Gellu DORIAN
A Tăios, Anastasia spunea
I
În istoria de douăzeci şi nouă de ani a Premiului Naţional de Poe-
zie „Mihai Eminescu“, fie în regulamentul iniţial, fie în regulile
ivite pe parcurs, devenite cutume conform practicilor absolut
legale, niciodată nu s-a pus problema ca acesta să se acorde pre-
ferenţial poeţilor şi mai puţin poetelor, ori pe sexe, alternativ, un
an un poet, alt an o poetă. Criteriile, de la început, au fost numai
şi numai cele de valoare, nu altele, cum doresc unii acum dintr-o
poziţie arogantă şi lipsită de orice fel de suport. Chiar de la înce-
put, de exemplu, nominalizările au inclus-o pe Ana Blandiana,
care a obţinut premiul abia la ediţia a şasea, în 1996. De fiecare
dată aceste nominalizări s-au făcut în urma unui sondaj riguros,
în care erau propuşi cel puţin douăzeci şi cinci de poeţi/poete,
din care, în urma acestuia, se alegeau nominalizaţii, iniţial cinci,
apoi şapte, iar anul acesta nouă, datorită unui număr de voturi
egale obţinute de unii poeţi, voturi care au impus acceptarea unui
număr mai mare de nominalizări, fără să afecteze decizia nou-
lui juriu. Iată ce spunea regretatul Laurenţiu Ulici, preşedintele
acestui juriu timp de zece ediţii, criticul literar care era la curent
cu evoluţia poeziei române contemporane, în pragul celei de a
zecea ediţii, considerînd încă de pe atunci că acest premiu este
cel mai important premiul literar din România post-comunistă:
„Au contribuit la această neobişnuită şi, poate, neaşteptată per-
formanţă nominalizările – făcute de botoşăneni cu maximă aten-
ţie şi instinct sigur al valorii –, opţiunile – lăsate în grija unui
juriu de cinci critici din principalele centre culturale ale ţării,
juriu mereu acelaşi – şi, nu în ultimul rînd, consistenţa financi-
ară a premiului – asigurată, an de an, de rectificările impuse de
rata inflaţiei, de către Primăria Municipiului Botoşani.“ Au tre-
cut prin primărie în acest răstimp şapte primari (unul dintre ei,
actualul, în trei legislaturi) şi sute de consilieri locali, care, unii
cu un spirit vădit provincial, în diverse etape, au încercat să se
lase pradă unor influenţe nefaste, dar cei care doreau acest lucru
nu au izbutit tocmai datorită faptului că numai un astfel de juriu,
cu o tradiţie creată prin valoarea autentică a poeţilor laureaţi, şi
îndîrjirea în faptă bună a iniţiatorilor premiului au impus regula
de neclintit de acordare a acestui premiu.
Accente
Astfel, de-a lungul primelor zece ediţii au obţinut laurii aces-
tui premiu şi două poete: Ileana Mălăncioiu şi Ana Blandiana.
Din 2001 şi pînă în prezent au mai obţinut laurii acestui premiu
încă trei poete: Constanţa Buzea, Angela Marinescu şi Gabri-
ela Melinescu. De-a lungul celor douăzeci şi nouă de ediţii, zece
poete, cu opere poetice închegate şi convingătoare, au fost nomi-
nalizate, şi aşa cum am văzut, cinci dintre ele au obţinut premiul.
Între timp o poetă importantă, nominalizată la ediţiile din urmă
cu cîţiva ani, nu a dorit să mai fie nominalizată, renunţînd, din
motive personale, la premiu, altă poetă a spus într-un interviu,
cu ceva ani în urmă, că dacă va obţine premiul de la Botoşani îl
va refuza, încît cîţiva ani n-a mai fost nominalizată. O poetă ca
Mariana Marin urma să fie nominalizată, dar dispariţia ei fizică
timpurie n-a mai făcut posibil acest lucru, regretînd, noi, că nu
este în lista laureaţilor acestui premiu atît de disputat şi discu-
tat de unii în mod defavorabil din diverse poziţii şi din motive
din ce în ce mai ciudate.
Prin urmare, aşa cum a declarat într-un interviu recentul lau-
reat al acestui premiu, la Botoşani, Ovidiu Genaru, procentul, pe
sexe, al poeţilor români s-ar prezenta astfel: 70% bărbaţi şi 30%
femei. Asta e realitatea. De unde să scoţi altele, cu opera omnia
viguroasă, apreciată unanim de critica literară? Din desaga min-
ţii celor care propun o astfel de abordare? Am căutat şi pe acolo
era gol, pustiu, hău internautic! Adevărul este în ceea ce reflectă
clar şi statistica în ce priveşte laureaţii acestui premiu. Pe lista
lungă a sondajelor au mai intrat şi alte poete care, în fapt, au o
operă poetică recunoscută în parte de critica literară, fie definiti-
vată, fie în consolidare, şi anume încă vreo cinci poete, ale căror
nume pot fi văzute în listele şi evidenţele noastre. Încît acuzele
aduse nouă, orgaizatorilor, că am propune pentru nominalizări
şi premiere doar nume de poeţi şi mai puţin de poete nu sunt
fondate, ci vin dintr-o rea credinţă şi, mai ales, din dorinţa de
a se face scandal la fiecare ediţie, legîndu-se, ei, justiţiarii, cei
ce ţin, pasămite, într-un mod abuziv şi în faţa unui public care
vine să vadă şi să audă altceva decît ceea ce aceştia scot pe gură,
de corectitudinea politcă, de chestiuni, ciudat, feministe, cum
HYPERION 1
s-a întîmplat şi la această ediţie prin atacul direct la organiza-
tori şi juriu – juriu de altfel în proporţie de 80% nou şi ca medie
de vîrstă tînăr, incluzînd şi o femeie, – acuzaţii jegoase, cum că
ar/am fi de „mentalitate de secol XIX şi anchilozaţi“. Şi asta din
gura laureatei la secţiunea Opus Primum, autoare de versuri
care, cine ştie, face parte din vreo echipă de combatere a „vio-
lenţei domestice“ sau, probabil, în cercul în care creşte anarhic,
o fi afectată de vreun precoce fixism, bazat pe prejudecăţi juve-
nile date ca înţelepciune sau poziţie de mare demnitate morală?
Astfel aceasta, în cuvîntul ei de „mulţumire“ pe scena galei de
Drept la replică refuzat de revista „Observator cultural“
Stimată Doamnă Carmen Muşat,
În virtutea dreptului la replică, la care fac apel ca organizator al
Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ din 1991 până în pre-
zent, la ediţia a XXIX-a, având în vedere acuzaţia gravă, de „misogi-
nism“, la adresa noastră, a organizatorilor şi a juriului, adusă de Cla-
udiu Komartin în articolul său Akashinga (I) din „Observator cultual“,
nr. 1004 din 30 ianuarie 2020, în care, pe lângă aberaţii marca Komar-
tin şi dezinformări legate de organizarea acestui eveniment naţio-
nal de care la numeroase ediţii s-a bucurat şi el, a făcut afirmaţii fără
acoperire, vă rog să publicaţi următoarele precizări, care au menirea
de a restabili adevărul despre nominaizările făcute de fundaţia pe
care o conduc de-a lungul anilor puşi în discuţie de colaboratorul
Dumneavostră, demersuri din care reiese clar că am avut în vedere
şi nominalizarea unor poete (în lista lungă propusă de noi în sondaje,
organizatorii, au fost incluse şi alte poete decât cele care au ieşit în
nominalizările finale, în urma cărora juriul a stabilit laureatul). Astfel,
luând în calcul din anul 2005, an pentru care a fost laureată poeta
Gabriela Melinescu, şi până în prezent, la actuala ediţie care a dat
motiv de remisie umorilor din partea celor ce caută diverse motive
de a pune în discuţie defavorabilă acest eveniment de la Botoşani,
nominalizările au arătat aşa: 2005 – Gabriela Melinescu, Mircea
Dinescu, Ion Mircea, Cristian Simionescu, Adrian Popescu; 2006 –
Cristian Simionescu, Ion Mircea, Mircea Dinescu, Nicolae Prelipceanu,
Adrian Popescu; 2007 – Cristian Simionescu, Mircea Dinescu, Ion
Mircea, Nora Iuga, Nicolae Prelipceanu; 2008 – Cristian Simionescu,
Ion Mircea, Dinu Flămând, Vasile Vlad, Nora Iuga; 2009 – Ion Mircea,
Dorin Tudoran, Nicolae Prelipceanu, Vasile Vlad, Dinu Flămând (de
la această ediţie, Nora Iuga a declarat într-un interviu că dacă va lua
premiul la Botoşani îl va refuza, ceea ce a făcut ca la următoarele
ediţii numele ei să nu mai apară în sondaje, revenind ceva mai târ-
ziu -n.m.); 2010 – Vasile Vlad, Nicolae Prelipceanu, Ovidiu Genaru,
Dinu Flămând, Ion Mircea; 2011 – Nicolae Prelipceanu, Vasile Vlad,
Ovidiu Genaru, Ion Mircea, Doina Uricariu; 2012 – Nicolae Pre-
lipceanu, Ovidiu Genaru, Ion Mureşan, Mircea Cărtărescu, Marta
Petreu; 2013 – Mircea Cărtărescu, Ion Mureşan, Liviu Ioan Stoiciu,
Lucian Vasiliu, Constantin Abăluţă, Ovidiu Genaru, Vasile Vlad (de
la această ediţie s-a mărit numărul membrilor juriuliu de la 5 la 7,
încât au fost făcute 7 nominalizări); 2014 – Mircea Cărtărescu, Liviu
Ioan Stoiciu, Marta Petreu, Aurel Pantea, Ion Mureşan, Lucia Vasi-
liu, Gabriel Chifu; 2015 – Marta Petreu, Liviu Ioan Stoiciu, Gheor-
ghe Grigurcu, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Nichita Danilov, Ovidiu
Genaru; 2016 – Mircea Cărtărescu, Ovidiu Genaru, Ioan Moldovan,
Aurel Pantea, Marta Petreu, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan
Stoiciu, Lucian Vasiliu (apar 8 nominalizaţi pentru că în urma son-
dajului trei dintre poeţi au obţinut acelaşi număr de voturi –n.m.);
2017 – Nichita Danilov, Ovidiu Genaru, Nora Iuga (reapare în nomi-
nalizări, n.m.), Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Marta Petreu, Liviu
Ioan Stoiciu; 2018 – Constantin Abăluţă, Nichita Danilov, Ovidiu
Genaru, Ioan Moldovan, Ioan Es. Pop, Liviu Ioan Stoiciu, Matei Vişniec;
2019 – Vasile Dan, Nichita Danilov, Marian Drăghici, Ovidiu Genaru,
Ioan Moldovan, Ioan Es. Pop, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasi-
liu, Matei Vişniec (apar 9 nominalizaţi datorită faptului că trei dintre
2  HYPERION
decernare a premiului, a rostit vorbe care au stîrnit rumoare în
sală şi pe scenă, dar, evident, aprecieri doar de la cel care o înso-
ţea, fugind pur şi simplu după decernare, cum le stă bine laşilor.
Tăios, Anastasia spunea vorbe de ocară la adredsa organi-
zatorilor şi juriului, ca să parafrazăm un titlu celebru de proză,
dînd satisfacţie unor şacali de presă locală, care au făcut din asta
un nou motiv de scandal. În fond praf pe toba lor scorojită, fără
ecou, într-un spaţiu în care dorim măcar o dată pe an să se audă
altceva nu bolboreseli de „babe comuniste“ (sau neo-comuniste)
şi ţîfnoase. Ruşinos!
poeţi au obţinut acelaşi număr de voturi; Nora Iuga a fost a zecea,
cu un vot mai puţin –n.m.). Deci din cele 15 ediţii puse în discuţie,
în care, ce-i drept, este doar o poetă laureată, au fost nominalizate,
la zece ediţii, patru poete, dintre care una a obţinut premiul, iar la
o ediţie au fost niminalizate chiar două poete. Prin urmare, reiese
de aici „misoginismul“ organizatorilor? O minte lucidă, fără preju-
decăţi şi frustrări, ar spune nu. Nici măcar „misoginsimul“ juriului,
care de fiecare dată a votat secret, nu poate fi pus în discuţie. Crite-
riile acestui juriu, modificat între timp, au fost unele clare, eviden-
ţiate în regulament, nu sexare sau care să ia în calcul corectitudi-
nea politică pe care unele dintre revoltatele care au avut cinstea să
urce pe scena galei, confundând-o cu o tribună de revendicări, au
invocat-o vehement, dând apă la moară celor care au fost în spatele
acestor „îndrăzneţe“ poziţii revoluţionar-justiţiare. Cum de altfel nu
se poate spune că din 2015, anul declanşării turbulenţelor în jurul
acestui premiu, juriul a luat în calcul vreo funcţie pe care poeţii lau-
reaţi le-ar fi avut (în afară de Gabriel Chifu, care era vicepreşedinte
al Uniunii Scriitorilor din România, funcţie care nu-i interzicea să
primească acest premiu, aşa cum juriul nu alege laureaţii pe sexe,
orientări politice sau altceva de acest gen). Ce funcţii administra-
tive aveau la primirea premiului poeţii Gheorghe Grigurcu, Mircea
Cărtărescu, Aurel Pantea (nu mai era şef de filială la Alba Iulia, din
cauza sănătăţii precare), Liviu Ioan Stoiciu sau Ovidiu Genaru? Dar
obişnuit cu aberaţiile date drept exactităţi şi exemple concludente,
colaboratorul Dumneavostră pune în pagină orice-i trece prin cap,
fără să-i pese că nu sunt juste, ci doar să insulte şi să dezinformeze.
Nici poeţii de dinaintea anului 2015 nu au avut funcţii publice în
vreo mare instituţie care să influenţeze deciziile juriului. Dar frustră-
rile colaboratorului Dumneavoastră, care emite tot felul de injurii la
adresa preşedintelui juriului, legiferat de o hotărâre a CL Botoşani,
conform regulamentului, ca de altfel întreg juriul actual, doar pen-
tru că este preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, instituţie
care trebuie, după părea sa, denigrată şi pusă la zid din orice, aces-
tea, frustările lui Claudiu Komartin, ţin loc de argumente forte pen-
tru publicarea unui articol deviant în revista pe care o cunduceţi?
Şi cer acest drept la replică şi la insistenţele poetei Marta Petreu,
care din 2018 mi-a cerut insistent să nu o mai trec în sondaje şi nomi-
nalizări, pentru că nu mai doreşte să obţină acest premiu, pe care-l
consideră unul foarte important în biografia unui poet, şi, astfel, nu
mai vrea ca numele Domniei Sale să apară în niciun fel de articol
de felul celui semnat de colaboratorul Dumneavostră sau oricare
altul denigrator la adesa acestui premiu şi a organizatorilor lui. Mai
menţionez aici că în listele noastre, pe lângă poetele menţionate
mai sus, apar şi poetele Grete Tartler, Elena Ştefoi, Doina Uricariu,
chiar şi Magda Cârneci, Mariana Codruţ, Simona Popescu, Ioana
Ieronim a căror operă poetică este încă în decurs de împlinire, aşa
cum cere regulamentul de acordare a acestui premiu.
În speranţa că veţi pune în pagină aceste adevăruri, acolo unde
aţi pus şi insultele şi inexactităţile colaboratorului Dumneavostră,
vă mulţumesc pentru atenţia acordată.
Gellu Dorian
1 februarie 2020, Botoşani
Eveniment
 i
I R O G
N E V E
V V I N
I I D A
T S I R
A T U U
T E
U I
L

Ovidiu Bibire, pseudonim literar Ovidiu Genaru
s-a născut la 10 noiembrie 1934 la Bacău.
După terminarea liceului în Bacău, urmează Insti-
tutul de Cultură Fizică din Bucureşti, din 1953 până
în 1957. După absolvirea institutului, lucrează ca
profesor de gimnastică la Şcoala Sportivă din Bacău,
1957-1966. A fost încadrat ca redactor la revista „Ate-
neu“ 1966-1974, profesor la Institutul pedagogic,
1974-1980, muzeograf la Casa memorială „George
Bacovia“ din Bacău, 1980-1998.
Debutează în revista „Luceafărul“, în 1964. În anul
1966, îi apare primul volumul de versuri Un şir de zile,
în colecţia „Luceafărul“ la Editura pentru Literatură.
Opere: Un şir de zile,1966; Nuduri, 1967; Ţara lui π,
1969; Week-end în oraş, 1969; Patimile după Bacovia,
1972; Bucolice, 1973; Elegii, 1974; Goana după fericire,
1974; Fidelitate, 1977; Madona cu lacrimi, 1977; Iluzia
cea mare, 1979; Cafeneaua subiectelor, 1980; Poeme
rapide, 1983; Flori de câmp,1984; Am mai vorbit des-
pre asta, Iaşi, 1986; Sperietoarea, 1992; Diverse cereri
în căsătorie, 1994; Proces-verbal al unei crime, 1998;
Orient, pardon!, 1999.
Ovidiu Genaru a tradus în limba română, în cola-
borare cu Dragoş Şesan, versuri de Vladimir Holan
(vol. Noapte cu Hamlet, Buc., Universul, 1972).
I s-au jucat următoarele piese de teatru: La mar-
gine de paradis, Teatrul Dramatic Bacovia, Bacău, sta-
giunea 1976-1977; Vieţi paralele, Teatrul Tineretului
din Piatra Neamţ şi Teatrul Municipal Ploieşti, sta-
giunea 1977-1978 şi 1979; Exerciţii de forţă şi echi-
libru, Teatrul Dramatic Bacovia, Bacău, stagiunea
1980-1981.

Invitatul revistei HYPERION 3

 Am scris din
plăcere, m-am
turnat în propriile
mele tipare pe care
le-am inventat în
timp ce scriam
GELLU DORIAN ÎN DIALOG CU OVIDIU GENARU
Gellu DORIAN: Dragă Ovidiu Genaru, din câte ştiu, pen-
ultimul volum de poeme publicat la Junimea, acum, de
ceva ani, cu Lucian Vasiliu în frunte, l-ai scris în urma
unei „terapii cu îngeri“. Ce-ai dorit să ne comunici cu Ai decriptat exact mesajul subliminal al „terapiei cu
această formă de existenţă spirituală? îngeri“. Cel puţin asta a fost în intenţia mea. Tavanul
Ovidiu GENARU: Ţin minte, dragă Gellu Dorian, cum Capelei Sixtine mă fascinează fără să-i pot capta mis-
în tinereţe ne întâlneam într-o zahana, azi dispărută, terele. Senectutea adâncă e perete în perete cu noaptea
o gaşcă literară, râsete, bancuri, vorbeam unii peste definitivă. Îngerii ca medicament spiritual. Am încer-
alţii ca să câştigăm timp fiindcă n-aveam parale şi sim- cat. Dau rezultate.
ţeam nevoia, totuşi, să ne descărcăm ce aveam de spus.
Tema era: „manuscris în căutarea unui titlu“. Scrisesem Domnilor globalişti, nu vă faceţi griji,
o piesă de teatru şi nu aveam un titlu. Sugestiile cur- rinocerizarea lucrează. Dormiţi liniştiţi.
geau gârlă. Cum s-o botez? Până la urmă denumirea ei
s-a închegat din sugestii disparate: „Exerciţii de forţă şi G.D.: Şi acum, după atâţia ani de la debut, din 1964, care
de echilibru“. Am plătit masa. Nu o dată. Ce-mi plăcea mai e rolul „poeziei în provincie, toamna“? Sau, ştiu
azi îmi displăcea mâine. Şi tot aşa. Textul era exploziv. şi eu, în toate anotimpurile, multe la număr, prin care
E valabil şi astăzi. S-a jucat la Bacău o lună. Apoi l-au ai trecut?
dat afară pe director. Ce altă dovadă mai vreţi, des- O.G.: Adică „Rolul frunzei în provincii/ toamna este foarte
pre calităţile ei? Ai amintit de „terapii cu îngeri“, alu- mare/ când astupă goarna tristă/ la coconi şi domni-
zie la penultima mea carte. Care a fost şi cartea lunii şoare“… să se fi schimbat? Cu siguranţă – da. „Vân-
august, 2016, nominalizată şi la Premiul USR în ace- tul face bang în firme/ pe-o străduţă cu fanare/ trece
laşi an. Dar nu despre asta trebuie să vorbesc. Ci des- iar melancolia/ cum ţarina pe covoare“… Fanare? Ce
pre titluri. Ştii bine că ele aruncă doar o umbră asupra sunt alea? Am observat că în timp şi unele cuvinte mor.
substanţei dintre coperţi. Sugerează subtil ceva, pro- Îmi pare rău. Odată cu ele se oxidează şi fotografiile. Şi
voacă, orientează, te pun în gardă. Îmi plac titlurile emoţiile îmbătrânesc. Pierderile sunt irecuperabile. În
penetrante, expresive, atrăgătoare, spectaculoase. Nu locurile goale apar necunoscuţi. Vorbesc o altă limbă
le găseşti întotdeauna, ba chiar foarte rar. Unele merită română, alfabetul e acelaşi. Melancolia? Azi se chemă
toţi banii. Cum a fost „Patimile după Bacovia“, inubli- depresie şi se tratează la medic. „Flori de tei deasupra
abil. Fireşte, contează cartea. Când scriam la „Terapia noastră/ Or să cadă rânduri rânduri…“ Şi ce vrei să
cu îngeri“ aveam o obsesie: Capela Sixtină. Comuni- spui cu asta? Lolitele sunt la un party. Un elev emi-
carea dintre însufleţit şi neînsufleţit, între Dumnezeu nent dintr-a unsprezecea a scris într-un comentariu
şi Adam printr-o energie miraculoasă, stelară, mistică. la limba română că Eminescu măsura Oda cu metrul
După 80 de ani simţim uneori adierea răcoroasă de antic. Domnilor globalişti, nu vă faceţi griji, rinoce-
dincolo. Îngerii, ca intermediari, ne pot da o mână de rizarea lucrează. Dormiţi liniştiţi.
ajutor. Nu trebuie să-i atingi, ar fi şi imposibil fiindcă
Am scris din plăcere, m-am turnat în
n-au materie. Împrietenirea cu ei e bine să înceapă în
tinereţe, altfel nu-ţi răspund la întrebările iscoditoare propriile mele tipare pe care le-am
despre dincolo. Tu spui: formă de existenţă spirituală. inventat în timp ce scriam

4  HYPERION Invitatul revistei

G.D.: După „şirul de zile“ au urmat alte şi alte şiruri de Am găsit prin hârtiile mele ceva însemnări din anii
cărţi, printre care, cea care te-a remarcat în mod deo- 50. Apoi am găsit un caiet în care copiasem cu scrisul
sebit, a fost „Patimile după Bacovia“. Nu erai muzeo- meu frumos vreo 65 de poezii de Minulescu. Cartea,
graf la Casa Bacovia din Bacău pe atunci, dar, desigur, împrumutată de la George Bălăiţă. Eram licean şi el
poezia, viaţa lui Bacovia te-au marcat într-un mod aşişderea la acelaşi „Liceu cimitir“, la care, cu 50 de ani
aparte. Spune-ne cum. în urmă învăţase şi Bacovia. Dar noi habar nu aveam,
O.G.: După 80 de ani, cam pierzi şirul cărţilor publicate, iar Bacovia era deja bucureştean.
şi asta îţi dă un sentiment plăcut de bătrâneţe. Aiurea.
Nu vă recomand să fiţi bătrâni. Însă nu puteţi trăi mult ...mă aflam în „laboratorul“ lui Bacovia
ocolind bătrâneţea. E un loc obligat de trecere, îngust şi asta a contat enorm. [...] Ca scriitor
foarte, un ultim tunel cu becurile arse, umed şi rece. aveam însă stanţa mea. În Casa LUI i-am
Şi în pantă, ca să gâfâi. Sunt rău cu mine însumi, nu
mă cruţ. Ceva, în bătrâneţe, e plictisitor, redundant. Pe
fost doar oaspete şi nu ucenic.
mine m-a salvat o curiozitate binefăcătoare, o vocaţie G.D.: De la sport la poezie. În fond ambele cer forţă şi rezis-
de explorator continuu în insolit, în diversitatea lumii tenţă. Cum s-a întâmplat? Ce te-a determinat să alegi
reale, în ficţiune. Am scris din plăcere, m-am turnat în o cale în care slalomul este mult mai dificil, având în
propriile mele tipare pe care le-am inventat în timp ce vedere că intrai în literatura română într-o perioadă
scriam. „Patimile după Bacovia“ s-au născut instanta- când libertăţii de exprimare i se puneau pumni seri-
neu aproape, 5-7 poeme pe zi într-un martie cu zăpezi oşi în gură?
murdare, case îngropate în nămeţi cenuşii, ciori flă- O.G.: Nu găsesc vreo urmă din Arghezi, Bacovia, Minu-
mânde. Totul era urât, foarte urât, toxic, dezolant. A lescu în primele mele mâzgăleli din anii 50. Îmi amin-
fost un dicteu controlat, rapid, aparent haotic supra- tesc doar că voiam să fiu altfel. Chiar eram, cu Bălă-
vegheat de o entitate care îmi interzicea să intervin iţă, vedetele şcolii, ca gimnaşti. Cred că el începuse să
pe text ordonându-mi să las totul virgin, genuin. Şi scrie proză. Eu nu. Doar citeam. Mâncam cărţi. Diver-
asta când, în ce vremuri periculoase. Iniţial, manus- sitatea lor mă fascina. Cărţi şi gimnastică. În poezie
crisul respins la cea dintâi tentativă de tipărire, avu- m-am scufundat târziu, în anii terminali ai facultăţii,
sese alt titlu: Jurnal de provincie, 1971. Nici o trimitere 1956-1957. Întors acasă ca profesor, mi-am găsit Bacăul.
la Bacovia, nici o vagă iluzie la ilustrul meu înaintaş. Dar să dau ceasul înapoi. Mai recuperez un detaliu.
Nu. Cartea îmi aparţinea în totalitate, era a mea şi Cumpăram „Tânărul scriitor“ şi urmăream un poet,
numai a mea. Un afront programat la estetica oficială. Nicolae Labiş. Mă aflam la Bazinul Floreasca, înotam
Aşa se născuse, repede, sănătoasă, vitală, scandaloasă. când am prins din zbor vestea morţii sale. Decem-
Tentativele de-a „îmblânzi“ textul pe ici pe colo, cum brie. Poezia lui îmi era familiară. Mi-a plăcut, mol-
se obişnuia în epocă, n-a păcălit cenzura nici a doua dovean de-al meu. Încercam să-l imit. Nina Cassian,
oară. Abia la a treia încercare „Jurnalul de provin- Maria Banuş, Jebeleanu, Mihai Dragomir, Frunză şi
cie“, 1971 a fost salvat prin modificarea titlului. L-am mulţi alţii îşi piliseră limba şi cântau partinic. Al nai-
numit, împreună cu Mircea Ciobanu „Patimile după bii schimbare peste noapte. Labiş era altceva. Era un
Bacovia“. Strategia a funcţionat. Spaimele, grotescul, inocent. Ceilalţi – mercenari. Bătuse ora neagră când
ironia acidă, ambiguităţile esopice derutante, mias- bibliotecile erau arse. Şi au ars. Cartea Rusă, ţineţi
mele acelei epoci erau acum transferate sub acoperi- minte noua editură, a inundat piaţa cu otrăvuri. Cul-
şul protector Bacovia. Nu-i mai aparţineau lui Genaru, tura naţională a fost spulberată. Începea rinocerizarea.
deşi eu scrisesem doar un jurnal din vremea dictatu- Toţi deveniserăm prizonierii sistemului. Dar nu con-
rii. A fost prima mea carte care a făcut gaură-n cer. Pe ştientizam asta. Ne afundam în mocirlă. Foame, frig,
atunci nu eram muzeograf la Casa Bacovia. În liceul întuneric, cartelă, raţionalizare. Vin din această lume
absolvit în 1953, la Bacău, nici un profesor de limba dezorientată. O lume închisă într-un ţarc. La graniţă
română nu ne suflase vreun cuvânt că Bacovia fusese câini lupi. Habar nu aveam de vieţile sfinţilor noş-
elev acolo. De teamă? Din neştiinţă? Cine ştie. Poe- tri martiri din închisori. De la Canal. Desincroniza-
tul deja publicase în 1948 „Stanţe burgheze“, deci nu rea de lumea liberă era totală. Eu unul eram stigma-
mai era la index. Graţie lui Eugen Jebeleanu. Eu, unul, tizat de arestarea politică a fratelui meu, Mircea, elev
am luat cunoştinţă de marele meu concitadin abia eminent. Mi-am căutat un pseudonim în care să mi
în 1956. Eram în anul trei la Facultatea de Educaţie se piardă urma. Hodoronc-tronc, tocmai în acele vre-
Fizică. Pe atunci mă preocupa pictura. Tot pe atunci muri stupide ne-a căşunat să ne apucăm de literatură.
am citit „Cuvintele potrivite“. Vai, ce târziu! Mă împri- Cu pumnul în gură, cum spui tu. Şi cu depunerea
etenisem cu secretarul Facultăţii, om de casă la Măr- anuală a amprentei maşinii de scris Consul la Miliţie.
ţişor. El mi-a împrumutat Cuvintele… Cred că cei doi O am şi acum. O voi publica. Va fi un poem abstract.
poeţi, Arghezi şi Bacovia m-au îmbrâncit spre poezie. Un memento ruşinos. Găsisem la Bacău o atmosferă

Invitatul revistei HYPERION  5

 debordantă şi oarecum iresponsabilă, literaţi, pensio- O.G.: Ateneul a apărut simultan cu Ramuri. Bacăul şi Cra-
nari, tineri fierbinţi, problematici, anti-regim, talentaţi iova au spart embargoul cultural al anilor 60. Tăcerea
în aşteptarea unei explozii de libertate care nu avea să s-a risipit. Scriitoraşilor li s-a oferit o suprafaţă de hâr-
vină vreodată, Bălăiţă, Sabin, Adam, Cârneci, Cerne- tie (aveam cote restrictive) pe care aceştia să-şi mâz-
gură, mai târziu Romanescu, Uricaru, Constantin Călin, gălească odele la adresa regimului. Însă, încet-încet
Genoiu. Eram nebuni, eram reclamaţi la Partid, boemi, şi pe neobservate îndrăzneala scriitorilor dedulciţi la
indisciplinaţi, un viespar de bancuri, publicam în „Ate- cultura regăsită a înaintaşilor a început să depăşească
neu“ scriitori din Occident concurând revista „Seco- limitele trasate de partid. Ne-au dat un deget şi noi
lul XX“, deschişi la experimente. Într-o căsuţă veche, am luat toată mâna. Ca rebeli ai Ateneului, nu ne-au
bătrânească, era redacţia, însă aerul din interior era tras de urechi fiindcă ne salvam insolenţa cu publica-
oxigenat de insolenţa noastră năbădăioasă. O vreme rea, cu armătura ideologică vădit „lipită“ şi potrivită
am exersat în palestră, vreo doi ani, apoi m-am anga- ca nuca-n perete a câtorva citate din Marele Condu-
jat la Ateneu, pentru ca mai târziu, nefiind membru de cător. În rest, revista era a noastră cam 70%. Nu mai
partid, să fiu scuipat afară. Din nou profesor asistent ţin minte anii când la Bacău a venit din Nord, de pe
de gumilastic în învăţământul superior, de unde m-am la voi din Botoşani parcă, poetul şi rasatul intelectual
debarcat la Casa Bacovia. „Tov. Genarule“, secretarul Lucian Valea, mult mai experimentat decât noi. Lucian
cu propaganda mă simpatiza, om deştept de altfel, îi Valea era din altă lume. Zilnic se instala lângă geam, la
mulţumesc, mi-a zis: „locul cel mai bun de scris e la cafenea, cu pipa în gură şi stăruia acolo câteva ceasuri
Casa Bacovia“. Asta în 1980 până în 90. Zece ani. Am sfidând pe faţă Partidul. Se credea la una din cafene-
scris acolo o groază de cărţi. Era atât de frig! „A prins lele celebre ale Vienei, biata noastră cofetărie! Lucian
promoroacă şi clanţa“. Muzeograf. Recalificare. Dar Valea avea mii de cărţi de negăsit pe piaţă. Am „intrat“
mă aflam în „laboratorul“ lui Bacovia şi asta a con- în ele. Fireşte că l-au lucrat. Pictorul Sabin Bălaşa îi
tat enorm. Ediţii rare, manuscrise, fotografii, desene, desenase pe un perete, într-un bloc, silueta superbă a
carneţele. Atmosfera, interioarele, istoria casei. Totul unei odalisce. Nimic vulgar. De peste drum, Miliţia
era Bacovia, de dimineaţa până seara. Grădina, arbo- a fotografiat dama. Pornografie. Lucian Valea a fost
rii, corbii. Ca scriitor aveam însă stanţa mea. În Casa exilat la Darabani, în Nordul Extrem. Cam astea erau
LUI i-am fost doar oaspete şi nu ucenic. vremurile. Absurde. În anii 60-80 Ateneul a publicat
G.D.: Cum era viaţa literară a Bacăului atunci, pe la mijlo- scriitori şi intelectuali importanţi în pustiul cultural
cul deceniului şase şi mai târziu? Ştiu că exista la Bacău al epocii. Nu eu o spun. Alţii. Ideea Ateneului a conta-
un poet deosebit, plecat prea repede, Mihai Sabin. Ştiu minat şi alte oraşe mari. „Argeş“, „Tomis“, „Astra“, sunt
câteva poveşti frumoase despre el. Acum nu-şi prea mai câteva titluri, nu singurele. Dar şi Hyperionul vostru
aduce nimeni aminte de el. de la Botoşani, acum la 37 de ani, tot în Ateneu şi-a
O.G.: La Bacău „Ateneul“ a fost „cineva“. Câţiva ani redac- găsit locul de naştere, în marsupiu, sub denumirea de
ţia a fost mutată chiar în fosta locuinţă a Primului Caiete botoşănene. Lucian Valea le moşise. Dar emula-
Secretar. Lux mare. Un redactor într-o cameră. Apoi ţia publicistică pare a scădea acum repejor. Alte forme
vremurile au luat o turnură ciudată spre rău. Am intrat de comunicare, incontrolabile şi la îndemâna veleita-
într-o menghină ideologică. Mutări succesive până rilor dislocă tiparul, hrănind cu lapte proaspăt pros-
când redacţia a ajuns în două camere de hotel. Des- tia globalizată. Cărţile sunt exagerat de scumpe. Ief-
pre Mihai Sabin, numai de bine. O vreme ne-am amin- tin este cablul TV prin care îţi intră în casă persuasiva
tit de el: poet, germanist; avea un umor remarcabil. incultură globală.
Şuetist de calibru. Un domn. Boem. A murit la 39 de
ani. Din fotografia de grup a redacţiei, am rămas viu O entitate unică adună din sinele tău,
doar eu şi Eugen Uricaru. Doar noi doi am rămas să rezumă, dilată sau concentrează esenţele,
ne amintim de formidabilul, uimitorul Mihai Sabin. te trimite la masa de scris şi-ţi dictează

şi „Hyperionul“ vostru de la Botoşani,
acum la 37 de ani, tot în „Ateneu“ şi-a
găsit locul de naştere, în marsupiu, sub
denumirea de „Caiete botoşănene“
G.D.: Ai fost cooptat în redacţia revistei „Ateneu“, o revistă
tânără pe atunci. Abia anul trecut şi-a sărbătorit jubi-
leul. Cum era viaţa de redacţie la o revistă de provincie,
care s-a impus repede în rândul celor mai bune reviste
literare din România acelor ani?
G.D.: Ce mari poeţi români şi ai lumii te-au marcat,
ţi-au marcat poezia, care, iată, în ultimul deceniu cel
puţin, şi-a schimbat structural fondul, abordarea, lim-
bajul, miza?
O.G.: Am citit ce se putea citi în româneşte, uneori cu
precădere premianţii Nobel. Am citit şi competitorii,
folosind un anume alambic pentru a le distila Opera.
Alcoolurile aveau aceleaşi arome şi tării. Diferenţe
subtile, insesizabile. Nichita? Poet de Nobel. Şi Blaga
şi Arghezi. Şi-or mai fi. Sunt marile distincţii criterii

6  HYPERION Invitatul revistei

 de valorizare? Mult Da şi ceva Nu. Mari poeţi români? asistat. E una din erorile stângii. Am vrut să văd cum
Lecturi obligatorii. Dar Eliot, Kavafis, Elitis, Borges, e lumea politică. Mă abţin. Tac. Biblioteca Parlamen-
Gingsberg, Pound…? Nu-ţi răspund la întrebare, n-am tului – goală de cititori dar doldora de cărţi. Acolo eu
cum. Am citit tot, cu ce am rămas, mi-au plăcut, i-am am citit multă sociologie, politologie. Numai eu. Pro-
uitat. Poeţi mari, poeţi mici, mijlocii, de toate felurile blema deputatului român e unde să plaseze virgula în
şi naţiile. Cu siguranţă că oarece nisip aurifer au lăsat paragraful unei legi. Da, ai dreptate, politica nu-i o temă
în sita mea. L-am digerat în timp. Citeşti şi fatalmente acum. E o permanenţă, pe altădată. Ne pierdem timpul.
compari, ce poţi tu, ce pot ei, creierele compară con- Citez un vers din Bacovia, mai autentic decât „Mi-am
tinuu, e o funcţie esenţială a constructorului de uto- realizat toate profeţiile politice…“ iată-l: „Mulţimea
pii. Brutalitatea cu care se schimbă reperele cândva anonimă se va avea în vedere…“ Speranţă deşartă. Eu
valide este uluitoare. Spun banalităţi. Peste lecturile spun: Mulţimea anonimă ca o masă amorfă proteică.
asimilate cândva şi care ne-au delectat, s-au aşternut Om trăi şi om vedea. Viitorul va fi cinic pentru cei săraci.
ca un foietaj alte, mereu alte lecturi fascinante (Lolita,
de pildă, recitită), şi tot aşa mai departe şi tu scrii ca Mama ei de viaţă! Mi-a plăcut de ea, m-a
tine fiindcă tu eşti unic, simţi unic, mori ca tine şi-ţi făcut să râd mult, de necaz am făcut haz,
pare rău că-ţi vine să plângi. O entitate unică adună iar premiul ăsta, ce să mint, l-am râvnit şi
din sinele tău, rezumă, dilată sau concentrează esen-
ţele, te trimite la masa de scris şi-ţi dictează. Cu sin- l-am căpătat, premiul ăsta a pus capac la
cope, cu ştersături, cu priviri în gol, cu „asta nu merge“, toate.
aştepţi, merge, nu merge, nu te ajută nimeni, mama
G.D.: Ca unul din poeţii români care s-au bucurat pe deplin
mă-sii, parcă ai prins din zbor ceva imaterial, la naiba
de ceea ce i-a oferit viaţa, fie înainte de 1990, ori după,
– te-ai înşelat, n-ai cuvinte pentru o anume durere, dic-
linişte pentru creaţie, prieteni literari de calitate, călăto-
ţionarul e inutil, arunci manuscrisul. Pe mâine. Poate.
rii, vise împlinite, cum priveşti acum înapoi, cu „mânie“,
După ce obţii un premiu naţional cristalul vorba unui film, sau cu satisfacţia unei vieţi împlinite?
O.G.: Sunt unul dintre cei care chiar şi în rău, dacă vrea, se
Swarowski devine diamant. Oare? simte confortabil. De mult nu-mi mai este foame, sete,
G.D.: Iată că acum, după o serie de succese, ai ajuns şi la frig. Am luat viaţa aşa cum a venit spre mine. I-am stat
premiul suprem, ce poate fi acordat unui poet român în cale. Ştii tu, Gellu Dorian, că în august 1944, în refu-
pentru Opera Omnia – Premiul Naţional de Poezie giu, m-am predat la ruşi; erau trei cu şpaghina îndrep-
„Mihai Eminescu“, premiu pe care poezia ta îl merită tată spre pieptul meu, iau eu am ridicat mâinile sus? Nu
pe deplin. Cum primeşti acest fapt împlinit? cred să fi fost vreun film, Copilăria lui Ivan, sau altul…
O.G.: Acest premiu mă sperie. Levitez. Sunt în pericol. Tot Eu în carne şi oscioare, ei cu glonţul pe ţeavă… Tata le-a
ce-am scris până acum se va reciti altfel. Aceeaşi virgulă întins o sticlă cu ţuică, au băut, s-au şters cu mâneca
va avea alt prestigiu. „Hm, aici nu merge! Ooo, ce bine tunicii la gură, haraşo, apoi ne-au întrebat: Gde Berlin?
zice! “ Cum să-mi explic această modificare de recepţie? Tata a întins o mână spre Râmnicul Sărat. Tata a indicat
Tot eu sunt, tot eu eram. Acelaşi text, altă onoare. După verbal: Încolo! Şi cei trei ruşi au apucat-o spre Berlin.
ce obţii un premiu naţional cristalul Swarowski devine Mama ei de viaţă! Mi-a plăcut de ea, m-a făcut să râd
diamant. Oare? Sunt puţin gârbovit. Să-mi îndrept spa- mult, de necaz am făcut haz, iar premiul ăsta, ce să mint,
tele? Ceva trebuie să schimb la mine, nu-i aşa? Important l-am râvnit şi l-am căpătat, premiul ăsta a pus capac
e să nu-mi reprim emoţia. S-o consum până la capăt. E la toate. Dar ştii cum e, când te simţi împlinit, satisfă-
cineva să-mi împrumute câteva picături de valeriană? cut, începi să leneveşti, să te tolăneşti, să oblomovezi şi
O să încerc să rămân ce-am fost: bucătar, gimnast, pic- chiar te poţi îngrăşa. Aşa că mâine dimineaţă mă scol
tor de icoane, călător, un antialcoolic de geniu, şuietist, la 4. Sunt senior şi am nevoie de cât mai multă lumină.
iubitor de toate vietăţile lumii! G.D.: Ştiu că recent ţi-a apărut o nouă carte de poezie la
Junimea. La ce mai lucrezi acum?
Problema deputatului român e unde să O.G.: E o carte specială, un experiment. Am inventat o
plaseze virgula în paragraful unei legi formulă neîntâlnită până acum. Ultima parte a tomului,
„Canal“, a fost publicată în „România literară“. Am avut
G.D.: Nu doresc şi bănuiesc că nici tu nu doreşti să ne atin- semnale elogioase neaşteptate. Asta am făcut anul tre-
gem de viaţa ta politică. Totuşi, făcând apel la un vers cut. Va fi o surpriză: Genaru care e mereu altfel. Nu-mi
bacovian, „Mi-am împlinit toate profeţiile politice/ pot…“, fac planuri. Nu ştiu cât timp mai am până la capăt. Am
te întreb, din acest punct de vedere, poţi „trăi“ liniştit? încercat prin „Terapia cu îngeri“ să aflu. Răspunsul n-a
O.G.: Aventura mea politică a fost un experiment greşit. venit încă. Aştept provincia.
Sunt un provincial de centru stânga, abia mi-am scos G.D.: Iat-o aici! Şi-ţi mulţumeşte, te onorează, ne onorezi!
capul din sărăcie. Fatalmente, calicul e de stânga. Un O.G.: Mulţumesc.

Invitatul revistei HYPERION  7


Ovidiu GENARU
De multe ori
Deşi m-am lăsat de fumat cu mulţi ani în urmă
simt uneori o nevoie imperioasă
să-mi aprind o ţigară.
E un impuls de nestăpânit.
Ca şi cum un pluton de execuţie comandă
FOC!
Îmi pipăi instinctiv buzunarul
dar uit că nu mai am pachetul toxic la mine
Şi atunci
atunci
intru mental într-un bar întâlnit în cale
şi cumpăr un pachet de ţigări
şi o brichetă mentală dintre cele mai scumpe
să-mi potolesc blestematul meu viciu.
Acum sunt liniştit. Am tot ce-mi trebuie.
În drum spre casă
mă aşez mental pe o bancă din grădina publică
scot o ţigară din pachetul toxic
o miros cu poftă ca pe vremuri
apoi o aprind cu bricheta mentală şi trag
trag lacom
primul fum mental în plămâni
şi-l dau afară pe nări de câte ori vreau
până mă satur. De multe ori până mă satur.
Vă pup.
Capul
Dacă mă întrebi îţi răspund: omul e doar capul.
Atât. El ştie. Restul
de la gât în jos e preistorie. Animalul generic
8  HYPERION
al lumii. Viscerele pirosfera.
De la gât în jos e lupul. De la
limbă în sus e Dumnezeu.
Răspunsul l-am aflat în întunericul
unei conversaţii despre unghiile de la
picioare. Relicve ale unor gheare
date cu ojă.
Dublura
Pentru că e doar o singură dată
ar fi fost nimerit să fiu întrebat unde şi când.
Fiindcă mie mi-ar fi plăcut să văd lumina
dintâi
extrauterină
în Toscana la Florenţa.
Şi aceea să fi fost a lunii pline. Venerată
de înstelări.
Altfel nu. Altfel nu.
Şi să fi fost în vremea lui Lorenza Magnificul
şi să fi ajuns prin trudă asiduă
bibliotecarul Palatului Piti. Răsfoind
cărţile rare ale lumii.
Dar cum hazardul distribuie destine după bunul
lui plac
iar mama mea se situa atunci în afara timpului
În locul meu rămas neocupat
s-a născut altcineva mai nerăbdător.
Un anume Ovidio Gennaro scrib norocos şi cronicar
al chiparoşilor celeşti din Toscana.
Scriitoraş obscur de mâna a doua.
Cercetând cu migală pivniţele Signoriei unde
zac sigiliile iluminaţilor
Renaşterii
am aflat cu surprindere din înscrisuri certe
că acest autor a conceput o lucrare interesantă
culmea poetică!
intitulată „Patimile după Dante“
manuscris ars din greşeală de arhivarul Comunal
la o agapă după o vânătoare de
potârnichi
prin smârcurile năbădăiosului Arno.
Oare acestui autor să-i fiu târzia oglindire?
Sau dublul lui? O simplă coincidenţă?
Pentru că iată
după o jumătate de mileniu
în alt timp
eu Ovidiu Genaru
fără să am cunoştinţă de antecesorul meu
am scris la rându-mi „Patimile după Bacovia“
un concetăţean de-al meu nepământean
îndeplinind probabil subtila simetrie
după un plan conceput de Marele Arhitect.
Invitatul revistei
 Ovidiu Genaru – laureatul Premiului Naţional de
M
Poezie „Mihai Eminescu“ – Opera Omnia pe anul 2019
Manifestările celei de a XXIX ediţie a Premiului Naţional
de Poezie „Mihai Eminescu“ Opera Omnia pe anul 2019,
din cadrul Zileler Eminescu, ediţia a 51-a, au început
marţi, 14 ianuarie 2020: la Biblioteca Judeţeană „Mihai
Eminescu“ Botoşani cu Amiaza cărţilor junimiste, pre-
zentată de Lucian Vasiliu. În aceeaşi zi, la Căminul cul-
tural Vorona, Daniel-Cristea-Enache a prezentat Editura
Cartea Românească la 10 de ani, iar Lucian Vasiliu a vor-
bit despre Editura Junimea la 50 de ani. Membrii Socie-
tăţii Culturale „Raluca Iuraşcu“ Vorona au prezentat un
program artistic. A doua zi, pe 15 ianuarie, Ziua Culturii
Naţionale, în sala de şedinţe a Consiliului Local Botoşani,
scriitorii invitaţi au participat la şedinţa extraordinară, în
care a fost conferit titlul de Cetăţean de Onoare poetului
laureat la actuala ediţie. Apoi au fost depuse jerbe de flori la
statuia lui Mihai Eminescu din faţa teatrului care-i poartă
numele, iar la Biserica Uspenia, în care a fost botezat prun-
cul Mihail Eminovici, a avut loc un Te Deum.
Seara, la ora 17, în Sala de spectacole a Casei de Cultură
a Sindicatelor Botoşani a avut loc gala de decernare a Pre-
miului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ – Opus Pri-
mum şi Opera Omnia pe anul 2019. La finalul galei, Harry
Tavitian a susţinut un concert extraordinar.
În urma jurizării, juriul de acordare a acestui pre-
miu, format din Nicolae Manolescu, preşedinte, Dainel
Invitatul revistei
Cristzea-Enache, Răzvan Voncu, Mircea Mihăieş, Ioan
Holban, Gabriela Gheorghişor şi Vasile Spiridon, a decis
ca din cei nouă nominalizaţi – Vasile Dan, Nichita Danilov,
Marian Drăghici, Ovidiu Genaru, Ioan Moldovan, Ioan Es.
Pop, Casian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu şi Matei Vişniec
– Premiul naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ – Opera
Omnia pe anul 2019 să fie acordat poetului Ovidiu Genaru.
Au participat: Varujan Vosganian, Gabriel Chifu, Vasile
Spiridon, Daniel Cristea-Enache, Răzvan Voncu, Mir-
cea Mihăieş, Gabriela Gheorghişor, Liviu Ioan Stoiciu,
Sorin Lavric, Ioan Moldovan, Ovidiu Genaru, Ioan
Es. Pop, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Leo
Butnaru, Arcadie Suceveanu, Ioana Diaconescu, Hanna
Bota, Doina Popa, Mircea A. Diaconu, Radu Florescu,
Nicolae Sava, Vasile Tudor, Valentin Talpalaru, Marius
Chelaru, Vlad Sibechi, Ioan Pintea, Harry Tavitian şi scri-
itorii botoşăneni Gellu Dorian, Nicolae Corlat, Dumitru
Necşanu, George Luca, Vlad Scutelnicu, Mircea Oprea,
Gabriel Alexe, Vasile Iftime, Ciprian Manolache, Ema-
noil Marcu, Elena Cardaş, Constantin Bojescu, Cristina
Prisăcaru-Şoptelea, Nina Viciriuc, Ovidiu Petcu.
Organizatorii a fost: Primăria Municipiului Boto-
şani, Consiliul Local Botoşani, Fundaţia Culturală
„Hyperion-caiete botoşănene“ Botoşani, cu sprijinul
Uniunii Scriitorilor din România.
HYPERION  9
Varujan VOSGANIAN
Eminescu a fost pe cât de
firesc, pe-atât de neverosimil
[…] El nu este genial
numai prin ceea ce a făcut,
ci pentru că a reuşit [...]
să facă ceea ce a făcut*
A
Am să încep această scurtă prelegere despre poezia lui
Mihai Eminescu, evocând un mare fotbalist, care a fost
ales de mai multe reviste, „Sportivul Secolului XX“, bra-
zilianul Pelé. Întrebat fiind ce crede el despre acest titlu,
a spus: „Despre mine se spune că sunt Regele fotbalului;
să ştiţi însă că nu eu sunt cel mai mare.“ Şi a adăugat:
„Cel mai mare fotbalist este de departe un alt brazilian,
pe nume Arthur Friedenreich. Acest Friedenreich a jucat
fotbal în perioada de după Primul Război Mondial; s-a
născut dintr-un tată german şi o mamă afro-americană,
a început să joace fotbal pe vremea când negrilor nu li
se permitea să intre pe teren, a dat peste 1300 de goluri,
deci cu aproape o sută mai multe decât Pelé“. „Bine, dar
ăsta nu e un argument…“ Şi Pele a răspuns aşa: „ Eu n-aş
fi putut să fac niciodată ce-a făcut el: Friedenreich a jucat
cu tenişi fără crampoane, Friedenreich a jucat cu mingi
făcute din cârpe care, atunci când ploua, se făceau grele
ca piatra; Friedenreich a jucat în vremurile când arbitri,
când era faultat, nu acordau fault pe motiv că-i negru.
Eu niciodată n-aş fi putut să fac ce am făcut cu condi-
ţiile pe care le-a avut Friedenreich, cu mijloace lui pre-
care…!“ Şi a adăugat Pelé: „Friedenreich nu e cel mai
mare numai pentru ceea ce-a făcut, ci şi pentru mijloa-
cele cu care a reuşit să facă ceea ce a făcut“.
Viaţa eroică a lui Friedenreich nu este unică în istoria
lumii. Au fost multe fapte eroice care s-au făcut aproape
cu mâinile goale. Un faimos cardinal care a fost Preşe-
dintele Consiliului de Cultură a Vaticanului şi Directo-
rul Bibliotecii Ambroziene, Gianfranco Ravasi, într-un
eseu superb pe care l-a numit Fragilitatea limbii, spune:
ce surprinzător, Vechiul Testament a fost scris cu numai
5750 de cuvinte în care introducem şi conjuncţiile şi pre-
poziţiile. 5750 de cuvinte care alcătuiau în vremea aceea
fondul principal de cuvinte al limbii ebraice. Dacă vreţi,
cei care nu sunteţi familiarizaţi cu aceste cifre pe care
computerul le dă acum la word count, am să vă spun că
5750 de cuvinte alcătuiesc cam patru pagini de revistă.
Aşadar, cu mai puţin de 30.000 de semne diferite – cu
10  HYPERION
spaţii cu tot – citim astăzi Cartea lui Iov, citim Eclezi-
astul… Vă puteţi imagina ce forţă extraordinară a dat
limbii Ecleziastul? În ce mod, alcătuind combinaţii între
cuvintele acelea, cu mijloacele puţine de-atunci, Vechiul
Testament a reuşit să dea Chivotul unei credinţe care,
iată, a răzbătut prin milenii?!
Cred că vă imaginaţi acum de ce am pornit de la
un fotbalist brazilian ca să ajung la Mihai Eminescu.
Să-ncercăm să ne imaginăm cum arăta contextul literar
în vremea în care s-a născut Mihai Eminescu. În Ardeal,
sub influenţa unei latinităţi din cale-afară de dezinvolte,
se forţa principiul etimologic, care ar fi interesant de
aflat unde ne-ar fi dus dacă s-ar fi dezvoltat! În Prin-
cipatele Unite, limba română, ortografia română erau,
ca să mă exprim aşa, într-un stadiu crosopterigian. Încă
nu se desprinseseră de ortografia chirilică, de năravu-
rile elenistice, de mitologiile ruinelor, de similarităţile
cu Esop, Krîlov sau La Fontaine.
Dacă vreţi să vedeţi care este diferenţa dintre voca-
bularul limbii române pe care îl avem astăzi şi cel din
vremea lui Eminescu, vă invit să consultaţi un dicţionar
de neologisme – au apărut mai multe în ultima vreme,
conţin zeci de mii de cuvinte. Am răsfoit unul dintre
aceste dicţionar, fireşte fără să am asiduitatea unui cer-
cetător. Vă mărturisesc că, atât cât am citit eu din poezi-
ile lui Eminescu, am găsit extrem de puţine cuvinte din
dicţionarul de neologisme care să fi existat în vremea lui
Mihai Eminescu. Aşadar, el a lucrat cu ortografie încă
nesigură, încă făcută din cartilagii; cum spuneam, încă
nu era separată marea de ţărm, cu o limbă română încă
în evoluţie, lipsită de neologisme care – chiar şi atunci
când erau – erau mai degrabă barbarisme decât neolo-
gisme, adică nu erau cizelate şi încorporate limbii române,
ci erau preluate tel quel, precum scrierile lui Fénelon în
comediile cu coana Chiriţa. Şi, cu toate astea, în astfel
de vremuri şi cu atari mijloace, Mihai Eminescu, a dat
tiparul limbii poeticii româneşti.
Invitatul revistei
 Deşi între timp au apărut tramvaie, au apărut lasere,
au apărut asteroizii, au apărut cuvinte precum translu-
cid – nimeni n-a reuşit să scrie în limba română precum
Mihai Eminescu, cu cele cinci mii şapte sute şi cinci zeci
ale testamentului pe care el l-a lăsat limbii române, ca
să-l parafrazăm pe cardinalul Ravasi. Şi tot ce s-a întâm-
plat după aceea nu sunt decât avatarurile rămase din
ceea ce Eminescu a reuşit.
Eminescu a fost pe cât de firesc, pe-atât de nevero-
simil: aşa cum este orice geniu. El nu este genial numai
Ovidiu GENARU
Poezia a fost drogul care a
făcut să-mi bată inima*
B
Bună seara tuturor. Generaţia mea vine din altă lume. Sunt
un provincial incurabil, aparţin mileniului Doi, de pe când
„Miţa Biciclista de provincie făcea ultima cursă cu trupul ei
de Davincie“. Deşi am 85 de ani şi alunec spre 86, mă con-
sider încă antum, dar, fireşte, nu integral, cam 80%. Restul
până la 100% este reumatism şi cardiologie. Dar merge.
Funcţionez. Uneori sunt fiabil ca o maşină germană. Veci-
nul meu de palier de la 8, domnul avocat Gheorghe Vasi-
liu, postum, susţinea că-ntr-o zi din viitor, cândva, „mul-
ţimea anonimă se va avea în vedere“.
Acel „cândva“ e acum.
După ce mi-am găsit Bacăul, acum îmi aflu Botoşanii.
Acum, după ce vreme de o jumătate de veac am umblat
hai-hui, un flutură vânt printre poeţi şi generaţii literare,
poate un acrobat, poate un clovn; acum aş putea spune că
Invitatul revistei
prin ceea ce a făcut, ci pentru că a reuşit – cu mijloacele
pe care le avea atunci – să facă ceea ce a făcut. Şi, deşi
mijloacele lui erau precare – erau puternice doar prin
asocierile pe care le făcea cu mintea lui – noi cu toţii,
truditorii condeiului de-acum, nu mai născocim nimic
peste limba din Chivotul poeziei lui Eminescu. Noi nu
mai născocim ci doar adăugăm. Mulţumesc.
* Discurs ţinut pe scena galei de decernare
a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“
pe anul 2019, 15 ianuarie 2020
m-am inventat singur cuc, la Bacău, într-o mahala, departe
de carnagiul bucureştean. Învăţând să scriind.
Onorată asistenţă, Domnule Primar, Domnule Preşe-
dinte de Consiliu, Domnule Preşedinte al Uniunii Scriitori-
lor, Domnilor Consilieri, Domni şi Doamne pur şi simplu,
prieteni, Oameni din Oştirea lui Eminescu, Dragă Gellu
Dorian, cinstite gazde,
Mă uit în urmă ca într-un vis adânc. Seria mea biolo-
gică e pe sfârşite. Mulţi confraţi s-au retras discret în Isto-
ria Literaturii Române, cei care au binemeritat, fie măcar
şi în Adendda, pe strapontină. Dar şi acolo e un du-te vino
continuu. Şi acolo, în viaţa postumă există şicane, proto-
coale, dizidenţe, amantlâcuri. Scriitor fiind, n-ai unde să
evadezi. Cărţile te ajung din urmă.
HYPERION  11
 Ca supravieţuitor al anilor 60, poezia m-a trecut toate
punţile, m-a împăcat cu lumea şi deşertăciunile ei minu-
nate, Poezia a fost drogul care a făcut să-mi bată inima.
Fie chiar şi duminica.
Dar mai ales astăzi, aici, sub cupola Eminescu, integrat
în acest florilegiu de poeţi, irepetabil, inubliabil. Aur curat
pentru limba română.
Aici unde, protejaţi de prestigiul Marelui Poet, ca-n
Grecia lui Pericle se acordă lauri Poeziei.
Credeţi oare că suntem anacronici, vetuşti, atemporali
în acest veac confuz, hiperpragmatic, neprietenos cultu-
rii? Noi ştim că Poezia îmblânzeşte fiara din om şi aprinde
în ochiul tulbure licărul iubirii şi al inteligenţei. De aceea
spălătorii de creiere nu-l vor iubi pe Eminescu.
Noi, cei trecuţi de 80 suntem obişnuiţi cu perindarea
lumilor. Noi vedem cum noile ideologii îşi rinocerizează
captivii. Cum spiritul este îmbrâncit în divertisment şi
derizoriu. Cum se delimitează orice, naţiune, patrie, fami-
lie, elite, istorie, geniu, credinţă. Un nou limbaj de lemn îl
dizlocă pe cel vechi. Soclurile sunt păstrate, se înlocuiesc
doar idolii. Se inoculează alte valori ca să obţinem omul
de care este nevoie, individul confuz, fanatizat, a-cultural.
De aceea Eminescu deranjează ignoranţa globală. Emi-
nescu coagulează spiritul naţional. Eminescu nu este pe
placul corectitudinii politice.
Daniel CRISTEA-ENACHE
După cincizeci de ani
I
Între 1966, când a debutat editorial Ovidiu Genaru cu volu-
mul Un şir de zile, şi 2016, când apare antologia Terapia cu
îngeri (Cuvânt însoţitor de Ioan Holban, Editura Junimea,
Iaşi, 2016, 280 p.) sunt cincizeci de ani.
Reperele cronologice sunt, ambele, din aria liberalizării,
fie ea aceasta prin „înmuierea“ aplicării unei ideologii unice,
la jumătatea deceniului şapte, fie prin democratizarea expre-
siei literare, în prezent. Dacă în 1966, după debuturile pri-
milor „şaizecişti“, Genaru li se adăuga pe ceea ce era deja un
culoar estetic al poeziei noastre, în 2016, lirismul său cali-
grafic, ironic şi subtil distonează vădit cu producţia versifica-
toare înconjurătoare. Atâtea versuri apar şi se pot citi zilnic
pe internet şi atâţia autori, cu şi fără ghilimele, se manifestă
energic şi abundent în prezent, încât antologia hiper-lucrată
a poetului de la Bacău pare un obiect estetic al altor vremi.
Spirit lucid, autorul se identifică şi se asumă ca un per-
sonaj revolut, un ultim „mohican liric“, într-un poem ambi-
valent şi plurisemantic, cum sunt multe în această antologie.
În Ultimul, sugestia simbolică este, iniţial, aceea că poezia
„cu lustru“ şi cuvintele „dosite“ nu-şi mai au rostul, ele fiind
legate de o epocă a cenzurii: „Poezie cu lustru epoca ta a tre-
cut. Cuvinte/ nu vă mai lăsaţi dosite./ Poete lasă-ţi tăcerea
liberă.“. Imediat apoi, enunţul liric univoc se ambiguizează
12  HYPERION
Ziua de 15 ianuarie este una din zilele astrale ale
românilor.
Botoşanii cu iluştrii lui geniali este Florenţa noastră.
Da, acest Premiu Naţional Instituţionalizat Mihai Emi-
nescu pentru poezie semnifică permanenţa unui Templu
Spiritual rezistent la eroziunea vremurilor tot mai vitrege.
Se cuvine, deci, să fim recunoscători gazdelor. Au fost
perfecte; Domnului Primar şi consilierilor, prietenului Gellu
Dorian cu oştenii lui hyperionici care gestionează creativ
inepuizabilul zăcământ aurifer Eminescu. Iar dacă Premiul
iscă uneori mici turbulenţe, înseamnă că este viu. Ca viaţa.
Mulţumesc obştei scriitoriceşti, poeţilor, criticilor, edito-
rilor şi cititorilor care m-au ajutat să devin Ovidiu Genaru.
Datorez mulţumiri şi soţiei mele, Cristina, care mă
îngăduie când bombănesc noaptea prin bucătărie în cău-
tarea virgulei pierdute.
Mulţumiri speciale exigenţilor juraţi, precum şi Preşe-
dintelui Juriului, Domnul Nicolae Manolescu, mereu în
formă, care, mizând pe numele meu dintr-un grup valo-
ric egal m-au declarat câştigător.
Premiantul este doar norocosul clipei.
Al Dumneavoastră, oxigenat şi asfixiat de emoţie
Ţările fără poezie sunt sortite frigului.
* Discurs ţinut în gala de decernare
a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“
pe anul 2019, 15 ianuarie 2020
prin transfer imagistic din sfera
adevărului imperios necesar, indi-
vidual şi comunitar, în cea a publi-
citarului grosier adus de libertatea
visată. Într-un acelaşi vers, trece-
rea şi transferul bazat pe ea se fac
foarte rapid, aproape inobserva-
bil: „Vrem voci cutremurate. Vrem catastrofe“. După această
răsucire de sens şi simbolistică, poemul îşi schimbă din mers
direcţia şi atacă, decis şi ironic, tocmai spiritul timpurilor noi:
„Vrem voci cutremurate. Vrem catastrofe pietriş/ mânuit cu
lopata iubiri gonflabile. Incendii./ Vrem un trecut imprevizi-
bil. Nu ştim ce vrem./ Dar zgomotul să nu lipsească./ Gene-
raţie calofilă sunt ultimul tău mohican liric.// Speranţa e în
vidanjori./ Noapte bună.“.
„Vidanjorii“ revin în Serbare câmpenească pentru a carac-
teriza, din interior, epoca nouă şi a marca respingerea ei de
către poetul refugiat în propria marginalitate. Solitudinea
acestuia contrastează cu febrilitatea generală de ocupare a
prim-planului: „Dau năvală vidanjorii gorobeţii stegarii/ şi
ne e teamă de numărul lor/ Epoca vrea anomalie aventură
s-a dat liber la libertate/ În boschete se despoaie poze deo-
cheate familiştii se amuză/ foarte“. E o atmosferă de bâlci
Invitatul revistei
 promiscuu, de gestică grotescă şi greţoasă, exprimând fidel
noul curs. Poetul o prinde într-un vers şi mai explicit, în
Denivelări: „în aceste vremuri gingaşe de bordel şi latrină“;
şi interesant este că nu asistăm la o vituperaţie moralistă, ci la
un reflex estetic. Ca şi Brumaru, cu care a fost în mai multe
rânduri comparat, Genaru e un estet şi un hedonist, un sen-
zual al versului şi al imaginii poetice net diferenţiat de filo-
nul social-profetic al lirismului nostru, cu Ioan Alexandru şi
Păunescu. Numeroase poeme din antologie sunt edificatoare
pentru modul senzitiv şi totodată cerebral în care eul poe-
tic, minim disociat de cel biografic, procesează cotidianul şi
îl colorează liric. „Poemul meu e devastat/ de simţuri“ scrie
Genaru în Conţinuturi secrete, iar „secretul“ conţinuturilor
sale lirice se devoalează în majoritatea bucăţilor din antologie.
Poezia sa, în întregul ei evolutiv şi pe constanta imagina-
rului artistic, este cvasi-transparentă. Ea exprimă cu maximă
fidelitate o logică simbolică perfect controlată de autor şi care
poate fi urmărită, de la un punct la altul, pe fiecare secvenţă,
de cititor. Genaru nu are apetenţă pentru obscuritatea poe-
ziei, nici pentru bolboroselile lirice din care destul autori ai
generaţiei sale au scos poeme puternice. Versul său are în el
ceva luminos şi clar, dincolo şi dincoace de tăietura ironică
şi de impulsul afectiv. Chiar şi în poemele de umoare neagră,
precum cel, memorabil, care dă titlul secţiunii O bere acră
ca veacul, decorul sau peisajul nu se lasă atinse de morbidul
bacovian. Tabloul îşi păstrează contururile, obiectul obser-
vaţiei poetice nu infestează şi nu dezagregă observaţia însăşi:
„Bairam cu naşi cuscri fini şi cumnaţi în mucede curţi interi-
oare/ Zăngănit de tacâmuri sudori la subţiori./ O bere acră
ca veacul în cartierul muştelor/ şi un lighean bleu-turtit/
în ungherul melcilor./ Între luna de montă şi steaua calici-
lor/ atârnă pe o frânghie stelară nădragii enormi şi cârpiţi/
ai clasei muncitoare./ Umbra lor lunecă pe şesuri odată cu
norii.// O muzicuţă de gură scânceşte în coşcovitele Ziduri./
Mai ştii? O fi ideea de patrie./ Patria nu-i nicăieri./ Doar o
romanţă îngână vecina aia cu batic cu ţâţele/ proptite-n gard
vecina care ne spionează şi/ îşi bagă nasul în ciorba noastră
de potroace./ O fi nenorocita aia/ cu mătura în mână.“.
Acesta a fost un poem patriotic la propriu, nu la figu-
rat: un observator atent
descrie ce vede, într-un
regim destul de realist al
descripţiei, iar semnifica-
rea se poate observa şi ea
linear, aproape didactic:
„bere acră ca veacul“, „o
frânghie stelară“, „nădra-
gii enormi şi cârpiţi ai cla-
sei muncitoare“, „coşcovi-
tele Ziduri“. Comparaţiile,
metaforele, hiperbolele lui
Genaru nu obscurizează
poemul, ci-l limpezesc.
Utilizarea lor nu ţine de
Invitatul revistei
intenţia ambiguizării „poetice“ a textului, ci, dimpotrivă, de
cea a explicitării.
Performanţa poetului îmi pare aceea de a modula surprin-
zător şi proaspăt acest explicit bine, prea bine construit. O artă
poetică avem în Şi dacă nu, unde autorul se va exprima deo-
potrivă sintetic şi integral. Întâlnirea dată cu propria poezie
nu este dramatică, nevrotică, psihotică, ci o probă reluată de
„eficacitate“. Dacă întâlnirea căreia i s-au creat toate condiţiile
şi i s-au făcut preparativele nu se produce, dacă, altfel spus,
„nu şi nu“, retragerea autorului nu va fi una narcisist-mohorâtă.
Se va face recurs la (auto)ironie: „E simplu: intri în posesia
textului prin incizie./ E blitz. Te-ai aşezat pe masa chirurgu-
lui/ îl simţi ca pe un glonte./ Sau nimic./ Scoală din morţi
şi citeşte-l./ Dă-ţi întâlnire cu el în cruce. Intersectează-l./
Ciocniţi-vă. Rabdă-l. Răneşte-l. Pansează-l./ Lasă-i-te vic-
timă. Încearcă de o mie de/ ori. Sau nimic. Sau totul. Şi dacă/
nu şi nu/ dă-i cu tifla.“.
Mi-au reproşat că sunt un ironic va strânge şi va expune
toate reproşurile făcute, mai în glumă, mai în serios, poetului
acum octogenar: că e prea elaborat şi artist, prea intelectual
(„Asta e rău?“, întreabă scurt şi ofensiv poetul, întrerupând
suita de acuze), că e „un lucid caligraf “ şi un „decatlonist al
literaturii“. Că este aşa, nu prea mai încape dubiu – însă per-
sonalitatea poetului face această claritate aproape imposibil
de reduplicat. Ca să zic aşa, lui Genaru îi reuşeşte să fie, în
aceeaşi fază a creaţiei sau de la o fază la alta, Genaru: însă
imitatorilor şi epigonilor săi le lipsesc mobilitatea intelectu-
ală şi subtilitatea, acuitatea observaţiei şi simţul limbii, rafi-
namentul simplităţii, ironismul superior precum cel sores-
cian, în fine, modul mai mereu personal în care poetul pune
probleme generale. Metafizicul este, cum e şi firesc, inaparent,
nu manifest; şi chiar în erotica de actant juisant, poetul ştie să
dea o altă dimensiune relaţiei carnale. În Adio şi rouă, deose-
bit de frumoasă, lirismul lui Genaru devine mai fluid şi mai
greu de fixat într-o cheie realist-ironică. La antipodul ironis-
tului Geo Dumitrescu, care în tinereţe demitiza dragostea, o
„dezvrăjea“, craiul, satirul Ovidiu Genaru o remitizează: „O
mână întinsă de tine/ stârneşte adieri de cantalup/ Dragostea
noastră sub cheie/ de jder şi de lup.// Nu te plimb în caleaşcă
şi nu/ te dau în balansoar/
lumea nu ne cunoaşte/ nu
ne spune bonsoir// Înge-
rul tău carnivor/ adie mis-
tic prin corp/ ca şi sufle-
tul/ Oarbă şi orb.// Spre
Ierusalimul sânilor tăi/
drumul meu se pierdu/
Ultimul Ovidiu al fantas-
melor/ ultima tu.// Seara
cade ca ghilotina/ taie
plângeri şi ziduri în două/
pe scaunul absenţei tale/
adio şi rouă.“.
Poemul, atipic, păs-
trează totuşi marca
Genaru: reînvestirea şi
HYPERION  13
remitizarea unui sentiment, de către poetul ironic, nu com-
plică retoric textul. Autorul caută, şi aici, concizia, esenţia-
lizarea. Faţă de atâţia autori „retori şi limbuţi“, printre atâ-
tea manifestări de lirism despletit şi fără nod la aţă, Genaru
e un clasic al modernităţii „şaizeciste“. Proces verbal al unei
dimineţi de vară, ultimul pe care-l voi cita, arată cum cotidi-
anul cel mai banal şi mai plat poate fi procesat liric şi sem-
nificat simbolic de un poet de calibrul lui Ovidiu Genaru.
Gesturile noastre mărunte, de toată ziua, îşi conţin în fapt
poeticitatea. Poemul, atât de diferit de Adio şi rouă, este unul
de referinţă: „Cu faţa la perete tai o felie de pâine apuc/ sti-
cla de lapte şi beau/ Astăzi soarele răsare la 4,41 şi apune la
20,00/ Crăp fereastra fiindcă e zăpuşeală/ tai a doua felie de
pâine închid uşa bucătăriei/ S-a făcut curent/ sunt uşor tran-
spirat de singurătate/ Mestec zadarnic penibil/ agit o cutie
de chibrituri ca să alung acest penibil/ O muscă se aşază pe
14  HYPERION
perdeaua caldă nu-i/ O stea de cinema dar îmi ţine/ oarecum
de urât/ Împart cu ea urâtul inegal mie mult ei puţin/ pun
cuţitul deoparte şi reazim calendarul/ de pâinea cu atâtea şi
atâtea găuri/ astrale/ Beau o gură de cafea./ Degetele auto-
nome adună firmiturile în mici/ grămăjoare asemeni vulca-
nilor stinşi./ Simulez o lectură/ dar în secret urmăresc acti-
vitatea agresivă a/ obiectelor/ fără sens din cameră/ Chiar
citesc că singurătatea consumă 1133 calorii/ şi că toate zia-
rele se descompun în ficat/ şi că lacrimile au o importantă
acţiune bactericidă./ Pun sticla de lapte în frigider/ sting
ţigara mă aşez cu faţa la perete/ şi constat că exist/ Ziua iese
în evidenţă şi creşte imperceptibil/ creşte ca părul şi unghi-
ile morţilor./ Varianta optimistă ar fi: să am o întâlnire/ cu
o doamnă a nopţii.“.
Antologia aceasta este a unuia dintre cei mai importanţi
poeţi „şaizecişti“.
Invitatul revistei
 dScriind, încerci să afli ceea ce eşti,
altfel ţi-ai bate singur joc de tine însuţi
MIRELA ROZNOVEANU ÎN DIALOG CU ȘERBAN CHELARIU

(interviu transmis la Televiziunea Română din New York, pe data de 12 ianuarie

2020, canalul NYCTV-life (WNYE) – Romanian TV of New York. Interviul se poate
viziona pe Youtube: Şerban Chelariu în dialog cu Mirela Roznoveanu)
Istoria culturii menţionează exemple de personalităţi de o formaţie umanistă, care au trecut graniţa că-
tre filozofia ştiinţei, şi chiar ştiinţă, şi exemple de personalităţi de o formaţie ştiinţifică care au păşit că-
tre artă şi literatură. Dacă primul grup este extrem de mic, în cel de al doilea se găsesc ceva mai multe
personalităţi, şi-am să menţionez aici pe matematicianul şi marele poet Ion Barbu, apoi, mă gândesc
la matematicianul Solomon Marcus, care a scris eseistică şi filozofia ştiinţei, informaticianul Mihai Dră-
gănescu, care a scris cărţi extraordinare de filozofia ştiinţei, apoi, mai aproape de noi, am să-l menţi-
onez pe Constantin Virgil Negoiţă, care după Logica Fazzy a scris roman, şi, şi mai aproape de noi am
să-l menţionez pe Norman Manea, de formaţie inginer constructor, care este probabil cel mai cunos-
cut, şi cel mai tradus scriitor român contemporan.
Şerban Chelariu şi-a luat licenţa de inginer constructor la Facultatea de Construcţii Civile şi Industria-
le (din Bucureşti), iar în anul 1977. A emigrat în Statele Unite ale Americii, a ales exilul, părăsind Româ-
nia dictaturii comuniste şi a poliţiei secrete. În Statele Unite, obţine titlul de Professional Engineer şi
lucrează în domeniul construcţiilor industriale peste 30 de ani. Din anul 1978, la foarte puţin timp de
la venirea lui în Statele Unite, începe să participe cu lucrări de pictură în numeroase expoziţii din dife-
rite oraşe ale Americii, iar din anul 1994 începe să publice chiar poezie. În anii care au urmat, a publi-
cat numeroase cărţi de poezie care l-au situat printre poeţii romani importanţi de azi. Unicitatea lui
Şerban Chelariu rezidă în modul în care poezia lui s-a exprimat în limbajul universal al picturii. Ut pic-
tura poesis – faimosul vers al lui Horaţiu din Arta Poetica – Epistola către Pisoni – care înseamnă pictu-
ra este asemeni poeziei, se exemplifică poate cel mai bine prin creaţia lui Şerban Chelariu. În America,
el a ales să scrie poezie în limba română, dar s-a adresat publicului american prin limbajul universal al
picturii în care a transmutat poezia; cuvântul şi l-a translat în imagine. Şerban Chelariu este important
pentru literatura română şi prin legătura directă cu poetul, filosoful, profesorul universitar şi jurnalis-
tul Traian Chelariu, al cărui jurnal a stat la baza creării personajului Victor Petrini, din romanul Cel mai
iubit dintre pământeni de Marin Preda.

