină se poate consuma în amestec cu alte
sucuri de legume sau fructe, consumându-se câte 300 ml pe
zi. Este preferabil să se consume înainte de mesele principale
cu 15 minute.
-Praf din plantă (rădăcină sau frunze.) se va măcina cu
râşniţa de cafea şi se va pune sub limbă o linguriţă de praf de
3 ori pe zi. Se ţine timp de 10 minute, după care se înghite. Se
va lua înainte de mesele principale cu 30 minute.
-2 linguriţe de plantă (frunze) mărunţite se vor pune în
250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute după care
se strecoară. Se pot consuma 3 căni pe zi.
-1 linguriţă de rădăcină mărunţită se va pune la 250 ml
apă. Se fierbe timp de 10 minute, după care se strecoară. Se
vor consuma 3 căni pe zi.
-1 linguriţă de seminţe măcinate se pun la 250 ml apă.
Se fierb 5 minute apoi se strecoară. Se pot consuma 3 căni pe
zi.
-La 1 litru de vin de bună calitate se va pune în el 4
linguri de plantă mărunţită. Se va lăsa timp de 8 zile la
temperatura camerei agitând des. Se strecoară după 15 zile.
Se poate lua 1 linguriţă de 3 ori pe zi înainte de mesele
principale cu 30 minute. Se va lua diluat cu puţină apă.
-La 500 ml oţet alimentar se va pune 3 linguriţe de
plantă mărunţită. Se ţine apoi timp de 10 zile, după care se
strecoară. Se poate apoi folosi la afecţiunile pielii cu
mâncărimi.
-Unguente: se fac din plantă măcinată în amestec 1/1 cu
diferite grăsimi (unt, margarină, vaselină, untură de porc
nesărată) se aplică extern în strat subţire. Se poate şi prin
fierbere timp de 3 ore pe baia de apă cu materia grasă apoi să
se strecoare.
-Uleiuri: se pot pune praf de plantă care se ţine în ulei
timp de 4 săptămâni, după care se strecoară sau se pot pune
pe baia de apă şi se fierb timp de 3 ore apoi se strecoară în
ambele cazuri. Se va pune la 250 ml ulei 50 g plantă.
ŢINTAURĂ.
Centaurium umbellatum Fam. Gentinaceae.
Denumiri populare: buruiană de friguri, buruiană de
viermi, cintaură, cocoşei de grădină, crucea pământului,
fierea pământului, floare de friguri, frigurele, frigurică,
fumărică beşicoasă, ghinţură, hierea pământului, iarbă de
curcă, iarba frigurilor, iarbă începătoare de sânge, ochincele,
potroacă, potrocea, sănfirei de câmp, scăunel, scânteiuţă,
taulă, trocănă, ţintaulă, ţintorie.
În tradiţia populară: se întrebuinţa peste tot la
prepararea ceaiurilor contra durerilor de stomac, pentru a
mări pofta de mâncare şi contra frigurilor.
Praful din plantă uscată se punea în vin sau ţuică care
se lua contra răcelilor, gripei.
Babele lipovence din Dobrogea tratau convulsiile cu
băi de flori de fierea pământului, spunând că accesele şi
crampele trec numaidecât.
Compoziţie chimică: în medicină se folosesc părţile
aeriene (Herba centauri) conţine substanţe amare specifice-
eritaurina, unglicozid- eritrocentaurina, rezine, antocianine,
gume, eritrosterina, acid oleanic, alcaloizi, substanţe
minerale, etc.
Acţiune farmaceutică: stomahic, eupeptic amar,
măreşte contracţia vezicii biliare, diuretic, sudorific,
stimulează pofta de mâncare prin stimularea secreţiilor
gastro- intestinale, măreşte circulaţia sângelui, prin
stimularea lui, scade febra. Regenerează sângele.
Intră în componenţa ceaiurilor gastric nr2 şi tonic
aperitiv.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiuni
sângelui, afecţiuni stomacale, anorexie, balonări abdominale,
boli de ficat, cistite, colecistite, convalescenţă, dischinezii
biliare, dismenoree, dispepsii, eczeme, febră, gastrite
hiperacide, gripă, guturai, hipertensiune arterială, leucemie,
oxiuri, răni, sciatică, ulcer gastric, ulceraţii, varice, vărsături.
Preparare; o linguriţă de plantă mărunţită se va pune
la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute după
care se strecoară. Se va consuma în trei reprize înaintea
meselor principale.
-Suc proaspăt pe răni externe se pune de 2 ori pe zi.
-Vin 1 litru în care se va pune 60-70 g de plantă
mărunţită. Se va lăsa apoi timp de 8 zile agitând des. Se
strecoară şi se poate îndulci cu miere dacă nu aveţi diabet. Se
va lua câte o lingură cu 30 minute înainte de mese.
- 50 g de plantă mărunţită se va pune la 250 ml alcool
alimentar de 70˚. Se ţine apoi timp de 15 zile şi se va
strecura. Se pot lua 20-40 picături de 3 ori pe zi cu 15 minute
înainte de mesele principale.
ULM.
Ulmus campestre. Fam. Ulmaceae.
În tradiţia populară: lemnul său este întrebuinţat
pentru unelte şi obiecte casnice.
Cu decoctul scoarţei se spălau rănile precum şi arsurile,
apoi se presăra praf de cărbune din os de porc.
Se mai spunea că cine are în el vre-o slăbiciune să caute
rădăcină de ulm, de mesteacăn şi de paltin, să le piseze foarte
bine, să le fiarbă şi să bea zeama.
Decoctul cojii era folosit în boli ale aparatului
respirator.
Compoziţie chimică: scoarţa conţine tanin, mucilagii,
răşini, substanţe amare, săruri minerale, etc.
Acţiune farmacologică: se folosesc scoarţa şi frunzele
astringente datorită taninului, antihemoragic, antidiareice,
hemostatice, cicatrizante, strâng ţesuturile, depurativ,
sudorific, ajută la eliminarea toxinelor din corp, diuretic,
diminuează secreţiile extern.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: arsuri, ascită,
boli pulmonare, boli dermatologice, boli reumatice, diaree,
colite de fermentaţie, eczeme, enterocolite, erupţii
tegumentare, hemoragii, intoxicaţiile sângelui, leucoree,
obezitate, pleurezie, răni sângerânde.
Preparare:
-Praf de coajă sau frunze se aplică pe răni pentru a se
cicatriza sau a opri sângerarea.
-1 linguriţă de scoarţă mărunţită se va pune la 250 ml
apă. Se fierbe apoi timp de 10 minute, după care se strecoară.
Se pot consuma 3 căni pe zi.
-50 g de pulbere de scoarţă se va pune la 1 litru de apă.
Se fierbe timp de 20 minute, apoi se strecoară. Se va bea în
cazul ascitei în cursul unei zile.
UNGURAŞ.
Marrubium vulgare Fam. Labiatae.
Denumiri populare: bălţătură, cătuşnică, gutuiţă, iarbă
flocoasă, smucită, unsuroasă, voronic, voronică.
În tradiţia populară: se foloseşte la fabricarea
bomboanelor medicinale contra tusei.
Tulpinile se fierbeau şi cu decoct se făceau spălături
contra durerilor de cap, ameţelilor, etc.
Unii făceau cataplasme la durerile de rinichi.
Vârfurile înflorite plămădite în vin se luau ca
expectorant sau pentru a mări pofta de mâncare.
Compoziţie chimică: părţile aeriene sunt folosite în
medicină (Herba Marrubii) conţin: principiu amar-marubină,
saponină, substanţe amare, uleiuri volatile, materii tanante,
rezine, mucilagii, acid ursolic, alcaloid- aolină.
Acţiunea farmaceutică: afecţiuni cardiace reglând
activitatea inimii, astringent, antispastic, expectorant, măreşte
contracţia vezicii biliare, emolient, expectorant, antispastic
bronhic. Extern- cicatrizant.
Este un component al ceaiului antiastmatic.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: anorexie,
aritmii cardiace, astm bronhic, bronşite cronice, dischinezie
biliară, gripă, dureri de cap, dureri de rinichi, guturai,
palpitaţii cardiace, răni, stări febrile, tulburări de ritm cardiac
pe fond nervos, tuse convulsivă şi spastică, ulceraţii
tegumentare.
Preparare: intern-
-1 linguriţă de plantă mărunţită se va pune la 250 ml
apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute după care se
strecoară. Se pot consuma 3 ceaiuri pe stomacul gol înainte
de mesele principale.
-Praf de plantă se pune sub limbă 1 linguriţă de praf şi
se ţine timp de 10 minute, după care se înghite cu puţină apă.
Este foarte bun pentru afecţiunile inimii (palpitaţii, aritmii de
orice fel) în special cele pe fond nervos.
Extern: 3 linguriţe de plante la 250 ml apă clocotită. Se
acopere apoi 10 minute după care se strecoară. Se poate
folosi sub formă de comprese.
UNTUL PĂMÂNTULUI.
Tamus communis Fam. Dioscoreaceae.
Denumiri populare: brie, fluierătoare, lemn nelemn,
napi de pădure, napii porcului de pădure, unsoarea
pământului, viţă neagră.
În tradiţia populară: rizomul ras se plămădea în
rachiu şi se folosea la frecţii contra reumatismului, sau
amestecat cu grăsime, sub formă de alifie. Fiind mai rar s-a
înlocuit cu Bryonia-mutătoarea cu poame negre, care este
mult mai frecventă.
Compoziţia chimică: ne studiată.
