Sunteți pe pagina 1din 91

1

Universitatea ,,Lucian Blaga” din Sibiu


Facultatea de Medicină

Coordonator:
Conf. Dr.med. Alexandra Crişu-Bota

Biologie Celulară pentru studenții la


Asistență Medicală Generală

Editura Universitaţii ,,Lucian Blaga”din Sibiu


2016
2

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


CRIŞU BOTA, ALEXANDRA
Biologie celulară : curs pentru studenţii la Asistenţă medicală generală / Crişu-Bota
Alexandra. - Sibiu : Editura Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, 2016
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-12-1357-3

576.3(075.8)
3

Cuprins
Cuprins ............................................................................................................................................................................................................. 3
Capitolul 1 ........................................................................................................................................................................................................ 4
ÎNTRODUCERE ÎN BIOLOGIA CELULARĂ (C. Bologa) ........................................................................................................................ 4
LOGICA MOLECULARĂ A ORGANISMELOR VII .........................................................................................................................................................4
BAZELE MOLECULARE ALE ORGANIZĂRII CHIMICE CELULARE .......................................................................................................................6
NOŢIUNI GENERALE DESPRE CELULE ...................................................................................................................................................................... 11
Capitolul 2 ...................................................................................................................................................................................................... 15
BIOLOGIA MEMBRANELOR CELULARE (C. Bologa) ......................................................................................................................... 15
ORGANIZAREA MOLECULARĂ A MEMBRANELOR ................................................................................................................................................ 16
RECEPTORI DIN MEMBRANE ........................................................................................................................................................................................ 21
TRANSPORTUL PRIN MEMBRANE BIOLOGICE ....................................................................................................................................................... 26
TIPURI DE TRANSPORT .................................................................................................................................................................................................. 26
TRANSPORTUL PASIV ..................................................................................................................................................................................................... 27
TRANSPORTUL ACTIV .................................................................................................................................................................................................... 29
TRANPORTUL DIRECT AL UNOR MACROMOLECULE PRIN MEMBRANE ........................................................................................................ 29
TRANSPORTUL PRIN VEZICULE: ................................................................................................................................................................................. 29
Endocitoza, Exocitoza, Transcitoza. ..................................................................................................................................................................................... 29
PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA IMPLICAŢIILOR MEMBRANELOR ÎN PATOLOGIE .......................................................................................... 34
Capitolul 3 ...................................................................................................................................................................................................... 35
CITOSCHELETUL (C. Bologa) ................................................................................................................................................................... 35
1. FILAMENTELE DE MIOZINĂ.................................................................................................................................................................................... 36
2. FILAMENTELE DE ACTINA (microfilamente şi filamente subţiri) ............................................................................................................................ 37
3. FILAMENTELE INTERMEDIARE ............................................................................................................................................................................. 38
4. MICROTUBULII ........................................................................................................................................................................................................... 38
5. CONTRACŢIA MUSCULARĂ .................................................................................................................................................................................... 39
A. MIŞCĂRI CELULARE CE AU LA BAZĂ SISTEMUL ACTINA-MIOZINA ......................................................................................................... 40
B. ALTE MIŞCĂRI BAZATE PE SISTEMUL ACTINĂ-MIOZINĂ............................................................................................................................. 41
JONCŢIUNI CELULARE ................................................................................................................................................................................................... 42
MATRICEA EXTRACELULARĂ...................................................................................................................................................................................... 45
Capitolul 4 ...................................................................................................................................................................................................... 46
NUCLEUL (C. Bologa) ................................................................................................................................................................................. 46
1. STRUCTURA NUCLEULUI ÎN INTERFAZĂ ........................................................................................................................................................... 46
A. STUDIUL NUCLEULUI ÎN CELULA VIE ................................................................................................................................................................ 46
B. STUDIUL NUCLEULUI LA M.O. ŞI M.E. .................................................................................................................................................................. 47
2. CROMOZOMII LA EUCARIOTE ............................................................................................................................................................................... 53
3. REPRODUCEREA CELULARĂ ................................................................................................................................................................................... 58
I. CICLUL CELULAR ......................................................................................................................................................................................................... 58
II. DIVIZIUNEA CELULARĂ ............................................................................................................................................................................................ 60
Capitolul 5 ...................................................................................................................................................................................................... 66
ORGANITELE CELULARE (C. Bologa) .................................................................................................................................................... 66
1.RETICULUL ENDOPLASMATIC .................................................................................................................................................................................. 68
2. APARATUL GOLGI........................................................................................................................................................................................................ 72
SECREŢIA CELULARĂ ..................................................................................................................................................................................................... 77
3.LIZOZOMII ....................................................................................................................................................................................................................... 79
4.PEROXIZOMII ................................................................................................................................................................................................................. 83
5.MITOCONDRIILE ........................................................................................................................................................................................................... 86
Bibliografie ..................................................................................................................................................................................................... 91
4

Capitolul 1
ÎNTRODUCERE ÎN BIOLOGIA CELULARĂ (C. Bologa)

LOGICA MOLECULARĂ A ORGANISMELOR VII


Biologia este știința care studiază viața. Fiind un subiect foarte vast, este
împărțită în mai multe discipline, de la biologia moleculelor, care intră în structura
organitelor celulare, la biologia celulelor, a țesuturilor, a organelor, apoi a organismelor,
clasificate în regnuri și specii. De asemenea, se ocupă cu studiul modului de interacțiune
a organismelor vii și a organizarii a acestora în comunități, până la nivelul întregii
biosfere.
Organismele vii sunt complex organizate; celulele care le compun au structuri
interne complicate, conţinând multe tipuri de molecule. Fiecare componentă, supra sau
subcelulară, are o funcţie specifică. Compuşii chimici intracelulari au, de asemenea,
funcţii specifice.
Organismele vii captează şi utilizează energia din mediu, pentru a forma din
materiale brute, simple, propriile structuri complicate.
Organismele vii au capacitate de multiplicare precisă, o adevarată chintesenţă a
stării vii.
Evoluția este procesul care a transformat viața pe Pământ, fiind fundamentul
biologiei și amintind faptul că, toate organismele vii sunt înrudite. În prezent, informații
asupra genomului diferitelor specii, a permis observarea modului de evoluție la nivel
molecular și înrudirea acestora, la intersecția dintre biologie și antropologie.
Dezvoltarea ştiinţelor biologice, în perioda 1940-1970, a dus la formularea, unui
grup de principii, cunoscut sub numele de logica moleculară a stării vii. Aceste principii
trebuie privite ca un grup de reguli fundamentale, care guverneaza natura, funcţiile şi
interacţiunile specifice ale moleculelor din organismele vii, proprietăţi ce le conferă
capacitatea de autoorganizare şi autoreplicare. Până în prezent, nu au fost identificate
toate principiile cuprinse în logica moleculară a stării vii, iar unele dintre ele sunt vag
înţelese. Ar putea fi numite axiome, deoarece unele sunt intuitive şi nu pot fi demonstrate
încă.
Miile de macromolecule diferite, prezente în celule, sunt formate numai din
câteva molecule simple, care au rol de unităţi constitutive; astfel au fost formulate
primele axiome:
1 - Există o simplitate extraordinară în organizarea moleculară a celulei.
2 - Toate organismele vii au un strămoş comun.
3 - Identitatea fiecărei specii este păstrată prin prezenţa unor seturi caracteristice
de acizi nucleici şi proteine.
Din mobilitatea funcţională a biomoleculelor de bază s-a făcut o altă deducţie:
4 - Există un principiu remarcabil privind economia moleculară în organismele vii.
Primul principiu al termodinamicii arată că energia nu poate fi nici creată şi nici
distrusă. Organismele vii nu pot consuma sau epuiza energia, ele pot numai să transforme
o formă de energie în alta. Ele absorb din mediul lor o formă de energie care le este utilă
în anumite condiţii de presiune şi temperatură în care traiesc, pentru ca apoi să redea
mediului o cantitate echivalentă de energie sub o formă care le este mai puţin utilă. Tipul
5

cel mai util de energie pe care celulele o cedează mediului lor este caldura sau alte forme
de energie şi apare astfel o altă axiomă:
4 - organismele vii îşi crează şi menţin ordinea lor fundamentală pe seama
mediului în care induc dezordinea şi întâmplarea.
În limbajul termodinamicii, organismele vii sunt sisteme deschise pentru-că ele fac
schimb de energie şi de materie cu mediul înconjurător pe care astfel îl transformă.
Sistemelor deschise le este caracteristic faptul, că nu sunt în echilibru cu mediul lor.
Celulele vii funcţionează ca maşini chimice izoterme.
Specificitatea interacţiilor moleculare din celule rezultă din complementaritatea
structurală a moleculelor care interacţionează.
Celulele sunt capabile să-şi regleze reacţiile metabolice şi biosinteza propiilor
enzime, cu maximă eficienţă şi economie.
Informaţia unidimensională a ADN este tradusă în componenţii tridimensionali
macromoleculari şi supramoleculari din organismele vii, prin traducerea structurii ADN
în structura proteinelor.
Principiile de mai sus pot fi rezumate, în următoarea frază:
- O celulă vie este un sistem de molecule organice, deschis, izoterm, capabil de
autoasamblare, autoreglare şi autoreplicare, funcţionând după principiul economiei
maxime de material şi de mijloace; ea favorizează desfăşurarea multor reacţii organice
legate consecutiv, prin care, cu ajutorul catalizatorilor organici produşi de ea însăşi,
are loc transferul de energie şi sinteza propriilor componenţi.
6

BAZELE MOLECULARE ALE ORGANIZĂRII CHIMICE CELULARE

Există o diferenţă între abundenţa elementelor chimice în scoarţa pământului şi în


celule. Elementele grele predomină în scoarţă, în timp ce elementele uşoare în celule.
Din totalul elementelor, au fost identificate în celule circa 60% elemente majore
dar numai 20% sunt esenţiale pentru viaţă

Elemente în celule:
- majore (60%) - Carbon, Hidrogen, Oxigen, Azot,
- până la 0.1% - Sodiu, Clor, Potasiu, Calciu, Magneziu, Fosfor, Sulf,
- oligoelemente - Aur, Argint, Cupru, Zinc, Cobalt, Bor, Iod, Seleniu, Siliciu.
Substanţele chimice din celulă:
- anorganice: apă, săruri minerale,
- organice: proteine, glucide, lipide, acizi nucleici.
Proporţia în care apar aceşti constituenţi chimici în diferite tipuri de celule variază
cu specia, tipul celulelor, starea funcţională şi vârsta organismului.
Toate fiinţele vii sunt compuse din acelaşi tip de substanţe chimice şi majoritatea
le conţin în proporţii similare:
- 70% -apa,
- 15% -proteine,
- 7% -acizi nucleici,
- 3% -glucide,
- 2% -lipide,
- 1% -ioni anorganici,
- 0.8% -aminoacizi,
- 0.4% -vitamine şi peptide.
Substanţele anorganice:
Apa este componenta esenţială, mediul de dispersie a materiei, datorită
următoarelor proprietăţi:
- Apa este o moleculă polară, disociază în H şi OH.

1.Legaturi de hidrogen în structura apei


7

- Formează legături de H care conferă o valoare foarte mare a capacităţii calorice.


- Ecranarea termică apară structura celulei de distrugeri termice, la eliberari
bruste de căldură în reacţii exoterme,
- Căldura mare de vaporizare permite reglarea temperaturii corpului prin
evaporare.
Faza apoasă şi neapoasă din celule:
- faza apoasă - apa liberă: 95%,
- apa legată: 5% (de proteine, lipide).
Apa mai poate fi: - intracelulară-55%,
- extracelulară-45%.
Sursa de apa poate fi: - exogenă,
- endogenă (din reacţii metabolice).
b.Sărurile minerale:
Apar sub forma de ioni liberi, dizolvaţi în diferite componente celulare, sau sub
formă de combinaţii cu substante organice.
Ioni: Na+, K+, Cl- Ca2+, Mg2+, PO4/2-, SO4/2-, CO3/2-, NO3/-.
Rolul ionilor:
- menţin presiunea osmotica şi echilibrul acido-bazic,
- influentează activitatea enzimelor şi altor procese celulare;
- influentează permeabilitatea, excitabilitatea, contractibilitatea, vascozitatea
citoplasmei şi diviziunea celulară.
Substantele organice: structura şi proprietaţile substanţelor organice (micro şi
macromoleculare) sunt studiate de biochimie. Vom sublinia doar pe scurt localizarea lor
în celulă şi relaţia dintre structura şi funcţia lor la nivel celular.
Glucidele
Glucoza este sursa de energie, pentozele intră în compoziţia acizilor nucleici. Alţi
derivaţi ai galactozei, glucozei intra în compoziţia glicoproteinelor, glicolipidelor.

2.Molecula de glucoza
8

Glucoza conţine înmagazinată în molecula sa, o mare cantitate de energie, aceasta se


poate elibera pe cale oxidativă, servind la desfăşurarea reacţiilor biochimice din celulă.
Glucoza este înmagazinată sub formă de glicogen.
Mucopolizaharidele sunt polizaharide, în care unităţile monomer sunt formate din
derivaţi aminaţi ai monozaharidelor (GlcNAc, GalNAc, acidul glucuronic, ozele pot fi
esterificate cu H2SO4). Reprezentanţi ai mucopolizaharidelor: acidul hialuronic,
condroitinsulfatul, heparina. Soluţiile apoase ale mucopolizaharidelor sunt gelatinoase,
vâscozitatea datorandu-se hidratării excesive (sunt polianioni) şi legăturii de H între
lanturi. Îndeplinesc funcţii mecanice şi în metabolismul ţesuturilor.
Lipidele joacă în principal 3 roluri:
- sursa energetică principală,
- rol plastic, intră în compoziţia membranelor,
- reglator al proceselor metabolice (vitamine, steroizi, prostaglandine).
Lipide simple:
- acizii graşi liberi,
- degradare prin B-oxidare pentru dezvoltarea de energie,
- biosinteza trigliceridelor,
- biosinteza lipidelor complexe (fosfolipide, glicolipide).

3.Gliceride

Lipidele complexe intră în compoziţia membranelor, aranjându-se în stratul dublu


lipidic, în care grupările polare sunt la exterior în contact cu apa, iar lanturile de acizi
graşi se afla la interior.
Posibilităţile de variaţie în structura fosfolipidelor sunt natura grupării polare,
numărul de atomi de carbon şi de legături duble, din lanţurile acizilor graşi, aduc
modificări importante.
9

4.Structura fosfolipidului

Proteinele au urmatoarele funcţii:


- de reglare a activităţii metabolice (enzime),
- de transport transmembranar şi în circulaţie,
- în mobilitate,
- în imunitate,
- în generarea şi transmiterea influxului nervos,
- în controlul creşterii şi diviziunii celulare,
- în menţinerea constantă a presiunii osmotice şi a pH-ului,
- de nutriţie (ovalbumina),
- rol plastic (în ţesutul conjunctiv, pereţii vaselor),
- formează complexe cu proteinele, realizând structuri numite ribozomi, care sunt
sediul sintezei proteice.

5.Sinteza peptidelor

Se pot menţiona cateva principii unitare, de organizare chimică a celulei:

- Celulele sunt compuse din aceleaşi elemente chimice şi substanţe chimice, aflate
în proporţii relativ constante.
- Compoziţia ionica a lichidelor din corpul diferitelor specii animale este
constantă.
- Principalele căi metabolice se desfăşoară în aceleaşi etape, în toate tipurile de
celule.
- Molecule ca D-glucoza, acizii graşi cu 16 şi 18 atomi de C, cei 20 de
aminoacizi, steroli, baze azotate, cofactori etc, se află în toate celulele vii.
- ATP este prototipul moleculelor macroergice.
10

6.Structura adenozintrifosfat

- Replicarea ADN-ului şi biosinteza proteinelor se desfăşoară după aceleaşi


mecanisme în toate celulele.
11

NOŢIUNI GENERALE DESPRE CELULE

Celulele procariote şi eucariote.


Celula este elementul structural de bază al tuturor organismelor vii.
Exista o mare varietate de celule cu funcţii specializate:
-celule procariote:
- bacterii,
- alge albastre-verzi.
-celule eucariote:
- unicelulare: protozoare, drojdii,
- pluricelulare: plante, animale.

7.Comparație între procariote și eucariote

Procariote Eucariote
Perete celular Prezent, Absent
format din peptidoglican
(heteropolimer al acidului
N-acetil muramic și N-acetil
glucozamina)
Membrana citoplasmatică Nu conține steroli Conține steroli
Organite celulare Absente, Prezente
unele celule prezintă
sisteme membranoase,
mezozomi, lamele
fotosintetizante provenite
din membrana
citopasmatică
Ribozomi 70S 80S
Diviziunea celulară Directă - amitoză Indirectă - mitoză
Nucleu Materialul nuclear fără Nucleu tipic cu nucleol,
membrană nucleară, membrană nucleară și
moleculă circulară închisă cromozomi
de ADN

Celulele procariote:
- Au materialul „nuclear” sub forma de ADN raspândit în citoplasmă.
- Se multiplică prin sciziparitate sau fisiune binară.
- Nu posedă organite celulare.
- Sunt delimitate de membrana plasmatică şi peretele celular (peptido-glican cu
numeroase resturi de NANA); prelungirile în interior ale membranei plasmatice se
numesc mezozomi.
- Locomoţia se face prin flageli simpli.
12

8.Procariote

Celulele eucariote:
- Prezintă un nucleu cu membrana proprie, cu nucleoli în interior, unde se afla
sediul materialului genetic.
- Se inmulţesc prin diviziune directă, mitoza sau meioza; materialul nuclear se
condensează sub formă de cromozomi, DNA şi histone.
- Posedă organite celulare delimitate de membrane; la exterior se afla membrana
plasmatică. Celula prezintă o compartimentare structurală şi funcţională.
- Posedă în citosol un citoschelet care determină forma celulei şi stă la baza
mişcărilor celulare, prin curenţii citoplasmatici, sau locomoţie prin mişcari ameboidale.
Virusurile se află la limita dintre viu si neviu. Ele sunt formate dintr-o moleculă
de ADN sau ARN, învelite într-un învelis proteic numit capsidă. Virusurile care
infectează bacteriile se numesc bacteriofagi.
Numărul, formele şi dimensiunile celulelor eucariote.
Numărul celulelor organismului uman este foarte mare (milioane de miliarde),
cele mai numeroase fiind hematiile.
Iniţial toate celulele sunt rotunde, apoi forma se modifică, celulele se diferenţiază
şi se maturizează, pentru a fi adaptate funcţiei, pe care o îndeplinesc. Adaptabilitatea
formei la funcţie este o lege generală a biologiei. Astfel, celulele contractile sunt
fusiforme, cele cu funcţie de conductibilitate au prelungiri, etc. Există celule sferice
(ovocitul), discoidale (hematia), cilindrice, cubice, stelate, poliedrice, flagelate, bizare
(celule Purkinje) şi celule care au multe prelungiri.
Dimensiuni: la om celulele au în general un diametru de 20-30 micrometri.
Limfocitele au 4-5 micrometri, neuronii giganţi au 125-150 micrometri, ovocitele au 250
micrometri. Galbenuşul din ou este o celulă cu dimensiuni de ordinul centimetrilor.
În general, volumul unui anumit tip de celulă este constant, indiferent de specie şi
mărimea individului (legea constantei volumului).
Schema de organizare morfologică şi funcţională a celulelor eucariote.
In general, o celulă eucariota are 3 componente:
13

- membrana plasmatică,
- nucleu,
- citoplasma: conţine organitele celulare.
Structura celulei, variază în funcţie de perioadele ciclului celular, format din
interfază (intercineză) şi diviziunea celulară.
La microscopul optic se pot vedea:
- nucleul, cu nucleolul şi cromatina. Cromatina se prezintă sub forma de granule
(sau filamente în timpul diviziunii celulare);
- citoplasma, ca masă relativ omogenă, în care se disting particule şi granule,
datorită indicilor de refracţie diferiţi, corespunzând mitocondriilor, aparatului Golgi,
centrului celular etc, sau granulelor de secreţie, pigmenţilor, picăturilor de lipide, etc.
Citoplasma are 2 zone: ectoplasma, mai vâscoasă, opacă, fără organite, participă la
fenomenele de suprafaţă şi endoplasma, mai luminoasă şi mai puţin vâscoasă, cuprinde
organitele. Aici au loc procesele metabolice.
La microscopul electronic se disting microvilii, cilii, flagelii, desmozomii,
membranele intracelulare, reticulul endoplasmatic, aparatul Golgi.
Nucleul apare inconjurat de o membrană dublă prevăzută cu pori, membrana
externă continuându-se cu o reţea de canale şi cavităţi ce formeaza reticulul
endoplasmatic (RE), un adevărat sistem vacuolar. Acesta poate fi de tip rugos (cu
ribozomi ataşaţi), sau neted (fără ribozomi). Din RE se desprind vezicule ce fuzionează
cu sacii aparatului Golgi, din care se desprind apoi vezicule de secreţie, ce-şi varsă
conţinutul la exterior dupa fuzionarea cu plasmalemă, proces numit exocitoză. Din
plasmalemă se pot forma vezicule de endocitoză, prin care pătrund substanţe de la
exterior în citoplasmă.
In citoplasmă se mai disting: mitocondriile, lipozomii, peroxizomii, ribozomii,
centriolii (implicati în diviziunea celulară), granule de glicogen, picături de lipide,
citoscheletul (filamente şi microtubuli).

9.Eucariote
14

Există o specializare fruncţională a componentelor celulei eucariote.