Teatru HYPERION 15
 Mirela Roznoveanu: Ai publicat numeroase volume de
poeme. Gălbenuşul Soare a fost propus pentru cel mai bun
volum de poezii al anului 2014. Ai tradus în română, Sil-
via Plath, Ezra Pound, Anne Carlson şi Stanley Kunitz. Ca
pictor ai expus în Boulder, Colorado, în Washington DC, în
numeroase galerii din New Jersey şi New York. Eşti mem-
bru permanent al Piermont Flywheel Gallery, unde chiar
acuma ai o expoziţie, şi chiar în acest timp în care tu expui,
îţi apare, sau este în lucru, o nouă carte de poezie, Respir,
pe care tu mi-ai trimis-o mie PDF, şi pe care eu am citit-o…
Aş vrea mai întâi să ne gândim la poezie, ce aduci nou cu
acest volum Respir?
Şerban Chelariu: Sentimentul pe care încerc să-l tra-
duc este o dăruire completă faţă de viaţă, şi a faptului la
care am ajuns poate, la vârsta mea, după atâţia ani de emi-
grare şi de luptă cu viaţa, am ajuns să preţuiesc fiecare clipă
pe care o trăim, şi mi se pare foarte important că omul nu
trebuie să uite de ceea ce îi este prezent în jur în fiecare
clipă, şi în fiecare moment, în sensul că poţi să te bucuri
de fiecare fir de iarbă, poţi să te bucuri de faptul că nori
se rostogolesc pe cer…
M.R.: E adevărat!
S.C.: …de nepoţi sau ştiu şi eu…
M.R.: Ştiu că ai început să scrii practic poezie de la două-
zeci de ani. Dar ai aşteptat încă treizeci, oare de ce?
S.C.: Am scris într-adevăr. Pictam pe vremea aceea, şi
am considerat că poezia pe care o scriu nu este la nive-
lul picturii, deci am decis să mă opresc…Mi-am păstrat
poeziile respective, din păcate nu le-am găsit pentru acest
moment preţios, dar am decis să nu mai scriu, şi într-adevăr,
nu am mai scris… Asta a fost pe la douăzeci şi unu de ani,
deci în 1965, până în 1990 …
M.R.: Şi cum ai ajuns inginer constructor?
S.C.: Inginer constructor am ajuns datorită unui alt dar
pe care mi l-a dat Dumnezeu, acela de a-mi place fizica
şi geometria. Am dat la Artele Plastice de trei ori, dar din
păcate nu am reuşit. Am aflat pe urmă, ani după, de la o
fostă secretară la Arte Plastice, că preşedintele de partid
era o doamnă care-l cunoştea pe tata foarte bine, şi care
s-a jurat (că) atâta timp cât este dânsa acolo, fiul lui (Tra-
ian) Chelariu nu intră, şi într-adevăr nu am intrat. Şi atun-
cea, de frica de a intra în armată, a trebuit să fac ceva, şi
fiind bun la matematică şi fizică, mi-a fost uşor să intru la
(Institutul de) Construcţii.
M.R.: Să ştii că se vede din poezia pe care tu o scrii,
care este o poezie cosmogonică, se vede de fapt cât de mult
şi adânc înţelegi universal fizicii cuantice, şi cât de mult îţi
place fizica. Când am scris despre volumul tău Noduri şi
Cârlige, am spus că poezia ta este o poezie scrisă de un pic-
tor în care cuvintele sunt văzute formând plase elastice cu
noduri şi ochiuri, ca reprezentările materiei în fizica cuan-
tică, sensurile la tine dobândesc culori şi forme, unda, cubul,
sfera, alcătuite din energia cuvintelor produc alunecări supra-
realiste. Cum aluneci? Cum te mişti tu între poezie şi pic-
tură, şi care este arta ta poetică în final?
16  HYPERION
S.C.: Am trăit personal o experienţă pe care s-ar putea
să o fi trăit foarte mulţi oameni. În orice caz, pentru mine a
fost surprinzătoare. Relaţia dintre pictură şi poezie…Când
am început să scriu poezie, mi-am dat seama că poezia,
prin orizonturile pe care mi le-a oferit, m-a eliberat în pic-
tură de gândurile care mă frământau, şi care nu erau pic-
turale, făceau parte din altceva…
M.R.: Din logos.
S.C.: Din logos. Şi acest lucru m-a uimit. În acelaşi timp
consider că poezia m-a salvat într-un fel, în ambele dome-
nii, în sensul că m-a eliberat picturii, în pictură, cred eu, şi
poezia ca instrument de lucru, pentru mine este un prie-
ten care mă învaţă să gândesc, şi mă învaţă să cunosc altfel
lumea decât cum te învaţă pictura. Cuvântul, metafora, ima-
ginaţia, aceste trei elemente fac bine înţeles parte din poe-
zie, în pictură (însă) îţi lipseşte cuvântul, şi poate şi meta-
fora, şi (deci) pictura o simţi puţin altfel. Ceea ce a început
să îmi placă foarte mult scriind poezie, şi la un moment
dat chiar am neglijat să (mai) pictez, este acest drum des-
chis către o lumină care nu ştii de ce o înţelegi mai bine.
M.R.: Te joci cu cosmogoniile, în poezie, practic, şi cred
că prin această matematică a poeziei, această cosmogonie,
această splendoare a imaginilor cosmice, te apropii proba-
bil, cel mai mult de Ion Barbu. De altfel s-a şi scris despre
lucrul ăsta. Există o artă poetică separată pentru poezie, şi
o artă poetică separată pentru pictură, sau ele formează lao-
laltă o artă poetică unitară?
S.C.: În final ele pot fi…ele sunt surori, dar nu cred că
sunt surori gemene.
M.R.: Nu sunt gemene, cu siguranţă…
S.C.: Nu sunt gemene…dar fără să încerc să fac diferenţe
de nivel, cine-i cea mai frumoasă, cine-i cea mai deşteaptă,
aş spune că sora poezia este puţin şi mai frumoasă şi mai
înţeleaptă decât sora pictura. De ce? Poate că nu contează,
poate este doar felul meu de a privii, şi de a înţelege, pen-
tru că în final, amândouă sunt…
M.R.: Forme de expresie ale creativităţii tale.
S.C.: …divinităţi.
M.R.: Exact. Divinităţi. Unul dintre tablourile tale, Danae,
se află într-o expoziţie on line alături de Corregio şi Gus-
tav Klimt…Cum te-ai situa tu în pictura contemporană?
S.C.: Ca să fiu sincer, nu prea mi-am dat prea mult sârg
ca să dau din coate, în sensul ieşirii pe piaţă, sau în sen-
sul găsirii unei galerii, şi aşa mai departe. Ţin minte, când
eram, (am) venit în America, în Boulder (Colorado), am
primit o scrisoare de la cineva, îmi pare rău că nu mai ştiu
numele, dar care se gândea, sau se pregătea să publice o
antologie de pictori români, şi, pe vremea aia eu i-am răs-
puns că eu nu sunt încă pictor, că nu consider că pot fi
inclus în această antologie.
M.R.: Am înţeles. Foarte modest!
S.C.: Foarte modest, într-un fel. Deci fiind inginer, adică
ce înseamnă să fii inginer şi să pictezi, înseamnă că ai un
servici, eşti în acelaşi timp tata, (cap) de familie, vii acasă
şi seara, sau în general week end-urile, pictezi.
M.R.: Dar tu ai fost treizeci de ani inginer în America.
Teatru
 S.C.: Da. Tocmai asta vroiam să zic. Deci pictura eu desfăcut prin plat curbat
o făceam după masa, sau sâmbetele şi duminicile, şi din
acest punct de vedere, pictura pe care o făceam eu putea stă nestând şi stând se toarce
să fie (luată ca) un hobby… vremuri noi din altă dat’
M.R.: Dar nu a fost!
S.C.: Eu consider că hobby-ul meu a fost ingineria, şi a răsărit luna cu sora ei geamănă
nu pictura…
M.R.: Aşa este! cine desparte
S.C.: …un hobby care mi-a adus pâinea pe masa. cine aseamănă
M.R.: Ai ilustrat şi cartea soţiei tale, Ana Chelariu, care
a tradus un basm românesc în limba engleză, şi tu i-ai ilus- Realizator şi Producător: Cristi Boghian, Romanian TV
trat această carte… Şerbane, aş vrea să-mi citeşti poemul of New York (RTVNY)
meu preferat din poezia ta…
S.C.: (citind) Post Scriptum.
se joacă zilele Aş dori, cu acceptul dumneavoastră, să clarific prin acest
se joacă zilele post scriptum, una dintre întrebările Mirelei Roznoveanu,
se joacă şotronul şi anume: ce aduci nou cu acest volum Respir?
peste asfaltul trupului meu poros ca betonul Răspunsul meu, pe parcursul interviului, nu a fost chiar
atât de clar pe cât mi-aş fi dorit, deşi mottoul volumului
a răsărit luna cu sora ei geamănă meu Respir îl structurează în câteva fraze, motiv pentru
numai cu beznele sferic zvâcnind care îndrăznesc să-l adaug aici, spre lămurirea tuturor.
numai cu beznele sferic zvâcnind „Scriind, încerci să afli ceea ce eşti, altfel ţi-ai bate sin-
arabescul luminilor ei se aseamănă gur joc de tine însuţi“ (Ludwig Wittgenstein). Şi „te vei
repezi asupra vieţii“, să o dezbraci de voalurile ei miracu-
timpul loase, „chiar cu riscul de a o sugruma“ (Robert Frost), pen-
pumn pleznind cărnos carapacea seminţei tru ca în cele din urmă să realizezi că în faţa dânsei, „nu
către voinţa de-a fi prin nefiind a fiinţei eşti nimic altceva decât un neînsemnat profet, răspândind
seamănă mesaje, chiar şi pentru tine însuţi, fără de înţeles“ (Socrate),
şi din răscrucea acelui moment magic, vei întrevedea viaţa,
smulge şi-ntoarce-n pământ a cincea dimensiune a Universului, pâlpâind în fiecare
praful de pulberi suflate cuvânt pumn din jarul stelelor, zburând pretutindeni prin neant,
aidoma unor cai înaripaţi, şi atunci vei respira în sfârşit
stă gândit şi-ngândurat uşurat, înţelegând, dragi mei, că „nu mor caii când vor câi-
frig fierbinte drum pavat nii“. (…un necunoscut, către Nichita Stănescu).
prin al tăului cu spaţiul

Teatru HYPERION 17
 A R A R
N E N E
T V T V
O I O I
L S L S
O T O T
G E G E
I I I I
A A

Nicolae SAVA

Metafizica, fir-ar să fie!

Măi, ţie ţi-ar trebui încă ceva
ca să reuşeşti în întreprinderea asta,
complicată şi chinuitoare pentru sufletul
veşted al tău şi mic atât cât un firişor de miei,
care cheamă poezie – îmi aruncă direct
Celălalt.

Cred că îţi lipseşte ceva,

nu aş putea spune exact ce, cred că e ceva indefinit
dar care se găseşte de îmbelşug
numai la poeţii însemnaţi cu o aură.

Când scrii
ar trebui să nu te mai gândeşti la-nfrigurare,
să nu te mai fure imaginile coşcovite
din oglinda ta personală şi amintirile
dulci ca mierea din opreliştea finală.

Probabil nu ai destulă charismă în verb

ca să sugerezi mai mult decât poate cuprinde
cuvântul
sub care ţi-ai păstrat gândurile cele mai de jos
cum pisica ascunde tot ce nu i se pare frumos
de lăsat la vedere.

Probabil că nu ai acea percepere a existenţei

luminii aflată în cele ce cresc numai
în negura gândurilor de sub tâmplă
cum grădinarul aude noaptea prin somn
cum firele din seminţe ridică pământul cu forţă.

Probabil că ai nevoie de încă ceva ca să fii.

Cum îi spune?… Am un lapsus. Aşa se întâmplă
când sunt emoţionat din prea multă vanitate,
vanitate cu care-am crescut înfricoşător de voinic.
Hai că mi-am amintit: metafizica, măi, fir-ar să fie!
De asta n-ai parte. Vai ţie!

18 HYPERION Poesis
 Cu gesturi sofisticate
dirijorul scrie silabe strâmbe,
părul dat cu briantină eclipsează sticlirea ochilor tăi,
între lumânări verzi şi oarbe
pregătiţi un concert pentru vioară şi orchestră.
Un oboi pentru o baghetă, strigă,
se pleacă până la pământ,
îşi roade unghiile,
ca un surd nu deosebeşte
instrumentele dintre aplauze,
dibuieşte sunetul viorii tale,
muzica se zbate ca peştele în plasă.
Orbecăiţi încet, dar sigur,
cum aţi porni
spre casele voastre.

Eugen BARZ
Desfaci şireturile pantofilor
Numai noi auzim să fluiere în voie,
glasul ceainicului pe plită, fumezi pipa păcii cu ele,
numai urechile noastre prind îţi aşezi coroniţa pe cap,
muzica lui de argint, strada va duce mamei
prin nările noastre veştile de glorie ale fiului.
urcă aburii ca lumina. Fluturi şalul cum făceai în clasa a treia
Din ceşti de porţelan, când uitai să-ţi faci temele la gramatică,
versuri cavalereşti o profeţie importantă te înflăcărează,
vor urni Madridul cunoşti singura terasă de pe care se vede
spre noi, înaltul deşertului ca o clădire coborâtă din cer.
de dorul căruia Vei ţine o conferinţă despre
au înnebunit poeţii. miracolul plutirii,
vorbele tale, iarbă fragedă pe nisip,
invocă ninsoarea mieilor.
Printre picioarele trecătorilor
Cu razele dimineţii se furişează o pătură,
împrăştie zvonul

sub gene că azi vei muri.

dau drumul poeziei

să migreze câteva ceasuri
pe zi.
Privesc prin tuburi de nori
cum bea răcoarea din palmele îngerilor
şi o trimit să se uite
dacă hergheliile mele de inimi
au loc
printre furtunile sale.
Astup spaţiile dintre ele
cu câte-un vers,
deschid cerul spre alte dimineţi
şi-mi reiau fericit
rutina.
Ar trebui să nu stăm
ca şi cum l-am aştepta pe Godot,
timpul nostru are un preţ mult mai bun,
din spaţiul lăuntric putem desface cu amănuntul
soarele, munţii, dealurile,
câmpiile sau marea –
ca nişte oameni de lume ne rânduim drumul
cel de toate zilele,
rămânem prietenii greierilor.
Camarazi în vizitele de întrupare ale bucuriei,
cine ne-ar putea reprezenta mai bine
decât am înţeles noi să o facem?
Urcăm, dar va veni coborârea pe schiuri vesele,
vom ruga pe cineva să interpreteze preludiul bucuriei.

Poesis HYPERION  19
 pe care se aşază bărbaţi cu aripi negre
să rupă din carnea proaspăt arată
a asfaltului.

ea nu se uită în urmă,
are batiste aproape vii încă.

zborul
îşi înfige foamea,
canibal şi adânc,
cu gheare
care nu prind rădăcini într-o rană,
aspersoarele rotesc cu sânge
spre aer.

Corina DAŞOVEANU ea merge

într-un timp orb,
**** ca o secundă înhămată la o vecie
de marginea celor tăcute de o mie de tone,
se sprijină încăperea cuvântului, ca şi când
în care înainte
avem atârnată de tavan luna, i-ar fi fiind
cearşafuri în flux şi reflux o necropolă a munţilor
de-a cuprinsul insulei, în care s-o lase.
cred că ştim
a ce se învolburează în flăcări femeia
timpul. e muntele ei
din care este extrasă
priveşti de-a lungu’-mi coapsei toată dragostea
cât de fierbinte este ultima vocală neagră până când…
a portjartierului,
cum alunecă de mătase muzica până când.
pe gleznă,
îţi desfac nasture cu nasture nerăbdarea
până în adâncul oceanului, ****
ne auzim mâinile sărutând pe trupuri stare de perplex simplu
delfinii. e atunci
când 1,618033 iese din cearşafuri de aur
atingem acea secundă în undă, şi vine dându-mi la o parte literele de post
e o azvârlire în litere, şi spune: „ia-mă de hrană,
ca o săritură de pe cea mai înaltă planetă vreau să mă simţi carne matematică,
în mijlocul hârtiei tinere, cea mai proaspătă valoare numerică a foamei.
ca şi când
nu mai există caiete de dragoste îţi dezvirginez
pe pământ. secţiunea refuzului
până devii dependentă
într-un colţ încă e ravel, de mimetismul organic al intrării,
fumăm de şapte ori creatură
tot aerul în de patru ori câte patru
întinşi pe podele alfabet straniu de tine, femeie.“
ca două consoane străvezii.
e stare
de mutaţie genetică a fericirii
**** din zig-zag în nesaţ
prin oraş pe buza flămândă a galaxiei
nu înfloresc cămăşi de migdal, cu neuronii
femeia legaţi strâns şi sentimental
trage după ea un munte, cu funia lui fibonacci.
rămâne în urmă o rană lungă în spirală.

20  HYPERION Poesis

 Aporii
Când vremea stă să plouă
în târg câte o mie
visează la Apolo
şi iscă mici poeme
de tip Apollinaire.

Duminica pe cînd
țestoasa depăşeşte ţeasta
Ahile stă pe loc.

E-un anotimp prielnic pentru cai

nu pentru carele de foc.

Seara când ai sărit

Indira SPĂTARU
de la trapez, a fost
De obicei ochim mai bine
De la tejgheaua ultimului etaj
adesea am privit
cea mai frumoasă
Oamenii părăseau biblioteca, îşi luau talpăşiţa
întinsele lanuri înşfăcau fâşuri, umbrele, ieşeau distraţi pe uşi
prin ochii lui Van Gogh în ploaia de arginţi.
corbii, ciorile ciugulind paiaţe din cartier
blocuri – potârnichi pitite printre tomberoane. Cărţile de poezie se topeau în creuzete
din autorii blamaţi ieşea nectar,
Se retrag cu toţii, de obicei, duminica
ambrozie din autori blamaţi, haşiş din poetese.
la ţesut covoare, în faţa monitoarelor
şi labradori graşi se întrec la căscat
Era o goană nebună
în balansoare roase de timp şi nevoi.
după propria Eternitate!
Atunci Rinocerul
Dumnezeu înfăşurat în cearceaful albastru
intră pâş-pâş, cu ziarul în mână,
croia un nou plan
se aşează comod la contemplat
întortocheat al broderiei rochiei africane din compas.
îi dă de gândit nu ştie că este supravegheat acerb
din telescopul ivit de sub turbanul femeii cu mustaţă De pe scenă Miles David
din balcon. sfâşia perdeaua de fum
plutitor pe deasupra meselor.

Rostogolirea Ce bei
când nu ai
Strecor piciorul prin celuloza nopţii
să ating prin somn piciorul tău de vers ce bea?
De-ar scrie toţi o poezie
s-ar pierde moartea prin livezi Doar iubirea ta
şagalnici îngeri printre crengi. doar iubirea ta.

Strecori o mână grabnic pe fereastră Ai mai dat cuiva?

să nu pierzi luna în armură
cînd echinocţiul urma iernii şterge Te-ai cuibărit în mine
din praful de zăpezi. nou Adam
în coasta Evei.

Poesis HYPERION  21
 fericit ea
se conjugă-atunci
cu libertatea calmă a ruinelor
şi
se hrăneşte doar cu
lacrima sălbăticită-a unei lumi
cum
o capcană fascinantă a luminii
cum
printr-un privilegiu
al secundelor
care o cotropesc pe rând

aproape
ajungând la rădăcina casei
prin clinchetul amiezilor
şerpuitor
într-o plutire neverosimilă a lor
Miruna MUREŞANU în ficţiunea unui scrib
cu chipul
Psalmii tăcerii fericit
încât
***
mult
mai târziu
paloarea unui gând ***
sau foşnet pare drumul
să descrie unui păianjen
o răsuflare caldă a secundelor nu ducea nicăieri
a căror tâmplă sau
adâncită în ducea pretutindeni
verdele seducător şi colţuros pe-o cărare întoarsă
uită cu totul de supunere întruna
printr-un în punct desenând
curaj de-a se-ndoi de sine amintiri
deasupra mesei de lemn fără
aproape să atragă atenţia
despărţind de timp lumina umbrelor stinghere
fără s-o orbească dintre
prin cei patru pereţi
galbenul seducător şi colţuros cu foşnet
ce pare absent
să nu ne ceară nimic în schimb pe care-i dezvrăjea fără să vrea
doar un curaj de-a ne-ndoi
din când în când sporindu-le taina în
de noi capcana privirii înguste
a clipelor
fără să pară grăbit
sub argintul de lună din
*** spaţiul odăii
plin cu detalii mărunte
când pe un braţ al ferestrei
inima pustiei asfinţit şi spectral ca
aproape asimetrică lumina cu foşnet aproape real
încape-n ficţiunea unui scrib să-l ducă pretutindeni sau poate
cu chipul nicăieri

22  HYPERION Poesis

 METAMORFOZĂ
Pietre din coroană
pietre de hotar
pietre rostogolite din stâncă
pietre-mamut
grele, de neclintit
în comparaţie cu piatra de pe inimă
sunteţi fire de nisip
toate vă sfărmaţi
timpul
cu oase cu tot vă înghite,
numai
piatra de pe inimă
îşi vede cuminte de treabă.

LINIŞTEA DINAINTEA FURTUNII

Ne ia timp
Călina TRIFAN până să-nţelegem
CAR DE NERVI că şi tăcerea
E propria noastră operă uneori
mecanism de direcţie n-are ne-a minţit…
dar cu el am făcut
toate călătoriile mele
extraordinare.
URZEALĂ
Formaţiunile politice la sol
precum formaţiunile noroase pe cer
IUBIRILE TÂRZII au pretenţii de stil înalt
Iubirile târzii sunt ca vinul şi atunci
de Cabernet de ce
băut în vârful buzelor pe mică de ceas
în loc să stingă setea cu dezinvoltură
mai tare o aţâţă îşi dau fustele peste cap?
Simplu –
după atâtea repetiţii după urzeală şi bătătură.
trebuia să stăpânim rolul perfect
că nu era totul în mâinile noastre
am aflat la premieră –
PUTEREA ELEMENTELOR
Să-i spui pământului
că e ţărână
să iubeşti şi să mori nu-i târziu să-i spui apei
niciodată. c-a ajuns la strâmtoare
să-i spui aerului
ANII de respiraţia artificială
Ca o naivă de aglutinare focului
de la fiecare ca printre altele.
minuni am aşteptat Nu le spune nimic.
acum ştiu că numai tu, imaginaţie, Inconştienţa
eşti aur curat înseamnă fiinţare!
mă calcă pe nervi
dar de când o iau drept alta
viaţa n-are încotro
KENOZĂ
Las-o baltă,
şi îmi arată faţa dacă nu te poţi naşte a doua oară
ei adevărată, îndrăgosteşte-te,
în fiecare zi din an restul sunt detalii
ca prima şi ultima dată. pentru a-ţi acoperi ochii.

Poesis HYPERION  23
Marcel MIRON s-a prezentat: în ochiul lui Dumnezeu.
poate deja ştiţi
Bibliotecarul eu sunt bibliotecarul Con-
stantin Donose.
Bughi, bughi, bang!
Câţi în Hristos v-aţi botezat
A venit bibliotecarul
să-i dau găzduire prin jilave
în biserică. Atunci din înalturi o voce periprave
i-a răspuns aşa: râpile robilor
Era îmbrăcat în haine bine ai venit fiule nebuniile piteştilor
din foi de hârtie intră în Cartea mea! şi râmnicenilor săraţi
din toate cărţile tuturor limbilor în brazdele peste brazdele
scrise ori nescrise. din câmpiile durerii

Hainele lui Copac rănit în Hristos v-aţi şi-mbrăcat

prin parola veşniciei
cu mulţi ochi Călugărului Mina înviere rourând.
şi pene
şi aripi imprimate Bate toaca la schit Bughi, bughi, bang!
pe îmbrăcămintea de hârtie. ciocănitorile scot dopu-
Nu voia să plece în rai!
rile de cerumen
Cu sudoare şi lacrimi
Fiecare cuvânt din urechile bolnave
a coborât raiul în gula-
un ochi să se audă
gurile comuniste.
fiecare literă imnele serii.
o ureche
Către Tine strig Doamne Acolo şi-a construit mănăstirea
fiecare pană
auzi-mă în temniţă
un zbor
fiecare aripă şi spune-mi despre călugărul Mina iar paznicii torţionari
un orizont. care căuta puşcăria păzeau schitul pe dinafară.
cu lumânarea aprinsă.
Erau şi semne ale unor scri- Printre martiri şi sfinţi
eri necunoscute La schitul din inima zdrobită un călugăr îmbrăcat în zeghe
la care el muncea de secole tocmai a sosit Nicolae scoate din inimă
să le afle înţelesul. evreul rătăcitor firimituri de lumină
călător printe stelele semne vizibile
Şi a venit aici şi lumile, în surpare. pe cărarea lui Hristos.
în oraşul cu mii de căsuţe tăcute
nişte biblioteci Şi-am privit
de fapt porumbelul botezului
să dezlege înţelesul neîn-
ţelesului veşnic.
trimisul lui Hristos
sărind în jurul cristel-
Jertfă
Din cuvinte tăcute
niţei improvizate construieşti un scaun
Cât a aşteptat o cană cu „apă viermănoasă“
pe scaun semeni boabe de grâu.
în hotelul acesta tăcut limpezită de „Duhul rapid“
anticamera biroului de zbor cel prezent în închisori.
În holda aurie aşezi o făclie înaltă
l-au vizitat
începi să urci
fete şi băieţi Bughi, bughi, bang!
pe peretele rotund de ceară
poate îngeri Rohia
Rohia până la vatra focului.
cu feţe azuriu – albastre
ochii violet fată fecioară
haine luminoase deschide-ţi ochiul Acolo te ţii de flacără
şi mâini argintii. cu sprâncene de cetini şi treci pe o uşă de rouă.
şi cântă din clopote de aramă
Iar el că vine nănaşul sfântului tău Flacăra coboară
văzând atâta lume nouă drumeţul Mina mistuindu-şi combustia.
care ieşea din cărţi nebunul pentru Hristos
şi-l salutau voios cel neascultat În ochii noştri
cu zâmbetul lui sfios necrezut rămâne doar uşa de rouă
şi fără ifose şi îngropat de atâtea ori pe care ai plecat.

24  HYPERION Poesis

Gheorghe ŞERBAN
Unde mă cauţi?
Dacă mă cauţi în lumea asta,
mă vei găsi în fiecare răsărit
curgându-mă în rouă de cuvinte
spre-acel ceva nedefinit.
Uneori mai fug să uit de mine,
pe albe înălţimi îmi caut împlinirea,
simt aproapele infinit din interogaţii,
ca orice muritor cerşesc mântuirea.
Cu-nfiorare – alerg spre ultim orizont,
fărâma credinţei mă înfloreşte pom,
mă vei găsi în dor de fiinţare
cu îndrăzneala de a mă numi OM.
Linişte de val
Nu ştiu pe cine supără,
nici cât ajută lacrima,
din plecăciuni îngenuncheate
nu voi afla dacă
locuiesc în cineva
sau cineva mă există.
N-am tulburat pe nimeni,
am furat doar linişti tăinuitoare,
din condamnări de timp
am hrănit şoimii,
prea mult n-am cerut
pentru un cuib în amurg.
Cu mulţumirea ţărânii din mine
mi-am acceptat umbra,
am urcat piscul încrederii
să mă las tăiat de lumină,
sub stăpânirea imensităţii
un zâmbet vi-l arunc în mare.
Primii Paşi
Nu ştiu când am făcut primii paşi,
de atunci tot merg şi merg,
număr ademenirile,
n-am văzut norii provocatori
corupând albastrul,
nici ploile cu zăzanii.
Cu multă îndrăzneală le-am spus
întâlnitorilor
să meargă până la nimicul ascuns
Poesis
în carapacea ochilor,
am cules deziluzii,
se cumpărau buze livide,
polen otrăvit,
plăcerea secetei de adevăr.
Mulţi se credeau mari şefi peste
haos
îşi frângeau de mulţumire degetele
violenţei scorţoase,
trăiau bucuria unei lumi sparte,
nătângi în simţire ca la
primii paşi.
Nedumerire
Nu vreau să ştiu cum m-am născut,
răspunsul n-ar schimba nimic,
de-am fost hrănit cu bunătate,
astăzi îmi sunt propriul inamic.
De rău am fost de la-nceput,
viaţa m-a pedepsit cu singurătate,
în lupta cu mine voiam să-nving
vremelnicia din vorbele-ngheţate.
Pentru cei surzi voi tuna sentimente,
pe limba lor îi las să moară,
sub carapacea îndoielii nu m-ascund,
doar judecata divină să doară.
Fără mine
Eliberat de ordinea impusă
supravieţuiesc,
mă hazardez în lumea nevinovată
a nepoţilor,
mă abandonez în anotimpul fertil
şi-mi zic (spre a mă amăgi),
că naşterea mea a fost predestinată,
rod al unei înţelegeri subterane,
arzând sensurile.
Poate a fost infernală disimulare,
un sărut nesperat al ţărmurilor
străine,
dovadă a îngrijorării pentru ziua de
mâine,
să nu rămână părinţii orfani.
Fără mine n-ar mai fi avut lacrimi,
peste supravieţuire pată întunecată,
trăire a nimicului.
HYPERION  25
Mediana STAN
Focul
de pe munte
Ştii povestea în care un om a trebuit să
petreacă o noapte pe un munte
singur, fără căldură sau vreun adă-
post, îmbrăcat cu hainele obişnuite,
a crezut că îşi va găsi sfârşitul dar pri-
etenul său a aprins un foc pe mun-
tele vecin, astfel încât el să îl vadă
omul a privit focul toată noaptea şi asta l-a salvat,
focul i-a dat puterea de a rezista, l-a hrănit cu speranţă
tu eşti focul de pe muntele învecinat
care arde în bezna fiecărei zile
în îngheţul fiecărei veri
în serile lungi şi umede ale toamnelor
strălucirea lui îmi aruncă de departe
pe ziduri raze trandafirii,
sunând fragil, zglobiu când se lovesc de frunze
uscate, de fantome chircite în întuneric
ţin lumea în mâini ca pe o cupă de gheaţă neagră în
care îmi torni o băutură întăritoare licărind ca un foc,
beau din cuvintele tale şi mă încălzesc dintr-o dată,
ies din mulţimea compactă neagră, devin roz şi
sângele curge prin mine asemeni unei cascade
altfel nu m-aş aventura prea departe
noaptea pe vârfurile stâncoase ale mun-
ţilor se lasă un frig cumplit
Şeherezada
Mi-am acoperit faţa cu părul desfăcut
am, în sfârşit, spre satisfacţia rivalelor, dungi negre
sub ochi, tăieturi negre de o parte şi de alta a gurii,
adoratori care mi-au desenat portrete au marcat aceste
linii pe când nu se aflau pentru a arăta ce era ascuns
timpul stă la pândă
îşi încearcă spada prin aer, o aruncă spre
mine rănindu-mă fără să simt vreo durere
spada se întoarce la el
numai eu o văd ca pe o lucire roşie prin faţa ochilor
pentru că hotarele dintre lume şi
basm îmi sunt deschise
mă amestec în mulţime să nu mă observe,
merg roată în dosul unui turn să nu dăm faţă în faţă,
străbat iatacuri în vârful picioarelor să nu fac zgomot,
degeaba
mă prinde mereu în unghiuri foarte bune
voi avea tot mai multe tăieturi roşii, negre
26  HYPERION
îmi dă la o parte obstacolul din tuburi argin-
tii în forma unui con cu vârful în jos, încrus-
tate cu ochii mei, gura mea, pe care stă agăţat un
copil cu cozi şi sandale, aflat la intrarea în mine
se strecoară în tabloul cu straturi fine de
pigmenţi depuse de anotimpuri
havuze irizate, trandafiri ocrotiţi de
soare cu perdele din catifea
sunt aşezată pe scările palatului, sub pâl-
cul de mesteceni, îmbrăcată în zece rochii sub-
ţiri ca tăişurile cuvintelor, una peste alta, ple-
tele grele susţinute de o plasă din perle
ca luna în cea de-a patruspreze-
cea noapte alături de tine
îmi ţii mâinile la pieptul tău,
îţi spun poveşti în care eu port mereu un văl, când
îl ridic am un alt chip şi tu eşti iubitul meu
spada care trebuie să-mi taie gâtul cel alb la sfâr-
şitul fiecărei nopţi înfiptă alături, în iarbă
rama este din scuturi negre – aurii
încă lupt, mai ridic câte un zâmbet larg,
o floare de magnolie, o ironie, un portret al Medusei
el devine una cu tine, mă ia în braţe şi
mă duce în camera lui, la subsol,
cu ziduri de cetate de unde nu se aude
niciun geamăt, niciun ţipăt
pe un pat din fier între roţi şi pârghii pentru întins
oasele, drapate cu stofe scumpe, zugrăvite cu ele-
fanţi jucăuşi, stropite cu mosc şi alte miresme
dulci, grilaje roşii dând o căldură plăcută
mâinile lui albe îmi apasă gâtul uşor
buzele tale îmi sărută buzele
iar eu îl strâng în braţe cu patimă uitând tot
trec prin şiruri de o mie şi una de
nopţi, despărţite de o sală albă,
fluxul secundelor o ocoleşte trecând pe lângă stâl-
pii ei, tumultuos, purtând zvârcolirile, mul-
ţimile, alarmele ceasurilor, exploziile
înăuntru e o linişte de marmură
aici îmi păstrez lucrurile de preţ, cuvin-
tele poeţilor îndrăgiţi scrise pe ziduri, ste-
lele, luminile în care stai aşteptând
trec printr-o uşă având conturul tău
sunt din aceeaşi marmură moale din care e
sculptată liniştea, alergi înaintea mea
nu am nicio poveste de spus
tu nu ai spadă
Poesis
PREMIUL REVISTEI HYPERION ACORDAT ÎN CADRUL FESTIVALULUI NICOLAE LABIŞ – MĂLINI 2019
Nicoleta FLORESCU
Cresc
Dintr-un imperiu se naşte un singur dra-
gon şi adoarme când mă vede
Nimeni nu scapă de o bestie mică
Te atinge peste tot şi coboară uşor pe teritoriile putrefacţiei
În universul ăsta se spune că angoasa ta miroase a cadavru
Nu trebuie pe pat nici dacă vrei
Fetele astea cu dinţii strâmbi sunt singure
Am 33 fără 20 şi nu trebuie să beau ca să scriu
cică sensul şoseţelelor înmuiate în urină nu e
Te am doar pe tine şi turbezi
Tăria din 5 în 5 ore te face mare
Creşte colesterolul
Te am doar pe tine şi eşti murdară şi ai can-
cer la sân şi ai clacat recent
Cazi mironosiţo pe Tinder
Stai în pătuleţul meu
Cazi şi distrugem parameciţa teleportată în portieră
S-a desprins un bec ca umplutura de plastic a eugeniei
Eugenia lasă capul în jos şi-şi abuzează soţul.
E Anca, stă cu 4 cai şi-şi bate colocatarii
E Anca şi ţine sub control oamenii
E Anca şi nu se lasă modelată.
La ce te gândeşti când vezi o femeie
Care nu e pregătită să
Care undeva în margine trage pe nas regretele tuturor
Care transpiră şi-şi lasă umerii proemi-
nenţi şi-i ridică şi-i lasă şi-i ridică
Şi se aşează aşa urâtă cum e şi râd copiii de ea
Treci pe Lalelelor, lângă mulţi peşti
Abia astepţi să crape sau ceva de genul
Dar ştim amândoi că nu se va întâmpla.
Femeile mor în baie, lângă peturile strânse în urma soţului
Lângă omorul luat zilnic
Poesis
Lângă fasolea lăsată pe foc să ardă organele lui
ca nişte căţeluşi abandonaţi lângă pădure
Îşi desena pete pe frunte şi mergea-n Obor
Era cea mai frumoasă femeie şi-i turna
plozi celui mai frumos bărbat
Şi erau fericiţi râdeau şi ca orice femeie
murea în baie.
Oamenii
Inima ta e un motor diesel cu anarhi-
ile slăbiciunilor făcute ca la carte
În 13 ani înveţi să te supui
Glandele salivare se comportă perfect când sunt zgâriate
ia sonda aia înfundată la care te gândeşti cu groază
Am fost prinsă la mijloc
O imagine cât o sută de cuvinte plus gesturile mici
Încă mai crezi în Dumnezeul ăla atotştiutor
Când îţi laşi cămaşa-n jos şi speri că totul va fi bine
Oamenii beau cel mai mult când sunt zdrobiţi
Oamenii scot tot ce-i mai bun din ei
când se zbat ca seminţele
N-am intoleranţe, dorinţe şi vicii
Si totuşi mereu merg în sus şi vărs mai
mult decât oricine altcineva
Mintea mea e o bucăţică de iederă prin care
trec numai muşchii salvamarilor
Tot ce fac e un ciclu în care eman resturi
Când e de probă oamenii nu fac faţă decât sub presi-
une oasele se comprimă ca nişte şobolani într-o cuti-
uţă muzicală pe care o deschizi din an în paşte
Tot ce fac e un gest tembel de remodelare
Mă simt ca o Evă instabilă emoţional
Eşti tânără şi frumoasă şi îi e scârbă de tine Tamara
Eşti ca o păpuşică de ceară de care
n-are nevoie nici un copil
Nu mai merge nicăieri fără ţeluri
Nu lua obiecte care vor vegeta ani
Palpezi beculeţul roşu la fel cum făceau
cu bucăţelele de aluat de pe piept
Încă te crezi frumoasă şi orice încredere-ar
veni din interior îi abureşte pe toţi
Ascunde formele de şmecheraşii ăia
necopţi pe care nu-i satisface nimic
Visele ei sunt ca nişte bucăţele de scalp iritate
E un mic Big Bang care ne-a definit can-
tităţile de căldură pierdută
Şi-am lăsat mereu de la mine, deci ia-o uşor te rog actuali-
zează grafica parametrilor în care-ţi laşi nevoile la deversat
Te rog rupe-te de teritoriul în care-ai pierdut tot
Te rog cunoaşte şi părţile interne ale bătrânelor lăbărţate
Provoacă-mă
Strânge bobiţele strugurilor tare la
piept cum ai face-o cu cei dragi
Să scrii pentru cineva de care fugi şi
să-ţi treacă e mult mai ok.
HYPERION  27
Veronica BALAJ scuipa pilde,semne greu de-nţeles. o fi
fost secretul şoptit Evei dintâi
PE VIA APPIA l-am ogoit
doar împărţind apa mea
ÎN JOS şi pâinea mea
amăgirile continuă să mi le susure
Pe Via Appia în jos,
în auz la fel de nelegiut
îmi faci semne din ploaie tobe cereşti,
şi din ce în ce mai răguşit până ce,
răzvrătire de voci fără nume se-apropie,trec prin mine
obligat
periculos,dincolo de pragul fricii te strig,
să bea soare,se zbatu otrăvit de lumină.
am aşchii în voce drumu-i răstignit printre măslini
cu trunchiuri şerpi încolăciţi frunzele pare c-au sor-
Vechea vatră,
bit venin în loc de verdele clorofilă lumina, în convulsii,
e acum grădină,
îmi produce sete…
toţi pomii au statura mea şi freamă-
marea trecere e-o arşiţă, se spune ai oare şi-acolo, tul frunzelor are vocea mea
vreun izvor, încât,nu mai ştiu, sunt eu sau ea…
vreun urcuş, o stradă,o trăsură? Pe Via Appia în jos,
prin cerească îngăduinţă am putea păşi
doar noi doi, miri cum nu s-au mai
văzut din două lumi nesfârşite
care, niciodată nu s-au întâlnit Via Appia
MOTIV
tu cum o vezi„ urcând, sau coborând?
mă fotografiez DIN VECHEA CARTE
în chip de singurătate indecentă cu inima înafară, Iov, desigur,se putea înălţa de la durere, la cer
prin iubire
ochii tăi,capăt de pod în oglinzi para-
mai putea şi să moară fragmentar l-ar fi înviat poate,
lele mi-ar putea alunga teama
cuvântul hărăzit lui
de-a face saltul acela,fie şi dezbrăcată de alegorice dorinţi
în ziua secretă a facerii lumii…
sau desculţă,uitând toţi paşii în pantofi roşii cu toc,
Ieşit din spirala numelui său, fără frică fără sceptru
în pantofi marca Sabrini, Carriere, în balerini, paşi de
fără trâmbiţe în glas,
şotron, de dans, paşi aventurieri, până la pasul nenumit
Iov, singuratic, în ploaie, aseară,
dintr-un timp secvenţial într-unul ireal.
mă chema
la o mărturisire istovitoare…
rece, simţii în mine, întreagă, frica pri-

PARABOLĂ mordială căutam zeci de labirinturi

unde să fac pierdute

CU OCHI ROŞII poveştile din pricina cărora,când

Cuptorul din poveste avea ochi fier- le-am rostit, s-au iscat războaie
binţi găurea întunericul unele continentale,mai ales pe seama iubi-
şi urechi avea rii, unde să fac nevăzute poemele care,
in buturugi fumegânde aburul ţuguiat în chip de oglinzi rotitoare orbeau cititorii,
ieşit din fiinţa lemnului atingea ari- nicidecum nu găseam un loc pen-
pile heruvimilor veniţi de-a valma tru moştenirea cât viaţa mea şi,
din pribegie pe care n-am vrut s-o dezmembrez
să se încălzească / împărţind-o cu rubedeniile,ong-urile carita-
la întrebări, nu-mi puteau răs- bile, deşi ar fi dat bine la cv-ul postum,
punde din pricina şarpelui casei nici măcar sfinţilor care m-au pro-
tolănit parşiv între drumurile tejat nimic nu le-am dat
şi vremile de sub cuptor acum, fireşte, nu -mi sar în ajutor să constru-
ce urmau să se împlinească, ticălosul, iesc un adăpost în care, având resurse de laşitate
ştia că mi-e frică venise porunca aş trăi neobservată….
să-mi iau cele de trebuinţă Fără alternativă trec pe lângă Iov în
şi să încep un nou capăt de drum prefăcuta vietate fugă, dincolo de ploaie,
se aciuase ţin strâns pământul sub picioare între marea judecată
în povara lucrurilor mele şi poezie.

28  HYPERION Poesis


Maria IEVA
Rănile veciei
Cum cernea vecia seara pe la denii
Raze aurite-n ochiul infinit,
A sărit o clipă din clepsidra vremii,
Mai avea pesemne ceva netrăit.
Prinsă în vârtejul pumnilor de ceară
S-a grăbit să afle universuri noi
Şi-a lăsat lumina într-un miez de vară
S-o boteze tainic, clipa de apoi.
Dar sărind din matcă s-a întors la tine,
Să-ţi sărute gândul încă nenăscut,
Lacrimile, uite, i-au rămas divine,
Chiar de-i curg adesea pe obraji de lut.
Reîntoarsă clipa-ţi pare infinită,
Rănile veciei le-a tămăduit,
Ai trăit iubirea încă neiubită
Şi iubeşti poetul tot cum l-ai iubit.
Călătorie
A-nceput să ningă într-un miez de vară,
Îngheţam durerea cursă printre gene
Şi împins, de clipă, dintr-un beci afară,
Injectam lumină nopţilor în vene.
Mugetul furtunii despărţea pleiade,
S-adâncească noaptea-n ochii reci şi goi,
Numărând himere, a întins năvoade
Să cuprindă bezna ce venea puhoi.
Poesis
Au căzut din luntre alte Perseide,
Când răpus de umbre am cerut cârmaci
Şi-am vazut oglinda care va închide
Ultima tăcere-n care mă îmbraci.
Am umblat cu luntrea singur în derivă,
S-a topit zăpada, bezna s-a-necat,
Dar păstrează cerul clipa în arhivă,
Chiar de-n miezul verii iar am ancorat.
360 de zile
Hai, şterge amprenta lăsată-n cuvânt
Şi taie cinci zile din anul ce vine,
Mă-nchide în cerc un alt legământ
Cum focul se-nchide în miezul de pâine.
Cu palma din care zăpezile curg,
Acoperă-mi gândul rănit de uitare,
Există-n spitalul din cer un chirurg
Ce vindecă paşii uitaţi peste zare.
Cât ies dintre umbre juraţi să acuze,
Perdeaua din stele n-o trage la geam,
Lumini fără formă îmi sunt călăuze,
La banca visării dobânzi nu mai am.
E anul mai mic, dar cercu-i mai mare,
Rănit de o dreaptă un punct se divide;
Amprentele veţii sunt linii neclare
Pe palma în care cresc doruri avide.
Dreptul la secundă
S-a deschis o bancă lângă-o mânăstire,
Vin să ceară credit vânzători de visuri,
C-au gajat cu viaţa pentru o iubire,
Şi-au trăit aievea numai în abisuri.
Capitalul băncii-i capital străin,
Au venit arhangheli, serafimi şi magi
C-au simţit durerea ochiului divin,
Ce strângea-n clepsidră sufletele dragi…
Şi-au adus aportul fiii nenăscuţi,
Şi-au cerut să scadă rată la dobândă,
Să obţină credit îngerii recruţi,
Au plătit cu visuri dreptul la secundă.
HYPERION  29
 va deschide uşa de la intrare la fel de galant
aşteptînd cu aceeaşi nerăbdare cînd întîrzii
la infinit prin mall-uri
repetînd extrem de atent ritualurile
domestice sau demonice cu care-ai fost
atîta timp răsfăţată
un singur lucru să ştii
ea nu te va mai putea iubi
niciodată

Nina VICIRIUC
AŞTEPTARE
Aştept să se deschidă fereastra spre cer
într-un oraş antic asfixiat de ţigani
străbătut de grote cu grîu mumificat
zidurile au dispărut furate cărămidă cu cărămidă
la marginea aşezării străvechi ciorile
se lovesc violent de umbra copacilor
zburînd în stoluri deşuchiate spre nord
să spunem totuşi ceva de bine
fără a oferi multe detalii
despre fericirea zilei de azi
pentru simplul fapt că existăm
soarele zîmbeşte bonom
lumina reflectă oglinzile lunii de mai
despărţindu –mă vesel şi zgomotos
de tristeţea diurnă a înserării
m-aşez înţelept la masa tăcerii
aniversînd ospăţul galben al toamnei
posibil să fiu moartă şi n-am observat
trecerea-i atît de subtilă
rămîn în fiecare zi tot mai puţină
într-un oraş straniu plin de ţigani
şi grîu mumificat
TIMPUL ACELA
Cred c-a venit ceasul acela neaşteptat
totuşi va rămîne aici o umbră înaltă
locuind ca de obicei în camera alăturată
unde pendula mare şi demodată
rămasă din războiul cumplit dintre generaţii
ce va anunţa mereu o oră exactă
alta decît cea de la încheietura fragilă a mîinii tale
fii fără teama umbra e foarte bine educată
va conduce maşina noastră oriunde vei dori
ducînd bagajele-n spate fără a fi apostrofată
ascultînd solitară CD-ul cu second valtz
fără aţi deranja ora de fitness
POVESTE CREDIBILĂ
A fost odată o fată cam negricioasă
care nu avea ochi şi nici urechi
nu prea avea nici gură
doar capul plin de tot felul
de struguri basme şi fluturi
numai din inerţie se spunea că e fată
nu vorbea prea des şi nici nu respira
despre suflet ce să spunem
era aşa ceva ca un ghem ce palpita
mai ales de spaimă
mîini şi picioare incredibil de mici
spatele i-a cresc ut mai tîrziu cînd toţi
bănuiau că are o cocoaşă
de fapt mulţi ar fi rîs în hohote
dacă ea ar fi existat
n-avea nimic din ce ar fi trebuit să aibă
de aceea cred că cel mai bine ar fi
să nici nu mai vorbim
pentru că ea oricum
a refuzat de la început
să existe
UITARE
Mama cam uitase să mă nască
întreba cînd şi cînd dacă sunt bine
mă cufundam în negura ancestrală
conectat la amintirile vagi ale strămoşilor
spionam printr-o oglindă concavă
nu sunt încă pregătit! scînceam printre vene
mi-i teamă de lumina nemiloasă a zilei
e confortabil aici printre lichide
bine bine!
se auzea un glas dimprejur
bătînd asurzitor nişte tobe interioare
dar tot trebuie să ieşi odată şi-odată
fraţii vecinii copilăria abia te-aşteaptă
să mergeţi cîntînd la păscut vise
să-ţi vezi şi tu odată
chipul unicat în oglindă
dar mama se sfîrşea în genunchi
secerată de anotimpuri
avortînd într-un tîrziu
un ghem roşu uman
de speranţe

30  HYPERION Poesis


Ancelin ROSETI
RECVIEM PENTRU
MOARTEA TATĂLUI
MEU, IOAN
„Ştiţi…“
Şi eu rostogoleam timpul de la o tâm-
plă la cealaltă tâmplă,
de la alfa la omega, şi înapoi,
de dinspre lumea tocmai apusă spre
lumea cealaltă, spre zorii promişi,
în ritmul ispăşitor al celor înalte, şi-n tihna lor deasă.
„Ştiţi…“
Şi eu îmi aminteam despre atât de scurta
copilărie a tatălui meu, Ioan,
botezător şi el, în felul lui –
botezător de semne şi resemnări –,
şi-l auzeam povestind despre averea bunicu-
lui său, tot un Ioan, care vorbea „nemţeşte ca un
neamţ“, şi care îi comanda, la sfârşit de an şco-
lar, de fiecare dată, coroniţe la o florărie de lux,
şi-i făcea poze la „fotograful curţii regale“.
Poesis
…Şi foarte mândru era tata de bunicul său, fiindcă acesta
îi hrănea „aproape zilnic“ prietenii de joacă (şi „avea
grijă să le cumpere haine, atunci când aveau nevoie“).
„Ştiţi…“
Dar eu îl auzeam pe tata povestind despre „vremea foa-
metei“, şi despre scoicile înnămolite-n gârlă, şi despre
cum maică-sa, bunica mea, Rădiţa, a vândut inelul cu
safir mare, fiindcă „nu mai avea ce pune pe masă“, şi
despre tenişii rupţi şi uzi, cu care a ajuns, într-o iarnă,
la taică-su (căruia nu-i purta numele, fiindcă aşa a fost
voia străbunului Ioan şi-a sărmanei Rădiţa), un pro-
fesor de muzică, beţiv – recăsătorit, în alt oraş –, şi
cum acesta l-a întrebat: „Ce-i cu tine, Micuţule, unde e
maică-ta?“, şi despre tanti Agripina, de la Constanţa, îl
auzeam povestind, „distinsă şi frumoasă ca o prinţesă“,
după cum o rostea limba lumii,
şi, mult mai târziu, despre întemniţarea Rădiţei…
„Ştiţi…“
Şi eu ştiam…,
şi parcă îl vedeam copil,
îmbrăcat în şpilhozenul său de culoa-
rea spaimei şi-a pribegiei,
întinzându-mi „Singur pe lume“ de Hector Malot…
Şi-l auzeam povestind…, povestind…, trist ca o
gară pustie, chiar şi despre cum un notar analfa-
bet mi-a schimbat numele din Angelin în Ance-
lin, numele meu blestemat de astăzi –
şi glasul său părea un foşnet de legendă cotidiană,
fiindcă acei plecaţi nu putrezeau în el, ci în cuvintele sale.
Şi umbra crucii se adâncea în carnea sa…,
Şi drumul golgotei i se sfârşea în sânge…,
Şi sete îi era…,
Şi toate apele Iordanului asudau peste dânsul…
„Ştiţi… La 5:30… Cu lumânare… Dum-
nezeu să-l odihnească în pace!“
Tată, lumea nu s-a schimbat,
aceeaşi lună prozaică stă tolănită pe cer,
şi de atunci, în oraşul meu evan-
tai, n-a mai intrat nicio veste…
HYPERION 31

Flavia ADAM
NU MAI AUD NICIO VOCE
Uneori îmi e dor
de lucrurile mărunte,
de râsul tău, de amintirile mici,
pe pildă,
când ne-am întins la marginea mării
şi soarele s-a mişcat peste noi
mă-ntreb ce faci
în această zi de noiembrie,
acum, când mireasma zăpezii
îmi acoperă pulsul
deschid Poeme alese –
cel mai probabil,
amiaza mă va surprinde
în corpul meu singur
e frig, nu mai aud nicio voce –
clipesc tot mai rar, mi se pare
că mâinile tale se lasă legate
rămân în cerc, observ
oraşul sufocat de splendoare,
secvenţa
în care imaginea ta se dărâmă,
umbra mea acoperită de vânt, ca de nisip
o floare foarte rară de cactus.
ARANCIA ROSA
Dimineaţa zilei de 19 octombrie,
frumuseţea ca ritual
de a dispărea printre oameni
32  HYPERION
nevoia de-a mâzgăli
senzaţii şi stări,
bănuiala c-aici
ne-a plantat cineva
singurătatea mea
printre singurătăţile tuturor,
imaginea
cu umbrele noastre
livezile de măslini şi de
arancia rosa,
pacea din somn, tot mai neagră,
mai neagră
şi eu,
şi soarele
năpădit de-o crustă sărată,
şi-aceste cuvinte trecute prin moarte,
ca printr-o apă
în care tocmai se scaldă
un înger.
ROCHIE ALBASTRĂ
PERFECTĂ
Mi-a fost teamă –
poate de-aceea nu te-am atins,
poate de-aceea cuvintele mele
au fost lipsite de glorie
mâncam paella,
pâcla învelise oraşul
mă priveai,
vedeai o femeie frumoasă,
mă priveam,
vedeam un pumn de otravă
n-ai înţeles –
când mângâi un corp, eu mânuiesc un cuţit,
când mângâi un corp, pot cânta
la fel cum sângele mieilor cântă
în timp ce se scurge în iarbă
oare distanţele sunt reale
sau totul, absolut totul, e numai în minţile noastre
aş fi vrut să îţi scriu, nu o fac –
am găsit, în sfârşit, o rochie albastră perfectă
pe care tu oricum n-ai s-o vezi,
acum, că se-apropie iarna
şi în curând ochii noştri se vor închide
sub greutatea zăpezii.
Poesis
 sub o pojghiţă de gheaţă
din când în când
trei degete albe şi osoase băteau la uşă
sau mişcau cristalele perdelei
ce despărţea lumina obosită de întuneric
trecuseră doi ani şi jumătate
în care citisem o carte cu litere de humă
când am ajuns la sfârşit
mi-am băgat mâinile într-un
zâmbet de smoală
doar mâinile

eşti în mine
cuvintele îmi scriu mâinile
care îmi suflecă mânecile de piatră
peste lumina braţelor ce
încep să-mi scrie trupul
arcuit peste sabia timpului
Radu CHIOREAN
trupul dă târcoale inimii
noaptea ca o fiară plămădită din cercul lumii
ca o pasăre ce-a învăţat
oamenii dorm cu mâinile înăuntru. pământul să zboare
somnul s-a retras sângele mi s-a agăţat de cer
în crăpături de întuneric iar cu buzele tale îmi scrii pe el
stelele îşi ţin lacrima să nu cadă că mă iubeşti
în catedrală păsările s-au ascuns
unele stau ghemuite
cu piepturile pe altar
zborul s-a urcat sus pe vitralii
fata cu părul albastru
oraşul avea cătuşe
privind prăpastia prin încheieturile strânse curgeau păsări
pe fundul ei fata cu părul albastru
fiarele vechi ale unui ceasornic stricat păşea pe cercul deschis al ierbii
mă dor cuiele parfumându-l cu roşul adolescenţei
de la încheieturile casei ea lăsa în urmă oase de vis
când bate vântul să găsească drumul înapoi
aud departe cum noaptea şterge pe jos apoi cumpăra flori de la femeia
paşii de scrum legată de turn
şterge pământul câinii lătrau din închisoare
de ultimele urme de fiinţă fata le punea puţin cer pe frunte
şi tăia gratiile
cu buzunarul rochiei
casa sus
la etajul de sus erau trei dormitoare în dormitorul mov cu podea de nisip
nici mobila nu mai trăia acolo lumina era întinsă pe pat
scările ce duceau de la parter odihnindu-şi bătrâneţea
îşi pierduseră treptele în peretele lateral bărbatul îmbrăcat într-un costum tânăr
eu eram adâncit pe canapeaua din sufragerie o ajuta să privească pe geamul
ca un sicriu moale cu ramă galbenă
sub masă câinele dormea ca o piatră fata cu părul albastru care
cu suprafaţa unei depresii încă mai aştepta minunea
în colţul casei era o vază cu idei roşii ofilite iar în zare
s-ar fi putut vedea un zbor uşor prin aer marea se făcea că este
dar erau doar amintirea timpului că vine ondulându-se ca o tinereţe coaptă
şi tăcerea unui surd coboară din înalt
mă obişnuisem cu frigul că atinge cu valurile de cristal
şi cerul cenuşiu ce strângea lumea buza paharului plin de sete

Poesis HYPERION  33
 se zbat ingenuu în mine disperările apatrizilor,
regretele falselor victime,
gesturile sticloase ale psihopaţilor
care îşi închid ochii noaptea dintr-un simplu reflex
Nu, strigă eugen ionesco dintr-o biată paragină,
în care negaţia nu are valoare
Da, strigă raskolnikov cu ţepii săi violeţi,
de om care a mers până la capăt
în moarte şi în viaţă
Ai curaj să pătrunzi toate astea,
ai curaj să vezi dincolo de geamuri,
de cărţile, de străzile împănate
cu steluţe de plastic peste care cad grei,
enormi,
adevăraţi,
viitorii fulgi de zăpadă
Nu ştim, strigă toate femeile ofilite,
care-şi mută pantofii lor roşii
Irina LAZĂR la colţ de stradă
în loc să-şi împodobească cu vârful lor tăios,
Tocmai aseară cerceii, dormitoarele,
viaţa.
discutam
despre dragoste Masochism 10
Tocmai aseară discutam despre dragoste
ca să mă pot măsura mai bine
Ţi-am mărturisit timid că nu am înţeles nimic
scriu pe o listă
Ceilalţi au râs şi am tras cu toţii
numele celor 100 de bărbaţi cu care m-am culcat
bilete la loto necâştigătoare
nu vreau să uit, adaug în dreptul fiecăruia câte o steluţă
Şi aş fi vrut să vorbesc despre viaţa mea, câte întrebări
bucuros, îmi mărturiseşti fanteziile tale
O rugăciune întinsă în mod ciudat până la stele, doar ea
cu femei pline de suflet
Vreo doi paşi pe întuneric
îţi torn lapte fierbinte peste sfârcuri
Şi aş fi vrut să mai spun dar ceilalţi râdeau şi am râs şi eu
m-adaugi în vocabularul ţinut la piept.
Şi am plecat tot aşa
Iubirea mea devenise mai mică decât pământul În adânc
Fidelitatea mea ceva caraghios În adâncul sufletului tău stau stelele
Unghiile înfipte în gât într-un moment oportun suspendate
m-ar fi salvat într-un mod şi nu spun nimic
Mult mai blând. fierul din miezul lor e mânjit cu sânge
sângele tău e greu de fier
în adâncul sufletului

Ce bine ca într-un lac roşu

stau stelele suspendate.

că nu-mi mai
răspundeţi Nu vă încredeţi
Ce bine că nu-mi mai răspundeţi, nu vă încredeţi în culori
Ce fericire că îmi spuneţi că trebuie să plec dar, ele sunt doar reflexul unui refuz al lucrurilor
totuşi, nu mă daţi afară de a părea ceea ce sunt
O fericire că mi se întâmplă toate astea, nu vă încredeţi în simţuri
în mirosul curat al toamnei lumea e o neştiută distorsionare a neştiutului
Pot distinge mai bine duhorile nu vă încredeţi în nimic
gustul muced, singură moartea pare, de la distanţă,
toate acele lucruri pe care le-am trăit o enormă flacără albastră.

34  HYPERION Poesis

 Nu încăpeau două maşini,
Drumul urca spre un dâmb,
Acolo, o cruce de lemn de vreun metru şi ceva,
Era linia de final
Pentru maşinile care trăgeau
Cinci sănii,
Râsete, ţipete
Şi după aceea, o linişte
Cât o caracatiţă imensă plutind aerian
Până departe.
Şi ne plăcea să călcăm pe pământul îngheţat
Care scrâşnea ca o coajă de ou.
Acolo, chipurile, are oul vârful,
Şi bătrânii care vara culegeau nişte urzici
Pe care le beau cu apă caldă.
Se spunea că îţi destupau
Acele zone ale sufletului în care pătrunsese
Prea mult mâlul discordiilor.
Savu POPA

Din somnul nostru

Mama intră în cameră,
Liniştită,
Cârtiţe oarbe,
Noi dormim,
cârtiţe fantome
Vine la tine un om,
Într-o zi de început de săptămână,
Din somnul nostru, Te roagă să îi împrumuţi vreo câteva amintiri,
Mai multe perechi de ochi Cele mai neînsemnate, având colţurile îndoite, cenuşii,
O privesc, Cele în care cârtiţa nu a săpat încă.
Ca într-o pădure, noaptea, Tu îi dai, îl laşi să plece,
Printre copaci, Nu ştii când se va mai întoarce,
Prin beznă. dacă se va mai întoarce.
Apoi, vine alt om,
Ea nu se sperie, În următorul început de săptămână,
Trece mai departe. Te roagă, tăcut, uşor stingherit,
Să îi împrumuţi câteva calităţi,

*** Felul tău de a vorbi, de a privi lucrurile.

Cele câteva momente de sinceritate din viaţa ta,
Să te îndrăgosteşti Cele în care cârtiţa nu a săpat încă
Înseamnă Tuneluri, goluri,
Să treci Cârtiţa-fantomă.
Pe fusul orar Treacă-meargă de la tine,
Al altei inimi. Îl serveşti şi pe acesta,
Obosit, vrând să scapi cât mai repede.
Şi totul se repetă, la al treilea, al patrulea

La Rocoteci, Început de săptămână,

Până la sfârşitul anului mai e timp.
Obosit, exasperat, palid, nu găseşti cheia să închizi
iarna Definitiv poarta, nicio cheie nu îţi e de folos.
Mergeam adesea Vizitatorii sunt tot mai diverşi, mai agasanţi.
Între dealuri, Te resemnezi, când realizezi
Iarna, La Rocoteci, Că toţi aceştia sunt adevăratele cârtiţe,
Un drum îngust, un drum tranşeu, Care sapă în tine, câte un tunel,
De ambele părţi În pământul tău, prea bogat, prea întins
Troiene imense, îngheţate, Pentru ei, cârtiţe oarbe, cârtiţe fantome.