Acţiuni farmacologice: se folosesc rădăcinile plantei
ca antireumatice, calmând durerile, diuretic, purgativ.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: acnee,
constipaţie, contuzii, dermatoze purpurice, dureri diverse,
echimoze, gută, purpură, reumatism.
Atenţie! Planta are fructele toxice.
Preparare:
Se foloseşte numai rădăcina!
- Se rade planta şi se aplică extern, pe locul dureros.
-intern se va lua 1 linguriţă de rădăcină care se pune la
250 ml apă. Se fierbe apoi timp de 10 minute, după care se
strecoară. Se pot consuma 2 căni pe zi.
-Tinctură se va rade rădăcina şi se pune 50 g de
rădăcină la 250 ml alcool sanitar. Se ţine apoi timp de 15 zile
după care se strecoară. Se foloseşte la tamponarea locurilor
dureroase.
- La 1 litru de oţet se va pune 6 linguri de rădăcină rasă.
Se ţine timp de 8-10 zile agitând des. Se strecoară. Se
foloseşte extern la mâncărimi, dureri.
URECHELNIŢĂ.
Sempervivum tectorium.
Denumiri populare: argintură, buruiana porcului,
curechiul stânii, frunzar, ghinţură, iarba ciutei, iarba lupului,
iarba tunului, iarbă de urechi, iarbă grasă, jinteră, nevăstuică,
oloisă, orecleşniţă, prescurăriţă, ţâţa mielului, urechea
iepurelui, urechea mâţei, urechiuşă de stâncă, varză de stâncă,
verzişoară.
În tradiţia populară: era cultivată adesea pe
acoperişuri. Se va din frunze se întrebuinţa contra durerilor
de urechi.
Frunzele se mai puneau pisate pe bătături, iar seva pe
negi. Cu seva de la plantă se făceau pansamente la
umflături şi arsuri, la brâncă şi hemoroizi, iar sucul diluat cu
apă se lua în stomatite afte.
La fel se folosea în durerile de ochi făcute cataplasme
externe.
Compoziţia chimică: ne studiată.
Acţiuni farmacologice: antiinflamatoare, cicatrizantă,
antibiotică- distruge microbii, sucul se poate folosi şi la
dispariţia petelor şi pistruilor. Este astringentă, sedativă,
diuretică, antispasmodică, hemostatică, elimină viermii
intestinali.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: acnee,
afecţiuni nervoase şi renale, afecţiunile urechii- chiar infecţii,
afecţiuni cutanate, afte, arsuri, bătături, cancer uterin şi de
piele, diaree, dureri de urechi, febră, hemoroizi, înţepături de
insecte, pecingine, pete pe piele, pistrui, stomatite, viermi
intestinali.
-2 linguriţe de frunze mărunţite se pun la 250 l apă
clocotită. Se acopere pentru 10 minute, după care se
strecoară. Se pot consuma 4 căni pe zi intern.
-Suc proaspăt stors se pune pe răni extern sau se picură
în ureche. Intern se poate lua 20 ml suc o dată mai multe zile
la rând.
-3 linguriţe de plantă se pune la 250 ml apă şi se fierb 5
minute. Se strecoară şi se folosesc la spălături în cazul
cancerului de piele sau uterin.
-Praf din plantă uscată se va pune pe răni sau se va lua
intern câte un vârf de cuţit, care se va ţine sub limbă timp de
10 minute, după care se înghite. Se poate face de 3-4 ori pe zi
cu 30 minute înainte de mese.
-Frunze proaspete se aplică sub pansament pe bătături
zilnic până la trecerea bătăturilor.
_Pentru negi sau pete se unge cu sucul plantei sau cu
frunză strivită de mai multe ori pe zi.
URZICA.
Urtica dioica Fam. Urticaceae.
Denumiri populare: oişea, urzică creaţă, urzică
crăiască, urzică mascată, urzică de pădure, urzici româneşti.
În tradiţia populară: sunt întrebuinţate primăvara în
alimentaţie, iar fibrele din tulpinile mai dezvoltate se fac
fibre textile mai ales pentru saci. Rădăcina şi părţile aeriene
se foloseau pentru vopsit în galben.
Ceaiul din frunze şi vârfuri florifere, îndulcit cu miere
sau zahăr se folosea contra tusei, astmului şi durerilor de
piept.
Unii amestecau cu fagure de miere şi se lua câte o
linguriţă ca leac pentru tuse şi dureri de piept.
Decoctul rădăcinii şi al frunzelor se mai lua în tuse cu
sânge şi diferite hemoragii sau la leşin, iar numai al
rădăcinilor contra constipaţiei.
Se mai folosea la amigdalită, în bolile de stomac,
palpitaţii de 4 ori pe zi.
Cu părţi aeriene se făcea decoct contra hemoragiilor
uterine cu care se făceau spălături sau la hemoroizi şi boli de
rinichi. Se mai fierbeau cu alte plante şi se foloseau la
spălatul pe cap o dată pe săptămână.
Compoziţie chimică: oficinale sunt frunzele (Folium
Urticae) şi uneori rădăcina ( Radix Urticae)conţin: substanţe
azotoase, toţi aminoacizii esenţiali: amine (acetilcolină,
histamina), glucide (mono, di, şi trizaharide), clorofilă, fitol,
protoporfirina, carotenoide (beta- caroten, xantofilă, licopen,
violaxatină), tanin, vitaminele A, B2, C, K, acid folic,
mucilagii,
Acţiune farmaceutică: creşte diureza eliminând acidul
uric şi clorurile, antimicrobian, hemostatic, trofic, emolient,
diuretic, antidiareic, astringent, expectorant, activează
circulaţia sângelui cu eliminare de histamină, antiseptic,
hipoglicemiant. Astringent în enterite muco-membranoase,
enterite acute şi cronice, diaree ale tuberculoşilor. Extern:
cicatrizant, contribuind la refacerea ţesuturilor.
Intră frunzele în componenţa ceaiului antibronşitic nr 2.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: anemie,
avitaminoze, calculoză renală, diabet zaharat, diaree în
special ale tuberculoşilor, dizenterie, enterite acute şi cronice,
enterocolite muco-membranoase, gută, hemoragii uterine,
hemoroizi hemoragici, mătreaţă, menstre neregulate,
hipermenoree, obezitate, răni greu vindecabile, reumatism,
seboree, supuraţii, ulcer varicos, vaginită atrofică (în asociere
cu alte plante).
Preparare: intern- o lingură de frunze mărunţite se vor
pune la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute
după care se strecoară. Se consumă 3 ceaiuri pe zi.
-Din 2 linguri de plante se foloseşte tot infuzie cu care
se vor face băi sau comprese. La hemoroizi se asociază cu
alte plante ( coada şoricelului, gorun, gălbenele)
-2 linguri de rădăcini mărunţite se vor pune la 500 ml
apă. Se fierb timp de 15 minute, apoi se strecoară şi se fac
spălături pentru creşterea părului.
-Tinctură din 50 g de plantă mărunţită se vor pune în
250 ml alcool alimentar 70 în caz că se iau intern, sau sanitar
dacă se iau extern. Se ţin 15 zile apoi se strecoară. Se poate
lua câte 1 linguriţă diluată intern de 3-4 ori pe zi. Extern se va
tampona local. Se poate aplica şi tampon sub pansament.
- 2 linguriţe de plantă mărunţită se va pune la 500 ml
oţet. Se va lăsa timp de 10 zile după care se strecoară. Se
foloseşte în amestec cu apă pentru clătirea părului sau la
diferite afecţiuni cutanate unde de asemenea se pune diluat.
URZICĂ MICĂ.
Urtica urens Fam. Urticaceae.
Denumiri populare: aişea, urzică blândă, urzică de
şură, urzică măruntă, urzică sârbească, urzică crăiască, urzică
creaţă, urzică grecească, urzică iute, urzică împleşată.
În tradiţia populară: a fost întrebuinţată la aceleaşi
afecţiuni ca şi cea mare. Se mai utiliza pentru împrospătarea
sângelui, la hemoragii şi dizenterii.
Compoziţie chimică: frunzele şi rădăcina sunt bogate
în clorofilă, flavonozide, mucilagii, acid pantotenic, cetone,
xantofile, săruri minerale, vitaminele; A, B2, C, Y, acid
pantotenic.
Acţiune farmacologică: un tonic general, stimulează
diureza, dizolvă nisipul urinar, depurativ, hemostatic puternic
datorită vitaminei K, este mult folosită pentru regenerarea
părului, are acţiune de revigorare a organismului. Protejează
capilarele sangvine. Este mult mai activă ca urzica mare fiind
utilă la aceleaşi întrebuinţări.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: acnee, anemii,
afecţiuni renale, alopecie, astm bronhic, avitaminoze,
bronşite, căderea părului, diabet, diaree, eczeme, enterite,
febră, metroragii, micoze cutanate, hemoragii diferite inclusiv
uterine, hemoroizi, litiază urinară, psoriazis, purpura,
reumatism, ulcer varicos, uremie, varice.
Preparare:
-20 ml suc de urzică obţinut din urzică proaspătă cu
ajutorul storcătorului de fructe se va lua de 3 ori pe zi. Se ia
în orice afecţiune internă. Extern se poate pune suc de urzică
pe răni sau alte afecţiuni.
-2 linguriţe de plantă mărunţită se vor pune la 250 ml
apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute, după care se
strecoară. Se pot consuma 3-4 căni pe zi.
-1 linguriţă de rădăcină se va pune la 250 ml apă şi se
fierbe timp de 10 minute. Se consumă 3 căni pe zi.
-50 g de plantă mărunţită se pune cu 250 ml alcool
alimentar de 70˚. Se ţine timp de 15 zile. Se strecoară. Se va
lua apoi câte o linguriţă de 3 ori pe zi diluată în puţină apă.