Plasmalema
- conferă individualitatea celulei,
- reglează schimburile celulei cu exteriorul,
- asigură interacţiunile cu alte celule.
Nucleul
- centrul genetic al celulei,
- reglează toate procesele celulare,
- este centrala cibernetică a celulei.
Nucleolul
- sintetizează ARN şi formează ribozomii.
Reticulul endoplasmatic rugos (RER)
- asigură sinteza de proteine pe ribozomii ataşaţi acestui reticul, proteine care
intră în compoziţia membranelor, sau sunt secretate în exteriorul celulei.
Reticulul endoplasmatic neted (REN)
- este specializat în metabolismul lipidic şi detoxifiere (în celulele hepatice).
Aparatul Golgi
-dirijează spre plasmalemă veziculele cu proteine pentru export,
-dirijează fluxul invers de vezicule, de la plasmalemă spre RE,
-dirijează traficul de macromolecule spre diferite destinaţii intracelulare
-reciclează membranele.
Lizozomii
- digeră materiale pătrunse din exterior, sau părţi din citoplasmă.
Peroxizomii
- descompun apa oxigenată.
Citosolul
- prin diferenţierile citoplasmatice, care formează citoscheletul, joacă un rol în
menţinerea formei și mișcările celulei.
- în citosol au loc reacţiile unor căi metabolice (glicoliza, glicogenoliza,
glicogenogeza),
- depozitează materiale de rezervă (glicogen, lipide, ioni), sau pigmenţi,
- produce energie sub formă de ATP.
Structura membranelor organitelor celulare este diferită de cea a plasmalemei şi
caracteristică fiecărui organit. Fiecare organit poate fi comparat cu un „vas de reacţie”
separat, în care au loc numai anumite reacţii catalizate de enzimele concentrate în
„reactor”.
15

Capitolul 2
BIOLOGIA MEMBRANELOR CELULARE (C. Bologa)
Membranele biologice sunt ansambluri proteice şi lipidice, care formează structuri
continue, bidimensionale cu proprietăţi caracteristice de permeabilitate selectivă, prin
care se face compartimentarea materiei vii.
Se disting, cel putin, 3 categorii de membrane celulare:
1.Membrana citoplasmatică (plasmalema, membrana celulară), cu grosime de 6-
10 nm, separă citoplasma de mediul înconjurător, permite schimburile de substanţă dintre
celulă şi exterior şi serveşte la realizarea interacţiunilor celulei cu alte celule.
2.Membranele organitelor celulare:
- membrana nucleară dublă, cu pori,
- membrana reticulului endoplasmatic (reţea de canale),
- membrana aparatului Golgi (saci turtiţi),
- membrana lizozomilor, mitocondriilor, peroxizomilor.
3.Membrane speciale:
- tecă de mielină a nervilor, a celulei Schwann,
- discurile suprapuse din segmentul extern al celulelor cu bastonaş din retină.
Funcţiile membranelor:
- funcţia de barieră (plasmalema şi organitele celulare),
- intervin în metabolismul celulei,
- pot emite informaţii prin semnale chimice sau electrice, în comunicarea
biologică,
- pot suferi modificări funcţionale adaptative,
- rol de apărare.
16

ORGANIZAREA MOLECULARĂ A MEMBRANELOR

Toate membranele biologice sunt formate din ansambluri de proteine şi lipide,


ţinute împreuna prin interacţiuni necovalente.
Membranele celulare sunt structuri dinamice şi fluide, adică cea mai mare parte
din moleculele proteice şi lipidice se pot mişca în planul membranei. Stratul dublu lipidic,
reprezintă structura de bază a membranei şi serveşte drept barieră impermeabilă, pentru
substantele hidrosolubile. Proteinele, care sunt „dizolvate” în acest strat, servesc
diferitelor funcţii membranare (ex: transport activ de substanţă, activităţi enzimatice,
legături între membrană şi citoschelet, sau între membrană şi matricea extracelulară, sau
alte celule). Membranele sunt structuri asimetrice, compozitia lipidelor şi proteinelor pe
faţa externă şi internă a membranei, diferă în funcţie de rolul lor, pe cele două suprafeţe
ale membranei.
Stratul dublu lipidic
Lipidele reprezintă aproximativ 50% din masa majorităţii membranelor celulare
animale, restul de 50% fiind proteine. Cele 3 tipuri de lipide majore sunt: fosfolipidele,
colesterolul si glicolipidele.
Lungimea catenei de acid gras variază între 14 şi 24 atomi de C. Una din cozi
poate avea una sau mai multe duble legaturi, în cis. Lungimea cozilor şi gradul de
nesaturare influentează capacitatea moleculelor de fosfolipide de a se împacheta
împreună, reflectată în fluiditatea membranei. Natura amfipatică a moleculelor de lipide,
face ca ele sa formeze, spontan, un strat dublu lipidic. Cele mai multe fosfolipide şi
glicolipide, formează straturi dublu lipidice, in medii apoase (autoasamblare).
Fosfolipide:
- fosfoglioceride (fosfatidilcolina, fosfatidil-serina, fosfatidiletanolamina),
- sfingolipide,
- sfingozina,
- sfingomielina.
Glicolipidele din membrana celulelor animale au la bază structura sfingomielinei,
unde în locul grupării polare fosforilcolina, se leagă un rest glucidic (Glc, Gal, resturi de
acid sialic- NANA).
Galactocerebrozida, este componenta majoră a mielinei. Apare în proporţie de
40% in monostratul extern al plasmalemei celulei Schwann. Cele mai complexe
glicolipide sunt gangliozidele, ce conţin mai multe resturi de NANA. Se conferă astfel o
sarcină negativă suprafeţei externe unde sunt localizate glicolipidele (capul polar glucidic
este spre exterior).
Colesterolul se orientează în dublul strat lipidic cu gruparea -OH aproape de
gruparea polară a fosfolipidelor, inelele steroidice rigide interactionează şi parţial
imobilizează lanturile hidrocarbonate aproape de gruparea polară lăsând restul lanţului
mai flexibil.
O caracteristică importantă a stratului dublu lipidic (SDL), care-l face adecvat
structurii membranelor celulare, este fluiditatea. Un SDL încălzit la o temperatură
caracteristică trece din starea de gel (cristalină) în starea fluidă (cristal fluid). Această
schimbare de stare se numeşte tranziţie de fază.
17

10.Plasmalema

Cu cât acizii graşi sunt mai nesaturaţi, cu atât fluiditatea SDL este mai mare.
Membranele biologice sunt anizotrope, iar fluiditatea lor se datorează mobilitatii
lipidelor. Se disting mai multe tipuri de mişcări:
-mişcări ale unor părţi din molecula de fosfolipide:
-mişcări de flexie ale grupărilor metilen;
-mişcări ale atomilor din gruparea polară;
-mişcări ale întregii molecule de fosfolipide:
-difuziunea laterală (translaţia);
-rotaţie în jurul axei;
-difuziunea transversală (flip-flop).
Colesterolul influentează fluiditatea membranelor, având rol activ in flexibilitatea şi
stabilitatea mecanică a SDL. Modificări in forma membranei se datorează capacităţii
colesterolului de a migra între cele 2 monostraturi (flip-flop). S-a arătat ca, in culturi,
celulele animale mutante, care nu sintetizează colesterol, se lizează foarte uşor.
Fenomenul poate fi oprit, dacă se adaugă în cultura de celule colesterol.
La temperaturile fiziologice, membranele celulelor se află în stare de cristal lichid,
condiţie esentială pentru desfăşurarea funcţiilor membranelor biologice.
Proteinele conferă funcţionalitatea membranei:
- intervin în transportul activ;
- îndeplinesc funcţii enzimatice sau de receptori
Există 2 tipuri de proteine membranare:
- proteine uşor extractabile (cu soluţii saline);
- proteine greu extractabile (numai prin tratarea membranelor cu detergenţi).
Detergenţii desfac compexul proteină-lipid prin anularea interacţiunilor hidrofobe
dintre cele 2 molecule. Detergenţii sunt molecule amfipatice (o grupare hidrofilă şi o
coadă hidrofobă), care atunci când sunt amestecati cu membrane celulare, produc o
interacţiune puternică între regiunea lor hidrofobă şi regiunea hidrofobă a proteinelor.
Astfel, lipidul este scos din complexul proteină-lipid. Capătul polar al detergentului face
18

ca acest complex proteină-detergent să ajungă în soluţie. Capătul polar al detergentului


poate să fie sau nu încărcat electric.
Cu detergenţii ionici puternici ca SDS, se pot solubiliza cele mai hidrofobe
proteine membranare. Acestia depliază proteinele prin legarea de miezul hidrofob al
proteinei. Proteinele denaturate sunt analizate prin SDS-PAGE. În anumite condiţii
activitatea biologică a proteinelor denaturate cu SDS poate fi refacută după îndepărtarea
detergentului.
Proteinele membranate mai putin hidrofobe pot fi solubilizate cu detergenţi
neionici. Multe proteine membranare precipită dacă detergentul este îndepărtat. Dacă
însă înainte de a îndepărta detergentul se adaugă fosfolipidul, atunci se constată că după
îndepărtarea detergentului, se reface SDL cu proteina inserata în SDL. Astfel se pot
reconstitui membrane funcţionale având o compoziţie proteică cunoscută şi deci se poate
stabili rolul exact al fiecărei proteine din membrană.
Proteinele membranare de pe faţa citoplasmatică au fost studiate utilizându-se
fantomele RBC. Folosirea de RBCG lipite sau nelipite, a condus la descoperirea faptului
că unele proteine se întind de-a curmezişul membranei de la o faţă la alta, şi că
compoziţia lipidelor din cele 2 jumătăţi este diferită.
Poziţia pe una din feţe a unei proteine se poate stabili prin mai multe căi.
1.Marcarea cu markeri radioactivi sau fluorescenţi a proteinelor de pe feţele
expuse ale membranelor (markeri insolubili). Dacă proteina este marcată atât de pe
RBCE închise sau RBCG (faţa interna spre exterior), atunci proteina este
transmembranară. Aproximativ 15 proteine majore au fost detectate prin SDS-PAGE,
având mase între 15.000-25.000 Daltoni. Trei din ele, spectrina, glicoforina şi banda 3
reprezintă ceva mai mult de 60% din proteinele membranare.
Spectrina - proteină a citoscheletului este asociată necovalent de faţa
citoplasmatică a membranei RBC.
Glicoforina – se întinde de la o faţă a membranei la cealalta ca un alfa-helix
singular.
Banda 3 – a membranei RBC este o proteină de transport pentru anioni.
Spectrina, este compusă din 2 lanturi polipeptidice mari, alfa-spectrina, cca
240.000 Daltoni si beta-spectrina, cca 220.000 Daltoni. Fiecare lanţ este format din
multe segmente în alfa-helix înlănţuite în grupuri de 3, legate între ele prin regiuni
nehelicoidale. Heterodimerii, se autoasociaza cap la cap, pentru a forma tetrameri lungi
de 200 nm. Spectrina este principal proteină a citoscheletului (sub formă de reţea tip
plasă), care se află sub faţa internă a membranei celulare, asigurând integritatea
structurală şi forma biconcava a RBC membrane. Persoanele cu o deficienţă genetică în
sinteza spectrinei sunt anemice, gradul anemiei depinzând de severitatea deficitului de
spectrină.
Glicoforina contine aproximatv, 100 de resturi glucidice repartizate pe 16 lanturi
glicozaharidice situate la faţa externă a membranei.
Banda-3-este o proteină situată în SDL şi faţa internă şi implicată în transportul
Cl- şi HCO3.
19

Rezumat

În timp ce SDL determină structura de bază a membranelor biologice, proteinele


sunt răspunzătoare pentru cele mai multe funcţii ale membranei şi intervin ca receptori
specifici, enzime, proteine de transport, etc.
Cele mai multe proteine se întind dintr-o parte în alta a membranei, unele
traverseaza o singura data SDL ca structura alfa-helix, altele o traversează de mai multe
ori, tot ca alfa-helixuri. Alte proteine se află aşezate prin interacţiuni necovalente, de o
parte şi de alta a membranei. Ele interacţionează cu proteinele transmembranare. Alte
proteine sunt legate covalent de lipide.
Ca şi moleculele de lipide din SDL, multe proteine din membrană pot difuza în
planul membranei. Pe de altă parte, celulele au mijloace specifice de a imobiliza anumite
proteine membranare şi de a menţine atât proteinele membranare cât şi moleculele
lipidice în anumite domenii.
Suprafaţa celulară şi glicocalixul.
Noţiunea de suprafaţă celulară cuprinde trei elemente:
-corticala celulara-zona periferica a citoplasmei şi este de 1-2 microni grosime,
- membrana plasmatică-plasmalema,
- glicocalixul-cell coat.
Există prelungiri citoplasmatice la suprafaţa celulei şi acestea pot fi:
- temporare-denivelări fine, pseudopode la leucocite,
- permanente-microvilii, cilii, flagelii.
Celulele aflate în contact unele cu altele în ţesuturi sunt grupate între ele la o
distanţă de 20-30 nm. Spaţiul intercelular este format din cele două glicocalixuri ale
celulelor vecine.
Glicocalix - invelisul glucidic al suprafeţei celulare, format din grupările glucidice
ale glicolipidelor din plasmalemă, dar şi din glicoproteine secretate de celulă şi apoi
absorbite pe suprafaţa celulei.
Grosimea glicocalixului este mai mare la celulele care nu sunt angajate în
interacţiune cu celulele vecine, spre exemplu celulele epiteliului intestinal sau celulele
sangvine.
Principalele glucide prezente pe suprafaţa celulelor sunt: GleNac, Fue, NANA.
Există două căi prin care glicozagaridele sunt ataşate de proteinele membranare:
-legare N-la restul de asparagina din lanţul polipeptidic,
-O-legare-la restul de serină sau treonină.
Oligozaharidele N-legate contin aproximativ 12 resturi glucidice, pe când cele O-
legate contin 4 resturi glucidice.
Una din cele mai elegante metode de a demonstra şi studia structura părţii
carbonice a glicoproteinelor membranare este folosirea lecitinelor. Cu ajutorul acestora
se pot izola şi caracteriza glicoproteinele şi glicolipidele din membrana celulară în condiţii
normale şi patologice. Se pare că structura oligozaharidică a glicocalixului reprezintă,
după ADN, un al doilea mare sistem informaţional. Începutul mai multor stări patologice
se face prin modificări discrete în secvenţa de glucide a lanţurilor de carbon a
glicoproteinelor şi aceste modificări pot fi puse în evidenţă cu ajutorul lecitinelor.
Glicocalixul îndeplineşte funcţii esenţiale:
-rol important în adeziunea celulară,
20

-asigură identitatea şi individualitatea celulei fiind că glicoproteinele sunt specifice


tipului de celulă.
(grupele sagvine),
-în glicocalix se află grupările glucidice ale receptorilor din plasmalema,
-posibil rezervor de cationi-Ca2+- deoarece NANA este încarcat negativ şi deci
poate fixa cationi.
Modele de organizare moleculară a membranelor.
In 1925 Gorter si Grendol, extragând lipidele din membrana eritrocitelor, găsesc
că la o comprimare maximă (masurată cu dispozitivul Langnuir), acestea ocupa o
suprafaţă egală cu dublul ariei eritrocitelor. De aici s-a născut ideea existenţei unui strat
dublu lipidic (SDL) ca bază a structurii membranelor biologice.
Dupa 10 ani Danielli si Davson propun primul model de membrană biologică, şi
anume că, SDL este tapetat de o parte şi de alta de straturi de proteine. Acest model a
rezultat din faptul că tensiunea superficială măsurată a membranei era de 1 dyn/cm, în
timp ce SDL ar fi trebuit să aibă 5 dyn/cm. Proteinele scazând tensiunea superficială s-a
considerat că ele sunt aşezate pe ambele feţe ale SDL. În acest model interacţiunile dintre
lipide şi proteine sunt de natură electrostatică. Fiindcă acest model nu este probabil din
punct de vedere termodinamic, s-au produs alte modele, care în final au fost şi ele
revizuite.
În prezent modelul cel mai acceptat este cel în mozaic lipido-proteic (elaborat în
1971 de Singer). Conform acestuia, proteinele sunt înfipte în SDL ca nişte iceberg-uri ce
plutesc „în mare”. Această mare lipidică este fluidă, cu lipidele din SDL în sectorul de
cristal lichid şi în planul sau proteinele se pot deplasa prin (difuziune) sau roti în jurul
unei axe perpendicular pe planul membranei. Se consideră ca majoritatea proteinelor sunt
transmembranare cu portiunea hidrofoba în interiorul membranelor, iar o parte hidrofilă
la exterior pentru a fi în contact cu apa şi grupările polare ale fosfolipidelor. Datele
oferite de microscopul electronic, raze-X, RMN, RES, susţin acest model, care este şi
mai probabil din punct de vedere termodinamic.
Prin tehnica de criofracturare se poate detaşa o porţiune de membrană. Planul de
fractură trece prin mijlocul membranei, paralel cu cele două feţe. Apoi se face o replică a
fracturii (din carbon şi platină, prin vaporizare) care se examineaza la M.E. Se observă
proeminenţe pe un fond neted. Acestea ar fi proteinele din membrană, iar porţiunea
netedă ar fi SDL.
Modelul structurii în mozaic fluid lipido-proteic este un model de lucru
acceptabil, cu precizarea că el reprezintă o structură în permanentă mişcare. Lipidele şi
proteinele execută mişcări de translaţie şi rotaţie.
Membrana prezintă o marcată asimetrie în ceea ce priveşte poziţia diferitelor
elemente constitutive. Grupările glucidice sunt întotdeauna situate pe faţa externă a
membranei citoplasmatice. Acest lucru conduce la aranjarea asimetrică a glicolipidelor şi
glicoproteinelor în membrană. Partea proteinei aflata în SDL este mai mică decât cea
care se află în afara lui, aceasta deoarece grosimea SDL este de 4-5 nm, pe când
proteinele de membrană sunt mult mai lungi.
SDL este de asemenea asimetric, în monostratul extern predomină fosfolipidele
ce conţin colina (fosfatidilcolina, sfingomiolina), iar în monostratul intern fosfolipidele cu
grupări NH2 (fosfatidilserina).
21

RECEPTORI DIN MEMBRANE

Definirea receptorului. Semnalizarea chimica între celule.


Receptorii – proteine cu funcţie de legare specifică şi cu afinitate mare pentru
substanţe extracelulare numite liganzi.
Prin legarea ligandului de receptor se induc raspunsuri celulare caracteristice.
Liganzii acţionează în concentraţie de 10 la puterea–8 M. Constanta de afinitate a
receptorului este k* 10 la8 moli/l. Liganzii sunt adevărate semnale chimice. Celule
specializate secretă liganzi, care prin legarea cu receptorii induc un raspuns în celula
ţintă.
Mediatorii chimici locali sunt secretaţi de multe celule, dar acţionează numai
asupra celulelor vecine.
Hormonii sunt secretaţi de glandele endocrine, ajungând apoi pe cale sanguină la
celulele ţintă.
Neurotransmiţătorii sunt produşi în neuroni şi eliberaţi la nivelul sinapselor,
acţionând numai asupra celulei ţintă adiacente.
Celulele endocrine şi neuronii sunt celule înalt specializate în semnalizare chimica.
Tipuri de receptori
Dupa felul ligandului exista 2 categorii de receptori:
-pentru substanţe endogene;
-pentru substanţe exogene.

11.Receptori pe plasmalemă

Receptori pentru substanţe endogene:


–receptori pentru neurotransmiţători. Situaţi în membrana postsinaptică a celulelor
nervoase, musculare sau a altor celule efectoare. (ex: receptori pentru acetilcolină,
adrenalină, dopamină, serotonină, Glu, Gly, Asp, peptide mici. Unele din aceste
substanţe, pot acţiona şi ca mediatori chimici locali.
-receptori pentru hormoni. Localizaţi diferit în funcţie de hormoni (hidrofili sau
hidrofobi). Hormonii hidrofobi (steroidici şi tiroidieni) se leagă de receptori intacelulari.
Hormonii hidrofili se leagă de receptori din membrană (pentru insulină, glucagon,
adrenalina, parathormon).
Receptori pentru substanţe exogene: pentru virusuri, antigene străine, toxine
bacteriene, glicoproteine, medicamente.
Efecte celulare ale legării liganzilor de receptori:
-legarea ligandului se face prin interacţiuni hidrofobe sau legare de H. Astfel, apar
modificări ale plasmalemei: ex.-redistribuirea receptorilor, cu agregarea lor în anumite
zone a plasmalemei, urmată de captarea prin vezicule (endocitoza). Aceasta s-a dovedit
22

cu anticorpi fluorescenţi, bivalenţi, faţă de proteinele membranare. În cazul limfocitelor,


s-a observat aglomerarea fluorescenţei într-o anumită zonă (pol al celulei);
-modificări de permeabilitate a plasmalemei. Se produc la legarea
neurotransmitatorilor de membrană postsinaptică şi au rol în trimiterea impulsului nervos;
-activarea unor enzime din plasmalema. Ex: adenilat ciclaza este activată de
hormonii polipeptidici hidrosolubili.
Complexul H-P catalizeaza transferul GDP de pe molecula proteinei şi înlocuirea
lui cu GTP.
ATP adenilat ciclaza CAMP + P-P
CAMP + H2O fosfadiesteraza 5’-AMP
CAMP-mesager de ordinul ll, hormonul este mesager de ordinul l.
CAMP activează proteinkinazele care fosforilează o serie de proteine. Acestea
devin asfel active. Prin acest mecanism se explica stimularea sintezei glicogenului şi
activarea fosforilazei.ACTH-CAMP: stimuleaza conversia colesterolului în pregnanol.
Activitatea adenilat ciclazei este stimulată de proteina G. Când adenilat ciclaza
este legată de proteina G stimulatoare, are loc sinteza CAMP. Sinteza CAMP este
inhibată când adenilat ciclaza este legată de proteina G inhibatoare. Se observă că
epinefrina poate produce raspunsuri diferite, în funcţie de receptorul de care se leagă.
Dacă hormonul se leagă de un receptor stimulator, complexul receptor-hormon
stimulează o proteină G stimulatoare care va activa adelinat ciclaza.
Funcţia principală a CAMP în celule eucariote este activarea protein-skinazelor
dependente de CAMP. Aceste enzime sunt formate din patru subunităţi, două reglatoare
şi două catalitice. CAMP se leagă de subunităţile reglatoare şi tetramerul disociază în
două subunităţi catalitice active şi un dimer de subunităţi reglatoare. Bratele kinazelor
catalizează transferul unei grupări fosfat de pe ATP pe o proteină ţintă. Fosforilarea
proteinei poate activa sau inhiba activitatea biologică a proteinei respective. Gruparea
fosfat se prinde de serină sau treonină. Legătura esterică este hidrolizată.
Efectele biologice ale CAMP sunt reglate de CAMP-fosfodiesteraza.
Variaţia energiei libere pentru reacţia de hidroliză este de –7kcal-mol, deci
echilibrul reacţiei este deplasat mult spre dreapta. Prin inhibarea fodfodiesterazei acţiunea
CAMP este prelungita. Unii istorici au speculat ca băutul de ceai şi cafea, care conţin
cofeină (inhibitori ai fosfodiesterazei) au stimulat generarea ideilor iluministe din
saloanele franceze şi engleze din sec.XVlll, deci adrenalina şi-a mentinut efectul
stimulator.
Mulţi hormoni sau mesageri de ordinul l nu pătrund în celulele la care aduc
mesajul lor. Semnalul este comunicat unor proteine transmembranare cu rol de receptori,
care declanşează eliberarea mesagerilor de ordinul ll care la rândul lor transmit mesajul
hormonal unor enzime sau alte proteine intracelulare. Transmiterea semnalului hormonal
prin membrana plasmatică se numeşte transducţia semnalului. Printre cei mai importanţi
mesageri de ordinul ll menţionam: fosfatidilinozitul 4.5 difosfat
(PIP2), care sunt constituenţi ai membranelor plasmatice a tuturor celulelor eucariote.
Sa luam cazul adrenalinei (epinefrina), un hormon care se leagă de un receptor
specific din membrana plasmatică. Când un animal trece printr-o stare de frică, adrenalina
declanşează o serie de procese metabolice. Care produc energie ce permite organismului
să lupte sau sa fugă de primejdie.
Există două tipuri de receptori pentru epinefrina: receptori alfa şi receptori beta
care produc răspunsuri diferite la stimularea cu epinefrina.
23

Receptori alfa-adrenergici sunt cuplaţi la mecanism prin fosfatidilinozitolfosfat, iar


receptori beta sunt cuplaţi la
mecanism prin proteina G-adenilat ciclaza.
Muschii netezi din patul vascular terminal din piele au receptori alfa şi se
contractă prin stimulare cu adrenalină. Aşa se explică paloarea pe faţa celor care trec prin
stări de frică.
Un raspuns de tip beta are loc la relaxarea muschiului neted al bronhiolelor pulmonare
ale căror celule au receptori beta. Din această cauză adrenalina este adesea prescrisă de
medic pentru a decontracta bronhiolele pulmonare şi apoi bătăile rapide ale inimii
produse de o reacţie alergică severă.
Complexul epinefrina-receptor alfa sau beta, interacţioneaza cu proteina
G.proteine care leagă guaninnucleotidul din membrana plasmatică. Aceste proteine
retransmit mesajul hormonal unor enzime celulare
care catalizaează sinteza mesagerilor de ordinul ll. De aceea proteinele G. se mai numesc
şi proteine de
cuplare a semnalului. Exista proteine G. stimulatoare şi inhibitoare şi sunt trimeri cu
subunitate alfa, beta şi gama şi penduleaza între două stări: activa şi inactiva. În starea
inactivă proteina G este trimer cu GDP legat de subunitatea alfa. Când hormonul legat de
receptorul său se prinde de proteina G are loc înlocuirea GDP cu GTP. Trimerul G alfa-
beta disociază în G beta-gama şi G alfa-gama formându-se GTP, acesta din urmă
stimulează sau inhibă sinteza mesagerului de ordinul ll.
Deoarece G alfa, acţioneaza ca GTP-aza, acest lucru face posibil un mecanism de
autoreglare pentru inactivarea automată a proteinei G. Dupa hidroliza GTP G alfa-GDP
se recombină cu dimerul G beta-gama pentru a reveni la starea iniţială.
Hidroliza fosfatidulinozitol 4.5 difosfatului eliberează mesageri de ordinul ll. PIP2
reprezintă 2-8% din lipidele membranare şi este format din trei mesageri chimici diferiţi
care sunt eliberaţi în funcţie de stimularea aplicată:
-inozitol 1.4.5 trifosfat IP3,
-1.2 diacilglicerol,
-un subgrup al 1.2 diacilglicerolului, arahidenatul, care poate fi trecut într-o serie
de efectori biologici importanţi: leucotriona, prestaglandine etc.
IP3 si 1.2 diacilglicerol, incluşi în structura PIP2 sunt eliberaţi ca raspuns la
legarea hormonului de receptorul de suprafaţă. Complexul G-GTP activează fosfolipaza
C care hidrolizează PIP2 într-un mecanism asemănător celui de activare adenilat ciclazei.
Fosfatidulcolina din lipidele membranare inhiba fosfolipaza C, iar fosfatidilserina,
diacilglicerolul şi acizii graşi deblochează enzima.
Toxinele bacteriene influentează activitatea adenilatciclazei prin interacţia lor cu
proteina G.
Toxina holerică stimulează adenilatciclaza prin inhibarea activităţii GTP-azice a
proteinei G.
Participarea directă a CAMP într-un proces patologic a fost demonstrată foarte
clar în cazul holerei, produsă de bacteria gram-negativa Vibriochelerae. Boala,
caracterizată printr-o diaree este produsă de toxina bacteriană, iar toxina este o proteina
de 87.000 daltoni formată dintr-o subunitate A şi cinci subunităţi E. A interacţionează cu
un gangliozid GM1 de pe suprafaţa celulelor intestinale.
Subunitatea A este formată dintr-un peptid A1 legat printr-o punte disulfidică de
un peptid A2. La nivelul suprafeţei celulare peptidul A1 modifică covalent proteina G
24

care stimulează adenilatciclaza, mai precis subunitatea A catalizează transferul unei


unităţi de ADP-riboza din NAD la catena laterală a unui rest amino de arginina de pe
subunitatea alfa a proteinei Ga.
Prin această ADP-ribozilare a lui Ga se blochează capacitatea acesteia de a
hidroliza GTP şi astfel se împiedică funcţionarea mecanismului de dezactivare incorporat.
Proteina G rămâne blocată în forma sa activă ceea ce face ca şi adenilatciclaza să rămâna
activă în absenţa stimulilor hormonali. Nivelul foarte ridicat a CAMP ca urmare a
stimulării continue a adenilatciclazei duce la exarcerbarea transportului de Na+ şi a apei
în exterior.
Într-un mod cu totul diferit actionează toxina eliberată de Bordetella pertusis,
care produce tusea măgărească. Această toxină catalizează ADP-ribozilarea unui rest de
cisteină de pe subunitatea alfa a proteinei Gi, în felul acesta activitatea adenilatciclazei
este diminuată drastic.
Proteinele Gs şi Gi fac parte dintr-o familie mai mare a proteinelor de cuplare a
semnalului, ele sunt implicate în controlul activităţii fosfolipazei C, enzima din calea
mesagerului de ordinul ll fosfatidilinoxitoldifesfatul. Aceste proteine sunt implicate în
reglarea fluxului de ioni prin canalele de K+ din celulele cardiace.
Hidroliza fosfatidilinoxitoldifesfatului mediată de receptori generează doi
mesageri de ordinul ll. Ca şi în cazul adenilatciclazei şirul de evenimente moleculare care
au loc la baza hidroliza PIP2 traduc mesaje extracelulare în mesaje
intracelulare.(fosfataza care acţionează asupra izomerului rezultat în urma legării unui
hormon de receptorul celular specific şi activarea fosfolipazei C, este inhibată de Li+,
care este utilizat de mai mult timp în tratamentul sindromului maniaco-depresiv. Este
posibil ca Li+ să îşi exercite acţiunea terapeutică prin inhibarea reciclări inozitol 1.3.4
trifostatului.
Ionii de calciu influenţează mult procesele celulare ca de exemplu contracţia
muschilor netezi.
Diacilglicerolul activează protein kinaza C care este o proteină cu rol de
fosforilare a resturilor de Ser sau Thr a mai multor proteine ţintă.
Protein kinaza C este implicată în controlul diviziunii şi proliferării celulare cât şi
în interacţiunea dintre virusuri şi celule. Rezultatele recente obţinute de un grup de
cercetători de la Fac.de Medicina din Bucuresti au demonstrat că protein kinaza C este
implicată în fenomenul infecţiei cu virusuri capsulate, cel mai probabil la etapa de
pătrundere a virusului şi anume prin endocitoza mediată de receptor. Această concluzie
este sprijinită de faptul că un inhibitor al protein kinazei C a inhibat infectivitatea
virusului stomatitei veziculare asupra fibroblastelor umane în cultură.
Creşterea concentraţiei intracelulare de ioni de calciu se produce prin deschiderea
unor canale din plasmalema, ce permit pătrunderea în celulă a ionilor de calciu sau
eliberarea ionilor de calciu în citosol din compartimentele intracelulare (muschi). Ionii de
calciu se leagă de proteinele specifice, cea mai importantă fiind calmedulina. Aceasta are
patru situsuri de legare a ionilor de calciu. Complexul Ca2+-calmedulina activează
adenilatciclaza şi fosfodiesteraza CAMP, ATP-aza. Calmedulina se poate asocia şi cu
fusul de diviziune sau componente ale citoscheletului ceea ce sugereaza implicarea ei în
reglarea proceselor dependente de aceste structuri.
Activităţile celulare reglate de Ca2+ si CAMP se suprapun în mare măsură şi
chiar concentraţiile intracelulare ale celor două componente pot fi modificate de aceaşi
liganzi şi se influenţează reciproc.
25