Poesis HYPERION  35
Gellu DORIAN
O antologie insolită
C
Când am primit oferta lui Adrian Lesenciuc de a deschide
o rubrică temporară în revista „Hyperion“, în care el să ilus-
treze în mai multe numere poezia scrisă de poeţii Braşovu-
lui în ultimul deceniu – asta era acum patru ani în urmă –,
mi-am închipuit că harnicul scriitor braşovean, întâlnit în
diverse ocazii prin ţară, va aduce în pagină poeţi noi, nume
noi, poezie nouă. Or n-a fost chiar aşa, pentru că doar câţiva
poeţi din antologie sunt mai puţin cunoscuţi, în timp ce cei
mai mulţi sunt nume consacrate ale genului.
Titlul propus – Braşovul în 1001 versuri – mi-a adus aminte
de antologia lui Laurenţiu Ulici – O mie şi una de poezii româ-
neşti – dar, cum era şi firesc, şi de O mie şi una de nopţi. Nu
am stat, la finalul acestui exerciţiu de pricepere şi admiraţie
al antologatorului, el însuşi poet, prozator şi coordonator de
nouă revistă, dar şi administrator al Filialei Braşov a Uniu-
nii Scriitorilor din România, să număr dacă versurile poezi-
ilor poeţilor selectaţi de el pe criterii valorice sunt în număr
de 1001, aşa cum în antologia lui Laurenţiu Ulici sunt chiar
1001 poezii, în celebra carte amintită 1001 de poveşti minu-
nate spuse de Şeherezada. Dar cu siguranţă, dacă toate cele-
lalte criterii au fost respectate, pentru că rigoarea este o carac-
teristică a lui Adrian Lesenciuc, şi acesta a fost respectat.
Am citit pe parcursul a aproape patru ani grupajele pro-
puse de Adrian Lesenciuc, sub acelaşi argument, care acum,
în antologie, a fost dezvoltat într-un succint şi convingător
studiu asupra istoriei literare a Braşovului, care de la Scrisoare
lui Neacşu din Câmpulung către judeţe Braşovului şi pînă la
poemele lui Laurenţiu Ciprian Tudor, cel mai june dintre cei
antologaţi, se impune ca un ax al literaturii române, fără de
care nu poate fi privită în ansamblul ei istoria acesteia. Astfel
argumentul lui Adrian Lesenciuc este un captatio benevolen-
tiae, un îndemn la ceea ce urmează în cele peste o sută două-
zeci de pagini ale antologiei.
Selecția numelor incluse în rubrica din revista „Hyperion“
timp de aproape patru ani, întocmai cu aceea din prezenta
antologie, este una severă şi foarte atentă. De la Claudiu
Mitan, poet discret al Braşovului, mai puţin în atenţia criticii
literare, dar prezent în vizorul cunoscătorilor de poezie şi al
cenacliştilor braşoveni, şi până la deja pomenitul Laurenţiu
Ciprian Tudor, toate numele poeţilor confirmă, în parte, prin
succintele note biobibliografice şi selecţia poeziilor din căr-
ţile lor, unii poeţi cu opere poetice încheiate şi solide, alţii în
consolidare, ceea ce ştiam despre mişcarea literară de la Bra-
şov din jurul lui Alexandru Muşina şi Andrei Bodiu, Simona
36 HYPERION
Popescu şi Marius Oprea ori Caius Dobrescu. Cenaclurile de
acolo, cele devenite istorice şi cele încă în plină desfăşurare,
din jurul revistei „Interval“, de la începutul anilor nouăzeci
şi al editurii Aula, inginerii literare ale lui Al. Muşina, dar şi
din jurul revistei „Corpul T“, iar acum al celei înfiinţate de
Adrian Lesenciuc, „Libris“, toate au constituit locuri ale unor
emulaţii de calitate în rândul poeţilor braşoveni, oraş care a
adunat de-a lungul istoriei sale oameni de real talent literar
din toate colţurile ţării: acolo sunt foarte mulţi moldoveni,
oraşul fiind locul de migrare a acestora în căutarea locului de
muncă, stabilindu-se acolo cu familii bine închegate şi ambi-
ţii pe măsură. Dar nu numai din Moldova au migrat în inte-
riorul ţării spre Braşov românii, ci din toate provinciile ţării.
Aşa că, privind din punct de vedere literar, aşa cum a făcut
şi selecţionerul, Adrian Lesenciuc a avut de unde alege cele
treisprezece nume de poeţi – cât pentru o cină de fast şi de
taină –, cu care poate acum ilustra un deceniu, dacă numai
atât a avut în vedere el, de poezie românească, în miezul căreia,
dacă ar fi să ne gândim doar la Alexandru Muşina, s-a format,
în parte, noua paradigmă a poeziei de la noi. Şi exemplele ne
stau la îndemână nu numai în poezia lui Alexandru Muşina,
dar şi în cea scrisă de Romulus Bucur, şi el cu experienţa
Cenaclului de luni, ori insolitul şi experimentalistul Daniel
Pişcu, tot lunedist de frunte. Andrei Bodiu, Simona Popescu
şi Marius Oprea sunt următorii în linie descendentă, poeţi
din următoarea promoţie, desprinşi din optzecismul româ-
nesc, în care pot fi incluşi cu uşurinţă. Ca să nu mai vorbim
de adoptatul braşovean, prin norocul unei întâmplări feri-
cite, Liviu Ioan Stoiciu, poet de prim raft al poeziei româ-
neşti şi nume de referinţă al optzecismului, generaţie care a
schimbat cu totul faţa poeziei din arealul literaturii române.
Cu Mihai Vakulovski, aciuat pe la Braşov, tot în jurul lui
Muşina, venit din Moldova de peste Prut, cu o poezie ati-
pică şi inovatoare în limbaj şi discurs poetic, cât şi cu Mihai
Ignat, un sârguincios demn în creaţia literară, cu bune rezul-
tate şi în teatru, dar şi cu mai puţin prezente în poezia de la
noi, Angela Nache Mamier şi Mihaela Malea Stroe, precum
şi cu tînărul Laurenţiu Ciprian Tudor, promiţător şi proas-
păt, antologia lui Adrian Lesenciuc – Braşovul într-o 1001 ver-
suri –, insolită şi bine argumentată, originală în spaţiul vie-
ţii literare de la noi, ilustrează cu precizie fenomenul poetic
braşovean al ultimelor decenii, dar şi exemplară de cum tre-
buie să arate o viaţă literară într-un oraş cu o tradiţie cultu-
rală de necontestat.
Poesis
 b
Ovidiu Constantin CORNILĂ
Necuprinsele tăceri*
G
Gara de Nord avea un aer apatic şi deprimant, ca de altfel
şi intrarea în Bucureşti. Blocurile dimprejur îi accentuau
şi mai mult griul acela monoton şi mohorât. Lui Dinu nu
îi plăcuseră niciodată gările. Multe cabluri, şine, miros de
răşină, pasageri grăbiţi, chioşcuri, săli de aşteptare pline
mereu, multă hărmălaie. Un fel de barieră umană, un
bazar uman forfotind care îţi punea răbarea la încercare
înainte de a intra în oraş.
Până la consulat mai era mult, dar nu asta îl măcina
acum pe Dinu. Simţea că zorii unei noi epoci aveau să se
facă în curând prezenţi. Nu ştia cum să înţeleagă lucrul
ăsta, cum să îl asimileze, să îl facă una cu el. În urma lui,
la cinci sute şi ceva de kilometri rămânea comuna Y, unde
după numai un an putea fi director, sau aşa îi plăcea să
se îmbărbăteze. La o şcoală unde se vorbea în majoritate
limba poloneză, unde s-a simţit străin încă din prima zi,
iar acum, la aproape un an de la venirea lui acolo, conti-
nua să se simtă la fel. Nu putea schimba nimic şi poate că
ar fi fost în zadar să o facă. Viitoarea lui plecare se baza
pe minciună, pe şpagă, pe umilinţă. Ce fel de iniţiere în
următorul an ar fi ceea ce a demarat deja cu aproape nouă
luni în urmă? Unde duceau toate astea? Prin ce lumi necu-
noscute urma să ajungă?
Un şir de întrebări nestăpânite îi explodară lui Dinu în
minte dintr-o dată. Îi era frică. Pentru prima oară, avân-
tul de a lua întreaga lume în piept se transformă în frică.
Frica de a nu face bine lucrurile. Acel instinct natural, care
la copii funcţionează la perfecţie, ca o lipsă a temerii de
a nu greşi. Copiii învaţă mai repede pentru că nu le este
frică de greşeală. Îşi dau frâu liber imaginaţiei, creativităţii
şi sunt capabili de lucuri incredibile. Adulţii, în schimb,
conştientizează eroarea diferit: sunt mult mai prevăzători
şi calculează de mai multe ori înainte de a face ceva. Aici
Beletristica
intervine frica de a nu face ceva rău, de a nu greşi. Gre-
şeala, soră cu nehotărârea, cu închistarea, greşeala, care
ar trebui să fie considerată ca ceva natural, firesc, este
văzută ca un stigmat social şi pedepsită. Dinu aflase câte
ceva despre fascinanta lume a creativităţii pure şi nein-
hibate de la conferinţele unui mare pedagog şi profesor
universitar, sir Ken Robinson…
Şi? Avea voie să greşească. Nimeni nu s-a născut per-
fect. Putea să se bâlbâie la Consulat după pofta inimii, să
rateze ocazia, era greşeala lui. Doar a lui… Erau gânduri
de încurajare, de relaxare a minţii. Cu toate astea, Dinu
nu se simţea deloc liber şi relaxat. Dimpotrivă… Era mai
degrabă o relaxare condiţionată, asemeni unui canar într-o
colivie cu zăbrele invizibile…
Între timp, trenul intrase în gară. Ca luat prin surprin-
dere, Dinu coborî prima treaptă a trenului. Luă un taxi
din faţa gării şi porni spre Consulat. Nu se grăbea. Se uită
la ceas: era abia ora zece şi un sfert, iar interviul îl avea
la cinci şi jumătate după-amiază. Mai era timp berechet.
Aşa că îi spuse taximetristului să oprească maşina, îi plăti
şi se coborî. Miroseau a primăvară pe terminate străzile
Bucureştiului. Şi, cum nu avea cine ştie ce bagaj cu el,
numai o geantă de umăr, Dinu o luă la pas. Nu mergea
nicăieri, nu avea nicio direcţie, nicio ţintă anume. Se lăsă
în voia hazardului. Trotuarele late şi bulevardele inter-
minabile îi aduseră în minte momentele acelea din copi-
lărie, când îşi petrecea parte din vacanţa de vară la naşii
săi de botez, care locuiau chiar deasupra teatrului Not-
tara, într-un apartament cu două camere, la etajul al doi-
lea. Părinţii îl luau cu ei pe la Cocorul, prin Piaţa Amzei,
la Antipa, pe calea Victoriei, la Casata… Zgomotul Bucu-
reştiului de altădată, soarele acela care şi el părea copil. Cu
HYPERION 37
aproape două decenii în urmă, totul era altfel. Prezentul
aduse cu el schimbarea. Clădiri noi, maşini noi, oameni
noi. Timpuri noi.
Vântul bătea nedefinit şi uşor dinspre vest. Aducea
cu el paşi noi pe caldarâmuri vechi. Bătuse o vreme şi de
la est, bătuse roşu… Acum, orice lucru sau fiinţă păreau
împrumutate, nefireşti, un scenariu fixat de cineva mai
mare decât noi. Un fel de şah cu oameni, cu obiceiuri sau,
mai bine spus, o masă uriaşă în care, asemeni soldaţilor
de plumb, tunurilor şi boscheţilor în miniatură, pasiune a
vreunui împătimit de istorie cu bani şi spaţiu, defila şi se
întindea pe o suprafaţă de şaizeci şi patru la puterea şai-
zeci şi patru. Un joc serios în care soldaţii se numeau pioni,
iar conducătorii lor, care nu luptau niciodată, ci coman-
dau, erau regi şi regine, un joc cu subalterni, nebuni, sau
primii executanţi, caii şi turnurile, care flancau dreapta
şi stânga într-un amalgam dement în patru d în care nu
exista şi nu trebuia să existe nicio direcţie, nicio logică,
doar mişcare. În orice ordine aparentă domnea cea mai
mare dezordine deliberată, poate într-o sală de poker pri-
vată, unde legile pseudoadevărului erau scrise la un pahar
de Murfatlar sau la un gram sau două de cocaină împăr-
ţită cu cardul bancar în linii, cu tipese în fuste scurte, cu
zâmbete false şi lascive, câte una pe fiecare genunchi,
într-un ranch în care luxul ostentativ de prost gust, poate
împrumutat de la alţii care îl lăsară de rău, murea de plic-
tiseală într-un balcanism de cea mai joasă calitate. Cei
noi, cărora puterea le rânjise peste noapte, se îmbătaseră
ca porcii, mult prea devreme (ar trebui să existe o anume
decenţă şi în a te îmbăta, zâmbi Dinu în cea mai adâncă
sine a sa, numai pentru el, departe de gândurile celor-
lalţi), iar acum, uitându-şi trecutul încă proaspăt şi cald,
au devenit stăpâni fără a înţelege ce însemna asta… Cei
care lucraseră ca directoraşi sau funcţionari pe la nu ştiu
ce birou, foştii lingăi şi specialişti în arta compromisului
şi a promiscuităţii, care mirosiseră toată viaţa lor ben-
zina de Dacie, acum îşi aşezau fundurile grase şi aristo-
crate în BMW-uri, Mercedesuri şi alte mărci străine. Aceş-
tia erau cei aleşi sau autoaleşi, o tagmă care mergea ca o
tradiţie, departe, în istorie, până la turci sau poate şi mai
departe, înapoi, într-o soartă care ne fusese pecetluită.
Daaa, rânji Dinu parcă a răzbunare, balcanismele aduse
şi transmise de la turci sunt de vină, din generaţie în gene-
raţie, ca pe o moştenire de mare preţ: ploconul, sarmaua,
salamul (care, de fapt, înseamnă sărat), rahatul şi hal-
vaua, maneaua şi multe altele. Mâncarea ca mâncarea, se
scuză cumva Dinu, căruia începuse să îi fie foame, asta e,
românul a fost mereu mâncău. Poate că lucrul ăsta nu era
chiar atât de rău. Dar noi, ca naţie, am funcţionat mai tot
timpul ca un magnet al mizeriei morale. Tot ce am avut
de preţ am ţinut ascuns. În schimb, ne-am dat mari fără
a fi nevoie, fără a ni se fi cerut. Am minţit, am acceptat
trădări pe care tot noi le-am pus la cale, am furat, ne-am
alungat oamenii de valoare din ţară, am înşelat, pentru
că aşa am fost instruiţi să facem, am luat mită, am făcut
38  HYPERION
prost lucrurile (lasă, că merge şi aşa), am lăsat pe alţii să
ne fure, ba chiar i-am şi ajutat. Ne-am legat de mâini şi de
picioare, de creier şi de suflete cu lanţurile corupţiei, ale
putreziciunii unui sistem care ne dorea bolnavi, supuşi,
începând cu vânzătoarea grasă de la pâine până la primul
secretar de la partid… Asta era moştenirea noastră. În timp
ce alţii nu ştiau nici măcar cum arăta un hoţ, noi ni-i tri-
miteam timid, la început, pe primii. Şi îşi aduse aminte
de doamna Anelia, care povesti într-o zi într-o pauză că,
în Norvegia anilor nouăzeci, imediat după ce graniţele
se deschiseră, în Biblioteca naţională fusese prins în fra-
grant un anume individ din est care furase un infolio cu
coperţile aurite. Cineva îl observă şi dădu alarma. Cei de
faţă se apropiară de neisprăvit şi începură a-l studia ca pe
o raritate a naturii. Ba chiar îl şi pipăiră, să atingă şi ei un
hoţ, să vadă cum este. În urma acelui incident, norvegie-
nii au învăţat lecţia şi au început să instaleze primele sis-
teme de securitate… Într-o ţară unde regele se plimba cu
bicileta sau mergea la biserică, la fel ca oricare alt cetă-
ţean, noi am fost primii care am introdus confuzia. La fel
s-a întâmplat şi în Germania sau în Austria, în Portuga-
lia, Grecia, Israel sau Anglia. Hoţii au fost primii noştri
deschizători de drumuri. Emisarii unei ţări în care gra-
niţele de fier au fost sparte în ţăndări de urletul nearden-
talic ţinut în noi toţí anii aceia. Decenii întregi. Banda
lui Porcu, vestită în toată Europa, era cea care organiza şi
fura cu elicopterul de la bănci, care ucidea şi extorsiona,
ţiganii şi puşcăriaşii care izbeau duba în shopuri şi care
luau tot ce se putea lua, până şi posterele de pe pereţi şi
care, mai apoi, zăceau, la numai câţiva kilometri, la mar-
ginea pădurii, beţi morţi şi râgâind conservele de pisici
şi câini furate şi ele tot de acolo. Am poluat şi înmărmu-
rit lumea cu obiceiuri barbare, am hăcuit şi pârlit porci în
balcoane de apartamente închiriate, am furat bijuterii cu
guma de mestecat lipită de cutii de coca-cola, am pescuit
şi măcelărit până la ultimul crapii iazurilor private, pe care
tot noi eram puşi să le păzim, am furat haine, televizoare
scumpe, maşini şi tot ce se putea fura. A fura a însemnat
moneda noastră de schimb. Noi, cei obosiţi, obsedaţi şi
îndobitociţi de o mentalitate bolnavă, nesimţită şi parşivă,
noi, cei hămesiţi şi sătui de ulei şi pâine la cartelă, sătui
de statul în picioare cu orele pentru a cumpăra un kilo-
gram sau două de portocale, în timp ce alţii jucau fotbal
cu ele, ne-am dezlănţuit. Am izbucnit şi am arătat lumii
ce ştiam să facem cel mai bine. Asemeni unei bube pline
cu puroi, ne-am revărsat entuziaşti obiceiurile peste tot.
Pe urmă, după ce tot şuvoiul ăsta s-a mai potolit, după
ani şi ani, lucrurile se mai potoliseră. În tot diluviul acela
erau şi oameni nevinovaţi, târâţi de curent, dar nevino-
vaţi. Cei care îşi riscaseră serviciile, îşi lăsaseră în urmă
familiile în favoarea banului. Cei care încercaseră acel
vestit altceva din vest… Marele vis american care acum
devenise european.
* Fragment din Necuprinsele tăceri,
volum de proză autobiografic
Beletristica
Hanna BOTA
Cuşca*
O
Cap. 27
Oaza era mai mică decât ultima, mărimea unei oaze se
socotea după numărul de palmieri care ocroteau suprafaţa
ei, aşa îi spusese Brahim. Oaza Douz era una mare, avea
două milioane de palmieri, cea în care au poposit ultima
dată era una dintre oazele considerate mici, cu cincizeci de
mii de palmieri, dar aceasta era şi mai mică, cu doar două-
zeci de mii. Trecuse furtuna de nisip şi peste ea, frunzele
palmierilor erau prăfuite, le lipsea culoarea verdelui stră-
lucitor, ar fi fost binevenită o ploaie, dar cine ştie dacă nu
vor mai trece ani de zile până să vină o ploaie? Starea de
spirit a lui Carol era în tandem cu cenuşiul oazei. Feme-
ile urmau să rămână aici, erau câteva sate cu casele îngră-
mădite, albe şi plate, fără acoperiş, vopsite cu var, aşa cum
erau casele în toate satele Africii de Nord. De-aici e foarte
aproape Libia, vom trece graniţa în zilele următoare, îl
anunţă Moez pe Străin. Ochii bărbatului clipiră a surprin-
dere: în Libia nu are cine să-l mai urmărească, ar fi bine
să nu se mai întoarcă de acolo, să caute o posibilitate de a
ajunge într-un oraş mare, iar dacă i-au fost blocaţi banii
în băncile tunisiene, cei din băncile franceze nu puteau fi
blocaţi, ar putea găsi o cale de a se întoarce acasă, numai
dacă nu ar fi fost pus sub urmărire generală, până la urmă,
un atentat împotriva fiului preşedintelui unei ţări nu e un
lucru mărunt. Însă dacă va fi prins în Libia, cei de aici nu
au niciun interes să-l aranjeze fără judecată, cum era echipa
lui Abdul, ar urma o procedură legală, ar fi protejat de legi
internaţionale, nu s-ar putea face abuzuri din cauza opiniei
publice, pe când dacă ar fi prins în Tunisia, acolo ar putea
putrezi în vreo închisoare fără să-i dea cineva de urmă, ar
putea fi împuşcat şi nimeni n-ar afla, sistemul dictatorial
e extrem de bine apărat. Ar fi o singură problemă cu Libia,
Beletristica
poate există între cele două ţări înţelegeri tacite prin care
să-şi facă servicii reciproce; astfel, ar putea fi predat tuni-
sienilor fără ca transferul să se facă public, doar spusese
şi Căpitanul, cu aluzie la Libia, atunci când fusese vorba
de motorina furată: ne ajutăm între noi, Prizonierule, ne
susţinem, că dacă n-o facem noi, nimeni nu ne-ar mai
băga în seamă.
Gândurile îl frământau pe Prizonier mai negre ca altă
dată, în timp ce se căzneau la despachetatul bagajelor. Erau
câteva bagaje care conţineau marfa, nimeni nu-i spusese
în ce consta marfa, el nu văzuse decât mărunţişuri ce apar
în târguri, dar drumul era făcut special pentru ea, aşa înţe-
lesese Carol. Plăteau şi călătorii trecerea prin deşert, cei
mai mulţi erau tăcuţi şi nebăgaţi în seamă, îşi aveau pro-
priile rezerve de hrană, chiar dacă se gătea la comun, soli-
citau călăuzirea şi suportul social al caravanei, liniştea de
a trece deşertul feriţi de primejdii, în grija unor cunoscă-
tori, dar cămilele şi cămilarii care au pornit cu Moez se
preocupau în primul rând de marfă. Aşezară cuşca undeva
la umbra unui pâlc de palmieri, nu departe se afla gardul
de cactuşi: peste tot erau de văzut aceste garduri de cac-
tuşi cu frunze mari, ovale, zemoase şi cu ţepi lungi, rău-
tăcioşi. Helmia se apropie de gard, zărise fructele porto-
calii de cactus, apetisante şi hrănitoare, după zile în care
văzuseră mai mult nisip decât culoare, era o bucurie să-ţi
lăfăi ochii în nuanţele vegetaţiei, chiar aşa prăfoasă cum
era după furtuna de nisip.
Femeile şi vreo doi bărbaţi îşi înnodau bagajele
pregătindu-se de plecare. Rămânea Helmia şi bătrânul
Hagi care vorbea puţin de tot cu dinţii lui ştirbi, doar cu
fata avea multe de împărţit. Poate se vor alătura şi alţii,
gândi Străinul în timp ce o vedea pe Helmia lovind cu un
băţ ţepii cactusului ca să poată culege fructele. Îi dărui şi
HYPERION  39
lui unul, el o privi cu tandreţe, aştepta venirea serii când,
poate, în jurul castronului de gătit, vor continua poveştile.
Acum era hotărât să îndrepte discuţia spre ceea ce-l inte-
resează pe el, pare că fata era înclinată spre discuţii seri-
oase şi nu e atât de timidă în a-şi exprima părerea perso-
nală pe cât e de timidă în gesturi şi în atitudine, trebuie
doar creat cadrul propice.
Se îndreptară spre grup ca să-şi ia rămas bun de la cei
care plecau. Aici, în pustiu, oamenii se legau sufleteşte
unul de altul, o caravană nu era ca un tren în care călăto-
rii urcă, coboară şi rămân la fel de indiferenţi unul faţă de
altul ca şi cum nu s-ar fi intersectat vreodată, aici oamenii
devin prieteni şi vor face referiri toată viaţa la o călătorie
sau alta. Când s-o salute pe Samira, Carol o întrebă ceea
ce de ieri voia să afle: Samira, tu ai spus că prin această
mână a Fatimei voi avea noroc la femeia pe care o iubesc;
cum se va întâmpla acest noroc, va trebui s-o caut eu, va
trebui să-i vorbesc, de unde o să ştiu că norocul s-a împli-
nit? Aşa, Străinule, deci ţi-ai dat seama că iubeşti o femeie
şi nu ştii cum să faci; norocul primei picturi aduce femeia
iubită la tine, va veni ea şi atunci vei şti că s-a împlinit, tu
nu trebuie să faci nimic. Carol râse ca după o glumă dră-
guţă, râse fără batjocură, cu bucurie, mulţumit de răspuns,
dar Samira îl privi serioasă: nu râde, Străinule, când se va
împlini, îţi vei aminti, spiritul Samirei e spiritul celor care
cunosc unele lucruri din viitor, îmi arată femeia pe care o
iubeşti. Cine e, Samira? o întrebă iute Carol, să vadă până
unde merge spiritul de cunoaştere a viitorului, cum declara
ea, oare desluşeşte măcar prezentul? Tocmai ţii în mână
fructul adus de ea, dar încă nu a venit cu iubire, trebuie să
mai aştepţi! Acum, Carol deveni serios. Samira nu se feri
să-l privească direct în ochi, nu era sfioasă deloc în prezenţa
lui: fiecare străbatere a deşertului e cât o viaţă şi viaţa nu e
mai mult decât o trecere a deşertului. Ţi se pare că deşertul
e gol, aşa ţi se pare că e şi inima uneori, dar ceea ce ai uitat.
este că suntem deja plini. Tot ceea ce avem nevoie se află
deja în noi, Străinule, îi mai spuse ea. Şukran, răspunse el,
apoi o privi pe Helmia, deci ea este femeia care va veni cu
iubire la el. Ce să facă cu ea? Dar acum ce să facă cu pro-
priul lui sentiment care înflorea ca izvoarele în oază? Să-l
nege? A venit neinvitat, necăutat, proaspăt, misterios şi
atât de plăcut, vai, ce plăcut era să simţi îndrăgostirea, să
descoperi femeia care a umplut pentru clipe lungi spaţiul
cu feminitatea ei. Ar putea să umple şi viaţa aridă a unui
bărbat simandicos, prea interiorizat, înfricat de cuvinte,
om al imaginilor, sastisit de viaţă, simţindu-se deja bătrân
uneori, sub amintirea eşecului de a se fi unit cu femeia cu
ochi verzi de teutonă, încă ciuntit la gândul de a nu-şi fi
putut creşte singurul fiu în casa lui, dar, paradoxal, la fel
de suferind şi pentru lipsa unui duş cu săpun, de parcă i
s-ar fi tăiat un braţ!…
Străinule, se auzi vocea afumată, atât de cunoscută, căci
veni rândul bătrânei Fatima să-şi ia rămas bun, în oaza
aceasta sunt douăzeci de izvoare mari şi mai multe mici,
casa unde au locuit părinţii mei şi unde locuiesc eu acum,
e lângă cea mai mare fântână, vino să-i faci o vizită bătrânei
40  HYPERION
Fatima, vom împărţi împreună cina şi vom fuma din nar-
ghilea, vom bea cafea şi Fatima îţi va mai spune din poveş-
tile deşertului. Când Hagi Moez îmi va călca pragul, Fatima
te invită să-l însoţeşti, spuse cu vocea ei hodorogită. Carol
mulţumi pentru invitaţie, dar după ce plecară, Helmia îi
spuse că niciodată nu se poate refuza o invitaţie şi va tre-
bui să meargă negreşit. Tu până unde călătoreşti, Helmia?
o întrebă Carol, fericit că i se poate de-acum adresa ori-
când, părea că bariera de păstrare a distanţei femeilor faţă
de bărbaţi a dispărut după câteva zile de călătorit împre-
ună, nu înţelegea foarte clar când se îndepărtează această
barieră, nici care sunt gesturile care trebuie făcute ca să se
poată discuta fără oprelişti. Voi merge mult, până la sfâr-
şit, de unde a pornit Moez cu caravana, răspunse ea împă-
cată cu situaţia. Cu ce scop ai pornit în călătorie? Te duci la
cineva, te duci acasă, ai fost la târgul din oaza aceea? insistă
Carol. Eu nu am scopul meu, eu nu merg unde vreau, merg
unde sunt dusă, e scopul lor, eu fac parte din plan, spuse ea
aproape şoptit. Felul ei de a vorbi crea o atmosferă aparte,
aproape misterioasă. Adică, să înţelegi mai clar, explică
ea văzând nedumerirea de pe chipul bărbatului, Moez nu
poate transporta marfa decât dacă sunt eu garanţia. Nu i
se dă pe mână şi nu o poate preda fără mine, spuse Helmia
cu aceeaşi voce egală, arătând resemnare. Îţi place asta? se
interesă Carol. La început mi-a plăcut, eram importantă
sau credeam că sunt, dar acum îmi dau seama că viaţa mea
nu mai e a mea, ei fac cu ea ce vor. Spunând asta, ochii i
s-au întristat, nu disimula nimic, arăta tot ce gândea, aşa
cum fac oamenii simpli care nu au ce ascunde, părea că te
poţi îneca în adâncimea ochilor ei, parcă şi punctuleţele
de pe pomeţii obrajilor i se întristaseră, avea gura acope-
rită. Helmia, nu înţeleg prea mult, nu ştiu despre ce marfă
vorbeşti, nu am înţeles de ce eşti tu garanţia, încercă el să
afle mai multe. Nu înţelegi pentru că nu ştii, spuse ea, e
simplu de înţeles şi de simplu ce e, devine greu. Şi eu am
înţeles greu, acum e mai simplu, pur şi simplu merg prin
deşert, asta e tot ce am de făcut, ridică împăcată din umeri.
Nu vrei să îmi spui mai multe despre tuaregi, despre casa
ta, despre toate câte le-ai trăit, poate ar fi ca o altă poveste
a deşertului, după care o să înţeleg şi eu mai multe, o să-mi
fie şi mie mai simplu, nu vrei? Părea că îi convine că cineva
se interesează de povestea ei, că se vorbeşte despre ea: am
să-ţi povestesc, Străinule, spuse ea, atât cât îmi va da voie
spiritul deşertului să-ţi spun, dar nu ştiu de ce te-ar inte-
resa viaţa unei văduve din tribul tuaregilor. Îmi povesteşti
şi poate se găseşte o cale să scapi de însoţirea mărfii lui
Moez, încercă el o explicaţie. Marfa nu e a lui Hagi Moez,
nu el mă ţine, încercă ea să-l scuze, e lupta tuaregilor pen-
tru libertate şi de aceea sunt aici, da, aş putea scăpa dacă
ar veni în familie sabia a treia, atunci ar veni spiritul răz-
boiului şi am primi drepturi. Sau aş putea să scap dacă aş
muri. De fugit nu pot şi nu vreau. Kismat. Carol începea să
lege cumva capetele de informaţie ca să priceapă despre ce
e vorba. Dacă o să le iei pe rând şi dacă o să-mi răspunzi
la întrebări, poate o să înţeleg mai bine şi poate o să-ţi fie
şi ţie mai uşor să vezi o ieşire, mai spuse el când cămilarii
Beletristica
terminară de aranjat lucrurile. Ea dădu din cap a neîncre-
dere sau refuz, dar nu apucă să afle mai multe, apăru Moez
dintre palmieri, se întorcea după ce anunţase autorităţile
satului că au rămas să poposească o vreme în oază, să se
odihnească şi să-şi refacă proviziile.
Cap. 29
Carol se retrase în patul aranjat în cuşcă, uşiţa rămăsese
deschisă larg, aşa că-i încăpeau picioarele, pânza de deasu-
pra fusese luată, dar acum Brahim fugi s-o aducă din nou.
Nimeni nu mai avea teamă că ar putea evada în starea slă-
bită în care era, nu ar ajunge prea departe. Vrei să-ţi spun
o poveste? întrebă Helmia cu vocea ei apropape şoptită,
când îl văzu instalat în aşternut. Se strecurase între prelată
şi gratii, privindu-l cum se întinde ostenit. Carol se înse-
nină, vreau, dar numai dacă îmi spui o poveste despre tine.
Ce să spun despre mine? Viaţa mea nu e poveste, e multă
suferinţă, aşa cum e viaţa multor femei de aici, deşertul
e dur şi nu răsfaţă pe nimeni, încercă ea să se eschiveze.
Tocmai despre felul acesta de viaţă vreau să-mi povesteşti,
nici pe mine nu mă răsfaţă deşertul, spune-mi despre fami-
lia ta, despre săbii şi spiritele lor, despre ce gândeşti pri-
vind viitorul, insistă el. Da, voia să povestească, nu poves-
tise nimănui, nici în timpul călătoriilor, nici acasă printre
ai ei, pe nimeni nu interesa. Cum să încep? se codea cu
timiditate, trăgând de timp. Ce dragă îi era, ce simplu ar
fi fost s-o poată îmbrăţişa, s-o alinte ca pe-un copil nea-
lintat la vreme, ar fi vrut s-o sărute, dar aceste gesturi ar
fi alungat-o. Îi despărţea grilajul, era singurul fel în care
puteau povesti fără să aibă nevoie de supraveghere îndea-
proape. Să se bucure din nou că exista cuşca. Fata se prinse
cu o mână de gratii şi-şi lipi tâmpla de ele, avea şalul des-
făcut. Putea să-i vadă buzele în mişcare, deşi mai mult i le
ghicea în întunericul serii. Carol observă cât de mult i s-a
adaptat văzul pe timp de noapte, cum la lumina lunii sau
la lumina focului vedea totul desluşit, te-a înfiat deşertul,
îi spunea Brahim, eu ştiu, eu am dreptate când îţi spun.
Dacă m-ar închide cineva într-o astfel de cuşcă, aş muri,
spuse ea, noi, oamenii deşertului nu putem trăi în locuri
atât de strâmte. Carol fu ispitit să-i spună că şi ea trăieşte
într-o cuşcă, nu una de fier, ci una socială şi psihică, dar
se abţinu, poate nici nu l-ar înţelege, nu dorea o polemică,
dorea s-o audă povestindu-şi viaţa, să-şi descopere gându-
rile fără oprelişti. De ce crezi că ai muri? o provocă. După
ce m-am căsătorit cu Zaman, am văzut că îi e teamă să
înceapă organizarea triburilor; în primul an oamenii ar fi
ascultat de el, nu era războinic, nu ştia să lupte cu puşca,
dar ar fi avut putere asupra oamenilor, toţi aşteptau cu
sufletul la gură, erau vremuri grele şi de peste tot se căuta
izbăvirea, dar lui îi era teamă, îl urmăream şi ştiam că îi e
frică, a observat şi el că ştiu de frica lui şi atunci găsea tot
felul de motive să se supere pe mine, îmi găsea pricină de
ceartă, eu tăceam ca să nu mă poată acuza, dar dacă tăceam,
se enerva mai tare şi începea să mă lovească. Nu-i plăcea
să-l privesc, cel mai mult îi era teamă de ochii mei. Mulţi
Beletristica
oameni nu se uită în ochii mei, tu te-ai uitat de la început
fără teamă, asta mi-a spus că pot să-ţi vorbesc, că odată
vom putea vorbi, şi ori de câte ori mă uit în ochii tăi, văd
aceeaşi sete de ştiut. Acum îşi făcea treabă cu mărgelele
de la mână care i s-au agăţat de mânecă. Aşa deci, gândi
Carol mulţumit, simţeau şi alţii puterea acestei fiinţe a
Saharei înveşmântată în straie femeieşti, dar nu au pute-
rea să i se uite în suflet, pentru că nu au puterea să stea faţă
în faţă cu ceea ce sunt ei înşişi. Cred ca asta e taina puterii
celui de lângă tine, dacă ai noroc de-un astfel de om: e ca o
oglindă, te demască, trebuie să stai gol-goluţ în faţa proprii-
lor tăi ochi, or dacă ai ceva de ascuns, trebuie să-ţi pleci pri-
virea, te dovedeşte slab, nimănui nu-i place să fie slab. E un
mare dar să ai o astfel de oglindă care să te arate aşa cum
eşti. Oare, în altă conjunctură, aş fi privit la fel de clar în
ochii ei? Am avut tot felul de păcate de-a lungul vieţii, am
apucat să trăiesc tot felul de mizerii, dar cred că Dumne-
zeu m-a ferit de ipocrizie, nu am fost fals. Am fost dur, am
tranşat, uneori am lovit, m-am apărat, dar am luptat cin-
stit, chiar şi cu Ingrid, în special cu Ingrid, femeia teutonă,
de aceea nu m-a putut învinge, nu m-a zdrobit.
Lui Zaman, reluă fata încetişor, nu-i plăcea să-l privesc
şi eu am înţeles asta, deşi nu mi-a spus-o niciodată, dar îi
auzeam gândurile, mai ales noaptea, chiar dacă ieşea să
doarmă afară. Dacă mă lovea, iar eu îl priveam în ochi,
cum făceam la început, atunci turba de furie şi mă lovea
până îmi plecam ochii, parcă l-aş fi ars cu privirea, aşa că
am învăţat să nu mă uit la el, nu mă mai uitam nici când
nu era supărat, îl puteam privi fără oprelişti doar când nu
se uita el. Devenise ca un joc, spuse ea fără ranchiună, când
el mă privea, eu lăsam ochii în jos, dar dacă avea ceva de
făcut, mânca, se îmbrăca, făcea orice, aveam voie să-l pri-
vesc eu, am ajuns foarte buni jucători, cum simţea că îmi
ridic ochii, se uita în altă parte, la fel eu, dacă se întorcea
spre mine, îmi mutam privirea. Aşa a mers o vreme, eu cre-
deam încă în puterea lui de a aduna triburile, de a căuta un
drum de luptă şi a cere drepturi. Pentru asta ne-am mutat
o vreme în Mali, acolo se puteau cere drepturi, el avea bani,
familia noastră era săracă, noi eram puternici numai pen-
tru că aveam spiritele a două săbii, dar ei erau bogaţi, a luat
în chirie o casă în Mali, la marginea oraşului, că nu suporta
înghesuiala. De aceea îţi spun că aş muri într-o cuşcă aşa
mică, noi am trăit sute de ani în întinderea câmpurilor de
păşune şi ale deşerturilor. Zaman nu putea dormi nici în
casa noastră. Îl simţeam adesea cum se tot foia în aşter-
nut, apoi lua pătura şi mergea în faţa casei, în stradă, pen-
tru că nu aveam curte. Dormea acolo liniştit până răsărea
soarele. Dar nu era singur, mulţi dintre tuaregi s-au mutat
forţat în oraşe, mai ales în Mali, acolo au primit ajutor de
la oameni, mulţi nu aveau nimic, că doar nu puteau veni
cu cămile, nu aveau loc de muncă, primeau mila oameni-
lor, unii şi-au găsit câte ceva de muncă, dar puţini, pen-
tru că tuaregii nu au şcoală, decât cei care aparţin famili-
ilor mari, cum era familia noastră şi a lui Zaman. Îmi era
milă de oamenii noştri, îi vedeam dimineaţa cum se tre-
zesc în stradă, uneori venea poliţia şi îi trezea cu lovituri de
HYPERION  41
baston, nu toţi acceptau că un tuareg se simte ca în cuşcă
în casă, că până şi gardurile îl apasă neplăcut, că suferă
şi se simte închis. Poliţiştii strigau ca turbaţi: barbarilor,
păgânilor, când veţi accepta să trăiţi civilizat atunci să vă
mutaţi la oraş, până atunci duceţi-vă în pustie, acolo nu
vă văd decât şerpii şi scorpionii, strigau poliţiştii în gura
mare, până ieşeau vecinii să vadă cum ne umilesc lovindu-i.
Unii se distrau, alţii le dădeau dreptate, doar unora le era
lehamite de răutatea oamenilor.
Ce ne-am mai fi dus în pustie! Dar ne luaseră pustia,
o împărţiseră între ei, iar pe noi ne-au lăsat fără ţară. Ştii,
după revolta triburilor unite ale celor din Mali şi Niger, după
anii nouăzeci, s-au semnat nişte acorduri şi li s-au promis
drepturi tuaregilor, atunci mulţi au fost ademeniţi şi au
venit în oraşe, unii au fost obligaţi să părăsească deşertul,
pentru că nu aveau păşuni şi nu mai puteau hrăni cămilele,
oile şi ce mai aveau, ori că, datorită graniţelor, nu puteau
călători liber prin deşert ca să caute noi izvoare. A fost un
eşec, vedeam cu toţii cum familiile sunt tot mai sărace, mai
disperate. Deşertul nu oferă mult, dar nu suferi de foame,
oamenii sunt egali acolo, oraşele erau foarte periculoase
pentru ai noştri: în oraşe sunt oameni bogaţi cărora nu
le lipseşte nimic, iar cei săraci se uită cu jind la condiţi-
ile bogaţilor, atunci fură să dea şi copiilor lor de mâncare,
unii au ajuns hoţi, apoi au fost prinşi, când greşea unul,
eram acuzaţi întreg poporul. Nu ştiam cum se poate ieşi
din acest cerc al sărăciei şi nemulţumirii. Zaman nu înţe-
legea nicicum că el trebuie să gândească un plan. Orice
sugestie a bătrânilor era respinsă, iar dacă vedea că eu aş
fi de partea lor, atunci devenea duşmănos şi neîncrezător,
sta în singurătate şi nu voia să-mi vorbească niciun cuvânt.
Helmia vorbea repede, cu ochii fixaţi undeva în gol, se
vede că retrăia emoţia acelor timpuri. Lui Carol îi era milă
de ea, dar n-a oprit-o, ea continuă să-ţi povestească dure-
rea: mulţi dintre fraţii noştri care nu aveau de lucru, s-au
implicat în comerţ cu arme şi în tot felul de acte de con-
trabandă. Dacă îl prindea poliţia pe vreunul dintre ei, ne
acuzau pe toţi, cum ţi-am spus. Noi vedeam că fraţii noş-
tri fac aceste lucruri pentru că le mureau copiii de foame,
că nu aveau o jelabie să pună pe ei, că femeile nu aveau
făină pentru cuşcuş, aşa că am vorbit cu Zaman: acum e
timpul, au şi arme, au şi supărare, adună-i! Nu doar pe cei
din triburi, adună-i şi pe cei de la oraş, toţi te-ar asculta.
Veneau la noi nişte bătrâni, fii ai lui Amenokal. Când fata
văzu nedumerirea de pe chipul Prizonierului, explică:
Amenokal se numeau conducătorii triburilor principale,
când se adunau mai multe triburi la un loc erau conduşi
de şefi în frunte cu un Amenokal. Acum nu mai este nici
un Amenokal adevărat, pentru că nu există triburi unite,
dar fiii lor sunt încă oameni importanţi. Ei se adunau în
secret, veneau şi la noi, eu făceam ritualul celor trei cea-
iuri, beau, apoi aduceam mâncare şi attay, fumau narghi-
lea şi vorbeau. Ascultam şi eu, aveam voie să stau printre
bărbaţi, între ei, pentru că sunt fiica familiei cu cele două
săbii, dar când Zaman a observat că bătrânii sunt mai încre-
zători în mine decât în el, vedeau că dorinţa mea de luptă
42  HYPERION
era mai puternică decât a lui, s-a supărat tare. Am urmă-
rit cum faţa i se făcea neagră şi ochii i se îngustau privind
spre mine. Trăiam cu frică. Simţeam bucurie numai când
era el plecat sau când veneau bătrânii descendenţi Ame-
nokal la noi, atunci parcă înţelepciunea deşertului intra în
casa din Mali şi nu mai simţeam cum mă strâng zidurile,
cum strada mizeră e plină de copii murdari, cum femeile
sunt zdrenţăroase şi nu au bani pentru o mharma nouă,
că bărbaţii vin acasă nemulţumiţi şi fără bani.
Patru ani au trecut aşa, de parcă pentru lipsa lui de
curaj eram eu vinovată. Am plecat din Mali, bătrânii orga-
nizau o revoltă în Niger, acolo se descoperise uraniu şi sta-
tul i-a alungat pe tuaregi de pe păşunile cămilelor, au dis-
trus satele cu case şi corturile. Voiau ca Zaman să lupte
acolo, încă sperau în forţa spiritelor săbiilor unite. Nu se
mai uniseră trei săbii într-o familie de pe vremea victo-
riei triburilor Ahaggar, când luptaseră împotriva france-
zilor. Dar Zaman dădu iarăşi înapoi, bătrânii s-au supărat
şi ne-au părăsit. Poporul nu a mai putut răbda, s-au revol-
tat. Bătrânii au ridicat un alt luptător, s-au ridicat ca unul,
revolta cea mare din Niger a început cu speranţe mari, a
fost nu de mult, în 2004, luptătorii au cerut independenţa
teritoriului ocupat de tuaregi, oriunde ar fi ei pe întinde-
rea Saharei, fie Algeria, Niger, Mali, Maroc sau Tunisia,
oriunde. Credeam că cei care au promis independenţa se
vor ţine de cuvânt, dar oamenii care conduc guverne şi
state sunt mai mincinoşi decât contrabandiştii care sunt
prinşi asupra faptei. Un tuareg n-ar promite ceva ce să nu
împlinească, orice locuitor al deşertului ştie ce importantă
este sinceritatea inimii, altfel nu supravieţuiam mii de ani,
deşertul ne-ar fi transformat în nisip, deşertul nu minte, dar
oamenii aceia conduc ţări şi sunt mincinoşi din cale-afară.
Au promis şi nimic nu s-a împlinit, tuaregii au rămas fără
teritorii, fără păşuni, alungaţi din ţară în ţară, nici deşer-
tul nu mai poate fi al nostru.
Revolta s-a oprit datorită credinţei în promisiuni. Mai
bine am fi luptat, cu arme cu tot, până la capăt, mai bine
muream câţiva şi-apoi aveau urmaşii poporului nostru
teren cu izvoare şi iarbă pentru supravieţuirea animalelor,
dar aşa, lupta s-a oprit. După ce s-a făcut linişte, au înce-
put să fie căutaţi conducătorii revoltei, i-au găsit pe bătrâ-
nii urmaşi ai lui Amenokal, apoi au aflat că se adunau în
casa noastră; pe rând, i-au închis pe toţi, şi pe Zaman, eu
am scăpat fiind femeie, într-o zi am aflat că a murit, ori
nu a rezistat în celula din închisoare, el, care dormea sub
cerul liber, ori s-a revoltat cu adevărat, a venit în sfârşit şi
peste el spiritul războiului şi a fost omorât. Aşa mă gân-
desc eu, pentru că nimeni nu mi-a spus nimic. Nu am putut
nici să-l înmormântăm, am aflat doar că este mort. Până
la urmă, cred că spiritul eliberării nu a venit. Dar mai ştiu
eu ce să cred?
* Fragment din romanul cu acelaşi nume
Beletristica
Dumitru APETRI
Laura cea visătoare
A
Ancuţa, croitoreasă cu faimă într-un sătuc de pe valea Nis-
trului, dar şi mamă grijulie de felul ei, s-a hotărât să-i facă
fiicei sale în ziua de naştere, la treisprezece ani, un cadou
pregătit de mâna ei: o bluziţă şi o fustiţă care să trezească
admiraţia colegelor de clasă. Pe la mijlocul lui aprilie, când
s-a întors eleva de la lecţii, i-a zis: – Mâine e ziua ta, eu
ţi-am pregătit, în taină, un cadou, iată-l, îmbracă-l să văd
cum arăţi în aceste hăinuţe. Fiica a cuprins-o, a sărutat-o
şi s-a apucat să se îmbrace.
Uitându-se la fiică şi dintr-o parte, şi din alta, i-a zis: –
Te prinde de minune, îţi stă aşa cum mi-am pus în gând.
Fetişcana s-a învârtit de vreo două-trei ori în faţa oglinzii,
a sărutat-o încă o dată pe mămică şi i-a spus: „Îmi vine să
zbor…, mâine mă pot duce la lecţii în hăinuţe noi? – Nici
vorbă“. După ce s-a dezbrăcat, s-a lipit cu umărul de mămica
şi i-a zis în şoaptă: „Apleacă urechea să-ţi împărtăşesc o
veste, de azi, am şi eu ce m-ai preîntâmpinat, ciclu lunar.
– Dacă-i aşa, îi spune mămica zîmbind cu plăcere, de azi
eşti Prinţesa mea, la botez – Laura, când te dezmierdăm
– Mica, în continuare vei fi Prinţesa noastră. Tu eşti năs-
cută în toiul primăverii, să dea Domnul, drăguţo, ca adie-
rile primăverii să te învăluie mereu şi să te însoţească tot-
deauna şi pretutindeni.
Când Laura s-a aşezat să ia masa, mama, fixînd-o cu
privirea, îi spune: – Tu nu atât îmi semeni mie, cât bunicii
tale: obraji rozoviori, ochi măşcaţi de cicoare, zveltă, subţi-
rică la trup, Rândunica îi ziceau bunicii părinţii. Era harnică
şi sfătoasă, orice întâmplare o înşira cu tâlc, se lipeau băr-
baţii de ea ca albinele de flori, dar… a avut o viaţă zbuciu-
mată. Flăcăii îi aţineau calea, cu măritişul însă nu i-a mers.
A nimerit de două ori în capcane grele. În calea femeilor
frumoase, Laurică, tot timpul se află mreje camuflate cu
Beletristica
dibăcie de anumiţi bărbaţi. Vezi tu, prinţesa mea, fii atentă,
caută să te fereşti de capcane.
– Am să fiu atentă, dar drept să-ţi spun, mămică, la gră-
diniţă eu mă jucam mai mult cu băieţaşii, în clasele primare
căutam să comunic în primul rând cu ei, făceam schimb
de pixuri, creioane colorate, desene. Pe ei îi rugam să mă
asculte cum declam poeziile ce urma să le spun la lecţie.
Fă-mă, mămică, să înţeleg de ce ai zis capcane. – Iată cum
i-a fost viaţa. Prima dată, pe la vreo 17 ani, a fost furată –
un obicei de pe la noi. A furat-o un flăcău nu prea arătos,
închis în sine şi cam morocănos. De petreceri şi ospeţe se
ferea. Când le intra cineva în casă, parcă-i stătea în spate,
nu-şi afla loc. N-a întins-o mult cu acesta. Al doilea era har-
nic, priceput la lucruri, dar zgârcit şi o temea, gelos, cum
se zice. N-a dus-o mult nici cu ăla. Al treilea era mândru
de felul lui, chiar şi fudul uneori, cam leneş, ce-i drept, dar
avea şi un vino-încoace. Era glumeţ şi cânta frumos. Pe
acesta l-am văzut şi eu de cîteva ori.
Să fi avut vreo şase anişori cînd l-am văzut întîia oară.
Într-o primăvară, în a treia zi de Paşti, noi, două familii
relativ tinere pe atunci, am ieşit să mesim pe malul Nistru-
lui. Am invitat-o şi pe bunica. A venit împreună cu soţul,
bătrâori amândoi, păşeau încet, el nu prea auzea bine,
pleca urechea când i se vorbea mai domol. După primul
păhăruţ de vin, s-au înviorat amândoi. La al doilea pahar,
privindu-ne atent, ne-a zis cu blajinătate: – Ce zi minunată-i
azi şi ce loc pitoresc aţi ales voi aici, lângă apa curgătoare…
Mă închin de sănătate şi vă rog să-mi daţi voie să îngân un
cântec ce mi-i drag. Cu voce înceată, puţin răguşită, dar
foarte plăcută, ne-a cântat romanţa A venit aseară mama.
Atât de pătrunzător a cântat-o atunci, că noi, femeile, am
lăcrimat toate. Dragă Laură, gândeşte-te şi tu care căsăto-
rie a fost capcană şi care nu…
HYPERION  43
 În cel mai frumos poem al Neamului nostru – în limba
română – circulă o zicere: bată-te-ar norocul. Şi iată că
pe Laura a bătut-o norocul chiar în clipa când a apărut
pe lume. Bunul Dumnezeu i-a făcut cel mai preţios dar
menit anume pentru femei, a înzestrat-o cu frumuseţe, dar,
făcându-i-l cu generozitate, a blagoslovit-o cu încă două
virtuţi – atracţie pentru sexul viril şi însuşirea de a fi visă-
toare şi a-şi îndulci sufletul cu cele visate.
Un vis încîntător i s-a arătat adolescentei şi la treispre-
zece anişori, spre dimineaţa zilei de naştere. Nou-botezata
prinţesă i-a prins rostul şi, de cum s-a trezit, l-a aşternut pe
hârtie în formă de poezie. Iat-o prima strofă: Pe la zori, ca
un prinţ,/ Soarele-mi alintă obrăjorii/ De mă iau pe loc fio-
rii/ Şi de aţipesc, chiar tot atunci,/ Îmi şopteşte vorbe dulci/
Şi mă-ndeamnă să urcăm la ceruri. În continuare – admi-
raţie faţă de frumuseţile cerului şi plăcerea zborului cosmic.
Prima probă versificată se gândea s-o citească unui coleg
de clasă care o simpatiza, dar, până la urmă, s-a hotărât să se
destăinuie profesorului de română – domnului Dorian Sil-
vestru. A purtat poezioara vreo săptămână în buzunăraşul
şorţului, tot căutând să-l prindă pe profesor în singurătate.
Când l-a prins şi i-a citit-o, pe loc au pornit complimen-
tele şi îndemnurile: – Bravo! Mă bucur nespus că avem în
şcoală o poetă atât de tânără, meriţi laude, vom publica-o
în gazeta cenaclului nostru la rubrica „Tinere talente“. După
o scurtă pauză, îi spune cu blândeţe: – Privindu-te, mi-am
amintit, Laura, un vers eminescian: Iar în ochii ei albaştri,
eu am să zic, Iar în ochii tăi albaştri/ toate basmele se-adună.
Când a auzit acestea, obrăjorii i s-au îmbujorat, ochi-
şorii au prins a revărsa scântei de bucurie. Neştiind ce
să spună, a aplecat încetişor fruntea, l-a trecut cu privi-
rea de sus în jos şi a pronunţat un mulţumesc de o gingă-
şie neasemuită. În momentul când şi-a îndreptat privirea
spre faţa profesorului, mâinile i s-au lăsat involuntar în jos,
au apucat marginile fustiţei nărăvind parcă s-o lungească
puţin. Era primul compliment din partea unui profesor şi
o năpădise emoţiile.
Pe neaşteptate, mâinile i s-au încrucişat la piept, guriţa
i s-a uscat momentan şi, luându-şi inima-n dinţi, i-a zis
abia şoptit: – Eu…, astă noapte…, V-am… visat…, mă
iertaţi… – Te iert, dar să nu te laşi de poezie, să scrii, să
îndrăzneşti, voi fi bucuros să te citesc, să te ajut să ieşi cât
mai curând în lume.
În şcoala din satul de baştină, Laura, fără să o ştie, era
protejată şi până a se anunţa ca poetă din două motive:
mămicăi ei, croitoreasă vestită, i se adresau toate profe-
soarele din şcoală în probleme de vestimentaţie, iar tăticul,
enolog de specialitate, avea bunăvoinţa să-l ajute la nevoie
pe oricare consătean cu un vin ales sau cu un sfat preţios
în chestiuni de păstrare şi consum a strugurilor şi a nobi-
lei băuturi – vinul, iar din ziua apariţiei cu poezioare pe
panoul cenaclului toate îi mergeau strună.
A devenit vedeta şcolii.
Cu aura aceasta a trecut uşor şi prin facultatea de jur-
nalism a Universităţii din Chişinău. E drept: compunea
mereu poezii, participa la concursuri. Unii colegi îi ziceau
44  HYPERION
că e născută în zodia norocului, alţii – că poeţii sunt fiinţe
răsfăţate şi de Domnul, şi de semenii lor. Oricum, când a
absolvit facultatea, prinţesa avea trei plachete de versuri
publicate cu ecouri favorabile în linii mari în presa din
republică.
Într-o dimineaţă de iunie, cum numai s-a aşezat la cal-
culator să revadă textul unei poezii recent ticluite, o sună
un angajat de la revista tineretului (o cunoştea din facul-
tate) şi o întreabă dacă ar fi dispusă să plece de curând la
un Festival de poezie în România. „Sărut mâna, răspunde
domniţa. E tocmai unul din visele mele intime“. – Poftim,
veniţi şi punem la cale plecarea. – Sărut faţa, vin imediat“.
În una din zilele următoare, împopoţonată la patru ace,
cu inima plină de voie bună, a urcat în autobuzul cu des-
tinaţia Bucureşti. Când să ia locul indicat în bilet, vecinul
de scaun, un bărbat între două vârste, îi zice: – Domni-
şoară, dacă preferaţi locul de lângă fereastră, eu îl ofer cu
mult drag. – Mi-aţi ghicit preferinţa. – Vi-l ofer, dacă nu o
să vă placă, ne schimbăm în orice moment“. Aşezându-se
şi aruncând privirea în zare, zice: – E o zi frumoasă azi. –
Da, aprobă el, mai mult chiar: e minunată, e superbă. Am
două motive azi să mă simt fericit: splendoarea zilei şi
ocazia (ah! ce ocazie) de a sta alături de o fiinţă duioasă
şi seducătoare. Când domnişoara i-a zâmbit dulce, el îi
spune: – Drumul o să dureze vreo 7-8 ore, dacă ai binevoi
să-mi spui numele de botez, am schimba pe parcurs câte
o vorbă-două, aşa, ca să treacă timpul mai uşor.
Schiţând acelaşi zâmbet dulce, i-a zis: – Numele meu
de botez e Laura, părinţilor însă le plăcea să-mi zică Mica,
iar de cum am împlinit 13 ani, îmi zic Prinţesa. – Îţi mul-
ţumesc de bunăvoinţă, îngînă el, şi, întinzându-i dreapta,
se recomandă – Ciprian. – Ştii, continuă dânsul, mi-ar plă-
cea mult să-ţi zic Mica. – Poftim!, i se răspunde. – Dragă
Mica, spune-mi te rog: pe amanta cărui scriitor din Evul
Mediu o chema Laura? – Stimate domnule Ciprian, nouă,
jurnaliştilor, puţin de tot ni s-a vorbit despre Evul Mediu.
Nu vă pot răspunde. – Îţi spun eu: Laura era idealul femini-
tăţii pentru poetul şi umanistul italian Francesco Petrarca.
Un ciclu de versuri al său proslăveşte viaţa Laurei, un
altul – trecerea ei în eternitate. Laura-i simbolul feminită-
ţii eterne. Tu vezi, Mica, ce nume superb ţi-au ales părin-
ţii. Te încredinţez că îl meriţi din plin. – D-voastră, cum
se vede, sunteţi filolog. – Da, ai ghicit. – Locuiţi şi mun-
ciţi în Bucureşti? – Nu, eu locuiesc în Chişinău, sunt dele-
gat să particip în Bucureşti la un for al lingviştilor. M-aş
bucura să-mi spui şi tu, Mica, unde locuieşti şi cu ce ocazie
pleci la Bucureşti. – Eu, zice tânăra, sunt jurnalistă proas-
păt angajată în serviciu, dar sunt şi poetă, plec la un Fes-
tival de poezie al tineretului.
– Ce surpriză plăcută pentru mine! Şapte-opt ore ală-
turi de o atât de tânără poetă, tânără, duioasă, seducă-
toare. Să nu te miri, da poezia, dacă-i autentică, seduce ca
şi cele mai dulci minciunele. – Că seduce e adevărat, dar,
domnule lingvist, nu cred că poezia are vreo tangenţă cu
minciuna cea dulce. – Da eu cred că are. Iată un exemplu
dintr-o poezie care-mi place la nebunie: Se scuturau toţi
Beletristica
 trandafirii/ În seara când ne-am despărţit/ Plângea pădu-
rea şi zefirii,/ Plângea şi lacul liniştit. Spune-mi, frumuşico,
într-adevăr, se scutură toţi trandafirii şi plâng pădurile
când se despart doi îndrăgostiţi. – Da, mă puneţi la încer-
cări grele… E vorba, cred, de senzaţia trăită de cei siliţi de
împrejurări să se despartă.
– Bine, da spune-mi, poate un lac să plângă? – În poe-
zie, poate. – Vezi…, e tangenţa pomenită, nu? Laurică,
îmi place că aperi poezia, da eu îţi mai aduc un exemplu –
Brâul Cosânzenei de Coşbuc. Cunoşti poemul? – Da, l-am
discutat la liceu, câteva strofe mi-au rămas pentru tot-
deauna în memorie. – Spune-mi, te rog, ce e în el adevăr?
– E o poveste de dragoste, domnule. – Ştii ce a spus despre
această poveste criticul Dobrogeanu-Gherea? Că e cel mai
frumos poem al lui Coşbuc. Un om de rând ar zice: min-
ciunele frumuşele. – E o alegorie, spune ea. – Iată că eşti
de laudă, e convenţionalul.
Într-o discuţie pe tema convenţionalului, prozatorul
nostru basarabean, Vasile Vasilache, a pronunţat o frază
memorabilă: – O minciună bine ticluită stă tichie de aur
pe capul unui adevăr pleşuv. – Da, domnule, minunat şi
profund, chiar aforistic s-a exprimat prozatorul.
– Încă un exemplu. Serghei Esenin, cel mai duios poet
al ruşilor, are un ciclu de versuri intitulat Motive persane.
Poate cea mai frumoasă piesă a ciclului se numeşte Eu n-am
văzut, persano, Bosforul niciodată. Următorul vers: Să nu
mă-ntrebi de dânsul că nu ştiu să răspund. Dialogul ima-
ginar, subliniez imaginar, cu una din codanele persane
s-a întruchipat, graţie baghetei magice a poetului, într-o
veritabilă şi profund emoţionantă odă frumuseţii femi-
nine. Pe mine, dragă Mica, mă înduioşează profund crea-
ţia lirică, dar o am o admiraţie aparte pentru poezia domi-
nată de nostalgie. Sugestiile nostalgice sunt pline de tâlc.
Iată un exemplu, doar o strofă: Şi cine s-a opri să plângă /
O frunză veştedă-n cărare, / Când codrii freamătă alături
/ Şi râde-un răsărit de soare. Anume frunzuliţa căzută de
timpuriu îţi răscoleşte sufletul până în adâncuri, te face să
te cutremuri tranferând imaginar situaţia în mediul uman.
În clipa când Ciprian şi-a oprit meditaţiile, domniţa
a pronunţat puţin tărăgănat fraza adevăr pleşuv şi a râs
cu poftă zicând: frumos şi şmechereşte a spus-o prozato-
rul. Observându-i satisfacţia, convorbitorul a continuat: –
Dragă domnişoară, dacă nu te-am obosit, am să-ţi aduc şi
o pildă de adevăr pleşuv.
Într-o splendidă zi de primăvară, unei tinere jurnaliste
îi vine o idee ingenioasă – să iasă în stradă şi să-i întrebe
pe adolescenţi ce-i asta sărutul? Unul a zis-o scurt şi bine
– expresie a dragostei, alţii: încercare de împăcare, de con-
ciliere, de rezolvare amiabilă a unei neînţelegeri şi altele,
multe s-au spus, unele nimerite, altele – nu, iar un băie-
ţaş, tot frământându-şi gândurile, a declarat cu deosebită
gravitate: împreunarea a patru buze la care participă doi
indivizi. E adevăr, nu …? E adevăr, dar, spre regret, ple-
şuv! – Laurică, spune-mi fără jenă, nu te-a obosit discuţia
noastră? – Dimpotrivă, mă însufleţeşte şi mă îmbogăţeşte.
Îmi pare bine de aşa vecin de călătorie ca dumneavoastră.
Beletristica
Bucuros de apreciere, după cîteva clipe de tăcere, îi spune:
– Laurică, de cum te-am văzut, mă chinuie mereu un gând,
dar nu-mi ajunge cutezanţă să ţi-l destăinui.
– Mă simt intrigată. Cutezaţi, vă rog. – Mă gândesc
că natura grăbeşte uneori zămislirea fiinţelor umane. –
Cum adică? – Iată cum: pe unele exemplare le face din
fugă, teap-leap, iacă-tă-o, asta-i şi punctum, pe altele le
înzestrează cu de toate. Armonia întruchipată! Mai ales
pe unele femei. Picioruşele acelora te prind fiori fierbinţi
când le zăreşti, talia, dacă nu-i de balerină, e de gimnastă
(mlădie ca un spic de grâu, ca la Coşbuc), sânişorii, cum
zice Petru Cărare într-o poezie, microrachete înspre mine
aţintite, adică spre bărbaţi de alde mine, mâinuţele ajus-
tate parcă special pentru vioară sau pian, guriţa, obrăjo-
rii, ochişorii de Ileană Cosânzeană, glăsciorul – clinchet
de duioşie. Într-un cuvânt, când le vezi, nu-ţi poţi dezlipi
privirea de la ele, le-ai pune în sân de-ai putea.
Auzind aceste destăinuiri, domniţa a intuit că, posibil, i
se pregăteşte şi ei un compliment. Cu un zâmbet luminos
pe faţă şi, pe un ton şăgalnic, îl întreabă: – Vi s-a întâm-
plat adeseori să întâlniţi asemenea creaţiuni? El, satisfăcut
de starea emotivă creată, îi spune: cu una dintre ele m-a
fericit soarta sau, poate, întâmplarea să călătoresc pe ruta
Chişinău – Bucureşti. – Când s-a întâmplat asta? o face ea
pe niznai şi-i dăruieşte un zâmbet plin de căldură şi voie
bună. Asta se întîmplă azi, aici şi acum.
În acest moment a intervenit o tăcere, în timpul căreia
Laura prefera să-l privească pe vecin mai mult cu coada
ochilor. El îşi amintea momente plăcute din viaţa sa.
Pesemne, şi gândurile domnişoarei se îndreptaseră spre
vreo amintire luminoasă din adolescenţă sau din tinere-
ţea ei timpurie. Îşi depănau amândoi amintirile, dar n-a
durat mult această stare.
Ciprian, sfătos din fire, a intervenit: – Mica, vrei să-ţi
spun la ce te gândeşti tu acum? – Da, poftim. – La lumina
dragostei dintîi sau la poeziile ce le vei declama la Festiva-
lul de mâine. – Aproape că aţi ghicit. Primii fiori de dra-
goste primăvăratică mi i-a trezit profesorul de română, dar
s-au evaporat cam repede. Dragostea cea mare de acum e
poezia. Ea îmi îndulceşte sufletul, în lumea ei sălăşluiesc,
cu ea mă delectez. – Frumos ai zis, dragă Mica, consună
cele spuse de tine cu un fragment din poemul eminescian
Epigonii: Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare,/ Ce
făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,/ Ce cre-
aţi o altă lume pe-astă lume de noroi.
Cam la o sută de ani după Eminescu, continuă el, a spus
şi un critic literar rus, pare-mi-se, Piotr Palievski, „litera-
tura e o altă viaţă creată după legile vieţii înseşi“. Să te stră-
dui, Mica, să creezi realităţi în scrisul tău care să emoţio-
neze şi să înnobileze cititorul. – Mă voi strădui, stimate dle
Ciprian, să urmez preţioasele D-voastre sfaturi.
Povaţa aceasta s-a nimerit să fie dată cam pe la jumă-
tate de cale. În orele care au urmat, Ciprian căuta să men-
ţină dialogul în albia temelor plăcute: poezie, artă, dragoste.
I-a destăinuit că este captivat totalmente de frumuseţea
cântecelor populare româneşti, că-i uluit de farmecul şi
HYPERION  45
 fineţea romanţelor create de români – de popor şi de scri-
itorii de mare talent, că-i place să călătorească prin locuri
pitoreşti, că şi-a procurat nu demult o „Toyota“ care-l ser-
veşte de minune, că preţuieşte nespus de mult libertatea, că
are posibilitatea să se bucure din plin de ea. Domnişoara
poetă, ascultându-l cu atenţie şi luare aminte, i-a spus că
şi ea preţuieşte mult libertatea şi că în această privinţă îi
intră în voie şi părinţii, şi conducerea revistei la care-i anga-
jată. – Ce-i drept, a precizat la un moment Ciprian, liber-
tatea îţi poate întinde şi capcane. Principalul e să te pri-
cepi a le ocoli, a le evita.
Domniţa, printr-o înclinare uşoară a capului şi printr-un
zâmbet ademenitor, a aprobat cele spuse şi, în clipa când
Ciprian a zis că ar fi fericit dacă s-ar putea să o mai vadă
şi dacă nu-i împotrivă să facă schimb de telefoane, pro-
punerea a fost acceptată şi domnul Ciprian, trăia senza-
ţia unei noi izbînzi.
La Festivalul de poezie, Laura a avut succes, s-a ales
cu o diplomă de merit, cu noi cunoştinţe şi, în drum spre
Chişinău, gândul o ducea mereu spre cele discutate cu
Ciprian, îndeosebi spre constatarea că libertatea întinde
capcane şi că important este să te pricepi a le înconjura.
Şi-a amintit, totodată, că şi mămica ei a adus vorba de cap-
cane cândva. La un moment şi-a zis în gândul ei: cu Ciprian
n-ar fi rău să ne revedem. E interesant şi plăcut în discuţii,
are experienţa vieţii, în caz de vreo încurcătură, la nevoie,
îmi poate propune soluţii. Ei…, mai bine să nu am nevoie…
Colegii de serviciu s-au arătat a fi bucuroşi de succe-
sul tinerei lor colege la festival, au felicitat-o călduros şi a
pornit viaţa obişnuită de redacţie – pregătirea numărului
următor de revistă. În a doua zi de lucru asupra rubricii
„Condeie tinere“, când Laura se pregătea să iasă din redac-
ţie, sună telefonul şi auzi vocea cunoscută a lui Ciprian.
După ce au schimbat câteva vorbe obişnuite, noua cunoş-
tinţă, fără mult înconjur, îi spune: – Sâmbătă vreau să mă
odihnesc la Vadul lui Vodă, aş fi fericit dacă te-ai învoi să
plecăm împreună. – Stimate dle Ciprian, mie îmi place
odihna pe mal de ape, doar eu pe malul Nistrului m-am
născut şi am crescut, dar răspuns nu pot acum să vă dau.
Dacă binevoiţi, sunaţi-mă poimâine spre sfârşitul zilei. –
Cu multă plăcere am s-o fac. Te voi suna şi mă voi simţi
în al nouălea cer dacă te vei învoi. Ştii cântecul La Nistru,
la mărgioară/ stau flăcăii grămăjoară şi-ntre ei o surioară,
surioara vei fi tu şi vei alina privirea şi sufletul celui de ală-
turi, se poate întâmpla, şi celor din preajmă.
Un suflet şi o inimă de femeie tânără cum să nu vrea
să fericească pe un companion interesant şi plăcut. Când
Ciprian a revenit la telefon, ea atât l-a rugat: să n-o tre-
zească în zorii dimineţii când e mai dulce somnul.
În drum spre Nistru, după ce au ieşit din aglomeraţia
şi forfota oraşului, Ciprian o întreabă: – Spune-mi, Mica,
la ce te gândeşti tu acum? – Întrebarea-i potrivită, zice ea:
mă gândesc că vă pot face probleme azi. – Adică? – Eu nu
pot înota. Vestea asta, momentan, l-a umplut pe condru-
meţ de bucurie. După ce i-a zis: nu te îngrijora deloc, totul
va fi OK, a pornit a medita în gândul lui: poate oare fi pe
46  HYPERION
lumea asta o plăcere mai mare pentru un bărbat de 40 şi
ceva de ani, decât să o înveţe a înota pe o domnişoară de
20 şi ceva de ani; există oare pe lume un prilej mai potri-
vit de apropiere corporală decât exerciţiile de înot într-o
apă caldă de vară şi curgătoare?…
Înainte de a intra în valurile domoale ale Nistrului,
Ciprian a propus să servească câte o tartină şi o cafeluţă
înnobilată, adică, dreasă cu un supliment de coniac de elită.
Domniţei i-a plăcut şi una, şi alta şi, când s-a apucat să-şi
scoată rochia, el i-a turnat încă o jumătate de ceşcuţă de
cafea, tot înnobilată, „pentru curaj la înot“. Uitam să spun
că servirea cafelei a fost însoţită de două melodii splen-
dide care se revărsau domol din cabina autoturismului: Pe
umeri pletele-i curg râu şi De ce nu-mi vii?… Când au intrat
în apă, s-a văzut că Prinţesa înota foarte bine. A fost prima
ei glumă de când se cunoscuse cu Ciprian.
Dacă în timpul călătoriei spre Bucureşti, dânsa nu i-a
adresat nici o întrebare privind profesia, hobby şi altele,
în zona de odihnă i-a zis în mod delicat: – După nivelul
de cunoştinţe şi limbajul pe care-l posedaţi, bănuiesc că
sunteţi profesor universitar. – Am fost, zice el, acum sunt
funcţionar de stat. – De ce aţi părăsit catedra? – Îţi răspund
printr-o pildă: un tătic îşi întreabă feciorul cum merg exa-
menele? – S-au scumpit, tăticule. – Cred că înţelegi suges-
tia? – Da!, cunosc realitatea universitară.
– Mai am o întrebare. – Poftim. – În afară de dragoste
pentru muzică, aveţi şi alte preferinţe? – Dragă Laura,
sunt îndrăgostit de tot ce-i frumos pe lume, mai ales de
sexul duios. Mă simt în apele mele când comunic cu ele,
doamne sau domnişoare. Într-o romanţă, eul liric zice:
blonda sau bruna, imi e totuna. Nu împărtăşesc întocmai
ideea… În acest moment domniţa a preferat să schimbe
puţin unghiul discuţiei şi l-a întrebat: – Alegerea mea, jur-
nalistica, o consideraţi interesantă. – Înainte de a fi inte-
resantă, e foarte necesară. Simpatizez jurnaliştii. Nu-mi
plac doar momentele când dânşii devin sâcâitori cu între-
bările. Acest răspuns a pus-o pe domnişoară întrucâtva în
gardă şi ea a hotărât să fie reţinută şi atentă cu interoga-
ţiile. S-au bronzat, s-au scăldat, au jucat în cărţi, tenis de
câmp. Întrebările, pe care i le adresa Ciprian, erau legate,
în primul rând, de grija ca domniţa să se simtă bine şi să
accepte şi alte ieşiri în natură.
Când s-au întors în oraş şi au ajuns în faţa clădirii în
care locuia dînsa, Ciprian îi spune: – La despărţire aş vrea,
Mica, să ascultăm în linişte un cântec de inimă albastră care
mi-i tare drag“ şi a inclus romanţa De ce nu-mi vii… – Prin
ce Vă este atât de dragă această romanţă? întrebă ea. – Prin
versurile care exprimă o dorinţă ce coincide întocmai cu
o intenţie intimă de a mea. Ascultă atent, îi zice şi include
fragmentul Să reazem dulce capul meu / De sânul tău, de
sânul tău… Acest final al zilei de odihnă a înduioşat-o şi
Laura nu a găsit o altă soluţie decât să-i dăruiască un zâm-
bet duios, care i s-a părut lui, a fost şi promiţător.
În drum spre casă, într-un moment, lui Ciprian înce-
puseră a i se învârti în memorie un fragment dintr-un cân-
tec popular: Uşurică la-învârtit / Pătimasă la iubit şi el şi-a
Beletristica
zis în sinea sa: o fi aşa noua mea cunoştinţă sau nu, se va
vedea, important este că nu-mi refuză propunerile.
Cu fiecare escapadă în natură, relaţiile între ei deve-
neau tot mai strânse, momentul întâlnirii tot mai aşteptat.
În acea vară (vara noastră, a drumeţiilor, au botezat-o ei)
vizitaseră cetăţi (Soroca, Hotin, Suceava), mănăstiri (Căpri-
ana, Putna), oraşe (Cernăuţi, Suceava, Iaşi), se scăldaseră
în Nistru, Prut, Siret, în Marea Neagră şi iată că, la o între-
vedere din luna august, Prinţesa, pe neaşteptate pentru
Ciprian, i-a făcut o propunere ce i-a plăcut, dar l-a îngri-
jorat şi l-a pus serios pe gînduri: a fost invitat la hramul
din satul ei de baştină, de Ziua Adormirii Maicii Domnu-
lui – la finele lunii august.
Ciprian se temea că părinţii ei se vor arăta nedumeriţi
de prietenia lor, adică de diferenţa de vîrstă şi se va pră-
buşi tot ce a clădit el timp de o vară şoptind şoapte de amor.
Cum altfel, doar se bănuieşte că iubirea la femei e în ure-
che. Ca să nu se întâmple aşa ceva, tot chibzuind, i-a venit
o idee. Să-l ia în maşină pe un prieten al său cam de vâr-
sta domniţei. Ideea a fost acceptată şi au plecat la hram în
trei: tânărul în rol de prieten şi, poate logodnic al Laurei,
Ciprian la volan.
Au hrămuit cum e tradiţia la moldoveni, iar la plecare,
tatăl Laurei a avut grijă să pună în coşul cu merinde o
garafă de vin de elită pentru domnul şofer care, la masă, nu
a putut servi apreciatul de toţi oaspeţii vin din cauza bles-
tematului de volan. Înainte de a urca în maşină, mămica
i-a dat de grijă fiicei ca peste două săptămâni să nu uite şi
să meargă la hram la o rudă apropiată de a lor din raio-
nul Ungheni. – Tu ştii, Laurică, cât îs de primitoare nea-
murile noastre, zice mama, şi cât îs de pitoreşti împreju-
rimile satului Corneşti – Elveţia Basarabiei! Ar fi bine să
plecaţi tot aşa, în trei. O să-i placă primirea şi cavalerului
tău, şi stăpânului maşinii, sunt convinsă.
Peste două săptămâni, tot în trei, echipajul s-a prezen-
tat la Corneşti. Tot hrămuind, la un moment, oaspeţilor
le vine ideea să viziteze minunata pădurice de lângă sat şi
doar după asta să plece spre Chişinău. Cuprinşi de feeria
Beletristica
hramului, şi-o fi amintit vorba cântecului popular: Cine-n
codru n-a iubit, Nici nu ştie c-a trăit. Aceste evenimente
s-au produs în prima zi de hram. În a doua zi a sosit la