-Seminţe măcinate se vor lua câte o linguriţă de seminţe
măcinate care se pun sub limbă de 3 ori pe zi. După 10
minute se înghit cu puţină apă. Se iau cu 15 minute înainte de
mesele principale.
Extern: 4 linguri de frunze mărunţite se pun la 500 ml
de apă. Se fierb timp de 10 minute apoi se strecoară. Cu
această apă se va spăla de 2 ori pe săptămână în afecţiunile
părului sau pentru revigorarea părului.
-500 ml spirt medicinal se va pune împreună cu 100 g
de plantă mărunţită (plantă sau rădăcină) şi se lasă timp de 15
zile la temperatura camerei agitând des. Se strecoară apoi şi
se fac frecţii pe pielea capului.
URZICA MOARTĂ ALBĂ.
Lamium album Fam. Labiatae.
Denumiri populare: faţa mâţei, mierea ursului cu flori
bălai, sugel alb, urzică albă, urzică creaţă, urzică surdă, urzici
mortăreţe.
În tradiţia populară: ceaiul din tulpini florifere se
folosea contra durerilor de piept.
Ceaiul din flori se lua în stări de răceală, tuse, tuse
convulsivă, ori se prepara cu conuri de molid un sirop şi
acesta se dădea bolnavilor.
Fiartă în vin se lua contra reumatismului, dimineaţa la
amiaz şi seara.
Din stoloni subterani se lua contra ulcerului stomacal,
iar ceaiul din flori pentru normalizarea tensiunii, sau pentru
leucoree.
Compoziţie chimică: medicina foloseşte florile fără
caliciu (flores Lamii albi) conţine: amine biogene, tanin,
mucilagii, ulei eteric, saponine, flavone, săruri de potasiu,
etc.
Acţiune farmaceutică: sedativ, emolient, expectorant,
astringent, creşte diureza, normalizează tranzitul intestinal,
hemostatic, antidiareic uşor, vasoconstrictoare. Extern-
astringent .
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: abcese,
afecţiuni respiratorii, alopecie, abcese, arsuri, bronşite, catar
intestinal, constipaţie, diaree uşoară, dismenoree, dureri acute
de picioare, dureri de urechi, hipertrofia prostatei (cură),
infertilitate (seminţe), insomnii, leucoree amicrobiană,
menopauză (calmare nervoasă), metroragii, sângerări nazale,
scleroză renală, ulcere, umflături gutoase, tuberculoză, tuse
convulsivă, vaginite, varice.
Preparare: o linguriţă de plantă mărunţită se va pune
la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minute apoi se
strecoară. Se pot consuma intern două ceaiuri pe zi.
-1 linguriţă de praf obţinut cu râşniţa de cafea se va
pune sub limbă pentru 10 minute, apoi se înghite cu puţină
apă. Se iau de 3 ori pe zi cu 15 minute înainte de mese.
-Tinctură din 50 g plantă şi 250 ml alcool alimentar de
70˚. Se ţine 15 zile. Se strecoară Se va lua câte o linguriţă de
3 ori pe zi diluat cu puţină apă. Extern se poate face cu alcool
sanitar pentru frecţii la păr, sau diferite dureri.
-Extern- se va folosi cantitate dublă de plantă pentru
spălături vaginele seara înainte de culcare, comprese, gargară
clisme, băi de şezut.
USTUROI.
Alium sativum Fam. Liliaceae.
Denumiri populare: ai, ai de grădină, ai de primăvară,
ai de vară, aniu, baib, ceapă albă, osturoi, pur, scăloi, usturoi
de primăvară, usturoi de toamnă, usturoi de vară, usturoni.
În tradiţia populară: a fost unul dintre cele mai
importante leacuri băbeşti.
Obişnuit se folosea sub formă de muşdei, în indigestii,
dureri abdominale, stări gripale, dureri de cap, contra
viermilor intestinali, etc.
Muşdeiul se bea adeseori pe nemâncate ori se trăgeau
bolnavii cu el şi în acest scop se prepara mai mult cu apă şi
oţet. Diareea gravă- se ungea corpul cu usturoi pisat, sau se
înghiţeau 3 căţei de usturoi şi 3 fire de piper.
Se folosea contra durerilor de măsele, durerilor de
urechi şi nevralgiilor.
De obicei se introducea un căţel în urechea din partea
dureroasă.
Când cineva avea unghii stricate sau amigdalite, le
ungea în fiecare seară cu usturoi pisat.
Contra bătăturilor. Se ţineau picioarele în leşie tare de
ciucălăi de porumb şi apoi se legau cu usturoi pisat.
Bulbul copt în cuptor se aplica pe furuncule.
De tuse se ungeau tălpile picioarelor cu usturoi pisat şi
se încălzeau la foc înainte de culcare.
Se punea mai mult în mâncarea celor bolnavi de piept şi
de hipertensiune. Muşdeiul se dădea pe nemâncate ca
vermifug.
În Dobrogea se pisau 5 căţei de usturoi, se amestecau
cu o lingură de hrean ras şi se dau pe nemâncate ca vermifug.
În alte părţi se fierbea usturoiul cu iarba
limbricilor(Astragalus glycyphyllos) şi se dădea copiilor să
bea.
Compoziţie chimică: se foloseşte bulbul (Bulbus Allii)
conţine: săruri minerale, ulei volatil, glucide, protide,
lipide(0,1-0,5%). Acizii organici: citric, malic, piruvic,
succinic, glicuronic, citric, alină, alicină din uleiul eteric s-au
separat 67 de compuşi. Tipic pentru aromă este propantriolul,
etil-metil-disulfura, sulfitul predomină cantitativ.
Acţiune farmaceutică: alicina, garlicina şi produşii de
descompunere ai ei îi imprimă o puternică acţiune
antimicrobiană îndeosebi la faringite şi în infecţiile tubului
digestiv, previne ateroscleroza, antiseptic intestinal,
cardiotonic, bradicardizant, diuretic, antigutos, stomahic,
carminativ, vermifug, febrifug, creşte capacitatea de apărare
antivirală şi antimicrobiană, anticancerigen.
Se indică în următoarele afecţiuni: afecţiuni
pulmonare, boli infecţioase (profilactic şi curativ), astenie
generală, astmă, ateroscleroză, atonie digestivă, bronşite
cronice, cancer, cangrene, colesterol în exces, diaree,
dizenterie, echilibrează grăsimile din sânge, edeme ale
membrelor, flatulenţă, flebite, gripă, gută, hemoroizi,
hipertensiune arterială, imunitate scăzută, inapetenţă, infecţii,
litiază urinară, nevralgii reumatismale şi ale urechilor,
oligurie, parazitoze digestive, reumatism, spasm intestinal,
spasm vascular, tonic cardiac, tromboze, tuberculoză,
tulburări de circulaţie periferică, tumori, tuse, ulcer varicos,
varice.
Preparare:
-25 g suc de usturoi se pun în 200 ml lapte şi se
consumă zilnic, în afecţiunile interne.
-Usturoi consumat la orice masă.
Tinctură de usturoi se iau câteva picături în cură. Este
bine să se facă în felul următor: la 50 g de usturoi curăţat şi
pisat se va pune 250 ml alcool alimentar preferabil de 96. Se
ţine timp de 15 zile, apoi se strecoară.
Peste această tinctură după strecurare ca să fie mai
eficientă se mai poate pune 2 sticluţe de tinctură de propolis
de la Apicola. Se vor agita bine înainte de întrebuinţare. Se
iau cu picătura după următorul grafic. Este bine să fie puse în
lapte.
Numărul dimineaţa amiaz Seara
zilei

Ziua 2-a 1 1 2
Ziua 3-a 1 2 2
Ziua 4-a 2 2 2
Ziua5-a 2 2
3
Copii vor putea să se oprească aici şi să înceapă să
scadă tot câte o picătură pe zi până vor ajunge la o singură
picătură. Adulţii şi cei care doresc pot să continue cu acest
mod de administrare până vor ajunge la 15-20 de picături de
3 ori pe zi, după care vor scădea tot câte o picătură pe zi,
până vor ajunge din nou la 1 picătură. Se poate face de 2 ori
pe an această cură.
-În cazul durerilor de urechi se poate introduce un căţel
de usturoi seara în ureche şi ţinut peste noapte.
-Usturoi în oţet este bun pentru dispariţia bătăturilor. Se
va pune sub pansament.-2 căţei de usturoi se vor pune în 250
ml lapte şi se consumă dacă aveţi probleme digestive.
-Zilnic se mănâncă 3 căţei de usturoi pentru refacerea
organismului şi chiar întinerire.
-20 g de bulbi mărunţiţi se vor fierbe la 500 ml apă
timp de 15 minute. Se strecoară şi se fac clisme în paraziţi
intestinali câteva zile la rând.
Există foarte multe reţete cu usturoi (câteva sute aşa că
nu voi scrie aici alte reţete fiind convins că şi dv cunoaşteţi
câteva.
-1-2 căţei de usturoi consumaţi zilnic, dimineaţa.
-20-30 picături de tinctură de 2 ori pe zi în tuse,
hipertensiune, etc.
-Contra teniei- se zdrobesc căţeii de la o căpăţână
mareapoi se clocotesc pentru 20 minute în 200 ml lapte. Se
va bea în fiecare dimineaţă, pe nemâncate până la dispariţia
teniei.
-usturoiul pisat cu grăsime şi ulei dă un unguent numit
muştarul dracului, resorbant al tumorilor albe.