De aceea şi Ca2+ poate fi considerat un mesager de ordinul ll. Folosirea mesagerilor de


ordinul ll nu numai că traduce semnalele extracelulare în semnale intracelulare, dar şi
realizează o amplificare foarte mare a semnalului iniţial. Astfel, prin fiecare ligand ce se
leagă de un receptor se realizează activarea mai multor molecule de proteina G, deci a
mai multor molecule de adenilatciclază. Aceasta produce un mare număr de CAMP care
produc activarea multor proteine şi enzime. Se realizează astfel adevărate „avalanşe
enzimatice” după legarea unei singure molecule de ligand. La fel se petrec lucrurile şi cu
Ca2+. Datorită acestor mecanisme de amplificare, procentul receptorilor din plasmalemă
nu trece de 1% din totalul proteinelor din membrană, însă eficienta lor în activarea
proceselor celulare este extrem de mare.
26

TRANSPORTUL PRIN MEMBRANE BIOLOGICE

TIPURI DE TRANSPORT

SDL este impermeabil pentru majoritatea moleculelor polare şi de aceea celulele


şi-au dezvoltat mecanisme speciale pentru transportul moleculelor hidrosolubile.
Transportul unei anumite molecule sau grup de molecule înrudite chimic se face cu
ajutorul unor proteine transmembranare.
Sunt trecute prin membrană macromolecule ca de exemplu proteine sau chiar
particule, dar mecanismul este diferit faţă de cel pentru molecule mici.
O combinaţie de permeabilitate selectivă şi transport activ prin membrana
plasmatică creeaza mari diferenţe în compoziţia ionică de o parte şi de alta a membranei.
În acest mod membrana celulară înmagazinează energie potenţială sub formă de gradient
electrochimic (de ioni). Aceste gradiente ionice transmembranare pun în mişcare diferite
procedee de transport, transmit semnale electrice şi produc ATP (în mitocondrii,
bacterii).
Permeabilitatea diferitelor clase de molecule prin stratul dublu lipidic care nu
conţine proteine în structura sa ; cu cât molecula este mai mică şi are mai puţine legături
de H cu apa, cu atât trece mai repede prin SDL. Apa fiind neutră electric şi având un
volum mic trece relativ repede prin SDL.
Moleculele încărcate electric cu ioni nu trec prin SDL.
Există două categorii din punct de vedere al consumului energetic: substanţe care
trec în sensul gradientului de concentraţie şi substanţe care trec contra gradientului de
concentraţie şi a celui chimic.
Membrana celulară permite apei şi moleculelor hidrosolubile să o străbată fără
consum de energie printr-o simplă difuziune. Membrana celulară are o permeabilitate
selectivă pentru ioni şi moleculele polare care nu o pot străbate uşor ci au nevoie de
proteine transmembranare care să faciliteze trecerea prin SDL. Aceste proteine se
numesc proteine transmembranare de transport (PMT) şi se afla sub diferite forme şi în
toate tipurile de celule. Fiecare PMT transportă o anumită clasă de molecule şi adesea
numai unele specii moleculare ale clasei respective.
Acest lucru a fost demonstrat în urma experienţelor în care anumite mutaţii genetice la
bacterii au dus la pierderea capacitaţii de transport a unor glucide prin membranele
celulare.
Mutaţii similare s-au descoperit la pacienţii care suferă de diferite boli moştenite
care afectează transportul unei anumite specii moleculare în rinichi sau intestin.
Există două clase principale de PMT:
-proteine transportatoare care leagă moleculele specifice şi suferă modificări
conformaţionale permiţând astfel trecerea acestora prin membrane,
-proteine „canal”, formează pori plini cu apă care traversează SDL
Există două tipuri de transport:
transport pasiv,
transport activ.
27

TRANSPORTUL PASIV

Difuziunea simplă se face prin SDL sau proteine, conform legii lui Fick-legea
difuziunii.
1.Un exemplu de difuziune simplă prin SDL este pătrunderea substanţelor
liposolubile conform coeficientului de partiţie între ulei şi apă.
Pătrunderea substanţei în celule este proporţională cu solubilitatea substanţei în lipide
măsurată prin coeficientul de partiţie între ulei şi apă (Overton sec.XlX). Cu cât acest
coeficient este mai mare cu atât substanţa este mai liposolubilă şi pătrunde mai repede
prin membrană. Excepţia de la regula: apa, metanolul, ureea.
Această regulă explică trecerea prin membrană a unor medicamente liposolubile.
2.Difuziunea simplă mediată de polipeptide este aceea prin ionofori. Aceştia s-au
descris la microorganisme şi sunt de două feluri: transportori mobili şi de tip „canal
Aceşti transportori acţionează ca antibiotice (sunt produşi de unele microorganisme şi
anihileaza potenţialul de membrană).
Unii ionofori sunt folosiţi pentru studiul fenomenelor de membrană. Ionoforul A
23187 introduce Ca2+ si Mg2+ în celulă şi scoate afară 2H+ pentru fiecare cation
bivalent, nu afectează potenţialul de membrană.
3.Difuziunea facilitată de proteine transportatoare.
Substanţele transportate trec de o 100.000 de ori mai rapid prin SDL decât s-ar fi
aşteptat pentru dimensiunile şi solubilitatea lor în liposoluţii. Substanţele sunt
transportate de proteine specifice care se comportă ca nişte enzime legate de membrană,
deoarece difuziunea facilitată are caracteristici comune cu cataliza enzimatică.
Fiecare transportor are un situs sau mai multe, de legare a substanţei de
transportat. Viteza maximă de transport se atinge atunci când situsurile de legare sunt
ocupate. Fiecare transportor are un KM specific. Viteza de transport depinde de pH, este
supusă regurilor inhibiţiei competitive şi necompetitive. (transportul ionilor, ureea,
glicerolul).
4.Difuziunea simplă mediată de proteine canal.
Viteza de transport poate fi mai mare decât la cea de mai sus şi transportul nu se
saturează adică nu există viteza maxima.
Canalele cu poarta pot fi:
deschise permanent,
deschise tranzitoriu.
canale cu poarta -comandate de ligand,
-comandate de voltaj.
Un exemplu de canal cu poarta, îl reprezintă funcţionarea joncţiunii
neuromusculare unde un impuls nervos produce contracţia musculară.
Potenţialul de acţiune poate fi declanşat numai dacă canalele cu poarta comandate de
voltaj se află prezente pe membrana aceleaşi celule ţintă. Cel mai bine studiat canal cu
poarta comandată de transmiţători a fost receptorul pentru acetilcolina de pe celula
muschiului scheletic.
Canalele de ioni camandate de voltaj sunt raspunzătoare de excitabilitatea electrică a
celulei nervoase şi musculare.
Membrana plasmatică a acestor celule conţine canale cu poarta comandate de voltaj, care
sunt raspunzătoare pentru generarea potenţialelor de acţiune (–excitaţii electrice rapide,
tranzitorii, care se autopropagă-) ale membranei plasmatice. Potenţialul de acţiune este
28

declanşat prin depolarizarea membranei, adică printr-o deplasare a potenţialului de


membrană spre o valoare mai puţin negativă. Un stimul care produce o depolarizare
momentană a membranei face ca imediat canalele pentru Na+ să se deschidă permiţând
unei cantităţi mici de Na+ să intre în celulă. Influxul de Na+ depolarizează şi mai mult
membrana prin deschiderea altor canale pentru Na+ şi astfel procesul de depolarizare
continuă şi mai mult. Acest proces se continuă prin autoamplificare până când potenţialul
într-o anumită zonă ( unde a început depolarizarea) trece de la –70 nV (valoarea de
repaus) la valoarea potenţialului de echilibru pentru Na+, adică aproximativ +50 nV. În
acest moment, când gradientul electro-chimic net care împinge fluxul de Na+ este zero,
celula ar trece într-o nouă stare de repaus, cu toate canalele pentru Na+ permanent
deschise, aceasta în cazul în care conformaţia „deschis” a canalului ar fi stabilă. Celula
însă, este scutită de un asemenea spasm electric permanent deoarece canalele posedă un
mecanism automat de inactivare, ele închizandu-se rapid deşi membrana este încă
depolarizată.
În această stare inactivă, canalul nu se poate deschide decât dupa câteva
milisecunde. După ce potenţialul de membrana revine la valoarea negativă.
Ceea ce s-a descris mai sus privitor la potenţialul de acţiune se referă la o mică
porţiune de membrană însă depolarizarea care se propagă face ca întreaga membrană
plasmatică să devină depolarizată, de fapt excitaţia se propagă printr-o serie de cicluri de
polarizare-depolarizare.
Importanţa canalelor cu poarta pentru ioni în cazul celulelor excitabile electric se
poate ilustra pentru cazul în care un impuls nervos stimuleaza o celulă musculară care să
se contracte. Acest lucru necesită activarea secvenţială a cel puţin patru seturi diferite de
canale cu poarta pentru ioni toate în mai puţin de o secundă.
1.Impulsul nervos atinge terminaţiile nervoase şi depolarizează membrana
plasmatică, produce deschiderea temporară a canalelor cu poarta pentru Ca2+
comandate de voltaj. Pentru ca, Ca2+ extracelular este de 1000-ori mai mare decât Ca2+
intracelular se propagă influxul Ca2+ în terminaţia nervoasă. Ca urmare Ca2+
declansează ruperea veziculelor cu acetilcolina şi descărcarea lor în spaţiul sinaptic.
2.Acetilcolina se leagă de receptorii pentru acetilcolina din membrana plasmatică
a celulei musculare deschizând astfel canalele pentru Na+ asociate acestor receptori.
Influxul de Na+ produce depolarizarea locală a membranei.
3.Depolarizarea membranei plasmatice a celulei musculare deschide canalele cu
poarta pentru Na+ comandate de voltaj permiţând intrarea mai multor ioni de Na+ ceea
ce depolarizează şi mai mult membrana. Acest lucru deschide alte canale pentru Na+
comandate de voltaj rezultând o autopropagare a depolarizarii (potenţial de acţiune) care
se întinde până ce cuprinde întreaga membrană plasmatică.
4. Depolarizarea generalizata a membranei plasmatice duce la deschiderea
canalelor pentru Ca2+ din reticulul sarcoplasmatic si eliberarea Ca2+ in citosol.
Cresterea brusca a concentratiei de Ca2+ produce contractia miofibrilelor, nu se
cunoaste inca mecanismul prin care modificarea potentialului de membrana duce la
eliberarea de Ca2+. Este posibil ca potentialul de actiune sa se intinda si la membranele
reticulului sarcoplasmatic reusind astfel sa produca deschiderea canalelor pentru Ca2+
comandate de voltaj. O alta posibilitate ar fi ca depolarizarea membranei plasmatice
activeaza calea de semnalizare intercelulara prin fosfolipide.
29

TRANSPORTUL ACTIV

Transportul activ, realizat de proteine transportatoare cu o inalta specificitate, are


si el anumite caracteristici comune cu cinetica enzimatica.
Substantele transportate sunt:
-ionii-se utilizeaza energia ATP.Proteina transportatoare este ATP-aza.
-glucide si AA-amino-acizi (cotransport cu Na+)-se utilizeaza energia
gradientelor

TRANPORTUL DIRECT AL UNOR MACROMOLECULE PRIN


MEMBRANE

Exista cazuri speciale cand macromoleculele cu AND si proteine pot strabate


direct membranele celulare fara a se forma vezicule. Procesul este facilitat de ionii de
calciu.
In celulele eucariote proteinele de secretie trec direct prin membrana reticulului
endoplasmatic rugos ce sunt sintetizate. Lantul polipeptidic nou sintetizat pe ribozomii
atasati de reticolul endoplasmatic rugos este „transferat vectorial” in lumenul reticolului
endoplasmatic. Ribozomul este recunoscut de catre riboforinele l si ll, proteine majore
din membrana RE rugos. Acestea apar drept componente alcatuind aşa numitul „aparat
de transfer vectorial”.
Există şi situaţii în care unele toxine bacteriene trec prin plasmalema celulelor
animale şi îşi exercită efectul în citosol

TRANSPORTUL PRIN VEZICULE:


Endocitoza, Exocitoza, Transcitoza.

În cele mai multe cazuri macromoleculele biologice sunt trecute prin membrana-
plasmalemă-cu ajutorul veziculelor. Există trei moduri prin care se face acest lucru:
endocitoza, exocitoza şi transcitoza.
Exocitoza -procesul prin care proteine destinate exportului, sechestrate în
vezicule secretoare, sunt eliminate din celula prin fuzionarea acestor vezicule cu
membrana plasmatică. Prin aceasta fuziune se produce o deschidere spre exterior şi
conţinutul este eliberat în spaţiul extraceluler. Spre exemplu, eliberarea continutului din
veziculele secretoare, care prin fuziune cu membrana presinaptica elimina în exterior
neurotransmitatorul. sau moleculele de insulina produse în celulele pancreatitice sunt
eliberate în exterior prin exocitoză.
30

12. Exocitoza

Endocitoza – procesul prin care patrund în celula particule solide (fagocitoza),


sau în soluţie (pinocitoza).
Fagocitoza joacă un rol important în procesele de apărare (omorârea bacteriilor şi
paraziţilor), digerarea substantelor străine, resturi celulare, celule degenerate,
îmbătrânite, maligne. La om şi mamifere sunt două tipuri de fagocite: macrogagele şi
neutrofilele. Ambele provin dintr-o celulă precursoare din maduvă. Macrofagele numite
şi histiocite, sunt reprezentate de monocite, iar neutrofilele de celulele polimorfonucleare.
Sistemul fagocitar, aflat sub control nervos şi umoral are componente mobile, în
special neutrofilele circulante şi statice (reprezentate de macrofage). Aceste componente
mai puţin mobile se afla în splină, ganglioni limfatici, ficat (celule Kupffer), alveole
pulmonare, pleură, peritoneu. Neutrofilele şi alte fagocite sunt atrase la locul infectiei de
semnale chemotactice emise de microbi.
Fazele fagocitozei:
Chemotactismul: mişcarea dirijată a fagocitelor spre locul infecţiei. Semnalele sunt
componente bacteriene (proteine, lipide) sau ale organismului: proteine serice
(kallicreina, complementul), limfokine (produse de neutrofile).
Ataşarea fagocitelor de bacterii sau celule animale (eritrocite, celule maligne) proces
mediat de lectine. În cazul bacteriilor de cele mai multe ori este necesară acoperirea
suprafetelor cu anticorpi sau (şi) complement pentru a putea fi fagocitate. Acest proces
se numeşte opsonizare
C. Înglobarea: fagocitele emit pseudopode care înconjoară particula şi o închid
într-o veziculă internalizată numită fagozom.
D. Omorarea celulelor fagocitate: după formarea fagolizozomului are loc digestia
celulei fagocitate. Intervine în proces şi o NADPH oxidaza (originară în plasmalema),
care ajunge în membrana fagozomului. Ea catalizează reacţia:
2O2 + NADPH = 2O`2 (+) NADP+ (+) H+
31

În momentul fagocitarii are loc o creştere bruscă a consumului de oxigen a


fagocitelor. Anionul O`2 produce leziuni în membrana plasmatică a celulelor fagocitate
(O`2, OH` şi O2 sunt specii extrem de reactive) care conduc la liza celulară. Au loc
reacţiile:
2O`2 (+) 2H+ =SOD= H2O2 + O2
O`2 (+) H2O2 (+) H+ = OH + H2O + O2
(r. Huber- Weiss)
Lipsa NADPH oxidazei conduce la aparitia a numeroase focare de infecţie (boală
genetica), cu puroi (granuloame). Această stare se numeste boală cronică
ganulomatoasă.
Pinocitoza –proces ce are loc în doua feluri:
-independent de receptori;
-mediata de receptori.
Pinocitoza independentă de receptori (endocitoza în faza fluidă). Se întalneşte la
multe celule. Prin pinocitoză se introduc mari cantităţi de macromolecule în soluţie. Cum
volumul celulei rămane constant, înseamnă ca o parte din material se adaugă la
plasmalemă. Din veziculele de endocitoză, o parte se reântorc la plasmalema, care este
astfel reciclată.
Pinocitoza dependentă (mediata) de receptori (endocitoza absorbtiva) se face cu
ajutorul receptorilor din plasmalema, ce recunosc macromolecule specifice din lichidul
extracelular. Legarea liantului de receptor induce difuziunea complexului ligand-
receptor în zone speciale din plasmalema, care apar ca niste depresiuni tapetate pe faţa
citoplasmatică de proteine speciale.

13.Endocitoza

Depresiunile numite şi caveole (coated pit), devin apoi vezicule de endocitoză, care îşi
menţine o vreme tapetul de proteine. Dintre acestea cea mai bine studiata este clatrina, o
32

moleculă (180.000 daltoni) cu o structură caracteristică numită triskelion formată din 3


molecule de clatrină şi 3 polipeptide mai mici.
Dupa formarea veziculei, clatrina şi proteinele asociate ei se disociază de
membrana veziculei pentru a se reintoarce la membrană plasmatică pentru a forma o
nouă caveolă.

14.Formarea clatrinei

15.Invelis de clatrina

Întrucât fluidul extracelular este prins în caveole pe masură ce se formează invaginarea


membranei, substanţele dizolvate în fluidul extracelular sunt şi ele internalizate dar cu o
viteză mult mai mică. Endocitoza modeIată de receptor asigură un mecanism de
concentrare selectiva ce face ca să crească eficienţa internalizarii unui anumit ligand de
1000 de ori. Astfel, chiar componente minore din lichidul extracelular pot fi introduse în
celulă în cantităţi mari fără a introduce şi un volum mare de lichid extracelular. Un
exemplu de asemenea proces de endocitoza este preluarea colesterolului circulant de
catre celulele animale, care necesită cantităţi sporite din acest metabolit pentru sinteza
33

membranei plasmatice. Colesterolul circulă în sânge sub forma unor complexe numite
LDL (lidoproteine cu densitate mică).
Când celula are nevoie de colesterol pentru sinteza membranei, ea îşi fabrică
receptorul pentru LDL şi îl inserează în plasmalemă. Aceşti receptori difuzează în planul
membranei şi se asociază cu depresiunile pe cale de formare ale membranei. Complexele
LDL se leagă de receptor şi se internalizează odată cu formarea veziculelor de
andocitoza. Acestea îşi varsă conţinutul în endozomi. Aici receptorii se despart de LDL
şi se reântorc la plasmalema, LDL sfârşind în lizozomi. În aceste organite LDLl se
despart în componente, iar esterul colesterolului este hidrolizat, eliberand colesterol liber.
Când acesta ajunge în exces, celula îşi începe propria sinteză de colesterol, dar şi a
receptorilor pentru LDL, astfel că aceste complexe de LDL nu mai pot intra în celula.
Există deficienţe genetice în care lipseşte gena care codifică receptorul pentru
LDL. La asemenea indivizi există un exces de colesterol serie care îi predispune la
ateroscleroza prematura şi ei mor tineri, în general prin infarct.
Transcitoza –formă particulară a transportului prin vezicule. În acest mod sunt
transportate macromolecule prin endoteliul capilar.
Primul cercetator care a menţionat acest gen de transport a fost G. Palade în
1953. El a observat prin M.E. vezicule care tranversează dintr-o parte în alta citoplasmă
celulelor endoteliale. Veziculele se deplasează prin celula endotelială dinspre faţa
luminată spre faţa interstiţială.
Transcitoza realizează schimburile între plasmă şi lichidul interstiţial. În
transportul macromoleculelor prezintă importanţă nu numai dimensiunea, ci şi sarcina
electrică şi propietaţile chimice ale moleculei. Endoteliu capilar prezintă o distribuţie
inegala a sarcinilor electrice, cu microdomenii încarcate negativ. Datorită faptului că
multe proteine sunt încarcate negativ, calea preferată de patrundere în celulă va fi prin
vezicule de transcitoză.
34

PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA IMPLICAŢIILOR MEMBRANELOR


ÎN PATOLOGIE

Este evident pentru toata lumea că nu exista boală în care direct sau indirect
membranele celulare să nu fie afectate. Există deja un domeniu distinct de cercetare
„Biomembrane şi boli” în care studiul mecanismelor moleculare normale ale proceselor
de membrana este corelat cu succedarea modificarilor patologice.
Menţionam câteva direcţii importante de cercetare din domeniul „Biomembrane şi
boli”:
1.Boli de membrană cu defect molecular bine precizat ce afectează un anumit tip
de celulă (anemiile hemolitice datorate unor defecte în sinteza unor componente ale
scheletului membranei eritrocitului);
2.Boli de membrană cu caracter generalizat, afectând toate membranele celulare,
însa boala se manifestă cu precadere într-un anumit organ (unele distrofii musculare);
3.Modificări de structură şi funcţie a membranelor în boli cronice generale cu
etiologie necunoscută (ateroscleroza, cancer, boli neuropsihice);
4.Modificări ale membranelor în infecţii virale şi microbiene;
5.Modificari de membrana în boli autoimune;
6.Fenomene de membrană în cazul grefelor sau transplantelor;
7.Stări patologice în care sunt implicate membranele organitelor celulare;
8.Interacţiunile medicamentelor cu membranele sau efectele unor proteine asupra
membranelor;
9.Folosirea modelelor de membrana pentru studiul medicamentului;
10.Administrarea de medicamente sau enzime încorporate în membrane artificiale
(lipozomi) sau naturale (fantome de eritrocite).
35

Capitolul 3
CITOSCHELETUL (C. Bologa)

Citoscheletul este o reţea complexă tridimensională de filamente proteice şi


microtubuli care străbat hialoplasma şi de care depinde forma celulei, mişcările celulare,
organizarea interna spaţiala a citoplasmei. Citoscheletul este o structură foarte dinamică,
care se modifică de la un moment la altul în funcţie de necesitaţile de moment ale celulei.
În formarea citoscheletului un rol determinant îl au trei tipuri de diferentieri
citoplasmatice:
- filamentele de actină,
- filamentele intermediare,
- microtubulii.
Citoscheletul conţine şi alte proteine accesorii, care leagă filamentele unele de
altele sau se leagă de alte componente celulare (plasmalema, prin reţeaua de actină şi
spectrină). Citoscheletul poate fi evidentiat prin utilizarea anticorpilor fluorescenti anti-
proteine din microfilamentele de actină sau tubulină.