hram şi mămica Laurei. Gazda-i spune cumătrei Ancuţa
că s-a bucurat mult de vizita celor trei oaspeţi de ieri şi că
a îngrijorat-o puţin un moment. S-au dus în trei să vadă
pădurea şi, pesemne, s-au rătăcit.
– Cum să se rătăcească? zice Ancuţa. – Aşa a bănuit
fecioraşul meu, Grigoraş. Când i-a auzit pe orăşeni că
pleacă la pădure, Grigoraş a încălecat bicicleta şi s-a dus
din urma lor, dar l-a găsit doar pe cel tînăr. Oprise maşina
la intrare în pădurice, a deschis uşa şi fuma în linişte. Gri-
goraş a intrat în pădure, a tot strigat-o pe Laura, dar ea
n-a mai răspuns. Poate se cufundase în adânc, în desişuri.
În momentul acesta gazdei i se învârtea pe limbă să zică:
plimbându-se, o fi dat tinerica de mierea ursului şi nu-i
era ei de Grigoraş, dar a tăcut. Cine ştie cum o fi reacţio-
nat draga ei cumătra?…
Întâmplarea n-a îngrijorat-o prea tare pe Ancuţa. În
alte veri şi toamne ea a cutreierat acea pădurice împreună
cu Laura de câteva ori, au cules ciuperci, zmeură, mure şi
şcolăriţa de atunci se orienta de minune în spaţiul silvic.
S-au aşezat la masă şi au hrămuit în voie. Printre altele, la
un moment, o întreabă pe gazdă ce impresie i-a lăsat cava-
lerul Laurei. – Ce să-ţi spun, zice gazda, ori că-i tăcut de
felul lui, ori că-i ruşinos, tăcea, mânca, băutură n-a luat
în gură, ne tot atenţiona că volanul maşinii e în răspun-
derea sa. – Da celălalt? – Acela şi închina pahare, şi lăuda
vinul, bucatele, împăna vorba cu glume, bărbat interesant.
Le-am dat două garafe de vin la plecare, să servească înde
ei când vor ajunge la Chişinău.
Totuşi, la întoarcere de la hram, sufletul de mamă se
tot întreba: nu cumva Laurica s-a pornit pe urmele buni-
căi?: peripeţii, alunecări, căsătorii, una după alta…, viaţă
zbuciumată. Dar până la urmă, şi-a zis: drept că şi aces-
tea au farmecul lor. Aşa-i în lumea asta, fiecare cu desti-
nul său şi neliniştile ce i le aruncă în cale Măria-Sa – Viaţa.
HYPERION 47
Cornel NISTEA
Campanie electorală
I
Într-o zi, primarul comunei l-a chemat la el în birou pe agen-
tul veterinar la raport. L-a luat direct:
– Măi Gheorghe, câte capre am eu în turma satului?
– M-aţi întrebat şi săptămâna trecută. Nu mai ţineţi minte
ce v-am răspuns atunci?
– Mi-ai spus, măi omule, dar marfa asta e mişcătoare. Am
aflat că o haită de lupi a atacat turma…
– Domnule primar, lupii au rupt câteva capre, vreo două-
sprezece, dar nu s-au atins de caprele dumneavoastră, le-au
rupt pe-ale altora.
– Aşa, în cazul ăsta câte capre am în turmă?
– Aveţi vreo şaptezeci de capete…
– Mă, nu aşa. Tu ai obligaţia, ţi-am dat sarcină să ţii evi-
denţa clară, ca la urmă să nu avem poveşti.
– Promit să mă duc azi la turmă să vorbesc cu ciobanii.
Ei au evidenţa…
– Tu trebuie să ţii evidenţa caprelor, parcă aşa ne-a fost
vorba când te-am angajat în primărie pe postul ăsta…
Veterinarul Gheorghe Petruţa a făcut ochii mari, iar pri-
marul l-a străfulgerat cu privirea.
– Gheorghe, răspunzi cu capul de caprele mele…
– Răspund, domnule primar.
– Dacă zici că te angajezi la asta, mâine să-mi aduci o
situaţie cu numărul şi starea caprelor mele şi-ale satului. Aţi
arendat păşunea pentru anul viitor?
– Am arendat-o, desigur, sunt treizeci de hectare de pajişte.
– Nu-i puţin la 1400 de capre?
– Nu-i nici mult, nici puţin. Mai e şi păduricea de foioase…
– Mă, atenţie cu păduricea aia tocmai intrată în posesia
oamenilor, să nu avem necazuri. Treci mâine pe la prânz pe
la mine cu situaţia în detaliu…
– Negreşit, domnule primar.
48  HYPERION
– Aşa, mă, aşa, bine zici: domnule primar. Nu cumva să
mă mai tutuieşti în public, să creadă lumea că cine ştie ce
afaceri avem împreună.
– Ferească Domnul, că lumea-i tot mai rea…
Două zile mai târziu, de Schimbarea la faţă, veterinarul
Gheorghe Petruţa se înfăţişa în biroul primarului şi raporta:
– Aveţi în turmă şaptezeci şi două de capre şi douăzeci şi
patru de iezi, asta presupune că în total sunt nouăzeci şi şase…
– Mă, da eşti bun la matematică. Ia spune-mi, ai uitat că
ţi-am spus să-mi cumperi la târgul din 8 octombrie încă
30 de capre? Nu vezi că pe piaţă brânza de capră trece ca
pâinea caldă?
– Îmi daţi bani şi vă cumpăr…
– Nu aşa, mă Gheorghe, tu încă n-ai învăţat să ţii seama
de politică?
– Fac şi eu ce pot…
– N-ai înţeles nimic din ce vreau să spun. N-ai în tine
strop de reacţiune ideologică. La începutul lui decembrie
sunt alegeri locale, tâmpitule!…
– Aşa-i, sunt alegeri…
– Selectezi din turmă zece capre bătrâne, mai cumperi
din târg vreo şase sau şapte…
– Da, da, am mai vorbit…
– Tratezi cu măcelarul…
– Tratez, doar aşa a stabilit…
– Bun. De săptămâna ailaltă, în fiecare duminică organi-
zăm spectacol: muzică, virşli şi bere…
– Excelentă idee. Până atunci se va aspri şi mustul…
– Ho, mă cretinule, nu dăm vin prostimii. Vinul e pentru
domni, pentru invitaţi şi ziarişti…
– Normal, mi-aţi spus: Nu prădăm orzul pe gâşte…
– Văd că începi să pricepi. Cumperi un sac de făină şi
două damigene de ulei…
– Cumpăr…
Beletristica
 – Vorbeşti cu soacră-ta pentru plăcinte…
– Mai încape vorbă. E ca şi făcut.
– Îţi dai seama, adversarii nu stau cu mâinile în sân, am
informaţii că sacrifică vreo trei-patru porci…
– Sacrifică pe dracu! Da` n-o să dau eu veste în sat că por-
cii ălora au trichineloză?!…
– Aşa, mă Gheorghe, văd că eşti pe fază. Te interesezi
când au de gând ăia să taie porcii şi dai drumul zvonului la
momentul oportun…
– La momentul oportun, dară cum altfel!…
N-a durat o săptămână şi în curtea lui Nicolae Istrate
s-a şi auzit un guiţat. Adversarii îl luaseră pe primar prin
surprindere. Ei, da, într-o luptă câştigă cine are iniţiativa,
cine loveşte primul, realizând surpriza, ştia Antonie Duţu,
primarul din Vadul Runcului, foarte bine asta, şi veterina-
rul abia cumpărase cele şapte capre bătrâne, necum să le şi
sacrifice şi să le transforme-n virşli. Primarul şi-a convocat
de urgenţă echipa şi pe veterinarul căruia îi rezolvase şi-un
post de consilier în administraţia locală.
– Poruncă, măi ticăloşilor! Poruncăăă!! Adversarii ne-o
iau înainte, în curtea lui Istrate cică s-a auzit guiţat de porc…
– S-a auzit pe dracu! Lumea vorbeşte aiurea. Noi deţinem
deocamdată puterea locală, ai noştri sunt şefi la judeţ. Ce
atâta tevatură!, i-a replicat primarului Costică Jilău, şoferul
autobuzului cu care jumătate dintre săteni fac naveta la oraş.
– Nu aşa, mă Jilă! Nu aşa! De ce n-am fi vigilenţi? I-am dat
ordin lui Gheorghe de două săptămâni să înceapă sacrificarea
caprelor şi el… Mă Gheorghe, măcar ai vorbit cu măcelarul?
– Hm, hm, a râs ironic veterinarul! Mă credeţi prost?
Mâine virşli intră în ceaun, urmează să iasă în uliţă fanfara…
– Ia uite, al dracului!, că nu mi-a zis că a şi făcut afacerea…
Mare spectacol, cu invitaţi de pe prima scenă a muzicii
populare, chermeză şi antren. Pentru tineri bal la căminul
cultural toată noaptea.
– Bine mă, da curând se prinde postul Crăciunului…
– S-o facem înainte şi apoi…
– Măi oameni, parcă tineretul ţine seamă de post, doar
babele mai merg la biserică şi ţin post…
– Să-l invităm pe preot, să-i oferim în legislatura viitoare
un post de consilier…
– Bună idee. Cine se mai înscrie la cuvânt?…
Prima duminică din noiembrie, după slujba la care au
participat primarul şi consilierii partidului de guvernământ,
preotul a fost rugat să dea binecuvântarea petrecerii recoltei
de toamnă, pe care primarul anume o amânase până ce-şi
va sacrifica caprele. Fanfara a purces încă de dimineaţă pe
uliţele satului, vestind marea petrecere.
Pe o scenă improvizată lângă monumentul eroilor nea-
mului din cele două războaie mondiale urcară actorii
spectacolului.
Serbarea recoltei o deschise, după cuviinţă, primarul,
la care vorbi şi un vice de la Consiliul judeţean, care lăudă
cetăţenii Vadului pentru hărnicia lor şi le promise investi-
ţii pentru modernizarea comunei. Au urmat, desigur, apla-
uze în acordurile muzicii fanfarei. Virşli şi bere pe săturate.
– Aşa, bună idee a avut primarul nostru să aibă şi el capre
în turma satului, altfel n-am fi mâncat bunătate de virşli şi
grozăvie de bere.
Beletristica
– Aşa-i, măi Lisandre, rămâne să vedem dacă va câştiga
pe chestia asta alegerile.
– D-apăi cum, măi Viorele, cum, mă? Data trecută nu tot
noi l-am ales primar, doară că pe vremea aia omul nu avea
capre, acum însă s-a schimbat niţel strategia…
Ideologia şi caprele
înţeleptului
Jdeorna se uită peste sală şi zâmbi. Erau toţi acolo, şi înstă-
riţi, şi sărăntoci.
Se aşeză pe scaunul de la masă cu acelaşi zâmbet care nu
puteai bănui ce voia să însemneze, cu excepţia unora, care
erau siguri de asta: îi va întreba dacă s-au achitat de obliga-
ţiile faţă de stat şi Uniunea Sovietică, dacă şi-au dat cotele,
dacă sunt la curent cu politica partidului.
În sfârşit, se ridică în picioare, ca să nu-i mai fiarbă. Ciu-
dat era că nu avea în faţă vreo circulară de la plasă ori judeţ
pe care să le-o citească, cum se întâmpla de obicei.
Începu:
– Dragi tovarăşi consăteni şi membri ai partidului nostru
muncitoresc, ştiţi voi cine-i cel mai deştept om din lume?
Cum adică să pui o asemenea întrebare la început de
şedinţă, mai înainte de a se intona Internaţionala, se putea citi
pe feţele unora. Nu se respecta tipicul şi asta nu era în regulă.
Jdeorna, vestitul Jdeorna, secretarul organizaţiei de bază
săteşti, îi privi cu acelaşi zâmbet ofensiv al celui care deţine
supremaţia.
– Văd că tăceţi, nu doriţi să vă pronunţaţi şi rău faceţi,
pentru că, vă spun cu regret, asta înseamnă că nu prea citiţi
documentele, că nu acordaţi suficientă importanţă ideolo-
giei marilor dascăli ai omenirii…
Câţiva se zgâiră spre consăteanul lor intrigaţi, cei mai
mulţi însă tăceau, ba chiar se ascundeau unii după alţii ca
nişte şcolari care nu şi-au învăţat lecţia. Îi prinsese. Erau
vinovaţi. Îi critica pe bună dreptate.
– Aşadar, nu ştie nimeni cine-i cel mai deştept
om din lume…
Făcu o pauză. Faţa lui deveni deodată severă.
– Tovarăşu Baciu Victor, nu vrei să spui dumneata?
Baciu Victor era vecinul însărcinat să facă reclamaţiile şi
denunţurile, să-i demaşte pe legionari. Primise misia asta de
la agitatorul de la judeţ, nu mai ţinea minte de la care, ungu-
rul, ţiganul sau evreul. Nici măcar nu se ridică în picioare,
atât de intrigat era Baciu Victor, cel cu demascările, că toc-
mai pe el îl pusese să-i dea răspunsul. Era clar pentru totţi:
se vedea că Baci Victor era incapabil să dea răspunsul secre-
tarului organizaţiei de bază. Prin urmare îl prinsese şi pe
el. Era cu adevărat vinovat şi se gândi că Jdeorna îl provo-
case pe motiv că n-ar fi făcut suficient de multe denunţuri.
– Mă mir foarte, tovarăşu Victor Baciu, că nu ştiţi atâta
lucru, cine e cel mai deştept om din lume, şi asta, dragi tova-
răşi, nu e bine, v-o spune secretaru oraganizaţei de bază…
– Păi, ia spune s-auzim şi noi, ce ne mai fierbi atâta!, se
revoltă responsabilul cu denunţurile.
HYPERION  49
 – Cel mai deştept om din lume e tovarăşul Stalin, cum
de nu ştiţi atâta lucru?
Membrii organizaţiei de bază, calici şi înstăriţi, se pri-
viră unii pe alţii mai vinovaţi ca niciodată. Jdeorna, calicul,
nenorocitul ăsta, secretarul de bază, cu siguranţă le întin-
sese o cursă, iar dacă vreunul ar fi greşit răspunsul cu sigu-
ranţă s-ar fi lăsat cu sancţiuni, dacă nu alta, măcar cu un
vot de blam.
– Vreţi să aflaţi, stimaţi membri ai organizaţiei de bază
din Cătunul nostru fericit, cum am ajuns la concluzia asta?…
Cei mai mulţi aşteptau să afle cu gura căscată, fără să facă
vreun gest greşit, care le-ar fi putut aduce blamul.
– Măi, Pavele, tu ai nume de apostol, de-aia ştii, opină
responsabilul cu reclamaţiile şi denunţurile.
– Uite ce e, tovarăşu Baciu, într-o şedinţă de partid nu
ne adresăm cu tu şi cu mă, apoi se pare că deturnezi sen-
surile ideologiei şi asta nu e bine.
– Vă rog să mă scuzaţi, tovarăşu secretar de partid, era
o propunere…
– Aşa mai merge. Totuşi, pentru că te afli într-o deviaţi-
une, te întreb dacă ţi-ai achitat obligaţiile…
– Am achitat, mai puţin porumbul şi cartofii pe care nu
i-am recoltat.
– Vedeţi dumneavoastră, stimaţi tovarăşi membri de par-
tid din minunatul nostru cătun de sub munte, că unul din-
tre cei mai fideli membri ai partidului încă ezită, încă şi iar
încă, şi asta nu e bine, tovarăși…
Nu era deloc de glumit cu achitarea obligaţiunilor. Pen-
tru toţi era foarte clar asta după ce organele îl arestaseră pe
Veselica Cureşului, condamnat mai apoi pentru sabotaj:
zece ani de puşcărie cu executare…
În clipa aceea, un soi de disperare se putea citi pe feţele
tuturor membrilor de partid din fericitul cătun din creie-
rii munţilor, care-şi însuşiseră, e adevărat cu unele scăpări,
noua ideologie. De acum dumnezeii voştri sunt marii das-
căli ai omenirii. Gata cu sfinţii despre care v-a spus popa
şi-aţi învăţat la şcoală. Măi, aşa o fi. Să te dai de partea ăluia
mai tare, opinau cei mai mulţi bărbaţi din cătunul din cre-
ierii munţilor, dacă nu cu toată convingerea, măcar aşa de
ochii lumii.
Jeorna repetă:
– Cel mai deştept om din lume e tovarăşul Stalin!…
Murmure în sală. Se priveau din nou unii pe alţii,
reproşându-şi cum de n-au ştiut atâta lucru. Ba au ştiut, ba
au ştiut, cum să nu fi ştiut, îşi ziceau unii.
– Iată, stimaţi tovarăşi ai organizaţiei noastre de bază, ce
lipsuri serioase avem în învăţarea ideologiei marilor dascăli
şi pentru asta n-ar fi exclus să se lase cu sancţiuni.
Zâmbea cu toată faţa. Îi pusese pe nemernici în dificul-
tate. Acum se cacă pe ei de frică, gândi cu o satisfacţie de
masochist Jdeorna. Uite la ei, i-a priviţi-i cum au început
să fiarbă. Şi măcar de şi-ar fi achitat datoriile faţă de stat şi
Uniunea Sovietică…
Îi privi cu tristeţe, ba chiar se posomorî.
– Măi oamenilor, staţi rău de tot cu ideologia. Am aflat că
unii dintre voi chiar aţi fost revoltaţi că l-am trimis în puş-
cărie pe Veselica Curesului şi mai apoi pe cantor…
50  HYPERION
– Ba eu nu, ba eu nu; nici eu, oamenii ăia sunt duşmani
ai poporului. Nici eu, să mă bată Dumnezeu, măi Pavele!…
– Şi voi, măi oamenilor şi tovarăşilor, nu aveţi curiozi-
tatea, măcar atâta lucru, să ştiţi cum am ajuns la concluzia
aceasta extraordinară, că tovarăşul Stalin e cel mai deştept
om din lume? Da e la mintea cocoşului…
– Hai!? Ba e, cum să nu, că tu le ştii pe toate, că nu faci
alta dacă n-ai avere decât să studiezi documentele, opină
unul din primele bănci.
– Aşa, măi oamenilor, aşa! Eu n-am avere şi studiez docu-
mentele. Dar practica ce ne învaţă, se răsti deodată la ei secre-
tarul organizaţiei de bază atât de tare că cei mai mulţi tre-
săriră de spaimă. E adevărat, trebuie musai să ştii ce spun
documentele, dar practica? Ce ne învaţă practica, măi tova-
răşilor, asta nu trebuie să ştim?
– Ce ne învaţă practica, da, da, asta e, să ne spui tu că eşti
cel mai învăţat dintre noi.
– Iacă vă spui dacă eu îs deştept şi voi sunteţi proşti.
– Spune, ce ne mai duci încolo şi încoace, zise Ilie Scă-
percea, un calic ca şi el, care n-a putut fi secretar de partid
pentru că nu urmase cursul de alfabetizare. Îl ura groaznic
pe Jdeorna că ştie să scrie şi să citească însă el nu.
– Fiţi cu băgare de seamă. Ascultaţi. O venit alaltăieri la
mine în curte împuternicitul şi m-o întrebat câte capre am,
iar eu zic: Nu ştiu, el însă se uită la mine ameninţător: Vrei să
înşeli statul, Uniunea Sovietică şi pe tovarăşul Stalin? Cum
să aflăm altfel cota de lapte şi de carne? Nu vreau să înşel pe
nimeni, eu sunt cu ideologia, nevastă-mea este cu caprele.
El: Declari pe propria răspundere câte capre ai, doar de la
ele mănânci brânză şi lapte. Tovarăşul Stalin trebuie să ştie.
Să ştie ce? Câte capre ai. Tu zici că nu ştii, iar asta înseamnă
că-l minţi pe tovarăşul Stalin… Am o sută de capre, zic, iar
el: Dacă faci batjocură, te bag la puşcărie. Bagă-mă dacă ai
motive. Şi el: Am o sută de motive. Mă, vrednic român, îi
zic eu şi-l bag în aia a mă-sii…
Era prea complicat să înţeleagă tovarăşii membri de par-
tid ceva din asta. Numai Victor Baciu zâmbi şi-şi zise în gând
c-o satisfacţie nemaitrăită: Iaca un caz cum nu se poate mai
clar de diversiune. Sabotorul! Zice că nu ştie câte capre are!…
– Dar ce vreau vă să spun, tot în lumina documentelor,
cred că am greşit când i-am spus împuternicitului că nu ştiu
câte capre am, doară nevastă-mea era în grădină, o puteam
întreba pe ea, doară Saveta mulge caprele…
Se uită la ei. Păreau nişte pui de găină mai măricei, udaţi
de ploaie. Niciunul nu îndrăznea să spună ceva.
– Şi cu asta şedinţa noastră extraordinară de partid s-a
încheiat. Vă rog să cântaţi Internaţionala. Baciu Victor, dă
tonul la cântec.
Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii,
Voi, osândiţi la foame, sus!
Lucrările şedinţei fiind suspendate, tovarăşii membri de
partid din fericitul cătun din creierii munţilor, se risipiră
care încotro, fără să mai discute între ei, ca altădată, con-
cluziile şedinţei.
Victor Baciu se grăbi şi el spre casă şi făcu raportul pe
care-l duse personal agentului de legătură.
Beletristica
 După miezul nopţii, când sosi în sat duba neagră de-l
ridicară pe acest nou duşman al poporului şi-al Uniunii
Sovietice, satul se înfioră de huruitul motorului maşinii
cu dublă tracţiune. Nu se mai întâmplase vreodată un ase-
menea eveniment, să vină în sat duba neagră, şi Jdeorna fu
nevoit să recunoască în faţa propriei sale conştiinţe că gre-
şise, că ce făcuse el acolo era o diversiune de-o gravitate de
neiertat. Întunericul din dubă şi zgâlţâiturile de pe drumul
cu hârtoape nu-l lăsau să judece mai departe, cu luciditate,
propria-i vinovăţie. Deodată tresări, cuprins de-o spaimă
pe care n-o mai trăise. Dar dacă voi fi întrebat în timpul
anchetei câte capre am, ce voi spune?, pentru că eu n-am
avut curiozitatea să le număr niciodată. Se învinovăţi: Am
acordat mai tot timpul ideologiei şi-am fost preocupat atât
de puţin timp de viaţa bietelor mele capre, pe care le-am lăsat
mereu în seama ei, a neveste-mii. Biata Savetă! Ea le hră-
nea, ea le mulgea, ea îmi punea în blid laptele şi mămăliga,
iar când mă chema la masă, o acuzam că îmi întrerupe stu-
diul ideologic. Să fie trei, patru, cinci sau şase capre? Habar
n-am câte capre avem în proprietate şi care să fie declarate
la cota pentru lapte, brânză şi carne. Dar ce mă fac cu pâr-
ciul, pe ăsta unde să-l declar, că nu-l pot băga la lapte nici
la brânză. Bine, mă Pavele, dar pârciul n-ar putea merge, să
zicem, pe lista despăgubirilor de război către marele nos-
tru aliat de la Răsărit? Da, da, e o idee bună, le voi spune că
voi dona pârciul, în sensul ăsta, Uniunii Sovietice, să afle şi
tovarăşul Stalin cât de generos e poporul român din Car-
paţi, când e vorba de prietenia între popoare…
Peisaj cu iepuri de câmp
Nu-şi mai aducea aminte cum devenise pescar şi vână-
tor, fapt e că profesorul pictor nu făcuse din asta o pasiune,
iubea natura şi din când în când, după deschiderea sezonu-
lui de vânătoare şi pescuit, profitând şi de faptul că locuia
la marginea oraşului, ieşea uneori pe câmp să vâneze înso-
ţit de câinele său Tibor, cu arma lui Krupp calibru 12. Nu,
nu-i plăcea să ucidă, dar descoperise în vânătoare o înde-
letnicire ce se îngemăna cu arta, iar din când în când, dacă
îi apărea în bătaia puştii vreo potârniche, vreun urecheat
sau vreun fazan, vreun animal sau pasăre răpitoare, care
făceau pagube vânatului din arealul în care vâna, trăgea de
parcă ar fi fost obligat să o facă.
Ziua nu începuse prea bine, încercase să picteze ceva, dar
lumina îşi schimba necontenit intensitatea, iar asta, când
pictezi peisaj, înseamnă eşec mai de fiecare dată, tot aşa cum
o proastă dispoziţie îl face pe vânător să rateze. Aşa că se
hotărî să iasă pe câmp şi-n vreme ce-şi prindea cartuşiera,
se adresă frumoasei sale soţii:
– Draga mea, eu ies cu Tibor pe câmp, eşti amabilă să
îmi spui ce avem astăzi la prânz?
– Potârniche la cuptor şi-o budincă cu fructe de pădure,
apoi îi făcu semnul acela imitând manevrarea armei:
Drept la ţintă…
Mai mereu îl încuraja şi asta îi făcea bine lui Grig, mai
ales că soţul ei rata adeseori ţintele ce-i ieşeau în cale, dar
eşua mai mereu şi în artă, iar în sufletul său, în momentele
Beletristica
acelea, se instala suferinţa. De data aceasta, Grig resimţise
neplăcut ironia soţiei şi se gândi că o asemenea atitudine îi
va aduce ghinion, da, da, măcar că şi eşecul face parte din
viaţa noastră, iar efectele lui depind de cum reuşim să-l ges-
tionăm, dacă ştim şi avem curajul să luptăm cu el.
O sărută pe Ana şi dădu să plece când constată că nu
luase o recompensă pentru ogarul său, care avea să alerge
câteva ore peste mirişti şi ogoare pentru a stârni vânatul, dar
superstiţia îl opri să se întoarcă din drum. Se uită în urmă
şi-o văzu pe Ana privindu-l în acea atitudine mai degrabă
de compătimire şi asta îl nelinişti, ba chiar se impacientă
pentru că îşi aminti observaţia ei din urmă cu câteva săp-
tămâni: Este a doua sau a treia expoziţie la care participi şi
nu ţi se cumpără vreun tablou… Nu o luase ca un reproş,
ci pur şi simplu ca o constatare, numai că adevărul acesta
începea să-l deranjeze şi să-i diminueze încrederea în pic-
tura sa, e adevărat cam cu prea multe influenţe impresio-
niste, de care nu se putea debarasa: Gauguin, Van Gogh,
iar în Roze înflorite, trandafirii lui seamănă atât de mult cu
nuferii lui Monet.
Ana avea dreptate. Erau prea săraci ca el să stea în faţa
unei pânze la care picta ore sau chiar zile întregi, când ar fi
putut câştiga bani făcând altceva.
Încercase atunci să se apere: Recunosc, sunt un caz sin-
gular, dar ce vină am eu că am pasiunea asta a picturii? Apoi
îi spusese: Nici Van Gogh n-a vândut în timpul vieţii vreun
tablou. Regretase imediat afirmaţia, mai ales că observase pe
faţa Anei compătimirea, pornită desigur din această nefe-
ricită asociere, dar un instinct orgolios îl făcu să găsească
în sine nu scuza, ci puterea de-a se reconsidera, probabil ca
o replică la deziluzia ei: Orice creator care se respectă, are
dreptul la o astfel de înaltă speranţă…
Se amuză de căinarea lui şi păşi mai apăsat pe miriştea
pe care un soare palid abia-şi trimitea razele prin valurile de
ceaţă ale unui început de noiembrie. Începu să-şi mărească
atenţia în eventualitatea că va zbura din ierburile înalte vreo
potârniche sau vreun fazan. Câinele o luase înainte, mult
prea departe în loc să stârnească vânatul mai de aproape,
încât dacă de acum ar fi sărit ceva, acesta s-ar fi aflat înafara
bătăii puştii, ba mai era şi pericolul să-şi împuşte câinele.
– Aport, Tibor, aport!, îşi strigă Grig ogarul, care însă nu-i
ascultă chemarea. Era clar că amuşinase vreo urmă de vânat
mare şi continua să alerge spre liziera pădurii. În cele din
urmă reveni, schelălăind, de parcă i-ar fi băgat lui Grig de
vină că nu-l urmase. Îl mângâie, cum o făcea de obicei, dar
se mâhni că nu putea să-l recompenseze pentru efortul său.
Câinele începu iar să caute, săriră dintre smocurile de
iarbă două potârnichi, dar se aflau mult prea departe pen-
tru a putea trage în ele.
Se aflau de acum sub liziera pădurii. Din primele tufi-
şuri zbură un fazan, dar până ce Grig se dezmetici, acesta
dispăru în frunzişul desişului. Privi înapoi şi văzu imensi-
tatea câmpului cu ierburile pârjolite de prima brumă sau cu
tarlalele înverzite în urma semănăturilor de toamnă. Făcură
un larg ocol pe partea unde fuseseră culturile de porumb şi
floarea soarelui. Tibor din nou alerga destul de departe sau
HYPERION  51
el mergea prea încet în urma lui. Din faţa câinelui zbură un
stol de potârnichi, trase în ele, dar nu căzu niciuna.
– O, Doamne, se necăji el, aşa e când tragi în toate şi nu
în una singură…
Curând, între spinii de pe răzor, văzu, şi încă destul de
aproape, un iepure, duse arma la ochi, dar ezită să tragă
dintr-o minimă etică: Nu ucizi vânatul decât dacă se află în
mişcare, lăsându-i şansa vieţii prin fugă. Se amuză. Şi câi-
nele se afla atât de departe. Probabil descoperise urma vreu-
nei vulpi sau a mistreţilor ce prădau culturile. Curând, câi-
nele se afundă în pădure şi lătra furios la ceva, iar Grig se
grăbi înspre acolo şi-şi văzu câinele gata-gata să fie sfârte-
cat de un cârd de mistreţi cărora le încălcase teritoriul. Mai
ales o scroafă cu purcei se aruncase spre el furioasă. Cum
câinele era în pericol să fie rănit, Grig trase un foc de armă
şi mistreţii se risipiră în pădure.
– Gata, Tibor, să-i lăsăm în pace. Au şi ei spaţiul lor de
existenţă…
Grig îşi linişti câinele cu greutate. A fost nevoit să-l ia în
braţe şi să-l mângâie pentru a-i domoli furia.
– Ştiu, dragule, ştiu, formăm o echipă, dar apar situaţii în
care suntem nevoiţi să renunţăm, să cedăm împotriva voin-
ţei noastre. Cum să fi împuşcat o scroafă care avea purcei,
pe care probabil îi mai alăpta…
Peste pădure a început să cadă, ca din senin, o promoroacă
ce-a albit curând covorul de frunze şi care parcă ar fi anun-
ţat sfârşitul aventurii lor din ziua aceea. Aşa părea, numai că
îndată ce ieşi din pădure şi văzu în depărtare oraşul, incon-
ştientul începu din nou să funcţioneze. „Ana, eşti amabilă
să-mi spui ce avem de mâncare azi la prânz?“. „Potârniche
la cuptor şi-o budincă cu fructe de pădure…“.
Şi el se întorcea de la vânătoare cu raniţa goală. Se bucura
însă că norii începuseră să cearnă de acum o ninsoare fabu-
loasă, întocmai ca atunci când fusese cu grupa la prima vână-
toare şi participase la mica petrecere de la Casa Cerbului.
Imaginile acelea îi făceau bine şi se gândi la socializarea ce o
provoacă vânătoarea. Dar de ce n-ar participa şi el mai des la
vânătorile colective cu poveştile şi manifestările lor atât de…
Cu gândurile acestea Grig intră fără să-şi dea seama în
vestibulul casei unde îl întâmpină Ana cu o voioşie cum
n-o mai văzuse.
– Grig dragule, ţine-te bine, avem un musafir important. E
aici soţia domnului senator Teodorovici, cu care tu ai vânat în
primăvară. Dumneaei doreşte să-ţi cumpere câteva tablouri…
Grig nu ştiu cum să reacţioneze. Îşi aminti vag că la vână-
toarea colectivă din primăvară participase şi avocatul Honoriu
Teodorovici, care între timp devenise senator în Parlamen-
tul României, dar cu care nu-şi aducea aminte să fi discu-
tat ceva, cu atât mai puţin despre artă. E adevărat că oame-
nii ăştia sunt plini de bani şi uneori investesc şi-n colecţii
de artă, îşi zise cu nu prea mare entuziasm pictorul vânător.
Doamnele erau grozav de grăbite să fie însoţite în ate-
lierul cu picturile lui Grig, încât nu mai apucă să se deze-
chipeze şi le însoţi în atelier în echipamentul de vânătoare.
– Domnule Grig, soţul meu are o părere deosebită des-
pre dumneavoastră. Spune mereu că autorităţile locale nu
52  HYPERION
ştiu să-şi stimeze şi încurajeze valorile culturale. El mi-a dat
sugestia să vin la dumneavoastră să cumpăr câteva tablouri.
Grig se miră, dar nu ştiu ce să-i răspundă.
– Oho, ia uite ce avem aici, un superb câmp de maci, din-
coace un minunat lan de floarea soarelui, se grăbi să con-
state doamna senator Valeria Teodorovici. Domnule pro-
fesor, dar dumneavoastră sunteţi un mare artist, mai mare
decât mi-aş fi putut imagina şi decât mi-a zis soţul meu când
i-am spus că am de gând să cumpăr câteva peisaje pentru
sufrageria noastră.
Cuvântul sufragerie îi displăcu pictorului, dar îi lăsă
doamnei Valeria plăcerea de a-i da înainte cu aprecierile.
– Şi aici? O felie de pepene roşu… cât de mult mi-aş dori
tabloul acesta!…
Ana îi trase lui Grig cu ochiul, iar asta însemna: las-o
să continue, ne vom umple de bani, vom scăpa de sărăcie,
numai că Grig îşi aminti că doamna Valeria Teodorovici era
profesoară de matematică, fusese cu dânsa în nişte comi-
sii de admitere la Liceul de arte, el ca examinator, dânsa ca
observator din partea inspectoratului şcolar, şi nu remar-
case atunci la dumneaei vreo atracţie faţă de arta plastică,
aşa încât acum îl cuprinse un soi de teamă ce de altfel nu
şi-o putea explica, asta în vreme ce Ana radia de speranţa că
doamna Valeria Teodorovici va sparge gheaţa vânzărilor şi
iubitorii de artă din oraş vor năvăli în atelierul marelui pic-
tor, a cărui valoare a fost atâta amar de vreme ignorată de
autorităţile municipale.
– Îţi dai seama, dragule, nu s-a putut stăpâni Ana, doamna
Teodorovici doreşte să-ţi cumpere mai multe tablouri…
Cuvintele mieroase ale Anei îl deranjaseră, ba îşi dădea
seama cât de puţin se pricepea soţia lui la arta plastică. Îi
lăuda adesea tablourile, însă nu putea spune de ce îi plac,
iar dezamăgirea asta căpăta acum proporţii, părându-i-se
lui Grig o înşelătorie de care afla prea târziu.
Doamna Valeria Teodorovici mai admira încă cele două
tablouri pe care dorea să le cumpere: Peisaj cu sânger şi Tran-
dafiri galbeni, iar acum se îndrepta spre un alt tablou, în faţa
căruia se entuziasmă:
– Peisaj cu iepuri de câmp! Ce tablou splendid. Se potri-
veşte de minune în bucătăria noastră pentru a astupa gaura
apărută acolo în urma eliminării hornului, gaură pe care
domnul senator n-a avut timp s-o astupe.
A fost momentul în care Grig a izbucnit cu o furie necu-
noscută Anei:
– Doamnelor a strigat el, tabloul acesta nu-i de vânzare!
Luă puşca din spate, introduse un cartuş pe ţeavă şi trase în
iepurii de pe perete, apoi ieşi în câmp alergând, însoţit de
câinele său Tibor.
Spre surprinderea lui zăpada se transformase într-o zloată
nenorocită, iar el păşea buimac peste câmpul cu bălării, înso-
ţit de croncănitul unui corb ce prevestea o nenorocire. Grăbi
pasul şi mai mult, iar câinele îl prinse de pulpana piciorului
în încercarea de a-l opri. Era buimac de-a binelea.
– Doamne, Tibor, ce se întâmplă cu mine? Am distrus
minunăţie de tablou. Oare nu-i prea mare preţul pentru
sancţionarea ignoranţei unei femei?…
Beletristica
Silviu GUGA
Scrisoarea despre zbor
V
Vocea actorului l-a înfiorat când l-a auzit recitând finalul
poeziei „Floare albastră“. A ieşit din sala teatrului şi spre
casă, pe străzile aproape pustii, şoptea într-una: „Şi te-ai
dus, dulce minune“. Ajuns acasă, a luat hotărârea să-i scrie.
Nu-i răspunsese la nici o scrisoare şi primise vreo două-
zeci. Scrisorile cuprindeau întraga istorie a dragostei lor.
Le-a dat fiercăreia câte un titlu. Le păstra într-un sertar al
biroului pe care nu-l mai deschisese de mult. Nu mai dorea
să-şi amintească, dar, repetând versul „Şi te-ai dus, dulce
minune“ de zeci de ori, o forţă independentă parcă de el şi
care se afla în afara lui l-a făcut să ia, la întâmplare, o scri-
soare. A citit-o ca şi când atunci ar fi primit-o:
Dragul meu, când m-am trezit dimineaţa, mult mai târ-
ziu de cum obişnuiam, primul gând al meu a fost să mă gră-
besc, să mă aranjez cât mai frumoasă şi să cobor să dejunez
cu tine, dar am auzit-o pe Vetuţa cântând.
„Frunză verde măr uscat,
Astă-noapte am visat
Că badea m-a sărutat.“
Mi s-au îmuiat picioarele şi a început să mi se urce
tot sângele în cap. Mi-am dat seama imediat de ce cânta,
dorea s-o auzi.
Vetuţa are o voce extraordinară. Mama adesea o punea să
cânte şi lăcrima de plăcere. O lăuda de fiecare dată şi spunea
că vocea ei e un dar de la Dumnezeu prin care o răsplăteşte
pentru credinţa ei. Cânta duios. Cânta, desigur, pentru tine,
sfâşiată de tristeţea că nu te-a găsit dimineaţa în pat lângă
ea. Vibra toată casa de tristeţea ei. Niciodată n-am auzit-o
cântând atât de frumos. Dar eu nu puteam să suport, am
vrut să cobor aşa cum eram, în cămăşuţa de noapte, cu părul
nepieptănat şi cu urdorile la ochi, ca să-i spun mamei s-o dea
afară imediat. N-am apucat să fac decât doi paşi, când am
auzit aplauze. Erau aplauzele mamei. Eraţi în sufragerie şi
Beletristica
aţi lăsat uşa deschisă, poate dinadins, ca să aud şi eu. Totul
mi s-a părut că e împotriva mea. Poate, într-adevar, Vetuţa
să te fi visat şi de aceea a cântat atât de frumos. Sau poate
mama te-a visat şi cântecul servitoarei i s-a potrivit şi, încân-
tată, a aplaudat. Eu nu te-am visat, dar imaginaţia mea a
luat-o razna şi a fost ca un vis. În noaptea aceea mi-am
închipuit cum vii tiptil în camera mea, m-am tras mai la
perete în pat că îmi închipuiam că trebuie să-ţi fac loc lângă
mine. Of…sigur că mi-am imaginat că mă săruţi, ba chiar
mai mult, că facem dragoste. Ceea ce am făcut atunci, mai
târziu am aflat că se numeşte masturbaţie. Dimineaţa am
vrut să stau cu tine la dejun ca să prind momentul să-ţi pot
şopti că te-am visat. Cântecul Vetuţei a stricat totul, am cre-
zut atunci. Dar, de fapt, m-a îndărjit ca să „te cuceresc“ cât
mai repede. Nu mai aveam de gând să te las nici mamei şi
nici servitoarei. Trebuie, mi-am spus, să am curajul Zeno-
viei care, dacă a văzut că îl iubeşte, de fapt, pe Mihaly, n-a
ţinut seama de nimic, nici de copil, nici de mama ei, nici de
sat. N-a mai ţinut seama nici de faptul că el a violat-o şi ea
a vrut să-l ucidă, ba chiar a crezut că l-a ucis. N-a mai ţinut
seama de nimic, numai de iubirea ei. Decisesem atunci să
mă culc cât mai degrabă cu tine ca să nu mi-o ia rivalele
înainte şi câteva nopţi la rând obişnuiam să-mi imaginez
ce fac femeile când plănuiesc să atragă la pat un bărbat. Şi,
dragul meu, în duminica aceea, când am rămas singuri în
casă, să nu crezi că am făcut un gest spontan şi am dat peste
tine în camera. Totul a fost pus la cale cu premeditare. Mai
întâi am pretextat că nu mă simt prea bine şi n-am plecat la
biserică. Deşi era destul de frig mi-am tras cea mai subţire
rochie pe mine, fără chiloţi sau sutien, şi am venit desculţă
în vârful picioarelor la uşa camerei tale. Eram cu urechile
ciulite la fiecare zgomot şi am auzit când ţi-ai turmat apă
în ligheanul mare. Am aşteptat să începi să te speli şi am dat
HYPERION  53
buzna pe uşă. Aveam siguranţa că nu ai închis-o cu zăvorul
şi am avut dreptate. Erai dezbrăcat până la brâu, numai în
izmene, cu faţa şi pieptul umed şi am fugit să mă lipesc de
tine ca să mi se ude rochiţa. Tu ai fost în primul moment
surprins de gestul meu, dar foarte calm ai întis mâna după
prosop. – Nu te şterge! Stai! Te spăl eu, ţi-am spus şi mi-am
băgat mâinile în lighean ca să te mai spăl pe piept şi să mă
stropesc ca să mi se ude bine rochiţă şi astfel a ajuns să-mi
stea mulată pe corp, încât să vezi că nu mai am altceva pe
dedesupt. Când m-ai sărutat, ai observat că am întors pri-
virea spre patul tău. Ai înţeles imediat cât de mult te vreau,
dar mi se părea că îmi dai cu greu rochia jos de pe mine.
Până la un moment, tot ce am făcut era o consecinţă a unor
gânduri anterioare. Era ceea ce mi-am imaginat că trebuie
să fac pentru a precede împreunarea noastră. Mi-am sfâ-
şiat rochia umedă ajutându-te să mă dezbraci, te-am săru-
tat pe piept în neştire şi te-am tras repede spre pat. M-am
întins ca într-un leşin şi am închis ochii. Tu ai ştiut apoi ce
trebuie să faci şi ai ştiut atât de bine încât durerea a deve-
nit plăcere. Am trăit senzaţia aceea unică că ne-am conto-
pit, că ai intrat în mine cu totul sau eu am intrat în tine. Tu
ai ştiut să faci această contopire atât de… minunată. Când
mi-am revenit, mi-am dat seama cât de mult te iubesc, dar
în loc să-ţi spun asta, ţi-am spus idioţenia învăţată de la
nana Rafila: „M-am aruncat în prăpastie şi am învăţat să
zbor“. Tu ai râs şi m-ai sărutat. A fost sărutul cel mai dulce
pe care l-am primit vreodată. Ne-am ridicat goi din pat şi
te-am privit cu o ciudată curiozitate, apoi am văzut deodată
cearceaful pătat de sânge, rochia mea udă şi sfârtecată pe
podea, alături de izmenele tale albe. Te-am auzit apoi şop-
tind: „A zburat virginitatea ta“. Ai spus-o parcă mai mult
pentru tine. Nimic nu m-a întristat pentru că tu m-ai săru-
tat din nou şi mi-ai mângâiat coapsele. Eu stăteam nemiş-
cată şi savuram plăcerea aceea nouă. Când mi-ai sărutat
sânii, am ajuns din nou în pat. Şi când ţi-am simţit sexul
mărit mi-am dat seama că iar mă doreşti, dar eu te doream
şi mai mult şi te sărutam înebunită şi ne-am împreunat din
nou. M-ai învăţat atunci multe lucruri, de fapt le ştiam, le
aveam instinctiv, dar tu mi le-ai scos la iveală. Devenisem
repede o femelă adevărată. Era acelaşi lucru ca prima oară,
dar totuşi diferit şi tot mai plăcut. Mă sufocam sub tine de
plăcere şi am avut senzaţia leşinului. De data aceasta n-a
fost nicio prefăcătorie, am avut acum, într-adevar, senzaţia
zborului, dar apoi m-am simţit extenuată. O oboseală necu-
noscută se strecura în tot corpul, dar era atât de plăcut că
nu-mi mai venea să mă dezlipesc de tine. „Acum am zbu-
rat cu adevărat“, ţi-am spus, dar tu nici n-ai mai râs, nici
nu m-ai mai sărutat. Te-am simţit şi pe tine epuizat, respi-
rai puternic şi ţi-ai aşezat o mână inertă peste pieptul meu
care sălta ritmic. Apoi ai scos un fel de oftat. Te simţeam
că nu mai eşti în largul tău. Absorbită de teama că ai să
te ridici din pat, te-am sărutat pe piept. Nu mai voiam să
facem dragoste, dar voiam să te simt alături. Căldura cor-
pului tău îmi închipuiam că mă protejează şi nu puteam
s-o ignor. Chiar printr-un efort de voinţă n-aş fi putut să
mă dezlipesc de tine.
54  HYPERION
– Ce am făcut, Doamne, ce am făcut?! ai spus şi ai dat să
te ridici. – Mai stai puţin lângă mine, te-am rugat. – Of! Tu,
copilă, vezi ce ţi-am făcut? m-ai întrebat pe un ton plângă-
cios. – Ţi-am spus, dragul meu, m-ai învăţat să zbor. – Nu-i
acesta zborul! Nu-i, nu-i! te tânguiai tu. – Ba da, ba da, ba
da! îţi spuneam cu duioşie. – Vai, n-am tras zăvorul la uşă!
dacă intra cineva peste noi şi ne vedea? Ai spus tu, de data
aceasta, cu o voce gravă şi ai vrut din nou să te ridici. –
Nu-mi pasă. De nimic nu-mi pasă! M-am repezit cu săru-
turi peste tine. Nu pleca, te rog, vreau să vorbim. – Despre
ce să mai vorbim acum? Eşti o copilă tare frumoasă şi nu
m-am putut stăpâni, dar am văzut că şi tu ai vrut să…să…
– Să zbor, am spus când am văzut că nu-ţi mai găseşti cuvin-
tele. Semăn cu Zenovia. Nici ei nu i-a mai păsat de nimic
când şi-a dat seama că îl iubeşte pe Mihaly. – Of! Şi despre
Zenovia vrei tu să vorbim? Trebuie să vorbim acum despre
noi! – mi-ai zis tu aproape autoritar. Se făcuse frig în cameră,
doar corpurile noastre mai erau calde. Noi stăteam goi-puşcă
sub o pătură subţire. – Hai să vorbim despre noi, că pe Zeno-
via nu o mai pot înţelege. Cum a putut să-l înjunghie pe
Mihaly, care cred că făcuse ce ai făcut tu? – Ce am făcu eu?
Eu nu te-am violat! Tu ai vrut-o! Nu mi-ai spus că te-am
învăţat să zbori? Nu tu ai venit peste mine? Nemernicul de
mine, când te-ai lipit de mine, n-am mai putut rezista. Mi
s-a părut că-mi spui toate astea ca un fel de scuză şi te-am
sărutat iar.- Nu te învinovăţesc cu nimic, dragul meu, nici
dacă veneai tu la mine în cameră, aşa cum visez de câteva
nopţi. Nu te învionovăţeam, ţi-am spus şi am coborât mâna
dreapta până în dreptul sexului tău. Am făcut imprudenţa
să ţi-l ating, apoi să-l mângăi. Credeam că aşa îmi pot mani-
festa recunoştinţa şi credeam că şi tu ai înţeles la fel pentru
că ţi-ai desfăcut puţin picioarele că să ţi-l pot palpa mai bine
şi n-a durat prea mult până când am simţit cum creşte şi
apoi a zvâgnit. Eu m-am înfiorat toată. Tu m-ai sărutat pe
gât, apoi mi-ai sărutat sânii şi m-ai întrebat duios:- Mai
vrei?- Ce să mai vreau? – te-am întrebat cu toată naivita-
tea, dar continuam să mă joc cu sexul tău. Îmi plăcea şi sim-
ţeam că-ţi place şi ţie. Era suficient, îmi era cald şi bine cu
tine. Tot ce a urmat, însă, m-a determinat să-mi formez
convingerea că ceea ce e plăcut durează foarte puţin. Îna-
inte de a mă încăleca, m-am purtat ca o uşuratică. Încercai
să-mi desfaci picioarele, dar s-a auzit un zgomot. Ai sărit
speriat din pat. – Au venit! Fugi, să nu ne găsească împre-
ună! – ai spus precipitat. Mi-ai ridicat rochia şi mi-ai
aruncat-o în braţe. Ţi-ai tras la repezeală izmenele şi ţi-ai
luat o cămaşă.- Hai, hai! Nu mai sta, fugi în camera ta! –
mă îndemnai, dar mie nu-mi mai păsa. Nu eram aşa din
cauza curajului despre care-ţi vorbisem, curajul de a nu ţine
cont de nimic atunci când iubeşti, curajul pe care l-a avut
Zenovia când şi-a dat seama că-l iubeşte pe Mihaly. Acum
eram, pur şi simplu, nepăsătoare. Mi-am strâns rochia la
piept, umezeala ei îmi răcorea sânii înroşiţi de săruturile
tale. Am ieşit din odaie aşa goală, bucuroasă că te văd atât
de îngrozit încât ai rămas mut. În cerdac mi-am dat seama
de unde a venit zgomotul: mâţa răsturnase o covată care
fusese sprijinită de perete. M-am întors în camera ta. Erai
Beletristica
 deja îmbrăcat şi te-ai uitat la mine ca la o nebună. Am înce-
put să râd şi ţi-am spus despre isprava mâţei. Ai încercat şi
tu să râzi. Nu ţi-a reuşit şi ai devenit îngrijorat de soarta
mea. Să merg să mă îmbrac, să nu răcesc. Vei veni să-mi
pui pe foc în camera mea şi să-mi pregăteşti apă caldă ca să
fac o baie. Chiar ai venit cu mine în fugă în cameră. Focul
era aproape stins şi l-ai aţâţat. Privindu-mă cum mă şterg
cu prosopul şi cum mă îmbrac, nu mai erai aşa de stânjenit.
– Să ştii că tu eşti primul bărbat cu care m-am culcat şi ulti-
mul. Pe atunci chiar credeam că vei fi şi ultimul bărbat pe
care să-l iubesc şi cu care să fac dragoste. De aceea am pus
atâta hotărâre în glas. – Să nu spui asta. Nu se ştie…Viaţa…
să ştii… nu se ştie, ai început să te bâlbâi aproape caraghios,
dar fără să devii antipatic. Erai, cu siguranţă, speriat de
hotărârea mea. Ai devenit simpatic de-a dreptul, când mi-ai
spus că eşti foarte norocos că ai fost primul bărbat al meu,
că nu sperai să te bucuri de iubirea mea. O satisfacţie mai
mare n-ai avut niciodată şi m-ai întrebat prudent dacă nu
am de gând să merg la facultate şi m-ai privit drept în ochi
până am spus eu „îhî“ şi am dat din cap afimativ. Apoi ai
rostit cu jumătate de glas: – Ce am făcut azi e şi bine şi rău!
Emoţionant a fost când ai privit icoana Mântuitorului şi
te-ai închinat şi m-ai pus să stau lângă tine în genunchi cu
faţa la icoană şi să spunem împreună: „Iartă-ne, Doamne,
că am păcătuit chiar în Sfânta Duminică. Iartă-ne, Doamne,
şi ajută-ne!“. Eu am completat: „să ne iubim şi să zburăm
mai departe“. Atunci ne-am îmbrăţişat spontan, aşa în
genunchi, sub icoana Mântuitorului. Când ne-am ridicat,
am privit pe geam. La poartă era Vetuţa în straiele de săr-
bătoare şi am înţeles că venea, cum obişnuia, mai repede de
la biserică ca să pregătească servirea prânzul. Peste un sfert
de ceas va ajunge şi mama, mi-am inchipuit. Ea va sta, desi-
gur, de poveşti cu doamna preoteasă sau cu nana Rafila şi
apoi se va îndrepta spre casă. Vetuţa ne-a văzut că am cobo-
rât împreună. Ne-a salutat şi ne-a zâmbit, dar când a obser-
vat că nu dejunaserăm, ne-a privit iscoditor şi n-a putut
să-şi ascundă mirarea: – N-aţi mâncat nimic până la cea-
sul ăsta?! – Nu ne-a fost foame. Am răspuns deodată în ace-
laşi glas. Am întors spre ea o privire victorioasă şi, ca să nu
mai aibă dubii dacă s-a întâmplat sau nu ceva între noi,
când am văzut-o că urcă, am dat fuga şi am închis cu cheia
uşa camerei tale. M-a văzut şi mi s-a părut că se întristează.
Tu n-ai ştiut de ce am plecat atât de grăbită de la masă.
N-am mai apucat să-ţi explic că am vrut s-o fac să priceapă
pe Vetuţa că te-am cucerit, dar nu mai voiam să-ţi facă cură-
ţenie în cameră şi să vadă patul cu cearceaful pătat de sânge.
Venise mama mai repede decât mă aşteptam. Când am
auzit-o că a urcat în cerdac, ţi-am şoptit că vreau să mă ceri
în căsătorie, să-i spui mamei că ne căsătorim. Te-ai îngro-
zit. Te uitai atât de speriat la mine. – Nu acum! Ai răbdare,
nu se poate acum! Ce o să zică? Îşi va da seama ce am făcut.
Mi-ai spus cu faţa crispată şi cu o voce pe care nu ţi-o cunoş-
team. A fost a doua oară când m-ai dezamăgit. Mi s-a făcut
ruşine. Abia atunci m-am ruşinat de îndrăzneala mea. Tu
mi-ai intuit gândurile şi ai vrut să mă linişteşti spunându-mi:
– Lasă că va fi bine. Toate la vremea lor. Tu…tu…vrei…
Beletristica
– Vreau să zbor prea repede, da? – Nu…nu despre asta e
vorba… da… cam aşa e. Să nu amestecăm lucrurile. Tu spui
zbor…şi e frumos…dar trebuie să ne gândim… Nu mai ştiai
ce să spui şi nu mai avea nici o logică pentru mine tot ceea
ce îndrugai tu. A intrat mama binedispusă, cu o faţă surâ-
zătoare şi faptul că ne-a certat în glumă că suntem leneşi şi
ne sculăm duminica târziu m-a amuzat grozav. De fapt,
m-ai amuzat mai mult tu, cât de caraghios ai fost când ai
început să te scuzi că ai stat până noaptea târziu ca să ter-
mini toate calculele pentru hidroturbină. Eu mă hlizeam ca
o proastă văzând cât de stingherit erai şi fără simţul umo-
rului. Mama însă a simţit că tu nu erai în apele tale. A schim-
bat subiectul întrebându-ne: – Dar voi despre ce vorbeaţi?
Am tăcut câteva clipe, dar, observând că eşti într-o nouă
încurcătură, am răspuns eu ca să fii încurcat total. – Am
vorbit despre zbor. Mama a făcut ochii mari, iar tu, crispat,
ai lăsat capul în jos. – Despre…zbor? – nedumerirea mamei
era evidentă. Zbor ai zis? – Da, mama! Ne-am amintit ce
ne-a spus nana Rafila. Uimirea mamei a rămas aceeaşi, dar
tu ţi-ai revenit. Te-am salvat amintind de nana Rafila. Deo-
dată ţi-a apărut zâmbetul pe faţă. Mai întâi ai răsuflat uşu-
rat şi apoi ai început să explici. – Nana Rafila, aţi auzit şi
dumneavoastră, spunea că dragostea e o prăpastie în care
dacă te arunci, înveţi să zbori. A spus asta de multe ori cu
gândul la Zenovia. – Aaa! Deci iar vorbeaţi depre Zenovia?
S-a lămurit mama, dar eu nu voiam să las lucrurile atât de
limpezi şi am vrut să te readuc la teama că voi face aluzie
la relaţia noastră. – De ce spui, Toader, că nana era cu gân-
dul la Zenovia? Ea se gândea la Zenovia, dar şi la noi, la
mine, la tine, la mama. Pentru noi dragostea nu e ca un
zbor? Pe tine te-am dat gata, dar mama a început să zâm-
bească. – Nu-i chiar aşa, ai spus gânditor. Vreau să spun
pentru mine, nu-i chiar aşa. Dragostea e complicată, ai mai
completat şi mama devenise subit meditativă.- Aveţi drep-
tate, domnule Toader, aveţi dreptate, te aproba dând din
cap. Mie nu mi se părea nimic complicat şi aveam un vag
sentiment că tu ai putea să refuzi dragostea. Nu puteam
să-mi exprim această bănuială şi nu ştiu de ce mi-a venit
să cânt, deşi lucrul acesta îl fac destul de rar. Doream să fiu
răutăcioasă cu tine şi am început să lălăi. – „Cui nu-i
place dragostea
Tra la, la, la, la, la,
Dumnezeu să nu i-o dea,
Tra la, la, la, la, la, la.“ Nici prin cap nu mi-a trecut
atunci că voi avea aliată pe Vetuţa. Auzindu-mă cântând
a venit fuga să mi se alăture. Mi-am dat seama că făcem
un duet vocal reuşit.
– Dar cine a spus că nu-i place dragostea? A întrebat mama
privindu-te în aşa fel încât mi-am dat seama de intenţia ei
de a accepta eventuala ta iubire. Privirea aceea o trădase.
Tu făceai pe indiferentul, dar sunt absolut sigură că ai înţe-
les, mai ales că în clipa următoare mama a simţit nevoia
să-ţi prindă mâna ca să-şi ceară aprobarea:
– Nu-i aşa, domnule Toader? Nimeni n-a zis că nu-i place
dragostea. Cine ar putea să zică aşa ceva?
HYPERION  55
 Mama credea că am cântat pentru ea sau, şi mai rău,
pentru voi, că prin cântecul meu, la care s-a alăturat servi-
toarea, îmi dădeam consimţământul ca să te iubească. Intu-
iam că era gata pentru a se arunca în prăpastie şi se pre-
gătea de zbor.
Doamne, de ce nu s-a întâmplat asta înainte de a merge
la tine în cameră, înainte de a-mi uda într’adins rochia, îna-
inte de ne dezbrăca, înainte de a ajunge în patul tău, îna-
inte de zborul meu?!
– Nimeni. Numai că-i tare complicată, ai spus tu. Şi aveai
dreptate. Constatam cu uimire că aveai dreptate. Dragos-
tea e tare complicată.
– De ce-i cumpli…cată? a întrebat Vetuţa şi eu am început
să râd văzând ce cuvânt inventase. „Cumplicată“ era ceva
între „cumplită“ şi „complicată“. Dumişoară, hai să mai cân-
tăm, mi s-a adresat Vetuţa, dar eu nu mă mai puteam opri
din râs, chiar dacă începuse să-mi vâjie capul.
– „N-ai ştiut cei dragostea,
Tra la, la, la, la la, la
Şi-ai dat cu picioru-n ea“
O auzeam pe Vetuţa, dar eu n-am mai putut cânta. Şi
tu şi mama v-aţi uitat la mine. Râsul mi se transformase în
scâncet. Mi se făcuse rău şi am fost pe punctul de a-mi pierde
cunoştinţa. Parcă pluteam. „Zbor“, am spus încet, dar nu
m-aţi auzit căci vocea mea era acoperită de cântecul Vetu-
ţei. Cuvânul acesta rostit mi-a amintit senzaţia aceea pe
care am avut-o cu tine în pat şi pe care mi-o doream să-mi
revină. Mi-am dat seama că nu sunt victorioasă, că mama
şi Vetuţa se menţin rivalele mele. Vetuţa a cântat cu gân-
dul la relaţia ei cu tine. Mi-am acoperit faţa cu palmele şi
mi-am sprijinit capul în mâini. S-a făcut linişte şi eu eram
desprinsă de tot ce mă înconjoară şi doream să rămân aşa.
56 HYPERION
– Ce e cu tine? Am auzit-o pe mama întrebându-mă.
Am vrut să-i spun că e tare greu să zbori, dar n-ar fi înţe-
les nimic. Am preferat să tac şi au urmat certurile şi îngrijo-
rările ei pentru că am devenit palidă din cauză că am stat
până la amiază fără să mănânc, că sunt dezordonată şi nu
am un program, că nu trebuie să stau noaptea să citesc, de
aceea n-am putut să merg la biserică. Am observat apoi că
era preocupată şi de tine. Nici tu nu trebuie să-ţi pierzi nop-
ţile şi-ţi recomanda să faci ziua toate planurile şi calculele
măsurătorilor, că, la urma urmei, te poate ajuta şi ea. Mâine
va merge ea cu oamenii la gară ca să aducă sârma în căruţe
şi să semneze toate actele. Nu trebuie să lucrezi la Izvoarele
în rând cu oamenii, că acum ştiu şi ei ce au de făcut. Tu tre-
buie să rămâi acasă să definitivezi toate detaliile planului.
De mult mama n-a mai vorbit cu atâta însufleţire. Verva
ei se datora unei alte stări şi am fost sigură că luase hotă-
rârea să te cucerească, dar credeam că era prea târziu. Eu
îmi luasem zborul, dar…Ştii bine, dragul meu, ce a urmat.
Toader se hotărâse să-i răspundă. La scrisoarea aceasta
trebuia să-i răspundă, era „scrisoarea despre zbor“, aşa
o intitulase, şi era, după „scrisoarea despre prima întâl-
nire“, cea mai împortantă scrisoare a ei. Trebuie să-i spună
că ştie ce s-a întâmplat, dar nu-şi poate explica de ce s-a
întâmplat ce s-a întâmplat, că dintre toate cele trei femei,
numai ea a fost o dulce minune, că numai acum ar putea
să zboare împreună, dar nu putea să scrie. Nici după ce a
golit aproape toată sticla de vin, pe coala de hârtie a reuşit
să scrie doar ultimul vers din poemul eminescian care-l
obseda. A doua zi dimineaţa, cu scrisoarea ei în buzunar,
era în gară şi aştepta trenul, dar nu era sigur că o va găsi.
Beletristica
 Terapie narativă
Dumitru UNGUREANU
Amintiri săpate
C
Când şi cum am câştigat primii mei bani? Întrebarea nu
ţinteşte ironic secretul dintotdeauna al milionarilor (mili-
ardarilor) dubioşi, formulat obsesiv aşa: cum au făcut pri-
mul milion? Nu se vrea nici reproş implicit adresat „genera-
ţiei tinere“, neînvăţată cu munca şi, vezi bine, neobligată la
nimic. Eu încerc doar să-mi limpezesc amintirea, eventual
să justific opţiunea – într-un fel, farsă a destinului – care
m-a condus până unde am ajuns. Iar unde am ajuns nu e
vreun pisc, să privesc îndrăzneţ în jur şi să-mi umflu de
mândrie strălucitoarea guşă. Metaforic zis, e o biată câm-
pie, pe cât de întinsă, pe atât de neclară, întocmai locu-
lui unde m-am ivit pe lume. Acea câmpie, care azi există
doar la mine în cap, nu era, totuşi, nici plată, nici zdrenţu-
ită, nici lipsită de văi şi dealuri, nici seacă, nici mlăştinoasă,
nici prea mănoasă, dar nici stearpă. Avea un râu, căruia să
vreau şi nu-i pot nega statutul primordial, fiindcă pe malu-
rile şi-n apa lui am devenit fiinţă gânditoare; apoi, avea o
pădure matrice, o livadă placentă, islazuri cu iarba grasă
şi praf subţire pe drumurile bătute cu talpa goală. Câmpia
de baştină i-a hrănit îndelung pe cei care au locuit-o. Câte-
odată din belşug, câteodată cu dintele sărăciei. Dacă judec
onest roadele pogonului mie hărăzit, constat că n-a „pro-
dus“ cât ar fi putut. Şi avea de unde „să dea“, slavă Domnu-
lui!, dacă mă pricepeam sau dacă mă străduiam să-l cultiv
asiduu, aprig şi cu ardoare… telurică!
Lăsând la o parte metaforiada endemică, vreau să mă
spovedesc public, dezvăluind măreţul fapt, pe care mi-l şi
asum: primii bani i-am câştigat cu creierul! Poate am poves-
tit; mai povestesc: într-o zi de iarnă, Taica, bunicul patern,
căruia îi ştiam de frică mai abitir decât omniprezentului
Dumnezeu, mi-a dat 5 lei pentru că am reuşit să spun „pe
de rost“ toată tabla înmulţirii. Promisese că primesc răs-
plata dacă memorez şi reproduc pitagoreica legiuire. Cinci
Beletristica
lei în 1961 chiar însemnau o mică avere. Niciunul dintre
vecinii mei prieteni de joacă nu deţinea şi nu spera la ase-
menea sumă, să o cheltuiască după bunul său plac. Pe ce
am irosit-o eu? Rămâne un mister: am uitat! Dar cheltuiala
de atunci prefigura năravul exersat cu obstinaţie şase dece-
nii: pe nimicuri! Fiindcă pe nimicuri am risipit o grămadă
de bani. Câştigaţi cu mintea, nu cu braţele. Probabil că din
cauza asta mi se păreau nemunciţi, şi-i aruncam aiurea…
Generozitatea lui Taica nu s-a mai repetat. Cum învăţa-
sem deja să citesc, alte „performanţe“ nu mi-au fost recom-
pensate. Sigur, nici micile treburi încredinţate copilului
care eram nu căpătau premii, deoarece intrau în catego-
ria „sarcinilor de serviciu“, cum îi plăcea lui tata să spună.
Şi, oho!, am primit asemenea însărcinări – de care m-am
achitat cu variabilă stricteţe – până târziu, când a venit
vremea să-mi fac „datoria faţă de patrie“, în haină mili-
tară. Ba chiar şi mai apoi!…
A săpa la porumb. Expresia – folosită în zona mea natală,
probabil regionalism pentru alţi români, sigur străină tine-
retului 2020 – defineşte operaţiunea de tăiere a buruieni-
lor, de afânare şi de strângere a solului în jurul unei plante,
formând aşa-numitul cuib. De ce se numeşte cuib şi nu
altfel? Prin cuib se înţelege, în egală măsură, două lucruri
diferite: culcuşul făcut de păsări (pentru a se adăposti, a
depune ouă şi a le cloci), dar şi muşuroiul de pământ din
jurul firelor de porumb, tutun, cartofi ori alte plante îngri-
jite prin praşilă manuală. Cu sapa.
Sapa… Ce unealtă mitologică, în trecutul nostru de
amaruri şi de chin! Ce armă de bază pentru lichidarea
neînţelegerilor între neamuri lacome de averi! Ce argu-
ment forte, de convins rivalul în disputele de amor pe uli-
ţele satului! Ce instrument de tortură pentru adolescen-
tul de mine, obligat de-un tată autoritar să facă munca de
HYPERION  57
 jos la vreme de vară, când colegii se scăldau ori hălăduiau
aiurea! Nu mi-a prins rău severitatea paternă, însă m-a
înstrăinat oarecum de consăteni, de leat.
Ţin minte cum am învăţat să sap. Aveam cinci ani. Încă
nu ni se luase tot pământul la colectiv, iar terenul din spa-
tele casei nu fusese defrişat pentru cultivarea porumbului.
Ai mei mă îngăduiseră de câteva ori pe câmp, la pogoanele
lucrate cu rariţa, prăşitoarea şi sapa. Nu ştiam cum să-mi
exercit nepriceperea într-un mod util. Mă frigeau palmele
să încing coada sapei; însă, după ce lichidasem nişte mohor
laolaltă cu destule tulpini de porumb, primisem interdic-
ţie. Mi se insufla categoric ideea că trebuie să adun de pe
rânduri şi să car la căruţă firele înlăturate în operaţiunea
– igienică! – de rărire. Dar impunerea şi igiena mă obo-
seau la psihic, aşa că într-o zi am fugit din câmp – acasă.
Urmarea? Am pierdut şansa distracţiei. Şi mă plictiseam
în curte, urmărit cu destulă neatenţie de Maica, bunica
paternă, ocupată cu treburile gospodăriei şi cu suprave-
gherea sorei mele. Alăturat curţii noastre era un pomost
fără construcţii, teren arabil, proprietatea unor oameni
din Morteni. Cultivau acolo porumb, când eram eu mic;
pe urmă lucernă, decenii întregi. Într-o zi de iulie a venit
la săpat fata lor, Rica, de vreo 13, 14 sau 15 ani. M-am dus
să o văd, ieşind în grădină pe sub ulmul uriaş de la colţul
gardului. Rica fluiera şi săpa, cu fusta săltată în bete, la brâu,
să nu-i fie cald. Avea ochi albaştri, faţa bălană şi părul ca
spicul de grâu. Avea picioarele subţiri, aţoase, umbla des-
culţă şi fără nimic pe cap. Mâinile îi mergeau necontenit.
Schimba sapa pe-o parte şi pe alta a cuibului dintr-o miş-
care fluidă, parcă mângâia lemnul lustruit. Mă uitam ca la
o minune şi-o însoţeam în lungul rândului de plante verzi
ce-i ajungeau până pe la umeri, pe mine acoperindu-mă
aproape complet. Ea întrerupea fluieratul din când în când
şi mă întreba diverse chestii – „mă descosea“, cum ziceau
babele de pe la noi. Apoi s-a interesat dacă vreau să sap.
– Vreau! – am sărit bucuros, şi-am primit încântat unealta.
Văzând însă că nu prea ştiu să o mânuiesc, Rica m-a tras
alături, stând la spatele meu, mi-a apucat mâinile încleştate
pe coada sapei şi a mişcat-o ea, având grijă să nu rupem
vreun lujer, să nu mă calce, fiind mai voinică, ori să ne
împiedicăm şi să cădem amândoi. Mă dădăcea dulce să
nu-mi ating cu fierul degetele picioarelor, că ustură al nai-
bii!… Lecţia decurgea plăcut, în ciuda efortului şi a neîn-
demânării mele. Numai că, de la un timp, mirosul pătrun-
zător al fetei m-a ameţit. Aplecată peste mine, Rica mă
împungea cu sânii ei mici în spate, iar părul, strâns lateral
într-o coadă ce-i cădea pe partea stângă a pieptului, mă
atingea pe ceafă, stârnind furtuni de pişcături sub piele.
Dornic să deprind meşteşugul săpatului, n-am băgat de
seamă că „învăţătoarea“ mă luase de-a binelea în braţe şi
mă strângea între picioare ca din greşeală. A văzut treaba
asta bunică-mea, şi m-a chemat acasă mintenaş. N-am vrut
să las unealta din mâinile viteze. M-a lăsat fata dintr-ale ei,
şi a intrat în vorbă cu Maica pe teme neinteresante. Bucu-
ros că am libertate să prăşesc, am dat zor şi nu m-am oprit
decât după ce Rica mi-a luat „obiectul muncii“, folosindu-l
58  HYPERION
cu dezinvoltură şi succes. Eu, chiar dacă nu învăţasem să
sap, măcar prinsesem gustul!…
În vara lui 1969, aproape toţi copii satului se duceau la
sapă, zilieri la I.A.S.-ul din apropiere, „instaurat de pute-
rea muncitorească“ pe fosta moşie a doctorului Gerota.
M-am dus şi eu, cu toate că vârsta de 13 ani era legal pro-
hibită muncii plătite. Prost şi foarte prost plătite! Afirm
asta fără nicio intenţie răzbunătoare pe fostul regim, cum
se vitejesc destui p(r)ostcomunişti. Constatare de copil:
ne-au „angajat“ pe baza unui „act oficial“ surogat: o listă
de nume scrise de-un pontator-supraveghetor obişnuit
cu hăţurile atelajului, nu cu creionul chimic şi hârtia de
caiet dictando. Promisiune de plată: 15 lei pe zi, la sfârşi-
tul fiecărei săptămâni lucrate, indiferent când terminam
tarlalele. De executat erau cel puţin două praşile; munca
se putea prelungi din iulie până prin august. Ce de bani o
să câştigăm! Ce-o să facem cu ei? Ne-au scutit de dilemă:
9 lei/zi, încasaţi tocmai la începutul lui septembrie. Hrana
o aduceam de acasă; ori ne înscriam la masa pregătită de
Gica Aritichii pentru cei dornici să mănânce de la gamelă
ciorbă de legume. Şi fasole cu şuncă, de la conservă! Apa
era gratis, păstrată până se încălzea în butoiul de lemn cărat
cu şareta – când şareta nu-i trebuia şefului de I.A.S., un
inginer înalt şi masiv, poreclit Ulise. Acesta umbla toată
ziua pe unde se muncea – şi se muncea, nu glumă, mai
ales când era el primprejur. Ne întorcea pe unde săpasem,
dacă găsea vreun fir de mohor scăpat sau sărit din repe-
zeală. Şi nu trăiai o ruşine mai otrăvită decât să fii întors
pe rând, în văzul lumii, suspect(at) că nu te pricepi sau că
nu poţi! Sau că eşti leneş!…
Într-una din zile rămăsesem pe urmă cu vărul Nicu
şi Nelu, zis Jana, amândoi cu patru ani mai mari ca mine.
Captivaţi de istorisirile lui Nicu, elev la şcoala profesională
de electricieni, în Câmpina, uitaserăm de muncă. A venit
Ulise şi s-a oprit lângă noi, curios de ce suntem ultimii.
Nicu a început să repovestească un film din cele povestite
nouă, iar Ulise – după ce l-a ascultat într-o doară – ne-a
îndemnat zâmbind să-i ajungem pe ceilalţi, aflaţi la vreo
sută de metri înainte. Jana s-a conformat. Mie mi se mole-
şiseră braţele! Nicu nu s-a îndurat să mă lase singur, dar
prăpădise cheful de muncă. La un moment dat, a trântit:
– O dau dracu de sapă, eu plec!
Zis şi făcut. A pus unealta pe umăr şi a tăiat de-a cur-
mezişul tarlaua, spre sat. Paporniţa de mâncare a rămas
în grija sorei lui, Nuţa, colega mea de clasă, dar nu de
linie: era între primii săpători, abia o vedeam… Brusc, mi
s-a făcut sete şi am început să strig la un alt văr, şi el mai
mare ca mine cu vreo şase ani, pe nume Ion, alintat Nină.
Ăsta, ori s-a prefăcut că nu aude, ori i-a fost jenă de ruda
codaşă, ori de-al dracului n-a vrut să-mi răspundă măcar,
necum să vină să mă ajute cu o gură de apă dintr-o sticlă
ţinută la umbră pe lângă tulpinile plantelor şi mutată pe
măsură ce înainta săpând. Ani de zile n-am mai vorbit cu
el, iar când se nimerea să nu pot evita întâlnirea, mă pre-
făceam că nu s-a întâmplat nimic. Şi nu ştiu de ce trebuia
să-mi fie mie ruşine; ruşinea, însă, mă sufoca!…
Beletristica
 Retrăiesc fericit seara când veneam către sat de la tar-
laua situată dincoace de pădurea lui Vodă, lângă şoseaua
Răscăeţilor, împreună cu vărul Ilie şi cu sora lui, Viorica.
Amurgul înalt ne mângâia feţele arse. Mirosul salcâmilor
din plantaţia mărginaşă, de pe Legiuiri, ne răcorea plă-
mânii. Praful drumeagului, cald şi mătăsos, ne adormea
picioarele. Viorica desena o linie şerpuitoare târând sapa
de coadă. Ilie o ducea pe a lui în mână, ca pe-o puşcă, eu
o purtam cu fudulie pe umeri, închipuind o cruce. Tus-
trei eram mândri că închegaserăm cea mai harnică echipă,
ajutându-ne între noi şi ieşind mereu primii la cap de rând,
unde stăteam apoi destul, aşteptându-i pe ceilalţi. Altfel,
obosiţi, peste zi ne lăudam cu toţii că „mâine nu mai vin“,
dar ne trezeam dimineaţa şi plecam iar, fiecare îmboldit de
posibilitatea că „vrei să râdă lumea de tine că eşti puturos?“.
A fost o vară de neuitat şi pentru mine, nu doar pen-
tru restul omenirii – sper că n-aţi scăpat din vedere ase-
lenizarea americanilor sau calificarea fotbaliştilor români
la mondialul din Mexic! Atunci, la 13 ani, mi-am vândut
prima dată forţa fizică de muncă brută, operaţiune ce stă
la rădăcina oricărei forme de capitalism, după cum aveam
să aflu mai târziu, din lecturi marxiste. Debutul mi-l făcu-
sem, imediat ce luasem vacanţă, ca săpător de viţă-de-vie
la puţin ştiuta – şi deloc renumita – podgorie de la Valea
Mare, Dâmboviţa. Acolo lucra nea Vasile, fratele mamei,
de meserie pivnicer. Dormea cu săptămâna la etajul unei
clădiri ce proteja intrarea în cramă, îşi prepara mâncarea
singur şi bea de stingea numai vin alb, sec, mult, rece şi
gratis (cele cinci calităţi ale băuturii iubite de Fănuş Neagu,
scriitor necunoscut unchiului meu, cititor al cărţilor din
colecţia „Aventura“). Gospodărie agricolă de stat – sau
GOSTAT –, ferma trimitea la noi în comună un tractor
cu remorcă, supervizat, nu condus de nea Tache, bărbatul
sorei lui Taica, Florica, poreclită Furnica. El alegea oame-
nii după criterii absconse; dar ei, trecând peste voia lui, se
Beletristica
călcau în picioare să urce pe platformă. Unii mergeau pe
jumătate aplecaţi în afara obloanelor de lemn, care s-au şi
rupt o dată, rănind pe cei căzuţi din mers. De ce se bulu-
ceau? De nevoie! Cu pământurile luate, nu date la colectivul
de unde căpătau nimica toată, banii tentau în orice condi-
ţii. Beneficiar al rudeniei, m-am înghesuit şi eu două-trei
zile. În după-amiaza ultimei s-a pus pe ploaie. A durat vreo
săptămână, cu intermitenţe, ploaia de iunie…
Ultima dată am săpat pe bani în 1973, la I.A.S. Răteşti,
secţia legumicolă. Tot cu remorca am ajuns, strunită de
Costică Bogeac, mare iubăreţ. De lucru am primit nişte
straturi cu ardei gras, pe lunca Argeşului, sub Topoloveni.
Eram vreo 25 de copii, majoritatea elevi la şcoli profesio-
nale, în ultima lor vacanţă de vară, fete şi băieţi. Fiind cel
mai mare dintre ei (ca înălţime!), brigadierul m-a desem-
nat responsabil de trupă şi-a plecat. Urma să trimită vehi-
colul să ne ia, seara. Mâncare aveam de acasă, apă se găsea
peste tot, ziua de 15 iulie era perfect senină, iar buruie-
nile – înalte peste jumătate de metru şi dese ca-n jungla
Amazonului, înainte să o viziteze Petru Popescu! Bătuse
de ora 10, cred, când am dat primele lovituri tăioase – şi
nicio plantă n-a scăpat fierului ascuţit! Cum să alegem din-
tre bălării tulpina firavului ardei? Imposibil! Ne-a cuprins
dezolarea. Ideea să plecăm de-acolo a ţâşnit ca iepurele
din răzor. Entuziasmul ne-a cuprins pe toţi şi-am pornit
ca-ntr-o expediţie pe malul Argeşului, în jos, prin zăvoiul
încâlcit. A fost, pentru unii dintre noi, cea mai frumoasă
„aventură“ a copilăriei. Multă vreme s-a vorbit despre ea
în sat. Bani pe ziua chiulită – fireşte, ioc!
Am diluat isprava în prima povestire trimisă, prin ianu-
arie 1974, la „Poşta redacţiei“ din România literară. Nu ştiu
dacă Geo Dumitrescu, titularul rubricii, a fost cel care mi-a
răspuns, încurajându-mă să continui a scrie, dar mai con-
densat. Tehnică nedeprinsă nici până în prezent.
HYPERION 59
 Personajele:
t
Adrian CIUBOTARU şi Anatol MORARU