-dezinfecţia plăgilor: soluţia sucului de usturoi 10% cu
1-2% alcool sau comprese cu oţet de usturoi (30 g de usturoi
ras, macerat 10 zile la 500 ml oţet.
-Slăbiciune generală şi astenie: amestec cu 2 părţi de
ulei camforat şi o parte de usturoi. Sau frecţii de-a lungul
coloanei vertebrale (paralizii, reumatism).
-Dureri de urechi- un tampon de vată îmbibat în suc de
usturoi cu ulei, este bun şi contra surdităţii.
USTUROIŢĂ.
Alliaria officinalis Fam. Cruciferae.
Denumiri populare: aişoară, bruncuţă usturoaie,
buruiană de bubă rea, buruiană de perit, buruiană de rană,
floare de lingoare, frunza-voinicului, gălbenele, iarba
tăieturii, iarbă de boli, rădăcină de lingoare, iarbă de rană,
iarbă de toate boalele, rădăcină de lungoare, usturoaie,
vindecătoare, voinicică.
În tradiţia populară: frunzele crude se puneau pe
bube şi umflături. Se mai folosea la sifilis; se fierbea şi cu
decoctul se spălau. Era socotit astringent, vulnerar, depurativ
şi diuretic.
Compoziţie chimică: ulei eteric asemănător
usturoiului, săruri minerale, caroten, saponine, zaharoză,
glicozizi, mirozină, siringină, celuloză. Conţine sulfocianat
de alilca şi usturoiul.
Acţiune farmaceutică: efecte antiputride, antiseptice,
detergente, vulnerare, acţiune contra viermilor intestinali.
Diuretic, sudorific, behic, astringent, expectorant,
antispasmodic, bactericid, antifermescibil, cardiotonic,
vasodilatator. Are cam aceleaşi întrebuinţări cu muştarul
negru, cu singura diferenţă că această plantă se foloseşte doar
proaspătă. Prin uscare îşi pierde proprietăţile.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: abcese, artroză,
astmă, cangrene, diaree, eczeme, furuncule, hipertensiune,
inflamaţii externe, răni, traumatisme, ulceraţii,
Atenţie în cantitate mare produce: gastro-enterite,
colici, nefrite.
Intern:
-1 linguriţă de plantă se va pune la 250 ml apă clocotită.
Se acopere pentru 10 minute apoi se strecoară. Se consumă 2
căni pe zi, fără să se mărească doza.
-Tinctură din 30 g de plantă mărunţită pusă la 250 ml
alcool alimentar de 70˚ se ţine timp de 15 zile, după care se
strecoară. Se foloseşte câte 10-20 picături de 2-3 ori pe zi
diluată în puţină apă.
Extern se va pune plantă mărunţită pe rană sau suc stors
din plantă proaspătă. În funcţie de toleranţă se va putea pune
şi tinctură în diferite diluţii.
-1 bucată de usturoi se aplică sub pansament pentru 8
ore în cazul în care doriţi să scăpaţi de bătături.
-Se va pune o mână de usturoi zdrobit la 2 litri de apă.
Se fierb apoi timp de 15 minute. Se strecoară şi se stă cu
picioarele în cazul verucilor sau în cazurile de afecţiuni ale
unghiilor sau alte afecţiuni cutanate. Se poate de asemenea
aplica acest ceai pe locul afectat cu un tampon de vată de 2-3
ori pe zi.
VALERIANA MONTANĂ.
Valeriana montana Fam. Valerianaceae.
Denumiri populare: orbalţ de lângă ape.
În tradiţia populară: frunzele plantei se foloseau local
contra orbalţului (erizipel). Se puneau crude ori se fierbeau,
iar cu decoct se făceau spălături, iar resturile se legau.
Compoziţie chimică: ulei eteric (2%), pinen, acid
valerianic, acid malic, tanin, diverşi alcaloizi, rezine, amidon,
săruri minerale, etc.
Acţiune farmacologică: are acţiune liniştitoare sau
sedativă asupra sistemului nervos, antispasmodică, acţionează
asupra tubului digestiv, tonic general, calmează palpitaţiile
inimii.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: aceleaşi
indicaţii ca valeriana, la fel şi modul de folosire.
VALERIANA.
Valeriana officinalis. Fam Valerianaceae.
Denumiri populare: odolean, guşa porumbelului.
În tradiţia populară: în multe părţi se săpa, se spălau
rizomii şi se uscau departe de pisici. Ceaiul din rădăcini se
bea pentru liniştirea nervilor.
Cu decoct de valeriană pisată, amestecată cu ferigă
dulce de stâncă, se fierbea un ceai tare, care se bea pentru
hipertensiune şi inimă mărită. Împotriva durerilor de inimă se
lua ceaiul făcut din întreaga plantă. In unele părţi pentru boli
neuro-psihice (isterie, palpitaţii) se lua rădăcina plămădită în
rachiu.
Compoziţie chimică: medicina întrebuinţează rizomul
şi rădăcinile (Rhizoma cum radicibus Valerianae) rizomul şi
rădăcinile conţin ulei volatil (0,2-2%), cu izovalerianat de
bornil, formiat, acetat de butirat şi butirat de bornil, derivaţi
ai acidului izovalerianic, alfa oxivalerianic, şi alţi acizi
organici: izoferulic, valerianic, acetilvalerenolic, valerenolic,
behenic, metilpiril-cetone, sesquiterpene, esteri ai acidului
acetic şi izovalerianic cu borneol şi mirtenolul, fenoli şi
cetone, lipază, oridază, lactone şi o serie de alte substanţe. Au
un miros neplăcut, dar agreat de pisici care caută planta.
Acţiune farmaceutică: manifestă o acţiune uşor
depresivă asupra întregului sistem nervos, diminuând
excitabilitatea scoarţei şi măduvei. Există un fitocomplex
bazat pe sinergisme ce se stabilesc între componentele
chimice ale acestei plante cu atât mai mult cu cât
izovalerianatul de bornil considerat de mult timp ca principiu
activ nu există în uleiul volatil. Acţiunea principală este de
sedare a sistemului nervos central şi cardiac şi de asemenea o
acţiune antispastică.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: anxietate,
astmă, cardiopatie ischemică, colici stomacale de natură
nervoasă, crampe musculare, crampe menstruale, dismenoree,
hiperexcitabilitate nervoasă în special la femei şi copii,
hipertiroidie, insomnii, migrenă, nevroze cardiace sau
digestive, spasme de diferite etiologii, stări de excitaţie,
tabagism, tulburări cardiace, urticarie, vomă.
Preparare:
-1 linguriţă de pulbere de rădăcină se va pune la 250 ml
apă clocotită. Se acopere pentru 15 minute, apoi se strecoară.
Se indică la astmă, insomnii şi intern în general la afecţiunile
de mai sus. În cazul insomniei se va lua cu 2 ore înainte de
culcare.
-1 vârf de cuţit de praf se va pune în gură sub limbă şi
se ţine pentru 10 minute, apoi se înghite cu puţină apă. Se
poate lua de 3 ori pe zi în diferite tratamente.
-1 linguriţă de plantă mărunţită se va pune la 250 ml
apă. Se acopere şi se lasă de seara până dimineaţa când se
consumă după strecurare. Este utilă în dismenoreei şi alte
dureri.
-Se macină fin 50 g de rădăcină uscată. Se pune apoi cu
250 ml alcool de 70˚ alimentar la macerat pentru 15 zile. În
această perioadă se agită zilnic de mai multe ori pentru ca să
iasă din plantă principiile active. Se strecoară după 15 zile. Se
poate lua de la 5 picături o dată până la o linguriţă de 3 ori pe
zi, diluate cu apă. Este cea mai uşor de administrat metodă
pentru că planta are un miros care este foarte greu de
suportat.
Se foloseşte la foarte multe ceaiuri combinate.
VARZA.
Brasica oleracea var.capitata Fam. Cruciferae.
Denumiri populare: broazbe, curechi, curechi
căpăţână, curechi creţ, curechi de iarnă, curechi de murat,
varză albă, varză căpăţână, varză creaţă, varxă de grădină,
varză de iarnă.
În tradiţia populară: mult întrebuinţată în alimentaţie,
crudă, gătită, murată.
Frunzele plantei opărite sau murate, se puneau pe
opăreli. În nordul Moldovei se punea pe ea untură de iepure
şi se punea pe degerături.
În Oltenia femeile puneau frunze de varză acră pe piept
pentru ca să le vină laptele după naştere.
Moarea de varză se lua contra constipaţiei.
De tuberculoză se luau 40 de seminţe de varză.
Pentru râie se da cu moare pe tot corpul sau se fierbea
moarea cu care se spăla tot corpul după care se ungea cu sulf
sau alifie cu sulf.
Compoziţie chimică: amidon, protide, rezine, sulfat de
potasiu, oxizi de diferite substanţe minerale, vitaminele A,
B1, B2, PP, provitamina A.
Acţiune farmacologică: este denumită medicul celor
săraci fiind utilă la foarte multe afecţiuni. Poate trata boli
foarte grave sub formă de suc proaspăt. Prin fierbere îşi
pierde proprietăţile. Este anticancerigenă, antiinflamatoare,
antiseptică, cicatrizantă. Vitaminizantă, energizantă, acţiune
puternic detoxifiantă. Era socotită un adevărat panaceu
universal.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: acnee,
adenite, afecţiuni ale gambelor, alcoolism (zilnic 600 ml),
anemie, afonie, artritism, astenie, ascită, astm bronhic, calculi
urinari, cardiace (afecţiuni), catare, cancer de colon, ciroză,
ciroze ascitice, colici nefritice, colite ulceroase, constipaţie,
demineralizare, depresii, diabet, digestie anevoioasă, dureri
musculare, degerături, eczeme, edeme, enterită, guturai,
gripă, infecţii intestinale, laringită, litiaze urinare, nervozitate,
nevroză astenică, obezitate, oligurie, pletoră, rahitism,
scorbut, seboree, senescenţă, sinuzită, tumori, tuse
convulsivă, ulcere gastrice, ulcere varicoase, viermi
intestinali.