16. Citoscheletul.Imunofluorescentă cu anticorpi marcați

Modificările citoscheletului se datoresc polimerizării şi depolimerizării


microfilamentelor şi microtubulilor, care sunt structuri polare adică polimerizarea şi
depolimerizarea au viteze diferite la capete. Capătul pozitiv are o viteză mai mare a
polimerizării decât a depolimerizării. La capătul negativ situaţia este inversă.
Proteinele din citosol reglează polimerizarea şi depolimerizarea citoscheletului,
prin legarea la unul din capetele filamentului de actină prevenind astfel fie adaosul fie
desfacerea monomerilor de actină. Alte proteine acţionează sub influenţa Ca2+, spre
exemplu, villina si gelsolina care produc fragmentarea filamentului de actină.
Polimerizarea de depolimerizarea microtubulilor este reglată de nivelul concentraţiei de
Ca2+. Nucleotidele ciclice reglează dinamismul citoscheletului prin favorizarea
polimerizarii microfilamentelor.
Citoscheletul are urmatoarele funcţii:
- menţine forma celulei si o adaptează la necesităţile funcţionale,
36

- contribuie la realizarea tuturor miscărilor celulei,


- interacţionează cu plasmalema,
- interacţioneaza cu macromoleculele din citosol (filamentele de actintnă se
asociază cu ribozomii sau enzimele glicolitice, se poate crede că multe enzime aşa-zis
libere sunt de fapt imobilizate pe filamente de actină).
Citoscheletul este mult mai modificat
Particulele mari, ca de exemplu veziculele de transport sau organitele celulare se mişca
încet prin citoplasma deoarece ele se ciocnesc adesea de componentele citoscheletului.
Pentru a se mişca cu o viteza utilă, aceste particule sunt de obicei transportate cu ajutorul
unor proteine numite „motor” care utilizează energia ATP pentru a deplasa particulele
de-a lungul microtubulilor sau filamentelor de actină. Se poate imagina un citosol extrem
de organizat în care filamente specifice acţioneaza ca autostrazi” care îndreaptă fiecare
tip de vezicula de transport spre ţinta corespunzătoare.
O caracteristică generală a diferenţierilor citoplasmatice o constituie faptul că ele
sunt formate prin polimerizarea unor proteine, monomeri din citosol. Cu excepţia
filamentelor din celulele musculare, a complexelor de microtubuli din cili, flageli,
centrioli, corpii bazali ai flagelilor, celelalte diferenţieri citoplasmatice se asamblează sau
se dezasamblează relativ rapid în funcţie de necesităţile celulei.

1. FILAMENTELE DE MIOZINĂ

Filamentele de miozină se formează prin polimerizarea proteinelor numite


miozine. Molecula de miozină este formată din 6 lanţuri polipeptidice:
- 2 lanturi grele-fiecare de 200.000 daltoni,
- 2 perechi lanturi uşoare (una de 20.000 şi alta de 16.000 de daltoni).
Molecula de miozină are o coadă lungă de 133 nm şi un cap bilobat de 20 nm.
Cu ajutorul papainei se poate scinda „capul de coadă”.
Miozina prezintă activitatea ATP-azică, care este mult stimulată de actina.
Activitatea enzimatica este localizată în capul miozinei. Dupa hidroliza ATP, actina preia
ADP şi Pa permiţând astfel legarea altei molecule de ATP.
În celulele nemusculare filamentele de miozină sunt agregate mici, formate prin
polimerizarea a 10-20 molecule şi au caracter labil, în timp ce în celulele musculare se
polimerizeaza 500 molecule de miozină formând filamente groase. În miofibrile,
filamentele groase sunt dispuse paralel cu filamentele subtiri (de actina), şi formează o
reţea hexagonală, cu filamentele subţiri plasate între cele groase (la un filament gros revin
6 filamente subţiri).
Rolul filamentelor groase este de a produce contracţia musculară prin interacţiunea cu
filamentele subţiri.
37

17. Filamente de actină și miozină

Polimerizarea filamentelor de miozină se face prin agregarea cozilor moleculelor


de miozină, în timp ce capetele răman la exterior. Astfel, filamentul de miozină are o
structură bipolară, cu o zonă „nudă” la mijloc şi două zone mai groase la extremităţi,
unde se afla capetele globulare.

2. FILAMENTELE DE ACTINA (microfilamente şi filamente subţiri)

În celulele nemusculare filamentele de actina se numesc microfilamente. În


muschi filamentele de actina conţin şi alte proteine asociate cu care formează filamentele
subtiri. Actinele reprezintă cca.5-15% din totalul proteinelor din celula eucariotă.
Actinele se prezinta sub doua forme: -monomeri-actina G sau globulara:42.000
-polimerizata-actina F sau filamentoasă.
Fiecare moleculă de actină G lega un Ca2+ şi un ATP. Ca2+ stabilizează
structura globulară.
Filamentele de actina (microfilamentele) se formează prin polimerizarea formei G
şi constau din lanturi de actine răsucite unul în jurul celuilalt formând un dublu helix.
Filamentul de actina are o polaritate, cele două capete fiind diferite. Această polaritate
este esentială pentru funcţia de mobilitate celulară.
Fiecare moleculă de actina din microfilament poate lega un cap miozinei
(fragmentul Sl).
În celulele nemusculare microfilamentele se află mai ales sub formă de
mănunchiuri dispuse la periferia citoplasmei, imediat sub plasmalema, ex.inelele
contractile. Astfel de structuri sunt :
- inelul tranzitoriu din faza finală a diviziunii celulare citodiereza,
- inelul permanent din zona apicala a celulelor epiteliale-desmozom în centură,
- microvilii conţin filamente de actină-(din mucoasa intestinală).
Microfilamentele au doua roluri:
- structural (de susţinere),
- dinamic - în mişcările care au la baza mecanismul actină-miozină.
Polimerizarea actinei creşte vascozitatea citoplasmei iar depolimerizarea scade
vascozitatea citoplasmei.
38

Polimerizarea actinei este inhibata de citocalazine (secretati de mucegaiuri),


depolimerizarea este inhibata de faloidina, un alcaloid toxic produs de o ciupercă
(Amanita phalloides).
Troponinele T, I, C au rolul de a interacţiona cu Ca2+ şi a media astfel reglarea
contractiei musculare indusa de Ca2+.
Intotdeauna microfilamentele din celulele nemusculare contin şi miozina asociată
actinei.

3. FILAMENTELE INTERMEDIARE

Filamentele intermediare au un diametru cuprins între acela al filamentelor de


actină şi cel al microtubulilor.
Se află în endoplasmă, dar pot aparea şi în structuri speciale cum este axonul
neuronului.
Aceste filamente sunt foarte stabile, odată ansamblate ele rămân în această formă.
Filemantele intermediare sunt formate din proteine filiforme care se împletesc ca
o funie, ele sunt diferite, în funcţie de tipul de celulă în care se află.
Există cinci tipuri de filamente intermediare:
1. Filamentele de keratina (tonofilamente) - se afla în celulele epiteliale şi
formează o reţea neregulată prin aceste celule fiind ancorate în joncţiunile intercelulare
(desmozomi). Au rol structural, asigură rezistenţa mecanică a epiteliilor, se acumulează
în celulele epiteliale din piele formând punţi S-S între lanturi. Dupa moartea celulelor
formează un strat protector (stratul cornos al pielii, părul şi unghiile).
2. Neurofilamentele - se află în axonii neuronilor.
3. Filamente de vimentină - se află în celulele mezenchimale, fibroblaste,
condroblaste, macrofage, celule endoteliale.
4. Filamente gliale - se află în celula glială.
5. Filamente de desmina - se află în muschii scheletici şi cei netezi, excepţie
făcând muşchii netezi din pereţii vaselor.
Filamente intermediare au în special rol structural însă mai au şi alte funcţii care
însa sunt puţin cunoscute. S-a constatat că în carcinoame exista filamente de keratină pe
când sarcoamele conţin filamente de vimentină. Identificarea tipului de filamente
intermediare în cancer poate da informaţii cu privire la tipul de cancer.

4. MICROTUBULII

Se formează prin polimerizarea tubulinelor, proteine globulare. Polimerizarea o


realizează un dimer format din două polipeptide: alfa-tubulina şi beta-tubulina. Prin
polimerizare se formeaza protofilamentele sau protofibrilele. Microtubul este format prin
aranjarea a 13 protofibrile sub forma unui cilindru. Microtubulii sunt rectilinii având
lungimea de câţiva microni. Asamblarea microtubulilor prezintă asemănări cu
ansamblarea microfilamentelor. Nuclotidul implicat este GTP. Polimerizarea tubulinei
este un proces de autoansamblare care se petrece spontan la 37*C. La 0*C. are loc
depolimerizarea microtubulilor, în procesul de polimerizare este implicat şi ionul de
calciu.
39

Microtubulii se afla liberi în citoplasmă sau formează ansambluri de microtubuli în


unele organite: cilii, flagelii şi corpii bazali ai acestora, centriolii, aparatul mitotic-fusul de
diviziune.
Stabilitatea lor variază mult, microtubulii liberi din citosol şi cei din aster şi fusul mitotic
sunt stabili, spre deosebire de cei din centrioli sau corpii bazali ai cililor.
La începutul mitozei, microtubulii liberi se dezasamblează şi în acelaşi timp se
ansamblează microtubulii din aster şi fusul mitotic.
Polimerizarea tubulinei este influenţată de medicamente: colchicina blocheaza
polimerizarea tubulinei, la fel acţionează şi vinblastina şi vinerintina. Taxolul favorizează
polimerizarea tubulinei.
Microtubulii au două roluri principale:
- structural - determina forma celulei şi a prelungirilor sale permanente: axon,
dendrite, cilii, flagelii. Determină forma celulelor în cursul morfogenezei, dar şi a
geometriei spaţiale a celulei - microtubulii sunt aliniati paralel cu axa lungă a celulei.
- dinamic - asigură miscarile celulare ce au la bază sistemul microtubul-dineină.

5. CONTRACŢIA MUSCULARĂ

Mişcările celulare sunt proprietăţi de bază ale celulei, mişcarea fiind de altfel o
caracteristică a materiei vii.
În general se pot distinge 3 categorii de mişcări:
-mişcările din timpul contracţiei musculare; sistemul actina-miozina;
-mişcările ce modifică raporturile dintre celulă şi mediul extern; sistemul actina-
miozina şi mediul extern, sistemul microtubuli-dineina,
-mişcările ce nu modifică poziţiile reciproce ale celulei şi ale mediului
extern;(mişcările intracelulare) sistemul actină-miozină, microtubul-dineină.

18. Contracția musculară


40

A. MIŞCĂRI CELULARE CE AU LA BAZĂ SISTEMUL ACTINA-


MIOZINA

Între filamentele paralele de actina şi miozina se stabilesc punţi laterale între


capetele globulare de miozină şi moleculele de actină de pe filamentele respective.
Contracţia are loc prin alunecarea filamentelor de actina şi miozină unul în lungul
celuilalt. Pentru aceasta se desface puntea dintre miozină şi actină şi se restabileşte
puntea cu monomerul următor din filamentul de actină. În acest fel noua moleculă de
actină ocupă poziţia actinei cu care s-a desfăcut puntea, şi deci filamentul se deplasează.
Energia necesară este furnizată de ATP. Relaxarea se produce prin desfacerea simultană
a tuturor punţilor dintre filamentele de actină şi miozină, ceea ce permite glisarea
filamentelor.
Scurtarea macromerului de sub 2.5 microni, pentru 20.000 sacromeri duce la
scurtarea lungimii fibrei musculare de la 5 cm la 4 cm. Se scurteaza doar banda l pe când
banda A nu se modifică.
Muşchii scheletici sunt formaţi din fibre musculare, fiecare fibră fiind formată prin
fuziunea multor celule individuale. Întreaga lungime a celulei este străbătută de miofibrile
(diametru de 2 microni). Fiecare miofibrilă este compusă din unităţi contractile mici cu
lungimea de 2.5 microni numite sarcomere.
Miofibrila are în lungimea sa benzi întunecate şi benzi luminoase. Benzile
întunecate sunt benzile A, benzile luminoase sunt benzile II. Banda A este traversata prin
mijlocul ei de o bandă subţire luminoasă, împarţită uneori în două printr-o linie întunecata
M. Banda I este strabătută la mijlocul ei printr-o linie întunecata numită linia Z, Unitatea
contractilă, sarcomerul se întinde de la o linie Z la alta în lungul miofibrilei.
Banda A are la centru numai filamente de miozină, iar la capete are şi filamente
de actină intercalate. Banda I are numai filamente de actină. Glisarea filamentelor subţiri
în lungul filamentului gros se face prin intervenţia mecanismului molecular actina-
miozina, în care fiecare cap de miozină „păşeşte” în lungul filamentului de actină, de pe
un monomer pe următorul. Capul miozinei suferă modificări conformationale ciclice prin
care „trage” filamentul de actină pas cu pas, mişcările se produc individual pentru fiecare
moleculă şi pentru fiecare din cele două capete ale fiecărei molecule de miozină. Fiecare
cap de miozină paşeşte într-o singură direcţie în lungul filamentului de actină,
întotdeauna spre capătul pozitiv.
Într-un muschi în contracţie la un anumit moment exista capete de miozină
ataşate de actină şi altele detaşate. Într-o contracţie rapidă fiecare dintre cele 500 capete
de miozină parcurge ciclul de mai sus de cinci ori pe secundă. Este clar ca o elasticitate a
moleculei de miozină este esenţială pentru mişcare.
În miofibrile se afla şi alte proteine accesorii. În discul Z se gasesc proteine ce
ancorează filamentele de actină în discul Z sau aliniază miofibrilele adiacente.
Contracţia muschiului scheletic are loc în momentul în care excitaţia nervului
motor al muschiului declansează potenţialul de acţiune în plasmalema celulei musculare,
la nivelul joncţiunii neuro-musculare. Semnalul electric se transmite rapid în jurul fiecărei
miofibrile printr-un sistem de tubuli ce se întind de la plasmalema la miofibrile. (semnalul
electric este transferat unei reţele de vezicule anastomozate ce înconjoara fiecare
miofibrilă numită reticul sarcoplasmatic, în aceasta se elibereaza ioni de calciu care
41

iniţiază contracţia musculară a miofibrilelor). Ca2+ este recaptat în reticul prin Ca2+-
ATP-aza ceea ce conduce la relaxarea muschiului. Prin efectul Ca2+ asupra troponinei şi
tropomiozinei se produce contracţia musculară. Troponima C fixeaza Ca2+ şi prin acesta
modifică poziţia tropomiozinei care blocheză interacţiunea actina-miozina.
În muschiul neted miozina nu interacţionează cu actina decât dacă lanturile sale
uşoare sunt fosforilate. Fosforilarea se desfosforilareă miozinei se face de către enzime
specifice. Kinazele lanturilor uşoare fosforilează miozina după ce este activată de
complexul calmodulina Ca2+. Kinaza este deci activată de influxul de Ca2+ prin
excitarea sistemului nervos autonom, dar şi prin CAMP, al cărui nivel în celulă este reglat
de hormoni. Astfel se produce contracţia muschiului neted prin acţiune nervoasă sau
hormonală. Activarea miozinei prin sistemul calmodulinei este lent şi la fel şi contracţia
muschiului neted este mai lenta. Muşchiul neted trebuie considerat nu ca „ruda săracă” a
muschiului striat ci ca o celulă perfect adaptată funcţiei sale, de a produce o contracţie
lentă, de lungă durata şi cu consum de ATP de 5-10 ori mai mic decât la muschiul striat.
Este de remarcat că deşi muschiul striat consumă mult ATP în timpul contracţiei,
ATP-ul este acelaşi în starea contractată şi în starea ralaxată, ATP-ul consumat este
regenerat din fosfocreatinină.
ADP+fosfocreatinina prin fosfocratinilinaza rezultă ATP+creatinina în perioada
de relaxare, fosfocreatinina se reface din ATP generat de mitocondrii.

B. ALTE MIŞCĂRI BAZATE PE SISTEMUL ACTINĂ-


MIOZINĂ

Miozina din toate celulele nemusculare se caracterizează prin faptul că activarea


ei (capacitatea de a se lega de actină) depinde de fosforilarea lanturilor uşoare, stimulată
de sistemul calmodulina Ca2+.
Prin fosforilarea moleculelor de miozină are loc leagarea prin cozile lor şi realizează
deplasarea unor filamente de actină dupa mecanismul din celulele musculare. Astfel,
contracţia actomiozinei produce trecerea citoplasmei la starea de gel, intervine în
miscarea ameboidala de locomotie şi în fenomenele de mobilitate la nivelul microvililor.
42

JONCŢIUNI CELULARE

Joncţiunile celulare sunt structuri stabile situate între celule vecine în care
plasmalemele interactionează foarte specific. Se disting şi categorii de jonctiuni celulare
speciale, după funcţiile lor:
1. Joncţiuni de adezivitate,
2. Joncţiuni impermeabile,
3. Joncţiuni de comunicare.
1. Joncţiuni de adezivitate: desmozomii.
Desmozomii sunt joncţiuni care menţin împreună celulele, dând astfel rezistentă
mecanică unor ţesuturi supuse la efort: epiteliile, muşchiul cardiac, colul uterin. Exista
trei forme de desmozomi vizibile în tesutul epitelial: - desmozomi în centură (bandă)
desmozomi în pată, şi hemidesmozomi.
Desmozomii în bandă, sunt formaţi din mănunchiuri de filamente de actină ce
inconjoară într-o bandă a capătului apical al celulei epiteliale, benzile dintre toate celulele
vecine sunt situate la acelaşi nivel, iar între plasmaleme în regiunea benzilor se află un
material filamentos ce ţine celulele impreună.

19. Desmozomi în pată

Desmozomii „în pată”, sunt regiuni de cimentare intercelulară sub formă rotundă,
formate din două discuri dense numite plăci citoplasmatice, situate sub plasmalemele a
două celule vecine şi din filamente subţiri ce unesc cele două placi străbătând plasmalema
şi spaţiul intercelular (filamentele de keratină).Spaţiul intercelular este de 20 nm.
Hemidesmozomii, au numai o jumatate din structura desmozomului în „pată”,
fiindcă unesc suprafaţa bazală a celulei epiteliale cu lamina bazală (structura specializată
a matricei extracelulare).
Deci, desmozomii şi hemidesmozomii leagă celulele epiteliale între ele, realizând
distribuirea forţelor mecanice în intreg epiteliul şi ţesutul conjunctiv adiacent.
2. Joncţiuni impermeabile (strânse)
43

Se fac prin sudarea plasmalemelor a 2 celule vecine. Ele sunt formate din proteine
joncţionale din cele 2 plasmaleme ce vin direct în contact. Joncţiunile strânse constau din
mai multe şiruri de asemenea perechi de proteine, anastomozate, realizând în ansamblu o
centură situată la polul apical al celulelor epiteliale deasupra desmozomului în centură.
Astfel, se impiedică scurgerea fluidelor printre celule, toate substantele fiind obligate să
treacă prin plasmalemă.

20.Jonctiuni impermeabile

Joncţiunile impiedică şi difuziunea celor 2 categorii de transportori ai glucozei


prin SDL (difuziunea laterală). Acest lucru e o funcţie comună tuturor joncţiunilor
celulare.
Un alt exemplu privitor la rolul joncţiunilor strânse îl constituie bariera
hematoencefalică realizată între celulele endoteliale ale vaselor din creier. Funcţia acestei
bariere este de a proteja creierul de unele substanţe toxice din sânge, permiţând numai
trecerea glucozei spre creier şi a CO2 în sens invers.
3. Joncţiuni de comunicare: joncţiunile permeabile şi sinapsele.
Mediază trecerea unor molecule mici între 2 celule care interacţionează.
Joncţiunile permeabile permit trecerea directă a moleculelor mici dintr-o celulă în
alta. Se face prin structuri proteice numite conexoni, care strabat plasmalema de o parte
şi de alta a SDL.
Sinapsele chimice, fac comunicarea prin neurotransmitatori, care se leagă de
receptorii celulei postsinaptică.

21. Jonctiuni Gap


44

Fiecare conexon este format din 6 subunităţi proteice permeabile.


La formarea joncţiunii permeabile conexonii din cele 2 celule participante se
asează cap la cap, realizând astfel canale de comunicare între citoplasmele celor 2 celule.
Spatiul intercelular este de numai 2-4 nm grosime.
Fiecare joncţiune constă din sute de conexoni aranjaţi în planul plasmalemei, într-
o reţea hexagonală. Fiecare conexon are în mijloc un canal cu diametrul de 2 nm
permiţând trecerea glucidelor,aminoacizilor, hormonilor, vitaminelor.
Joncţiunile permeabile, apărute încă de la spongieri, reprezintă o formă de
comunicare între celule. La om au rol în transmiterea influxului nervos în sinapsele
electrice, fiind de 10.000 de ori mai permeabile pentru ioni decât restul membranei.
Joncţiunile permeabile mai realizează cuplarea electrică în miocard şi între celulele
musculare netede din intestin. Asemenea joncţiuni mai există în ţesutul epitelial, glandele
salivare, ficat, rinichi, tiroidă etc. Se consideră că prin aceste joncţiuni are loc o
cooperare metabolică între celule.

22.Jonctiuni Gap longitudinal

Joncţiunile permeabile au un caracter dinamic. Creşterea concentraţiei Ca2+ în


citoplasmă unei celule determină inchiderea comunicării cu celulele vecine, fapt ce are
importanţă medicală deosebită. În cazul lezării unor ţesuturi (piele, ficat etc), în celulele
lezate patrunde Ca2+ din spaţiul extracelular, închiderea comunicării prin joncţiunile
permeabile impiedică scurgerea materialului din celulele vecine în cele distruse, deci se
previne extinderea leziunii. Ulterior, în procesul de vindecare a rănilor, se restabilesc
joncţiunile permeabile între celule. Se poate crede că joncţiunile permeabile între celule
pot explica de ce bolile afectează organe întregi sau mari parţi ale lor şi nu celule
individuale.
In concluzie, joncţiunile permeabile, deşi reprezintă un sistem primitiv de
comunicare între celule îşi pastrează importanţa şi la organismele superioare, aici insă se
adaugă şi alte sisteme de reglare şi de integrare a funcţiilor diferitelor celule în ţesuturi şi
organismul întreg.
45

MATRICEA EXTRACELULARĂ

Maricea extracelulară, este o reţea îmbracată de macromolecule, ocupă spaţiul


interstiţial continuându-se cu glicocalixul. Din matricea extracelulară se formează
structuri specializate: membranale bazale, cartilagiile, tendoanele, iar dupa depunerea de
cristale de Ca3(PO4)2 se formeaza oasele şi dinţii. Pentru matricea extracelulară se
foloseşte şi termenul de ţesut conjunctiv în care sunt incluse şi: fibroblaste, macrofage,
mastocite. Ţesut conjunctiv se află în mare cantitate în oase şi piele, şi foarte puţin în
creier.
Rolurile matricii extracelulare:
- stabilizează structura fizică a ţesuturilor;
- lubrefiază, amortizează sacurile mecanice şi asigură elasticitatea ţesuturilor şi
organelor;
- influentează forma celulei, proliferarea, migrarea şi dezvoltarea celulelor în
evolutia embrionului;
-activitatea metabolică.
A. Compoziţia chimică.
Matricea extracelulara consta dintr-o reţea de proteine fibroase, cufundata într-un
gel hidratat de polizaharide. Proteinele asigura organizarea matricii şi îi dau rezistentă şi
elasticitate, în timp ce gelul de polizaharide permite (prin faza apoasă aflată în ochiurile
reţelei) difuziunea substantelor nutritive, a metaboliţilor şi a ionilor între sânge şi celule
din ţesuturi.
Proteinele componente matricii sunt: colagenul, elastina, fibronectina, lamnicina
(numai în membranele bazale).
Colagenul reprezintă 25% din proteinele organismului. Se prezintă sub formă de
proteină fibrolară, formată din 3 lanturi răsucite într-un triplu helix. Are un conţinut
ridicat în glicina, prolimahidroxiprelina şi hidroxilizina. Acestea din urmă formează
legaturi de H între lanturile alfa stabilizând molecula. În scorbut prolina nu este
hidroxilată şi lanturile sunt degradate în celulă, astfel încât pielea şi vasele sanguine devin
extrem de fragile.
Sinteza colagenului are loc în RE sub forma de prolanţuri şi care sunt apoi
hidroxilate, glicolizate şi se asociază câte 3 formând procologenul (în RE şi AG). După
ieşirea din celulă sunt scindate nişte peptide de la capatul moleculei, apoi fragmentele
rămase formează microfibrilele, care la rândul lor se aşează în mănunchiuri, care
constituie fibrele de colagen. La M.O. sunt vizibile mănunchiurile de fibrile, adică fibra de
colagen.
Elastina este bogată în prolină şi glicină (nehidroxilate). Moleculele de elastină
sunt încolacite la întamplare realizând o reţea sub forma de fibre sau foiţe.
46

Capitolul 4
NUCLEUL (C. Bologa)
Nucleul, prezent în toate celulele eucariote, are 2 roluri principale:
-stocarea informaţiei genetice în ADN nuclear;
-reglarea şi controlul activitaţii celulei.
Structura nucleului variază mult în funcţie de perioadele ciclului celular. În
interfaza există nucleul metabolic, cu un învelis nuclear şi la interior nucleolul, cromatina
şi carioplasma. În timpul diviziunii celulare dispar invelişul nuclear şi nucleolul, iar
creatina se condensează formând cromozomii, având un număr şi morfologie
caracteristice speciei.