George, primul siamez

Siamezii
(ISTORIA UNEI BÎRFE)
Gordon, al doilea siamez
Annabel, studentă
Funny Adams, frumoasa ridicolă
Mark Shackall, fostă vedetă
Decanul
Lilly, prietena lui Annabel
Eventual, alţii
Scena 0
(Calme şi fardate, două femei, una foarte tinâră, alta de
vreo treizeci de ani, dar orătînd mult mai matură, se furi-
şează tiptil înir-o sală de curs)
Funny: Ai dus-o?
Lilly: Se putea altfel? O merită, chiar dacă mi-i prietenă!
Funny: Şi pe deplin, dragă! Să n-ai remuşcări, că nu le am
nici eu! Să vezi cum n-o să-i tihnească coniţei simpatia
afişată a unor dascăli.
Lilly: Şi nu numai a dăscălilor!… O face pe mironosiţa, dar,
de fapt, o ştiu eu. Nu se mulţumeşte cu ce are… Marian,
un băiat de treabă, înalt, frumos, deştept, cu bani. Nu! Ei
nu-i place! Ea îl vrea pe bărbatul ideal!
Funny: Ideal? Daaa. sigur, ăştia-s bărbatul ideal… Apropo,
decanul ştie că tu ai pus poza pe masă?
Lilly: Parcă nu trebuia să ştie…
Funny: E bine aşa! mai departe, îmi asum eu toată
responsabilitatea.
Scena 1
(Orarul unei facultăţi de litere. Apar doi bărbaţi concrescuţi,
de 30 de ani. îmbrăcaţi intr-un
costum cu două mîneci, foarte diferiţi la chip. purtînd
cîte o servietă, la un moment dat, unul din ei pune servieta
la picioare şi îi aranjează cravata celuilalt.)
George: Ţi-am spus eu că o să ne iasă vorbe!
Gordon: Pe unde?
George: Cum pe unde? Mi-a spus-o aseară Mark Tu n-ai
auzit nimic?
Gordon: Cînd?
George: Aseară, la cafenea. Eu îmi revedeam notele de curs,
cînd a intrat Mark… Stai, tu ce făceai? A! Te dădeai la
asta, cum îi zice…
Gordon: Vorbeşti de Lilly?… Ce fel de vorbe?
George: O catastrofă! Mark mi-a spus că circulă un zvon in
facultate. Unul foarte grav. Şi că vom fi chemaţi la decanat.
Gordon: M-am săturat, dragă, de paranoia ta. Ce ţi-a spus
tipu‘ că te-ai speriat aşa de tare?
George: A fost găsit un caiet cu o poză în care o studentă ne
îmbrăţişează pe noi doi.
Gordon: Şi atît? (rîde)
George: Asta nu-i tot. Pe verso scria: „Te iubesc!“
Gordon: Cine-o fi? Să-mi amintesc… (Începe a-şi îndoi dege-
tele de la mînă) Lilly? Nu!!!
Lizeta? Jorjeta? Iveta? I.oreta?(rîde)
George: Degeaba rîzi. Şi apoi, de ce crezi că era vorba de tine?
De ce numai pe tine trebuie să te iubească femeile? Poate
că mă îmbrăţişa mai tare pe mine decît pe tine?
Gordon: Tu nici măcar nu tii minte dacă cineva a pus mîna
pe tine şi, în general, ai pierdut simţul realului. Uite la noi!
Ţi-ai amintit?
George: (supărat) Caietul a ajuns la decanat…
Gordon: Mare treabă!

60 HYPERION Teatru
George: Nu zi, cînd tocmai au venit ăştia de la moravuri după
studentele care se prostituau la hotel, s-ar putea să se agaţe
şi de noi. Şi ştii de ce, (il strîmbă) dragă? Adă-ţi aminte de
cîte ori am lipsit de la curs din cauza pasiunilor tale şi de
cîte ori ne-a văzut lumea prin localuri suspecte. Poate ca
e litmpul să fii şi tu mai serios, că de data asta nu e vorba
numai de tine?
Gordon: Te-am înţeles, dar nu intra în panică. Rezolvăm noi
cumva… Apropo, iat-o şi pe fosta noastră vedetă, (De ei
se apropie Mark)
Mark: Servus. George Gordon! Ei, cum aţi dormit aseară?
Gordon: Ca de obicei, într-un pat.
Mark: (deconcertat de calmul colegilor) Păi, cum aşa, nu v-am
spus eu ce s-a întîmplat? Că a fost găsită o poză… Dar
v-am spus, nu?
George: Nu te enerva, colega. I-am explicat totul.
Mark: Ei şi ce aveţi de gînd să faceţi?
Gordon: Te rugăm să păstrezi tăcerea. Deocamdată atît.
Mark: E cam greu, domle. odată ce au fost implicate instanţele.
Gordon: (ironic) Şi cine oare le-a implicat?
George: Lasă-1 în pace, nu tot el ne-a preîntîmpinat?
Gordon: Aşa cum cred că l-a preîntîmpinat şi pe decan îna-
inte de a ne preîntîmpina pe noi…
Mark: Bine, stimaţi colegi, n-am vrut să încep cu asta, dar tre-
buie să vă informez: vă aşteaptă decanul.
Scena 2
(În decanat)
Decanul: Nu vreau să zic că-mi pare bine să vă văd. De data
asta chiar aţi sărit calul!
George Gordon: Bună ziua!
Decanul: (surprins) Luaţi loc! (pe cît se poate de oficial) Dom-
nilor, am ţinut să discutăm în particular o problemă care,
ţinînd cont de specificul facultăţii noastre, ar putea avea
consecinţe neplăcute.
George: Sînt de acord, ţinînd cont de specificul facultă-
ţii noastre.
Gordon: Despre ce vorbiţi?
Decanul: (nu-i mirat) Trec peste felul vostru de a fi. Vineri,
după cursul vostru, în sala 310.
Cineva a găsit un caiet cu o poză… interesantă. Nici nu îndrăz-
nesc să vă spun ce era acolo...
Gordon: Şi ce, acel cineva v-a adus poza chiar în decanat şi
v-a dat-o, aşa, în mînă, personal?
Decanul: Şi de unde crezi că o am?
Gordon: Cum, turnătorii de serviciu sînt în vacanţă?
George: Gordon, nu asta-i important, tu incă n-ai înţeles?
Decanul: (Iui Gordon) Are dreptate. Important este că picaţi
foarte prost cu poza asta. O spun fură ocolişuri: doamne
fereşte să audă cei de la moravuri. Că pot s-o audă şi pe
asta. Şi aşa sînteţi o problemă pentru mai mulţi din facul-
tatea asta. Fie că nu le place cum vă îmbrăcaţi, fie că nu le
place cum le răspundeţi la bineţe, fie că sînteţi prea mulţi
la acelaşi curs, fie că unul are complexe şi altul nu le are
deloc, fie că în general, atrageţi atenţia tuturor, întrebarea
mea este: pînă cînd cu defulările, domnilor?
Teatru
George: Ce să spun?
Gordon: Eu ştiu ce să spun: A cîta oară ni se întâmplă? Ştiţi!
Ştiţi! Ieri o ironie, azi o poză, mîine ne vor vedea goi prin
facultate, dar, pînă la urmă, dincolo de infirmitatea noas-
tră, ce ni s-ar putea incrimina?
Decanul: (evaziv) Ştiam că vă veţi justifica în felul ăsta. Eu
nu am obiceiul de a umbla cu intrigile şi nici măcar de a
le raporta şefilor mei. Eu ştiu mai bine decît ceilalţi care e
problema voastră şi nu trebuie să vă justificaţi deloc, pen-
tru că la mijloc este o intrigă şi, de fapt, de asta ar trebui
să vă temeţi. Nu să alergaţi acum amândoi în toate părţile
şi să răscoliţi toată facultatea în căutare de poze, studente
şi răufăcători. Eu zic să vă daţi la fund, să lăsaţi bîrfa să se
răsufle că de celelalte am eu grijă.
(Între timp, George observă pe birou o poză şi, distrat, o bagă
în buzunar)
Gordon: La fundul unora am să mă dau totuşi.
Decanul: Ştiu la cine te referi. Dar mai ales asta să n-o faci. Că
de fapt totul va porni de aici.
(Gordon îl trage violent pe George afară din decanat)
George: (luminos) La revedere…
Scena 3
Gordon: (nervos) Mai bine nu te luam, că ai tăcut ca mutul.
Ai avut şi tu o şansă să fii bărbat şi ai ratat-o ca pe
multe altele.
George: (calm) Cît tu îti demonstrai virilitatea cu decanul, eu
am găsit poza cu pricina. Nu vrei s-o vezi?
Gordon: (privind-o îndelung)… Mama ei de tîrfă…
George: Monstrule, cum de-ţi permiţi s-o înjuri pe fiinţa asta
angelică, pe Annabel! Ce, multe studente au vrut doar să
pozeze cu noi?
Gordon: Nu vorbeam de Annabel. Acum sînt sigur cine ne-a
făcut-o. Mark nu e în stare de aşa ceva. Asta putea să ne-o
facă doar o femeie. O femeie care vrea să ne plătească nişte
poliţe, o femeie care ştie să se răzbune.
George: (înseninat) Funny!
Gordon: Da, ea. Ea este. După ce am părăsit-o, ea s-a simţit
ridicolă. Nu destul că o rîdea toată lumea că are o relaţie
cu noi, dar, culmea, noi i-am dat papucii!
George: Noi? Tu ai posedat-o şi tu ai renunţat la dînsa. Mai
întrebat vreodată pe mine ce să facem?
Gordon: (fără a-l băga în seamă) Şi după ce i-am dat papucii
ca…frumoasa“, s-a simţit umilită. De ce se culca cu noi?
Din milă, ca să nu ne simţim handicapaţi. Nu aşa spunea?
Ţii minte, nici noi nu eram prea iniţiaţi atunci şi eu cred
că ea a profitat de noi pentru a-şi satisface perversitatea.
Eram nişte naivi, credeam că ne iubeşte aşa cum sîntem,
dar ea doar îşi făcea poftele cu noi. Şi cînd am înţeles lucrul
acesta, ce-am făcut? Am abandonat-o!
George: Acum îmi aduc aminte. Şi mă întreb: cine după
asta mai poate fi învinuit că este infirm, ea, care poartă
o imensă infirmitate înăuntru? Nici nu îndrăzneam să-ţi
spun să renunţi la femeia asta cocoşată de perversitate, tu
care eşti sensibil cu toate tîrfele şi niciodată nu eşti sensi-
bil cu tine însuţi.
HYPERION  61
Gordon: Adică cu tine!.. Bine. Mergem la dînsa. Să vezi ce-i fac!
George: Poate îi dăm ascultare şefului?
Gordon: Mi se pare că tocmai tu eşti cel care nu înţelege ce
se întîmplă. Crezi în continuare că e vorba de o bîrfa care
ne priveşte doar pe noi sau statutul asta de lectoraşi la
care tu ţii atîta! Nu uita că e vorba de o studentă. Anna-
bel e o fată de treabă, ce mai! Ea nu merită sâ fie impli-
cată într-o porcărie ca asta. Dacă era la mijloc Lizeta. Jor-
jeta…, ne căutam şi mai departe de ele. Şi nici pe Funny
n-ar fi deranjat-o amoralitatea noastră. Nu ne-am expus
oare de prea multe ori şi ea n-a făcut nimic. Şi ştii de ce?
Ele nu puteau fi un cap de acuzare. Într-adevăr, de ce să ne
acuze? Că doi siamezi amărîţi, fără o şansă socială, obţi-
neau toi felul de victorii uşoare cu nişte femei pe care băr-
baţii serioşi nici nu le bagă în seamă. Normal că ea ne-a
iertat totul pînă acum. Ce avea să spună Funny? Că nişte
invalizi au şi eu dreptul la sex? Ea, care ne-a acordat pen-
tru prima dată dreptul acesta? Pînă şi libidinosul de Mark
ne admira pentru curajul nostru.
George: De acord, să mergem! Dar ar trebui să ştim ce să-i
spunem. Noi trebuie s-o provocăm. Gordon: I.as‘ că ştiu
eu cum s-o provoc.
Scena 4
(Din nou la orar. Siamezii caută împiedicîndu-se unul de
altul sala în care Funny îşi ţine prelegerea)
George: Am găsit-o. Are Retorica şi vorbirea expresivă în 310.
Gordon: Follow me, Abel!
George: Şi totuşi, cum o abordăm?
Gordon: Tranşant.
George: De data aceasta, lasă-mă pe mine să improvizez. Ca
să nu fie scandal, eu zic aşa: s-o invităm la cafenea, să n-o
forţăm şi poate reuşim ceva.
(Gordon bate la uşă)
Gordon: Mă scuzaţi, doamnă profesoară, (ironic) se poate pe
dumneavoastră?
Funny: (deschide imediat uşa şi iese) Vă ascult.
Gordon: Aş vrea…
George: Am vrea…
Gordon: Nu-l asculta. Aş vrea să ştiu tot.
George: Ştiţi, ne gîndeam că poate Dvs. ştiţi…
Gordon: Ştie ea tot, noi nu ştim nimic. Spune!…
Funny: (zîmbind) Aveţi nevoie de Annabel?
(George Gordon descumpănit)
Gordon: Nu, de prima noastră iubire! Apropo. George,
cum o chema?
George: Nu ştiu, mi se pare că o chema Funny, fru-
moasa ridicolă!
Funny: Ridicolă pentru că m-am culcat cu voi?
George: Pe cine ai în vedere?
Funny: George, vrei să spui că m-am culcat cumva cu tine?
George: Nu ţin minte, dar de fapt asta-i problema. Chiar îmi
pare bine că intrăm în subiect.
De exemplu, eu consider că n-ar trebui să ne răfuim în public,
implicînd o studentă. E mai prejos de demnitatea noastră
de cadre didactice!
62  HYPERION
Funny: Recunosc, v-am aşteptat. Şi chiar mă bucur că aţi venit.
De data asta, cred că aţi exagerat. Apropo de demnitatea
voastră de cadre didactice! Cum aşa, domnii mei, cu o
studentă?.. Să pozaţi!… îmi închipui cum v-aţi îmbrăţişat
în afara pozei. Vă imaginaţi ce aţi făcut, pedofililor? Voi
nu sînteţi în stare să aveţi o relaţie normală cu o femeie
matură şi, pentru un colocviu, vă daţi la astea tinerele?
Acum, sinceră să fiu, chiar nu-mi pare rău că am renun-
ţat la voi. Voi sînteţi bolnavi şi eu n-am să admit să o dez-
onoraţi pe Annabel! Voi face toi ce-mi stă în puteri ca să
încetaţi o dată şi o dată cu excesele voastre. Şi cred că de
data asta îmi va reuşi, am probe concludente!
George: Înţeleg că sufletul femeii e un cîmp de bătălie, dar…
Gordon: Care cîmp de bătălie? Adică tot Annabel era în cauză
cînd tu, Funny, ai tras sforile ca să râmînem pe un salariu
pe motiv că nu eram doi, ci numai unul, pentru ca mai
apoi să ni se refuze dreptul la un singur loc de doctorat
pe motiv că nu eram unul, ci tocmai doi? Trebuie să recu-
nosc că ai fost genială!
Funny: Mă miră că vă mai interesează cariera didactică.
Apropo de sfori, dragii mei! Le trag cînd, cum şi cu cine
vreau eu. Mă pot culca cu cine vreau eu: cu un pompier ca
să-mi stingă focul, cu un instalator, să nu-mi ruginească
chiuveta, cu un… fie şi cu un şef ca să am de-o pereche
de chiloţi. Şi nu numai pentru asta. Ce aţi crezut voi? Că
am să usuc de dorul vostru şi, mai mult, că am să vă iert?
Ce aţi aşteptat atunci de la mine şi ce aşteptaţi acum? Eu,
care sînt dorită de toţi bărbaţii de treabă din oraş, să mă
împiedic de un ciot? De tine?
George: De cine anume, concretizează!
Funny: Iată aşa sunteţi voi, neserioşi! Şi Annabel e încă o
probă a neseriozităţii voastre! Voi puteţi lucra şi la circ,
dar ea ce să facă dacă o dau afară din cauza voastră? Să vă
măture arena, să vă curăţe cuşca? Am s-o salvez cu orice
preţ, măcar pe ea! Destul că eu am fost jertfa perversită-
ţii voastre!
Gordon: Nu ştiu dacă tu ai fost cea mare victorie a noastră!
Şi în general nu ştiu dacă vreun bărbat, culcîndu-se cu
tine, a repurtat vreo victorie! De cînd suntem la facultate,
tu ne consideri nişte căţei pluşaţi! Ăsta-i adevărul ade-
vărat! Nu ceea ce spui! Că dacă ar fi aşa cum spui, n-ai
fi umblat pe la decanate cu insinuări şi cu fotografii, ai fi
venit direct la noi…
George: (se bagă în vorbă) Da, totul ar fi fost invers…
Gordon:…şi nu noi la tine. Şi după toate astea, tu – femeie
matură? Mai degrabă un proxenet cu stagiu!
George: Ah, da! Acum îmi dau seama cine are nevoie de poli-
ţia de moravuri!
Gordon: Asta e!
Funny: (se întoarce şi cu un gest violent deschide uşa
sălii) Annabel!
(O fată foarte frumoasă o zbugheşte din sală,
îmbrăcînd-o pe Funny)
George: Am mai înţeles un lucru, Gordon, din toată discuţia
noastră! Nu suntem siamezi, Funny este siameză!
Teatru
 Scena 5
(George, Gordon lîngă aceeaşi sală. Se aude sunetul.
Din sală iese Funny, imperturbabilă, făcîndu-se că nu-i
observă. Iese şi Lilly. Cei doi o trag de mînecă)
George: Stai puţin, Lilly!
Lilly: Annabel a plecat. A fugit…
George: Ştiu, eram după uşă.
l.illy: Mi-am dat seama! Ce vreţi de la mine?
George: Domnişoară, e o problemă foarte delicată.
Lilly: Gordon, spune-mi pe şleau, ce trebuie să fac?
George: Domnişoară, eşti cam obraznică…
Gordon: Nu-i ohraznică deloc, de ce crezi că a face dragoste
cu noi este o insolenţă?
George: Păi, nu știam…
Lilly: Dar de unde să ştiţi Dvs., dacă staţi permanent cu nasul Funny: Mark, tu niciodată n-ai înţeles un suflet de femeie. Tu
în cărţi şi cu spatele la mine?
Gordon: Lilly, trebuie s-o găseşti de urgenţă pe Annabel, avem
ceva de discutat.
Lilly: Eu sper că va fi vorba doar de poza aceea! Nu şi de alt-
ceva! Altfel n-o caut! Că eu nu-s siameză ca să-mi împart
sentimentele!
Gordon: Las’ că va vorbi George cu dînsa.
Lilly:(ironic) Da,chiar va avea efect!
George: Lilly, mie poţi să-mi spui! Ce s-a întîmplat de fapt?
Lilly: Ce s-a întîmplat, ce s-a întîmplat! Vă iubeşte!
George:(cu speranţă) Pe amîndoi?
Lilly: Da, din păcate! Şi i-am zis doar să nu poarte poza cu dînsa.
George: Şi totuşi, cum a dispărut caietul cu poza?
Lilly: Nimic neobişnuit. Păi, vineri, Funny ne-a dat o lucrare
şi a strîns caietele. Ştiţi cum e, se temea să nu copiem.
George: Dar cine a dus caietul la decanat…
Lilly: Eu de unde să ştiu? N-am nici o treabă!
Gordon: Ce a fost a fost! Să limpezim lucrurile. Ştii unde poate fi? Mark: Orice ai spune, continui să cred că la mijloc e altceva.
Lilly: Eu încă n-am spus că mă duc.
Gordon: Poţi să n-o faci pentru mine, dar ai tot dreptul s-o
faci pentru dînsa. Îi eşti prietenă, ori nu?
Lilly: Unde vă găsesc?
George: Ca de obicei, lîngă orar!
Scena 6
(O catedră)
Funny: Ai scris ce ţi-am spus?
Mark: Da.
Funny: Unde ţi-am spus?
Mark: Da, pe panoul de afişe.
Funny: Te-a văzut cineva?
Mark: Cred că nu, toţi erau la ore. Dar ei ce-au făcut? Au
venit la tine?
Funny: Cum altfel? Era clar ca bună ziua că vor veni!
Mark: Şi, şi?
Funny: M-au scos de la oră şi au încercat să mă intimideze!
Dar tu mă ştii, calmă, lucidă, corectă, le-am tăiat-o din
start! Le-am zis: Domnilor, sînteţi pierduţi! Nu mai aveţi
nici o scăpare de data asta! S-a zis cu voi. Am toate pro- Lilly: Fii serioasă! Eu, cea mai bună prietenă a ta? (scînceşte)
bele! Şi dacă nu veţi ceda, va şti toată lumea!
Teatru
Mark: Cum să cedeze? Eu am văzut reacţia decanului. Părea
mai puţin stresat decît tine!
Funny: Dacă nu rezolv cu decanul, mă duc şi la ministru!
Mark: In pat? Sau direct, în birou?
Funny: Taci, clovnule! Ştiam că nu mă pot bizui pe tine.
Mark: Cum nu te poţi bizui? Dar cine-ţi scrie anunţurile pe
panou? Marele anonim?
Funny: Bine, bine. De acord. Stai să vedem reacţia decanu-
lui după ce vor citi studenţii ce-ai scris tu acolo! Cred că
după asta nu va mai putea să-i acopere aşa cum a făcut-o
pînă acum! Mark: De fapt, sincer vorbind, ce te-ai legat tu
de capul lui, de capul lor, adică? Eşti frumoasă, inteligentă,
eşti profesor, şefii ţin la tine, eu ţin la tine. Toată lumea a
uitat ce a fost. De ce nu te linişteşti?
preţuieşti doar imaginea pe care o am, şi-apoi, eşti vani-
tos, Mark. Ce, eu nu ştiu că te lauzi la toată lumea că m-ai
posedat? Dar un suflet de femeie, Mark, nu este oglinda
vanităţii unui bărbat. Un suflet de femeie nu este un grad
didactic! Pe cînd tu, Mark, eşti un grad didactic.
Mark: Nu prea înţeleg ce vrei să spui, dar am să rămîn alături
de tine, pentru că ţin la tine.
Funny: Bine că n-ai înţeles. Mai important este să înţelegi ce
urmează să facem. Şi, mai ales, să înţelegi că ei trebuie să
dispară din mediul nostru. De cît ori se vorbeşte de facul-
tatea noastră, despre cine se vorbeşte? Nu tot despre ei?
Deşi, ca să fiu şi eu sinceră, valorăm şi noi ceva. Noi sîn-
tem profesori, Mark. Aveţi cărţi, studii, monografii, arti-
cole, simpozioane, Mark, dar ei? O inteligenţă la doi, fără
cărţi, fără monografii, fără studii, fără articole, fără simpo-
zioane! Dar tot despre ei, perverşii, se vorbeşte, de parcă
toată facultatea noastră e o facultate de siamezi!
Poate sufletul tău de femeie pe care zici că nu-1 înţeleg?
Funny: Nu motivele mele personale contează, te asigur! Pur
şi simplu nu pot renunţa la nişte principii. De viaţă!
Mark: Da, acum am înţeles!
Funny: Uite, pentru asta te iubesc. Da, pentru asta, da!
Mark: Şi ce facem acum?
Funny: Aşteptăm.
Scena 7
(O sală pustie. Annabel priveşte absent pe geam. Intră Lilly)
Lilly: Încetează, nu plînge!
Annabel: Nu plîng! Tu ai fi plîns? Sau s-a mai întîmplat ceva
că trebuie să plîng?
Lilly: Nu, nu!… De fapt am venit să-ţi spun că m-am întîlnit
cu dl George Gordon care m-a… m-au rugat să-ţi trans-
mit că, cum să-ţi spun, te aşteaptă lîngă orar.
Annabel: (privind în continuare pe geam) Deci este adevărat.
N-am pierdut-o pur şi simplu. Poza a ajuns la cei care
nu trebuiau s-o vadă. Interesant, cum a ajuns? Eu nu am
scăpat-o din mînă. Mai mult, numai tu ştiai că o am.
Cum de te-ai putut gîndi la una ca asta?
HYPERION  63
Annabel: (îşi întoarce privirea la Lilly) Pe mine nu mă inte-
resează la ce te-ai putut gîndi şi la ce nu te-ai putut gîndi.
Eu sînt sigură de un lucru: doar tu ştiai unde o păstram.
Lilly: (revenindu-şi brusc) Şi chiar dacă?… Da, am luat-o. Da,
am transmis-o! Cui trebuie am transmis-o! Am vrut să-ţi
fac un bine şi, cu timpul, ai să înţelegi că am avut drep-
tate. Cît ai să umbli după himere? Eu nu te înţeleg, atîţia
băieţi de treabă, înalţi, frumoşi, deştepţi, cu bani, Marian,
Florian… Ce vrei tu, dragă, pînă la urmă? Pe de o parte,
eu încă mai pot înţelege că tu visezi la un bărbat ideal, de
altfel. Nici eu n-aş avea nimic împotriva unui prinţ pe cal
alb, dar ăsta!… Doamne, George Gordon: prinţ? Le-ar
trebui un cal siamez să-l călărească!
Annabel: Şi atunci de ce-ai flirtat cu ei?
Lilly: A, eşti geloasă! Ha-ha! Geloasă! Să ştii că am flirtat cu ei,
mai bine zis cu Gordon, ca să- ţi fac un serviciu. Anume
atunci m-am hotărît să fac ceea ce am făcut! Tu nu-ţi dai
seama cu ce seamănă idealul tău: cu un monstru. Ca şi
cum te-ai culca cu un balaur cu două capete!
Annabel: Tu trebuie să te bucuri că s-au culcat cu tine. Ţi-au
făcut o onoare. Ei au fost singurul tău bărbat frumos.
Lilly: Ce ştii tu despre viaţa femeilor? Tu încă nu eşti o femeie
adevărată, tu eşti o visătoare din cartea de poveşti. Bărbaţii
nu te caută cu papucelul de cristal în mînă. Chiar şi amă-
rîtul de George Gordon al tău, tot asta vrea. Nu ascund: şi
eu am avut himere în pantaloni, dar m-au lecuit Marian,
Florian. (După un moment de reculegere) Pînă la urmă, nu
înţeleg, de ce tocmai George Gordon?
Annabel: Nu mă interesează masculii.
Scena 8
(George Gordon, pe scări, examinează poza)
George: Ah! scrisul ei. E ca un dans.
Gordon: Dansul pe care îl observi tu acolo e despre altceva.
George: (patetic) Nu te înţeleg, uite cît de aerian şi de caligra-
fic este acest salt al fiinţei ei de pe o literă pe alta, ca într-o
sonată muzicală în care nu ştii cine apasă pe clape, razele
lunii sau mîna firavă, de pianistă, a unei femei care iubeşte!
Gordon: Eu vorbeam de un alt fel de dans, de un dans fatal.
Fatal pentru cei care-1 dansează pentru prima dată. Tre-
buie să recunoşti, George, că dansul ăsta ne-a îmbrăţişat
încă din fotografie!
George: N-o fă pe donjuanul disperat! E o haină care nu
te prinde.
Gordon: Chiar dacă nu mă prinde, n-o putem dezbrăca.
George: Sînt feluri şi feluri de-a iubi, Gordon, iar pentru noi
este vital, nu fatal, să descifrăm felul ei de a ne comunica
lucrul acesta.
Gordon: Stai puţin, dar ce ne-a comunicat ea? Noi încă nu
ştim ce simte ea pentru noi. De ce a scris ceea ce a scris?
Tu nu ştii cum sînt femeile şi atunci de unde să ştii ce
intenţie a urmărit Lilly cînd ne-a povestit despre Annabel.
George: Nu, Gordon, nu se poate să crezi aşa. Nici tu nu crezi
în ceea ce spui. Ne cunoaştem din burta mamei şi nu am
iubit împreună decît o singură femeie, pe cea care ne-a
dat viaţă. De fapt, te-ai ferit întotdeauna de femeile care
64  HYPERION
ar fi putut să te iubească cu adevărat, de teamă să nu mă
iubească şi pe mine. Annabel ne iubeşte. Dovadă că ne
vorbim, ne vorbim, în sfîrşit, şi tu nu te temi de mine şi
nici eu nu mă tem de spaimele tale. Simţim la fel, Gordon,
nu mai sîntem doar nişte fraţi. Sîntem siamezi, Gordon,
şi toată simţirea noastră, toată dragostea şi spaima noas-
tră se oglindeşte acum în această fotografie.
Gordon: Simt şi eu că ai dreptate. Acum îmi pare rău, ca şi
în copilărie, că nu te pot lua de mînă. Mă iau de mînă pe
mine însumi, dar eu vreau să te iau pe tine, tu eşti fiinţa
mea adevărată. Numai aşa nu mi-ar putea fi frică…
(Ajungînd la orar, o văd pe Annabel, citind îngrozită o inscrip-
ţie de pe panoul de afişe: „George Gordon+Annabel=Love“)
George: (timid) Ce face?
Gordon: (ironic) Ce mai face? Citeşte.
George: Ne-au făcut-o totuşi!
Gordon: Cred că ar trebui să-i spunem şi lui Annabel ce
se întîmplă.
George: (bîlbîindu-se) E o situaţie delicată. Ne pare atît de rău
că s-a întîmplat un lucru atît de rău, în care ai fost impli-
cată şi tu, fără voia ta, desigur, dar cine putea şti, noi, de
exemplu, nu ştiam, am fost implicaţi şi noi pînă la urmă,
foarte urît, ştii, foarte urît, dar tu nu trebuie să suferi, noi
vom face tot posibilul, chiar cu preţul carierei noastre.
(Annabel, privind nedumerită)
Gordon: (rece) Domnişoară, nu te-a învăţat nimeni că trebuie
să faci declaraţii orale? N-ai acasă un album pentru iluzii?
Măcar s-o fi lăsat sub pernă, poza aia nenorocită! Îţi dai
seama ce ai făcut şi ce te aşteaptă după asta?
Annabel: Nu înţeleg…
Gordon: Cum? Nu înţelegi?…
George: Stai puţin. Să vorbească şi ea.
Annabel: Este adevărat, aveam o poză cu Dvs, dar nu am
pierdut-o, i-am dat-o lui Lilly, doar îmi este prietenă. Ea
nu mi-a întors poza şi azi mi-a spus că a… pierdut-o. Înt-
împlător. Şi-a cerut scuze, chiar azi şi-a cerut scuze şi mi-a
spus că vreţi să-mi vorbiţi despre poza aceasta.
George: (isteric) Lilly? Iată şi roadele succesului tău la femei,
Gordon! Cine s-ar fi gîndit! Nu se întîmpla nimic dacă nu
umblai tu cu capul în nori şi n-o făceai pe iniţiatul cu mine.
Nu mai ştiu ce să spun. Prietena ta e prietena ei (arată la
Annabel), prietena ei e prietena noastră sau nu-i a noas-
tră, Funny e prietena prietenei ei care-i prietena ta. M-aţi
înnebunit. Eu chiar am crezut… chiar am crezut în fata
asta, e o comedie de prost gust, o bătaie de joc, Gordon,
de noi înşine, ei toţi îşi bat joc de noi. Toţi. Şi tu, Annabel…
Gordon: Ce te bîlbîi atîta, nu-ţi spuneam eu că toate feme-
ile sînt aşa? Nici ele nu ştiu ce vor, noi de unde să ştim?
Ce prostie, să ai o poză pe care să mai şi scrii ceva şi, mai
mult, să i-o dai prietenei tale! Dacă tot te bagi în intimi-
tatea cuiva, ar trebui măcar să ştii cum să-ţi protejezi pro-
pria intimitate.
Annabel: Vă implor, tăceţi! Voi nu înţelegeţi nimic! Credeţi
că m-am jucat cu voi? Vă întrebaţi a cui prietenă sînt eu?
Ăsta-i cel mai important lucru acum? Eu nu am vrut ca
poza aceea să ajungă la voi, dar mi-am dorit din tot sufletul
Teatru
 ca cineva, un om apropiat mie, să o vadă. Nu sînt eu de
vină că prietena mea este o ticăloasă. Sînt şocată nu mai
puţin ca voi! Ei bine, şi dacă tot a ajuns, măcar nu v-aţi
întrebat ce-i cu ea! De ce am scris ce am scris?
George Gordon: (vorbind alternativ) Nu-i vorba de asta, îţi
dai seama, statutul nostru, profesori universitari, o poză,
cine ştie, compromiţătoare sau nu, o studentă, decanatul,
Domnul Mark, Dna Funny, acum şi Lilly… Dacă nu vro-
iam să aflu adevărul, nu te chemam… Bine că ai venit…
Ne pare rău…
Annabel: Voi n-aţi înţeles esenţialul. Cineva trebuia să obo-
sească de lumea asta plină de corectitudine. Eu am obo-
sit… Eu vreau să trăiesc într-o lume nu perfectă – nor-
mală. Ceea ce cred ei că este normalitate, nu este deloc
normal. Într-o lume ca asta, eu par o fiinţă neverosimilă,
fantastică. Şi sînt fantastică, aşa cum sînteţi şi voi, amîndoi!
Scena 9
(la decanat)
Funny: Stimate decan, am să trec direct la subiect!
Decanul: Am citit şi eu „anunţul“, am citit… Ce mai
aveţi de spus?
Funny: Ce scandal! Doamne, ce scandal! Sînt dezamăgită de
reacţia dumneavoastră. Eu aş fi luat demult o atitudine cît Funny: Eu bănuiesc care va fi decizia! De data asta nu mă
se poate de tranşantă. Imaginaţi-vă cum unu-doi profesori
îmbrăţişează cu voluptate şi cu nonşalanţă, o biată şi ino-
centă studentă din anul III, toată lumea ştie deja despre
asta, au început să apară şi gazete de perete, toată lumea
şuşoteşte, nu se fac ore, iar decanatul a luat apă în gură!
Decanul: Mai explicit, vă rog!
Funny: Aveţi toate probele pe masă! Cît de explicită mai pot fi?
Decanul: Eu am multe poze pe masă. Poza copiilor mei, de vină la facultate aşa cum am convenit! Azi îi împăiem pe toţi,
exemplu, vinieta în care eşti şi dumneata studentă. pof-
tim: eşti tînără, inocentă, promiţătoare. Din cîte îmi amin-
tesc, fostul decan te simpatiza foarte mult. Uite, avem şi
o poză unde stai alături de fostul decan şi îmi pare că te
ţine galant de umeri.
Funny: Fostul decan nu a fost siamez! Aici însă e vorba de Decanul: Să revenim la oile noastre! Nu v-am chemat pentru
nişte probe!
Decanul: Despre ce fel de probe vorbiţi, nu prea înţeleg!
Funny: Nu am ce ascunde. O studentă de la cursul meu a găsit
o fotografie şi a crezut că e mai bine să mi-o arate. Văzînd
fotografia, am sfatuit-o să o ducă decanului pentru că nişte
probleme delicate ca acestea le pot rezolva numai instanţele.
Decanul: Dar cine oare-i studenta asta care are atîta grijă de
moralitate? Ş-apoi, de ce v-a arătat- o? De ce, cînd e vorba
de moralitate, studenţii vin la dumneavoastră şi nu la mine?
Funny: Foarte simplu! Nu luaţi niciodată atitudine. Iar lucru-
rile merg din ce în ce mai prost. Iată că şi poliţia de mora-
vuri trebuie să vină să vă rezolve problemele din facul-
tate. Vreţi ca şi cazul ăsta să ajungă acolo? Mai mult decît
atît: ceea ce anchetează ei acum e floare la ureche. Doar
zvonuri că studentele noastre s-ar prostitua pe la cămin,
saună, hotel! N-au nici o probă concludentă, pe cînd aici!… Gordon: Iniţial, mă gîndeam, ne gîndeam, poate, amîndoi, la
Decanul: Recunosc, am văzut şi eu poza respectivă. Dar,
doamnă, nu văd un corp delict în această fotografie. O
Teatru
poză oarecare, făcută cine ştie în ce împrejurare, poate
la o lansare de carte, poate după o conferinţă, profeso-
rii sînt îmbrăcaţi, studenta priveşte pudic la obiectiv…
Care-i problema?
Funny: Care-i problema? Chiar nu o vedeţi? Uite cum tran-
spiră ei împreună, uite cum s-a înşurubat în ei ca o lipi-
toare, dar uite şi ei cum o ţin cu cele două mîini de omo-
plaţi! Stă ca mielul la două oi! Uite cîtă intimitate dezgolită,
cîtă impudoare demonstrativă… La noi în facultate!
Decanul: Atîta naturalism, doamnă! Mi se creează impresia
că aţi ţinut aparatul în mînă!
Funny: Dar luaţi poza şi examinaţi-o fără prejudecăţi! La rece!
(Decanul, resemnat, răscoleşte hîrtiile de pe birou)
Decanul: (nedumerit) Ceva s-a întîmplat! Cine-o fi luat-o?
Asta-mi mai lipsea!
Funny: (triumfătoare) Nu-i destul că poza asta ne-a făcut de
ruşine facultatea! Culmea, a mai şi dispărut!
Decanul: Şi totuşi, cine-o fi luat-o? Dimineaţa era!
Funny: Eu ştiu cine! Cei vizaţi, desigur! Nu degeaba umblă ei
relaxaţi prin facultate. Dar nu scapă ei atît de uşor de data
asta. Au întrecut măsura. Prea multă lume e la curent…
Decanul: Eu zic totuşi să nu vă grăbiţi, pînă la urmă eu voi
lua o decizie şi nu lumea care, ca de obicei, e la curent…
puteţi convinge! Ştiu eu imparţialitatea dumneavoastră!
Imparţialitatea dumneavoastră a transformat facultatea
într-un bordel! Eu voi face ordine în el! Voi ajunge şi la
domnul ministru, dacă trebuie, în birou!
(Funny iese în coridor, lovindu-l pe Mark cu uşa. Îl înşfacă de guler)
Funny: Ai auzit tot? Acum te duci direct la domnul ofiţer, am
vorbit deja cu dînsul, şi-i spui să
de aceea nu pierde timpul! Să nu uiţi şi de Lilly. Să vină
toată lumea!
Scena 10
(Biroul decanului. Intră George Gordon şi Annabel)
a discuta nici despre poză, nici despre conţinutul acesteia
şi nici despre faptul că cineva, mizînd exagerat pe bunăvo-
inţa mea, a sustras-o azi dimineaţă de pe birou. Bineînţe-
les, eu sînt de vină: că sînt tolerant cu voi, că am acceptat
în facultate liberalismul, că v-am acoperit chiar şi atunci
cînd nu aţi meritat-o. Şi iată rezultatul: ne-am transformat
într-o grădină a plăcerilor lumeşti. Ne fotografiem cum
vrem noi, cu cine vrem noi, ne declarăm iubirea în public
şi mai facem şi caz din asta. Domnişoară! N-aţi putut păs-
tra o elementară discreţie? Este firesc să vă placă cineva, să
aveţi nişte fantezii, idealuri… Le avem cu toţii, dar e bine
să le ţinem departe de murdăriile lumii. Domnilor pro-
fesori, cum de aţi reuşit performanţa de a vă face de rîs
într-un asemenea hal? Voi chiar n-aţi ştiut de poza asta?
Iar tu, domnişoară, chiar trebuia să o arăţi colegelor tale?
o provocare. S-a întîmplat ce s-a întîmplat, am văzut şi noi
poza, am vorbit cu toţi cei implicaţi, inclusiv cu Annabel
HYPERION  65
 şi, sincer să fiu, să fim, nu prea văd de ce ne-am făcut de
rîs? Că unii colegi vor să profite de tot felul de bîrfe pen-
tru a-şi potoli setea de răzbunare, e treaba lor şi chiar nu
mă şi ne priveşte. A cîta oară ni se întîmplă? Ş-apoi, lasă
să ni se întîmple. Pentru mine altceva contează în istoria
asta: azi este prima zi cînd eu m-am simţit în apele mele.
Datorită acestei fiinţe (arată la Annabel).
George: Da, da! Ea nu este de vină. De vină sîntem noi, noi
care am crezut că vom fi siamezi toată viaţa, că nimeni
nu va fi în stare să vadă în noi o fiinţă umană. Şi chiar nu
contează că cea care a văzut în noi un bărbat a fost o stu-
dentă. Aşa a fost să fie, şi ar fi o adevărată crimă dacă ea ar
avea de suferit din cauza asta. Nu pentru că noi vrem un
tratament special pentru toţi cei care ne neglijează infir-
mitatea, ci pentru că ea chiar îl merită.
Decanul: Lăsaţi-o să vorbească şi pe Annabel. Chiar sînt curios
să-i aud părerea. Pînă la urmă, totul a pornit de la dum-
neata şi totul ar trebui să se încheie cu dumneata. Foarte
multe depind de ceea ce veţi spune şi cum veţi proceda
mai departe.
Annabel: Ce să vă spun? Ce simt, mai curînd… Simt ca şi
cum cineva m-ar fi dezbrăcat de piele. Ce-am făcut, de
fapt? M-am îndrăgostit de cineva? Acum chiar nu ştiu
dacă m-am îndrăgostit. Sau dacă asta poate fi numită dra-
goste. Intr-o zi mi-am dat seama că sînt altfel decît cole-
gele mele. Atît. Mai mult n-am simţit nimic. Doar o dife-
renţă. De care, la început, mi-a fost teamă. Mai apoi, nu.
Pur şi simplu, am avut nevoie de această poză. Culmea
e că domnii profesori nici măcar nu-şi amintesc unde
ne-am fotografiat. Ne-am întîlnit într-o dimineaţă la punc-
tul de recepţie a sticlelor de lîngă căminul în care locuim.
Eram cu un prieten care urma să fotografieze o expozi-
ţie. Compoziţia i s-a părut foarte nostimă: eu şi profesorii
mei stînd într-un asemenea loc. El ne-a rugat să punem
pungile jos şi să-i pozăm. Mai apoi, mi-a dat poza cu pri-
cina. George: Doar atît?
Annabel: Dacă era numai atît, nici nu aveam să vă povestesc.
Am păstrat mult timp poza fără să mă uit la dînsa. Intîm-
plător, am dat de ea şi, straniu, nu mi s-a mai părut deloc
nostimă. Pe atunci încă mă temeam de sentimentele mele.
Dar poza a devenit o obsesie. Am început s-o port cu mine.
Poate mi-ar fi fost mai uşor dacă îi vedeam mai des pe la
facultate. Dar cum n-aveam încă ore cu ei, acest lucru
era aproape imposibil. Nici azi nu ştiu ce s-a întîmplat cu
mine. Obsesia a devenit un vis. Poza m-a făcut să-i pri-
vesc altfel decît i-am privit pînă atunci. Cînd şi-au înce-
put cursul la noi, n-am mai simţit nici că sînt obsedată,
nici că visez, nici că am vreo speranţă, mai curînd eram
posedată deja de… nu ştiu cum să vă spun… prezenţa
lor, probabil. Am trăit o revelaţie. Am văzut nu ceea ce
vedeau ceilalţi: nu o caricatură a virilităţii, nu două fiinţe
demne de milă, ci un bărbat în toată puterea cuvîntului.
De atunci, pentru mine nu a mai contat nici revelaţia pe
care am trăit-o. Acum nu mai ştiu dacă de felul cum voi
proceda mai poate depinde ceva. Oricum, în momentul
de faţă nimeni nu este în stare să mă înţeleagă.
66  HYPERION
George: (sentimental) Annabel!
Gordon: (adresîndu-se decanului) Dacă dumneavoastră nu
mai aveţi nevoie de noi, are Annabel. Cel puţin aşa cred.
Decanul: Totul mi-e clar. Acum nu-mi mai rămîne decît să…
Scena 11
(In cabinetul decanului intră buluc Funny, doi poliţişti şi
Mark, împingînd-o în faţă pe Lilly.)
Poliţiştii: Stimate decan, după cum ştiţi, efectuăm o anchetă
în legătură cu comportamentul delicvent al unor studente
de la facultatea dumneavoastră. În urma ultimelor infor-
maţii operative, avem nevoie de depoziţiile acestor stu-
dente (arată la Annabel şi la Lilly).
Decanul: Staţi puţin., ce are domnişoara Annabel cu cazurile
anchetate anterior?
Poliţiştii: Vom afla pe parcurs şi vă vom pune la curent,
(adresîndu-se celor două studente) Urmaţi-ne!
(Poliţiştii ies împreună cu Annabel şi cu Lilly.)
Decanul: Şi ce credeţi că aţi obţinut prin aceasta, doamnă?
Funny: Puţin pentru moment, dar mult în perspectivă. Sînt
hotărîtă să extirpez metastaza care macină trupul facul-
tăţii. Acest caz este doar instructiv şi chiar mi-e milă de
această fată care a căzut jertfa libertinajului ce domneşte în
comunitatea noastră pretins academică! Eu şi unii colegi
conştiincioşi de-ai mei (Mark apleacă capul) vom merge
pînă la capăt. Şi, pentru început, este bine ca aceşti doi
domni (arată la siamezi) să înţeleagă că locul lor nu este
într-o facultate de litere, dar, în cel mai bun caz, la circ. Şi
eu vă asigur, stimate decan, că, fără ei, aerul din facultate
va deveni mai respirabil. Căci anume o dată cu venirea lor
la facultate, viaţa şi activitatea noastră didactică s-a trans-
format într-un spectacol cu Arlechini şi Buratine.
George Gordon: Noi putem pleca chiar în clipa aceasta. Nu
ne mai leagă de facultate decît statutul nostru de siamezi.
Din moment ce nu ne mai simţim siamezi, nu ştim ce
ne-ar obliga să mai stăm pe aici. Mai bine clovni la circ
decît Arlechinii distinşilor noştri colegi. În cazul în care
rămînem, va trebui să vă împăcaţi cu ideea normalităţii
noastre. Dar nu ştim dacă vrem să vă expunem unui ase-
menea risc. Îmi pare rău de voi. De acum înainte, va tre-
bui să născociţi nişte siamezi.
(George Gordon se îndreaptă spre uşă)
Decanul: O clipă! Nu uitaţi însă că un copil are de suportat
urmările neînţelegerilor voastre!
(Se aude sunetul la ore)
Mark: Mă iertaţi, domnule decan, dar a sunat. Ne aşteaptă
studenţii…
(Toată lumea iese din decanat)
Cortina
Teatru
Leo BUTNARU
j
Vectori transpruteni (VIII)
L
PAGINI DE JURNAL
2.IX.1992
Lică Rugină de la Galaţi are marea inspiraţie şi generozitate
să-mi dăruiască uimitorul volum „Panorama poeziei univer-
sale contemporane“, editat de regretatul A. E. Baconsky încă
în 1972. Zău că râvneam această antologie! O împrumuta-
sem, demult, de la Gh. Vodă. În Chişinău sunt puţini, foarte
puţini posesori ai acestei lucrări fundamentale.
Sunt frecvent felicitat pentru dialogul de la radio cu oca-
zia Zilei Independenţei. Andrei Băleanu, Tudoriţa Bragă îmi
vorbesc despre curaj, inspiraţie şi claritatea discursului. Luci-
ditatea şi adevărul, şi crezul nestrămutat în re-întregirea nea-
mului ca necesitate ce ne-ar salva de umilinţele la care sun-
tem supuşi de rechinii-vecini. Avu ecou zicerea mea că – să
vadă poporul – în fotoliile conducerii au rămas şi revin în
continuare aceiaşi – nomenclaturiştii bolşevici de ieri. Iar –
am accentuat – cine a făcut burtă în comunism nu mai face
minte în democraţie.
Bustul lui Lucian Blaga dezvelit pe Aleea Clasicilor a gene-
rat opinii contradictorii până la gândul că, poate, peste un
timp să fie înlocuit cu un altul, ce ar reprezenta o imagine
mai revelatorie a profetului de la Lancrăm.
Printre oaspeţi – Cornel Ungureanu, Mircea Opriţă, Ste-
rian Vicol, Negoiţă Irimie, Petre Bucşă, Constantin Vremu-
leţ, Teodor Cătineanu, Aurel Câmpeanu, Virgil Bulat, Mari-
ana Bojan, familia plasticienilor Botiş (am vernisat expoziţia
lor), Horaţiu Mazilu, plus mulţi alţii – cam 45 de persoane.
Aproape majoritatea, prezenţi în atelierul maestrului Gle-
bus Sainciuc, la un spectacol de măşti. Discuţii, voie bună şi
fireasca oboseală impusă de ritmul presant al celor trei zile
de festivităţi.
La monumentul lui Ştefan cel Mare, popii sunt huiduiţi
de mulţime pentru predispoziţia lor pro-moscovită, în jurul
căreia se tot discută în presă. Huiduiţi şi dregătorii suspuşi. O
Jurnal
voce: „Domnule Snegur, unde duci turma asta de miniştri?!“
Alta: „Domnule Ghimpu, ce te-ai preacurvit? Nu ne mai recu-
noşti?!“ Au urmat controversele mari…
4.IX.
Ieri, la hotelul „Naţional“, am realizat un dialog de-a dreptul
pesimist cu Ion Miloş, sosit din Suedia. Însă am tot încercat
să-mi scot interlocutorul din rectitudinea sa de suflet vexat,
complexat, mergând pe linia întrebărilor oarecum inco-
mode: „Eşti superstiţios? Te consideri un scriitor valoros? Ce
rol au zvonurile publice în destinul tău?…“ Convenim să-i
edităm o plachetă în colecţia „Poezii de duminică“. Selecţia
rămâne să o fac eu, iar titlul pe care mi l-a lăsat Miloş e fru-
mos: „M-am născut duminică seara“.
Tratez o problemă similară şi cu Gr. Vieru. Dacă nu reu-
şeşte să încropească un sumar al viitoarei cărţi până dumi-
nică, mă sfătuieşte să fac eu selecţia după volumul „Rădă-
cina de foc“.
La USM, sărbătorirea celor 50 de ani ai lui Mihai Cim-
poi. Şefi mari şi foarte mari. Discursuri de toate orientările.
Surprinde noutatea unui titlu ce i se acordă prin decret pre-
zidenţial: „Maestru al literaturii“. E firesc? E nestingheritor?
E totuşi, o distincţie? Încă nu ne-am lămurit… Masă cu mult
vin. Spectacolul de măşti de Glebus Sainciuc pe care, ca şi
alte dăţi, îl prezint eu.
Lectură: Daniel Turcea, „Iubire înţelepciune fără sfârşit“
în colecţia „Cele mai frumoase poezii“.
Telefonez la Bucureşti, să aflu cum au ajuns „naufragiaţii“
Ulici şi Stoica. La administraţia „Luceafărului“, unde nime-
resc, o doamnă îmi explică pe ton tânguitor că „Dl Ulici a
HYPERION 67
avut o pană de motor şi a dormit o noapte în câmp deschis“. Încropesc câteva pagini despre Zilele Blaga, unul din eve-
De, e şi acesta un eveniment care se răspândeşte. nimentele culturale ale anului curent. Comandate de
În fine, vorbesc şi cu Laurenţiu: au ajuns cu bine, ieşenii revista „Sud-Est“ şi scrise mai mult pentru a onora acceptul
au fost specialişti excelenţi: maşina a rezistat. pe care l-am dat, decât din plăcere. Am intitulat articolul
„Dimpreună-a-fi“ şi punându-i un… moto, de altfel – sugestiv:
5.IX.1992 „E semnul unei alte orbite: tu urmează-l“ (Eugenio Montale).
Telefonează Gr. Vieru, dându-mi sumarul pentru placheta
din seria „Poezii de duminică“. Îmi transmite 36 de titluri din „Literatorul“ nr. 34 îmi publică două poeme, „Metafizică“
„Rădăcina de foc“. Încă nu are un titlu de volum. Urmează şi „Fericiţi cei săraci cu duhul“. Afabilitatea şi operativitatea
să-l găsească. lui Marin Sorescu se cer preţuite la adevărată valoare, motiv
din care şi consemnez acest detaliu.
Transcriu de pe banda reportofonului dialogul cu
Laurenţiu Ulici. Luni trebuie să i-l prezint lui Eugen Cio- Da, încă două momente ieşene. Câinele lup ţinut la sub-
clea pentru „Tinerimea Moldovei“. solul restaurantului „Cina“ care mai să rupă lanţul, când tre-
ceam prin preajmă. De reuşea, bineînţeles că ne sfâşia. Dl Liviu
10-11.IX.1992 ne explică: „Noaptea, după ce închid restaurantul de la par-
Escapadă la Iaşi. Transport favorizat, ceva cheltuieli pe con- ter şi de la etaj, îl lasă liber şi el inspectează prin toate încă-
tul gazdelor, cu întoarcere „cooperatistă“ aici, la Chişinău. perile. Păzea, Doamne fereşte, pe cutezătorul care ar inten-
La revista „Cronica“ se joacă şah. Prezent. Nic. Turtureanu. ţiona să pătrundă în interior! Iar pentru cei ce fac scandal
Ioan Holban absent. Câteva telefoane pe la cunoştinţe. Foarte în crâşmă am de gorilă pe un fost campion naţional la box“.
puţini se află pe loc. La „Convorbiri literare“ e tihnă redac- Asta e cu economia de piaţă: dulăi şi muşchi!
ţională, Al. Dobrescu aflându-se în situaţii politice frămân-
tate. În plin, pregătirile pentru alegeri. Iaşul, ca atmosferă Un episod dureros: însoţit de o tânără, trece spre Teatrul
Naţional actorul Dionisie Vâlcu, de 2-3 ani deja nevăzător.
publică, între indecizie şi abundenţă de mărfuri, în special
O taină încă neelucidată de medici această bruscă înnoptare
străine, oarecum de calitate… cenuşie şi presărate cu pipe-
din ochii acestui om de talent.
rul preţurilor dez-zăbălate.
Dl Liciu, cel care are în grijă restaurantul „Cina“, chiar
Şi un alt actor, Ion Sapdaru, basarabean cu studii făcute
lângă Mitropolie, tratează cu An. Mă. nişte viitoare proiecte de
la Moscova şi har real, ajuns pe scena ieşeană. Îl întâlnesc în
colaborare economică intern-naţională, ieşeano-chişinăuiene.
restaurant la prânz, discuta cu alţi doi colegi politică. E ama-
Seară frumoasă la primul nivel, cel al cârciumii cu regim noc-
bil şi prietenos, amintindu-şi, probabil, că i-am fost naşul
turn, până la 6 dimineaţă. Muzicanţii simt că suntem în grija
debutului în proză la „LA“. Are calităţi şi să-i dea Cel de Sus
şi graţiile patronului, copleşindu-ne cu melodii alese. Solist –
şansa realizării.
Nicolae Pintilie, de altfel voce cunoscută, cu câteva discuri la
activ. Vin cu pelin care, dimineaţa, avea să-mi dea ceva durere 13.IX.1992
de cap. Cazare la motelul „Bucium“, 10 km. depărtare de Iaşi. Pe la 5 şi jumătate mă trezeşte scâncetul unui căţeluş de pripas.
Un periplu de informare, nu atât pentru mine, la un ate- Scâncet sacadat, scârţâitor, parcă, precum la trecerea repede,
lier de mobilă, unde e director o doamnă măslinie la chip şi în zigzag, a degetului apăsat pe sticlă. (Probabil, această aso-
oarecum bărbătoasă; la depozitul judeţean de mărfuri, unde ciaţie ar putea intra într-o poezie; nu sunt dese cazurile, când
lipseşte şi directorul şi contabilul şef. ne trezim cu gânduri ce aduc a versuri…)
Când să ne întoarcem, într-o piaţă oarecare îl întâlnesc pe Deja, temperatura dimineţilor e sub zece grade plus. Însă
N.. Scurt şi insignifiant schimb de vorbe. Nu se leagă dialo- continui tabietul reluat acum două luni – să fac duş rece.
gul între noi, deoarece, când a trebuit să fie, să vină, N., sub (Avui şi alte încercări de acuaterapie…). Pe lângă cât ar fi de
diverse pretexte ori fără nicio explicaţie, se făcea nevăzut. folositoare pentru sănătate, procedura îmi simplifică necazu-
Doar auzit la telefon, dacă mai ai nevoie de explicaţii banale… rile existenţiale în prelungitele absenţe ale apei în acest car-
Afluenţă cam scăzută de bişniţari basarabeni. Unii vând tier aflat încă în construcţie. Apa rece şi prosopul ne înlo-
butii din masă plastică. 1,5 mii lei bucata. După ce se mai cuiesc focul! (Slogan tâmpit ce-mi vine ad-hoc… ad-foc…)
târguiesc, nu ştiu cu cât să le dea.
Unicele cumpărături: cafea la 350-370 de lei 250 gr. şi Printre lecturile curente – Quasimodo în colecţia „Poesis“,
ţigări „LM“ la 160 lei pachetul. La Chişinău, cafeaua o iei cu traducere (bună) de Mihai Banciu. Câteva versuri sfâşietoare
peste 2 mii de ruble kilogramul (s-a scumpit acum o săptă- din „Scrisoare mamei“: „Ştiu că ţi-e rău, că trăieşti,/ Ca toate
mână), cutia „LM“ – 135 de ruble. Alte interese „elitare“ nu mamele poeţilor, săracă.“ – E un adevăr care ne vizează pe
am avut. Nici nu mi le proiectasem. noi şi pe părinţii noştri…
Deci, zile tihnite de toamnă, mai mult o călătorie de agre-
ment nostalgic sau – între nostalgic şi decepţie, dar care nu Se vede că mă aflu într-o zodie propice scrierii jurnalu-
trezeşte regrete. lui şi simt (harnică!) necesitatea de a-l deschide şi de a fixa
ceva în el. Spre exemplu, aceste patru versuri excelente ale
12.IX.1992 lui Tommy Olofsson din antologia de lirică şi proză suedeză