Preparare: se consumă suc de varză în combinaţii cu
alte sucuri, în special de morcov. Se poate consuma câte 200
ml de 3 ori pe zi în cure de lungă sau foarte lungă durată.
Se poate extern aplica foi de varză după ce li s-au tăiat
nervurile şi au fost strivite cu un sucitor de lemn sau cu o
sticlă. Se schimbă de 2 ori pe zi.
Se face în cazul obezităţii o cură de ciorbă de varză cu
multă ceapă. Se indică 4 cepe mari, o varză de 1 kg la 2 litri
de apă. Se fierb şi se face o ciorbă apoi cu această apă după
ce au fost strecurate toate acestea. Se consumă zilnic în
funcţie de cât se doreşte să slăbească omul respectiv.
VÂSC.
Viscum album Fam.Loranthaceae.
Denumiri populare:stoletnic, vâsc de brad.
În tradiţia populară: din fructe- bobiţe albe se prepară
cleiul pentru prins păsări.
Ceaiul din frunze, în deosebi cel din peri, se lua contra
astmului. Se mai folosea la băi contra reumatismului.
Se folosea şi intern la emfizem pulmonar, tuberculoză
pul;monară şi alte afecţiuni pulmonare, de asemenea pentru
epilepsie, hipertensiune, crampe.
Ceaiul din frunze de vâsc cu pir şi flori de păducel se
lua de 3 ori pe zi câte o linguriţă înainte de masă.
Plămădit în rachiu ca fortifiant.
Se mai folosea la boli femeieşti.
Compoziţie chimică: medicinal se folosesc ramuri
tinere cu frunze (Visci cum stipites) conţin: saponine
triterpenice, acid oleanolic, acetilcolină, inozitol, viscină,
viscitoxină, substanţe minerale, aminoacizi liberi, acid viscic,
polizaharid.
Acţiune farmaco-dinamică: vasodilatator coronarian
şi periferic, hipotensor puternic, cardioatonic, scade tensiunea
arterială, antispasmodic, antimicotic, brahicardizant,
antitumoral. La folosirea acestui produs va trebui să fie
respectate dozele, deoarece în cantităţi mai mari produce
intoxicaţii manifestate prin încetinirea pulsului, aritmie şi
tahicardie.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: accidente
vasculare, afecţiuni cardiace, afecţiuni vasculare,
albuminurie, ameţeli, astm, astmul pe fond de stres,
arteroscleroză, ateroscleroză, bronşită, cancer, convulsii,
crize nervoase, dureri reumatice, epilepsie, epistaxis, gută,
hematurie, hemoptizii, hemoragii uterine sau de altă natură,
hipertensiune arterială, hemoragii, hipotensiune arterială,
insuficienţă cardiacă compensată, ischemie cardiacă,
impotenţă, imunitate scăzută, isterie, leucoree, leziuni
pulmonare provocate de infecţii, migrene, nervi, nevralgie,
palpitaţii, paralizie, prostată, sciatică, spasme, sterilitate,
sughiţuri persistente, tahicardie, tulburări renale cauzate de
hipertensiune, tulburări de menopauză, tulburări nervoase,
tumori (inclusiv canceroase), tuse convulsivă, tuse spastică,
tuse rebelă, zgomote în urechi, .
Preparare: 1 linguriţă de plantă mărunţită se va pune
la 250 ml apă la temperatura camerei. Se va lăsa pentru 8
ore(de seara până dimineaţa). Se strecoară. Se va consuma în
2 reprize, din care una seara la culcare. Se poate face în
cazuri mai grave din 2 linguriţe de plantă.
Se poate face o tinctură din 50 g de plantă mărunţită
care se va pune la 250 ml alcool alimentar de 70˚. Se ţine
timp de 15 zile după care se strecoară. În timpul acesta se
agită puternic sticla de mai multe ori pe zi. Trebuie să fie
foarte bine închisă şi se păstrează la temperatura camerei. Se
strecoară după 15 zile. Se va lua câte 10 picături- 1 linguriţă
de 3 ori pe zi. Este utilă mai ales în cazul hipertensiunii
arteriale, sau la circulaţia sângelui pentru refacere. Se poate
lua în cure de mai lungă durată, dar numai cu acordul şi sub
supravegherea medicului, deoarece scade tensiunea arterială
şi se pot ivi accidente.
-1 linguriţă de plantă se macină cu râşniţa de cafea şi
apoi se cerne prin sită. Se va pune sub limbă pentru 10
minute, apoi se înghite cu puţină apă. Se face de 3 ori pe zi.
În timpul tratamentului cu vâsc este foarte bine să se
consume şi usturoi pentru că acesta ajută să se remedieze mai
repede situaţia, pentru că substanţele active din vâsc
acţionează mult mai eficient dacă se consumă şi usturoi.
Atenţie! Se va folosi numai sub supraveghere
medicală. Este o plantă toxică şi cele mai puţin toxice sunt
cele recoltate de pe păr. În ordine urmează apoi: brad, măr,
mesteacăn, trandafir, frasin.
Menţionăm totuşi că un tratament cu această plantă în
combinaţii cu altele (păducel, unguraş, roiniţă) este foarte util
în tratarea hipertensiunii arteriale şi nu ar trebui neglijat de
către cei care sufere de această afecţiune.
VENINARIŢĂ.
Graţiola officinalis Fam. Scrophulariaceae.
În tradiţia populară: decoctul plantei se folosea
contra bubelor dulci.
Se mai dădea la tuse, dureri de stomac şi friguri, pusă în
miere în amestec cu hrean, busuioc, iarbă puşcată se lua
contra tuberculozei. În unele părţi era luată de femeile care
doreau să aibă copii.
Frunzele se opăreau cu apă fiartă, care se lua dimineaţa
în boli de stomac.
Compoziţie chimică: lăstarii floriferi şi rădăcinile
conţin uleiuri grase, substanţe amare, tanante şi glicozidul
gratiotoxina.
Acţiune farmaceutică: are proprietăţi iritante şi este un
vomitiv drastic, periculos.
Preparare: se foloseşte foarte rar fiind toxică.
Este utilizată în tratamentele homeopate.
VENTRILICĂ.
Veronica officinalis Fam. Scrophularaceae.
Denumirea populară: buruiană de perit, mătrice,
strătorică, şopârliţă, ventricea, vindrilică.
În tradiţia populară: se folosea la sifilis şi dureri
reumatice.
Compoziţie chimică: conţine diferiţi glicozizi,
saponozide, acizi organici, zahăr, ulei eteric, materii tanante
şi amare, răşini şi urme de uleiuri eterice.
Acţiune farmaceutică: are proprietăţi astringente şi
vulnerare, stomahice, colagoge, diuretic, favorizează digestia,
secreţia bilei, ajută la reumatism, cataruri bronhice, afecţiuni
renale, hemostatic.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: aerofagie,
afecţiuni cutanate cronice, afecţiuni respiratorii, agitaţie
nervoasă, arsuri, astmă, boli hepato-biliare, bronşită, ciroză,
colici abdominale, eczeme, hepatită cronică, litiază biliară şi
renală, nevralgii, plăgi, răguşeală, răni, reumatism, tuse,
ulcere.
Preparare:
-1 linguriţă de plantă mărunţită şi apoi transformată în
praf cu râşniţa de cafea se va pune sub limbă de 3 ori pe zi.
Se va ţine apoi timp de 10 minute şi se înghite cu puţină apă.
-2 linguriţe de plantă mărunţită se vor pune la 250 ml
apă clocotită. Se acopere pentru 15 minute, după care se
strecoară. Se pot consuma 3 căni pe zi.
Extern se foloseşte cantitate dublă de plantă.
-Praf de plantă se poate pune pe rănile zemuinde.
-Tinctură- 50 g de plantă mărunţită se va pune la 250
ml alcool alimentar de 70. Se va ţine timp de 15 zile, apoi se
strecoară şi se foloseşte câte 10 picături- 1 linguriţă de 3 ori
pe zi, în afecţiunile de mai sus.
VERIGARIU.
Rhamnus catharctica Fam. Rhamnaceae.
În tradiţia populară: se făceau cu el băi copiilor
căzuţi în atrepsie. Fructele se întrebuinţau ca purgativ şi
contra ascitei.
Compoziţie chimică: medicinal se folosesc numai
fructele (Fructus Rhamni catharticae sau Fructus Spinae
cervinae sau Fructus Nerpruni) scoarţa conţine aceleaşi
principii ca şi cruşinul, antrachinonici stabili, liberi sau
combinaţi cu forma glicozidică: emodina sau frangula
emodina, aloemodina, izoemodina, casantranol, un complex
glicozidic cu aloeemodinaantranol şi glucoză, acizi graşi, o
enzimă amilolitică, o substanţă albuminoidică toxică –
ramnutoxina- care produce colici, dar care se află doar în
preparatele proaspete. Dacă se folosesc vechi de un an nu mai
conţine această substanţă. Se pot folosi şi fructele care conţin:
ramnocatarina (o antrachinonă), emodina şi
emodinantranolul, crizofanol, precum şi glicozizi, flavonoide
şi antocianozide.