1. STRUCTURA NUCLEULUI ÎN INTERFAZĂ

Nucleul ocupă de obicei o poziţie centrală însa poate fi şi excentric, când celulele
acumulează substanţe de rezervă sau de secreţie (celule secretoare).
Majoritatea celulelor au un singur nucleu, însa există şi celule cu doi sau mai
mulţi nuclei (până la 100 în osteoblaste). În cazul sincitiei (fibra musculară striată) unde
nu există o divizare netă în teritorii celulare, se constată prezenţa a sute de nuclei.
Forma nucleului corespunde în general formei celulei: sferică în celulele rotunde,
ovoid în celulele cilindrice sau prismatice, fusiforme în celulele alungite, sau turtit în
celulele endoteliale adipoase sau secretoare.
Dimensiunile nucleului variază în funcţie de ţesut, vârsta celulei, activitatea
metabolica. Între volumul nucleului şi al citoplasmei, există un raport numit raport
nucleo- plasmatic (de la 1/3 la ½). În celulele tinere nucleul este mai mare şi citoplasma
mai redusă. În celulele bătrane sau degenerate raportul este inversat. Celulele tumorale
au raportul nucleo- plasmatic foarte mare, acesta fiind unul din criteriile de malignitate.
Dimensiunile nucleului sunt cuprinse între 5-12 microni şi 20-25 microni.

A. STUDIUL NUCLEULUI ÎN CELULA VIE

La microscopul în contrast de faza, nucleul se vede ca o masa sferică delimitată de o


membrană, cu nucleolul la interior. Nucleolul este refringent datorită continutului ridicat
de ARN şi proteine. Dacă se perforează membrana nucleară, aceasta nu se poate reface
precum membrana plasmatică şi celula moare prin vărsarea continutului nuclear în
citoplasmă.
Nucleul se mişcă în celula în 3 feluri:
- mişcări de deplasare împreuna cu membrana plasmatică;
- mişcări de rotaţie dependente de mişcările citoplasmatice;
- mişcări prin care nucleul este expulzat.
Nucleul este mai dens decat citoplasma, are o vâscozitate mai mica decât a
acesteia şi are un pH alcalin.
47

B. STUDIUL NUCLEULUI LA M.O. ŞI M.E.

Pe secţiuni se disting 4 componente ale nucleului: -membrana nucleară;


-cromatina nucleară;
-nucleolul;
-carioplasma (matricea nucleară).
1. Membrana nucleară
Este o membrană dublă prevazută cu pori. Cele 2 membrane concentrice sau foiţe
sunt în continuitate una cu alta, precum şi cu reticulul endoplasmatic. Membrana externă
a invelisului nuclear se continuă cu RE şi este prevazută cu ribozomi, ea este considerată
ca o expansiune a RE. Membrana internă este aderentă la nucleoplasma şi este
considerată ca membrană proprie a nucleului. Cele 2 membrane sunt specializate în
interacţiunea cu citoplasma, respectiv nucleoplasma.
Spaţiul perinuclear are o laţime de 20-40 nm şi comunică direct cu lumenul RE.
Continuitatea cu RE explică modificarile rapide ale învelisului nuclear în timpul mitozei,
disparitia lui la începutul mitozei şi refacerea la sfârşitul acesteia. In general porii
reprezinta cca 10% din suprafaţa învelisului nuclear la mamifere.
Lamina nucleară (o reţea fibroasă formată din proteine) are funcţii importante:
-determinarea formei nucleului;
-medierea interacţiunii învelişului nuclear cu cromatină;
-dispariţia şi refacerea învelişului nuclear în timpul mitozei.
Lamina este formată prin asamblarea spontană a 3 proteine care interacţionează
cu proteine specifice din SDL al membranei nucleare interne. Dezasamblarea se face
datorită fosforilarii tranzitorii a proteinelor laminare, ceea ce atrage şi dezasamblarea
învelisului nuclear.

23. Nucleul, invelișul nuclear


48

Permeabilitatea membranei nucleare joacă un rol important în schimburile dintre


nucleu şi citoplasmă. In general, ionii şi moleculele cu o masa sub 5000 trec prin
membrana nucleară. Există însa celule la care membrana nucleară este o barieră şi pentru
K+, Na+, Cl-. Acest lucru demonstreaza existenţa unui potenţial de membrană la nivelul
învelisului nuclear ca şi la nivelul plasmalemei.
Porii nucleari reprezintă calea prin care se face transportul macromoleculelor din
nucleu în citoplasma şi invers. Proteinele care formeaza porul, reglează transportul,
dependent de dimensiunea şi natura chimica a macromoleculei. Limita superioara a masei
proteinelor care trec din nucleu în citoplasma este de aproximativ 60.000. Cu toate
acestea, se pare că porii (9 nm diametru, 15 nm lungime) permit trecerea unor
macromolecule sau complexe multimoleculare mai mari decât 60.000 daltoni.

24. Porii nucleari


49

Din citoplasma sunt „importate” în nucleu enzimele de sinteză a ADN, precum şi


proteinele ce intra în constituţia cromatinei. Nucleul „exporta” precursorii ribozomali şi
complexul ARN- proteine. Trecerea unor astfel de complexe mari se face prin
deformarea precursorilor ribozomali în timpul trecerii prin por, care este şi un sistem de
transport activ. Polimerazele AND şi ARN trec prin pori fie adoptând o conformatie
alungita, fie interactionand cu o proteină receptor din marginea porului, care facilitează
trecerea prin largirea canalului din por.

2. Cromatina nucleară
Cromatina este materialul ce formeaza cromozomii, adica filamente de ADN
complexate cu proteinele numite histone.
In interfază cromatina nucleară este forma relaxată, extinsă a cromozomilor. In
mitoza cromatină se reorganizeaza formand structurile condensate caracteristice
cromozomilor. Numai acestea sunt vizibile la M.O. Cromatina se coloreaza intens numai
cu coloranti bazici (hematoxilina, albastru de tripan) datorita continutului mare de ADN.
In interfaza se prezinta sub 2 aspecte tinctoriale:
-eucromatina: o reţea de filamente foarte fine, slab colorate;
-heterocromatina: forma mai condensată, puternic colorată, uneori apare sub
formă de corpusculi numiţi cariozomi.
50

25.Structura nucleului

Heterocromatina este inactivă metabolic, în schimb eucromatina este activa în


sinteza de ARN. Numai genele din eucromatina sunt transmise. Coloraţia celor 2 tipuri
de cromatine variază în funcţie de activitatea metabolică a celulei. Dacă nucleul este
hipocrom, atunci este forte activ metabolic. Dacă nucleul este hipercrom, atunci este
relativ inert metabolic. Între cele 2 tipuri de cromatina, nu diferă compozitia biochimica
ci doar gradul de impachetare, mai densă în heterocromatina, şi mai laxă în eucromatină.
Heterocromatina: - constitutivă (condensată în permanenţă în interfaza, nu se
transcrie ARN. Există în toate tipurile de celule din organism);
- facultativă (condensată numai în unele tipuri de celule şi în
anumite perioade ale dezvoltarii. Se poate sintetiza ARN dacă heterocromatina
facultativa trece în eucromatina).
In 1949 Barr si Bertram au descris in heterocromatina facultativă o formatiune
numită cromatina sexuală (corpusculul Barr). Are o formă triunghiulară sau
semicirculară, cu baza lipită de baza internă a membranei nucleare şi varful îndreptat spre
centrul nucleului. Cromatina sexuala apare numai la femei (cca 20% din ele) şi se
evidentiaza în nucleii celulelor epiteliale din mucoasa bucală. Această cromatină
51

reprezintă unul din cromozomii de sex feminin (X) inctiv din punct de vedere genetic.
Determinarea cantitativă a corpusculului Barr este folosită în diagnosticul unor anomalii
cromozomiale. La bărbaţi se poate evidenţia prin microscopie de fluorescenta, în celule
epiteliale bucale, un corpuscul intens fluorescent. Acesta este cromozomul Y (de sex
masculin) numit şi corpusculul F. Se pot diagnostica unele anomalii cromozomiale
(prezenta a 2 cromozomi Y).
La M.E., eucromatina se vede sub formă de fibre (20-30 nm diametru) care
formează o reţea.
3.Nucleolul
Apare în toate celulele eucariote, exceptând celulele embrionare.
La sfarşitul sec. XIX, s-a postulat ca activitatea sintetică a celulei este asociată de
prezenta nucleolului. S-a observat, atunci ca nucleolul este mare în celulele secretorii şi
în ovocite, şi este mic sau absent în celulele musculare sau spermatozoizi.
Dupa 1960, s-a vazut ca nucleolul joaca un rol esenţial în sinteza ribozomilor. În
nucleol are loc sinteza ARN ribozomal care se completează cu proteinele ribozomale
venite din citoplasma. Se formează astfel precursorii ribozomilor, ce trec prin porii
nucleari în citoplasma unde se maturează şi rezultă ribozomii capabili sa funcţioneze în
sinteza proteică. Sinteza de ARN se face pe anumite zone ale cromozomilor, numite
organizatori nucleolari. La om exista 5 perechi de cromozomi cu organizatori nucleolari,
care controlează formarea nucleolilor la sfârşitul mitozei, cănd se formează 5 nucleoli,
dar aceştia fuzionează, astfel ca în majoritatea celulelor apare un singur nucleol.
Nucleolul nu este delimitat, prin membrane, de restul nucleului şi apare la M.O.
pe celula fixată, ca un corpuscul bazofil şi nu se colorează cu metoda Feulgen. Uneori
nucleolul apare înconjurat de un inel de heterocromatină Feulgen-pozitiva. Nucleolii mari
pot prezenta şi coloraţie Feulgen-pozitiva la interior. Nucleolul masoara 1-2 niu şi este
rotund sau oval.
La M.E. se observa 3 zone componente ale nucleolului:
- zona granulară: particule de 15-20 nm diametru reprezentând precursorii
ribozomilor;
- zona fibrilară: fibre de AND, pe care se sintetizează ARN ribozomal;
- zona amorfă: suc nuclear care umple spaţiul dintre zone.
Nucleolul conţine trei componente principale: ADN, ARN şi proteine (3%, 7% si
90%). ADN
este reprezentat de organizatorii nucleari ce pătrund ca niste bucle de ADN în nucleol.
Funcţiile nucleolului:
1.Controlează prin ADN-ul care pătrunde în nucleol, sinteza ARN.
2.Stocarea precursorilor ribozomali.
3.Staţie de tranzit spre citoplasma a ARN-ului şi ADN-ului.
4.Pregătirea mitozei.
Exista un raport între volumul nucleolului şi al nucleului, numit raport nucleolo-
nuclear. Nucleolul reprezintă 30% din volumul nuclear. Raportul ne dă informaţii asupra
vârstei sau malignitaţii unei celule.
52

26. Nucleolul, zone

Celulele tinere: nucleul mare, eurocrom, nucleol mare, citoplasma redusă


bazofila.
Celulele batrane: nucleu mic, hipercrom, nucleol mic, citoplasma abundentă.
In celulele maligne, nucleolii sunt mari, hipertrofiati sau în numar mare (uneori
peste 20 nucleoli pe nucleu). Forma neregulată a nucleolului poate da şi ea informaţii
referitoare la gradul de malignizare a celulei.
CARIOPLASMA sau matricea nucleară este partea nucleului lipsită de structura
în care se afla cromatina şi nucleolul.
Matricea nucleară are un rol esential în determinarea formei nucleolului, sinteza
de ADN şi ARN, medierea efectelor unor hormoni steroidici. Conţine enzime pentru
sinteza ADN, formare de legături macroergice şi enzime ale glicolizei anaerobe.
Matricea nucleară este formată dintr-o reţea de proteine stabile, cu masa
moleculara mare
(echivalentul nuclear al citoscheletului) ce se poate izola după îndeparterea cromatinei şi
nucleolului. Recent a fost izolată o proteină fosforilată, nucleoplasmina, care reprezintă
10% din totalul proteinelor nucleare. Tot din matrice face parte şi lamina nucleară situată
pe faţa internă a învelisului nuclear.
Fracţiunea labila a matricei, legata lax de matricea propriu-zisa, cuprinde proteine
cu mase moleculare mai mici, ATP, ioni şi apă.
Majoritatea proteinelor din matricea nucleara o constituie proteinele cu masa
moleculara între 10.000-300.000, proteine nehistonice, cuprinde proteine bazice, neutre
53

şi acide, au un turnover rapid, multe din ele conţin triptofoni, care nu exista la histone.
Unele din proteinele nehistonice au rol în structurarea cromatinei, altele în exprimarea
genelor. In aceasta categorie mai intră nucleazele, ADN şi ARN, polimerazele,
proteinkinazele.
Matricea nucleară este o structură dinamică, arătând contractibilitatea dependenta
de Ca2+ şi Mg2+ şi nu de ATP. Volumul nuclear se poate modifica prin variaţii de
concentratie ale ionilor de Ca, Mg, K, Na.
Continutul în apă al matricei nucleare poate ajunge la 90%, iar continutul în ATP al
nucleului este mai mare decât cel al citoplasmei.

2. CROMOZOMII LA EUCARIOTE

Cromozomii sunt structuri celulare care la o anumită specie apar în numar


constant şi au forme şi marimi caracteristice.
Denumirea de cromozomi a fost dată de Waldeger în 1888 dupa ce mai devreme
Flemming a observat că în mitoza cromatina se condensează în bastonase.
Cromozomii, sunt substratul material al ereditatii. Aceasta este însusirea
organismelor vii de a produce urmaşi asemănători în anumite condiţii de dezvoltare.
Informaţia genetică este atacată, sub forma codificată, în gene. O gena cuprinde 300-
1500 nucleotide.
Cromozomii conţin majoritatea materialului genetic al celulei, ei fiind responsabili
pentru stocarea, transmiterea, exprimarea şi evoluţia informaţiei genetice. Informaţia
genetică se mai află în mitocondrii şi cloroplaste.
Morfologie, ultrastructură, organizare moleculară.
1.Caractere morfologice generale.
In timpul mitozei cromozomii se condensează luând aspecte morfologice
caracteristice în diferitele faze ale diviziunii.
În anafaza ei se prezintă ca niste bastonaşe ce se colorează intens cu coloranţi
bazici şi prin metoda Feulgen. Zona care nu se coloreaza se numeşte centromer. Prin
aceasta cromozomul se fixează de fibra fusului de diviziune. Centromerul împarte
cromozomul în două braţe. După poziţia centromerului cromozomii se împart în:
-telecentrici,
-acrocentrice,
-submetacentrici,
-metacentrici.

27.Cromozomii după poziția centromerului


54

Majoritatea cromozomilor sunt monocentrici. Există cazuri în special în anomalii


cromozomiale când apar doi sau mulţi centromeri.
Alte caracteristici morfologice ale cromozomilor sunt:
-constricţiile secundare la nivelul lor nu apar deviaţii angulare ale segmentelor pe
care le unesc. Zonele de constricţie secundară asociate cu formarea nucleolilor se numesc
zone nucleolare. Cromozomii care participă la formarea nucleolilor se numesc
cromozomi nucleolari.
-satelitul un corp rotund cu acelaşi diametru ca al cromozomilor legat de restul
cromozomului printr-un filament subţire de cromatină.
2.Cariotipul.
Numărul şi morfologia cromozomilor în metafază.
În metafază fiecare cromozom apare format din 2 cromatide fiice unite la nivelul
centromerului. Fiecare cromatidă are de fapt câte un cinetocor ca loc de ataşare pe
microtubulii fusului de diviziune. După desprinderea celor 2 cromatide, în faza următoare
a diviziunii celulare-anafaza- se vor forma 2 cromozomi identici care se distribuie câte
unul fiecăreia din celulele fiice rezultate din diviziune.
Prin tratarea cu colchicină se blochează asamblarea fusului de diviziune şi celula
este oprită în metafază. Se poate astfel studia aspectul cromozomilor pentru a detecta
posibile anomalii cromozomiale, ceea ce are o deosebită importanţă medicală.
Numărul şi morfologia cromozomilor în metafază formează cariotipul unui
organism, care este o constantă a speciei din care face parte organismul în cauză.
Numărul, forma, dimensiunile şi alte caracteristici morfologice sunt identice în celulele
unui organism şi la întreaga specie din care face parte.
În toate celulele somatice ale organismelor eucariote exista perechi de
cromozomi. Numărul de cromozomi se notează cu n; celulele somatice au 2n
cromozomi, iar celulele sexuale n cromozomi. Celulele somatice sunt diploide iar cele
sexuale haploide.
Cei 46 de cromozomi ai omului se împart în două categorii:
-44 cromozomi autosomi,
2 cromozomi de sex. Femeile au 2 cromozomi XX, iar barbaţii au XY.
Fiecare din cele 22 perechi de autosomi este formată din 2 cromozomi omologi,
adică cromozomi ce au aceeaşi morfologie şi aceeaşi dispoziţie a genelor. Cromozomii
de sex nu sunt omologi. Diferenţa dintre cromozomii X si Y este clară morfologic, cei 2
cromozomi X nu sunt omologi deoarece numai unul este activ genetic, celălalt fiind
inactiv şi este condensat în terfaza formand corpusculul Barr. Diferentierea sexuala apare
intr-un stadiu precoce al dezvoltarii embrionare. Oricare din cromozomii X se poate
inactiva, dar odata aparuta diferentierea aceasta se mentine la toate diviziunile celulare
ulterioare. La barbatii normali existand un singur cromozom X, activarea lipseste
corpusculul Barr. Aparitia cromatinei sexuale la barbati, a prezentei a 2 sau 3 corpusculi
Barr la femei arata anomalii comozomiale de sex. (la barbati 45.XXY apare un corpuscul
Barr, iar femeia cu un cariotip 45.X prezinta sindromul Turner.
Criteriile de clasificare ale cromozomilor umani sunt:
- lungimea,
- poziţia centromerului,
- particularităţile morfologice ale cromozomului. S-au stabilit 7 grupe mari
A, B, C, D, E, F, G, în ordine descrescândă a lungimii cromozomilor. Cei mai lungi sunt
55

cei din perechea 1 (100 microni), iar cei mai scurţi perechea 22 ci cromozomul Y (1.5
microni).
- grupa A: perechile 1-3
- grupa B: perechile 4-5
- grupa C: perechile 6-12 si cromozomul X
- grupa D: perechile 13-15
- grupa E: perechile 16-18
- grupa F: perechile 19-20
- grupa G: perechile 21-22.
Cromozomul Y este clasificat separat.

28. Cariotipul uman

Până în prezent au fost identificate 2000 gene pe cromozomi umani, iar indicarea
lor pe cromozomi se numeste hartă genetică cromozomială. Fiecare cromozom poartă un
numar specific de gene, cu funcţii bine stabilite.
56

Anomaliile cromozomiale sunt de două tipuri:


- numerice.
- structurale: ordinea şi numărul genelor.
Prezenţa cromozomului suplimentar 21 produce idiotenia mongoloida.
Anomalii structurale:
-rupturile cromozomiale,
-rearanjamentele cromozomiale:
-intracromozomiale:
-deletiile,
-apariţia de cromozomi inelari,
-inversiile,
-deplasarea unui fragment de cromatină în lungul aceluiaşi
cromozom.
-intercromozomiale-schim de segmente între 2 cromozomi neomologi.
3. Ultrastructura şi organizarea moleculară a cromozomilor.
Compoziţie chimică: cromozomii sunt alcătuiţi din ADN şi proteine (histone şi
nehistone) şi puţin ARN.
Histonele sunt o clasă de proteine bazice (bogate în lizină şi arginină), cu mase
moleculare între 10.000 şi 20.000. La eucariote histonele au fost împartite în 5 clase în
funcţie de masa moleculară, compoziţie, şi secvenţa de AA. Aceste proteine sunt cele
mai conservate din punct de vedere al secvenţei de AA dintre toate proteinele cunoscute.
Relaţia dintre structură şi funcţia histonelor se reflectă în rolul pe care acestea îl joacă în
organizarea moleculară a cromatinei.
În categoria nehistonelor intra foarte multe tipuri de proteine cu şi fără rol
enzimatic (cele din structura cromozomilor sau enzimele de sinteză a ADN şi ARN.
ARN este în cantitate foarte mică şi este reprezentat de ARN „născând” de pe
matriţa de ADN.
Un cromozom de marime mijlocie (5microni lungime) conţine o molecula de
ADN de 6*10 la10 daltoni care are o lungime de 3 cm.
Cercetări de M.E, difracţia de raze X cât şi studii biochimice au demonstrat că
există pe filamentul de cromatină o unitate de baza, care prin repetare formează structura
filamentului de cromatină. Această unitate fundamentală de organizare se numeşte
nucleozon. Acesta este format dintr-un complex de ADN şi histone. Molecula de ADN
este înfăşurata în spirala în jurul unui octamer de histone. Circa 200 perechi de nucleotide
formează spirală din jurul „mosorului” histonic.
8 histone + ADN = nucleozon
n nucleozoni = cromatina
Înşiruirea nucleozomilor ca margelele pe o aţă formează filamentul subţire de
cromatină. În celula vie fibra de cromatină este strâns împachetată (ca o bobină) şi are un
diametru de 30 nm după cum se vede la M.E.
Împachetarea nucleozomilor în fibra de cromatină de 30 nm diametru este
dependentă de Mg2+ şi histonele HI. Fiecare moleculă de histonă are o regiune centrală
globulară şi 2 braţe ce corespund capetelor N şi COOH terminale. Regiunea globulară se
leagă de un loc anumit de pe fiecare nucleozon, iar braţele se întind trecând peste ADN-
ul de legătură şi ancorandu-se de miezul nucleozomului adiacent.
Impachetarea duplexului de ADN în nucleozom şi a acestora în fibra de
cromatină de 30 nm reduce lungimea firului dintr-un cromozom uman de la 3 cm la 1
57

mm. Pentru împachetari de ordin superior se presupune că fibra de cromatină formează


bucle de mărimi variabile prin legarea zonei aflată la o distanţă de 20.000- 80.000 perechi
de baze în lungul ADN. Aceste Y zone sunt prinse ca într-o clemă. Formarea buclelor
scade lungimea „firului” de la 1 mm la 100 microni. Până la cei 5 microni lungime ai
cromozomului în metafază, mai există un ordin de împachetare a fibrei, probabil prin
împachetare elicoidală în spaţiu a buclelor, astfel încât aglomerarea lor în anumite zone
duce la apariţia benzilor vizibile în cromozomul din metafază.
Împachetarea finală este însoţită de fosforilarea tuturor moleculelor de histone HI
la 5 resturi de serina. Este posibil că această fosforilare produce condensarea
cromozomilor în cursul mitozei.

REZUMAT

Fiecare filament de cromatină nu conţine decât un singur duplex de ADN care


este înfăsurat în jurul unei structuri reprezentate de octamerii de histone. Fiecare octamer
împreuna cu ADN ce-l înconjoară formează un nucleozon. Fibrele de cromatină formate
din firul de ADN înfăşurat pe miezul de histone au un diametru de 30 nm. In metafază,
condensarea cromatinei corespunde împachetarii compacte în spaţiu a fibrei de cromatină
cu realizarea structurii cromozomului din metafază. Structura mobilă cromatinei este
determinată de interacţiunea dintre histon şi ADN care este de tip electrostatic.
Proteinele nehistonice controlează procesul de transcriere.
58

3. REPRODUCEREA CELULARĂ

Reproducerea (celulară) este una dintre caracteristicile fundamentale ale materiei


vii şi se întalneste la nivelul individului şi al populaţiei. Diviziunea celulară devine posibilă
numai dupa ce a avut loc reducerea biochimică sau moleculară, care necesită atât
materiale nutritive şi energie, cât şi informaţie genetică. În cursul reproducerii
biochimice, are loc dublarea masei celulare şi duplicarea componentelor.
Reproducerea biochimică include cel putin 4 faze:
-acumularea substanţelor organice;
-sinteza enzimatică a unor substanţe organice simple (AA, monozaharide)

I. CICLUL CELULAR

Ciclul celular este perioada de timp scursă de la terminarea diviziunii ce a da


naştere unei celule, şi până în momentul în care se încheie diviziunea acestei celule.
Ciclul celular are 2 faze: interfaza şi mitoza.
Când se vorbeşte de ciclu celular, este bine uneori să se facă distincţia între ciclul
cromozomial şi ciclul citoplasmatic.
Ciclul cromozomial, de sinteză ADN, alternează cu mitoza, în care are loc
separarea genomului duplicat.
În ciclul citoplasmatic, creşterea celulară, în care multe din componentele celulei îşi
dublează numărul, alternează cu citokineza în care celula ca întreg se divide în două.
Interfaza
Perioada de maximă activitate sintetică, când are loc o intensă biosinteză a ARN,
ADN şi proteinelor. Sinteza ARN şi a proteinelor are loc în toată interfaza, în schimb
sinteza ADN are loc în perioada sintetică, notată cu S. Ciclul celular este compus din 2
faze.