68  HYPERION Jurnal

în traducerea lui Ion Miloş: „Du-ţi libertatea ca pe un pumn
de nisip/ ce ţi s-ar cerne printre degete –/ dar pregătit să-l La revista „Sud-Est“, Valentina Tăzlăuanu şi cu Rodica
arunci/ în ochii duşmanului“. Iuncu reuşesc „să-mi confişte“ şi dialogul cu Petre Stoica. Con-
venim ca, pe viitor, să le prezint câte un dialog cu o persona-
Precum în oricare altă duminică, am trebăluit şi astăzi. litate a literaturii şi culturii române. (În redacţie se afla Ion
Am redactat şi dactilografiat dialogul cu Petre Stoica. Ungureanu, ministrul culturii, Burghiu şi cu Turea. Discutau
despre deplorabila situaţie cu lipsa de hârtie, bani… şi… şi…)
Pe aproape de miezul nopţii (citeam o recenzia a lui Alex. Doamnele îmi cer sfatul referitor la abonarea la presa cul-
Ştefănescu despre „Argoticele“ lui Nichita Stănescu), mă tele- turală din Ţară. Zic: „România literară“, „Luceafărul“, „Con-
fonează Eugen Cioclea, întrebându-mă dacă am văzut numă- trapunct“, „Literatorul“, „Apostrof “ de la Cluj. „Apostroful
rul de ieri al „Sfatului Ţării“, în care este publicat şi interviul Martei Petreu?“, întreabă Rodica. El e. „Să ştii că (nu pot evita
meu cu Ethem Baymac, coleg turc din Priştina. După neu- reprobabila coliziune sintactică decât prin această paranteză
tralitatea, parcă, întrebării simt un ton de urgenţă şi nervozi- – n.m.) cafeaua pe care o servim acum e de la Marta Petreu“,
tate. Vin explicaţiile sacadate din care înţeleg că în acelaşi ziar mă pune Rodica la curent cu această coincidenţă ce poate
(nu l-am văzut încă) Nic. Popa se referă la primul număr din avea, de, şi oarece semnificaţie implicită… (Fireşte, e o coinci-
„Tinerimea Moldovei“, apărut cu semnătura de redactor-şef a denţă banală care spune, totuşi, că suntem oarecum mai de-ai
lui Cioclea, dându-se cu părerea că nu mai e, precum se men- noştri, mai acasă.) Plus că, acasă, am pe birou, în aşteptarea
ţionează, niciun fel de serie nouă, ci e ceva aproape cu nimic lecturii, noua carte a Martei „Loc psihic“, editată în format
deosebit de „TM“ de pe timpurile comsomolului. Ei, afirmaţia generos, nestrâmtorat de criza de hârtie (Ed. „Dacia“, 1991).
e de-a dreptul deocheată, sentenţioasă şi, precum presupune Văd pe rafturile din birou nişte exemplare din revista
Cioclea, inspirată de anumite interese mărunte şi meschine. „Secolul XX“. Le cercetez. Două numere, unul triplu, nu le
Ar fi mai multe de reţinut, dar mă rezum la spusa lui Eugen am (port fişa cu ce am în geantă, mereu la îndemână!). Con-
Cioclea că el, cu destulă causticitate, scrie o replică „pe măsura vin cu V. Tăzlăuanu să recurgem la schimb, propunându-i în
agresorului care se face a uita că a luat premiul comsomolului loc dublete de care dispun, întrucât „Sud-Estul“ nu are ambi-
pentru literatură“. Delicată situaţie… Ar fi cazul să se ajungă ţia să ajungă la o colecţie integrală a prestigiosului „Secol“.
la un armistiţiu… Odată ce nu ne prea place să fim contra-
zişi… Dar asta ar ţine deja de ioc-ars polemica… La USM, creşte stocul de manuscrise prezentate pentru
concursul debutanţilor, anunţat de „EUS“ (nu are nimic în
15.IX.1992 comun cu posibilul egocentrism al cuiva; formula îi aparţine
Ieri, îmi telefonează Vladimir Beşleagă, adresându-mi-se cu lui Ioan Mânăscurtă şi se descifrează drept: Editura Uniunii
apelativul „Hamlet-cel-tânăr“ (titlul unui poem al meu pe Scriitorilor). Vasile Leviţchi, M. I. Ciubotaru oftează, zicând
invers: Hamlet cel bătrân). Însă motivul acestui pseudo-nume că, din cele luate pentru recenzie, rezistă foarte şi foarte puţine.
pe care mi-l aplică îl înţeleg din următoarele sale fraze: „Măi Ce să-i faci? Însă câteva debuturi există, totuşi. Mă gândesc la
băiete, măi, abia acum am dat de nr. 5 al revistei «Basarabia». Rodica Sagaidac, Doina Iachim, Constantin Cheianu şi alţi
Păi, să ştiţi că aveţi, tu şi Ion Gherman, un dialog consis- doi-trei. Niciun concurs nu descoperă plutoane de autori…
tent. Chiar şi pe Gherman îl văd într-o altă ipostază, întine-
rit, revigorat. Dar caut nr. 2 al revistei unde e începutul dia- 17.IX.1992
logului. E la fel de mare şi prima parte?“ Recepţia oferită de împuternicitul cu afaceri al României în
Într-adevăr, conversaţia e cam barosană – fuseseră peste Moldova – un la furchet ce a întrunit oameni de artă, scrii-
50 de pagini dactilografiate, circa 2 coli editoriale. Dar, pre- tori, politicieni (în măsura în care ei pot onora aceste titluri
cum m-a convins şi Beşleagă, dialogul nu trece neobservat, de profesii serioase). Peste o sută de persoane, unele dintre
îşi găseşte cititorii, nu cred – mulţi, dar destui… care se aşteptau la o abundenţă, nu la convenţionalism diplo-
Alte întrebări ale dlui Beşleagă: „Va fi mâine şedinţa Con- matic econom, de altfel – de salutat.
siliului USM?… Dar ce-i cu recepţia pe care o oferă miercuri Din câte am putut înţelege, discuţiile, în cercuri restrânse,
domnul ambasador Bistreanu? E ceva important?“ Pentru au variat de la „de, hai să vorbim şi noi ceva“, până la atât de
că Beşleagă ar dori să plece miercuri într-o deplasare. De-i ostentativul cancan românesc… „priveşte ce tocuri grando-
important, rămâne în Chişinău. mane au pantofii lui ăla!“. Da, au, dar aceasta demult nu mai
Cu aceeaşi ocazie, mă telefonează şi consilierul Ambasa- e o noutate şi, deci, e lipsită cu desăvârşire de interes. „Că
dei României, colegul nostru Ion Ţăranu, ieşean. Înţeleg că ia… Că ştii… Că să vezi…“ Ne-am retras după vreo trei ore
s-a produs o confuzie, deoarece invitaţia pentru recepţie, pe de taifas. Eu – constatând un tic al unor persoane şi perso-
care mi-a expediat-o, încă nu mi-a parvenit. „Le-am trimis nalităţi care îmi laudă dialogurile pe care le tot public, pen-
printr-un om – nu vă spun numele, că prind a deveni şi eu tru ca, fără mari ocolişuri, să se ofere şi dânsele, persoanele,
suspicios, ca mulţi oameni din Chişinău… Ce s-o fi întâm- de interlocutori; unii chiar ajungând a mă întreba unde să
plat? Am aflat că nu a primit invitaţia nici dl Coşcodan…“ mă caute, ca să vină la… spovedanie sau, dacă doresc, să-i
Cine ştie ce s-o fi întâmplat?… „Vă trimit mâine o altă caut eu. Oferte de atare speţă din partea lui Vladimir Cur-
invitaţie, cu şoferul“, zice dl Ţăranu. Îi mulţumesc şi nu-mi bet („Să facem noi aşa, cu dansul…“) şi Mihai Bădicheanu
fac griji în plus. Fără să insist mult, sunt sigur că voi dezlega („Vreau să facem şi noi un dialog, că eu am multe de spus…“
„misterul“ cu „selectivul“ împărţitor de invitaţii. De parcă dialogul constă numai în avea multe de spus…)

Jurnal HYPERION  69
 De altfel, ieri, 16 septembrie 1992, i-am prezentat lui Ioan muşuroiul e mare. „Bine, zic, dar voi scrieţi cu litere de un
Mânăscurtă dactilograma volumului de dialoguri „Spune- deget că redactor stilist e Vlad P.“. „Scriem, dar, iată, apărem
rea de sine“, circa 16-17 coli. mâine, însă el nu a venit nici până la această oră (16.20) să
Eugen Lungu îmi cere permisiunea să facă rocadă cu dia- citească paginile“. Dă, colega, numele jos de sub fălosul titlu
logurile pe care le-am prezentat la „Sfatul Ţării“, mai întâi de redactor stilist. Cel puţin, lumea nu va avea atâtea motive
publicându-l pe cel cu Laurenţiu Ulici, în locul celui pro- să râdă şi să arate cu degetul dinspre greşelile gramaticale
gramat cu Mircea Nedelciu. („Şi acesta foarte interesant, dar sau de stil spre titluri şi persoane…
oarecum atemporal, pe când Ulici spune lucruri dure, de
anumită actualitate“, punctează Lungu.) 24.IX.
Ieri seră, mă telefonează dl Ţăranu şi, ca totdeauna, deli-
21.IX.1992 cat, o ia pe departe: l-a tot căutat pe M. Cimpoi. Îi spun că e
Vineri, 18 sept., au sosit scriitorii turci, care ne întorc vizita –
foarte ocupat cu diverse chestiuni ce-l scot din birou. Care
Yahtia Ankengin, Irfan Nasratinoglo şi profesorul Ismail Par-
ar fi problema? Dacă Ambasada Română îl invită pe Ştefan
latîr, cu care comunic cu maximă înţelegere în franceză. Pro-
Augustin Doinaş, din partea USM n-ar putea interveni nişte
gram divers, poate că puţin cam încărcat. Dnei Onuc Tabicer
– cum să le spună? – proteste? Da’ de unde! Din contră, am
nu i-au permis să vină treburile de la universitate.
fi nespus de bucuroşi să fim onoraţi de prezenţa ilustrului
De la Cluj au sosit Virgil Bulat, Aurel Câmpeanu şi Vasile
coleg bucureştean!
Vlad, tânăr businessman. Prin dl Savca, adjunct la departa-
mentul vamal, le-am înlesnit trecerea pe la Sculeni. E un coup Îi spun dlui Ţăranu că, acum câteva minute, am citit în
d’essai, o primă încercare de a face un schimb masiv de măr- „Luceafărul“ din 16 septembrie cuvântul de adio al lui Şt.
furi cu librăria şi editura noastră. La capitolul carte lucrurileAug. Doinaş adresat umbrei celui care a fost Dan Deşliu.
sunt simple, dar să vedem unde (dacă) amplasăm aparatele „Cum, a murit Deşliu?! Noi încă nu ştim. La ambasadă,
electrice, ţigările etc. Generos precum este, Virgil îmi oferă odată la două săptămâni, vine câte un stoc de presă peri-
trei cărţi minunate din renumita colecţie „L’ Herne“ şi anume odică pe care nu mai reuşim să o consultăm“.
– W. B. Yeats, Robert Desnos, Charles Peguy; apoi două (pri- Într-adevăr, decesul lui Dan Deşliu nu a fost media-
mele din 4) volume din „Dreptul la memorie“ în lectura lui tizat foarte mult. Poate şi din motivul că, precum spune
Iordan Chimet (Ed. „Dacia“), plus o carte de poeme a lui Doinaş, Deşliu „pleacă dintre noi pe neaşteptate, în împre-
Luis López Álvarez. jurări încă nelămurite“.
Vorbesc cu Virgil Bulat să facă o comandă de circa 2 mii
de exemplare din „Spunerea de sine“. Este de acord. De altfel, Am scris cuvintele pentru coperta a 4-a a plachetelor lui
manuscrisul era pe cale să meargă la cules. Rămâne să mai Arc. Suceveanu şi Gr. Vieru din colecţia „Poezii de dumi-
introduc dialogul cu Ion Miloş, dactilografiat acum două zile. nică“. Prin intermediul dnei Raisa, i-am trimis lui Grig corec-
tura, la spital. O ţine cam multişor… Poate şi din motivul că
La TVR apare Andrei Pleşu în dialog duminical. Însă, zău, încă nu i-a găsit un titlu. Arcadie şi-a intitulat-o: „Secunda
a fost mult mai inspirat în conversaţia pe care am avut-o noi care sunt eu“.
la Bacău. Poate şi din considerentul că TV nu asigură inti-
mitatea mărturisirilor, te încătuşează. Mă pomenesc în faţă cu o listă din vreo 5 cărţi. „Cine ţi
le-a cerut?“, îmi pretinde explicaţii Zinovia. Într-adevăr, cali-
22.IX.1992 grafia e superbă, caracteristică, în special, femeilor. Caligrafie
Coţcăria lui (ghici cine?…) readuce în lumină un tip abruti- trezitoare de… gelozie! Noroc că, până la urmă, îmi amintesc:
zat. Ignorant şi palavragiu, face zob orice intenţie de comu-
lista mi-a dat-o dl Ion Gherman, să anunţe cărţile în revista
nicare civilizată, trebăluind greţos printre tacâmuri, de unul
„Basarabia“. Ce scris mai are şi pedantul nostru redactor… P.S.
singur substituindu-i pe mulţi alţii, dedându-se la o sinistră
Concluzia: un bărbat trebuie să aibă o caligrafie mizerabilă,
hărmălaie de şatră. Ieri, le-a creat o impresie penibilă oas-
demnă de dispreţul şi neatenţia doamnelor.
peţilor din Turcia, care au rămas de-a dreptul consternaţi de
dezmăţul său de bădăran şi blestemat de a nu însuşi niciun
bob din elementara bunăcuviinţă. Ratat moraliceşte, bun de Colecţia caietelor „L’Herne“ îmi creşte până la 8 titluri.
legat. Jalnică paiaţă arogantă şi nesimţită… Condiţie de ani- La precedentele se adaugă cele dedicate lui Léon Bloy, Lewis
malitate şi cretinizare rar întâlnită printre oameni… Speci- Carrol, Sorel Bolivar şi (să precizez, exemplarul l-am lăsat
men de menajerie ce ar trebui plasată undeva în curtea vreu- la birou).
nei case de nebuni…
„Quand l’esprit est perdu dans le lumière du Moi“ (Upa- Pentru Cluj-Napoca, Virgil Bulat îmi lasă o comandă de
nishad Prashna). 2 mii de exemplare din viitoarea carte de dialoguri „Spune-
rea de sine“. Să văd cât iau gălăţenii… (De altfel, i-am telefo-
23.IX. nat lui Horaţiu Mazilu, referitor la festivalul Grigore Hagiu.
Eugen Cioclea zice că Aureliu Busuioc i-a transmis nedu- Se vor lămuri asupra datei concrete după alegerile de dumi-
merirea mea faţă de puzderia de greşeli de tot felul ce fur- nică, să aşteptăm telefonul lor. OK!)
nică prin „Tinerimea Moldovei“. Şi recunoaşte că aşa este: (Va urma)

70  HYPERION Jurnal

Constantin ARCU
VI. Croazieră pe Mediterana
A
Am vizitat Italia de multe ori (Toscana mi-a rămas pentru
totdeauna în suflet), dar de fiecare dată mă gîndeam, cu un
fel de nostalgie imemorială izvorînd din legende şi informa-
ţii disparate, la însorita, uscata şi aspra Sicilia. Nu avusesem
timp pentru documentare şi din amintiri puteam să spun că
e cea mai mare insulă din Mediterana, în care se află vulcanul
Etna. Ştiam că are capitala la Palermo, oraş cu rezonanţă exo-
tică livrescă, venind din lecturile copilăriei, acel faimos roman
poliţist al lui Vintilă Corbul – Moarte şi portocale la Palermo.
Pe lîngă toate astea, denumirea insulei se asociază în mentalul
colectiv cu Mafia. Una peste alta, din multe şi felurite motive,
insula atrage turiştii ca un magnet.
Acum, cînd redactez cu destulă întîrziere acest jurnal (între
timp a apărut romanul Măştile exilului şi am fost nevoit să mă
ocup de lansări, promovare etc.), din notele consemnate în car-
net de-a lungul drumului şi după o sumară documentare pe
internet, pot da cîteva informaţii generale despre insulă. Sici-
lia are o suprafaţă de 25.700 kmp. şi 5,1 milioane de locuitori.
Are formă triunghiulară, iar simbolul ei, pe care-l întîlnim pe
stemă şi pe drapel, este triskelionul, o figură pe care toţi ne-o
amintim nu ştim de unde, formată din trei picioare alergînd
unul după celălalt, simbolizînd, din cîte se spune, continuita-
tea. Figura se compune şi din trei spice de grîu, pentru că pe
vremea romanilor Sicilia era considerată grînarul imperiului.
În centrul imaginii se află capul Meduzei, gorgona avînd pe
cap şerpi vii în loc de păr şi care prefăcea în stană de piatră pe
oricine privea adînc în ochii ei. Nu ştiu ce simbolizează capul
acesta, probabil încerca să ţină la distanţă valurile de cotro-
pitori care s-au perindat pe aici de-a lungul secolelor (fenici-
eni, cartaginezi şi greci, romani, bizantini şi arabi, urmaţi de
normanzi, germani, francezi şi spanioli etc., pentru ca în 1860,
după expediţia lui Garibaldi, Sicilia să se alăture Italiei). În
prezent Sicilia are statut de regiune autonomă în cadrul Italiei.
Jurnal
Referitor la climă, senzaţia pe care o ai de cum ai pus picio-
rul aici şi pe care ţi-o întăreşti zi de zi este aceea de climă aridă.
Plouă rareori şi degeaba. Pămîntul rămîne uscat, semi-deşertic.
Vreo jumătate de an (aprilie – noiembrie) temperaturile sînt
de peste 20 grade Celsius, însă în toiul verii devin sufocante.
Ceea ce Lampedusa descrie plastic: „…această climă care
impune şase luni de temperatură de patruzeci de grade ; (…)
de şase ori treizeci de zile de soare care atîrnă greu deasupra
capetelor noastre; această vară a noastră, lungă şi grea ca iarna
rusească….“ (Ghepardul, 1958).
Sicilienii produc în aceste condiţii cereale, măsline, citrice
(portocalele roşii sînt celebre), smochine, fistic, migdale, stru-
guri, legume (fasole, vinete, anghinare etc.), dar şi specialităţi
celebre de brînză (provola, ricotta etc.).
În Sicilia s-au născut Luigi Pirandello, laureat al Premiul
Nobel pentru Literatură în 1934, Giuseppe Tomasi di Lam-
pedusa, autorul romanului Ghepardul, Salvatore Quasimodo,
celebrul poet laureat la Premiului Nobel, în 1959, cunoscuţii
scriitori ElioVittorini, Leonardo Sciascia, Vincenzo Consolo ş.a.
17.08.2014 –
Revenind la jurnal, în prima parte a zilei de 17.08.2014
A.D., avionul în care ne aflam a aterizat pe Aeroportul
Catania-Fontanarossa. Nu mi-am notat ora, asta însemnînd
o pierdere colosală pentru generaţiile viitoare. Am consem-
nat doar că, la scurt timp după aterizare, urcăm într-un auto-
car spre Taormina. Ceasul meu arată 11.50, deci aici e ora
10:50 (ora Italiei).
Drumul spre Taormina este aglomerat duminica şi îna-
intăm greu. Ghizii ne informează că orăşelul avea, în 2011,
aprox. 11.000 de locuitori. Se spune că Truman Capote ar fi
scris aici un eseu despre Fontana de Taormina, însă nu am
alte date. Păcat. Din depărtare, localitatea se vede deasupra
HYPERION  71
mării, în trepte. Urcăm pe o şosea în serpentine, parte fiind Catania. În Piaţa Domului,se află Domul San Nicolo, construit
suspendată pe piloni. în sec. al XIII-lea şi refăcut mai tîrziu, cu două portaluri late-
Din depărtare, Taormina se înfăţişează ca un oraş medie- rale şi creneluri, dar şi o fîntînă cu simbolul oraşului, fiinţă
val cocoţat pe stînci, pentru ca, apropiindu-te şi coborînd din fabuloasă, androgină, dacă pot spune astfel, jumătate femeie,
autocar, să descoperi vegetaţia luxuriantă, palmieri, lămîi şi jumătate taur. Reţin că am făcut poze apoi în faţa Palatului
portocali ce apar printre zidurile de piatră, străzile înguste şi municipal (sec. al XVII-lea) şi a Palatului ducilor di Santo Ste-
abrupte peste care se revarsă flori din balcoane şi ferestre, totul fano, cu arcadele ferestrelor sale.
învăluit într-o climă blîndă. Oraşul este aşezat pe o terasă a
Muntelui Tauro, oferind o panoramă superbă de la peste 200 După-amiază ne întoarcem în Catania cu autocarul. După
m înălţime spre Marea Ionică, dar şi înspre negurosul şi impre- ce ne-am cazat la un hotel de 3*, seara, am ieşit în oraş şi m-am
vizibilul vulcan Etna. aprovizionat cu apă, bere şi peşte prăjit. La întoarcere, L. a
Descopăr în carneţel o consemnare seacă: Scriitorii (Goethe, observat că televizorul are un decodor care îţi dă posibilita-
D.H. Lawrence ş.a.) au preamărit Taormina. E o notă preluată tea să prinzi posturi din întreaga lume. Cu bucurie, am des-
probabil din gura vreunui ghid sau din vreo reclamă, cum pro- coperit şi Pro TV Internaţional.
cedează turiştii sîrguincioşi, ce vor să pozeze în reporteri ai unor
prestigioase cotidiene sau în celebri scriitori aflaţi sub acope- 18.08.2014 –
rire. Cîteva luni mai tîrziu, aveam să descopăr că, într-adevăr, Zi de plajă în Catania. Plecăm dis-de dimineaţă la Plaja
Goethe a trecut pe aici în 1787, lăsînd mărturie despre toate LidoAzzurro cu un taxi. E ceva distanţă, iar preţul pare cam
astea în lucrarea sa – Călătoria în Italia. Acest domn, ca şi pipărat (25 euro). Ne consolăm rapid, pentru că nisipul este
Leonardo şi alţi cîţiva sînt o adevărată pacoste pentru scriito- foarte fin. Am mai întîlnit aşa ceva în faimoasa staţiune Phuket
rii din ziua de astăzi, pentru că, fără să aibă stare şi avînd per- din Thailanda. Înot cu voluptate, mă avînt în larg (vorba vine,
manent pana şi călimara cu cerneală la îndemînă, au consem- dincolo de geamandură) şi, mai tîrziu, realizez că pielea de
nat tot ce le trecea prin cap despre oamenii şi despre locurile pe umeri şi piept mă ustură. Chiar mi s-a înroşit şi nu înţe-
prin care s-au perindat, încît e greu să mai găseşti ceva des- leg ce se întîmplă. Scrutez apa prin ochelarii de înot şi-mi dau
pre care să nu fi scris ei mai înainte. seama că dincolo de geamanduri, unde este mai puţină agita-
În fine, n-am de gînd să mă las descurajat de faima lor şi, ţie, sînt meduze. Astea deci mă urzică. E un război dispropor-
cu perfidie, de la secole distanţă, le arunc mănuşa la picioare ţionat, pentru că n-am cum să mă apăr de aceste vietăţi gelati-
şi îmi continui jurnalul. Deci să pornim, per pedesapostolorum, noase. Mă văd nevoit să mă trag mai spre mal, deşi îmi place
spre cel mai important obiectiv al oraşului – Teatrul grec (Tea- să mă scufund la doi-trei metri adîncime, pînă cînd încep să
tro Greco).N-am încotro şi, iată, mă văd nevoit deja să apelez la mă doară timpanele. Cum mă uit spre ţărm, în dreapta văd
acelaşi Iohann Wolfgang von Goethe care, în scrierea amintită, vulcanul Etna care fumegă continuu.
califica amplasarea edificiului drept „cea mai desăvîrşită opera
de artă a omului şi a naturii.“ Încercînd să transform handi- Ne întoarcem la hotel pe jos, gîndindu-ne că putem să
capul timp într-un avantaj de care nu putea să beneficieze la cunoaştem mai bine oraşul. Catania are peste 2700 de ani,
vremea sa Goethe, acum pot consemna că acest teatru, clădit iar economia oraşului este puternică. Arhitectura clădirilor
în epoca elenistă (sec. III î.e.n.), reclădit şi mărit de romani un este barocă, avînd un aspect de grandoare, încărcat. La con-
secol mai tîrziu, şi restaurat la finele anilor 1800, are o acustică strucţii s-a utilizat bazaltul, piatră din lavă vulcanică întărită.
desăvîrşită, fiind şi azi locul de desfăşurare al multor specta- Emblema oraşului, după cum aveam să aflu a doua zi, este ele-
cole. De pe înălţimea teraselor se văd golful şi marea albastră, fantul. Există chiar şi o fîntînă a elefantului. Patroana oraşului
iar la orizont fumegă vulcanul Etna. E aici chipul măreţiei şi este Sf. Agatha şi chiar ieri a fost ziua ei.
mă văd silit să-i dau dreptate domnului Goethe! Jos, la picioa-
rele amfiteatrului, se află scena şi încăperile din cărămidă roşi- Dintr-o mică alimentară cumpăr două sandviciuri, pe care
atică în care se pregăteau actorii pentru spectacol. Ce trecut vînzătorul ni le pregăteşte pe loc, adăugînd tot ce îi cerem prin
măreţ, îmi şoptesc în barbă, încercînd să-mi reprim abomi- semne din galantar (eu i-am cerut să pună şuncă presată, caş-
nabila ispită de a face comparaţii. Din păcate, am uitat apara- caval, ardei iuţi şi măsline), bere şi apă plată. Ne oprim să luăm
tul de fotografiat în autocar şi nu am cum face poze. masa pe o bancă dintr-un părculeţ, lîngă o biserică aflată perete
în perete cu o instituţie financiară.
Mă smulg din admiraţie şi pornesc pe stradă pînă în Piaţa Ajungem la hotel după vreo 3 ore de mers lejer şi aflăm că
Vittorio Emanuele al II-lea, unde descopăr Palatul Corvaja, în apropiere este o plajă cu pietre. Nu regret, cunosc plajele
un edificiu din sec. XV, cu un orologiu fixat sus şi creneluri cu pietricele din Creta. De la un supermercato din apropiere,
deasupra zidului median, mult mai înalt decît restul clădirii, cumpăr apă, vin, prosciutto, mere şi lapte. Cînd mă întorc, îmi
prin care se pătrunde în interior printr-o poartă cu arcadă. În dau seama că de la fereastra camerei 303 se vede Etna. Fac
stînga palatului, se găseşte Biserica Santa Caterina d’Alessandria. poze din cameră, apoi dăm printre programele TV şi peste
E un edificiu baroc, în spatele căruia descoperi ruinele unui TVR Internaţional.
teatru roman.
19.08.2014 –
De aici se merge pe Corso Umberto I (Calea Umberto I), După micul dejun, plecăm cu autocarul spre Vulcanul Etna,
o pitorească stradă pietonală care se întinde pînă la poarta principalul vulcan activ din Europa. Muntele are o înălţime de

72  HYPERION Jurnal

3326 m, însă cu autocarul ne vom deplasa doar pînă la primul oglinzi paraboloidale cu ajutorul cărora concentra într-un anu-
nivel (la 1800 m). E riscant să-i precizezi înălţimea, deoarece mit punct razele solare, realizînd astfel temperaturi ridicate, ar
forma şi înălţimea sa se modifică permanent din cauza erup- fi reuşit să incendieze corăbiile romane care asediau cetatea.
ţiilor (chiar în urmă cu 3 luni a avut o uşoară erupţie). Din Acelaşi Arhimede a inventat şi alte maşini de război, nişte cata-
informaţiile primite de la ghizi, aflăm că vulcanul are vîrsta de pulte distrugătoare, cauzînd pierderi mari armatelor romane.
500.000 de ani, iar diametrul conului este de 40 km.
Începem să urcăm prin Catania şi, treptat, observ că panta Siracuza a fost totuşi cucerită de romani în anul 214 î.e.n.,
este crestată de terase pe care se află blocuri, case şi vile încon-iar Plutarh relatează modul stupid în care a fost ucis Arhi-
jurate de livezi şi verdeaţă. Coastele muntelui, fertile datorită mede de un legionar roman. Se spune că matematicianul ana-
lavei vulcanice, sînt acoperite cu plantaţii de castani, măslini, liza o figură geometrică, fără să ştie că oraşul fusese cucerit de
smochini, citrice, viţă-de-vie etc. Cineva a pus muzică itali- romani, iar un soldat i-a cerut să-l urmeze la generalul Marcus
ană bună (e un pleonasm?), arii din opere celebre. Claudiu Marcellus. Filosoful, absorbit în studiul său, a refuzat,
Coborîm din autocar la primul nivel şi stăm la rînd la cerîndu-i legionarului să nu-i atingă figurile trasate pe nisip
bilete pentru teleferic. Cabinele circulă pînă la al doilea nivel (Nolitangerecirculosmeos sau Noli, obsecro, istumdisturbare, ar
(la 2800 m), după care pot fi luate nişte maşini de teren, un fel fi spus). Înfuriat, legionarul l-a ucis cu sabia, moarte ce l-ar fi
de microbuze puternice, care te mai saltă o distanţă spre crate- mîhnit pe generalul Marcellus.
rul muntelui (cică sînt 4 cratere). După ce coborîm din cabină, La Parcul Arheologic (Parco Archeologico), eşti întîmpi-
pornim în sus pe poteca din zgură bătătorită de maşinile care nat de multe standuri cu suvenire. Nu cumpăr nimic de aici
urcă şi coboară muntele în nori de praf brun închis. Aici pei- şi ajung rapid la Latomia del Paradiso, o veche carieră de pia-
sajul este selenar sau marţian (mă rog, fantastic), pantele de tră unde ar fi murit mulţi prizonieri atenieni. În paranteză
lavă urcă pînă în înalţimele albastre ale cerului. Îmi dau seama fie spus, latomia este o carieră abandonată, transformată în
unde se află craterul, pentru că deasupra, ca o aură, pluteşte închisoare. În imediata apropiere, se află Grottadei Cordari,
obişnuitul nor de fum şi cenuşă pe care-l expiră monstrul din unde artizanii greci împleteau frînghii din cînepă (umidita-
măruntaiele muntelui.
tea de aici nu lăsa cînepa să se rupă cînd era răsucită), ocu-
paţie ce a durat timp de secole. Tot aici se află şi Urechea lui
După cîteva sute de metri de pantă abruptă, sufocat de
Dionysos, o latomie cu acustică sensibilă. Stînca are o confor-
norii grei de praf înecăcios pe care îi poartă după ele micro-
maţie specială asemănătoare urechii şi sunetele sînt amplifi-
buzele în sus şi-n jos, abandonez urcuşul. Nu mă simt în stare
cate. Se spune că, după ce fosta carieră a fost transformată în
să urc înghiţind praf, oricît m-ar tenta acest vulcan învăluit
închisoare, tiranul Dionysos, dintr-un loc special aflat în par-
în legende. Se spune că filosoful poet Empedocle din Acragas
tea de sus, asculta discuţiile prizonierilor.
(Agrigento), reprezentant ilustru al unei colonii greceşti din
Sicilia, cel căruia îi plăcea să-şi spună că e un „Vagabond exi-
Tot în Parcul arheologic din Neapolis se află şi Teatrul grec,
lat de zei“, ar fi sărit, cu 2500 de ani în urmă, în craterul aces-
unul din cele mai grandioase teatre greceşti ce au supravie-
tui vulcan. În urma lui s-au păstrat fragmente din poemele
filosofice Peri physeos (Despre natură) şi Katharmoi (Purifi- ţuit pînă în zilele noastre. A fost construit în sec. al V-lea î.e.n.,
cări), dar şi încălţările sale din fier pe care vulcanul le-a scui- însă a fost refăcut de mai multe ori în secolele următoare şi
pat afară, după ce el s-a aruncat în lavă. modificat în timpul dominaţiei romane. Jos, în faţa treptelor,
De-a lungul timpului au fost consemnate multe erupţii, dar se afla scena, însă structurile originale s-au distrus de-a lun-
mai ales violenta erupţie din 1669. Se spune că a fost prece- gul timpului. În acest edificiu cu o acustică foarte buna aveau
dată de trei zile de cutremure şi a durat 122 de zile, aruncînd loc adunările populare şi se jucau tragediile lui Eschil.
cantităţi uriaşe de lavă care a distrus parţial oraşul Catania şi
a schimbat în bună măsură înfăţişarea muntelui. Ultima erup- Plecăm spre insula Ortigia, considerată de istorici drept
ţie semnificativă a avut loc în 2011. Nu vreau să ispitesc zeul inima vechii cetăţi Siracuza vreme de 2500 de ani. Insula Orti-
sau duhul care trăieşte în pîntecele muntelui, aşa că, după ce gia este legată de restul cetăţii prin Ponte Nuovo (Podul Nou)
fac o mulţime de fotografii, ne întoarcem la teleferic pentru a şi are aspectul unei cetăţi medievale, căpătat în urma recon-
coborî pînă la primul nivel cu telecabina. strucţiei acestei părţi de oraş după cutremurul dezastruos din
1693. Ne-am oprit în Piaţa Domului unde se află actualul sediu
După ce facem cumpărături prin chioşcurile de la primul al Primăriei, dar şi alte palate, precum şi Catedrala cu faţada
nivel, la orele 13 plecăm spre Siracuza, aflată la vreo 70 de km. barocă, ornamentată cu mai multe statui şi coloane.
Coborîm pe serpentine înscriindu-ne pe alt traseu decît acela
de la urcare şi treptat stratul compact de lavă lasă loc vegeta- În carneţelul de note am mai scris – Mîinile lui Hercule, însă
ţiei, caselor şi livezilor. Siracuza a fost fondată de către greci nu-mi amintesc nimic de adnotarea asta. Descopăr o fotogra-
în antichitate şi timp de secole a fost una din cele mai puter- fie cu două mîini ce par să ţină o piatră mare, dar nu ştiu la
nice cetăţi din această parte a lumii antice. ce se referă. Însă, potrivit imaginarului grec, Hercule cu sigu-
De Siracuza se leagă numele lui Arhimede, ilustru mate- ranţă a trecut pe aici şi deci totul devine posibil. În apropi-
matician şi fizician, care s-a născut aici în anul 287 î.e.n., cînd ere se află şi un complex statuar cu Atena, înconjurată de mai
această cetate însemna avanpostul apusean al lumii greceşti. mulţi călăreţi tineri. Eh, d’ale grecilor!
Legenda spune că Arhimede, ajutîndu-se de nişte lentile şi (Va urma)