Acţiune farmacologică: au acţiune stomahică, laxativă
sau purgativă, dependentă de doza administrată. Această
acţiune se datoreşte complexului de substanţe antrachinonice
constituit din aloeemodină, emodină şi acidul crisofanic, care
îşi potenţează acţiunea. Doze 0,5-1g pe zi.
VETRICE.
Chrysanthemum vulgare.Fam. Asteraceae.
Denumiri populare: aurată, brâcariţă, buruiană de ceas
rău, buruiana mătricii, calapăr, carpăn, creasta broaştelor,
crucea păştii, ferece, gălbenare, hodolan, iarba raiului, iarbă
dulce de munte, jolteală, lihar, marină, mădrişe, măruncă
neagră, mintă românească creaţă, poarta raiului, roman,
spilcuţe, tereţ, undulemnuţe, vătrice, vitriţă.
În tradiţia populară: planta se fierbea şi se făcea un
decoct cu care se spăla pe cap contra durerilor, iar cu
resturile, legături la ceafă.
Se mai punea în băile copiilor cu bube.
Decoctul vârfurilor florifere se lua contra durerilor de
stomac, a crampelor şi diareei dimineaţa pe nemâncate.
Unii o plămădeau în rachiu, din care se lua dimineaţa
câte un păhărel pentru durere de pântece.
Ceaiul din flori se lua în boli de ficat.
Floarea uscată şi pisată se lua contra limbricilor.
Compoziţie chimică: conţine ulei volatil bogat
întuionă, substanţe amare, flavonoizi, gumirezine, acizi
organici. Întrebuinţarea exagerată este toxică.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: afecţiuni renale,
ascaridoze, avort, boli de stomac, mătreaţă, viermi intestinali
Preparare: 1 linguriţă de plantă mărunţită se va pune la
250 ml apă clocotită. Se acopere 15 minute. Se strecoară se
consumă cu linguriţa în cursul întregii zile cu mare atenţie.
-1 linguriţă de seminţe se vor pune în 250 ml apă. Se
fierb apoi timp de 5 minute. Se strecoară. Se consumă în
cursul unei zile cu mare precauţie.
-Pentru paraziţi intestinali se va face clismă cu 2
linguriţe de plantă mărunţită la 250 ml apă. Se fierbe 15
minute, apoi se strecoară. Se face o clismă pe zi 2-3 zile.
Atenţie planta este toxică şi poate produce avort!!!
VINARIŢĂ.
Galium odorata.Fam. Rubiaceae.
Denumiri populare: asprişoară, buruiana muşchiului,
buruiană de perit negru, cucuruz de pădure, dumbrovnic,
floarea pădurii, sculătoare, sânzâiană de pădure, tămâioasă,
vinarie.
În tradiţia populară: se extrăgea din rădăcină un
colorant purpuriu folosit în vopsitorie.
Planta se folosea la parfumarea vinului, a tutunului, în
parfumerie.
Se punea în baia copiilor debili. Decoctul se lua contra
sifilisului spălându-se plăgile. Se mai punea în haine pentru
miros.
Compoziţia chimică: părţile aeriene se întrebuinţează
şi conţin cumarină, ulei volatil, substanţe amare, tanin, acid
nicotinic, substanţe antibiotice, cumarină. Flavone,
asperulozidă, ulei gras, săruri minerale.
Acţiune farmacologică: au acţiune hepato-toxică prin
cumarină care este şi cancerigenă. Sunt sedative, antispastice,
antiseptice. Ajută însă în boli ale venelor şi multe altele
condiţia este să se respecte dozele, pentru că atunci nu mai
este nici toxică şi nici cancerigenă ci ajută.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiuni
urinare (calmant al durerilor), flebite, impotenţă, insomnii la
bătrâni şi copii, isterie.
Preparare:
Nu am spus că planta este toxică pentru a vă speria ci
pentru a atrage atenţia că nu trebuie depăşite dozele, sunt
foarte multe medicamente mult mai toxice.
-2 linguriţe de plantă mărunţită. Se vor pune în 250 ml
apă rece. Se lasă de seara până dimineaţa când se dă un
clocot. Se strecoară şi se consumă seara o ceaşcă în insomnii
de către bătrâni sau copii.
-2 linguriţe de plantă mărunţită se vor pune în 100 ml
apă rece. Se lasă până dimineaţa. Se strecoară. Peste aceste
plante se mai pune 150 ml apă. Se fierbe apoi 3 minute şi se
acopere. Se lasă să se răcească apoi se strecoară peste cele
100 ml de ceai obţinut prima dată. Dacă nu aveţi diabet puteţi
să îndulciţi cu miere polifloră. Se pot consuma 2 căni pe zi la
isterie, sau la celelalte afecţiuni care le-am enumerat mai sus.
Se poate face şi combinaţii cu diferite alte plante medicinale.
Atenţie! Dozele mari sunt toxice!!!!
VINDECEA.
Betonica officinalis Fam. Labiatae.
Denumiri populare: buruiană de artrită, buruiană de
tăietură, creţişor, cuişoriţă, frunza teiului, iarba bubii, iarbă de
răni. iarba tăieturii, iarba tâlharului, iarba vântului, puişoriţă,
sclipeţi, şovârvariţă.
În tradiţia populară: planta se fierbea şi se făceau
spălături contra durerilor de cap, iar cu resturile se făceau
legături. Se mai pisa planta iar seva se turna în urechi
pentru înfundătură de cap.
Ceaiul din tulpini florifere uscate se lua contra tusei cu
sânge şi a durerilor de piept.
Compoziţie chimică: conţine substanţe amare, betaină,
colină, glicozizi, stahidrină, tanin.
Acţiune farmaceutică: astringentă, antidiareică,
antiseptică, antihemoragică, antiinflamatoare, colagogă,
febrifugă, stimulează secreţiile biliare şi stomacale.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: astmă, boli de
urechi, diaree, dureri de cap, gută, hemoragii, leucoree, litiază
biliară şi renală, plăgi, răni diferite, ulcere varicoase.
Preparare:
-1 linguriţă de plantă mărunţită se va pune la 250 ml
apă clocotită. Se acopere pentru 15 minute. Se strecoară. Se
va consuma câte 2 căni pe zi.
Extern se face cu cantitate dublă de plantă.
Pentru răni sau dureri inclusiv urechi se va folosi suc
obţinut din plantă proaspătă.
VINERIŢĂ.
Ajuga reptans Fam. Labiatae.
Denumiri populare: barba boierului, bugulă, buruiană
de sub alun, cearta casei, goniţă, frunză de orbalţ, frunză de
sub tufă, iarbă întăritoare, iarba spurcului, levrentină,
lupariţă, suliman, tacin, tămâică, vinetrică.
În tradiţia populară: frunzele crude se puneau la
erizipel ori se fierbea planta cu decoctul se spăla sau se lua
contra scurgerilor din organele genito-urinare.
Compoziţie chimică: planta conţine tanin, rezine, ulei
volatil, delfinidină, heterozide, etc.
Acţiune farmaceutică: antidiareic, antitusiv,
antileucoreică, antihemoragică. Precipită proteinele datorită
taninului şi este un bun antihemoragic. De asemenea un bun
antispastic, antibacteriană.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: angină
pectorală, arsuri, astm bronhic, diaree, erizipel, fracturi,
hemoragii uterine, hemoroizi, impotenţă, leucoree,
pneumonii, răni, tuse cu sânge, ulcere tegumentare.
Preparare:1 linguriţă de plantă mărunţită se va pune la
500 ml apă clocotită. Se acopere pentru 20 minute. Se
strecoară. Se pot consuma în cursul unei zile 2-4 căni pe zi.
-Extern se va folosi cantitate dublă de plantă
VIOREA.
Viola odorata. Fam. Violaceae.
Am descris-o la toporaş.
Denumiri populare: toporaş
În tradiţia populară: florile s-au folosit pentru vopsit
în albastru.
Ceaiul din rădăcini se lua contra tusei.
Ca pectoral se folosea şi ceaiul din flori.
Rădăcina se da copiilor s-o roadă pentru a le creşte
dinţii. Frunzele ca şi a altor specii înrudite se foloseau pentru
răni.
Compoziţia chimică: ulei eteric, saponine, glicozizi
flavonici.
Acţiune farmaceutică: florile se foloseau ca
expectorant şi sudorific, dar mai ales în cosmetică pentru
parfum.
VIRNANŢ.
Ruta graveolens. Fam. Rutaceae.
Denumiri populare: rută.
În tradiţia populară: se punea în băi ca să crescă părul
frumos. Unii spuneau că şi creierul se spală dacă te speli cu
această plantă.
Pisată şi amestecată cu unt de rozmarin şi oţet se
folosea ca plasture la durerile de cap sau deochiu.
La durere de urechi dacă curgeau, se fierbea în lapte şi
se lega.
Zeama de rută şi boz, amestecată cu oţet şi saramură
fiartă, se folosea contra muşcăturilor de ţânţari.
Ceaiul de rută cu puţin zahăr se lua contra durerilor de
stomac şi a colicilor intestinale.
Se ţinea în gură călduţ, contra abceselor la măsele şi a
mirosului urât al gurii.
Frunzele proaspete se plămădeau în rachiu din care se
lua câte un păhărel cu o jumătate de oră înainte de mese,
pentru pofta de mâncare şi uşurinţa mistuirii.
Se mai făceau băi la insomnii.
Se mai folosea cu alte plante la copii care aveau
mucozităţi în gât.
Compoziţie chimică: ulei eteric, rutină, quercitină,
rezine, tanin, alcaloizi toxici.