29. Ciclul celular


59

Durata ciclului celular este variabilă în funcţie de specie şi tip celular. La animalele
superioare , ciclul celular durează 10- 25 ore, din care mitoza durează 1 oră. Cea mai
variabilă este perioada G1, iar cea mai constantă este perioada S, pentru un anumit tip
celular.
În organism există celule care se divid foarte rapid (ciclul celular de 24 ore). Iar
altele foarte încet (100 zile sau mai mult). Diferită în timp este perioada G1, unele celule
petrecând în această fază chiar ani de zile. Perioadele S şi G2 sunt remarcabil de
constante pentru diferitele tipuri de celule.
Există un anumit punct, numit punct de restricţie R, care odată depaşit celula se
îndreapta îreversibil spre mitoză. În cultură celulele pot fi oprite în faza G1 prin limitarea
aportului nutritiv, adaus de inhibitori ai sintezei proteice etc. Nu se ştie înca ce anume
determină trecerea celulei dincolo de punctul R. Se pare că o anumită proteină U
(unstable) s-ar acumula la sfârşitul lui G1 şi ar declanşa începutul sintezei ADN.
Inhibarea sintezei proteice ar explica de ce celulela rămâne în G1 şi anume prin inhibarea
sintezei proteinei „U”.
În G1 şi atunci când există condiţii vitrege ea îşi va reduce metabolismul la
strictul necesar.
Dacă celula este privată de aport nutritiv în alte faze ale ciclului celular, atunci ea
nu supravietuieşte. Celulele oprite în dezvoltare înainte de punctul R se află în faza G0.
Un alt punct de restricţie se află spre sfârşitul fazei G2. Inhibarea sintezei proteice
în această fază împiedică celula să intre în mitoză. O proteinkinaza solubilă este activată
spre sfrşitul fazei G2 şi produce fosfolirarea proteinelor din lamina nucleară şi a hitonelor
H1. Se induce astfel dezasamblarea invelişului nuclear şi condensarea cromozomilor.
Dupa modul în care parcurg ciclul celular, celulele din corpul uman se împart în:
-celule care nu se mai divid dupa naştere, fiind oprite în G1: neuroni, celule
musculare;
-celule în diviziune rapidă: celulele maduvei hematopoietice, din epiderm, epiteliul
mucoasei intestinale, a liniei germinative spermogene;
celule având o capacitate scăzută de diviziune, în condiţii speciale se pot divide
rapid: hepatocitele, celulele din glandele endocrine.
În ţesuturile având celulele din categoria a II-a există două compartimente
celulare:
-compartimentul proliferativ;
-compartimentul neproliferativ.
Pierderile de celule mature, determină trecerea unor celule din compartimentul
neproliferativ în cel proliferativ. In compartimentul neproliferativ celulele sunt oprite în
faza G0. Celulele îşi reiau ciclul celular sub acţiunea unor substanţe mitogene ca:
criptropoina, factorii de creştere ai nervului, celulele epiteliale. Există şi factori care
inhibă diviziunile celulare: chalonele (peptidele si glicoproteine).
60

II. DIVIZIUNEA CELULARĂ

In etapa de diviziune are loc distribuirea materialului genetic la cele 2 celule fiice.
Diviziunea celulară
-directă (amitoza),
-indirectă: -mitoza,
-meioza.

1. Diviziunea indirectă
Se caracterizează prin modificări sincrone citoplasmatice şi nucleare, care duc la
distribuirea egală a materialului genetic la cele două celule fiice.
1.1. Mitoza
Acest tip de diviziune se întalneşte la toate celulele somatice, iar celulele fiice au
acelaşi număr de cromozomi ca şi celula mamă.
Durata mitozei la om este de aproximativ 60 minute. Există 4 faze ale mitozei:
-profaza: 30 minute,
-metafaza: 8 minute; există şi o etapă scurtă, prometafaza,
-anafaza: 4 minute,
-telofaza: 18 minute.
1.1.1. Profaza
In aceasta etapa au loc fenomene citoplasmatice şi nucleare caracteristice. Apare
vizibil cel de-al doilea centru celular (centrozom). Are loc apoi îndepartarea celor doi
centrozomi spre polii celulei şi formarea fusului de diviziune, format din microtubuli. La
nivelul nucleului se constată dispariţia nucleolului şi condensarea cromatimei nucleare
sub forma unui ghem numit spirem, din care apar cromozomi sub forma de bastonaşe.

30.Profaza

1.1.2.1. Prometafaza
Se caracterizează prin dispariţia invelişului nuclear şi începerea interacţiunii
cromozomilor cu fibrele fusului de diviziune. Cromozomii execută mişcări oscilatorii
61

agitate, prin care se îndreapta spre mijlocul fusului de diviziune. Complexe proteice
specializate numite cinetecori se maturează pe fiecare centromer şi se ataşează
microtubulilor fusului de diviziune (2, cinetocori/cromozom).

31.Prometafaza

1.1.2.2. Metafaza
Cromozomii sunt dispuşi la ecuatorul fusului divizionar cu axa lungă a
cromozomului perpendiculara pe axul fusului. Această dispunere se numeşte placa
metafizică, în care se produce despicarea longitudinală a cromozomilor, prin care se
despart cele două cromatide. Prin această clivare longitudinală se dublează numărul de
cromozomi (la om din 46 apar 92). Fiecare cromozom este ţinut în placa metafază de
către perechea de cinetocori şi microtubuli asociaţi cu aceştia.

32. Metafaza
62

1.1.3. Anafaza
Declanşată de un semnal specific, începe brusc prin separarea perechii de
cinetocori de pe fiecare cromozom, ceea ce face ca fiecare cromatidă să fie trasă încet
spre polul fusului de diviziune. Toate cromatidele se deplasează cu aceeaşi viteză.
Se pot distinge 2 categorii de deplasări. În anafaza A microtubulii cinetocorici se
scurtează pe măsură ce cromatidele se apropie de pol. În anafaza B, microtubulii polari
se lungesc şi cei 2 poli ai fusului se îndepartează şi mai mult.

33.Anafaza
1.1.4. Telofaza
Cromatidele fiice au ajuns la cei 2 poli şi microtubulii cinetocorici dispar.
Microtubulii polari se lungesc şi mai mult şi un nou înveliş nuclear se formează în jurul
fiecărui grup de cromozomi fiice. Aceştia îşi recapată structura din interfază şi anume de
reţea şi granule. Reapare nucleolul.

34.Telofaza
63

1.1.5. Citodiereza (citokineza)


Citoplasma se divide printr-un proces de clivare, care de obicei începe undeva în
anafază. Se observă apariţia unui şanţ care înconjoară celula la ecuator, iar în fundul
şantului se văd (la M.E. cu balciaj) cute, ceea ce denotă că membrana este trasă spre
interiorul celulei. De fapt, sub plasmalemă există un inel contractil format dintr-un
manunchi de filamente de actina care începe să se formeze în anafază. Pe masura ce se
contractă, inelul îşi micşorează diametrul (prin depolimerizarea filamentelor sale).

35.Citodiereza

Ciclul centrozomului
Centrozomul într-o celulă în interfază, se duplică pentru a forma cei 2 poli ai
fusului mitotic. In cele mai multe celule animale o pereche de centrioli este inclusă în
materialul centrozomal din care ies în afara microtubulii fusului. Intr-un anumit punct în
G1, cei 2 centrioli se distanţează unul de celalalt cu câţiva microni. In faza S apare o
pereche de centrioli fiică. Cresterea centriolului fiică este completă la finele fazei G2. La
începutul fazei M, fiecare centriol devine un centru de organizare a microtubulilor, care
se îndeparteaza unul de altul, iar la sfarşitul profazei se observă microtubulii polari, care
deja se alungesc, în timp ce astfel, cei 2 poli se depărtează tot mai mult. Astfel se
formează fusul de diviziune.
Prin mitoză se formează două celule fiice, având o cantitate de ADN egală cu
celula mamă. Se descriu 4 forme de mitoze, dupa gradul de asemanare a celulelor fiice cu
celula mamă:
1. Mitoza homoplastică (mitoza egală) – se întâlneşte numai la celulele nediferenţiate
(tinere);
2. Mitoza heteroplastică – celulele fiice sunt similare, mai mature, mai diferenţiate
decât celula mamă (mitoza de diferentiere),
3. Mitoza homoplastică (asimetrica) – una din celulele fiice seamană cu celula
mamă, cealaltă este diferită,
4. Mitoza de întinerire – celulele fiice sunt mai tinere (la limfocit).
64

Deşi nu se cunosc înca toţi factorii care pot declanşa mitoza, este general
acceptat că există 3 grupe de factori ce pot declanşa diviziunea celulară:
- generali: temperatura, lumina, hormoni, vitamine;
- intracelulari: modificarea raportului nucleo- citoplasmatic şi nucleolo- nuclear;
- intercelulari: sunt cei mai importanţi. Ex: intre celulele în stare de funcţionare,
cele uzate şi cele în stare de diviziune exista un raport bine stabilit. Dacă dispar multe
celule din locul „uzat” se declansează diviziunea celulară pentru a menţine constant
raportul între cele 3 grupuri.
Fibrele fusului de diviziune sunt formate dintr-un manunchi de circa 100 de
microtubuli pe care se afla şi proteine asociate microtubulilor. Inhibarea depolimerizării
tubulinei, cât şi blocarea polimerizarii tubulinei (tratare cu colchicina), duce la oprirea
mitozei. In cel din urmă caz, celula rămane blocată în metafază.
In fusul miotic sunt 2 tipuri de fibre: polare şi cinetocorice.
Cinetocorul este structura specializată în fusul de diviziune. La sfârşitul profazei,
pe fiecare din cele 2 feţe opuse ale centromerului se dezvoltă câte un cinetocor. La
începutul prometafazei pe cinetocor apar fibrele cinetocorice ale fusului de diviziune
formate din manunchiuri de microtubuli, ce radiază în direcţii opuse de pe cele 2 regiuni
cinetocorice ale fiecărui cromozom. Fibrele cinetocorice servesc la aşezarea în poziţie a
cromozomilor, atât în placa metafizică cât şi în timpul deplasării lor spre centrozomi în
anafază.
Deplasarea cromozomilor în anafază este rezultatul a 2 evenimente independente:
- mişcarea spre poli a fibrelor cinetocorice ce trag cu ele cromatidele ataşate;
- alungirea şi alunecarea unele peste altele, a fibrelor polare care împing cei 2 poli
îndepartandu-I unul de altul.
Deplasarea spre poli a cromatidelor se face prin depolimerizarea capetelor
negative ale microtubulilor din fibrele cinetocorice. Prin depolimerizarea tubulinei, fibrele
cinetocorice se scurtează şi astfel cromozomii sunt atraşi spre poli.
Complexul proces mitotic al organismelor superioare a evoluat treptat de la
mecanismele de diviziune ale procariotelor.
La procariote diviziunea ADN-ului şi a citoplasmei sunt cuplate în mod direct.
Când are loc replicarea ADN, cele 2 copii ale acestuia se ataşează de regiuni specializate
ale membranei plasmatice. Are loc apoi separarea acestor regiuni prin creşterea spre
interior a membranei dintre aceste 2 regiuni. Diviziunea celulei are loc între cele 2
situsuri de ataşare a ADN astfel încat în fiecare celulă fiică îşi însuşeşte un cromozom.
O dată cu evoluţia eucariotelor genomul îşi măreşte complexitatea, iar
cromozomii cresc în număr şi dimensiune. Apare deci nevoia unui mecanism mai
sofisticat pentru împărţirea cromozomilor între celulele fiice.
Este evident ca aparatul mitotic nu a evoluat deodată. La eucariotele primitive
(dinoflagelate), procesul mitotic reţine ceva din mecanismul ataşării de membrana, unde
învelişul nuclear preia şi sarcina membranei plasmatice de la bacterii. Membrana nucleară,
la celelele primitive, rămâne intacta pe întreaga durată a mitozei şi microtubulii fusului de
diviziune rămân cu totul în afara nucleului. In timp ce microtubulii fusului presează pe
partea exterioară a învelisului nuclear, acesta va deveni străpuns de o serie de
manunchiuri de microtubuli, care trec prin tunele dintr-o parte în alta a nucleului. Aceste
manunchiuri de microtubuli stabilesc astfel polaritatea diviziunii, cromatidele se
deplasează într-o parte şi alta asociate de membrana nucleară internă fără a fi ataşaţi de
65

manunchiul de microtubuli. Fusul extranuclear formează o structură rigidă în formă de


bastonaş şi are rolul de a comanda membrana nucleară definind astfel planul de diviziune.
O etapă mai avansată de evoluţie, tot cu fus de diviziune extranuclear, se
întalneşte la unele dinoflagelate mai neobişnuite. Acestea formează un grup de
protozoare care trăiesc în intestinul unor insecte. Şi în acest caz există o independenţă
între alungirea fusului divizionar şi micşorarea cromatidelor, întrucât cinetocorii surori se
îndepartează unul de altul prin creşterea membranei nucleare (de care ei sunt atasaţi)
înainte de a fi ataşaţi fusului divizionar. Numai când cinetocorii se află aproape de polii
fusului mitotic îşi primesc ei fibrele cinetocorice necesare pentru a se ataşa fusului
mitotic. Deoarece fibrele (microtubulii) fusului rămân separate de cromozomi prin (de)
membrana nucleară, fibrele cinetocorice (formate în afara nucleului) trebuie cumva să se
ataşeze de cromozomi prin membrana nucleară. După ce această ataşare a avut loc,
cinetocorii sunt atraşi spre cei 2 poli în modul obişnuit.
La drojdii, fusul mitotic apare în interiorul nucleului, fiind format dintr-un
manunchi continuu de microtubuli, care se întinde de la un pol la altul şi se alungeşte în
timpul mitozei.
66

Capitolul 5
ORGANITELE CELULARE (C. Bologa)

Toate celulele eucariote au un set de bază de organite legate de membrană.


O celulă eucariotă este subîmpărţită riguros în compartimente legate de
membrane şi distincte funcţional unul de altul. Fiecare compartiment sau organitele
celulare, conţin setul lor propriu de enzime şi alte molecule specializate, iar sistemele
complexe de distribuire îndreaptă produşii specifici de la un compartiment la altul. Pentru
a înţelege celula eucariotă este esenţial să ştim ce se petrece în fiecare din aceste
compartimente, cum se mişcă moleculele de la unul la altul şi cum organitele sunt create
şi menţinute în stare de funcţionare.
Proteinele joacă un rol central în compartimentalizarea acestor celule eucariote.
Ele catalizează reacţiile ce au loc în fiecare organit şi transportă selectiv molecule mici în
şi din aceste organite. Ele servesc de asemenea ca markeri specifici de suprafaţă pentru
aceste organite direcţionand transportul de proteine şi lipide spre organitul
corespunzator. O celulă animală conţine 10 miliarde molecule de proteine de 10 mii de
feluri, iar sinteza acestor proteine începe în citosol. Fiecare nouă proteină este trimisă
compartimentului care are nevoie de ea. Urmărind drumul proteinelor de la un
compartiment la altul se poate începe descifrarea uluitorului labirint format de reţeaua de
membrane celulare.
Multe procese biochimice vitale au loc în sau pe suprafaţa membranelor.
Fosforilarea oxidativă necesită prezenţa unei membrane semipermeabile pentru a cupla
transferul de H+ de sinteza ATP. Membranele asigură cadrul sintezei de noi componente
membranare.
Prin specializarea funcţională a membranelor intracelulare se asigură separarea
fizică a diferitelor procese care au loc în celule.

Interrelaţiile topologice ale organitelor celulare, pot fi interpretate în termeni ai evoluţiei


lor originare.
Mitocondriile şi cloroplastele posedă primul lor genom. Se crede că ele au
evoluat de la o bacterie primitivă care a fost inghiţită de o altă celula şi cu care a trăit in
simbioză. Aceasta ar putea explica de ce interiorul (lumenul) acestor organite rămane
izolat de intensul trafic vezicular care interconectează lumenul multor alte compartimente
intracelulare.
La unele bacterii ADN se află ataşat de o invaginare a membranei plasmatice
numită mezozom. Probabil că la o bacterie primitivă aceasta invaginare s-a intins până ce
a înconjurat ADN-ul lăsând însă acces liber ADN-ului spre citoplasmă. Acest inveliş s-a
desprins cu timpul de membrana plasmatică pentru a forma un compartiment nuclear
inconjurat de o membrană dublă. Datorita perilor, lumenul nucleului este topologic
echivalent cu cel al citoplasmei. Lumenul RE este in continuare spaţiul dintre membrana
nucleară internă si externă şi topologic echivalent cu spaţiul extracelular.
Această schemă evolutivă grupează principalele compartimente intracelulare in 5
seturi:
1. Nucleul şi citosolul care comunică prin porii nucleari fiind deci topologic
continue si funcţional distincte.
2. Mitocondria.
67

3. Cloroplastele (la plante).


4. Peroxizomii.
5. Reticolul endoplasmatic, aparatul Golgi, endozomii, lizozomii, al căror interior
comunică unul cu altul şi cu exteriorul celulei prin vezicule de trasnport care înmuguresc
din unele organite şi fuzionează cu alte organite. Lumenul acestor organite este topologic
echivalent unul faţă de altul şi fată de exteriorul celulei. Aceste organite pot fi privite ca
făcând parte dintr-un singur complex interconectat.
Circulaţia proteinelor are două ramuri divergente: una citosolică şi alta via
reticulului endoplasmatic.
Majoritatea proteinelor sunt sintetizate pe ribozomii citoplasmatici iar circulatia
proteinelor după sinteza se deşfasuară pe doua ramuri. O parte din ele sunt eliberate in
citosol şi conţin in secvenţa lor de AA semnale de sortare care le indreaptă spre
mitocondrii, nucleu, peroxizomi, iar altele neavând semnale de sortare rămân in citosol ca
rezidenti.
Cealalta ramură principală constă in proteine care sunt exportate (proteine de
secreţie), plus cele care rămân in RE, AG (aparat Golgi), plasmă, membrană si lizozomi.
Toate aceste proteine ajung in lumenul RE după sinteză datorită semnalului de sortare
situat de regulă langă capatul H-terminal. Unele proteine ajung in lumenul RE după
sinteză, altele rămân incluse in membrana RE ca proteine transmembranare.
Durează circa 1-2 minute pentru că o proteină eliberată în citosol sa ajungă la
organitul corespunzator şi cu asta s-a terminat calatoria lor. Pentru proteinele eliberate în
lumenul RE calatoria abia incepe. Ele sunt transportate prin vezicule care înmuguresc
dintr-o membrană şi apoi fuzionează cu alta. Durează aproape o oră până ce proteina în
cauză ajunge la destinaţie.
Proteinele se deplasează între compartimentele celulei în două feluri diferite.
Astfel, ele pot fi trecute direct prin membrane, (din citosol în exteriorul celulei), dar
necesită prezenţa unui translocator proteic în membrană. Proteina trebuie sa fie
desfasurată pentru a putea trece prin membrană (mişcarea proteinelor din citosol în RE).
A doua cale este cea prin vezicule de transport. Acestea prind un transport de
molecule din lumenul unui compartiment şi îl descarcă, în timp ce fuzionează, în alt
compartiment. Acest tip de transport are loc intre RE şi AG. Este de remarcat ca
poziţionarea feţei membranei este mentinută ca atare în timpul transportului. Orientarea
originală a proteinei membranare se menine şi în compartimentul ţinta. Este clar deci, ca
materialul solubil este transferat de la lumen la lumen.
Ambele tipuri de transport sunt riguros controlate de semnalele de sortare pe care
le conţin proteinele. Pentru transportul prin membrane, semnalul de sortare este
recunoscut de translocatorul proteic în timp ce la transportul prin vezicule proteina
transportată este recunoscută de un receptor din membrana veziculei ce se formează.
Alte vezicule transportoare par să includă orice proteină care nu are alt semnal de sortare
care să indice locul unde ar trebui sa fie transportată.
Unele semnale de sortare de pe proteine sunt recunoscute, insă cei mai mulţi
receptori complementari din membrană nu sunt. Nu se ştie, de asemenea, mai nimic
despre veziculele de transport, despre care se crede că sunt de mai multe tipuri,
corespunzatoare multor feluri de transport care trebuie efectuat. Pentru a-şi implini
misiunea, fiecare veziculă trebuie să „încarce” numai proteinele corespunzatoare. O
veziculă care transportă material de la RE la AG trebuie să excludă proteinele care rămân
în RE si va trebui sa realizeze cuplarea numai cu membrana AG şi nu cu alta.
68

1.RETICULUL ENDOPLASMATIC

Incă din secolul XlX s-au observat la microscopul optic, granulaţii bazofile în
neuroni (corpusculii lui Nissl), în hepatocit şi în pancreas. Aceste granulaţii sunt bine
reprezentate în animalele sătule şi dispar la inaniţie, ceea ce a sugerat rolul lor în sinteza
proteinelor. Astăzi se ştie că aceste zone au la bază un sistem de membrane intracelulare
cu ribozomi ataşaţi.
Reticolul endoplasmatic este un sistem complex de membrane intracelulare
organizate în tuburi şi saci turtiţi (cisterne) care strabat intreaga citoplasmă a celulei
eucariote.
Reticolul endoplasmatic poate fi:
- rugos - are ribozomi ataşaţi membranei,
- neted - nu are ribozomi ataşaţi membranei, reţea de tuburi sau canale
interconectate.
RE rugos se continuă cu foiţa externă a invelişului nuclear, iar lumenul RE cu
spaţiul perinuclear. RE neted se întinde spre periferia celulei. Cele două tipuri de RE
prezintă interconexiuni morfologice şi functionale.
RE rugos este implicat in sinteza proteinelor.
RE neted este implicat în sinteza lipidelor, este dezvoltat în celulele specializate în
sinteza lipidelor.