Jurnal HYPERION  73
Vasile SPIRIDON
c Falsul ikariot
A
Acţiunea romanului În drum spre Ikaria (Editura ART,
2019), apărut sub semnătura lui Gabriel Chifu, este loca-
lizabilă într-o insulă grecească din Marea Egee. Locui-
tori acestui spaţiu bine circumscris care nu poartă niciun
nume sau care poate primi orice nume, trăiesc în linişte o
dulce tinereţe fără bătrâneţe, ei fiind împăcaţi cu marea, cu
pământul, cu muntele şi cu cerul. Orizontul existenţial le
este ecranat de un trai obişnuit şi, în egală măsură, de un
spiritus loci ce îi determină să nu depindă de spaţiul conti-
nental. Comunitatea insulară este organizată pe principiul
responsabilităţii, al datoriei fiecăruia faţă de ceilalţi şi faţă
de natură, iar nu pe acela al satisfacerii în exces a dorinţe-
lor individuale. Singura posibilitate de a proteja virtuţile
curative unice faţă de oaspeţi nepoftiţi este să se păstreze
secretul asupra forţei ei magice regeneratoare. Aici, unde
verbul „a da“ primează în faţa lui „a primi“, există tot ceea
ce înseamnă ideea de Ikaria spre care ple-
cau turiştii neofiţi. Adevărata Ikaria se află,
de fapt, în drum (accentuez: în drum) spre
Ikaria mult lăudată.
În partea cea mai tăinuită a insulei, pe
versantul ei abrupt şi nelocuit, a fost fon-
dată, împreună cu Biserica ortodoxă, prin
intermediul mânăstirilor de la Muntele
Athos, o Casă de sănătate. În această insti-
tuţie spitalicească sau, mai curând, în acest
spaţiu de odihnă şi de recreere, se folo-
seşte terapia psihică, mizându-se pe efec-
tul curativ pe care liniştirea sufletească
îl are asupra beteşugurilor trupeşti. Pe
lângă bolile fizice obişnuite de care suferă,
mai toţi pacienţii stabilimentului medical
sunt încercaţi de probleme sufleteşti, de
74 HYPERION
tulburări psihice şi de traume identitare. Regimul medical
prescris este atipic, sui generis: nu se urmează tratamente,
nu se fac intervenţii chirurgicale şi nici măcar nu se vor-
beşte despre maladiile de care suferă pacienţii aduşi din
întreg spaţiul ortodoxiei. Aşa îşi face apariţia şi un grup
de români, care, în buna noastră tradiţie, strică rânduie-
lile aşezământului, punând la cale o răzmeriţă prin care se
contestă regimul terapeutic practicat.
Sosirea, pe căi nu tocmai ortodoxe, a unora dintre paci-
enţii din România în insulă delimitează reperele unui timp
interior şi ale unui spaţiu în care ideile lor nu mai pot fi apli-
cate în noile împrejurări. Or, izolarea faţă de grijile cotidi-
ene şi faţă de realitatea politică era una din regulile locului
pe care ei o încalcă. Pacienţii, impacientaţi, se simt nevo-
iţi să caute altceva decât ceea ce li se oferă în acest spaţiu
autotelic, interesaţi fiind în continuare de legile obişnu-
ite de organizare a vieţii, la finalul căreia
ajunseseră. Nimic nu le era mai străin în
lumea românească din care veniseră decât
ideile de prietenie, onestitate şi morali-
tate. Acolo avuseseră câţiva dintre ei plă-
cerea exercitării puterii: se ghidaseră după
vectorii instinctului de dominare (corup-
ţie, surpare în spirit, compromis social,
profesional, pecuniar şi erotic); exercita-
seră în mod abuziv funcţii de conducere;
încercaseră depăşirea determinismului
social şi uman prin uzurpare; ignoraseră
orice semn prevestitor asupra unui viitor
care nu ar fi putut să fie dirijat, aşa cum
nu întocmiseră niciun bilanţ despre trecut
care ar fi implicat sentimentul relativităţii
Cronică literară
 faptelor şi a existenţei înseşi; nutriseră nevoia de certitu-
dini infailibile în faţa gândului morţii.
În privinţa bolilor de care suferă, cred că mai nimerit ar fi
să le citim fişa medicală: „profesorul pensionar Dan Cosma
– cancer complicat, la pancreas; Tiberiu Bonar – plămânul
drept perforat în urma unui accident de maşină, încă nevin-
decat total, oricând ar putea apărea complicaţii, situaţie de
care el nu avusese cunoştinţă până atunci ori o ignorase în
chip straniu; Angela Câmpean – cancer la sân, extins în tot
corpul; Cristian Lazăr – probleme cardiace netratabile prin
operaţie; Petre Mareş – boală neuro-degenerativă accele-
rată, amnezie, Alzheimer; Vlad Popa – un diabet scăpat de
sub control şi nu doar atât; procurorul Manea – depresie
severă, anxietate; Ion-Dorel Stanciu – ciroză hepatică. […]
A fost şi o excepţie, domnişoara Dobre. […] profesorii s-au
uitat unul la altul cu subînţeles, au surâs cu neîncredere şi
au evitat să spună ce beteşuguri are“ (p. 204).
Din moment ce fiecare dintre aceşti pacienţi are nevoie
să-şi pună puţină ordine în existenţă printr-un bilanţ final,
li se aplică terapia prin reamintire şi prin poveste, care
constă în pregătirea câte unui eseu în care să rememoreze
momente cruciale prin care au trecut şi care le-au mar-
cat existenţa. Un astfel de exerciţiu de rememorare ar tre-
bui să se dovedească a fi clarificator şi vindecător pentru
ei, deoarece confruntarea cu propriul trecut constituie un
timp al autoanalizei pe care până atunci o evitaseră mereu,
printr-o zadarnică fugă de sine. Personajele se ascund în
spatele unei avalanşe de sentimente, senzaţii şi gânduri con-
fuze. În acest scop, ele caută identificarea şi obişnuirea cu
rolurile autoimpuse, în speranţa găsirii răspunsurilor sal-
vatoare la întrebările esenţiale al căror singur răspuns este
ratarea şi sfârşirea.
Pacienţii vor trăi o perpetuă criză de adaptare, cu atât
mai mult, cu cât sunt persoane cu existenţă frântă, ce nu
ştiu să fie sau nu mai pot să fie ele însele, adoptând mereu
măşti de circumstanţă. Îşi aplică pe figură o serie de măşti
de împrumut, în spatele cărora cred a afla un iluzoriu refu-
giu, o posibilitate de a-i înşela pe ceilalţi („Oamenii nu sunt
ceea ce sunt, ci sunt ceea ce ascund…“ – p. 358, sună o
maximă emisă de Petre Mareş). În atmosfera halucinantă,
cu accente kafkiene, a spaţiului subconştientului, gându-
rile negre devin interlocutorii acestor fiinţe care sunt puse
să-şi caute identitatea într-un alt univers decât în acela în
care trăiseră. Ceea ce nu înseamnă că ele nu fuseseră per-
soane adaptabile sau că nu încercaseră să găsească un spa-
ţiu ideal de locuire.
Pentru prima situaţie, citez mărturisirea eseistică a lui
Tiberiu Bonar: „Mă fascinează în continuare multiplicita-
tea de identităţi, ceea ce veţi fi probabil tentaţi să etiche-
taţi drept instabilitate emoţională şi lipsă de principii, eu
numesc existenţă proteică, îmbogăţirea lăuntrică prodigi-
oasă prin asumarea de identităţi cât mai numeroase şi mai
neasemănătoare una cu alta. Totul e o chestiune de perspec-
tivă“ (p. 265). Jocul şi multiplicitatea, visarea sau închipu-
irea ca generatoare de ficţiuni cu care apoi să se confunde
constituie regula vieţii sale: „– Da, eu, unul, nu pot să mă
mulţumesc să fiu într-un anumit fel, doar într-un fel. (s.a.).
Cronică literară
Sunt pasionat, sunt ahtiat să joc în acelaşi timp mai multe
roluri, să umblu deodată pe mai multe drumuri, să mă torn
în tipare existenţiale diferite, cât mai diferite cu putinţă, şi
mor de curiozitate să văd cum e fiecare, cum mă descurc
într-o interpretare, şi în alta, şi în alta.// Am apucat să vă
vorbesc în treacăt despre înclinaţia mea pentru visare şi
închipuire, descoperită şi pusă la lucru în copilărie. […]
exersam cu încântare existenţa multiplă, jocul de-a argintul
viu. Mă turnam cu pasiune, sedus de această posibilitate, în
diferite tipare existenţiale. Ficţionam, îmi cream identităţi
diferite şi căutam să mă confund cu ele, ca apoi să mă des-
prind de ele. Ambele mişcări, balansul de la identificarea
cu un tipar la despărţirea de el mă captiva“ (pp. 259–260).
Pentru a doua situaţie, apelez la explicaţiile lui Dan
Cosma: „[…] am început să privesc îndelung, îndelung,
picturile Sabinei, şi mai ales pe ultima, aceea pe care mi-o
arătase de ziua ei, nu cu mult înainte de a-şi pune capăt zile-
lor: casa de pe malul râului, cu dealul împădurit în spate şi
cu văzduhul cuprins de ceaţă. […] Sigur că totul este psih-
analizabil şi că e încă o formă de manifestare a vinovăţiei
mele absolute şi o încercare de a scăpa de sentimentul apă-
sător de frustrare. Prin aceste desene repetitive caut să rea-
lizez imaginar, iluzoriu ceea ce n-am izbândit în realitate
– acea casă, acel adăpost pentru Sabina şi pentru mine, în
care ea să se simtă în siguranţă, să fie apărată de orice ame-
ninţare“ (pp. 341–342). Idealul său de locuire este de găsit
în următoarea autocaracterizare: „Visez la casa ideală. […]
Am trecut pe teritoriul arhitecturii şi aici, clar, sunt un auto-
didact. Dar nu am pretenţii ca desenele mele să fie vreodată
transformate în construcţii reale. […] Desenele m-ajută să
rezist şi să nu-mi pun capăt zilelor, aşa cum de atâtea ori
sunt tentat. Sigur, ar fi de rostit o întrebare: de ce am ales
să desenez tocmai case, locuinţe, şi nu altceva? […] Toc-
mai fiindcă am ratat locuirea, de aceea desenez locuinţe,
caut forme ideale de locuire…“ (p. 210–211).
Considerându-se a fi sănătos, protagonistul, Andrei
Gotea – un eşuat pe insulă în drumul său spre Ikaria –
ajunge să fie omul de legătură dintre bolnavii din pavilio-
nul românesc şi personalul Casei de sănătate. În fond, el se
zbate într-o lume fără certitudini, iar aceasta ar fi una din-
tre definiţiile antiutopiei. Utopiei omului perfectibil îi este
opusă în romanul În drum spre Ikaria antiutopia omului
finit (mai curând, a unui uomo finito), incapabil de a se per-
fecta şi de a-şi perfecta relaţiile cu ceilalţi. Singur şi rătăci-
tor în locuri străine, aflat departe de părinţi şi de România
natală, pe care o alesese în locul familiei stabilite în Canada,
el se simte prins într-o înlănţuire epică bizară, la care asistă
cu un interes crescând. De fapt, Andrei Gotea ilustrează un
destin al erorii: venind într-o lume străină, el îşi caută solu-
ţia existenţială în dorinţa spre altceva, iar această aspiraţie
de a trăi altfel reprezintă drama, dar şi salvarea lui, întrucât
ordinea lumii sale interioare este încă în dezordine. Este o
dezordine în tot ceea ce reprezenta trecutul şi în tot ceea
ce înfăţişează viitorul apropiat: agitaţia fără finalitate, lipsa
oricărei certitudini şi a unui oricât de fragil echilibru exis-
tenţial, frica şi fuga de sine, pulve­rizarea fiinţei interioare
şi sentimentul agresivităţii realului.
HYPERION  75
 Andrei Gotea încearcă să arunce o punte de legătură
între timpul trăit şi acela ce se scurge pe insulă, pe care îl
crede imuabil întru desăvârşirea vieţii sale. Astfel, rapor-
tul cu durata temporală i se defineşte în perspectiva tenta-
ţiei de a ieşi din prezentul continuu. Dar identificarea cu
tiparele unui alt timp, care curge mai domol, sau cel puţin
copierea lor înseamnă că el doreşte să iasă din propriul timp
şi să cadă în altul, din care nu se mai poate recupera. Însă
doar prezentul irepetabil dă adevărata măsură a timpului
interior şi conferă coordonata temporală a definirii auten-
ticităţii fiinţei. Un mesaj profund al romanului În drum
spre Ikaria îl constituie faptul că relaţia fiinţei cu timpul
său este foarte mobilă şi divers ipostaziată din perspectiva
ritmică asupra lumii şi a devenirii ei. Este vorba despre un
ritm realizat prin succesiunea contrariilor, prin alternanţa
modalităţilor antitetice sănătate–maladie, viaţă–moarte.
Gabriel Chifu manifestă interes pentru surprinderea
relaţiilor care se creează între individ şi colectivitate, între
Gheorghe GRIGURCU
Între confesiune
şi ficţiune
S
Semnificativ e vectorul biografic al lui Liviu Ioan Stoiciu.
Precum un romancier american cu o formaţie trudnică, d-sa
n-a ezitat a face „de toate“, fiind voluntar în armată, profe-
sor suplinitor, miner, contabil, expeditor CFR, normator,
bibliotecar, încărcător de vagoane de marfă etc., absorbind
în felul acesta, prin toţi porii, proza vieţii. Self-made-man,
Liviu Ioan Stoiciu a preferat însă expresia lirică. Poate toc-
mai ca un contrast, ca o antiteză eliberatoare faţă de expe-
rienţa acumulată pe planul existenţial, deşi nu fără legătură
cu povara morală a acesteia. O înfruntare/asimilare a ei, un
mijloc de a-i anihila efectele prin intermediul creaţiei. Şi,
probabil, un pariu orgolios cu sine. Dramatismul nu e oco-
lit, ci transfigurat, transpus într-o altă stare, de un sumbru
decorativism precum un şir de fluturi fixaţi cu ace în insec-
tar. Poetul preferă a trece prin zona rebarbativă ca printr-un
tunel, spre a ajunge la lumina unui real ireal, de un patetism
sublimat în metafore. Astfel imaginarul d-sale documen-
tează nu mai puţin decît o mărturie epică ori descriptivă,
arătîndu-se căptuşit cu „banalităţile“ crispate, cu laitmo-
tivele suferinţei cotidiene, cu fracturile morale prezumate.
Numitorul comun al poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu îl repre-
zintă raportul fiinţei auctoriale cu o lume ameninţătoare
ce ar putea fi dezamorsată doar în măsura în care trece în
viziunea poetică. O viziune care-i păstrează totuşi caracte-
rul de exterioritate neasimilabilă, corespondentă naraţiunii,
anecdotei, sumei de asprimi ale concretului care-i acordă
nota intrinsecă. În felul acesta grotescul nu mai e numai
o marcă a percepţiei, ci şi una a distanţării morale: „Lovi-
turi de tobă, răgete, tropăituri, furnicile/ aleargă la stînga,
76  HYPERION
configuraţia particulară a fibrei interioare omului, deloc
repetabilă, şi complexul contactelor cu ceilalţi între limi-
tele cărora evoluează el. Personajele sale sunt oameni care
iubesc, urăsc, urzesc planuri, triumfă sau eşuează în rela-
ţiile cu ceilalţi. Or, tocmai dinamica raportului de forţe
existente între diferite tipuri psihologice, temperamentale
şi comportamentale reprezintă ţinta demersului roma-
nesc al lui Gabriel Chifu. Romanul În drum spre Ikaria ar
putea fi caracterizat prin decontextualizarea a două fraze
pe care le spune la un moment dat scriitorul pacient Cris-
tian Lazăr: „E o poveste despre durere şi boală, despre sufe-
rinţă şi moarte, despre greşeli, despre timpul scurs ireversi-
bil şi despre timpul, iată, petrecut în lumină. Despre viaţa
care ajunge la capăt ca o lumânare care arde de tot. Pe scurt,
despre sfârşitul de neocolit“ (p. 323). Ceea ce a scris Gabriel
Chifu este o tulburătoare carte de învăţătură a vieţii, o carte
a căutării esenţei fiinţei printre atât de numeroasele şi înşe-
lătoarele oglinzi deformatoare care ne însoţesc existenţa.
la dreapta, în/
faţă, în spate, în
jurul unui clovn,
se mişcă brusc
la stînga la/
dreapta împre-
jur,/ «sting var la
mănăstire». E/ o
turmă, căreia el
îi datorează stră-
lucirea şi/ afirmarea de odinioară. Este o rupere a cercului/
vicios: cu nechezături/ şi lătrături.// Omul cu telescopul
rudimentar, de carton, care dă informaţii/ despre furnici,
devine/ bănuitor“ (Omul cu telescopul). Avem a face prin
urmare cu un lirism ce se precipită în refuz, în inadaptare,
într-un eşec dîrz. Criza acestuia se armonizează cu criza
universală: „«în timpul cît îmi/ fusese spintecat pîntecele,
sufletul/ meu se găsea între medici şi surori medicale:/ mă
uitam cu/ groază la carnea mea vie,/ crudă, însîngerată şi
nu înţelegeam de ce suntem doi?/ De ce eu stau în picioare
şi/ în acelaşi timp,/ culcat?» Pînă ce am// ajuns să /regret
şi binele şi răul, în aceeaşi măsură“ (La sfîrşitul căinţei).
Notificarea crizei dobîndeşte un caracter sistematic.
Vîna de prozator care stă la baza discursului propune un
conspect articulat al ansamblului, în pofida asocierii ele-
mentelor disparate, limbajului aleatoriu, frazării sincopate.
Poetul dă impresia că inhalează în fiecare din textele d-sale
atmosfera întregului convulsionat, aşezat sub semnul luci-
feric al pierzaniei. Luînd în colimator prezentul, săgetează
Cronică literară
 cu sarcasm interminabila, demagogica, repulsiva «tranzi-
ţie». Un triumf al inconsecvenţei, utopiei ridicole, nepu-
tinţei, logoreei: „Noi vedem poarta legată, voi n-o vedeţi,
sînteţi chiori: ce-o fi/ dincolo de ea?// Dincolo de poartă
sunt ruinele lăsate de această vreme infamantă… Ruine…
Ruine ale singurătăţii noastre/ trădate. (…) Călcînd pe
urmele păsărilor din rai./ Rai din carte. «Din cartea aceea
– / a revoluţiei/ Animalului», care-şi schimbă/ culoarea“
(Cap [Aceiaşi cîini]). În nu mai mică măsură vituperat e
trecutul generic („acel trecut/ retras din circulaţie: unde/
sunt eu, rămas în afara tărîmului fermecat, gata/ să te
provoc… Rămas acolo unde n-a existat o tensiune/ inte-
rioară“ – (Gît [O barcă din piele şi oase]), ca şi viitorul
bănuit: „au înflorit copiii mizeriei noastre morale, literă
cu literă, caligrafiaţi/ în fel şi chip, ai să vezi ce ideal o/ să
fie în viitor, pe aici, unde steagul (semn de carte) e/ acum
rupt, făcut ferfeniţă de ce n-am urcat/ pînă în vîrf cu el?“
(Nervi [Eşti ca o carte, predestinată]). Cercul neîmpli-
nirii e posibil să se închidă pe deasupra accidentelor isto-
rice considerate în parte. Dacă iubirea e impersonalizată,
supusă „corecţiilor“ relativităţii, înfăţişîndu-se perfidă în
ispita pe care o include („O legătură de amor – vine, din
cînd în cînd, zgîriind cu ghearele/ tencuiala apartamentului,
la etajul/ doi, se aşază pe pervaz la fereastra închisă a sufra-
geriei şi/ mă priveşte, parşivă, tăcută, de afară“ – (Mîini [O
legătură de amor îngălbenită, boţită]), nu mai puţin eul
însuşi nu-şi poate inspira încredere sieşi, ajungînd la un
antinarcisism răsfrînt în accente acute: „ştiu, ştiu, ştiu că
ştiţi, ştiu că ştiu: ajunşi în pragul degradării/ psihice… o,
de ce/ n-am eu putere, înţeleptule:/ să elimin această bău-
tură scîrbavnică, ura – «ura de tine însuţi» lipicioasă numai
miere, pufnind pe nas şi pe urechi,/ care mă răstigneşte fără
motiv…“ (Nervi [Este o carte, predestinată]). Aşa încît
orizontul apare întunecat în toate direcţiile. Particularita-
tea acestei dezolări totale ne-o oferă obiectivarea imaginii
sale, obţinută prin fluxul energic al imaginilor care pro-
iectează un epos al decăderii cosmice, un soi de poveste
a entropiei. Vorbind tot mai puţin ataşant despre sine (ar
putea afirma precum Pascal: „le moi est haïsable“), auto-
rul pune maxima greutate pe talgerul unor tablouri care
înfăţişează monstruozitatea rînduielilor din lumea noastră
sublunară, prospectată în timp şi spaţiu. Un viscol de vede-
nii pare a deschide uşa subiectivităţii d-sale, a o invada din
tainice, înspăimîntătoare imensităţi. Stihiile istoriei care
frisonează actualitatea vădesc o barbarie venind din infi-
nit: „Îngenuncheaţi pe/ două dale de piatră de rîu în/ drep-
tul scaunului la/ care te închini şi azi cu fereală şi te rogi:
apără Doamne şi păzeşte. Îngenuncheaţi la// strigătul sol-
daţilor care au/ asigurat dintotdeauna libertatea noastră în
faţa/ unui pahar cu vin, îngenuncheaţi/ la zgomotul/ pro-
dus de diferitele instrumente de tortură, emisie/ galactică.
Spectacol,/ în sine, al degradării şi ororii… Surîs – la rela-
tarea ororii. Cu/ senzaţia aceea de uscăciune în gîtlej, de
care nu/ mai scapi. Căinţă, speranţă»… Pe/ aceleaşi două
dale de pietre de rîu, după/ cîteva sute de ani!“ (Motorul).
Cronică literară
Dar poetul, totuşi? Ce spune oare poetul care are înde-
obşte aerul de-a înregistra un basm al groazei, rostit «de o
străină gură»? Parte a degringoladei generale, conştiinţa i se
apără prin nerecunoaştere, prin lepădare de sine. Eul nu-şi
mai doreşte identitatea, retrăgîndu-se în regnurile inferi-
oare, implorînd pronia cerească să-i accepte regresiunea:
„După o noapte de dragoste/ străveche! Ah, idol/ subpămîn-
tean al tămăduirii, n-ai nici o soluţie pentru/ mine? Cu aju-
torul buruienilor morţii măcar:/ dă-mi inimă de copac şi
trup mineral, dă-mi suflet de fiară/ sălbatică, numai/ să nu
mai cunosc restriştea/ omenească…“ (Eutanasie). Deve-
nit instrument al propriului său abandon, autorul se dedă
la un antilirism care e o postură limită a lirismului ce-şi
riscă propria condiţie: „Unde să fug? E ceva difuz, nu-mi/
mai încap în piele, nu mă mai înţeleg. Nimeni/ nu mai are
nevoie de mine? Îmi/ scuip cărnurile. Nici/ eu nu mai am
nevoie de mine! (…) Pe cine să pun să încalece pe catîrca
mea, în/ zarvă de alăute?// Calc mereu pe urmele mele,
urmele/ mele îngheţate, ale tristeţii: sunt zeci de kilome-
tri/ cunoscuţi pe de rost înaintea/ mea, cînd am mai tre-
cut eu oare pe aici?“ (ibidem). Liviu Ioan Stoiciu plînge
fără lacrimi, sec, sarcastic. Consolarea d-sale e, cum am
văzut, o proiecţie în exterior, într-un exterior însă modelat
de vocaţia prozatorului deturnată în imaginar. Spre deose-
bire de confesiune care e regăsire, imaginarul e un mod al
înstrăinării, un refugiu al eului ce se disimulează ori, pre-
cum în cazul de faţă, se refuză pe sine. Pe o asemenea cale
nu realul naşte fabulosul, ci fabulosul naşte realul, propriul
său real paradoxal, un real fictiv, dar respectînd un set de
convenţii ale concretului. Spre a fi mai convingător întru
„realism“, poetul recurge uneori la contondenţe, la, cum
observa N. Steinhardt, „vorbe slute“, „miştocării“, „gagică-
reli“, neocolind „luările în balon“ şi „tiribombele iarmaro-
cului“. Se bălăcăreşte cu voluptate în derizoriu. Odată pus
în funcţiune, mecanismul unui asemenea real secund ela-
borează şi o mitologie ambiguă. Mai cu seamă la începutu-
rile d-sale, Liviu Ioan Stoiciu se juca cu mitologia hibridă
a „Cantonului 248“, amestec de figuri ale Olimpului şi eroi
ai mediului semirural care-i ofereau chipurile lor pitoreşti
ori direct fruste, „nebărbieriţi, trandafirii, reprezentări/
metafizice ale muncitorilor“ care „ieşeau, în pantaloni de/
doc, din cazarmă, cu noaptea în cap, la treabă“, încărcînd
„căruciorul (unul pe două roate, descentrat), cu/ materiale
CFR, pentru întreţinere“ (Nebărbieriţi trandafirii). Ulte-
rior, autorul Poemului animal aplică imaginarului inser-
turi folclorice, din conştiinţa unei damnări personale (auto-
puniţiuni), a unei mişcări regresive ce înţelege a se dezbăra
şi de ultimele convenţii „preţioase“: „Gîlceavă, exces, dez-
lănţuire. Iad. Stă cu urechea aţintită,/ culcat în Iarbă. Delir.
Vagi nostalgii – în procesul de descompunere a glucidelor.
În fascicule. Erezii,/ anateme: vase lemnoase împietrite în
faţa/ Ispitei – unde/ se ascunde Muma Pădurii?“ (Iad, mare
propăşire). Liviu Ioan Stoiciu: un tînăr transformat cîndva
de Muma Pădurii într-o stană de piatră, reînviat de Zîna
bună a harului poetic. Negreşit unul dintre poeţii cei mai
reprezentativi ai actualităţii noastre literare.
HYPERION  77
Adrian LESENCIUC
Poezie tolănită în otavă
M
Menuţ Maximinian este un încă tânăr (proaspăt intrat în
al patrulea deceniu al vieţii) scriitor şi jurnalist, animator
al vieţii culturale din Bistriţa, autor al unor comentarii cri-
tice de întâmpinare şi al unor aşezări asumate în critică
(spre exemplu, dintre cele proaspăt apărute, Cărţi şi con-
texte critice, publicată în 2017 la Editura Tribuna din Cluj),
al unor studii de etnologie, lucrări de valoare documentară
remarcabilă în domeniul folcloric, cu fundamentarea reli-
gioasă aferentă (spre exemplu, dintre cele recente, Poveş-
tile Paştelui – Tradiţii vii din Ţinutul Bistriţa-Năsăud, Edi-
tura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2019), dar, mai ales, poet.
Exemplific prin cel de-al patrulea volum de versuri Cru-
cea nopţii, publicat în 2018 la Editura Şcoala Ardeleană din
Cluj-Napoca�. Foarte harnic şi cu o remarcabilă deschidere
publicistică – colaborator al revistelor importante ale lite-
raturii contemporane (în special al celor din Transilvania):
România literară, Luceafărul de dimineaţă, Timpul, Steaua,
Tribuna, Neuma, Convorbiri literare, Apostrof, Mişcarea
literară, Caiete silvane, Nord literar –, Menuţ Maximinian
ţine rubrici permanente şi propune prin întreaga lui acti-
vitate critică, eseistică sau poetică, o deschidere spre ori-
zonturile primitoare ale lumii satului. Astfel se petrece şi
cu volumul Crucea nopţii, prefaţat de Constantin Cubleşan
şi însoţit de o postfaţă a lui Andrei Moldovan, care relevă
aceeaşi lumină şi profunzime transilvană a versurilor ca în
cazul deja îndepărtatului Blaga: „La margine de sat/ Dru-
mul urcă/ Spre cer“ (Peisaj, p.34). Dar spre deosebire de
cel care a influenţat generaţii întregi de poeţi din podişul
transilvan, Menuţ Maximinian propune scurte popasuri
reflexive, scurte opriri din parcursul cotidian spre a rezuma,
dintr-o privire, universul încă mocnit, lumea satului încă
încapsulată în afara timpului, chiar şi în vremuri de pre-
facere din interior:
78  HYPERION
Când sticla lămpii crapă sub ger,/ Cerul e sprijinit de
vârful căpiţelor de otavă./ Satul pluteşte.// Sfârcurile mugu-
rilor tresar./ Vine primăvara,/ O simte calul alb../ Pe uliţa
din capătul de sus al lumii.// Nu e nevoie de fluier,/ Mioa-
rele pasc/ Pe cărarea cât un for de aţă.// Biserica înfiptă
în mijlocul satului/ Miroase a cer./ Maica Sfântă bea ceai
din fructe sălbatice… (Primăvară în Transilvania, p.18).
Privirea antrenată a etnologului, dublată de calitatea
nativă a poetului de a vedea esenţialul în mocnire, fac din
poeziile lui Menuţ Maximinian inserţii de o profunzime
atât de tulburătoare asupra satului, încât dispare orice
intenţie de lectură prin ochelarii citadini a unui univers
altfel conturat, gravitând în jurul altor valori şi simboluri.
Chiar dacă, biologic, aparţine unei generaţii aplecate spre
constructe cu rădăcinile la suprafaţă, răspândite pe întin-
derea de asfalt, poetul din Bistriţa preferă o reîntoarcere la
etaloanele perenităţii, la alte vârste ale literaturii drept refe-
rinţă, fără să fie tributar şi din perspectivă stilistică aces-
tor aşezări. Importantul critic şi istoric literar Constantin
Cubleşan îl aşază în decorul modernist al expresiei, fără
să constate o ruptură de generaţia sa:
Modernitatea unei astfel de creaţii se impune de la sine,
poetul demonstrând-o cu evidenţă printr-o scriitură suplă,
mereu sugestivă în imaginarul cultivat cu dezinvoltura tră-
irilor sincere şi plenare. Menuţ Maximinian e o voce dis-
tinctă în ansamblul generaţiei sale tinere, volumul de faţă
înlesnind cititorului descoperirea unui temperament deli-
cat, din stirpea celor care pot să jubileze trăindu-şi viaţa
prin poezie (p.6).
Ruralismul filtrat al poeziei sale – fie şi în evocările de
aiurea, unde poartă aceeaşi imagine clară a satului încre-
menit din Arcul Carpaţilor – este dublat de dimensiunea
creştină a poeziei pe care o cultivă. Există un gest ritualic în
Cronică literară
 însăşi cultivarea acestor imagini, cum există şi un grad de
sfinţenie în apropierea unor imagini ale satului de propria-i
inimă. Armonica tradiţionalismului cultivat e dublată de o
alta, religioasă, vibrând imediat, a unei dimensiuni nevăzute,
greu perceptibile, dificil de aşezat, a unei lumi de dincolo
de orizontul satului, dar gravitând în jurul acestuia: „Zâm-
beşte suflete// dacă tu ai fi o stea/ Aici ai avea reşedinţa de
vară“ (Dedicaţie, p.58). Acel mister al marginilor satului,
al băierilor lumii înseşi, se adânceşte treptat, se deschide
în interiorul celui capabil să vibreze în rugăciune şi în spa-
ţiul ei înălţător, biserica înglobând deopotrivă satul: „Să
înalţi suflet mare/ În casă mică.// Să presari sare în pantof
– talisman/ În vremuri grele.// Să mângâi cerul/ Precum
psalmistul“ (Învăţături, p.12), sau „Rugăciuni/ Se strecoară
prin ferestre./ Pe banca de lemn,/ La umbra nucului,/ Tatăl
şi fiul.// Mă descalţ la poarta vieţii./ Bat cu pumnii în fie-
rul rece.// Aştept./ Cruci plutitoare, din pământ iertător,/
Morminte călătoare,/ Inimi împietrite…“ (Cruci, p.13),
Octavian MIHALCEA
Voluptate şi durere
A
Aflat sub „protecţia“ unui moto din versurile Svetlanei Câr-
stean, volumul de debut al Liviei Mihai, Câinii (Editura
Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018), urmează direcţia
de multe ori labirintică a unei afirmări de sine având drept
scop importante ascensiuni spirituale. Printre inerentele
pericole care se ivesc transpar formulări poetice notabile,
ca o veritabilă iniţiere. Sufletul şi trupul vibrează cu inten-
sitate. Totul este integrat unui panteism aparte ce include
şi variate intinerarii accentuat imaginative, întru comple-
xitate. Iată şi o ipostaziere viscerală, cvasiflagelantă: „îmi
prind pielea cu unghiile/ o smulg şi-o arunc/ maxilarul
rămas nud fără pudoare/ cu disperare-mi muşcă mâna/ mă
instigă să-i curăţ carnea cu periuţa de dinţi/ până luceşte/
creierul meu înoată în alcool ieftin/ la fiecare înghiţitură
se îneacă/ vomită gânduri năstruşnice/
în jur roiesc oemeni primitivi/ ca o cen-
tură de asteroizi/ îmi înfăşoară trupul în
bandaje/ până-mi zdrobesc carnea// sunt
mai frumoasă decât Tutankhamon înviat“.
Spectrul unei purificări prin foc persistă
în imaginarul poetic al Liviei Mihai. Ela-
nurile pasionale posedă uneori aură sera-
fică: „tentacule unesc irişi cu irişi/ trupuri
dogoresc/ un inel ferecat cu sufletul tău/
rămâne înţepenit pe deget/ noi/ două ghe-
muri de spini concentrice/ ne purificăm/
şerpuind prin lumină“. Într-o paradigmă a
complexităţii, sufletul resimte numeroase
ameninţări aducând în prim-plan detalii
dureroase. Motivele supliciante conferă
accente dramatice discursului liric. Enti-
tăţi spectrale animă ambientul. Conform
Cronică literară
sau „Prin fereastra/ Din biserica bunicii/ privesc spre cer/
Strămoşii mei// În depărtare/ Holdele devin pâine// Poţi
să zbori/ De mână cu copilăria.“ (Strămoşii, p.37). Vibra-
ţia religiosului vine să sublinieze, să dea lumină specială
vibraţiei ruraliste. Dar, în acest cadru al proiecţiei (anco-
rat într-un timp al unei alte dicţiuni de care, cum spuneam,
Menuţ Maximinian nu se desparte, ci pe care îl reorien-
tează, pasager, spre ceea ce poate fi citit altfel decât prin
ochii efemerului), izul risipei se simte. Această risipă a Flo-
rarului blagian – acelaşi autor-reper al multelor poposiri
lirice în lumină – ne aminteşte Andrei Moldovan în post-
faţă, e un prag al amintirilor într-un orizont al prea târ-
ziului, al cărui parfum bântuie paginile. Scurtele inserţii
lirice, contemplative şi profunde, încapsulând eternitatea
domoală a satului, sunt întrerupte în parcursul expune-
rii de intrarea în timp. Un „Timp/ Împins de vâsle în larg“
(E vremea leandrilor, p.22) e însăşi cartea intitulată Cru-
cea nopţii. Un timp bănuit al îndepărtărilor.
modelului rimbaldian, dereglările sistematice conduc la ati-
tudini vizionare. Drept consecinţă, „sudoarea se scurge/ pe
scaun/ prin crăpături/ lemnul se umflă/ sub mine/ creşte o
planetă gonflabilă// înăuntru/ sfărâie o altă lume/ înainte
de explozie/ populaţia îmi trimite rugi/ fără uimire căci
dumnezeu/ e cel spre care ridici chipul“. Se petrec radicale
modificări spaţio-temporale, raportări la esenţa unor sin-
tagme de-a drepul iniţiatice. Solitudinea naşte himere în
expansiune, cu accentuate peceţi estetizante. La anumite
intervale intervin desfăşurări din proximitatea supliciului:
„sub corpul însingurat/ frunzele geamătă/ şi burta-i căscată
spre cer/ vreau să fiu înţepată cu ace lungi/ buchetul de
sentimente în care am investit/ căldură timp expresie inte-
res/ să plesnească/ să fie genocid/ dar o pasăre ciripeşte în
zori pe pervaz/ părul erect/ ochii cusuţi
cu fire roşii“. Realitatea are parte de sur-
prinzătoare transfigurări onirice: „limi-
tele mi-au obturat visul/ când am decis
să te părăsesc/ cuşca nopţii s-a încolăcit
în jurul cărnii/ nu a atins copilul/ doar
părul s-a zbârlit/ la sâsâitul capilar al şar-
pelui// o barză-mi poartă/ un făt ce nu te
mai cunoaşte/ în burta amintirii/ liniştea
şerpuieşte printre cuvinte“. De multe ori,
internalizările din poezia Liviei Mihai dau
la iveală cavalcada unor sentimente extrem
de puternice. Voluptăţile se conjugă cu
durerea, iar cruzimea cu eleganţa. Asis-
tăm la mari oglindiri, călătorii cu arome
noptatice, situări fluide inscriptibile diver-
sităţii fascinante.
HYPERION  79
Ion TOPOLOG POPESCU
Sergiu Popovici „Singuri prin lume“,
Editura Pastel, Braşov, 2016, sau cât
de stringent este scrisul satiric
N
Nu mulţi condeieri deţin scrisul satiric. Dacă apare unul
la o sută de ani e un adevărat noroc pentru acea literatură.
Trebuie să-l ajute şi cadrul social-politic din ţara în care
apare. Cum am zice: să-l ceară timpul pentru a-l stigmatiza
prin scrisul său. Şi el, scriitorul, să clocotească de mânie
împotriva răului politic care s-a întins peste ţară. „Ce ai cu
ei, nene Iancule,pare a-l întreba actorul Iancu Brezeanu pe
Caragiale. „Îi urăsc, mă!“ Pe cine, evident că pe politicienii
timpului său. Tagma asta, ca dracu*, e nelipsită din orice
structură socială Abia ce vezi c-a dispărut, c-a fost stârpită,
şi numai ce apare ca buruiana în holdă. Licheaua politică,
Rică Venturiano de-acum, care-şi cheamă confratenii să-şi
pună mâna pe par şi să tăvălească pe cei din Ciuma Roşie.
Licheaua politică e la tot pasul. Pista de lansare: un
anume partid. De aici porneşte. Nu e proastă deloc. E clar
că deţine o anume instrucţie. Întâi se lipeşte de unul ajuns
deja şef, îl slujeşte abil, se mai dă şi la nevastă, după caz, la
fiică, o ia chiar de nevastă, că e tânăr de viitor şi, mă rog,
îşi stabileşte calea din multele care apar, căci mediul este
prielnic.Oricum, trebuie să fie un iscusit lătrător. Greu îi
e până apucă la o candidatură, respectiv la alegeri. A pus
mâna pe un post, în administraţie, politică, justiţie, i-a pus
Dumnezeu mâna pe cap. Începe căpătuiala. Îi trebuie bani
să-şi susţină locul pe liste, să îşi facă o vilişoară, să-şi ia o
maşină – două, să meargă pe plajele lumii cu nevasta sau
amanta, să-şi permită orice. Licheaua politică! Prin orice
metodă, sus, senator, deputat, cu avantajele bănoase ale
acestor funcţii în paguba naţiunii! Cel mai greu e cu elec-
toratul, să-l manipuleze, să-l facă să creadă că luptă pentru
80  HYPERION
bunăstarea lor, că îl aperi de toate, că eşti tăticuţul lui, că
e la muncă pe terenurile problematice ale patriei şi, când
colo, e în Bahamas.
Cu ce şi-au făcut vile şi atâtea altele la salariul lor de
bugetari!? Înalţi funcţionari ai primăriei, şefii de sucursale
de partide parlamentare, cu vile pe Cetăţuie, cu domenii de
nababi. N-aveai ce căuta la ei fără tenculeţul de euroi pen-
tru a obţine o biată autorizaţie de construcţie. Era suficient
însă un telefon de la domnul senator ori deputat, consi-
lier, subsecretar de stat, şef de partid şi rezolvai de minune
necazul. Posturi bune, mană cerească! Deci funcţionarul
sau omul politic, avocaţi şi toată justiţia e aici de fapt buba
cea mare. Nu sunt în slujba cetăţeanului pe banii căruia îşi
iau salariile exorbitante. Banul acela trebuie furat de min-
ţile luminate ale mafiei.
Aici trebuie să te mişti, cum bine zicea bietul Nico-
lae Filimon în Ciocoii lui: „Să fure cloşca de pe ouă fără
să cârâie“.
Scrisul satiric pe nemernicul acela trebuie să-l lovească
direct în frunte. Ţintirea aceasta o face scriitorul Sergiu
Popovici în romanul său „Singuri pe lume“. Lumea lui e
cea ciocoiască de azi, patroni peste posturi de televiziune,
ziare, firme, palate, întinse domenii, elicopter propriu,
chiar avion, maşimi de lux, femei cu ghiotura, cu băţoşe-
nie, uşi deschise la parlament, consilii judeţene sau la pri-
mării, bănci şi spitale proprii, spitale contra cost căci cele
de Stat vai de mama lor în ce mizerabile condiţii au ajuns.
Bossul d-lui Popovici se numeşte Mamoniuc (de
la Mamon – dex –diavolul banilor, demonul lăcomiei,
Cronică literară
căpetenia dracilor?). Ăsta e tartorul. Mircea Navrea e cio-
coiul televizist, Strugur, Sulică, Strugurel şi încă vreo câţiva
sunt alţi constituenţi ai faunei precum Calotescu mai îna-
inte, Relu Marinescu şi alţii acum, Caras Vasilică, Mândo-
ianu, care se luptă să intre sau să rămână în SISTEMUL de
care zicea că a fost învins un fost ditamai preşedinte de ţară.
SISTEMUL întreţine afacerile, aranjamentele, jaful Statu-
lui, al poporului. Componenţii au mai toţi doctorate în
economie, drept, mai ales aici, rar în inginerie şi în învă-
ţământ, luate prin tot felul de manevre, pe bani, plagiate,
ilegalităţi crase. Nu contează cum, dar stă bine să fie acolo,
în faţa numelui, doctor Ipingescu Vasilache.
Casele de avocatură sunt creierele care dirijează toată
mafia afacerilor. Plase uriaşe de paianjen scoperă diferitele
sectoare economice spre care împing investitorii cu başi-
şurile nelipsite, aranjează cumpărări-vânzări, adună bani
pentru plăceri nemăsurate, femeile cu rolul lor important
în tot acest mare joc. Aproape demenţial, fără nici o posi-
bilitate de a-l opri, un joc înspăimântător în faţa căruia cei
de bună credinţă, tot mai puţini, încearcă să se facă auziţi
trăgând semnale de alarmă în faţa ameninţării distrugerii
ţării în fiinţa ei. S-a atins paroxismul în dictonul: Fur, furi,
fură, cât mai e, ce mai e. Strigătul balzacian „Îmbogăţi-ţi-vă!“
e ca un vuiet în care se vor cu toţii cuprinşi.
Mamoniuc tronează. A divorţat de Eva ce nu mai cores-
pundea poziţiei sale, a părăsit-o acolo, în provincie, el a
ajuns mare aici, în capitală,unde se învârt toate bunătăţile.
Cresc profitorii pe toate direcţiile, înşfăcând fără nici un
scrupul din fosta avere a ţării, încălcând noile sau vechile
A.G. SECARĂ
Neînchinare cuvântului
cioplit, căutare de arcă…
U
(GABRIEL GHERBĂLUŢĂ, LET’S ZEPPELIN, ED. RAFET, RÂMNICU SĂRAT, 2017)
Un scriitor în căutarea unui personaj memorabil ar găsi în
poetul Gabriel Gherbăluţă unul dintre oamenii ideali, care
nu ar plictisi, probabil, niciun cititor. Poetul, în toate cărţile
de poezie publicate, este savuros, surprinzător, substanţial,
rocker, profesor de limba şi literatura română, realizator
de emisiuni radio, tată, îndrăgostit de muze, împătimit de
teatru. Pentru Galaţi, ar putea fi un nou Leopold Bloom,
dedulcit la subtilităţile muzicii rock, spre deosebire de per-
sonajul irlandez; ar putea fi un om cu… însuşiri, în contra
unui Musil care şi l-ar alege ca model, ar putea fi un Don
Quijote, un mic Napoleon cu marea în raniţă de mareşal
(p. 14), un Stan Păţitul care suflă-n fericire ş.a.m.d. Sau ar
putea fi măcar jumătate din Jimmy Page, Robert Plant, John
Paul Jones, John Bonham, cei patru membri ai formaţiei la
care face aluzie prin jocul de cuvinte al titlului acestei cărţi,
Cronică literară
legi, avântându-se politic pentru a-şi crea legislaţia şi rela-
ţiile care să le protejeze matrapazlâcurile.Se formează ade-
vărate haite, fiecare cu baronii ei, sub formă de partide, fie-
care cu faliţii lor, cu traseişti care se vântură prin tot locul
după ciolanul cel mai savuros.
Corupţia e în floare pe toate fronturile, în toate cot-
loanele. Mai cad şi capete, mai ajung şi la puşcărie, dar,
culmea, veniturile lor rămân neatinse, bogăţia îi aşteaptă
după cei câţiva ani de stat în zeghe. În final, autorul trece
pe o proiecţie de vis. Toată fauna asta putredă de corup-
ţie o expediază pe planeta Marte, dar nici această măsură
nu îndreaptă situaţia.
Lumea bună a fost distrusă de comunism, înlocuită de
proletariatul rudimentar care a rămas şi după evenimentele
din 89. S-au diferenţiat pe de o parte profitorii care s-au
îmbogăţit iar pe de altă parte cei care şi-au luat lumea în
cap în căutarea unui bine material, 7 milioane de români,
diaspora, aflându-se acum în afara ţării. Unii speră la o
întoarcere, copiii lor, niciodată. Perspectiva? Greu de pre-
văzut fiindcă şi Europa este ameninţată în identitatea ei.
Finalul romanului d-lui Sergiu Popovici e sumbru cum
sumbră este şi realitatea de azi. Mintea cea de pe urmă a
românului ar mai fi o şansă de ieşire din colaps. Autorul ne
oferă în carte un tablou critic-satiric, un prilej de medita-
ţie şi, mai ales, trage un semnal să ne trezim. Numai trezi-
rea şi atitudinea denunţătoare a răului ne mai dau o şansă.
D-l Popovici are toate instrumentele literare pentru un
bun scris satiric şi, mai ales, inteligenţa în mânuirea acestuia.
cărora le dedică indirect şi poemul marcant al cărţii, ales
pentru coperta a IV-a, unde alege, din cine ştie ce motive,
varianta cu doi de „l“, în titlu: let’s zeppellin// căuta să dea
de urma lui moş Dumnezeu/ se rătăcise de el când plecase
pe furiş la femei/ singur fără el că se săturase de atâtea pre-
dici când el voia doar acţiune/ plecase în vârful picioarelor
nu-l auzise decât bunică-sa/ da’ de ea nu-i păsa până/ să
deschidă gura era ieşit din casă căuta să dea de urma/ lui
moş Dumnezeu prin/ toate bodegile, crâşmele cu pretenţii
peste tot l-a găsit/ într-un târziu purtând un/ tricou negru
decolorat cu căştile în urechi ascultându-şi un/ demo cu
înregistrările celor 10 porunci/ doar el o pereche de căşti
poruncile şi nebunii ăia frumoşi/ de la led zepp/ şi nimeni
în jurul lui de parcă dispăruse toată lumea de pe/ pământ
odată cu retragerea apelor din matcă“… „Moş Dumnezeu“
HYPERION  81
mai apare şi într-un poem „fără nume…“, în alt loc (p. 84),
unde se scrie frumos despre un pui de Dumnezeu, acesta
poate purta şi „un costum de baie demodat“ (p. 15).
Gabriel Gherbăluţă nu este un believer comod, facil…
Oricum, pentru orice eventualitate, este nevoie şi de o
femeie zeppellin (tot cu doi de „l“!), precum în poemul de
la pagina 52, poem redactat nonconformist (mai mereu
caută, decent, culmea, nonconformisul!): „doar o scânteie
care dă foc soarelui din/ cuvântul ce stă să te nască/ (…)/
doar o scânteie furată de acolo/ de sus de la focul zeilor:
doar o scânteie/ eşti pe val acum/ ascensiune rapidă în
proprii-ţi ochi/ îţi permiţi chiar să fii darnică/ laşi o fărâmă
din câştig şi robului/ să fie şi el fericit/ că şi el e om…/ şi
robul crede// doar o scânteie şi amestecul de combustibil/
se aprinde instantaneu// inimă în flăcări/ trup în cădere
liberă: zbor invers/ cât de pământ e pământul asta!…/ şi
ce groapă mare e cerul…“…
Ca să-l ducă în Kashmir, la tatăl celor patru vânturi,
este nevoie de orice fel de Zeppelin… Căutarea Sacrului
este, de altfel, o caracteristică a tuturor volumelor sale pe
care le-am citit… În volumul său de debut se întreba pen-
tru cine scrie… Din fericire, nu a mai căutat răspunsuri
la această falsă întrebare, a devenit din ce în ce mai mult
o voce autentică, îndepărtându-se politicos de modelele
asumate atunci, dar încă se mai alintă, de pildă, în primul
text al volumului de faţă, sonet şi-atât („de drumul meu
eu nu mai am habar“), iar distihul final (p. 105), un „aver-
tisment“ oarecum abstract-ermetic („Când e cuvântul par,
nu-i poezie/ Fardată moartă într-o lume vie“), ni-l învă-
luie într-o manta misterioasă, de acelaşi trubadur despre
care tot am scris…
Culmea este că un cuvânt precum „muzica“ nu este de
găsit în întreg volumul! Dar muza cântă, despre un fals
tratat lirico-oniric, despre împoezire, trupurile, nudurile,
dansând întru cuvinte, universul liric al poetului este plin
de embrioni sau de îngeri, unii ciudaţi, unii îşi zic poez
(au şi uter, p. 15), poezi, poate Bonzo e cu ei, Gabriel este
un ludic în continuare, unde luciditatea învaţă erotismul
fără de încetare, gata de despărţiri esenţiale, îndrăznind
să-i spună „noapte bună“ Poeziei (p. 9): „în poemul ăsta nu
voi prinde soarele/ cu plasa de fluturi/ şi nici cu o copaie
sprijinită în băţ/ cum prindeam vrăbiile…/ ce… soarele e
vrabie?/ în poemul ăsta vom fi serioşi/ cum membrii usr
la şedinţe/ şi la fel ca ei/ nu ne vom uita în ochii cuvântu-
lui/ să nu roşească/ el că noi nu avem voie/ să dăm cu roşu
într-un poem cenuşiu/ în poemul ăsta vom da cu fumigene/
şi ne vom aminti că:/ „ceva e putred în danemarca“// apoi
bucuroşi că l-am născut/ ne vom spăla mâinile/ până vom
scăpa de orice cuvânt/ care ar fi putut rămâne sub unghii/
şi vom merge la culcare urându-ne:/ „gânduri bune!“.
Moaşei Gabriel (orice poet este o moaşă!) îi este „un
fel de“ frică: vrea să zboare (de aici aproape intraducti-
bilul titlu al cărţii!), dar îi este teamă de căderi, poate şi
de un anumit fel de Moarte, care se prostituează (p. 18),
trece strada cu noi, este un personaj la modă (despre care
uneori se abţine să scrie), cum este şi zeama de varză, da,
82  HYPERION
cuvintele pot mirosi a moarte, cuvintele pot fi o haită care
aleargă după Ea, o pot goni până la un dincolo, unde se
pot vedea morţi de ploi, trei câte trei (p. 12)…
Cu mitologii pre mitologii călcând sincretic, poetul naşte
în chinuri sau nu o altă mitologie, unde Muza-Toamnă
are un cuvânt-galben de spus (vezi pp. 16, 17 ş.a.): argo-
nauţii ar răpi o Evă pentru o altă poveste. Tehnic, poetul
se mişcă dezinvolt, are alai de sonete, gazeluri, pasteluri
(metafizice), mere aşteptând să fie muşcate, alai de pescă-
ruşalug („uneori descoperim şi nedescoperitul“, p. 20), de
arici (care primesc prin vis lună plină), licurici de jugulară.
Lumea creată de G. Gherbăluţă este de poveste, nu
numai pentru adulţi, el chiar crede în Pălărierul nebun
care poate scoate din joben poem după poem, fiecare
text ridicând din uitare o altă ţară a minunilor (despre
ţara oglinzilor şi alice se zice la p. 81), după cum suge-
ram şi mai sus, unde mai apare şi câte un Pitagora tânji-
tor: „median te împart/ între unu şi doi/ intră chronos de
cart/ prin furtună şi ploi// într-un unghi ascuţit/ te pictez
în cuvânt/ pescăruş amuţit/ peste fluviul pământ// geome-
tru am fost/ într-o lună pătrat/ desenat fără rost/ tu m-ai
şters şi-ai uitat// luna mea e un cub/ prinsă-n cer cu-un
şurub“ (p. 25).
Pitagora, un posibil Homer, Zeus, măcar sandala lui
Ahile, Ulisses, Baba Iaga, toţi pot fi martorii momentului
când herghelii de inorogi vor lua drumul abatoarelor (p.
26), dovadă incontestabilă a faptului că, uneori, numai acor-
dul părinţilor poate fi cel care garantează posibilul happy
end al… poveştilor lirice marca G.G. Precum în poves-
teul (inventez şi eu!) „spus înaintea spusului ultim“ (p.
32): „şerpuim cuvânt Dumnezeu urechilor astupate/ înge-
rii au doar aripi:/ (cine să le caute urechile printre atâtea
aripi?)/ disponibili sunt doar iepurii cenuşii…/ şi demonii:
mai cenuşii şi mai mulţi/ decât iepurii/ se înmulţesc în noi
exponenţial/ măcar de eram doar unu!…/ ca la începuturi/
şerpuim cuvânt şoptit unor urechi astupate/ ale mele, ale
tale…/ şi totul e ca după ziua dintâi/ doar că unul dintre
noi/ a stins lumina/ când a trântit/ uşa“…
Munca sa herculică la grajdurile nimănui pentru con-
sacrarea conceptului de „poez“ frizează şaga cu divinitatea
(p. 37), neexistând teama de posibilă blasfemie (la pagina
97, se zice despre impotenţa unora dintre zei), Dumne-
zeu iubea animalele şi poeţii fiind printre favoritele mele,
ecou al zbaterilor creative primordiale, lipsind doar polo-
nicul cu supă, cu stelele şi galaxiile condimente: „aşa îmi
spui mereu/ când mă întorc către tinele tău/ mânjit cu
amestecul acela de bărăgan copil/ de lut gras şi balegă de
cornute…// uneori ridicam o casă … lut, balegă, paie…/
alteori visam că o dărâmam/ şi când deschideam ochii era
dărâmată/ şi mâinile şi picioarele murdare// alteori voiam
o poezie…/ o altă casă… lut, balegă, paie, cuvinte nu…/
cuvintele nu …/ rămâneau acolo/ înţepenite în gât în mur-
dăria luată/ mâinilor, caselor din chirpici…// Dumnezeu
iubea animalele şi poeţii/ Doar El…/ eu rămân aşa…/ cu
lutul şi balega cuvintelor din gât/ cu o casă şi un poez care
nu se vor ridica/ înainte de limpezirea trupului“… (p. 38).
Cronică literară
 Există un poem intitulat 50 de feluri de a jumuli un
albatros, ocheadă către un Baudelaire nemuritor: din punct
de vedere al experimentului literar, poate şi al timpului
scurs între eşecuri kafkiene, G.G. mai şi încearcă, din sto-
lul de albatroşi, să şi jumulească câţiva, pentru a-i vedea
cum s-ar prezenta în noile ţinute; sunt albatroşii săi mani-
fest, care îi dinamizează discursul, câteodată nemulţumit,
săturat („m-am săturat, bunule/ şi voi părăsi puţin lumea
ta/ ca să renasc într-un poez“, p. 56), psalmist („lumina Ta
mi-ar vindeca lumina/ de n-ar cădea aiurea în deşert“, p.
57), casnic (p. 58), pockerist („te-am urlat/ n-ai venit/ de
sub cărţi/ îşi râdea/ sub mustăţi…/ cacealma!“: p. 61), bar-
bilian („ceas întors meduza/ leapădă secunde/ (…)// ier-
nile din mare/ au ajuns la ţărm/ nu mai ştiu pe care/ s-o
iubesc, s-o sfarm// şi ca lupul tată/ îmi păzesc poezul/ când
secunda cată/ unde cade miezul// şi cu iarna-n buză/ am
muşcat din gerul/ ce-a-ngheţat meduză/ şi mi-a înnegrit
cerul“ (p. 62), extrem-oriental (are ceva G.G. de samurai
fan rock, făcut prizonier de nebunia şi frumuseţea Lunii! –
„luna paşte azi cocorii/ de pe-o margine de cer// din pătra-
tul sterp al lunii/ te-am închis în patru ape/ şi te-au descân-
tat alunii/ şi cocorii să te scape// uite, azi zboară cocorii/
iau cu ei luna şi norii“: p. 65)…
Din Bestiarul de altă dată (Bestiarium vocabulum, Edi-
tura Tracus Arte, Bucureşti, 2016), mai găsim şi aici câte
un inorog, doi, afară de cei sacrificaţi mai sus, mai este
atenţie şi la social (de la terorişti la cerşetori, spălători de
parbrize ş.a.), poveşti de iubire („ela fost primul care a
ştiut că în călcâiul oricărei eve/ moare otrăvit un achilles“,
p. 69 – erotismul rămâne unul dintre punctele sale forte),
un spălător de vise, un cioplitor de aer (p. 70), atenţionări
la cuvintele-idol („să nu vă închinaţi cuvântului cioplit!“),
căutare de Noe („aici secunda stă spânzurată de cuiul/ de
care atârna cândva un calendar/ aici nu mai există timp/
doar puţin spaţiu/ pe care l-au ocupat poeţii când n-au
mai încăput pe arcă“: p. 73)…
Cronică literară
Fiinţa poezului aproape teoretizat nu este deloc în sigu-
ranţă, nici chiar în vecinătatea îngerului sentimentelor
pierdute (pp. 76-77): „nu mai sunt peşteri cu pereţii goi/
lumina rămâne acolo/ încăpăţânată/ în altamirele memo-
riei// doar scheletul cuvântului vânat/ şi scribul hrană ilu-
ziei/ te locuiesc// vom scrijeli poezul/ în pielea zăpezii/ ce
va să cadă/ îl vom creşte mare/ apoi îl vom ucide/ cu dra-
gostea noastră“…
Cum spuneam altă dată, poetul jertfit are forţa de a
renaşte, are ceva în el din pasărea Phoenix, din lebădul
jumulit din „pas de unu“ (p. 85) şi, mai ales, din înaripatele
acelea cărora, din lipsă de imaginaţie, le spunem îngeri…
Din cenuşa cuvintelor, cu toţi demonii lor, se reaprinde,
învaţă plutirea pe fluvii secate, lacrimile lui (chiar neplânse)
reumplu albiile, mai are puterea să murmure bonjour, poez,
să fredoneze Nights in White Satin (p. 92, nu, nu Led…, ci
The Moody Blues!), mai trimite o inimioară şi pe facebook
(p. 93), încă nu declamă că la început a fost facebookul,
rămâne la „din drag de logos“, „la-nceput a fost cuvântul“,
dar este uşor confuz, ca după un maraton liric prin propria
carte, iar, după căderea cortinei (p. 98), rămâne să scriem
cronica pe care doar demonii o vor aprecia: „niciun răs-
puns şi-i negru şi roş acum în burg/ un demon de prăsilă
veghează în amurg“… Rechinul-poezie de pe copertă poate
fi şi el un răspuns. Gabriel Gherbăluţă pare să-i recite un
poez. Sau e gata să îl sacrifice…
Cert este că, aşa cum spuneam la început, pierduţi în
discursul său liric, trebuie doar să găsim capătul unui fir:
ghemul desfăcut va fi o istorie care poate marca un drum
anume. Desigur, într-un labirint în care Monstrul poate fi
un minotaur, un rechin, o Ariadnă, un poet care, după cum
sugeram, tot caută pronunţia exactă a Sacrului… Această
căutare confirmă poezia sa ori, dacă vreţi, rock-ul poeziei
sale, înălţarea sa, în balon sau în zeppelin… De sus, arca
se va vedea sau nu.
HYPERION 83
Iulian GRIGORIU
Cosmoza – între viziune filosofică
şi expresivitate literară
S
Scrierile Elenei Petreşteanu, de factură filosofico-poetică,
caută să contureze o scontată unitate a lumii, un întreg spi-
ritual reflectat în concepte şi metafore. Fără a fi refractară
rezultatelor şi tipului de cunoaştere ştiinţific, analitic, autoa-
rea speculează pe marginea unui spectru larg de concepţii
(mitologice, religioase, filosofice) vizând o cunoaştere intu-
itivă, analogică, simbolică, şi nu una cantitativă, specializată
şi polarizată pe diverse domenii.
Preocupările eseistice ale autoarei pot fi încadrate în dome-
niul larg al realismului filosofic, în acest caz, de tip teosofic.
Realism fiindcă autoarea e încrezătoare că lumea fenomene-
lor (percepute, gândite, trăite) este obiectivă şi omul nu e rupt
de realitatea pe care o poate exprima şi cunoaşte conceptual.
Realitatea e concentrată în cel mai înalt grad în zona sacrului,
a divinului acceptat în infinita lui diversitate, fără ca opţiunea
spirituală să se conformeze unei anumite tradiţii; nu reiese
dacă e vorba de un Dumnezeu personal sau impersonal, în
mod expres imanent sau transcendent, rezultând o concep-
ţie sincretică sau de ecumenism spiritual unde toate credin-
ţele sunt adevărate, ţintindu-se acea „unitate transcendentă“
a lor de care vorbea Eliade. În fine, e teosofie fiindcă divinita-
tea e cognoscibilă prin natura ei în relaţie cu cea umană, ceea
ce incumbă o formă de revelaţie sau o intuiţie de care scrii-
toarea se străduieşte să se apropie şi să o comunice.
Că e vorba despre Cosmoza (editura Ideea Europeană,
2014), Ratiosophia (editura Eagle 2016), ori de volumele de
poezie (Povestea Punktului, editura Ideea Europeană 2017,
Sacra Femina, editura Palimpsest 2019), acelaşi verb se dis-
tinge în încordarea de a comunica, justifica, afirma, dovedi
că nu există o ruptură între „cele de jos“ şi „cele de sus“, că
84  HYPERION
substanţa lumii este iubirea; avem de-a face cu o exigenţă
înscrisă în realitatea lumii, de unde iradiază frumuseţe, sens,
armonie, explicaţie raţională cununată cu o înţelepciune
intuitivă.
În scrierile efectiv filosofice, cititorul atent descoperă la tot
pasul oaze poetice şi uneori e greu să te ţii departe de ele, să
nu-ţi fure auzul, „legat“ de axul persuasiv al pledoariei con-
ceptuale. Doar câteva exemple din Cosmoza, primul volum
al Elenei Petreşteanu:
„Acea zonă de tăcere iraţională îi dă infinitatea/ ca un dans
între cuvânt şi necuvânt./ O asemenea scriere învăluie adevă-
rul intangibil şi delicat/ Aşa cum el însuşi se învăluie în veş-
mintele lumii/ acoperindu-şi misterul sublim“ (delimitările
de versificaţie îmi aparţin); „Lumea e un ocean conştient de
iubire. Străinii ei înoată către cunoaşterea din centru/ Dar
numai prin iubire o pot găsi“; „Ca şi fără iubire/ fără cânturi/
corporalitatea lumii s-ar sparge/ În infinte bucăţi străine…“
Exemplele pot continua, asemeneaa oaze poetice se găsesc
la tot pasul, uşurând lectura, rezonând cu mesajul, făcând
accesibil textul explicativ.
Farmecul scrierilor Elenei Petreşteanu, de natură poetică,
afectivă, se conjugă cu scheme geometrice şi formule arit-
metice, astfel că cititorul e pus în contact cu un tot, un întreg
de sorginte orfică sau pitagoreică ale cărui arcade sunt lumi-
nate de o gnoză ce urcă până în zilele noastre. Autoarea recu-
perează în stil personal mitul biblic al căderii primordiale
la nivel general de condiţie umană, prin tendinţa de a înţe-
lege, descompune, reconstrui lumea ca dat, primită ca dar;
deasemenea, e uşor de regăsit sistemul filosofic plotinian cu
stadiile emanative din Unu, urmate de procesiunea ciclică,
Cronică literară
 de revenire anametică a sufletelor la origine. Se întâlnesc
în Cosmoza elemente de neoplatonism, gnoză, creştinism,
spiritualitate orientală, teozofie, mistică, filosofie modernă
(cu trimiteri la Hegel şi Schopenhauer) autoarea îmbrăţi-
şând toate aceste surse, căutând confirmări la filosofi, sfinţi
părinţi, teozofi, dar ţinându-se în acelaşi timp departe de spi-
ritul polemic al Agorei antice. Aşa că Elena Petreşteanu apare
mai degrabă înveşmântată în haloul unei oficiante dintr-un
templu atemporal, fără să excludă nicio doctrină spirituală
consacrată de unde preia materialul de construcţie şi îl pre-
lucrează după reţeta proprie. Desigur că o asemenea mani-
eră poate descumpăni (să foloseşti, de pildă, în aceeaşi frază
cuvintele „Iisus“ şi „karma“), în momentul în care trebuie să
admiţi, dincolo de asemănări ori puncte comune şi deosebiri
de substanţă. Într-o asemnenea pozitivitate se află autoarea,
când îşi construieşte propria concepţie, expresie a credinţei
într-un „Adevăr absolut, într-o esenţă a unităţii lumii“, într-o
„conştiinţă cosmică a sacrului“ (Cosmoza).
O astfel de atitudine cu conotaţii atot-explicative atrage
riscuri pe care Elena Petreşteanu caută să le depăşească cu
graţie poetică şi lingvistică, pentru a accede la un scontat
adevăr absolut şi a concilia între doctrine spirituale de multe
ori divergente. La mijloc e o nostalgie („Nostalgia vine… şi
din nevoia de odihnă în simplitatea Adevărului mai vechi
decât ameţitorul timp.“) asimilată cu aspiraţia la ideea fun-
damentală a filosofiei, aceea de a accede la „simplitatea infi-
nită a Adevărului“.
În Cosmoza, pe asemenea caroiaj spiritualist, va fi pro-
iectată ordinea polifonică a lumii, cosmogoniile consi-
derate într-o conexiune analogică: spaţiu, timp, concept;
număr, formă (geometrie), substanţă (nume), şi alte tipuri
de triade fundamentale. Din acestea vor fi derivate anumite
dualităţi consacrate (libertate-necesitate, esenţă-substanţă,
bine-rău, sine-eu) altele simbolice (Orient-Occident,
Cer-Pămînt, Iubire-Cunoaştere), sau de o manieră rezo-
nantă (simplitate-complexitate), autoarea creionând în stil
categorial, cu aparenţă dialectică, sinteza între opuşi, unita-
tea tendinţelor proniatoare cu cele mundane, revelând citi-
torului valenţele iubirii cosmice dintre principii.
Tema Cosmozei este geneza, creaţia şi aş vrea sa subli-
niez aici două idei importante ale volumului pe care îl am în
faţă. Prima e aceea că existenţa nu-şi are cauza în ea însăşi,
„Dumnezeu este, nu există“, el îşi conţine propria cauză a
fiinţării, iar lumea e manifestarea Fiinţei supreme, existenţa
ei şi nu estimea ei. Aici e unul din punctele nodale ale Cos-
mozei. Tot ceea ce există („soi calitativ“, „tip de vieţuitoare“,
„tip de construcţie structurală“) este rezultatul creaţiei unei
surse ideale a întregului manifestat, punct de plecare şi de
revenire. Dacă sursa ar fi aici, toate speciile ar degenera, ori
s-ar recombina haotic şi limitat.
Cunoaşterea e posibilă pe baza acestor modele veşnice şi
internalizate ale minţii.
Avem aşadar de-a face cu un antievoluţionism, de fapt la
Elena Petreşteanu „evoluţie“ însemnând cunoaşterea divini-
tăţii ca sursă a lumii şi garant al cunoaşterii. În acest sens scri-
itoarea pune în lumină o cunoaştere analogică a adevărului
Cronică literară
arhetipal şi informal (pe urmele Sf. Dionisie Areopagitul),
continuând cu o cunoaştere contemplativă (Sf. Maxim
Mărturisitorul). Conform concepţiei Sf. Toma d Aquino,
inteligenţa nu e actul unui organ, însă omul poate intui esenţa
divină, lumina inteligibilă, pe baza asemănării cu divinita-
tea. „Aţintind mintea asupra simbolurilor Absolutului, adul-
mecăm însuşi Absolutul care se oglindeşte palid în ele.“ Aşa,
consideră autoarea, se ajunge la certitudine.
În al doilea rând, şi fapt esenţial al volumului, cosmoza
(concept original al Elenei Petreşteanu) este nucleul existen-
ţial al lumii în totalitate. E vorba de un principiu cu dublu
sens de manifestare: unul de ascensiune a creaţiei şi creatu-
rii, altul de coborâre proniatoare şi îmbrăţişare a Creatoru-
lui; este vorba de unitatea îngemănată a lumii care se sus-
ţine în gravitaţia iubirii cosmice, cosmos şi întrepătrundere
(osmoză). Prin prisma cosmozei (a iubirii cosmice ca feno-
men real, fapt ontologic) se pot concepe gnoseologic îna-
poi unitatea, dualitatea, dar şi mai departe, multiplicita-
tea, chemată către unificare: „Această chemare prin ale sale
către unificare apropie toată făptura… e chiar iubirea, forţa
reîntregirii şi similitudinii, care pătrunde cu dorul revenirii
tot ceea ce s-a depărtat de izvor sau de sine însuşi… Iubi-
rea cosmică, cosmoza lumii cu ea însăşi prezidată de Cre-
atorul ei“ este ceea ce „ţine unitatea întregului univers, ce
îl îmbrăţişează şi-l aduce la sine, ce-l zguduie şi umple şi-l
înalţă, ce e şi magnetism şi chemare şi unire şi comunicare
reciprocă şi cunoaştere, ce nu-şi găseşte pacea decât în uni-
tate şi adevăr, numai după ce renunţă la el însuşi, trăind în
celălalt.“ (Cosmoza)
Ordinea lumii rezultă din manifestarea principiilor nume-
rice de sorginte pitagoreică, dar şi platoniciană şi neoplato-
niciană: Unu e Totul, sursa, generatorul dar şi ţinta celorlate
principii (Doi, depărtare, polarizare, practic tot ceea ce cre-
ează Unu, păstrându-i „nostalgia“, şi al treilea principiu uni-
ficator prin dublă mişcare de sus în jos (creaţie şi ordonare)
şi de jos în sus (devenire, evoluţie, armonizare), cosmoza
propriu-zisă ce uneşte „esenţa celestă“ cu „substanţele lumeşti“.
Conceptul de „cosmoză“ are afinităţi cu acela de semioză
a lui Umberto Eco, unde se vizează raportul dintre micro ş
macro cosmos prin mijlocirea subiectului uman, iar cunoaş-
terea şi aşezarea lumii în categoriile ei se face prin simpatie,
analogie, iluminare non-discursivă, dar şi la concepţia lui
Peirce, unde semnul, obiectul şi cel care interpretează con-
stituie o triadă unitară ce nu poate fi disecată la nivel diadic
fără pierderi ireversibile.
Cosmoza Elenei Petreşteanu e un concept optimist ce pare
a guverna formele ideale, pe cele materiale, dar şi cunoaş-
terea conceptuală a subiectului aspirant spre vitalitate, fru-
museţe, armonie, pentru că, ne asigură autoarea, „ceea ce
generează este şi ceea ce regenerează.“ Şi tot de teodiceea
proprie autoarei ţine încredinţarea că suntem meniţi desă-
vârşirii printr-un proiect unic, originar şi expiator, încunu-
nare a unui drum iniţiatic anevoios ori de deschidere către
un moment prielnic, aşa cum dialectica devenirii e cununată
cu libertatea, după osteneala şi credinţa fiecăruia.
HYPERION  85
George LUCA
„Tehnici textuale moderne“
D
După reuşita îndreptare în sus prin „Planare verticală“
(carte editată de Centrul judeţean pentru conservarea
şi promovarea culturii tradiţionale Botoşani, apărută în
2018),poetul Gheorghe Şerban se deplasează, fireşte, la
nivelul pâmîntului, adică în propriul interior, unde îşi păs-
trează adresa destinului. Ajuns la aripa păsării omnivore
şi heirupiste, respectiv zburătorul pus la magazinul larg
deschis de Princeps Multimedia, dl. Gheorghe Şerban ne
declară că a reuşit să se uite în sine şi în gândul său şi, ca
atare, îşi etalează noile poeme sub titlul şi declaraţia: Am
coborât în mine (Iaşi, Princeps Multimedia, 2019).
Profesor de română, Gheorghe Şerban descinde în
umbra sa, respectiv în inconştientul său, nesocotind ambi-
guitatea termenului „mine“. Mergând spre ţinta-carte, auto-
rul nu are în atenţie povestea ursidei cotizante la vulpea
negricioasă, stăpână în deşertul de litere, încât acceptă for-
mula bombastică drept medalie a excelenţei: „Stăpânind
perfect tehnicile textuale moderne, cultivând un patetism
bine temperat, „Am coborât în mine“ (pledoarie pentru
menţinerea poeziei în metafizic ) este o izbândă a autoru-
lui dar şi a poeziei române de azi“, astfel se încheie prezen-
tarea poetului nostru de pe copertă semnată, fireşte, D.C.
Autorului nu-i este însă suficientă această înălţare-cădere
în adoraţie. Astfel încât, noua carte a lui G.Ş. beneficiază de
băgarea în seamă, stocul de pensule şi buchea unui artist
prin suflet şi creaţie, Mircea Catargiu, acesta găsind oca-
ziunea să-şi etaleze color opt lucrări picturale între pagi-
nile plachetei, dar şi să prezinte poetul acaparat drept un
„călător între tradiţie şi modernism“ şi să susţină că „Nu e
nevoie să fii istoric ori critic literar pentru a intui ascen-
sionalul din poezia lui G.Ş. „. Autor de lucrări în ulei şi
cera-pastel, strălucind în tradiţia provinciei, el însuşi autor
de poezele, M.C. socoate că trebuie să prezinte cititorului
86  HYPERION
„o sinteză analitică“ pentru poezia lui G.Ş. Astfel încât, în
timp ce poetul priveşte în adâncurile amintirilor (şi ale
subconştientului), M.C. are determinarea de a-i sesiza ten-
dinţa spre… căţărare, efect, probabil resimţit de la folo-
sinţa continuă a unui ascensor. Pentru unii coborârea este
înălţare. Şi invers.
Noua carte este gândită pe modelul celei anterioare: un
titlu oximoronic, un cuvânt înainte, trei grupaje, fiecare
cu un moto personal. Acestea sunt, de fapt, poemele ade-
vărate ale cărţii şi le reiau aici:
„Amintirile calcă drumuri prăfuite,vocile / crucilor poartă
trecutul, / din adâncuri o sete fierbinte / ne cheamă să vedem
nevăzutul“.
„Iubirile nespuse rămân fără iubiri, / fugare coapse înving
fecioria,/ cu fiecare cedare se împlinesc trăiri, / fără femeie
nu se naşte vecia.
„Am vrut să privesc în lumină durerea,/ n-am acceptat
umilinţa lumii la pândă,/ fără un APOI trecutul naşte căde-
rea,/ am învins neputinţa închisă-n izbândă“.
Autorul pare că-şi reia discursul din înălţarea pămân-
teană („Planare veriticală“) şi- acum – coboară în pro-
priul gând, încercat rareori de maimuţa rimei, îşi prezintă
poza de poet smerit, dezinhibat, mărturisindu-şi condiţia
de „îngenunchiat de noapte“, sedus de „ochii pământului“,
respectiv gândul reîntoarcerii la viaţa în cate tatăl „era un
fel de Adam“. Textele au titluri cel mai desea plate, sufici-
ente, într-un termen sau doi, preluate cumva la repezeală
din conţinutul lor („Neputinţă“, „Corabie blondă“, „Povara
tainelor“, „Singurătatea depărtărilor“, „Vom muri în tre-
cut“, „Jurăminte arse“…), iar înfăţişarea căutat- poetizantă
cade mereu în arlechinadă: „Gândurile bat cuie“, „Cău-
tam disperat calea spre fericire“, „Blagoslovit de lacrimi
crucificate“, „Nodul îngrădirii în disperare mă cheamă“,
Cronică literară
„Fericirea a plouat până la resemnare“…). Meditaţia des-
chide „Porţile jocului“: „E cale lungă spre nicăieri / cău-
tatul se ascunde în noi / când râurile se-adăpostesc sub
umbre / cine să curgă răspunsuri“?!
După un „prejudeţ“, dascălii de literatură nu sunt şi
buni autori de poezie, numai că Gheorghe Şerban nu se
supune acestei judecăţi.Constatând că „fântâna înţelep-
ciunii a secat“, el insistă să etaleze un discurs despre deve-
nirea fiinţei sale poetice în spaţiul naturii, poezeşte con-
dus de uneltele sale din dotare pentru versificare. Dedat
confesiunii, el se străduieşte să-şi potrivească figurile de
cuvinte după norma adevărurilor şi destăinuirilor sale,
adăugând subtilitatea divergentă la nota descriptiv- clari-
ficatoare. Fireşte, condus de tiparele învăţate, emoţia dis-
pare în explicaţie şi chemare, replică (cf. „nu eu am omorât
păcatul chemării“), formulă contradictorie(„ nu-i nimeni
să-mi măsoare nemărginirea,/sunt plumb de suflet obosit,/
rod al trădărilor şoptite“), prezentare de motive („Caut şi
eu muzica depărtărilor/în fiecare mijire a dimineţilor/cu
graba începătorului orb,/ absent plonjez în emoţie străină“,
p.108)…Cum nu scapă de lanţul poetizării şi de ridicolul
expresiei (ex. „sufletul aleagă desculţ“, „de câte ori exist“,
etc), „soldat nepriceput“ şi romantic, Gheorghe Şerban îşi
etalează un portret de victimă luminată.
Căutat de metafora adjectivală(„Sete înfometată“,
„oceanul negării“, „incendii neîmblânzite“, „ setea fertili-
tăţii“, „anotimp vegetat“, „ploaie însetată“,răbdarea prădă-
torului“ etc.) şi personificarea stărilor naturale, Gheorghe
Şerban înscrie confesiunea în note sentenţioase, delimi-
tatoare, inocent-donquijoteşti: „ de nu învingem să nu
murim învinşi“; „Oricând există un pretutindeni“; „Osta-
tec în afara cetăţii / am chemat cuvântul să lupte“; „Cău-
tam disperat calea spre fericire“; „Mai mare decât marea
de regrete/ e lacrima căzută pe cruci“ etc. Avem descrie-
rea întârzierii şi tendinţa spre recuperare („Mi-am risipit
tinereţea trăirilor/ cu fiecare fierbere…“). Cu o tendinţă de
a etala propoziţii fundamentale („Nu vreau să cuget liber
Cronică literară
în pustie“), rostind însă termeni „mari“, poetul dă din casă,
face declaraţii ale intimităţii, îşi recuperează natura nai-
vităţii, rosteşte propoziţii comic-groteşti, certând viaţa şi
ordinul de viaţă. Există o evitare-ratare a lirismului din
moment ce apare un conţinut care îl prefigurează, respec-
tiv o cădere în platitudine.
Realizând că se află în întârziere, „în căutarea timpului
pierdut“, autorul îşi poetizează memoria pentru că simte
cum „şuieră vântul amurgului“ şi nu are certitudinea împli-
nirii: „m-am răzvrătit în van să am un nume,/ m-am ales
cu bălăceala din dezmăţ“ („Dualitate“,p.87). E momentul
să se reconstituie, să contureze portretele părinţilor şi sce-
nele zborului său de săgeată aruncată de arcul vremurilor:
„Am ieşit în lume cu scâncet,/ lume răsfăţată şi perfidă,…
(„Nu te mai cred“,p.29). Discursul său are continuitatea
mărturisirii, uneori însă ia linia asocierii deconcertante:
„ Intr-o picătură de zbor ancestral / trec lanuri de aştep-
tare / îndrăzneala scade fără să ştiu,/pădurea mi-a uitat
numele.// Eram un trădător lustruit pe asfalt,/ pierdut în
pulberea timpului („Reîntoarceri“),p.28. În poză declara-
tivă, ignorând derizoriul, Gheorghe Şerban se adresează
LUMII, bazat pe înţelegerea amicală a soartei: „Voi merge
până la capăt, / prieten îmi va fi destinul / cu aşchiile tale
la tâmple, / în zadar chemările târzii, / ne vom întâlni în
zbateri paralele / să ne luptăm de la început, LUME!“ („Nu
te mai cred“).
Evoluând în altă poză a lui Don Quijote, Gheorghe
Şerban îşi poetizează deziluziile care- l îndepărtează de
idei: „Se joacă viaţa cu mine, /din flori m-aruncă pe dru-
muri, / îmi zăvorăşte înaltele porţi / să nu mă găsească ide-
ile“ („Din cedări mă compun“,p.117).
Gheorghe Şerban e un naiv în căutarea liniştită a pro-
funzimii, învăţat că scrisul înseamnă impresionare plată.
El nu foloseşte „tehnicile textuale moderne“ şi nu se obo-
seşte cu „menţinerea poeziei în metafizic“ (!). Cred că „poe-
zia română de azi“ are prin cartea lui Gheorghe Şerban o
ispravă la „Princeps Multimedia“.
HYPERION 87
Victor TEIŞANU
Câte ceva despre Dimitrie
Petrino şi originile sale materne
R
Referitor la Dimitrie Petrino, „bardul“ Bucovinei, cum i s-a
spus, uneori în deriziune, nu doar traiectoria sa lumească
a fost plină de contradicţii, ci şi opiniile contemporanilor
şi urmaşilor cu privire la dânsul. Cea mai crudă etiche-
tare vine de la G. Călinescu: „Dacă Dimitrie Petrino n-ar
fi avut o purtare incalificabilă faţă de Eminescu, azi nu s-ar
pomeni de el. Omul era antipatic şi n-avea nici un talent“.
(Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
Bucureşti: Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941,
p. 368). Dar îi dedică totuşi două pagini. Şi în acelaşi text,
ceva mai încolo, criticul devine de-a dreptul conciliant,
afirmând că versurile bardului „se rostogolesc sprinten“ şi
că „în provincia lui Arune Pumnul şi a lui Samson Bod-
nărescu, Petrino e întâiul cu limba nepeltică“. Nici exigen-
tul Maiorescu nu precupeţeşte laudele, căci „printre multe
prea de jos“ întâlneşte „şi câteva poezii adevărate“, cu „o
simţire adâncă şi bine exprimată“. (Direcţia nouă în poe-
zia şi proza română, 1872, în Opere, vol.1, Bucureşti: Ed.
Minerva, 1978, p. 179). Însă consideră totodată că exa-
cerbarea suferinţei pricinuită de moartea soţiei, dacă nu
are acoperire estetică, devine contraproductivă, criticul
militând, cum se ştie, inclusiv în literatură, pentru atitu-
dini olimpiene. Şi însuşi Eminescu, altfel foarte acid cu
instabilitatea de caracter dovedită de Petrino, pe care o
atacă mai ales în texte nepublicate la vremea lor, nu ezită
să decreteze în necrologul din Timpul, 4 mai 1878: „Talent
a avut, poet era!“ (în M. Eminescu, Opere, vol. X, edi-
ţia Perpessicius, Bucureşti: Ed. Academiei R.S.R., p. 85).
Iar oscilaţiile de comportament şi schimbările extreme
de poziţie s-ar fi produs fiindcă s-a lăsat „târât în vârtejul
88  HYPERION
vieţii politice“. În Istoria literaturii române în veacul al
XIX-lea, vol. 3, 1909, republicat de Ed. Minerva, Bucureşti,
1983, p. 356, N. Iorga crede cu tărie că Dimitrie Petrino
este „cel dintâi talent literar pe care-l produce Bucovina“.
Dar cel care încearcă o veritabilă reabilitare a bardului
este tot un bucovinean, Constantin Loghin. Acesta sus-
ţine pur şi simplu că Petrino „a pierdut soţia şi literatura
română a câştigat un poet“. (Istoria literaturii române
din Bucovina (1775-1918), Cernăuţi, 1926, p. 109). E
de ordinul evidenţei că Loghin acordă totuşi prea multă
atenţie poetului Petrino, încercând să-i justifice pesimis-
mul şi să-i confecţioneze o aură de perenitate şi profun-
zime. Iar defectele ar fi doar urmarea specificului cultu-
ral al Bucovinei, izolării provinciale, răgazului scurt de
care a beneficiat autorul şi faptului că, obiectiv, nu putea
depăşi trăsăturile preeminescianismului. Oarecum rele-
vante sunt şi opiniile mai apropiate de timpul nostru. Ast-
fel, Tudor Vianu îl consideră „o figură deosebită şi un glas
cu un alt timbru“ decât al unor modeşti junimişti, precum
Th. Şerbănescu (atât de lăudat de Maiorescu!) sau Matilda
Cugler. Acelaşi critic îl include pe D. Petrino în rândul
„poeţilor blestemaţi“, crezând că bucovineanul şi-a ratat
destinul literar pentru că a scris „într-un stil al cărui nea-
juns principal este prolixitatea“. (vezi Şerban Cioculescu,
Vladimir Streinu, Tudor Vianu: Istoria literaturii române
moderne, 1944, republicată de Ed. didactică şi pedagogică,
1971, p. 191-192). Şi Al. Piru, fără a formula judecăţi de
valoare, îl aliniază pe bard în categoria poeţilor junimişti,
(vezi Istoria literaturii române de la început până azi,
Cronică literară
 Ed. Univers, 1981, p. 160), deşi se cunoaşte dezicerea lui
Petrino de spiritul societăţii culturale ieşene.
Mult mai minuţioasă este analiza poeziei lui Petrino în
Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900
(Ed. Academiei R.S.R., 1979). Aici e catalogat ca fiind sen-
timental şi deloc reflexiv, însă scriind „într-o limbă curată
şi limpede“ (p. 678). Dar mai sugestivă decât aprecierea cri-
tică este portretizarea lui Petrino, într-o excelentă sinteză:
„membru al Societăţii pentru cultura şi literatura română
în Bucovina, a repudiat-o apoi cu vehemenţă; partizan
al principiilor junimiste, le-a combătut, ulterior, violent;
admirator al lui V. Alecsandri, l-a atacat pe urmă în ver-
suri suburbane; prieten cu I. Negruzzi, l-a provocat mai
târziu la duel“. Lipsa de fair play faţă de Alecsandri a pro-
vocat inclusiv indignarea lui Eminescu. Alecsandri e pri-
mul din partea dreaptă a Prutului care recenzează, elogios,
volumul de debut, Flori pe mormânt(1867). Recunoscă-
tor, Petrino îl va numi rege al poeţilor. Dar în curând, fără
vreo justificare concretă, va trece la insulte grosiere contra
generosului său protector, care încercase din toate pute-
rile să-l introducă în lumea culturală a Iaşului.
Destul de discutabilă este şi apartenenţa lui Petrino
la spaţiul etnic şi literar al Bucovinei. Petrino s-a năs-
cut lângă Soroca, în Basarabia. Tatăl era grec, cu proprie-
tăţi în vechea Moldovă, fiind un novice vorbitor de limbă
română. Doar mama sa, Eufrosina, venea de lângă Cernăuţi,
ca fiică a vestitului Eudoxiu Hurmuzachi şi al soţiei aces-
tuia, Elena, la care ne vom referi în cele ce urmează. Prac-
tic, în Bucovina Dimitrie Petrino a locuit din 1859 până
în 1875, cu întreruperi de ani buni, cel puţin şase, cât a
hălăduit prin Europa, Iaşi şi Botoşani. Conectarea sa la
spaţiul cultural al Cernăuţiului are ca temei, mai degrabă,
faptul că aici şi-a tipărit cele două volume de versuri, pre-
cum şi alte câteva broşuri, poeme şi articole. Nici Eudoxiu,
tatăl fraţilor Hurmuzachi, nu era un bucovinean sadea. Se
născuse dincoace de Prut, în Horodişte, lângă Darabani,
şi abia când împlinise 24 de ani s-a stabilit la moşia Cer-
nauca, în apropiere de Cernăuţi, unde i s-au născut fiii şi
fiicele. Dar cu totul ignorată de exegeţii istorico-literari
este originea soţiei lui Eudoxiu, Elena, mama fraţilor şi
surorilor Hurmuzachi. Informaţia corectă în legătură cu
obârşia Elenei pare a nu preocupa pe nimeni. În realitate,
Elena era originară din Teioasa Darabanilor, ca fiică a stol-
nicului Iordache Murguleţ, proprietarul moşiei. Bunicul
ei, Ioniţă Murguleţ, fusese atât de legat de moşia Teioasa,
încât a şi murit aici, între sătenii săi. Elena se mărită cu
Eudoxiu Hurmuzachi şi se mută, fireşte, la reşedinţa din
Cernauca a soţului. O are între fiice şi pe Eufrosina, fata
care va deveni soţia lui Petrachi Petrino şi viitoarea mamă
a bardului. Despre această rădăcină dărăbăneană pe linie
maternă a lui Petrino nu pomeneşte nimeni. Informa-
ţiile biografilor cu privire la acest subiect sunt ambigui
şi de o generalitate stupefiantă. Maiorescu, preocupat
doar de aspectul estetic al poeziei, nu face nicio referire
la complicatul hăţiş legat de obârşiile poetului. Ironic,
numindu-l „Demetrios“, Eminescu oferă de fapt doar o
Cronică literară
aluzie la izvoarele greceşti ale bucovineanului. Nimic însă
despre Eufrosina şi originile ei. Nici Iorga, faimos pentru
meticulozitate, nu merge cu investigaţia biografică prea
departe. Spune doar că Petrino este „nepotul de soră al
Hurmuzăcheştilor“, ignorând total ascendenţa maternă
(vezi N. Iorga, op. cit., p. 356). Cam în acelaşi stereotip
se înscrie şi Constantin Loghin, afirmând despre mama
lui Petrino că „e o fiică a lui Doxachi Hurmuzachi, femeie
cultă, iubitoare de muzică şi înclinată spre ideile pumnu-
liste“ (C. Loghin, op. cit., p. 103). Deci nici exegetul buco-
vinean nu penetrase prea adânc cu documentarea legată
de înaintaşii materni ai bardului. În 1941, Călinescu ne
informează şi el că Petrino „era prin mama sa Eufrosina,
nepot al lui Eudoxiu Hurmuzachi“ (vezi G. Călinescu, op.
cit., p. 368). Scurt şi cuprinzător. Dar iarăşi lipsesc datele
despre originea mai îndepărtată a mamei, deşi în legătură
cu rudele paterne sau cu viaţa bardului, criticul e destul
de generos în informaţii. La rândul său, Tudor Vianu pare
a se complace în schema predecesorilor, mărginindu-se
la precizarea că Petrino era „fiul unui proprietar rural şi
al unei fiice a lui Eudoxiu Hurmuzachi“ (vezi T. Vianu,
op. cit., p. 191). Tot atât de sărac în amănunte documen-
tare pe această temă se dovedeşte şi Dicţionarul litera-
turii române de la origini până la 1900, din 1979, care
se rezumă la afirmaţia că Petrino este „fiu al lui Petre şi al
Eufrosinei“ (p. 637). Atât şi nimic mai mult! În ce-l pri-
veşte pe Al. Piru, puţinele rânduri consacrate bardului
de Istoria… sa, citată mai sus, nu conţin nici un cuvânt
referitor la biografie. Conchidem că toţi comentatorii lui
D. Petrino, mai vechi sau mai noi, parcă înţeleşi între ei,
ocolesc discuţia despre rădăcinile materne ale bardului.
Dar cei mai mulţi dintre ei nu uită să menţioneze cone-
xiunile cu marea familie Hurmuzachi, simţind că acest
lucru conferă un plus de prestanţă propriei exegeze. Însă
rămâne fapt atestat istoriceşte că D. Petrino n-a fost străin
de spaţiul geografic din jurul Botoşaniului. În 1864, venind
dinspre Berlin, poposeşte şi la Botoşani, ne informează G.
Călinescu, un an mai târziu fiind iarăşi aici, ca dorobanţ
în uniformă. Tot Călinescu ne spune că şi în 1867 Petrino
se afla, dator, la Botoşani, şi cu soţia grav bolnavă. Dar
există din partea poetului şi o referire la Darabani. Arti-
colul său Un strigăt de indignare era publicat în Telegra-
ful din 13 oct. 1877 (apud M. Eminescu, Opere, vol. IX,
ediţia Perpessicius, 1980, p. 749) şi cerea vehement elibe-
rarea din închisoare a Smarandei Cimara, fostă Balş, pro-
prietara Darabaniului, închisă de liberali pentru abuzarea
unor localnici de către vechilii şi servitorii ei.
Se pare însă că tot ce e legat de irascibilul şi conflictu-
alul Petrino trebuie să rămână controversat. Chiar şi data
naşterii, calculată în fel şi chip de către biografi. Iorga
dă ca sigur anul 1838, fără a preciza pe ce se bazează. C.
Loghin crede că ar fi 1844, cu rezerva că anul cert „nu
este încă stabilit“. Călinescu pledează pentru 1844, „mai
degrabă decât 1846“, Vianu e de acord cu G. Călinescu,
în timp ce Al. Piru îl urmează pe Iorga, iar Dicţionarul
literaturii române de la origini până în 1900 oscilează
HYPERION  89
între 1838 şi 1836. În ce ne priveşte considerăm că, mai
în acord cu anumite informaţii şi documente, anul naşte-
rii lui Petrino trebuie să fi fost 1845. Potrivit mărturiilor
unor contemporani sau biografi, Petrino s-a căsătorit la
21 de ani. Aceleaşi surse ne spun că mariajul a durat doar
un an, soţia îmbolnăvindu-se şi murind la 8 sept. 1867.
Scăzând din 1867, când murea soţia, 21 de ani (vârsta lui
Petrino la căsătorie) şi adăugând un an, cât a durat mari-
ajul, rezultă că s-a născut în 1845. Pentru această dată ple-
dează şi o informaţie provenind de la Tribunalul Iaşi, care,
în litigiul cu Eminescu, citează la 9 nov. 1876, pentru audi-
eri, pe reclamantul D. Petrino, „în etate de 31 ani, profe-
siunea bibliotecar, starea holtei“ (în M. Eminescu, Opere,
ediţia Perpessicius, vol. XVI, 1989, p. 576). Iarăşi scăzând
31, (vârsta reclamantului Petrino), din 1876, (când este
citat la Tribunalul Iaşi), rezultă că anul naşterii ar fi 1845.
Şi pentru ca totul să fie pe măsura subiectului, comen-
tatorii sunt divergenţi şi cu privire la locul îngropării
Un destin tragic şi efigia sa
epistolară: Corneliu Popel
D
Despre oportunitatea publicării acestei culegeri de scrisori
(Corneliu Popel: Cu sete cerească. Epistolar – Iaşi, Ed.
Timpul, 2019), care înseamnă uneori intruziuni adânci în
nişte intimităţi biografice, pot exista opinii pro şi contra.
Reticenţele ar avea în vedere anumite devoalări crude, în
măsură să violenteze limitele discreţiei cu privire la viaţa
personală a poetului. Cei care socotesc benefică publicarea
Epistolarului se bazează însă pe faptul că scrisorile oferă
multe informaţii preţioase, menite să lumineze definitiv
un profil de scriitor pentru posteritate. Mă număr prin-
tre aceştia din urmă. Da, scrisorile desenează un Corneliu
Popel în toată autenticitatea lui psihică şi afectivă, adică o
fiinţă complexă, torturată permanent de spectrul morţii
şi suferinţei, dar clocotind în acelaşi timp de dorinţa sfâ-
şietoare de a trăi şi a cunoaşte gustul fericirii. Pe cale de
consecinţă aceste scrisori pot fi de real folos celor care vor
încerca să decripteze, critic, moştenirea sa poetică. Epis-
tolarul cuprinde, preponderent, scrisori expediate de
poet, în ipostaza sa ostăşească la Piatra Neamţ, către soţie,
atunci profesoară în comuna Ţibana, satul Runcu, judeţul
Iaşi, nimeni alta decât, mai târziu, poeta Rodica Popel. A
doua tranşă epistolară, de maximă relevanţă biografică, o
constituie scrisorile din Cluj, unde Corneliu Popel a fost
spitalizat, prin septembrie 1977, suspect de anumite afec-
ţiuni oncologice. Şi în fine, mai avem şi o corespondenţă
literară, însumând epistole de la diverşi scriitori, unele
seci şi oficiale, formulate instituţional, altele înflăcărate
şi pline de suflet, trimise de prieteni. Referindu-ne strict
la scrisorile poetului către soţie, vom remarca acurate-
ţea textelor, purtând amprenta unui stil care împleteşte
spontaneitatea cu elaborarea. Epistolierul, fără a părea că
90  HYPERION
bucovineanului. Eminescu, în necrologul din 4 mai 1878,
vorbeşte de cimitirul Şerban Vodă. Şi trebuie crezut, atât
pentru că erau contemporani, cât şi pentru scrupulozita-
tea sa documentară ca gazetar la Timpul. Tot pentru cimi-
tirul Şerban Vodă, la locul numit Valea Plângerii, optează
atât C. Loghin, cât şi G. Călinescu. T. Vianu face totuşi
notă discordantă, informându-ne că Petrino „este îngro-
pat la Bellu“ (op. cit., p. 191). Aşadar, viaţa lui Dimitrie
Petrino este a unui controversat prin vocaţie. Avem din
abundenţă date biografice contradictorii şi judecăţi de
valoare asupra omului şi operei care se exclud. Instabili-
tatea şi lipsa de certitudine sunt de altfel atributele acestui
personaj plin de substanţă epică. Fără precaritatea psihică
şi morală care i-a blocat adesea energia creativă, şi dacă
n-ar fi murit atât de timpuriu, exista şansa ca Petrino să
producă în poezia preeminesciană un impact de cu totul
alte dimensiuni.
o face ostentativ, este evident preocupat de calitatea este-
tică a frazei, formulată uneori după tipare mai vechi şi
apelând chiar la reabilitări lingvistice, precum ghenar sau
avril. Volumul se deschide cu un Cuvânt înainte, semnat
de Rodica Popel, text inspirat şi tulburător, mai ales pen-
tru cei care l-au cunoscut pe poet. Neîndoielnic, Corneliu
Popel s-a ivit în lume sub o stea lipsită de noroc, fiindcă
destinul său a fost eminamente tragic. O însemnare auto-
biografică devine lămuritoare în acest sens: „M-am năs-
cut într-o seară geroasă de iarnă. Luat drept mort au pus
să-mi tragă clopotul. (…) Până la vârsta de 3 ani am stat
numai în spital“(p. 5). Înseşi scrisorile, dar şi mărturiile
celor apropiaţi vorbesc, referitor la poet, despre „recordul“
său de internări şi de timp petrecut, pentru o viaţă atât
de scurtă, în locaţii spitaliceşti. De altfel a şi murit pe un
pat de salon al Spitalului „Sf. Spiridon“ din Iaşi. Se întâm-
pla în ziua de 18 iunie 1978, la vârsta de doar 28 de ani şi
cinci luni. Tristul eveniment fusese deja semnalat cu 15
zile mai devreme de către poet, lapidar, într-un text liric
de adio: „A venit şi rândul meu / Mă duc odată cu pri-
măvara“. Epistolarul începe cu adresarea poetului către
soţia sa: „să nu uiţi niciodată că te-am iubit şi te iubesc
mult, din cale afară de mult“(p. 9). Într-adevăr, iubirea
pentru soţia sa a fost, până în ultima clipă, mistuitoare. O
iubire căreia, în momentele culminante ale dramei sale, îi
atribuia puteri miraculoase, căci, cu puţină vreme înain-
tea sfârşitului, scria din Cluj soţiei şi fiului: „Viaţa mea se
numără în zile, mai poate fi prelungită dacă vă am alături.
Să nu uiţi asta“(p.177, 27 mai 1978). De altfel în scrisori
sentimentul erotic se insinuează tiranic, devenind ubi-
cuu şi revărsându-se în necontenite avalanşe romantice.
Cronică literară
 Când se referă la propria căsnicie, poetul epistolier pare
cuprins, nu de puţine ori, de grave nelinişti, de spaima
că relaţia cuplului ar putea avea de suferit. În sufletul său
„risipit“, cum îi place să spună, au totuşi loc răbufniri de
viaţă incandescentă, în profund contrast cu atmosfera
dezumanizantă a cazărmii.
Două planuri alcătuiesc eşafodajul acestui Epistolier.
Întâi iubirea poetului pentru soţie, parcă primejduită de
teroarea deselor despărţiri (armată, spitalizări, etc.), apoi
lupta lui continuă cu propria prăbuşire fizică, generată
de maladii care l-au fragilizat încă din copilărie şi ado-
lescenţă. Durerea, nevrozele, perpetua oscilare între spe-
ranţă şi disperare trimit cu gândul la alţi mari tragici ai
literaturii române, precum Max Blecher sau Daniel Turcea.
Fără mari ambiţii materiale, doar pornind hotărât să cuce-
rească himera Poesiei, tânărul Popel descoperă, în egală
măsură speriat şi revoltat, că dincolo de celelalte adver-
sităţi, mai există şi obstacolul pervers al bolii. În faţa pri-
mejdiei, zidul optimismului său cedează puţin câte puţin,
ameninţând cu surparea. Se şi văd deja întâile breşe. De
aceea poetul pare obligat la o primă concesie, de fapt o
adaptare tactică: în aparenţă împăcat şi resemnat, dar cu
destule accente de regret şi repetate decizii teoretice de
împotrivire, el începe să coabiteze cu ideea implacabilei
sale stingeri. Sentimentul thanatic se transformă în obsesie
şi pune treptat stăpânire pe conţinutul scrisorilor. Lupta cu
boala, alături de dragostea manifestă pentru soţie, ocupă
locul central în scrisorile sale, poetul părând tot mai con-
vins că sfârşitul său se apropie. Germenele acestei convin-
geri este cu siguranţă mai vechi. Fapt e că poetul va for-
mula şi un Testament, adresat soţiei şi fiului său, în care
se defineşte autoironic, desigur, ca „poetul de geniu trist
şi singur“(p. 10-11). Acest testament, cu tot aerul său de
maximă sobrietate, pare mai degrabă un sentimental şi
îndurerat exerciţiu literar. Am numărat vreo sută de scri-
sori trimise de soldatul Corneliu Popel soţiei sale. Cele
mai multe plecând din unitatea militară nemţeană 01027,
dar sunt şi expedieri din spitalele unde a fost internat, în
cătănie, cu diverse diagnostice: Spitalul Militar Iaşi ori
nr. 1 Piatra Neamţ. Din capul locului se impune obser-
vaţia că misivele nu urmează, în carte, un traiect crono-
logic, cum ar părea normal, editoarea amestecând date
diferite, cu salturi şi reveniri care pot deruta. Faptul se
explică probabil prin intenţia Domniei sale de a realiza
un anumit tip de construcţie afectivă, fără constrângeri
temporale. De altfel lunile petrecute în cadrul regimen-
tar i se par poetului timp irosit, dar şi izvor de suferinţă
fizică şi morală. Încât în mai toate scrisorile către soţie
poetul încearcă, pe cât posibil, să facă abstracţie de rea-
litatea cazonă, referindu-se aproape exclusiv la dragos-
tea lui şi adăugând mereu precizări despre starea sa pre-
cară de sănătate. Însă privaţiunile şi arbitrariul, care ţin
de instrucţie şi regulamente, îşi spun până la urmă cuvân-
tul, aşa că se pot selecta totuşi destule constatări legate de
milităria acelor ani, rezultând de fiecare dată tablouri sum-
bre. Cu gândul la libertatea pierdută, epistolierul resimte
Cronică literară
lipsa de sens a epuizantei instrucţii zilnice, ca şi absurdi-
tatea aplicaţiilor militare: „am rătăcit prin munţi, fără să
ştim unde şi pentru ce mergem. N-am învăţat nimic. Ofi-
ţerii au făcut greşeli peste greşeli. Dacă ne vor conduce
în război aceşti oameni, ne vor conduce la moarte“(p.
15, scrisoare din „20 avril 1975, Piatra Neamţ“). Toate
restricţiile şi caznele fizice par a-i transforma existenţa
într-un infern, în care cele mai cumplite chinuri sunt la
ordinea zilei. Ostaşul Popel e veşnic disperat, răzvrătit şi
aflat la capătul puterii şi răbdărilor. Încât cugetări de soci-
ologie militară, precum aceasta, devin inevitabile: „Tre-
buie să trăieşti rău, nu glumă, ca să-ţi fie dor de melea-
guri şi oameni pe care-i huleai în vremile bune“(p.58, din
28 febr. 1975). În asemenea condiţii dorinţa sa de elibe-
rare şi întoarcere în familie, exprimată şi repetată până la
saţietate, pare firească. Tonul misivelor conţine registre
diverse, în funcţie de subiectul care le-a inspirat: extrem
de pasional când evocă iubirea pentru soţie, precis şi aus-
ter când vorbeşte de suferinţa sa fizică, dar ofensiv şi mer-
gând până la imprecaţie dacă descrie ostilitatea mediului
cazon: „În ce hal m-au adus cele câteva luni de armată!
(Blestemaţi fie cei ce m-au adus în starea asta)“ (p.77, 11
febr. 1975), armata fiind „încătuşare a spiritului şi distru-
gere morală“ (p.78).
Dominanta scrisorilor din Piatra Neamţ rămâne, totuşi,
exhibarea devastatoarei sale iubiri pentru soţie. Varietatea
formulelor de adresare, care din care mai sugestivă cu pri-
vire la ardenţa trăirii sale („Rodicuţa mea dragă“, „Soţioara
mea dragă şi frumoasă şi bună şi iubitoare“, „Buna mea
Rodica“, „Doamna mea dragă“, „Soţioara mea scumpă“,
„Draga mea nevestică“, „Bătrânica mea dragă“, ş.a.), amin-
teşte de corespondenţa erotică eminesciană, unde abundă
alintul şi dezmierdările. E clar, tânăra soţie constituie pen-
tru militarul potopit de necazuri, o atracţie irezistibilă, încât
dorinţa de a o revedea cât mai des îl copleşeşte, devenind
parcă raţiunea existenţei sale. Nu e doar atracţie fizică, ci
şi antidot la disperările zilnice. Deprimat şi sceptic în pri-
vinţa viitorului, poetul îşi cheamă insistent iubita la Piatra
Neamţ, pentru scurte revederi tonifiante. Când recepţio-
nează corespondenţa ei, se încarcă de energie şi optimism:
„Am primit două scrisori de la tine şi-mi pare că s-au lumi-
nat toate-n jurul meu“(p.17, 15 aprilie 1975). Micile ei
ezitări sau întârzieri îl aruncă pur şi simplu în depresie,
provocându-i crize de gelozie şi suspectându-şi iubita de
vini imaginare: „M-a supărat prezenţa ta la petrecerea de
la Ţibana, dar n-are rost s-o mai discut acum.(…) Numai
să nu se întâmple ceva rău“(p.19). Şi continuă: „tare aş voi
să nu mă mai tem niciodată pentru tine şi de tine, să ştiu
că eşti sănătoasă şi eşti a mea(…) şi nimeni n-ar putea să
mă clintească din dragoste, în afară de lipsa ta de dragoste“.
Altă dată îi cere, răspicat, să fie „cât mai puţin amabilă cu
bărbaţii“(p.140, 1 octombrie 1974), sau îi reproşează com-
portamentul: „La Iaşi ai avut timp să te duci dar la mine
nu ai putut veni(…) N-aş vrea să aflu, mai târziu, cine
ştie ce despre tine“(p.126, 25 nov. 1974). Accesele sale pe
tema geloziei, provocate fără îndoială de permanenţa stării
HYPERION  91
depresive, au totuşi caracter pasager, căci îl preocupă con-
stant şi grija familiei, dar şi găsirea unor soluţii administra-
tive privind conexiunile lui profesionale şi sociale. Soţiei,
director la şcoala din Runcu, îi aminteşte că „trebuie puse
lacăte sau făcute chei pentru broaştele de la dulapurile şco-
lii“ (p.137, 7 nov. 1974), dar şi că e necesar „să se facă bine
orele de limba română“(p.140, 1 oct. 1974). Mai întâlnim,
printre numeroasele referinţe erotice înflăcărate, şi sec-
venţe care dau seamă despre împotmolirile tinerei fami-
lii de intelectuali nonconformişti într-o comunitate rurală
mulată pe tiparele regimului totalitar. Excentricul şi boe-
mul poet intră inevitabil în conflict cu autorităţile, (inclu-
siv cu miliţia), care nu pot accepta excepţiile de la regulă.
Ca soldat internat la Iaşi (Spitalul Militar, Secţia neuro-
psihiatrie) îşi asigură soţia că în legătură cu „problemele
noastre“, nişte amici „mi-au făgăduit ajutorul, în ceea ce
priveşte miliţia, desfiinţarea şcolii şi chiar intrarea mea în
Partid. (…) am de partea mea şi un maior de securitate,
presă etc., pot fi ajutat chiar şi de primul secretar al Comi-
tetului judeţean de Partid. (…) Le voi aduce pe cap toată
conducerea judeţeană de Partid“(p.109-110, 25 dec. 1974)
Citind acest pasaj, înclinăm a crede că poetul, proaspăt cap
de familie, îşi făcea singur curaj, încercând să transmită
aceeaşi încredere şi soţiei, care avea toate motivele să fie
panicată. Cum, necum, momentul tensionat cu autorită-
ţile a fost depăşit până la urmă, fără incidente majore. Dar
frazele de mai sus stau mărturie pentru strădania cotidi-
ană a poetului, într-o încleştare donquijotescă cu puterea
oficială, de a-şi ţine familia nu doar pe linia de plutire, ci
şi în armonie cu propriile sale standarde morale: „Nicio-
dată să nu-mi ceri să mă plec în faţa imbecililor“(p.88, 3
febr. 1975) Când se iveşte ocazia, între declaraţiile de dra-
goste şi investigarea situaţiilor imediate, militarul episto-
lier plonjează pe tărâmul reflecţiei şi confesiunilor despre
sine: „gândirea mea se abate de la obişnuit. Alţii gândesc
mai „sănătos“, dar eu „gândesc nesănătos“, mă abat uneori
de la drumul obişnuit al gândirii medii. Poate acest „amă-
nunt“ mă va salva. Eu reprezint ideea în timp ce alţii nu fac
altceva decât să demonstreze că această idee există“(p.28, 3
apr. 1975). De aceea se arată conştient de vocaţia sa şi exi-
genţele acesteia: „eu care mă simt născut scriitor, nu mai pot
scrie aşa cum gândesc“(p.54, 7 martie 1975). Poetul pare
mereu dezlegat de cele lumeşti, mărturisind aproape ino-
cent că „n-am alte ambiţii în afară de cele legate de Poesie“
(p.78, 10 febr. 1975). Nu putem încheia tabloul nemţean
al biografiei poetului fără să subliniem încă o dată aspec-
tul repetitiv şi obsedant din scrisorile sale cu privire la sta-
rea sănătăţii, mereu şubredă, parcă spre a pune în gardă
atenţia destinatarului. Indubitabil, suferinţa sa a fost una
reală şi traumatizantă. Dar poetul n-a încercat în niciun
fel să-şi menajeze apropiaţii, şi mai ales soţia. Înfăţişarea
suferinţelor sale fizice capătă de fiecare dată dimensiuni
alarmante: „cred că mi-a revenit sinuzita şi teamă îmi este
că, odată ajuns acasă, voi avea din nou probleme“(p.14, 25
apr. 1975). Ceea ce s-a şi dovedit, din păcate, adevărat. De
altfel, cum am afirmat deja, afară de tema iubirii pentru
92  HYPERION
soţie, nu conteneşte să reitereze observaţiile despre cro-
nicitatea sa maladivă (oboseală, debilizare, dureri de ficat,
puroi nazal care necesită puncţii, gripă sau răceli inter-
minabile, tuse, dureri de cap sau de piept, etc., etc.). Frec-
venţa aluziilor la starea gravă de sănătate, atât ca internat
al spitalelor din Iaşi sau Piatra Neamţ, cât şi ca militar în
cazarmă, nu poate trece neobservată. Semnalele de alarmă,
trase fără încetare în scrisori, aveau prea puţine şanse să
nu descurajeze pe principalul destinatar: soţia sa. Însuşi
expeditorul e conştient de postura în care se află: „Mă dis-
preţuiesc uneori că nu mă pot stăpâni şi mă văicăresc prea
des“(p.137, 7 nov. 1974). Dar suferinţa pare a se fi genera-
lizat printre apropiaţii poetului, pentru că abundă infor-
maţii şi despre maladiile mamei, tatălui, socrului, unchi-
lor şi mătuşilor. Aşa că, luând în calcul toate acestea, dar
mai ales precaritatea fizică a poetului, nu mai poate sur-
prinde o nouă justificare a sa: „după cum vezi, nu-s în
stare să te scutesc de văicărelile mele“(p.92, 29 ian. 1975).
Practic, corespondenţa din Piatra Neamţ a poetului con-
ţine, din punct de vedere literar, toate elementele consti-
tutive ale unei lamentaţii.
Începând cu 1975, după stagiul militar, timp de 2 ani
e un răstimp de relativă stabilitate pentru existenţa fizică
a poetului. Acest intermezzo se termină, însă, la 10 iunie
1977, cu o nouă internare, acum la Spitalul TBC din Iaşi.
Din scrisoarea către soţie aflăm că aici i se prescriu inves-
tigaţii care să indice dacă boala sa e de natură canceroasă
sau nu. E supus razelor cu cobalt, dar trebuie să suporte şi
o biopsie esofagiană. Urmează lunga spitalizare la Institu-
tul Oncologic din Cluj, în Clinica hematologică. Cele circa
30 de scrisori expediate din capitala Ardealului către soţie
se deosebesc esenţial de corespondenţa nemţeană. Acum
expeditorul, poate din cauza resemnării, adoptă cumva
masca sobrietăţii şi pragmatismului. Alături de aparenta
împăcare cu soarta coexistă, în cantităţi mai mici şi parcă
mai temperate, atât declaraţiile de dragoste către consoartă,
cât şi tristele şi justificatele sale autotânguiri. Căci acum
Corneliu Popel, confruntat cu o realitate crâncenă, nu pare
a-şi mai face iluzii. Decât în măsura în care, scriind soţiei,
încearcă să-i inoculeze un dram de speranţă. Scrisorile ne
informează că cele 3 operaţii clujene nu produc însănăto-
şirea, ci doar amăgitoare revirimente. Puroiul colcăie sub
bandaje şi, cu toate intervenţiile medicilor, pare să nu se
mai termine. Zilele întunecate alternează totuşi cu cele mai
puţin deprimante, când poetul iese prin oraş sau îşi pri-
meşte apropiaţii. Unul dintre aceştia este prozatorul Radu
Mareş, care îi stă alături până la sfârşit. Amândoi pun la
cale o întâlnire salvatoare cu dr. Ionescu-Dâmboviţa, dar
evenimentul, din păcate, nu va mai avea loc. Însă îl bucură
orice contact cu lumea exterioară, ca atunci când, din Dara-
bani, amicul Constantin Mădularu „a reuşit în sfârşit să-mi
scrie câteva rânduri“(p.156, 15 oct. 1977). Acum e transfe-
rat deja la Secţia de Chimioterapie. Se externează de vreo
trei ori, întorcându-se la Runcu, dar revine iarăşi la Cluj tot
mai lipsit de puteri. Ultimele scrisori clujene nu mai con-
ţin nici măcar iluzii în legătură cu viitorul său şi al familiei:
Cronică literară
„Eu n-am fost decât o persoană inutilă, o povară“(p.169, 3
mai 1978). Aproape epuizat, dar cu gândul la iubirea lui, îşi
face reproşuri: „Nu ţi-am putut oferi o viaţă frumoasă, dar
în sufletul meu am dorit mult acest lucru“(p.177). Şi parcă
simbolic ultima sa speranţă se leagă de ilustrul dărăbănean
Leon Dănăilă, la care nu mai ajunge(p. 176, 25 mai 1978).
Dincolo de parcursul tragic al poetului, Epistolarul
oferă şi numeroase referinţe literare. Acestea demonstrează
că, ignorându-şi suferinţa trupului, Corneliu Popel n-a
încetat nicio clipă să-şi urmeze destinul de scriitor, în care
credea cu toată fiinţa. Din cătănie ori de pe patul de spital,
până la capăt, compune poeme sau scrie şi primeşte scri-
sori, certificându-şi şi astfel prezenţa continuă pe arena
literaturii. Pagini epistolare de la prieteni, elogiindu-i căr-
ţile şi în general poezia, confirmă pregnanţa efigiei sale
lirice printre contemporani. Pe lângă referinţele răzleţe
din zona epistolarului militar sau spitalicesc, volumul
cuprinde şi un consistent capitol cu scrisori de la confra-
ţii săi condeieri, mai mult sau mai puţin cunoscuţi. De
altfel unii dintre aceştia (Miron Blaga, Gheorghe Simon,
Daniel Lascu etc.) îl considerau port-drapelul generaţiei
lor poetice. Sunt cei care, la apariţia cărţilor lui Corne-
liu Popel, se grăbesc să consemneze evenimentul în cro-
nici laudative. De la D. Lascu, logoreicul său amic hispa-
nofil, primeşte scrisori afectuoase şi încărcate de livresc,
trădând lecturile expeditorului. Lascu citează de 3 ori,
o dată calamburistic, şi numele amicului din Darabani,
care semna Constant Mădularu: „Prietenul tău, Con-
stant Mădularu, ce mai face? Tot constant cu Popel nu-l
dor mădularele?(p.189, 3 aug. 1970). Şi apropo de ani-
mismul lui Corneliu Popel. În aceeaşi scrisoare Lascu
nu ratează prilejul să-l mustre, somându-l: „Poate te mai
lepezi de râia ateismului. Face bine.“ Corespondenţa lui
Miron Blaga dovedeşte multă empatie pentru drama poe-
tului, apreciat, cum menţionam deja, ca vârf de lance al
grupării lor literare. Mai sunt şi 5 scrisori de la Victor Tei-
şanu, cu trimiteri literare, dar şi cu necazuri lumeşti, unul
privind serviciul lui Gh. Popel, (tatăl poetului), în peri-
col de restructurare. (p.204, 18 mai 1971). Horia Zilieru,
socotit de D. Lascu „cel mai înverşunat duşman al nos-
tru“, adică al noii generaţii de poeţi ieşeni, demonstrează
exact contrariul, afirmând generos şi clarvăzător despre
Popel, încă din 1966, că „e timpul să te înregistreze cri-
tica literară“(p. 210). Peste câţiva ani, în 1974, şi Vasile
Andru declară tânărului poet: „cred în poezia pe care o
scrii şi într-o zi ea va găsi ascultarea ce o merită“(p.223).
Emoţionante şi având parcă accente paterne sunt şi cele 15
scrisori de la poetul şi mentorul său, Lucian Valea. Acesta
urmăreşte atent evoluţia tânărului său confrate, încercând
să-i înlesnească nu doar ascensiunea literară, ci şi slalo-
mul printre multele neplăceri zilnice. Cu simţul său critic
exersat, Valea intuieşte la Corneliu Popel „un univers de
mari purităţi, o viziune elevată a existenţei şi un patrio-
tism de o profundă şi originală rostire“(p.237). După scri-
sori, Epistolarul reproduce şi scurtul necrolog intitulat
Cronică literară
In memoriam şi semnat de Lucian Valea în numele bres-
lei afiliată Asociaţiei ieşene a scriitorilor.
În legătură cu Epistolarul editat de Rodica Popel, soţia
poetului, se impun câteva observaţii. De pildă, ni s-a părut
mai potrivită încheierea cărţii cu necrologul semnat de
Lucian Valea. Scrisorile care urmează după acest text, pri-
mite de la Corneliu Sturzu, revista Echinox, Viorica Topo-
raş Zbranca, Grigore Ilisei, M.R. Iacoban, Gh. Drăgan, Liviu
Leonte, M.N. Rusu, Titus Vijeu, Gheorghe Simon, Laurenţiu
Fulga, Ion Beldeanu, Ionel Bandrabur, Miron Blaga, Mihai
Nechita, D. Ţiganiuc şi câteva instituţii culturale, ar trebui
distribuite în pagini anterioare, respectând ordinea lor cro-
nologică. Tot cronologic ar putea fi ordonate, într-o eventu-
ală reeditare, şi celelalte scrisori, expediate de către Corne-
liu Popel, din Piatra Neamţ sau Cluj, soţiei sale Rodica. Spre
exemplu, corespondenţa nemţeană ar fi mai nimerit să debu-
teze cu scrisoarea din gara Paşcani (26 oct. 1974), urmată
cronologic de celelalte. S-ar cuveni corijate şi unele negli-
jenţe ale calculatorului, precum omisiuni de litere, silabe şi
chiar cuvinte întregi, alipiri de litere provenind din vocabule
diferite, dar învecinate, acorduri gramaticale neconforme
sau scrisori nedatate. Câteva nume de scriitori apar defor-
mate: Ştefache în loc de Ştefanache (p.178), S. Drăgan în
loc de G. Drăgan (p.243) şi I. Brandrabur în loc de I. Ban-
drabur. De la p.178 sunt reproduse câteva scrisori trimise
de Corneliu Popel „către scriitori“. Între acestea se strecoară
şi una destinată părinţilor săi din Darabani, care n-au fost
scriitori. Locul misivei era, se înţelege, în altă parte. Tre-
buie corectată şi eroarea înlocuirii unui semnatar cu altul:
expeditorul scrisorii de la Echinox (p.238) era un redactor
al revistei, nicidecum Lucian Valea, cum apare în text. O
scrisoare din 8 dec. 1977(p.197-198) vine sigur de la Miron
Blaga, dar la expeditor figurează, eronat, Daniel(Lascu). Nici
datarea Testamentului, „22 septembrie în anul 1972“(p.10)
nu corespunde adevărului. Fiindcă în 1972 Corneliu Popel
nu se putea adresa fiului său şi nici soţiei sale, pentru sim-
plul motiv că atunci fiul nu exista şi poetul nu era căsăto-
rit. În plus poetul, crezând în viitorul său, se bucura încă
de sănătate, deci nu se putea totuşi gândi la testamente.
Credem, mai degrabă, că textul Testamentului datează din
1977, către finele acestui an, când poetul, aflat la Institutul
oncologic din Cluj, îşi pierdea treptat speranţa de însănăto-
şire şi deci putea găsi de cuviinţă să se adreseze testamentar
soţiei şi fiului. Dincolo de aceste inadvertenţe, volumul Cu
sete cerească devine esenţial pentru portretizarea corectă
a lui Corneliu Popel. Acest epistolar ne dezvăluie resortu-
rile unui suflet zbuciumat şi complicat, în care luciditatea
tragică se îmbină cu erupţiile de entuziasm juvenil, con-
ştiinţa vulnerabilităţii şi limitelor cu aspiraţia neîngrădită
spre fericire şi armonie. Corneliu Popel a fost un intelec-
tual veritabil, dublat de sensibilităţile înnăscute ale poetu-
lui, care îi confereau şanse de mari izbânzi literare. Dar n-a
fost să fie. Încât cuvintele lui Lucian Valea, la moartea tână-
rului poet, ni se par şi astăzi extrem de realiste: „Ce pierde
cultura unui popor prin dispariţia prematură a unui scrii-
tor, urmaşii nu vor mai putea afla niciodată“.
HYPERION  93
Raluca FARAON
Cineva ca mine sau despre ironie
şi paradox livresc în poezia
Emiliei Poenaru-Moldovan
E
Emilia Poenaru-Moldovan este o poetă matură, care
şi-a asumat pe deplin statutul de truditor în ale scrisu-
lui: evită experimentul gratuit, dar este atentă la mer-
sul timpului, la tendinţele (mai mult sau mai puţin
inspirate) ale poeziei actuale. Drept pentru care inse-
rează subtil în pliurile creaţiei lirice (analizabilă, con-
venţional, sub aspect stilistic, tematic etc.), anumite
rezerve (legitime) în ceea ce priveşte declinarea auto-
rităţii auctoriale de a fi responsabilă de viziune conşti-
entă a „operei finite“. Emilia are un „control“ cultural
al creaţiei sale, pe care nu o investeşte cu deferenţa de
a „spune“ un adevăr, ci cu ironia de a pune sub sem-
nul întrebării chiar propriile „adevăruri“, care ar putea
să iasă în relief la o lectură grăbită. Automistificarea de
acest gen nu derutează, dimpotrivă, dezvăluie un autor
serios, care caută autenticitatea poeziei.
Volumul de versuri Cineva ca mine, apărut în 2019,
la Editura Colorama, trădează un fin şi ironic obser-
vator al naturii umane, capabil de a se detaşa de robia
unei priviri accentuat descendente (dinspre lume înspre
sine), firească unei mărturisiri lirice, pentru ca, din
poziţia unui bun cunoscător al literaturii, să încerce
a problematiza (fără formalismul tipic şi recognosci-
bil al instrumentarului postmodern) statutul poeziei
în postmodernism. O face, repet, fără a uza de clişe-
ele postmodernismului (sunt accente ludice/ ironice,
intertextualitate, aluzii culturale, inserţii de versuri în
94  HYPERION
limbi străine în volum, dar insuficiente pentru apar-
tenenţa formală), ci, mai degrabă, întinzând capcane
cititorului despre substanţa postmodernismului, care
ar trimite spre scindare/ schizofrenie, aşa cum au suge-
rat, încă din anii 70 ai secolului trecut, teoreticieni ca
Ihab Hassan sau Deleuze&Guattari.
Să mă explic. Titlul e o capcană literară abilă. Ori-
zontul de aşteptare s-ar îndrepta, neatent, înspre mai
multe direcţii de receptare, corecte şi incorecte, în ace-
laşi timp (paradoxul şi joaca savantă cu lectorul sunt,
însă, şi acestea, tuşe postmoderniste, dar de substanţă).
Aşadar, cineva ca mine. Volumul ar trebui să se confi-
gureze, într-un anume sens, pe tulpina conceptului de
identitate, să zicem, într-un sens general, identitate
feminină, într-un sens particular. Nu-i bai, autoarea se
fereşte de biografism sau îl destabilizează voit de-a lun-
gul volumului. Ar putea fi, dacă citim grăbit şi cu preju-
decăţi, o mărturisire a unei femei lucide, care-şi asumă
povara anilor, a singurătăţii, a privirii parcimonioase a
Celuilalt. Mai tânăr, mai nedrept (dacă nu chiar vari-
anta mai tânără a eului liric, într-un proces de ieşire
din matcă, nu ca o dedublare, ci ca o schizoidie, întru-
cât pierderea identităţii se face în oglindă, obiectiva-
rea Privirii realizându-se prin intermediul Obiectului:
căştile): „părul rar şi roşcat/ pielea capului roşcată/ trei
bigudiuri/ ochii pe vremuri verzi/ acum apă tulbure/
un gât presărat cu pistrui/ […] buza de jos ca o prună
Cronică literară
 uscată/ […] ajunge m-am uscat/ şi în oglindă nu mai era
părul lung întunecat/ trei bigudiuri purpurii/ ţâşneau
de sub cască/ […] căştile s-au întors să privească/ cum
fără eforturi dreaptă ieşea ea/ ieşeam eu“ (Sub cască).
Acest poem este foarte important, prin finalul magis-
tral, pentru că e o cheie de lectură nu pentru cititorii
avizaţi, ci pentru cei care ar putea cădea în ispita de a
asocia emoţiile transmise de o instanţă mărturisitoare
feminină celor presupuse ca aparţinând autoarei poe-
ziei. Cineva ca mine: dar nu eu! Cineva – nu contează
nici măcar dacă e femeie sau bărbat (în poezia Bume-
rang, poemul se adresează creatorului pe care îl numeşte
„laş nenorocit“!), tânăr sau bătrân – care vede, simte,
se mărturiseşte lucid şi sensibil, deopotrivă, de-a lun-
gul volumului.
În altă ordine de idei, pare că în actul scrierii, dincolo
de autenticitatea trăirii, ar exista încercarea de demiti-
zare a canonului de receptare a poeziei scrise din per-
spectivă „feminină“. Evident, literatura nu are gen şi nu
e cazul unei teoretizări în acest sens. Dar volumul nu
trebuie să se adreseze unui lector specializat în herme-
neutică literară. Şi în acest sens, se presupune că autoa-
rea l-ar avertiza pe cititor să nu se încreadă în instinc-
tul de a căuta un corespondent între „identitatea“ celei
care se mărturiseşte (asta şi pentru că, pe ici, pe acolo,
mai există câte o poezie cu joc de rol, precum Cazarma
90, ce spulberă orice afiliere la confortabila asumare a
unui monolog confesiv convenţional) şi „identitatea“
autorului de drept. Şi pentru ca ambiguitatea de sor-
ginte postmodernă să fie şi mai accentuată, e suficient
să analizăm paradoxul pe care îl provoacă derularea
primelor două mottouri (s. n.). Cel al volumului pro-
mite o iradiere a eului poetic spre cupola generoasă a
sufletului, în general, cu asumarea unui subiectivism
total: „Astăzi cânt despre mine;/ Şi-n ceea ce zic des-
pre mine vă puteţi încrede,/ Pentru că fiecare atom al
meu este şi al vostru“ (Walt Whitman – Cântec despre
mine). Dar cel al primei părţi – Scrisori sclipitoare de
frumuseţe – desfide dezideratul subiectivităţii, confi-
gurând spaţiul absenţei, al confuziei identitare: „Nu e
lângă mine cine aş fi vrut să fie/ Nici speranţe nu am/
că va veni/ Îmi torn din vinul roşu/ Singur paharul meu
pe masă/ Spunând adevărul“ (Traian Ştef – Prolog, Epo-
peea şobolanului Lose). Te-ai aştepta, după primul moto,
ca subiectivitatea poeziilor Emiliei să îndrepte atenţia
spre centralitatea de tip umanist: eu, poetul, „cânt“ în
numele umanităţii, dau glas speranţelor şi neliniştilor
omului, în general. Cineva ca mine este cel căruia mă
adresez – mon semblable mon frère. Poate fi şi asta. Dar
primul poem din prima secţiune a volumului aduce în
prim-plan o sintagmă neliniştitoare: „un poem autist/
cu privirile îndreptate spre miezul găunos“ (La primul
spasm al umbrelor). Acest calificativ îndreptăţeşte inves-
tirea cu autoritate a „paharului“ care spune adevărul, din
Cronică literară
moto, mai ales că, la un moment dat, poemul se fractu-
rează: „poeme calcinate“ (p. 22). A nu se înţelege de aici
că poezia Emiliei Poenaru-Moldovan este autistă, deşi
spaţiul pe care îl creionează poemul poate fi receptat
ca o heterotopie: „stau în cuvinte ca într-o ocnă“ (Cu
apa coastei tale). Doar că opera propune o suspiciune
nu în actul creaţiei, ci al receptării reflectării referinţei
în ficţiune. Lumea e, mai degrabă, în pericol de autism
sau de dispariţie. Iată: „buza sfărâmată a unui imperiu
pierdut“ (p. 13); „ultimul suflu/ al acestui secol nimicit“
(p. 22); „doi Buddha uriaşi/ dinamitaţi cu indiferenţă“
(p. 25) etc. Apoi, universul ficţional, nu poezia în sine,
dă semne de nelinişte: „cineva cineva/ cineva ca mine/
nu răspunde/ unei păduri bântuite“. A se remarca debi-
tul repetitiv al cuvântului cheie, „cineva“, care seamănă
cu o ecolalie, generatoare de spaimă, şi nu pot să nu
remarc aluzia la O, rămâi de Eminescu, la comunica-
rea sublimă dintre copil şi pădure, care, aici, nu se rea-
lizează, poate pentru că, întreb şi eu ironică, precum
autoarea: „Cine a fost Eminescu în poezie?“ (Exil).
Stilistic, se poate spune că poezia Emiliei este de tip
minimalist, austeră chiar (în special în partea a doua a
volumului – Pentapoeme). Este o poezie, în mare parte,
controlată, şlefuită, dar care transmite emoţii amare,
prilej de meditaţie şi chiar de speculaţie filosofică. Aş
îndrăzni să afirm un paradox: sunt mai importante
stilul şi ambiguitatea generală decât tematica: iubirea,
natura, poezia, sacrul, moartea, sensul creaţiei artistice.
Poeta este cerebrală, cinică uneori, ironică, în majorita-
tea situaţiilor (cu precădere în prima parte, unde pre-
domină monologul confesiv). Ironia e subtilă, în gene-
ral („amintiri ale iubirilor/ slăvite de poeţi“ – p. 31),
savantă („unde sunt spiţerii de altădată… – p. 33) sau
de tip parodic („iubirea incorect manevrată s-a gripat/
s-o dăm la programul rabla/ ai propus/ poate mai recu-
perăm ceva“ – p. 32). Autoarea aduce în faţa noastră,
a cititorilor, nu numai privirea interioară, introspecţia
intelectualistă (emoţiile sunt trecute prin sita raţionali-
zării), ci şi privirea Celuilalt, indiferent cine ar fi acesta:
o ipostază a eului poetic din trecut – care, supusă intro-
specţiei sau simplei aduceri-aminte devine Altcineva –,
alter-ego, bărbatul sau iubitul, cititorul, Ceilalţi-infernul
– pp. 16, 17, 19, mai ales. Asta în prima parte, pentru că
în a doua, tonul e mai echilibrat, ba chiar suspiciunile
sunt discrete, se observă o seninătate care echilibrează
tensiunile din prima secţiune: „cuplu indestructibil/ eu
şi cititorul meu“ – p. 64.
Una peste alta, volumul recent al Emiliei
Poenaru-Moldovan este o reuşită, dovedeşte maturitate
artistică, autocontrol, provoacă interpretări nuanţate.
HYPERION  95
Radu VOINESCU
r
O dialectică sui-generis.
Autori: D. Trost şi Gherasim Luca