Toxicitate! Uleiul eteric în cantitate mare este un
excitant general apoi urmează paralizia. Extern are acţiune
puternică vezicantă asupra pielii şi se vor vindeca greu. Se
folosea ca abortiv. Am trecut-o pentru a nu fi folosită
deoarece a produs multe accidente. Provoacă menstruaţiile,
etc. Este mortală în anumite doze. Nimeni nu poate să
prevadă ce cantitate de toxine există în planta care o culegeţi
la un anumit moment. Depinde de aşa de mulţi factori încât
este absolut imposibil să se aproximeze. Ori aici este vorba
de cantităţi infime de plantă care pot fi mortale.
Feriţi-vă să folosiţi această plantă.
VIŞIN.
Cerasus vulgaris. Fam. Rosaceae.
În tradiţia populară: fructele se consumă crude,
prelucrate (marmeladă, dulceaţă, sirop, compot, lichioruri,
etc) frunzele sunt folosite la pregătirea murăturilor.
Cleiul de vişin muiat în rachiu de drojdie, se punea la
tăieturi, pentru a opri sângele şi a vindeca rănile.
Ceaiul din cozi se ia în boli de rinichi, ca diuretic.
Compoziţie chimică: flavonozide şi sunt bogaţi în
săruri de potasiu.
Acţiuni farmaceutice: fructele elimină anemia, curăţă
organismul de toxine atât fructele cât şi codiţele. Previn
procesul reumatic. Sunt diuretice, întăresc capilarele venoase,
scad presiunea sângelui. Întăresc imunitatea organismului,
stopează hemoragiile, cresc secreţia sucului gastric şi biliar.
Se folosesc la următoarele afecţiuni: afecţiuni biliare,
afecţiuni renale, arterite de orice fel, ateroscleroză, astenii,
boli de ficat, bătrâneţe, boli psihice, boli nervoase, cancer în
forma incipientă, cistite, colite de fermentaţie, colesterol în
exces, constipaţie, crize migrenoase, diverse stări de slăbire a
imunităţii, demineralizare, depresii, diaree, gută,
hipertensiune, întârzieri de creştere, litiaze de orice
localizare, nefropatii, obezitate, pielite, pletoră, reumatism,
senectute, varice.
Preparare:
-1 linguriţă de codiţe se pun la 250 ml apă şi se fierb
timp de 15 minute. Se strecoară. Se pot consuma 3 căni pe zi.
-Praf din codiţe obţinut cu râşniţa de cafea. Se ia un
vârf de cuţit, se ţine sub limbă timp de 10 minute, după care
se înghite cu puţină apă. Se face de 3 ori pe zi înainte de mese
cu 30 minute.
-Fructe consumate zilnic sub formă de cură timp de 30
de zile câte 1 kg zilnic.
-Suc obţinut din fructele din care s-au scos sâmburii. Se
va consuma zilnic câte 100 ml de 3 ori pe zi înainte de mese
cu 30 minute. Este bine să se facă această cură 30 zile. Se pot
combina şi cu alte sucuri în funcţie de dorinţă. Cel mai bine
este să se combine cu suc de morcovi în părţi egale câte 100
ml din fiecare, la care se adaugă şi 20 ml suc obţinut din
pătrunjel.
VIŢA DE VIE.
Vitis vinifera Fam. Vitaceae.
Denumiri populare: acrid, aguridariu, aguridă, aghie,
auă, corană, cornurată, gie, halângar, hălângi, jiţă de jie,
labruscă, lăuruşcă, poamă, răluşcă, vie, viţă.
În tradiţia populară: în Dobrogea se fierbea viţa de
vie până se obţinea un lichid galben, care se strecura şi apoi
se vopsea în galben bumbacul.
Seva care se scurgea primăvara se folosea la durerile şi
afecţiunile oculare.
Ceaiul din ciorchine se lua pentru durerile de cap şi
curăţirea stomacului.
Seva se mai folosea la răni. Se picura sau chiar se
spălau rănile cu sevă.
În boli de urechi tot sevă se picura călduţă.
Din tescovină, boz şi ovăz se făceau băi contra
reumatismului.
Cu vin se fierbeau o serie de plante pentru a se folosi ca
leacuri.
Cu oţet de vin se frecţionau bolnavii de friguri, răceli,
dureri, etc.
Compoziţia chimică a strugurilor: zahăr fermentabil,
cremă de tartru, acid tartric liber, acid malic, alţi acizi
organici în funcţie de sol. Materii azotate, acizi volatili, tanin,
ulei, potasiu, mangan, calciu, magneziu, sodiu, siliciu, acid
fosforic, iod, arsen. Strugurele negru conţine un pigment-
enociaina care este socotit un tonic. Vitaminele: A,B1,B2,
B3, B5, B6, B9, C, E, substanţe protectoare vasculare şi a
acuităţii vizuale
Proprietăţi: foarte digest, energic muscular şi nervos,
remineralizant, antitoxic, stimulent şi decongestionant,
răcoritor, colagog, diuretic, laxativ, antiputrid, reduce
cantitatea de colesterol, elimină acidul uric, ajută în cazul
cancerului.
Frunzele: astringente, cicatrizante, capilar protectoare,
antihemoragice, tonice venoase, tonifiante ale pielii.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: Afecţiunile
inimii (controlează nivelul colesterolului şi îl împiedică să se
depună pe pereţii arterelor, anemie, astenie, azotemie,
bronşită, cancer (antitumoral), constipaţie, convalescenţă,
congestia ficatului şi splinei, dermatoze, demineralizare,
eczeme, edeme, enterită, febră, furunculoză, gută,
hipertensiune, litiaze, nefrite, obezitate, pletoră, retenţie
urinară, reumatism, senectute, surmenaj, sporturi de
rezistenţă, stări acute, temperamente biloase şi sangvine,
tulburări digestive, varice.
Preparare:
-Frunze proaspete se strivesc şi se pun pe răni cu scopul
vindecării acestora. Se pot pune aşa cum sunt sau în unele
cazuri se ung cu ulei.
-Frunze proaspete 4-6 frunze se mărunţesc şi se fierb în
250 ml apă timp de 15 minute. Se strecoară şi se beau zilnic
3-4 căni în afecţiunile inimii, diaree, enterocolite, etc.
-Frunze proaspete se vor mărunţi şi se pun 50 g în 250
ml alcool alimentar de 70˚. Se ţin timp de 15 zile apoi se
strecoară. Se consumă câte o linguriţă de 3 ori pe zi în
afecţiunile inimii şi probleme de circulaţie.
-Suc din viţa de vie se strânge primăvara după tăiere şi
se poate picura în ochi la fiecare ochi câte 2-3 picături, în
diferite afecţiuni. De asemenea se poate lua intern câte o
linguriţă de 3 ori pe zi în cure de lungă durată. Pentru a se
păstra mai mult timp în cazul în care se foloseşte intern se
poate puţin alcool alimentar peste acest suc şi se ţine la rece.
-Struguri consumaţi în cure de câte 1 kg pe zi pentru
slăbire sau alte afecţiuni.
-Suc de struguri intern în toate afecţiunile în funcţie de
toleranţă şi posibilităţi.
-Stafidele se trec prin maşina de tocat apoi se amestecă
cu miere 1/1 şi tot atâta suc de lămâie. Se va lua din acest
preparat câte o linguriţă o săptămână, apoi se vor lua încă 2
săptămâni 2 linguriţe, şi apoi în final ultima săptămână cu 1
linguriţă de stafide cu miere pe zi. Se indică în cazurile de
constipaţie, dereglări digestive şi aproape toate cazurile de
avitaminoză, creştere sau chiar în boli grave.
-Extern suc de struguri, diferite preparate cu vin, frunze
aplicaţii, suc din viţă de vie, se pot face de asemenea
unguente, uleiuri şi multe alte preparate. Se foloseşte mult şi
în cosmetică.
VOLBURA.
Convolvulus arvensis. Fam. Convolvulaceae.
Denumiri populare: barbură, bună dimineaţa, cămaşa-
domnului, forfecari, fusta doamnei, fusta rândunici, holbură,
poala Maicii Domnului, poala rândunici, pălămidă, poponeţ,
rochiţa rândunici, struna gâştei, zorele.
În tradiţia populară: frunzele se puneau pe tăieturi.
Cu tulpina plantei se făceau băi contra răcelii şi la paralizie.
Se mai folosea contra negilor şi la bătături.
Frunzele se puneau pe furuncule pentru a le grăbi
coacerea.
Ceaiul din plantă uscată se lua contra tusei convulsive.
Ceaiul din părţi aeriene, amestecat cu zeamă de cartofi
se folosea la ulcer stomacal.
Compoziţie chimică: medicinal se foloseşte întrega
plantă (Herba Convulvuli) conţine: rezinede natură
glicozidică, asemănătoare cu cele din import de la tuberii de
Jalapa (Tubera Jalapae), convolvulina, jalapina, tanin,
vitamina C, substanţe minerale. Se găsesc în toată planta, în
special în rădăcini.
Acţiune farmacologică: purgativ datorită rezinelor,
coleretic Şi colagogă mărind contracţia vezicii biliare şi
eliminarea bilei din vezică. Laxativ uşor, dezintoxicant
ajutând la evacuarea toxinelor din intestin. Se foloseşte toată
planta inclusiv rădăcina. Ajută la cicatrizarea pielii.
Intră în compoziţia ceaiurilor: hepatic nr2 şi laxativ nr 2.
Se poate folosi în următoarele afecţiuni: abcese,
arsuri, constipaţii, dischinezii biliare, furuncule, răni, tuse.