36. RER

Compoziţia chimică a RE a fost precizată în urma analizei biochimice a fracţiunilor de


RE după centrifugare diferenţială. În urma acesteia are loc fragmentarea RE şi fuziunea
membranelor cu formarea unor vezicule numite microzomi. În acestea se pastrează
orientarea membranei RE din celulă, faţă externă a microzomilor corespunde la faţa
citoplasmatică a RE, iar conţinutul este identic cu cel din lumenul RE. Microzomii nu
69

sunt organite celulare ci fracţiune subcelulară, obţinută prin centrifugarea omogenatului


celular ce corespunde RE.
În RE rugos se constată prezenţa riboforinelor, proteine cu rol esenţial în legarea
ribozomilor de membrana RE

O altă componentă este peptidaza semnalului. Enzima este localizată pe faţa luminală a
membranei. Semnalul este clivat când lanţul polipeptidic ajunge la 80-90 AA (40 în
ribozomi, 20 în membrană, 18-30 în semnal). Semnalul de inserţie este necesar numai
pentru legarea ribozomilor de membrană. Apoi poliribozomul este menţinut de lantul
polipeptidic ce se scurge „ca un şarpe” în lumenul RE, ca şi de interacţiunea cu
riboforinele.
Procesul de transfer vectorial înlatură necesitatea ca proteina globulară să fie
trecută prin SDL ceea ce ar fi foarte dificil. Transferul vectorial face posibilă segregarea
proteinelor de secreţie de cele lizozomale, care râman ataşate feţei luminale a RE sau de
proteinele de membrană. In cazul acestora lanţul polipeptidic rămâne încorporat în
membrana RE deoarece în lanţul polipeptidic apare o secvenţă numită semnal de oprire a
transferului vectorial care determină reţinerea proteinei în SDL. În cursul transferului
vectorial are loc glicozilarea lanţului polipeptidic. Adaosul grupărilor glucidice are loc pe
faţa luminală a membranei RE. Gruparea glucidică este ataşată de NH2-ul asparaginei.
Precursorul oligozaharidic preformat este transferat pe NH2 de la Asn intr-o singură
etapă. Procesul are loc adesea chiar în timp ce lanţul polipeptidic este sintetizat. Restul
de Asn apare în secvenţa Asn-X-Ser sau Asn-X-Thr (X-orice aminoacid în afara de
proteine). Aceste doua secvente functionează ca semnale pentru glicozilarea N-legată.
Ele se întâlnesc mult mai rar în glicoproteine decât în proteinele citoplasmatice
neglicozilate. Selecţia conformaţională a făcut ca glicozilarea să se facă numai pe aceste
secvenţe deoarece glicozilarea în prea multe locuri ar fi deranjat împachetarea lanţului
polipeptidic.
Oligozaharidul precursor este reţinut în membrana RE de un lipid special numit
dolicol şi legat de acesta printr-o legatură macroenergetică pirofosforică, care pune la
dispozitie energia necesară reacţiei de glicozilare. Oligozaharidul este construit după
glucid pe acest lipid legat de membrană inainte de a fi transferat pe Asn. UDP-Glc, UDP-
Gal si GDP-Man din citoplasmă îşi donează glucidul dolicolului. Oligozaharidul este
transferat pe restul de Asn de către glicozim-transferază, enzima legată de membrana RE.
Membrana RE efectuează şi alte modificări ale lanţului polipeptidic ca de
exemplu:
-scindări proteolitice,
-formări de legaţuri –S-S-,
-modificări ale lanţurilor laterale ale aminoacizilor.
Funcţia specifică a reticolului endoplasmatic neted.
RE neted este foarte dezvoltat în celulele unde sinteza lipidelor este activă:
celulele din corticosuprarenală şi gonade care produc hormoni-steroizi cât şi cele din
mucoasa intestinală. Din lipidele alimentare scindate la acizi graşi, mono şi digliceridele
se sintetizează în RE neted tricliceridele în forma de chilomicroni (picături de grasime).
În ficat RE neted are două funcţii importante:
-degradarea glicogenului hepatic.
70

Sub acţiunea fosforilazei din glicogen (G-l-T, G-6-P) se obţine Glc-l-P şi apoi sub
acţiunea glucoizomerazei se obţine Glc-6-P care sub acţiunea glucozei-6-fosfatazei din
RE trece în lumenul RE şi apoi în sânge.
-detoxificarea: metabolizarea substanţelor endogene sau exogene (medicamente,
toxice, poluanţi). Au loc reacţii de oxidare, reducere, hidroliză sau conjugare (legare de
acidul glucuronic). Acest gen de reacţii au loc şi la metabolizarea sărurilor biliare,
steroizilor, degradarea hemoglobinei şi medicamentelor (conjugarea cu acidul
glucuronic).
Cele mai multe reacţii de detoxifiere sunt oxidări efectuate într-un sistem
enzimatic microzomal care utilizează NADPH şi O2 ca substrat. Aceste enzime se
numesc oxidaze cu funcţiuni mixte. Enzima principală este citocromul P150 şi leagă atât
substratul cât şi O2 trecând unul din oxigeni substratului iar celalt oxigen formează cu
2H+ apa. Electronii sunt furnizaţi citoromului P150 de catre NADPH prin lanţul
transportator de electroni asociat RE. Din acest lanţ fac parte flavo-proteine şi
citocromul b5. Flavoproteinele transferă elecroni de la NADH sau NADPH la citocromul
b5. Enzimele lanţului transportor de electroni microzomali sunt proteine legate de
membrană. Hidroxilările efectuate asupra substratelor liposolubile au rol nu numai in
detoxifieri ci şi în biosinteza colesterolului, hormonilor steroizi, acizilor biliari. Membrana
RE conţine enzime care initiază sinteza colesterolului. Clivarea catenei laterale şi
hidroxilarea la C11 are loc în mitocondrii însă hidroxilarea la C21 se face în RE neted.
Glucuroniltransferaza din RE are rol esenţial în secreţia bilirubinei. Bilirubina
indirectă, puţin solubilă ajunge din sange în hepatocite, unde se transformă în bilirubină
directă solubilă care se elimină prin bilă.
Funcţiile reticolului endoplasmatic rugos.
-Sinteza proteinelor.
RE rugos este bine dezvoltat în pancreasul exocrin, hepatocite, neuroni.
Ribozomii se leagă prin subunitatea 50 S de membrana RE prin formarea
primelor 18-30 legaturi peptidice
Semnalul de imersie apare la toate proteinele precursorilor ribozomali langă
capătul N-terminal
Funcţii comune ale RE rugoz şi neted.
1.RE este un „aparat circulator intra-citoplasmatic” vehiculând în toate celulele
multă substantă. Pe langă transportul prin lumen, fluiditatea membranei face ca în planul
membranei sa aibă loc difuziunea proteinelor şi lipidelor care ajung astfel la alte
compartimente celulare: membrana nucleara, aparat Golgi.
2.RE joacă şi un rol de suport mecanic şi de compartimentare a citoplasmei.
3.Membrana RE realizează schimburile dintre matricea citoplasmatică şi lumenul
reticolului prin difuziune şi transport activ. Există gradiente ionice transmembranare şi
potential de membrană. Acestea au rol esenţial în reticolul sarcoplasmatic din muşchi,
care conduc excitaţia de la plasmalemă la miofilamente.
4.Sinteza fosfolipidelor are loc cu ajutorul enzimelor localizate în membrana RE
având centrul activ spre citoplasmă. De aici devine glicorolfosfat. Din doi acizi graşi şi
glicerol fosfat se formează acid fosfatidic, care este încorporat în monostratul
citoplasmatic al membranei RE şi apoi supus modificarii la capate pentru a genera
celelalte fosfolipide de membrane, exceptie făcând fosfatidil glicerolul. Deci, sinteza
lipidelor este asimetrică.
71

5.Biogeneza membranelor şi a organitelor celulare este o funcţie esentială a RE.


Unele componente pot ajunge la alte membrane prin difuziune în planul membranei insă
majoritatea componentelor organitelor celulare ajung la destinaţie prin vezicule de
transport. În mod continuu membrana RE creşte prin sinteza componentelor sale
(proteine, lipide). Apoi se fragmentează generând vezicule de transport care ajung la alte
organite celulare sau direct în plasmalemă. RE joacă rolul cheie în biogeneza tuturor
membranelor celulare. Ca urmare a fisiunilor continue de membrane în care se pastrează
orientarea luminală sau citoplasmatică a componentelor membranei se crează în celulă
spaţii echivalente topologic: spaţiu perinuclear, lumenul RE, lumenul veziculelor de
transport al AG, interiorul lizozomilor, al veziculelor de secreţie şi interiorul celulei.
În acelaşi timp, având în vedere modul asimetric în care se desfasuară sinteza
lipidelor şi proteinelor (glicozilarea) în RE, se inţelege de ce asimetria este apoi transmisă
tuturor membranelor celulare prin vezicule de transport.
Mitocondriile fac excepţie în privinţa miogenezei lor prin faptul ca ele primesc
fosfolipidele prin proteine de transfer a fosfolipidelor. Fosfolipidele sunt transportate de
la membrana RE la mitocondrii de către aceste proteine de transfer. Proteinele
mitocondriale sunt în majoritate sintetizate pe poliribozomi citoplasmatici şi apoi sunt
trecute prin membrana mitocondrială prin transfer direct şi unde anumite secvente de
aminoacizi servesc ca semnale de inserţie.
Aplicaţii medicale.
Este bine ştiut că RE neted poate prolifera mult în condiţiile creşterii nevoii de
metabolizare a substanţelor străine. Administrarea de fenobarbital duce la creşterea
marcantă a RE neted. Inductia enzimelor microzomale sub acţiunea medicamentelor are
importante aplicaţii în practica medicală. Ploriferarea RE sub acţiunea unui medicament
creşte capacitatea RE de a metaboliza şi alte medicamente care se metabolizează în RE
este necesara ajustarea dozelor administrate spre a evita ineficacitatea tratamentului.
Este posibil ca la administrarea a doua medicamente care se metabolizeaza în RE
unul sa-l inhibe pe celalalt şi invers. S-a constatat că alcoolul prin ingestie cronică
accelerează metabolizarea medicamentelor însă prin ingestie acută se produce inhibarea
metabolizarii medicamentelor.
S-a constatat ca la unele anestezice generale produc la cei operaţi inductia
enzimelor microzomale de detoxifiere. Unii agenţi carcinogeni activează sinteza unui
citocrom P448 care induce carcinogeneza.
RE prezintă aspecte diferite în funcţie de starea functională a celulei. Cand sinteza
proteică este activă predomină RE rugos. În stare de inanitie predomina RE neted.
Citoplasma se colorează cu coloranţi acizi în roşu-eozinofilie citoplasmatică.
Toate leziunile toxice într-un organ sau ţesut se repercutează asupra RE.
Toxicele modifică morfologia RE ajutând la stabilirea diagnosticului în practica medico-
legala.
72

2. APARATUL GOLGI

Aparatul Golgi (AG) sau complexul Golgi reprezintă o colecţie de saci turtiţi
(cisterne aplatizate) ce se aseamană cu un turn de farfurii, puse una peste alta.
AG este format din 3 elemente esenţiale:
1.Partea principală este reprezentată de un număr variabil de saci turtiţi, uşor
curbaţi, asezaţi langă nucleu şi centrioli. In majoritatea celulelor există 5-11 cisterne.
Dacă au forma curbată, deobicei partea convexa priveşte spre nucleu şi RE rugos, cea
concavă spre suprafaţa celulei. Faţa convexă se numeşte „cis”, iar cea concavă ‘trans”.
2.Intre faţa cis şi nucleu se observă vezicule mici care se desprind de RE şi apoi
fuzionează cu sacii proximali ai AG. Din sacii distali cât şi din extremitaţile lor se
desprind vezicule (0.3-3 microni) de secreţie ce işi vor varsa conţinutul în exterior prin
exocitoză. De la periferia sacilor se pot forma lizozomii primari.
3.Regiunea celulară în care se află AG este aglomerată, cu multe vezicule şi are
aspect fibrilar-granular. Există deosebiri morfologice între cis şi trans a AG. Sacii din
zona cis au membrana mai subţire 6 nm, iar cei din zona trans au membrana mai groasă-
10 nm.

37. Complexul Golgi schema


73

38. Complexul Golgi schema

39. Complexul Golgi

Prin metode histochimice s-a aratat prezenţa enzimelor în sacii Golgi. Enzimele
caracteristice plasmalemei, 5^-nucleotidaza se afla la periferia sacilor în regiunea mai
dilatată. Există şi o heterogenitate enzimatică a sacilor, nu numai în ceea ce priveste
polaritatea ci şi în aceaşi cisternă de la centru faţă de periferie.
Funcţiile AG. : concentrarea produşilor sintetizaţi în RE, prelucrarea prin procese
biochimice şi sinteza de noi componente, sortarea produşilor de secreţie, ambalarea lor
sub forma de vezicule şi transportul acestora spre plasmalemă.
Concentrarea produşilor de secreţie- după sinteza lor în RE aceştia sunt
concentraţi în vezicule de secreţie care se desprind pe faţa trans (pancreasul exocrin) sau
la periferia sacilor Golgi. Concentrarea lor are loc prin formarea unor agregate prin
interacţiunea între produşii de secretie şi complexe proteine-polipeptide cu sarcină
contrară, se produce scăderea activităţii osmotice şi a apei din compartiment. Ionii de
Ca2+ pot participa şi ei la interacţiunile hidrostatice.
Prelucrarea biochimică a produşilor de secreţie implică mai multe etape:
-conversia pro-proteinelor în proteine de secreţie prin scindări proteolitice, se
formează:
-proalbumină-albumină,
74

-proinsulină-insulină,
-proparathormon-parathormon.
-glicozilarea terminală a proteinelor: oligozaharidul deja legat de gruparea amino
a Asn sufera în continuare o serie de modificări prin îndepartarea resturilor de Glc şi o
parte din Man adăugându-se Gal, GleNac, NANA sau Fuc. Scindarea Man de catre alfa-
manozidază are loc în sacii Golgi cis, adaosul de GlcNac se face in sacii centrali sub
acţiunea glicozil-transferazei, iar legarea Gal în lanţ are loc în zona trans.
Oligozaharidele cu multă Man nu mai primesc noi glucide în AG. Oligozaharidele
complexe conţin mai mult de două resturi de Glc-Nae decât originalul sintetizat în RE
plus resturi de Gal şi NANA. Prinderea de noi glucide în AG se face sub acţiunea unor
glicozil-transferaza.
Aceste glucide (UDP-Gal, UDP-GleNac) sunt transportate în lumenul AG, într-un set de
transportori legaţi de membrană.
Prelucrarea care generează lanţurile complexe de oligozaharide urmează o cale
extrem de ordonată. Dacă un oligozaharid anume rămâne bogat în manoză sau este
prelucrat mai departe depinde în mare masură de configuraţia sa pe molecula proteinei de
care este ataşat. Dacă oligozaharidul esteric accesibil enzimelor de procesare din Golgi,
poate fi foarte labil şi acesta să ajungă la o forma complexă sau dacă este inaccesibil, este
posibil să ramană bogat în manoză.
Care este scopul glicozilarii N-legate?
Există o diferentă importantă între constituiea unui oligozaharid şi sinteza altor
macromolecule ca ADN, ARN şi proteine. În timp ce acizii nucleici şi proteinele sunt
copiate după o matriţă intr-o serie de etape identice.
Care se repetă utilizandu-se aceleaşi enzime. Lanturile comprexe de carbohidraţi necesită
o enzimă diferită pentru fiecare etapă, fiecare produs fiind recunoscut ca substrat unic
pentru fiecare enzimă din serie. Având în vedere complicatele căi de sinteză a lanturilor
de oligozaharide, care probabil că au parcurs o lungă evoluţie, se pare că oligozaharidele
glicolipidelor şi glicoproteinelor au funcţii importante care insă în cea mai mare parte au
rămas încă necunoscute.
Glicozilarea N-legată se intâlneşte la toate eucariotele, însă se pare ca lipseşte la
bacterii. Deoarece una sau mai multe lanţuri oligozaharidice N-legate sunt prezente pe
cele mai multe proteine, s-a crezut mai demult că aceste oligozaharide sunt implicate în
transportul proteinelor prin Re şi AG. Blocarea unor etape în procesul de glicozilare, nu
afectează transportul proteinelor cu exceptia transportului spre lizozomi. Deşi unele
proteine nu se pliază corect în absenţa lanturilor oligozaharidice ataşate de ele şi precipită
în RE nemaifiind transportate, cele mai multe proteine işi pastrează activitatea biologică
chiar dacă nu sunt glicozilate.
Se pare că prezenţa oligozaharidelor face ca multe glicoproteine să fie mai puţin
susceptibile la proteoliză, acest lucru realizandu-se prin impiedicarea esterică, adică
proteaza nu are acces uşor la lanţul polipeptidic datorită prezenţei oligozaharidelor.
Se poate şi ca foarte demult oligozaharidele să fi permis celulei eucariote
ancestrale, să posede un inveliş flexibil care să-i permită schimbarea formei cât şi
mişcarea. De atunci aceste structuri s-au modificat căpătând alte funcţii.
Alte proteine sunt glicozilate prin legare de OH-ul serinei sau treoninei, deci sunt
O-legate. Sinteza lanţurilor oligozaharidice O-legate, are loc sub acţiunea unor glicozil-
transferaze care utilizează glucidele activate prin legare de nucleotide pentru a le prinde
75

"bucată cu bucată" de proteine. De obicei GlcNAc este prins primul de la polipeptidic


după care urmează un numar variabil de resturi glucidice (5-12).
Cele mai glicozilate proteine sunt proteoglicanii. Glicozilarea are loc în AG unde
unităţi dizaharidice repetitive sunt legate de un miez de Xiloză-Gal-Gal, care la randul lui
este legat de serina.
Mulţi proteoglicani sunt secretaţi în exterior servind drept componente ale
matrixului extracelular, pe cand alţii rămân ancoraţi în membrana plasmatică.
Glucidele care formează lanţul oligozaharidic, sunt esterificate cu grupe sulfat în
AG, căpătând astfel o sarcină negativă. Sulfatul este pus la dispoziţie de donorul de
grupări sulfat, 3`- fosfoadenozin, 5` - fosfosulfat (PAPS) care este transportat din citosol
în lumenul AG. O modificare mai fină ce are loc în AG, priveşte transferul gruparii sulfat
din PAPS pe gruparea OH a anumitor resturi de Tyr din molecula proteică. Tirozine
sulfatate sunt adesea gasite în proteine, secretate uneori în domeniul extracelular al
proteinelor membranare.
- glicozilarea lipidelor - în special a cerebrozidelor şi gangliozidelor se realizează
(activ în creier şi rinichi) prin glicoziltransferaze specifice.
sulfatarea - are loc în AG sub actiunea sulfotransferazelor
Prin aceste reacţii AG joacă un rol esential în sinteza mucopolizaharidelor şi
gangliozidelor.
- sortarea şi segregarea produsilor de secreţie - in special separarea acestora de
enzimele lizozomale şi ambalarea lor în membrane compatibile de a fuziona cu
plasmalema.
Prin toate aceste funcţii AG joacă rolul central în secreţia celulară. El nu este o
simplă staţie de îmbuteliere, ci intervine activ în modificarea produşşilor sintetizaţi în RE.
Întâi are loc o segregare a enzimelor lizozomale de ceilalţi produşi de secreţie.
Enzimele lizozomale care conţin ca grupare terminală pe lanţul oligozaharidic Man-6-P,
sunt recunoscute de un receptor specific din membrana RE şi a AG şi segregate în zona
trans, de unde se desprind vezicule îmbracate în clatrină.
-transportul (sub forma de vezicule) în celulă. Este o alta funcţie importantă a
AG. Astfel, AG primeşte vezicule de la RE, le modifică conţinutul şi le expediază spre
plasmalemă pentru a-şi elimina încărcătura în exterior prin exocitoză.
AG este implicat în reciclarea membranelor (sugerat de G. Palade încă din 1959).
Astfel după exocitoză are loc o endocitoză şi în aşa fel suprafaa celulei rămane constantă.
Suprafaţa membranei celulare este „curăţată de impurităţi” cu ajutorul enzimelor
hidrolitice. Receptorii de membrană pot fi, astfel modificaţi prin reglicozilare, sulfatare
etc. şi refolosiţi.
AG este implicat şi în biogeneza membranelor. Astfel, proteine integrale de
membrană (sintetizate în RE rugos) sosesc la AG pe calea veziculelor, iar după maturare
(glicozilare terminală) se îndreaptă spre membrana plasmatică sub forma de vezicule care
cedează acesteia proteine şi lipide.
Prin urmare, celula posedă mai multe tipuri de trafic intracelular de membrane în
multiple direcţii, care toate implică AG ca o staţie centrală. AG este deci o „companie de
producţie şi transporturi” în care containezarea şi directionarea este numai un aspect,
căci modificările de structură a componentelor transportate sunt esenţiale. Este de
remarcat caracterul heterogen al AG, chiar în acelaşi sac , ale cărui porţiuni mai dilatate
sunt rampele de sosire şi plecare ale veziculelor dinspre şi spre destinaţii bine precizate.
Este surprinzător cum se poate menţine individualitatea tuturor membranelor celulare
76

(exprimate in diferenţe de compoziţie chimică) în ciuda repetatelor fuziuni de membrane.


Mecanismele prin care se menţine specificitatea diferitelor compartimente celulare şi ale
direcţionării membranelor altor componente în endo şi exocitoză, reprezintă azi unul din
cele mai importante domenii de cercetare ale biologiei moleculare.

Rezumat

AG primeşte noile proteine şi lipide sintetizate în RE şi le distribuie membranei


plasmatice, lizozomilor şi veziculelor secretoare.
AG este o structură polarizată formată din cisterne înconjurate de mai multe
vezicule mici. Cisternele sunt organizate într-un sistem secvential de compartimente de
prelucrare numite cis, median şi trans. Proteinele îndreptate spre membrana plasmatică,
lizozomi sau vezicule secretoare, trec de la o cisternă la alta în sensul cis-trans, până
ajung la trans Golgi de unde se indreaptă spre ţinta finală într-un anumit tip de veziculă.
În AG are loc glicolizarea proteinelor şi lipidelor. Oligozaharidele N-legate sunt
prelucrate pentru a se îndeparta Glc şi unele resturi de Man (cu care au venit din Re şi li
se adugă alte glucide GlcNAc, Gal, NANA). Oligozaharidele O-legate intră în
compoziţia proteoglicanilor, care sunt sintetizaţi tot în AG. De asemenea, sulfatarea
glucidelor din glicoproteine sau a unor resturi de Tyr are loc tot în AG.
77

SECREŢIA CELULARĂ

Secreţia este una din activităţile multor celule. Organismele unicelulare utilizează
această cale pentru eliminarea deşeurilor provenite din activitatea metabolică. La
organismele superioare, multe din structurile extracelulare provin prin secreţie:
componentele matricii extracelulare, fibrele proteice pe care se depun săruri de Ca în os,
cuticula artropodelor etc.
Există celule specializate în secreţii:
-celulele glandelor endocrine;
-celulele din epiteliul căilor respiratorii şi tractului digestiv, care secretă
glicoproteine şi mucopolizaharide
-neuroni – secretă neurotransmiţători;
-celulele hepatice – secretă albumina şi alte proteine serice.
Experienţe cu atomi radioactivi au demonstrat (pe ţesut pancreatic) secvenţa prin
care proteinele sintetizate în RE rugos se deplasează spre AG şi apoi prin vezicule de
secreţie ajung la plasmalemă. Pancreasul exocrin secretă un numar mare de enzime
digestive şi zimogene (enzime inactive care sunt activate ulterior prin proteoliză limitată):
amilaza, lipaze, nucleaze, chimotripsinogen, tripsinogen, pepsina etc). veziculele care se
desprind din sacii AG sunt la inceput imature si se numesc vezicule de condensare, care
prin eliminarea apei devin vezicule de secreţie mature (granule de zimogen). Cocentrarea
se realizează prin interacţiuni electrostatice a enzimelor, încărcate pozitiv cu
proteoglicani, încărcaţi negativ.

40 . Celule din acinul pancreatic


78

41. Secretia celulară, Formarea granulelor de zymogen si exocitoza

În cazul secreţiei de insulină, aceasta formează un complex cu metale şi


cristalizează ceea ce duce la scaderea presiunii osmotice şi la eliminarea apei din vezicule.
Exocitoza în celulele pancreasului exocrin este indusă pe cale nervoasă (acetilcolina) sau
hormonul colecistokinina.
Veziculele sunt deplasate de microtubuli spre periferia citoplasmei. Aici reţeaua de
microfilamente opreşte înaintarea veziculelor de secreţie. Prin stimularea celulei se
modifică structura reţelei periferice de microfilamente, permiţându-se astfel exocitoza.
Ionii de Ca sunt cei care stimulează activitatea microtubulilor şi microfilamentelor.
Creşterea ionilor de Ca intracelular duce la activarea structurilor contractile
citoplasmatice şi la descărcarea conţinutului veziculelor în exteriorul celulei. Glucoza
inhibă ieşirea ionilor de Ca din celula, menţinând astfel fluxul exocitozei. Nucleotidele
ciclice cAMP şi cGMP sunt de asemenea implicate în controlul secretiei celulare. Ele
actionează prin modificarea permeabilităţii membranelor mitocondriale pentru Ca2+,
reglând astfel nivelul Ca2+. De asemenea, acţionează prin modificarea fosforilării şi
defosforilării proteinelor.
In mod normal, Ca2+ este sechestrat în mitocondrii şi astfel în citoplasmă există o
cantitate mică de Ca2+. Nucleotidele ciclice induc creşterea permeabilităţii pentru Ca2+
a membranelor mitocondriale şi astfel creşte concentraţia citoplasmatică a ionilor de Ca.
Hepatocitul are o dublă secreţie: albumina şi alte proteine sunt secretate în
plasma sanguină, iar alte proteine în capilarele biliare. Albumina serica urmează calea: RE
rugos, RE neted, AG, vezicule de secreţie, plasmalema. Alte proteine serice trec din
plasmă în bilă prin vezicule transcelulare. Prin transcitoză componenta secretorie a IgA
ajunge din plasmalemă sinusoidală la plasmalema biliară, în timpul transportului este
convertită din proteina de membrană în proteina solubilă, secretată prin bilă.
79

3.LIZOZOMII

Sunt vezicule intracelulare, care conţin cca. 40 enzime hidrolitice de pH acid.


Rolul acestora este de a digera materiale patrunse în celulă, porţiuni din citoplasma
proprie sau materiale de secreţie celulară. Aceste enzime includ: nucleaze (Rnaza,
Dnaza), proteaze (catepsina, colagenaze), fosfataze, glicozidaze (alfa-glicozidaza, alfa-
manozidaza, beta-galactozidaza, beta-glucuronidaza), lipaze, fosfolipaze, sulfataze.
Lizozomii posedă pe langă acest set unic de enzime şi o membrană foarte
particulară. Membrana lizozomală conţine proteine de transport, care permit produşilor
de digestie să iasă din lizozomi pentru a fi excretaţi sau reutilizaţi pentru alte sinteze.
Conţine de asemenea o pompă de H+ care utilizează energia din ATP pentru a introduce
protoni în lizozomi, menţinând astfel pH-ul în jurul valorii de 5. Cele mai multe proteine
din membrana lizozomului sunt puternic glicozilate, ceea ce le protejează de atacul
proteazic.