Preparare: - o linguriţă de plantă mărunţită bine se
amestecă cu miere şi se ia dimineaţa înainte de masă. Se
foloseşte pentru oprirea tusei luându-se câte o linguriţă la
nevoie sau ca tratament la diferite afecţiuni biliare câte 3
linguriţe pe zi.
-2 linguriţe de plantă se vor pune la 250 ml apă
clocotită. Se acopere apoi pentru 10 minute. Se va strecura şi
se consumă înainte de mese câte un ceai, sau doar seara
înainte de culcare.
-Tinctură- din 50 g de plantă mărunţită care se va pune
în 250 ml alcool alimentar de 70. Se va ţine timp de 15 zile,
timp în care se va agita des. Se va strecura apoi şi se va lua
câte o linguriţă diluată în 50 ml apă în care se poate pune şi
miere.
-Frunze proaspete se plică pe răni, abcese sau alte
afecţiuni dermatologice.
VULTURICĂ.
Hieracium pilosella Fam. Compositae.
Denumiri populare: buruiană de călcat, buruiană
pentru trântitură, călcătură, ciubărul cloştii, culcuşul vacii,
gălbeioare, hultuneală, iarba eretei, iarba găinii, încheietoare,
ochiul şarpelui, opintic, urechea şoarecelui, vulturoancă.
În tradiţia populară: ceaiul se folosea la gargară,
contra amigdalitei şi inflamaţiilor gâtului şi gurii.
Ceai, decoct sau infuzie se folosea contra diareei
cronice, piatră la rinichi, catare intestinale şi alte boli.
Părţile aeriene se fierbeau şi decoctul se lua intern iar
cu plantele rămase se făceau cataplasme în dureri de piept sau
alte dureri.
Compoziţie chimică: acizi organici (cafeic,
clorogenic), umbeliferonă , tanin, săruri minerale, etc.
Acţiune farmacologică: se foloseşte atât partea aeriană
cât şi rădăcina ca antifebrilă, antiulceroasă, azot-urică,
astringentă, hemostatică, diuretică, energetică.
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: afecţiuni
bucale, afecţiuni hepatice, albuminurie, ascită, catar
intestinal, diaree, edeme, febră, furuncule, hematurie,
hemoroizi, infecţie urinară, litiaze renale, nefroze, oligurie,
ulcer gastric şi duodenal.
Preparare:
-1 lingură de plantă mărunţită se va pune la 250 ml apă.
Se fierbe apoi timp de 15 minute. Se consumă 2-3 căni pe zi.
-50 g de plantă mărunţită se va pune cu 250 ml alcool
alimentar de 70˚. Se ţine 15 zile bine închis şi se agită de mai
multe ori pe zi. Se strecoară şi se va lua câte 1 linguriţă
diluată de 3 ori pe zi în afecţiuni renale, hemoragii, etc.
ZĂMOŞIŢA.
Hibiscus trionum. Fam. Malvaceae.
Denumiri populare: brâncă, bamie beşicoasă, cavan,
ciulină, curcubeţică măruntă, floarea ursului, lebenicioară,
macul cicoarei, nalbă mare, zămoşiţă beşicoasă.
În tradiţia populară: se fierbea cu mentă şi secară, iar
decoctul se dădea în tulburări gastrice.
Se mai întrebuinţa la furunculele de pe cap.
Cu decoctul părţilor aeriene se spălau furunculele iar cu
frunzele fierte se făceau legături.
Decoctul sau planta plămădită în rachiu se ţinea în gură
contra durerilor de dinţi.
Compoziţie chimică: medicinal se folosesc numai
părţile aeriene (Herba Trioni) are un ulei gras, flavonoide,
substanţe mucilaginoase, cauciuc, etc.
Acţiune farmacologică: emolientă, diuretică şi
saluretică (favorizează eliminarea sărurilor de clor şi de sodiu
şi mai puţin pe cea a ionilor de potasiu).
Se foloseşte la următoarele afecţiuni: afecţiuni
dermatologice, afecţiuni digestive în special stomac, afecţiuni
urinare, calculi în special urinari, cistite, eczemă, furuncule,
litiază renală, mătreaţă, nevralgii dentare, nisip urinar, pielite.
Preparare:
-1 linguriţă de plantă se va pune la 250 ml apă. Se
fierbe la foc mic timp de 20 minute. Se strecoară şi se pot
consuma 2-3 ceaiuri pe zi. Este mult mai utilă să se
folosească în diferite combinaţii depinde la ce afecţiune
(stomac cu mentă, urinar cu osul iepurelui, etc).
-Extern se va folosi cantitate dublă de plantă.
ZÂRNĂ.
Solanum nigrum Fam. Solanaceae.
Denumiri populare: bobiţă porcească, bolânzele,
buruiană dulce, iarbă mare, lăsnicior, moartea porcilor,
turbarea cânelui, umbra nopţii.
În tradiţia populară: frunzele şi poamele (boabe
negre) se foloseau la vopsit în negru.
Frunzele se puneau la tăieturi, bube, furuncule.
Cu fiertura se spălau membrele fracturate, iar cu planta
se legau acele fracturi.
Ceai din părţi aeriene şi cu coarne se lua contra diareei.
Părţile aeriene pisate se puneau în legături pe burtă.
Toxicitate! Toată planta este toxică, mai ales când
creşte la soare. Fructele necoapte sunt cele mai toxice.
Produce leziuni gastrice, inflamaţia mucoaselor, paralizie,
moarte.
Compoziţie chimică: grăsimi, fitosteroli, glicozizi
steroidici,zaharuri, vitamina C, solanină, acid clorogenic, etc.
Acţiune farmaceutică: nu se mai foloseşte planta în
tratamente interne. Extern este analgetică.
Empiric se mai foloseşte la unele afecţiuni însă este
toxică şi foarte periculos de întrebuinţat pentru că nu se poate
şti cu certitudine ce cantităţi de toxine are planta care o
culegeţi. Acest lucru se poate face doar în laboratoare foarte
bine utilate şi de către specialişti.
ZMEUR.
Rubus idaeus. Fam. Rosaceae.
Denumiri populare: azmură, mană, mălină, mur,
poame de runs, rug de munte, scobicuri, smin, smeurar.
În tradiţia populară: se cultivă prin grădini sau se
culeg de la munte.
Ceaiul din frunze sau ramuri tinere se lua contra tusei,
răcelii şi temperaturii ridicate, durerilor de cap, de stomac, de
inimă.
Ceaiul din tulpini tinere şi frunze care se fierb până se
îngălbeneşte apa se foloseau contra afecţiunilor renale.
Împreună cu măcieşe se folosea în boli de inimă.
Siropul de zmeură se da la aprindere de plămâni şi se
făcea un tratament mai îndelungat la tuberculoză.
Frunza uscată se folosea pentru buboaie vinete: se
muia în apă caldă, se puneau pe ele şi se legau cu o pânză
curată.
Compoziţie chimică: fructele conţin pectine, acizi
organici, zahăr, etc. Frunzele acizi organici, fragarină,
vitamina C, etc.
Acţiune farmaceutică: frunzele- astringent,
antidiareic, scade aciditatea gastrică, dezinfectant
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: frunzele-
diaree, gastrită hipoacidă, pirozis.
Preparare: o linguriţă de frunze se pot pune la 250
ml apă clocotită. Se vor acoperi pentru 10 minute după care
se strecoară. Se pot consuma 2 ceaiuri pe zi.
Fructele;
Compoziţie chimică: apă, glucoză, acizi liberi,
albuminoide, caroten, tanin, cianină, acid succinic, acid
salicilic, levuloză, cupru, calciu, fier, iod, potasiu, magneziu,
fosfor. Vitaminele A, B1, B2, B3, B5, B6, B9, C, E.
Acţiune farmaceutică: tonic stomahic, aperitiv,
diuretic, depurativ, laxativ, răcoritor.
Se indică la următoarele afecţiuni: afecţiuni cardiace
(preventiv), anemie, astenie, afecţiuni febrile, afecţiuni
ginecologice, afecţiuni tiroidiene, amigdalită, arsuri gastrice,
boli glandulare, boli intestinale, bronşite, cefalee, ciclu
menstrual neregulat, cistită, colici renale, congestie
pulmonară, constipaţie, dermatoze, diabet, dismenoree, dureri
diverse, eczeme, enterocolită, gastrită hiperacidă,
hipertensiune, hipotensiune, inflamaţii urinare, insuficienţa
transpiraţiei, gută, menopauză, nefrite, nevralgii dentare,
obezitate, pielite, pirozis, prostată, răceli, răguşeală,
reumatism, scarlatină, scorbut, spasme gastro-intestinale, stări
febrile- infecţioase, temperamente biloase, tuberculoză
pulmonară, tuse, uretrită.
Preparare:
Se consumă fructul crud sau suc, siropuri, dulceţuri,
etc.
-1 linguriţă de muguri se va pune la 250 ml apă
clocotită. Se acopere pentru 10 minute apoi se strecoară. Se
pot consuma 3 căni din acestea pe zi.
-Tinctură- 50 g de muguri şi mlădiţe tinere se
mărunţesc apoi se pun la 250 ml alcool alimentar de 70. Se
ţin timp de 15 zile apoi se strecoară. Se va lua o linguriţă de 3
ori pe zi.
Există gata preparate de către Plantextract Cluj-Napoca.
Se va respecta dacă se folosesc acestea indicaţiile din
prospect.
-1 linguriţă de frunze şi muguri se vor măcina apoi se
va pune sub limbă pentru 10 minute. Se înghit apoi cu puţină
apă.
-Zmeurata este foarte utilă la tratamente şi se va lua tot
câte 1 linguriţă de 3 ori pe zi, la tratarea afecţiunilor interne.