42.Lizozom primar

Pe masura ce produşii de digestie părăsesc lizozomul, acesta îşi micşorează


volumul, ceea ce produce învaginarea membranei lizozomale cu formarea unor vezicule
care apoi sunt digerate în interior. Aceste vezicule mici, ce se văd la E.M. în interiorul
lizozomilor secundari se numesc corpi multiveziculari. In cazul celulelor care nu se divid
lizozomii care mai păstrează resturi nedigerate se numesc lizozomi tertiari sau corpi
reziduali, şi se acumulează cu vârsta formand granule de lipofucsina (incluziuni de
pigment).
80

Uneori enzimele lizozomiale vărsate în afara celulei produc efecte proteolitice.


Prin acest mecanism osteoclastele digeră ţesutul osos.

43.Heterofagolizozom

44.Autofagolizozom
81

45. Lizozom tertiar

Se pune acum intrebarea: cum sunt proteinele lizozomale recunoscute şi selectate


cu acurateţea cerută? Aceasi intrebare poate fi pusă şi pentru alte procese de sortare
mediate de vezicule. La nivel molecular, răspunsul la această întrebare se cunoaşte doar
într-un singur caz-cel al hidrolazelor lizozomale. Acestea posedă un marker unic sub
forma grupărilor manoză-6-fosfat (M-6-P) care sunt adăugate la oligozaharidele N-legate
de pe proteinele lizozomale. Aceasta reacţie are loc în cis Golgi. Proteinele receptor
pentru M-6-P se îngrămădesc în membrana veziculelor îmbrăcate în clatrină. O mică
parte din aceşti receptori se află şi în plasmalema unde funcţionează ca receptori de
mediere a endocitozei pentru enzimele lizozomale care au scapat în mediul extracelular.
Receptorii pentru M-6-P sunt circulaţi de la AG la lizozomi şi retur fiind astfel reciclaţi.
Ataşarea mai multor grupuri M-6-P la enzimele lizozomale amplifică semnul de sortare.
La pH acid din lizozomi, enzimele lizozomiale pierd gruparea fosfat M-6-P.
Implicaţii în patologie.
Există defecte în funcţia lizozomilor legate de fuziunea lizozomilor primari cu
veziculele de endocitoză. Astfel uneori fuziunea este inhibată când fagozomii conţin în
interior bacterii vii (BK sau lepră) sau toxoplasmoză. In acest fel organismele patogene
distrug celulele care le-au fagocitat şi invadează ţesutul producând boala. Alteori
fuziunea lizozomilor primari cu veziculele endocitate are loc prematur, înainte ca
membrana plasmatică să fi inclus veziculele de fagocitoză. Astfel, conţinutul lizozomal se
varsă în exterior ducând la inflamarea ţesutului. Asemenea cazuri apar în reumatism şi
artrita gutoasă. Colchicina, substanţa utilizată în tratamentul gutei, produce inhibarea
fuziunii lizozomale cu veziculele de endocitoză. Aceasta substanţă acţionează asupra
microtubulilor care sunt implicaţi în deplasarea lizozomilor.
82

În mucoviscidoză enzimele lizozomale nu posedă M-6-P şi deci nu sunt


transportate de la AG la lizozomi ci sunt vărsate în exterior de unde nu pot fi recaptate
deoarece în plasmalemă receptorii pentru M-6-P nu recunosc proteinele fără M-6-P.
Cauza acestei anomalii se datoreşte absenţei GleNac-fosfotransferazei care
produce fosforilarea Man în cis Golgi. Nefăcându-se fosforilarea manozei enzima nu este
segregată în veziculele cu clatrină şi oligozaharidul este în continuare prelucrat în AG
median şi transportat pentru a rezulta forma complexa cu GlcNac, Gal şi acid sialic. Prin
urmare fosforilarea Man în cis Golgi impiedică prelucrarea oligozaharidului pentru a se
ajunge la forma complexă cu acid sialic la capat.
Alte defecte în funcţia lizozomilor privesc careaţa unei enzime lizozomale.
Acestea sunt incluse în categoria bolilor genetice numite tezaurizmoze lizozomale.
Absenţa unei hidrolaze duce la acumularea în celulă a substratului acelei enzime şi deci la
compromiterea funcţiei celulei. Organele cel mai des afectate sunt: creierul, ficatul şi
splina.
Boli tezaurizmoze: Gaucher, Niemann-Pick, Tay-Sachs.
In cazurile de necroză celulară se distrug lizozomii iar în sange se poate detecta
prezenta enzimelor lizozomale. Se poate astfel pune diagnosticul de necroză hepatică sau
miocardică.
83

4.PEROXIZOMII

Ultrastructură, funcţii, implicaţii biomedicale


Peroxizomii sunt organite celulare care au capacitatea de a produce şi
descompune apa oxigenată. La sfarsitul anilor 50, de Duve şi colaboratorii săi au izolat o
fracţiune subcelulară bogată în catalază şi D-aminoacidoxidază.
Peroxizomii au formă specifică sau ovală, cu dimensiuni de 0.5-1 microni, au o
singură membrană care înconjoară o matrice cu aspect granular. La unele celule în
matrice se observă o zonă centrală densă, numită miez cristaloid (uratoxidază).
Proteinele din membrana peroxizomilor sunt produse în RE, iar enzimele
(catalaza şi uroxidaza) sunt sintetizate în citosol.
Mulţi peroxizomi pot rămâne ataşaţi de RE neted.

46.Peroxizomii
84

Peroxizomii sunt compartimentele principale de utilizare a O2. Conform unei


ipoteze peroxizomul este relicva unui organit străvechi care făcea metabolizarea
oxigenului în celulele eucariote primitive. Când oxigenul produs de bacteriile
fotosintetice s-a acumulat în atmosferă a devenit foarte toxic pentru cele mai multe
celule. Peroxizomii au intervent probabil la scăderea concentraţiei de oxigen în acele
celule şi în acelaşi timp au exploatat receptivitatea sa chimică pentru a realiza reacţii
oxidative folositoare. Apariţia şi dezvoltarea mitocondriei a redus mult din importanţa
activităţii peroxizomilor deoarece multe din aceleaşi reacţii care se desfăşurau în
peroxizomi fără a produce energie au ajuns în mitocondrii să fie cuplată de formarea
ATP-ului prin fosforilarea oxidativă. Reacţiile oxidative din peroxizomii de astazi sunt
acelea care au rămas utile în ciuda prezenţei mitocondriilor.
Exista enzime în peroxizomi care utilizează oxigenul molecular pentru a extrage
hidrogen de pe anumite substrate organice într-o reacţie care produce apa oxigenată.
RH2 + O2 = R + H2O2
R - substrate organice: amonoacizi, mediatori chimici.
Apa oxigenată este utilizată de alte enzime (peroxidaze) pentru a oxida o serie de
substraţe ca fenoli, amine aromatice, foraldehidă, alcooli.
R`H2 + H2O2 = R` + 2 H2O
Acest tip de reacţii oxidative sunt foarte importante în ficat şi rinichi, unde are loc
detoxifierea diferitelor molecule toxice care pătrund în sânge. Aproape 50% din alcoolul
pe care îl bem este oxidat la CH3CHO pe aceasta cale. Dacă H2O2 este în exces, atunci
aceasta este descompusă de catalază.
Peroxizomii se adaptează remarcabil condiţiilor de mediu. În drojdiile crescute pe
glucoză peroxizomii sunt mici, pe când la cele crescute pe H3OH aceştia sunt foarte mari
fiind activi în oxidarea alcoolului. Când sunt crescute pe acizi graşi apar peroxizomi mari,
care degradeaza acizii graşi la CH3-CO-CoA.
Peroxizomii au roluri importante la plante. Un tip de peroxizomi care se află în
frunze catalizează oxidarea unui produs secundar al reacţiei care fixează CO2 în
carbohidraţi, proces numit fotorespiraţie, deoarece utilizează O2 şi elibereză CO2. Un alt
tip de peroxizomi se află în seminţele care germinează şi catalizează degradarea acizilor
graşi pentru a fi convertiţi în glucide, necesare plantei în creştere. Reacţiile au loc în
ciclul glioxilatului. Două molecule de acetil-CoA urmează acidul succinic, care este apoi
convertit la glucoză. Acetil-CoA este transportată de la peroxizomi la mitocondrii, unde
fie intră în ciclul Krebs, fie participă la alte biosinteze. 1/5 din totalul oxidării acizilor
graşi are loc în peroxizomi, restul având loc în mitocondrii. În peroxizomi se oxidează
acizii graşi cu lanţ lung de atomi de C, pe când cei cu lanţ scurt (cca. 6 atomi de C) se
oxidează în mitocondrii.
Peroxizomii sunt implicaţi şi în sinteza plasmalogenilor. Aceştia seamană cu
fosfolipidele, însă acizii graşi sunt legaţi de glicerol prin legaturi eterice. Plamalogenii
intră în proportie de 10% în compoziţia unor membrane, importanţa lor rezultând din
faptul că în sindromul Zellweger, în care lipsesc peroxizomii, au loc grave tulburari
cerebrale, şi renale.
85

Implicatii medicale

Peroxizomii lipsesc in sindromul Zellweger, observat la nou-nascuţi, fapt care


arată hipotonie severă, acumulări de lipide în creier, hepatomegalie cu ciroză, chisturi
renale, anomalii scheletice. Aceste fenomene conduc la moartea copilului inainte de
varsta de 12 luni.
In adrenoleucodistrofii, boli genetice letale caracterizate prin distrugerea
progresivă a substanţei albe din creier şi a corticosuprarenalei s-a constat o diminuare a
funcţiei peroxizomilor de oxidare a acizilor graşi cu lanţ lung de atomi de carbon, de
Duve arăta că există o legatură între activitatea peroxizomilor şi cancer. Astfel, s-a
observat că la animalele cu tumori activitatea catalazică hepatică este foarte scazută.
Peroxizomii lipsesc cu totul în tumorile cu creştere rapidă. Ei apar insă în număr mare în
hepatita virală sau după administrarea indelungată a medicamentelor care scad lipemia.
L si D-aminoacid oxidazele sunt localizate în peroxizomi şi degradează prin
dezaminare D şi L-aminoacizi.
L-aminoacid + H2O + E-FMN = alfa-cetoacid + NH3 + E-FMNH2
D-aminoacid + H2O + E-FAD = alfa-cetoacid + NH3 + E-FAOH2
E-FMNH2 + O2 = E-FMN + H2O2
E-FADH2 + O2 = E-FAD + H2O2
86

5.MITOCONDRIILE

Sunt organite celulare specializate în producerea de energie necesară activităţilor


celulare. Energia eliberată prin oxidarea unor substanţe este convertită în energie chimică
prin procesul de fosforilare oxidativă.
Plantele posedă în plus şi cloroplastele care captează energia luminii şi o
transformă în energie chimică prin procesul de fotosinteză. La eucariote, reacţiile
producătoare de energie sunt efectuate de sisteme enzimatice localizate în membrana
plasmatică.
Energia eliberată prin oxidarea completă a glucozei, permite sinteza a 36
molecule de ATP, în timp ce degradarea prin glicoliză anaerobă a glucozei produce
numai 2 molecule de ATP.
Calea comună prin care cloroplastele şi mitocondriile adună energie necesară
activităţii biologice operează printr-un proces numit fosforilare oxidativă. Ea începe
atunci când donori puternici de electroni işi trec unul altuia „electroni de energie înaltă”.
De-a lungul unei serii de transportori de electroni implantaţi într-o membrană
impermeabilă pentru ioni din timpul călătoriei de-a lungul acestui lanţ transportor de
electroni, protonii, care au fost fie excitaţi de lumină sau au derivat din oxidarea
substantelor nutritive bogate în electroni, cad la niveluri mai joase de energie. O parte din
energia eliberată este utilizată pentru a pompa proteine dintr-o parte a membranei în alta,
generând astfel un gradient electrico-chimic de protoni de-a curmezişul membranei.
Energia conţinută în acest gradient, este folosită pentru susţinerea de reacţii
catalizate de enzime membranare. În mitocondrii şi cloroplaste, cea mai mare parte din
energie este utilizată pentru a converti ADP în ATP. Altă parte a energiei este folosită
pentru transportul unor molecule specifice în şi din aceste organite. La bacterii energia
produsă de gradientul electrochimic este imediat utilizată precum şi cel din ATP generat
de acest gradient.
Morfologie Ultrastructură Compoziţie
Mitocondriile sunt adesea în continuă mişcare, găsindu-se acolo unde se consumă
mult ATP. Uneori se găsesc aliniate pe microtubuli. Ele prezintă modificări continue ale
formei, în funcţie de respiratie şi fosforilare. Astfel, forma lor se modifică în anaerobioză
sau după administrarea de ATP sau decuplanti ai fosforilarii oxidative.
Mitocondria posedă 2 membrane care delimitează 2 compartimente. Membrana
externă este netedă, pe cand cea internă prezintă din loc în loc pliuri numite creste
mitocondriale, de forme variate. Între cele 2 membrane există un spaţiu intermembranar
de 6-8 nm, care se prelungeşte în crestele mitocondriale.
În pancreas şi în miocard se observă mitocondriile în apropierea substratului
(picaturi de grasime). Numărul mitocondriilor este variabil: ficat – 1000, rinichi – 300,
amoebe – 500.000.
Matricea mitocondrială – conţine un amestec concentrat de zeci de enzime
încluzând pe acelea necesare oxidarii piruvatului şi acizilor pentru ciclul Krebs. De
asemenea conţine mai multe copii identice de DNA mitocondrial, ribozomii speciali,
ARN şi enzime necesare pentru exprimarea genelor mitocondriale.
Membrana internă – conţine proteine având 3 tipuri de funcţii:
a. proteine ce realizează reacţiile de oxidare ale lanţului respirator,
b. un complex enzimatic numit ATP – sintetaza care produce ATP.
87

c. proteine specifice de transport care reglează trecerea metaboliţilor spre şi


dinspre matrice. Deoarece gradientul electrochimic care dă energie pentru ATP-sintetază
este stabilit de-a curmezisul acestei membrane de către lanţul respirator este important ca
membrana să fie permeabila pentru cei mai multi ioni.
Membrana internă conţine cardiolipina (difosfatidilglicerol), care este un
fosfolipid „dublu” ce conţine 4 cozi de acizi graşi. Rolul acesteia este de a face
membrana împermeabilă pentru ioni. Reprezintă 20% din lipidele de membrană.
Membrana externă – conţine proteine canal (porine), ceea ce o face permeabilă
pentru molecule cu 10.000 daltoni sau mai mici. Cuprinde şi enzime implicate în sinteza
lipidelor mitocondriale şi enzime care transformă substrate lipidice în forme care apoi
sunt metabolizate în matrice. Conţine 50% proteine şi are o compoziţie asemănătoare
membranelor RE, conţine tot colesterolul mitocondriei, iar dintre fosfolipide predomină
fosfatidil-inozitolul şi fosfatdil-serina.

47.Mitocondria
88

Metabolismul oxidativ al mitocondriei este alimentat de acizii graşi şi piruvatul


produs în glicoliză în citosol. Celulele animale păstrează acizii graşi sub forma de grasimi
şi glucoză sub formă de glicogen. Energia eliberată din oxidarea grasimilor este mult mai
mare decât cea din degradarea glicogenului.
Glucoza + O2 + 3 GPa + 3 GADP = GCO2 + ½ H2O + 3 GATP
Acid palmitic (16 atomi C) + 23 O2 + 129 ADP + 129 Pa = 16 CO2 + 129 H2O
+ 129 ATP
Un adult depozitează atâta glicogen cât îi trebuie pentru o zi normală de muncă,
însă suficientă grasime cât să-i ajungă pentru o lună. Dupa o perioadă de nemâncat (peste
noapte), are loc o mobilizare a grasimilor astfel că dimineaţa, cea mai mare parte din
CH3-CO-CoA care intră în Krebs provine din acizii graşi şi mai puţin din glucoză.
După masă, cea mai mare parte din acetil-CoA care intră în ciclul provine din
glucoza alimentară, iar excesul de glucoză este utilizată pentru sinteza glicogenului sau
acizilor graşi. Este de remarcat că glucidele pot fi uşor trecute în grasimi în celulele
animale, însă acizii graşi nu pot fi transformaţi în zaharuri.
Procesele metabolice şi enzimele localizate in mitocondrii se impart in 2 mari
categorii:
-procese ale metabolismului energetic (oxidarea acizilor şi, degradarea piruvatului
provenit din glicoliză, oxidarea NADH şi FADH2 de catre oxigen molecular (respiratie
celulară), sinteză de ATP,
-procese biosintetice şi catabolice: sinteză DNA, ARN, proteine ribozomale, unele etape
din sinteza hemului şi hormonilor steroidici, scindarea aminoacizilor de catre di- şi mono-
oxigenaze.
Organizarea moleculară a lanţului respirator şi a sistemului fosforilarii oxiodative
Am vazut că reacţiile de glicoliză degradează glucoza la piruvat care işi menţine
cea mai mare parte din energia care se poate extrage din oxidarea completă a zaharurilor.
Piruvatul este transferat în citosol în mitocondrii, unde este transformat la acetil-CoA de
un sistem multienzimatic (3 enzime, 5 coenzime şi 2 proteine reglatoare) – sistemul
piruvat dehidrogenazei – după care intră în ciclul Krebs împreună cu acetil-CoA provenit
din oxidarea acizilor graşi.
Cele 2 proteine reglatoare, proteinkinaza şi proteinfosfataza, inhibă activitatea
piruvat dehidrogenazei când nivelul ATP-ului este prea ridicat.
Din ciclul Krebs, cât şi din oxidarea acizilor graşi rezultă NADH şi FADH2 ai
caror electroni cu energie înaltă trec în lanţul respirator, iar la capătul acestuia ei reduc
O2 la H2O. Iniţial electronii care circulă prin lanţul respirator au o energie foarte mare,
dar pe masură ce înaintează energia lor scade. Energia este folosită de componentele
lanţului respirator (LR) la pomparea H din matrice în spaţiul intermembranar creând
astfel un gradient electrochimic. Apoi H+ trec din nou în matrice prin complexul ATP-
sintetazei care produce din ADP si Pa o moleculă de ATP pentru fiecare 3H+ trecuţi în
matrice. Această sinteză de ATP ce acompaniază oxidarea metaboliţilor prin lanţul
respirator se numeşte fosforilare oxidativă.
Lanţul respirator este un complex de componente ce oxidează NADH şi FADH2.
Transferul electronilor de pe substrat pe oxigenul molecular se face într-o secvenţă
determinată de valoarea potenţialului redox al componentelor lanţului respirator.
89

Generarea de ATP prin fosforilare oxidativă prin intermediul lanţului respirator


depinde de un proces chimiosmotic.
Conform ipotezei chimiosmotice există o legatură între procesele chimice şi
procesele de transport (osmotice, din grecescul „osmos”, care inseamnă a împinge) deci
cuplarea chimiosmotică. Pa masură ce electronii cu energie inaltă din hidrogenii NADH-
ului şi FADH2 sunt transportaţi în josul lanţului respirator din membrana mitocondrială
internă, energia pe care ei o eliberează trecând de la un trasportor la altul este utilizată
pentru a pompa H+ prin membrana mitocondrială internă din matrice în spaţiul
intermembranar. Acest lucru creează un gradient electrochimic de H+, iar revenirea H+
în matrice în lungul acestui gradient este folosită pentru alimentarea unei enzime
membranare, ATP-sintetaza, care catalizează transformarea: ADP+Pa în ATP.
Vom examina acum, pe scurt, procesul de oxidare plecând de la NADH,
principalul colector de electroni reactivi derivaţi din oxidarea moleculelor din alimente.
Fiecare moleculă de NADH poartă mai degrabă un ion hidrură (H:`) decât un atom de H.
Legarea pe NADH a unui ion hidrură echivalează la a transporta 2 atomi de H sau a
moleculei de H (H:` + H+ = H2).
Transportul de electroni începe când ionul de hidrură este indepărtat de pe
NADH pentru a genera NAD+ şi este trecut într-un proton şi 2 electroni: H:` = H+ (+)
2e`. Cei 2 electroni trec apoi la primul dintr-o serie de 15 transportori de electroni din
lanţul respirator.
Electronii pleacă cu o energie foarte mare la începutul lanţului şi o pierd pe
parcurs. Pe cea mai mare porţiune a drumului, electronii trec de la un metal la altul, care
sunt legaţi strâns de o proteină şi care modifică afinitatea pentru electroni a atomului de
metal. Fiecare complex din lanţ are o afinitate mai mare pentru electroni decât
predecesorul, iar O2 are cea mai mare afinitate decât toţi.
Fluxul de electroni de-a lungul lanţului respirator eliberează deci o energie care
este folosită pentru pomparea de H+ prin membrana internă, din matrice în spaţiul
intermembranar. Acest lucru are 2 consecinţe importante:
-generează un gradient de pH prin membrana internă. pH-ul din matrice este mai mare de
7, pe când în citosol este 7. pH-ul intermembranar este apropiat de 7.
-generează un gradient de voltaj (potential de membrană), prin membrana internă,
cu interiorul negativ şi exteriorul pozitiv.
Gradientul de pH actionează pentru a aduce înapoi în matrice H+ şi a scoate afară
OH`. La fel acţionează şi potenţialul de membrană. Aceste 2 forţe constituie gradientul
electrochimic de H+.
Intr-o mitocondrie care respiră potentialul de membrană (al membranei interne)
este de 160 mV, iar gradientul de pH este de aproximativ 1 unitate de pH.
Transportul ionilor prin membrana internă mitocondrială.
După cum s-a vazut mai sus energia conţinută în gradientul electrochimic de H+
este utilizată pentru reacţia: ADP + Pa = ATP
Complexul ATP-sintetazei, catalizează aceasta reacţie. Prin acest complex
enzimatic H+ se scurg în sensul gradientului electrochimic înapoi în matrice. Ca şi o
turbină ATP-sintetaza converteşte o formă de energie în alta, sintetizand ATP din ADP şi
Pa într-o reacţie cuplată de fluxul spre matrice al H+.
Energia produsă de acest gradient electrochimic de H+ este utilizată şi pentru
transportul metaboliţilor şi ionilor din citosol în matricea mitocondrială. Sistemele de
90

transport pentru metaboliţi şi ioni au la bază un proces de difuziune facilitată, deci


dependent de energie:
1.Transportul adenin-nucleotidelor – pentru o moleculă de ADP ce trece din citosol în
mitocondrie, iese din mitocondrie o moleculă de ATP;
2.Fosfatul şi piruvatul sunt transportate în simport cu H+ în matricea
mitocondrială;
3.Transferul la schimb al unor anioni. Ex: glutamatul din citosol este schimbat cu
aspartatul din matrice. Acest proces are mare importantă în transferul unor echivalenţi
reducători din citosol în matrice. Întrucât NADH nu trece prin membrana internă însă
trebuie să fie oxidat în lanţul respirator, transferul acestuia se face prin intermediul unor
echivalenţi reducători ai NADH-ului, adică metaboliţi ce preiau de la NADH în citosol şi
îi transportă în matrice cedându-i NAD+ şi pot genera NADH.;
4.Transportul acizilor graşi generaţi în citosol sub formă de acil-CoA se face sub
formă de acil carnitină;
5.Transportul cationilor – cel mai important fiind Ca2+, care este acumulat în
mitocondrii. Transportul activ, energia este furnizată de gradientul electromichimic sau
ATP. Ca2+ este stocat sub formă de Ca3(BO4)2. La stimularea celulei prin CAMP se
eliberează Ca2+ din mitocondrii. Procesele de transport ale ionilor sunt în competiţie cu
ATP-sintetază pentru folosirea gradientului electrochimic. Dacă se utilizează mai multă
energie pentru transportul ionilor, scade sinteza de ATP. Ex: adăugarea de Ca2+ în vitro
la o suspensie de mitocondrii blochează sinteza de ATP.
91

Bibliografie
1. Gheorghe Benga - Biologie celulară şi moleculară, Ed. Dacia, 1988
2. Dumitru D. Brănişteanu - Biomembrane şi patologie, Ed. Medicală, 1987
3. I. Diculescu, D. Onicescu - Histologie medicală, vol I, Ed. Medicală, 1988
4. V.Papilian, Ghe. Roşca - Tratat elementar de histologie, vol I-II, Ed. Dacia Cluj Napoca, 1977-78
5. Silvia Andreicuţ - Curs de biologie celulară şi moleculară, Univ. Tg.Mureş Litografia 1992
6. Silvia Andreicuţ, M.lacatos - Biologie celulară, îndrumător de lucrări practice, Univ. Tg.Mureş
Litografia 1985
7. Viorel Păiş - Biologie şi patologie celulară şi moleculară, Ed. Romfel, 1995
8. Brus Alberts - Molecular biologye of the cell, Ed. Julian Lewis, New York 1989
9. P. Sitte - Zell-Biologie, Fisher, Verl 1993
10. Francisc Mixich - Biologie celulară şi moleculară, Ed. Sitech, 1997
Francisc Mixich , A.Ardelean, M.Berceanu - Principii experimentale în Biologie Celulară,
Ed.Sitech,1997
12. Zeno Gârban- Noţiuni de biologie moleculară, Vol.I-II, Ed. Eurobit Timisoara, 1997