D
prime prin parcurgerea unui traseu care mergea din con-
Între paradox şi non-sens cept în concept şi din propoziţie în propoziţie. Era vorba,
Dialectica dialecticii este un text-fetiş pentru cei care se prin urmare, de o mişcare înăuntrul spiritului. Pentru
ocupă de suprarealism în general şi de opera lui Gherasim Aristotel, dialectica se situa între Retorică şi Analitică,
Luca în special, ceea ce face că până acum discutarea lui fiind, deci, un fel de artă, şi avea drept obiect raţiona-
a întârziat, fiind citat mai curând decât analizat. Scris mentele ce duc la opinii cu valoare de probabilitate. De
împreună cu D. Trost şi publicat în 1945 (i.e. în perioada aici, asimilarea acestei configuraţii cu distincţii logice şi
când, după cel de-al doilea război mondial şi o dată cu verbale ingenioase, sofisticate şi lipsite de utilitate. Evul
debutul staţionării trupelor sovietice pe teritoriul Româ- Mediu consacra Dialectica între artele liberale, formând,
niei, partidul comunist, cu ideologia lui de inspiraţie mar- alături de Gramatică şi Retorică, aşa-numitul Trivium.
xistă, câştiga tot mai mult teren, urmând să preia inte- Kant nu dădea nici el un sens mai pragmatic dialecticii,
gral, în curând, conducerea în societatea românească), el considerând-o, în continuarea spiritului peiorativ moştenit
face dovada preocupării celor doi – în de la Stagirit, o logică a aparenţelor. Abia odată cu Hegel,
contextul angajamentului comunist al care o vedea drept „aplicarea ştiinţi-
majorităţii suprarealiştilor –, atât pentru fică a legii în natura gândirii“, dialectica
schimbarea lumii, cât şi pentru trans- devine cu adevărat importantă în filo-
formarea artei. O transformare ce tre- sofie.1 Marx şi Engels au considerat dia-
buia, în viziunea lor, să fie legată nu de lectica nu numai o metodă de gândire,
întrebuinţarea manieristă a metodelor ci un concept ce desemnează cumulul
şi descoperirilor suprarealismului, ci de de legi obiective ce stau la baza existen-
necesitatea obiectivă, intrinsecă, deri- ţei şi funcţionării materiei, a lumii şi a
vând din existenţa contradicţiilor din- istoriei, integrate unui principiu deter-
tre lumea interioară şi cea exterioară, ca minist reflectat în legea unităţii şi luptei
şi dintre realitatea economică şi socială
şi imperativul revoluţiei. 1 V. André Lalande, Vocabulaire technique et cri-
Pentru Platon, conform sintezei tique de la philosophie, Texte revu par les mem-
bres et correspondants de la Société Française
din Dicţionarul lui Lalande, dialectica de Philosophie et publié avec leurs corrections
(διαλεκτική) însemna ajungerea la con- et observations, Avant-propos de René Poirier,
ceptele cele mai generale şi la principiile Quadrige/Presses Universitaires de France,
Paris, 2002, pp. 225-228.

96 HYPERION ReLecturi
contrariilor, legea trecerii de la acumulări cantitative la avons toujours gardé le secret espoir que sur cette planète,
salturi calitative, legea negării negaţiei. où notre existence semble devenir de jour en jour plus inte-
Ce ar putea fi „dialectica dialecticii“, având în vedere nable, le fonctionnement réel de la pensée n’a cessé de con-
accepţiunile de mai sus şi alte câteva, situate, în principiu, duire le groupe qui détient entre ses main s la liberté idéo-
în aceeaşi arie? Este vorba de un non-sens într-o aseme- logique la plus haute qui ait jamais existé, le mouvement
nea formulare sau dialectica însăşi este pretabilă unei ope- surréaliste international“ [Separaţi, de la începutul războ-
raţiuni de descriere şi interpretare în sensul determinist? iului imperialist, de prietenii noştri, nu mai ştim nimic de
Urmând această logică, poate exista metafizică a metafizi- ei. Am păstrat, însă, speranţa secretă că pe această pla-
cii? Ori e numai un joc absurd (iar suprarealismul a jon- netă, unde existenţa noastră pare a deveni pe zi ce trece
glat mult cu absurdul), dar care a dus, mai târziu, la crea- tot mai greu de asigurat, funcţionarea reală a gândirii nu
rea unui mare poem: „Passionnément“. Întrebarea la care a încetat să călăuzească grupul care deţine în mâinile sale
ajungem după aceste dubitaţii este dacă Trost şi Luca fac cea mai înaltă libertate ideologică din câte au existat vreo-
filosofie sau fac literatură? dată: mişcarea suprarealistă internaţională.] scriu Trost şi
Luca, adăugând un apel expres către cel supranumit Papa
suprarealismului: „Nous nous adressons particulièrement
Suprarealismul à André Breton, en lui envoyant notre plus ardent message
et nous communiquons, en même temps, au mouvement
marxist militant surréaliste international, certains des résultats théoriques
auxquels nous avons abouti pendant ces dernières années
Întâi de toate, se remarcă militantismul înflăcărat al acestui
manifest. El preia mult, ceea ce nu s-a observat, din tonul de solitude, à la poursuite infatiguable de nouvelles soluti-
Manifestului Partidului Comunist, semnat de Karl Marx şi ons dialectiques qui nous permettent de dépasser le conflit
Friedrich Engels în 1848, dar şi din acela al manifestelor déchirant qui existe entre nous et le monde“ [Ne adresăm în
suprarealismului, mişcare de la care se revendică în ter- mod special lui André Breton, trimiţându-i mesajul nos-
meni categorici încă de la început.2 Toate grupurile avan- tru cel mai înflăcărat, şi aducem la cunoştinţă, în acelaşi
gardiste, mai mici sau mai mari, din diversele ţări europene, timp, mişcării suprarealiste internaţionale, anumite rezul-
s-au prezentat unele faţă de altele, ca şi faţă de public ale- tate teoretice la care am ajuns în timpul acestor ultimi ani
gând formula unor programe în care îşi expuneau inten- de solitudine, în căutarea neobosită de noi soluţii dialec-
ţiile cu privire la reformarea artei. Se poate spune, aşadar, tice care să ne permită să depăşim ruptura existentă între
că urgenţa din exprimare, tonul imperativ, convingerea în noi şi lume.].4
privinţa deţinerii unor adevăruri absolute pe care simţeau Retorica este, cum se vede, de impact imediat, mani-
nevoia să le răspândească vin şi din afilierile ideologice,3 fest (sic!), conţine elementele adresabilităţii directe, încăr-
dar şi din modă, dintr-un tipar destul de des întâlnit până cată de subiectivitate, atingând sentimentele şi instinctele,
la cel de-al doilea război mondial. Patetismul lui „Prole- activând, în acelaşi timp, propensiunile intelectuale – voire,
tari din toate ţările, uniţi-vă!“, înscris pe coperta Mani- ştiinţifice, mai ales că marxismul se considera o doctrină…
festului de la 1848, este clamat cu accente puternic emo- ştiinţifică – ale celor care ar fi citit mesajul.
ţionale. În echivalenţă, ar putea suna: „Suprarealişti din Dar care sunt rezultatele „teoretice“ pe care le anunţă
toate ţările, re-uniţi-vă!“. cei doi? Mai întâi, ei invocă o stare de fapt, una care, în
„Séparés de nos amis, depuis le début de la guerre impéri- linia ce frizează militarismul, remarcat de către unii din-
aliste mondiale, nous ne savons plus rien d’eux. Mais nous tre cercetătorii mişcării comuniste în limbajul şi în abor-
dările liderilor acesteia, de oriunde ar fi fost, din oricare
2  Faţă de manifestele lui André Breton, cu note marcat personale, mai ţară, şi al propagandei pe care se bazau, chiar şi după ce
ales primul, din 1924, cu relatări ale unor experienţe de viaţă şi psi-
hice proprii, cel al lui Trost şi Luca menţine un ton de generalitate,
revoluţiile sau diferitele insurecţii învinseseră5: „La diver-
ca şi cum ar fi exponenţii unei mişcări puternice şi nu doar doi tineri sité inépuisable des moyens de crêtinisation dont disposent
exaltaţi, care propun o seamă de idei şi de modalităţi de a le îndeplini.les ennemis du développement dialectique de la pensée et
3  Să nu uităm că Gherasim Luca a fost, o perioadă, membru al Parti- de l’action, et les océans de sang qui illustrent l’arrêt actuel
dului Comunist Român, că a participat la acţiuni în ţară şi în Franţa
du devenir objectif, ne réussiront jamais à nous faire quitter
din dispoziţiile conducerii acestuia şi mai ales că a colaborat, între
du regard, ne fût-ce que pour un instant, le fil rouge de la
altele, la revista „Cuvântul liber“, unde a susţinut, alături de Paul Păun,
ideea unei „poezii proletare“. Într-o serie de articole din 1935, Luca Réalité. En dépit des pièges qui nous entourent, nous refu-
vorbeşte despre o „poezie-educaţie animată a muncitorimii“ şi des- sons de glisser dans les erreurs tant théoriques que matéri-
pre faptul că aceasta are menirea să „presimtă şi să profetizeze o nouă elles qui parviennent, chaque fois, à revêtir de nouveaux
cultură de proporţii şi cu posibilităţi mult mai largi, mai aprofundate,
mai grele“. (Gherasim Luca, „Cultură şi poezie“, în „Cuvântul liber“, 1
iunie 1935 şi „Sensul unei mişcări poetice“ în „Cuvântul liber“, 18 mai 4  Gherasim Luca et Trost, Dialectique de la dialectique. Message adressé
1935 (apud Petre Răileanu, Gherasim Luca. Poezie – ontofonie. Urmat au mouvement surréaliste international, S/Surrealisme, Bucarest, 1945,
de Gherasim Luca este o femeie, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2019, pp. 7-8. [Traducerea citatelor îmi aparţine, n.m., R.V.].
p. 71). A se vedea şi Iulian Toma, „Surréalisme et «littérature proléta- 5  A se vedea Paul Johnson, O istorie a lumii moderne. 1920-2000, tra-
rienne». Position de Gherasim Luca“, „Loxias“, 26, 2009, la http://revel. ducere din engleză de Luana Schidu, ediţia a doua, revizuită, Editura
unice.fr/loxias/index.html?id=2980. Humanitas, Bucureşti, 2005, passim.

ReLecturi HYPERION  97
 aspects, et qui, par leurs côtés immédiats, moraux ou quan-
titatifs, pourraient nous éloigner de notre désir fondamental,
dont le premier degré connu est la transformation du désir
en réalité du désir“ [Diversitatea inepuizabilă a mijloace-
lor de cretinizare6 de care dispun inamicii dezvoltării dia-
lectice a gândirii şi acţiunii şi oceanele de sânge care mar-
chează actualmente stoparea devenirii dialectice, nu vor
reuşi niciodată să ne facă să pierdem din ochi, fie şi numai
pentru o clipă, firul roşu al Realităţii. În pofida piedicilor
care ne înconjoară, refuzăm să cădem în greşelile, atât teo-
retice, cât şi materiale, ce ajung să îmbrace noi aspecte de
fiecare dată şi care, prin implicaţiile lor imediate, morale
sau cantitative, ar putea să ne abată de la dorinţa noastră
fundamentală, a cărei primă treaptă cunoscută este trans-
formarea dorinţei în realitate a dorinţei.]7.
Ele par legate de ceea ce teoreticienii militanţi (adică
ideologi) Trost şi Luca numesc mai departe „les sublimes
conquêtes théoriques du surréalisme“ [sublimele cuceriri
teoretice ale suprarealismului]8. Pentru Marx şi Engels,
autorii Manifestului Partidului Comunist, de asemenea,
„Tezele teoretice ale comuniştilor nu se bazează nicidecum
pe idei, pe principii inventate sau descoperite de cutare
sau cutare reformator al lumii. Ele nu sunt decât expresia
generală a condiţiilor efective ale luptei de c l a s ă existente,
ale mişcării istorice care se desfăşoară sub ochii noştri“9.
Lupta de clasă îi preocupă şi pe autorii Dialecticii dia-
lecticii. Vituperând transformarea suprarealismului în
manieră şi, implicit, devenirea lui în cadrele unui curent
artistic printre celelalte, ei avertizează asupra riscului de
a fi acceptat „par nos ennemis de classe, de lui accorder un
passé historique inoffensif“ [de către duşmanii noştri de
clasă şi de a-i atribui un trecut istoric inofensiv]10. Dra-
6  Expresie împrumutată de la André Breton („le petit système
d’avilissement et de crétinisation en vigueur“ [micul sistem de înjo-
sire şi cretinizare în vigoare] – Second manifeste du surréalisme, în
Oeuvres complètes, I, Édition établie par Marguerite Bonnet avec, pour
ce volume, la collaboration de Philippe Bernier, Etienne-Alain Hubert
et José Pierre, NRF Gallimard, Paris, 1988, p. 781).
7  Gherasim Luca et Trost, op. cit., p. 7. au reflectat îndelung: „Après tant d‘essais infructueux pour
8  Ibidem, p. 8.
9  Manifestul Partidului Comunist, în Karl Marx, Friedrich Engels, Opere,
vol. 4, Editura Politică, Bucureşti, 1958, p. 479.
10  Gherasim Luca et Trost, op. cit., p. 11. Să vedem cum se exprimau
Marx şi Engels în Manifestul Partidului Comunist: „Aristocraţiei
nu-i rămânea decât lupta literară. Dar chiar şi în domeniul literatu-
rii, vechea frazeologie de pe timpul Restauraţiei devenise imposibilă.
Pentru a-şi câştiga simpatii, aristocraţia trebuia să-şi dea aerul că face considera magnetismul erotic drept suportul nostru insu-
abstracţie de interesele ei şi că-şi formulează actul de acuzare împo-
triva burgheziei numai în interesul clasei muncitoare exploatate. Ea
îşi procura astfel o satisfacţie în a cânta cuplete satirice la adresa nou-
lui ei stăpân şi în a-i şopti la ureche prorociri mai mult sau mai puţin
sinistre. In felul acesta a luat naştere socialismul feudal, amestec de
tânguială şi de batjocură, de ecou al trecutului şi de ameninţare a vii-
torului, care nimerea uneori burghezia drept în inimă prin critica sa
amară, spirituală şi distrugătoare, dar care făcea întotdeauna o impre-
sie comică prin absoluta-i incapacitate de a înţelege mersul istoriei
moderne. Aristocraţii fluturau ca drapel traista de cerşetor a proleta-
riatului pentru a strânge în urma lor poporul. Dar de câte ori popo-
rul îi urma, el zărea pe posteriorul lor vechile blazoane feudale şi se 11  Ibidem, p. 18.
împrăştia râzând în hohote, fără respect. (Manifestul…, în op. cit., p 12  Ibid., p.14.
489). Este dincolo de îndoială că lectura acestui text, alături de cele 13  Ibid, p. 15.
98  HYPERION
gostea este soluţia lor, ceea ce, la prima privire, ar rima
mai degrabă cu filosofiile orientale, cu budismul, în speţă,
decât cu paradigma epistemologică a filosofiei occiden-
tale şi cu activismul radical al marxismului, însă impre-
sia nu rezistă decât un moment. Nu e vorba de iubire în
înţelesul cunoscut, general acceptat, ci în formule anumite,
idiomatice: „amour dialecticisé et matérialisé constitue la
méthode révolutionnaire relative-absolue. Même sous ses
aspects les plus immédiats, nous croyons que l‘érotisation
sans limites du prolétariat constitue le gage le plus précieux
qu‘on puisse trouver pour lui assurer, à travers la misérable
époque que nous traversons, un réel développement révoluti-
onnaire“ [dragostea dialectizată şi materializată constituie
metoda revoluţionară relativ-absolută. Chiar sub aspec-
tele sale cele mai imediate, credem că erotizarea fără limite
a proletariatului constituie garanţia cea mai preţioasă pe
care o putem identifica pentru a-i asigura, pe parcursul
epocii mizerabile pe care o traversăm, o reală dezvoltare
revoluţionară.]11 Marx şi Engels, trecut prin Sade şi prin
concepţiile unora dintre socialiştii utopici, care, cum se
ştie, promovau moravuri libertine privind relaţiile sexu-
ale în societatea fără clase, relaţii în care, cu tot libertaria-
nismul, femeilor li se rezerva mai mult rolul unui instru-
ment decât al unui partener egal.
Ideea de „relativ-absolut“ o deţin, cei doi, de la Lenin:
„Nous pensons premièrement à la position matérialiste (léni-
niste) du relatif-absolu et au hasard objectif, dans son accep-
tion de rencontre de la finalité humaine avec la causalité
universelle.“ [Ne gândim întâi de toate la poziţia materia-
listă (leninistă) a relativului-absolut şi la hazardul obiec-
tiv în accepţia lui de întâlnire dintre finalitatea umană şi
cauzalitatea universală.].12
Din felul în care prezintă autorii lucrurile trebuie să înţe-
legem că nu e vorba de inspiraţie, de revelaţia unei soluţii,
prin urmare, de un côté iraţional (de altfel, şi el propriu
demersurilor suprarealiştilor), ci, aşa cum au avertizat ceva
mai înainte, de o rezolvare căutată, analizată, asupra căreia
trouver une méthode concrète révolutionnaire, qui ne soit
tachée de nul résidu idéaliste, nous sommes arrivés à con-
sidérer le magnétisme érotique comme notre support insu-
rectionnel le plus valable“ [După atâtea încercări infruc-
tuoase de a găsi o metodă revoluţionară concretă, care să
nu fie întinată de nici o rămăşiţă idealistă, am ajuns la a
recţional cel mai valid.].13
Altfel spus: libido–charismă–revoluţie. Dar trecând
totul prin suprarealism, un fel de constantă universală,
fundamentul absolut, sine qua non, a tot ce se întâmplă
şi se poate întâmpla, pentru că este momentul să intre în
acţiune şi hazardul obiectiv: „Le hasard objectif constitue
ale lui Breton, fusese intens asimilată de cei doi. Filiaţia pare a se înfă-
ţişa astfel: Marx şi Engels – Breton – Trost şi Luca.
ReLecturi
pour nous le moyen le plus terrible pour trouver les aspects astăzi devoţii suprarealismului îl pronunţă ca pe o for-
relatifs-absolus de la réalité, dans ses côtés favorables, et seul
mulă magică, în varii contexte.15
il nous offre sans cesse les possibilités de découvrir les con- Suprarealismul, uzând din plin de dragoste sub toate
tradiçtions de la société divisée en classes“ [Hazardul obiec- formele ei, va salva, aşadar, lumea, iar imperativul nu mai
tiv constituie pentru noi mijlocul cel mai grozav pentru a suportă, în anul 1945, amânare, natura – li se pare celor
ajunge la aspectele relativ-absolute ale realităţii, în părţile doi revoluţionari –, mişcându-se prea încet: „Nous nous
ei favorabile, şi singur ne oferă fără încetare posibilitatea opposons à la passivité manifestée jusqu’à présent envers
de a descoperi contradicţiile societăţii împărţite în clase.]. la nature, à l’admiration cachée qu’elle a inspiré aux mou-
Pentru a se întoarce, ca într-un circulus in probando (sau vements révolutionnaires, car la lenteur des lois naturelles
petitio principii sau, mai simplu, cerc vicios), la suprarea- provoque notre impatience. Nous ne pouvons accepter non
lism, panaceul problemelor proletariatului şi ale umani- plus la biologie humaine qui réfléchit la nature dans ses
tăţii: „Le hasard objectif nous conduit à voir dans l‘amour, côtés les plus avancés, les axiomes cellulaires qui nous ento-
la méthode générale révolutionnaire propre au surréalisme“ urent et qui aboutissent fatalement à la mort, contrariant
[Hazardul obiectiv ne determină să vedem în dragoste nos désirs révolutionnaires et maintenant en nous une ten-
metoda generală revoluţionară proprie suprarealismului].14 sion ambivalente, entre la vie et son contraire.“ [Ne opu-
nem pasivităţii manifestate până acum în privinţa naturii,
admiraţiei ascunse pe care aceasta a inspirat-o mişcărilor
Dragostea şi… revoluţia revoluţionare, pentru că tocmai lentoarea legilor naturii
Conceptul de „hazard obiectiv“, invocat de cei doi, a fost ne provoacă nerăbdarea. Nu putem accepta nici biologia
lansat de André Breton făcând apel la un citat apocrif din umană, care reflectă natura în părţile ei cele mai avansate,
Engels şi tratat în cadrul a trei scrieri importante pentru axiomele celulare care ne înconjoară şi care sfârşesc fatal-
suprarealişti, scrieri cu caracter autobiografic-programatic, mente în moarte, contravenind dorinţelor noastre revo-
Nadja (1928), Les Vases communicants (1932) şi L’Amour luţionare şi întreţinând în noi o tensiune ambivalentă
fou (1938). Aşa cum îl dezvoltă Breton, conceptul
15  Conceptul lui Gherasim Luca de „objet objectivement offert“ (v.
aparţinându-i, „hazardul obiectiv“ prezintă caracteris- pentru detalii, Gherasim Luca, Manuscrit facsimilé, Le Vampire pas-
ticile subiectivităţii uimite şi purtătoare de reflecţie este- sif/ Vampirul pasiv, Une édition presenté par/ O ediţie prezentată de
tizantă. Neavând – putem continua – puncte comune cu Petre Răileanu, Nicolae Tzone, Editura Vinea, Bucureşti, 2016), la o
armătura fizico-matematică şi, eventual, filosofică cu care analiză în momentul actual, când se cunosc atâtea despre subconşti-
ent, îmi pare mai mult decât o formulă artistică de un anumit succes
operează lumea ştiinţifică, unde, de fapt, hazardul nici nu – sonoritatea jucând un rol covârşitor –, ci una având fundamente în
există efectiv, el fiind o chestiune de concurs al unor fac- realitatea obiectivă, biologică a funcţionării creierului uman, în aso-
tori infinitezimali sau inexplorabili la momentul respec- cierile pe care acesta le face, dincolo de raţiunea controlată. Ca să iau
tiv, altfel spus, rămaşi necunoscuţi încă. Cercetările ştiin- un exemplu: disecând mobilul asocierii Elenei cu „o bilă în care sunt
înfipte nişte ţinte“ (subl. în text, n.m., R.V.), Gherasim Luca nu face, de
ţifice din ultimele decenii au făcut ca noţiunea de hazard
fapt, prin descrierea mobilurilor interioare şi a condiţiilor exterioare
să tindă asimptotic către zero, astfel încât, inclusiv la nive- ale actului său, prin apelul la psihanaliza de tip freudian, decât să eli-
lul cuantic al materiei, acolo unde legile determinismului mine orice urmă de hazard din alegerea lui de a oferi acest obiect Ele-
„clasic“ par a nu avea aplicare, hazardul să capete valenţe nei, ceea ce trimite în sfera expresiilor „pure“, afirmaţia: „La necesita-
particulare şi să constituie doar un prag de depăşit al tea de a-i oferi bila dar nu exhibiţionist intervine cauzalitatea externă
a absenţei Elenei care dă hazardului o dublă obiectivitate“ (Gherasim
cunoaşterii, aşadar, în ciuda părerilor unor savanţi mai de Luca, op. cit., p. 335), afirmaţie ce se înfăţişează ca fiind contradictorie
pe la începuturi, principiul cauzalităţii să fie recunoscut la modul perfect, întrucât cei doi termeni, hazard şi cauzalitate, par a
drept implicit. Aşa încât, oricât de bine se anihila reciproc, precum două particule ele-
şi de seducător ar suna expresia „hazard mentare în coliziune, rezultând, aici, un nonsens.
Pe de altă parte, ideea şi practica „obiectului ofe-
obiectiv“, oricât de mult s-ar fi investit rit obiectiv“ patentată de Luca s-ar situa în pre-
Gherasim Luca în ilustrarea ei, avem lungirea „hazardului obiectiv“, ca o ilustrare a
de-a face cu ceva ce îi aparţine lui Bre- acestuia, fiind, la o privire mai atentă, un joc
ton, ceilalţi doar încercând să îl imite, să al interacţiunilor între nivelul subconştient şi
nivelul conştient. Cu alte cuvinte, acţionând,
îl urmeze ca nişte discipoli zeloşi, une- artistul se plasează în unghiul de perspectivă
ori din sentimentul că participă la ceva al subconştientului, numind şi totodată teore-
măreţ şi definitiv. Fertil, într-o anumită tizând, analizând, conceptualizând, perspec-
măsură, din punct de vedere literar în tiva va aparţine conştientului. Deocamdată, la
epoca Vampirului pasiv, Luca ia act, cu fervoa-
opera lui André Breton, pentru care
rea ce însoţeşte o descoperire, de fenomenul cli-
hazardul avea un sens în coincidenţele vajelor, trecerilor discrete, contiguităţilor între
lui, „hazardul obiectiv“ nu trece pragul cele două zone, cu reflex în realitatea palpabilă,
idiomatic, în ciuda fulminantei lui cari- obiectivă, abia mai târziu va fi în măsură să dea
ere şi a religiozităţii fervente cu care şi expresie în aria limbajului poetic, acestor trans-
formări de stare, inventând formula din „Pas-
sionnément“ şi din celelalte poeme.
14  Ibid, p. 18.

ReLecturi HYPERION  99
între viaţă şi contrariul ei].16 Cât materialism dialectic
şi istoric este aici, se poate lesne vedea (mă rog, pentru
cine cunoaşte această teorie!). Cu toate că – e drept, mai
rar, un sâmbure de raţionalism se face simţit şi în Dialec-
tique…: „I.a puissance destructrice de l’amour envers tout
ordre établi contient et dépasse les besoins révolutionnai-
res de notre époque“. [Puterea distructivă a dragostei faţă
de orice ordine prestabilită conţine şi depăşeşte nevoile
revoluţionare ale epocii noastre.]17 Raţionalismul acesta
nu este al bunului simţ care spune că dragostea, în mani-
festările ei excesive uneori, poate trece în celalalt ver-
sant, al urii, cum ştia Julius Evola,18 că dragostea poate
să ducă şi la disoluţie, la destructurare, la nefericire, cum
ştiu toate popoarele şi mai toţi artiştii, ci mai curând unul
legat de conştientizarea legii dialectice a negării negaţiei.
Dacă, desigur, se poate discuta despre un raţionalism şi
nu avem numai o formulă exaltată, de retorică revoluţi-
onară, care transformă în ameninţare şi în promisiune a
triumfului orice element puternic pe care simte sau soco-
teşte că îl are de partea sa.19
Dar chiar şi dragostea prezintă riscuri pentru cei doi
cathari ai suprarealismului: „Les douloureuses défaites dans
l‘amour, défaites teintées toutes de l‘idéalisme romantique et
de l‘incapacité humaine à s‘objectiviser, trouvent leur première
image dans la fixité mnésique de la mère et dans la persis-
tance du double primitif que nous portons en nous.“20 Înfrân-
gerile dureroase în dragoste, înfrângeri afectate de idealis-
mul romantic şi de incapacitatea umană de a se obiectiviza,
îşi găsesc prima imagine în fixitatea mnezică a mamei şi
în persistenţa dublului primitiv pe care îl purtăm în noi.
Din acest motiv, dragostea însăşi trebuie supusă proce-
sului revoluţionar, devenind şi subiect, şi mijloc al revo-
luţiei: „La transformation qualitative de l‘amour en une
16  Gherasim Luca et Trost, op. cit., p. 19).
17  Ibidem, p. 18.
18  V. Julius Evola, Metafizica sexului, Cu un eseu introductiv de Fausto timpului – altfel, cunoscute la nivel mondial –, destinate,
Antonini, Traducere de Sorin Mărculescu, Editura Humanitas, Bucu-
reşti, 1994.
19  Pasajul acesta îmi apare, de fapt, ca destul de neclar, obscur din 21  Deşi semnele sunt marcate de la primele pagini. Revoltaţi împotriva
punct de vedere filosofic, dacă se poate vorbi de
aşa-ceva în mijlocul atâtor contradicţii, naivităţi
şi aporii. Lecţiunea lui poate merge fie în sensul
că puterea distructivă a dragostei este suficientă
pentru necesităţile luptei revoluţionare, pentru a
aduce victoria, pentru a provoca schimbările de
care este nevoie, ba ar fi, chiar, cu mult peste aceste
nevoi calculate sau calculabile într-un mod care nu
se poate înţelege decât din perspectiva unei reto-
rici menite să dea curaj celor angajaţi într-o luptă,
demoralizându-l, în acelaşi timp, pe inamic, ori că
tocmai prin forţa ei suficientă, dragostea ajunge
să provoace depăşirea situaţiei istorice, să se rea-
lizeze saltul dialectic spre o nouă formaţiune soci-
ală („depăşire“ este, cu acest sens, un termen apar-
ţinând jargonului propagandei de tip marxist). În
fine, semnalez neclaritatea, sperând că nu cad, prin
consideraţiile derivate din întrebările pe care le sus-
cită, în păcatul suprainterpretării. Încerc, deci, să
nu imprim o notă prea speculativă comentariului.
20  Gherasim Luca et Trost, op. cit., p. 21.
100  HYPERION
méthode générale de révolution et la possibilité de dépasser,
par un bond formidable, l‘image inconsciente de l‘amour,
sont empêchées par cette défaite théorique primordiale, que
la position oedipienne entretient en nous.“ [Transformarea
calitativă a dragostei într-o metodă generală a revoluţiei şi
posibilitatea de a depăşi, printr-un salt formidabil, imagi-
nea inconştientă a ei, sunt împiedicate de acest eşec teore-
tic primordial pe care îl întreţine în noi poziţia oedipiană.]
Cum se observă, Luca îşi transferă aici nu numai preo-
cupările experimentale, tehnice în materie artistică, dar şi
obsesiile care vor constitui doctrine literare pentru scrierile
sale, între care aceea a dezvoltării non-oedipiene, adică eli-
berate de complexul oedipian, a fiinţei umane. Nimic nou,
şi Breton uza de propriile obsesii. Nu insist asupra acestui
aspect al complexului non-oedipian, el fiind lămurit cu asu-
pra de măsură de către monografiştii şi interpreţii operei
lui Luca, remarc doar că impulsul lui revoluţionar vizează
însăşi fundamentele fiinţei umane, aşa cum erau percepute
la acea ora de tânărul care se vede că citise foarte mult, ca
şi Trost, de altfel, dar fiind destul de departe de o formaţie
ştiinţifică cât de cât solidă.
Oricum, totul alunecă mai departe în iraţionalitate,21
continuând, prin enumerarea metodelor şi procedeelor ce
vor duce la revoluţionarea societăţii şi la împlinirea idea-
lurilor suprarealismului ca doctrină şi praxis revoluţionar,
să aglomereze elemente coerente doar în cadrul determi-
nismului universal: „Utilisant des procédés pathologiques
(échographie, stéréotypie), et mettant à la portée du foncti-
onnement réel de la pensée des appareils mécaniques, tels le
pantographe et la machine à couper le papier (la pantogra-
phie, la cubomanie), nous essayons de surmonter la froideur
de la causalité universelle.“22 Prin urmare, cu ecograful, cu
pantograful, cu maşina de tăiat hârtii spre marea revolu-
ţie! La pantographie şi la cubomanie23 constituie, cum se
vede, susţinerea elementului foarte personal, integrarea pro-
priei metode artistice în şirul tehnicilor sau tehnologiilor
celor care preiau mecanic schemele şi tehnicile
suprarealismului, trivializându-l, demonetizându-l,
semnatarii manifestului avertizează: „Seule une
nécessité objective complète peut justifier l‘emploi
d‘une technique surréaliste après sa découverte, tels
une manie ou un état de suggestion hystérique.“
[Numai o necesitate obiectivă completă poate jus-
tifica utilizarea unei tehnici suprarealiste, o dată
descoperită, precum o manie sau o isterie.]. – Op.
cit., p. 8.
22  Ibidem, p. 28.
23  Luca publica în acelaşi an 1945, Inventatorul
iubirii urmat de Parcurg imposibilul şi de Moartea
Moartă, (ilustrat cu cinci cubomanii nonoedipi-
ene) la Editura Negaţia Negaţiei, iar D. Trost avea
probabil în pregătire la momentul respectiv La
connaissance des temps. Avec un frontispice et sept
pantographies [Cunoaşterea timpurilor. Cu un fron-
tispiciu şi şapte pantografii], care urma să apară la
Bucureşti, la Imprimeria Independentă, în Colec-
ţia suprarealistă, în 1946, aşadar, un an mai târziu.
ReLecturi
în viziunea lor, să schimbe lumea. Marx spune, în cele-
bra Teză a 11-a despre Feuerbach: „Filosofii nu au făcut
decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important
este însă de a o schimba.“24 Aici nu e vorba decât de sim-
ple tehnici care au legătură cu grafismul, ceea ce denotă
amatorismul în privinţa informaţiei ştiinţifice, eclectismul
superficial, oarecum infantil, al celor doi, în ciuda eviden-
tei lor inteligenţe.
Acest eclectism, extrem inflamat, infuzează cam în toate
articulaţiile Dialectica dialecticii. Cineva şi-ar putea pune o
întrebare legată de stabilirea concretă a participării fiecăruia
dintre cei doi la redactarea manifestului Dialecticii… Nu
constituie astfel de arheologie a textului – ceea ce ar presu-
pune o analiză lexicală şi stilistică amănunţită, comparaţii
meticuloase cu textele anterioare şi ulterioare ale fiecăruia
dintre ei – obiectul studiului de faţă. Ipoteza mea, în acest
caz, este că partea iniţială este influenţată în cea mai mare
parte de Trost, ceva mai „filosof “, cea finală, cu referirile la
magie şi la rolul visului, la deturnarea simţurilor, la concep-
tul de non-edipianism, de Gherasim Luca. În unele pasaje,
pare că autorii contribuie într-o măsură comparabilă, refle-
xele unuia şi obsesiile celuilalt împletindu-se într-o ţesă-
tură delirantă, de un amatorism pueril şi entuziast: „Nous
sommes, subjectivement-objectivement, d‘accord avec les
découvertes qui exercent sur nous une fascinante attraction,
telles que la géometrie non-euclidienne, la quatrième dimen-
sion, les mouvements browniens, les quanta et l‘espace-temps,
de même qsie nous sommes partiellement d‘accord avec la
biologie non-pasteurienne, représentée par la position héra-
clitéenne de l‘homéopathie. Nous espérons voir se rapprocher,
d‘une manière concrètement active, ces recherches scienti-
fiques, assurément trop particulières pour être complètement
justes, et nous tentons de trouver les moyens délirants nécessai-
res à un pareil rapprochement, dans le matérialisme fou-
droyant et maléfique de la magie noire. […] Encore séparés
les uns des autres, nous songeons à l‘accord secret qui doit
exister entre le rêve et la quatrième dimension, entre la luxure
et les mouve¬ments browniens, entre le regard hypnotique
de l‘amour et l‘espace-temps.“ [Suntem, subiectiv-obiectiv,
în acord cu descoperirile care exercită asu-
pra noastră o atracţie fascinantă, cum ar fi
geometria non-euclidiană, a patra dimen-
siune, mişcările browniene, cuantele şi
spaţiul-timp, la fel cum suntem de acord
parţial cu biologia non-pasteuriană, repre-
zentată de poziţia heracliteană a homeopa-
tiei. Sperăm să vedem conciliate, într-un
mod concret activ, aceste cercetări ştiinţi-
fice, fără îndoială prea particulare pentru
a fi complet corecte şi încercăm să găsim
mijloacele delirante necesare pentru o ase-
menea apropiere, în materialismul teri-
bil şi malefic al magiei negre. […] Încă
24  Karl Marx, „Teze despre Feuerbach“, în Karl Marx,
Friedrich Engels. Opere, vol. 3, Editura Politică,
Bucureşti, 1958, p. 577.
ReLecturi
separaţi unul de celălalt, ne gândim la acordul secret care
trebuie să existe între vis şi a patra dimensiune, între poftă
şi mişcări browniene, între privirea hipnotică a iubirii şi
spaţiul-timp.]25 Ca să spunem lucrurilor pe nume, un gali-
matias cu pretenţii de a regla mersul lumii. Fiecare dintre
elementele care ţin de descoperirile sau metodele ştiinţi-
fice integrate în discursul de un perfect suprarealism luat
în sine al celor doi este inserat parcă în virtutea unui meca-
nism al dicteului automat., altfel, între ele, inclusiv meca-
nica „non-newtoniană“ invocată de Luca în „Cubomanies
et objets“, din catalogul expoziţiei din ianuarie 1945, reali-
zată la Bucureşti împreună cu Trost26. E greu de ştiut cum
putea mecanica de inspiraţie einsteiniană (folosesc numele
lui Einstein, ca fiind cel mai cunoscut reprezentant al aces-
tei direcţii care a înnoit fizica) să influenţeze în mod mate-
matic, fizic metodele suprarealismului, cât despre miste-
rioasa, magica „a patra dimensiune“, ea nu este alta decât
timpul, legat tot de aceeaşi mecanică, dar cei doi sunt, din
nou, victimele informaţiei după ureche. Desigur că mai apoi
literatura, mai ales cea de anticipaţie, a exploatat copios
resursele oferite de posibilitatea jocurilor temporale, dar
acestea nu sunt, deocamdată, în anii ’30, în aria suprare-
alismului (iar Trost şi Luca sunt, în privinţa informaţiei,
cum singuri o mărturisesc chiar din debutul manifestului
lui, încă în deceniul a patrulea al secolului al XX-lea, deşi
manifestul lor apare în 1845), decât vorbe ditirambice şi
proiecte fantasmagorice. Cât despre ecografie, pantogra-
fie şi altele, cititorul poate să judece singur.
De fapt, toate modificările de paradigmă pe care le aduc
ştiinţele de graniţă ale timpului, reevaluarea din perspec-
tivă mai pragmatică a contribuţiilor lui Riemann în privinţa
spaţiilor cu mai multe dimensiuni, ca şi ale lui Lobacevski
şi Bolyai, teoriile şi ecuaţiile lui Max Planck, Louis de Bro-
glie, Albert Einstein în mecanica particulelor şi în cosmo-
logie, modificarea însăşi a ideii de ordine temporală şi de
structură a spaţiului au avut consecinţe, mai mult sau mai
puţin directe, prin mentalitatea în schimbare în privinţa
perceperii lumii, prin investigaţiile din ce în ce mai fruc-
tuoase asupra psihismului uman şi a bazelor lui fiziologice,
ba chiar şi prin noua mitologie psihanali-
tică. Suprarealismul e mai curând benefici-
arul, decât provocatorul acestor modificări,
chiar dacă se consideră că după supra-
realişti viziunea noastră, percepţia noas-
tră asupra literaturii s-a schimbat. Până
la urmă, suprarealismul a făcut parte din
spiritul timpului, din această mişcare a
re-gândirii omului şi a lumii, iar manifes-
tul lui Luca şi Trost spune, chiar fără să o
intenţioneze, tocmai faptul că suprarealis-
mul preia ceva din influenţa asupra gândirii
25  Gherasim Luca et Trost, p. 27.
26  Gherasim Luca/ Trost, Presentation de graphies
colorées, de cubomanies et d‘objets (Bucarest, Sala
Brezoianu, 7 janvier-28 janvier 1945.
HYPERION  101
a cuceririlor ştiinţifice, în felul acesta folosindu-se de ele
şi nu determinându-le.
Între personal şi universal
De observat, încă o dată, că fiecare dintre cei doi încerca să
absolutizeze propriile experimente, pentru a le da drept de
funcţionare în sfera suprarealismului, pentru a le acredita
internaţional. Orgoliu şi naivitate şi, fără îndoială, poză,
ceea ce este tipic, de altfel, pentru avangardişti, mai întâi,
iar apoi pentru suprarealişti. Binomul introspecţie–extro-
vertire face parte din profilul suprarealiştilor. Descrierea
stărilor interioare este făcută publică, utilizând accente
sonore şi afectând o anumită infatuare. Ei vor să surprindă
în modul cel mai spectaculos. Relaţia lor cu psihanaliza,
atât din punctul de vedere al autoscopiei, cât şi din acela
al dezvăluirii pentru ceilalţi, chiar îmbrăcând procedee
artistice, conduce la aceeaşi relaţie histrionică cu publi-
cul. Mai toţi scriitorii şi artiştii avangardei şi ai suprareal-
ismlui au avut o înclinaţie funciară către teribilism, către
cabotinism. Să nu se uite că mişcarea Dada a luat naştere
într-un cabaret, cu un spectacol care atinge teatrul, impro-
vizaţia, happening-ul şi că nu o dată dadaiştii şi suprarea-
liştii s-au manifestat scandalos. Este o proiectare dinspre
înăuntru spre înafară, cu pretenţia de unicitate universali-
zată. Însuşirea de către devoţi, chiar între cei de azi, a acestei
mentalităţi, fie la nivel de imitaţie, fie interiorizată necritic,
este o dovadă că se regăseau sau doreau să se regăsească în
confesiunile cu pretenţii mantrice ale acestor maeştri cu
psihologie de adolescenţi. E ceva spirit de religiozitate în
aceasta, spirit, de altfel, recunoscut mişcării suprarealiste.
D. Trost era iniţiatorul şi promotorul aşa-numitei „gra-
fomanii entopice“, o metodă de a desena folosind, socotea
el, resursele subconştientului. Metoda consta în a identi-
fica pe o foaie de hârtie albă acele locuri sau puncte care
se prezentau ca imperfecţiuni sau impurităţi rămase de
la fabricaţie şi de a le uni prin linii. Desenul rezulta din
ansamblul acestor linii. Un fel de test Rorschach, unde de
fapt, subconştientul sau inconştientul nu joacă vreun rol
decât în interpretarea desenului rezultat.27
Luca se prevala, pe lângă non-oedipianism, de cubo-
manie. „Practic, cubomania este obţinută prin decupări
şi recompuneri aleatorii sau nu a unor reproduceri după
picturi de maeştri din secolele trecute. Spre deosebire de
metoda colajului, care constă în asamblarea de materii dife-
rite, cubomania operează pe un singur obiect. Dar, la fel ca
şi colajul, ea intervine în timpul liniar şi perturbă unitatea
dată a obiectului.“ descrie metoda, mai bine decât a făcut-o
inventatorul ei, Petre Răileanu, unul dintre cei mai fini şi
mai avizaţi monografi ai autorului Vampirului pasiv.28 Că să
simplificăm lucrurile, numele de cubomanie este originat
în acela de cubism, iar tehnica este, de fapt, tot de inspira-
ţie cubistă, tehnica nefiind aceea a picturii sau a sculpturii,
27  Ea apare ilustrată în Vision dans le cristal. Oniromancie obsession-
nelle. [Bucarest], Éditions de l‘oubli, 1945.
28  Petre Răileanu, op. cit., p. 239.
102  HYPERION
ci a colajului, adică o întoarcere la principiul dadaismului
de a reasambla materialul, într-o nouă ordine sau struc-
tură, după ce a fost descompus.
Revenind la întrebarea din debutul acestor rânduri,
anume aceea dacă Trost şi Luca au făcut literatură sau
filosofie, se poate spune că nu au făcut nici una, nici alta,
ci au făcut pur şi simplu ideologie, adică mai puţin decât
oricare dintre cele două. Dialectique de la dialectique este
un cocktail de concepte filosofice şi ştiinţifice, de lozinci
revoluţionare marxiste, de retorică sonoră, nu de puţine
ori abracadabrantă, cu o recuzită lexicală aproape gotică (a
se vede finalul, pe care nu îl mai reproduc aici) într-o sin-
gură expresie, o mostră de suprarealism. Şi nimic mai mult.
Dar acest travaliu la manifest, ideile lui, chiar aşa cum
se înfăţişează, cu tot eclectismul lor pompos, vor avea con-
secinţe mai târziu, pentru Luca, în orice caz, pentru că ata-
şamentul lui de tinereţe faţă de materialismul dialectic se
va răsfrânge în chip fericit în opera lui. Dacă suprarealis-
mul a dat vreo capodoperă, atunci aceasta este „Passion-
nément“, de Ghersim Luca, unde tensiunea ontică a lim-
bajului este un succedaneu al devenirii omului şi, chiar, a
înseşi realităţii, a marii realităţi a Universului.
A motiva, aşa cum o fac cei care evită din răsputeri să
discute despre angajamentul comunist al lui Gherasim
Luca, făcând o confuzie impardonabilă între condiţia de
membru la unei formaţiuni politice pe care, până la urmă,
poetul o va şi părăsi, întrucât comunismul lui (ca şi al celor
mai mulţi dintre avangardişti şi suprarealişti) şi al comu-
niştilor înregimentaţi în partidele respective din Interna-
ţională, nu mai erau compatibile (ceea ce nu anulează ori-
ginea marxistă a tuturor orientărilor lor), sub cuvânt că
poemul trebuie înţeles din perspectivă esoterică este un
argument a cărui acoperire, la o examinare atentă, se dove-
deşte prea puţin însemnată. Alchimia nu se exclude, dintre
ştiinţele esoterice, dar ar fi o soluţie prea simplistă şi, mai
ales, superficială şi neavizată. „Passionnément“ contrazice
doctrina alchimică, ordinea procedeelor de trecere de la
nigredo la albedo, de la solve la coagula, pentru că în celebrul
poem ecuaţia are ordinea coagula et solve. Mai degrabă tre-
buie să admitem doar o influenţă dinspre alchimie (majo-
ritatea suprarealiştilor s-au interesat de alchimie, însă nu
e locul aici să dezvolt această direcţie), dar nu o ilustrare a
principiilor alchimice în ordinea lor care să ducă la trium-
ful Marii Opere. Pentru că aici Marea Operă se distruge, o
dată atinsă. Ceea ce e dialectică, e negare a negaţiei, e ciclul
universal, iar nu triumful definitiv al ordinii asupra dezor-
dinii, al materiei superioare asupra celei inferioare, a spi-
ritualului asupra amorfului, mineralului.
Dar despre dialectica din „Passionnémment“ am tra-
tat pe larg cu mulţi ani în urmă, cu ocazia comemorării a
unui deceniu de la dispariţia tragică a poetului (v. „Obser-
vator cultural“, nr. 212, 16 martie 2004). Ceea ce rămâne
este acest drum paradoxal, aparent, de la ditirambii speci-
fici unui militantism inflamat şi pueril din Dialectique de
la dialectique la o operă ce a marcat fundamental poezia
secolului al XX-lea şi continuă să o facă.
ReLecturi
Valentin COŞEREANU
Desculţ în iarba copilăriei.
Ipoteştiul în opera
lui Eminescu
V
Prefaţă
Valentin Coşereanu face parte din herbul ales al pasionaţilor
fără odihnă. Înfăptuirile sale stau mărturie. Cartea de faţă,
bunăoară, ilustrează exemplar pasiunea osmotică pentru
Ipoteşti şi opera eminesciană, pasiune determinantă pentru
viaţa însăşi a autorului. Locul l-a slujit ani de-a rândul: în con-
figuraţia de astăzi, Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional
de Studii „Mihai Eminescu“ este rodul dăruirii şi abnegaţiei
lui Valentin Coşereanu. Opera eminesciană a străbătut-o, de
asemenea ani de-a rândul, căutând îndeosebi trainica reli-
anţă dintre „lumea cea aievea“ şi „lumea-nchipuirii“, i.e. rezo-
nanţele dintre microcosmosul ipoteştean şi cosmosul dia-
fan al creaţiei poetului. Tărâmul ierbii şi tărâmul metaforei
apar astfel ca două realităţi distincte, dar inseparabile. Rodul
hermeneutic al căutării a fost volumul Ipoteşti sau realitatea
poeziei (2010, 2015), în vreme ce cartea aceasta cristalizează
Eminescu in aeternum
însăşi căutarea. Altfel spus,
Desculţ în iarba copilăriei
iluminează retroactiv devenirea studiului academic amin-
tit, cele două volume dovedindu-se realităţi coextensive ale
pasiunii făptuitoare ce-l locuieşte pe Valentin Coşereanu.
Aceeaşi constantă pasiune interogativ-comprehensivă l-a
determinat să alcătuiască prima ediţie cronologică integrală
a poeziei lui Eminescu, recent apărută în prestigioasa colec-
ţie de Opere fundamentale de la Academia Română. Este o
ediţie „de cea mai mare importanţă“, remarcă fondatorul
colecţiei, acad. Eugen Simion, întrucât urmăreşte, simul-
tan cu reorganizarea în timp, sincronicităţile sociocultu-
rale pentru fiecare poem eminescian.
Desculţ în iarba copilăriei derivă parţial din această
monumentală ediţie şi concretizează, precum mărturiseşte
autorul însuşi în Cuvânt lămuritor, o năzuinţă dezbătută
HYPERION 103
odinioară cu Petru Creţia: anume aceea de a-i reda locului
lumina ce transpare din/răzbate în opera lui Eminescu. În
numele acestei nobile năzuinţe, Valentin Coşereanu asumă
deliberat dublul risc ce decurge de aici – resuscitarea dis-
putei biografie-creaţie, pe de o parte, iar pe de altă parte,
supralicitarea interpretării –, convins fiind, pe bună drep-
tate, că orice cunoaştere creşte din îmbinarea experimentului
cu intuiţia. Riscul cu pricina este desigur inerent, în măsura
în care năzuinţa reprezintă singura cale către cunoaşterea
neîmpărţită, cum ar spune Ion Barbu, a existenţei şi crea-
ţiei eminesciene. Zona în care Valentin Coşereanu îşi des-
făşoară questa nu face însă abstracţie de limitele semnalate
de Alain Guillermou deja, după care exigenţele de artist ale
lui Eminescu transgresează legăturile operă-viaţă. Numai că
este vorba despre o transgresiune integratoare, de o zonă stă-
pânită de o umbră luminoasă, mediană şi mediatoare între
sensibil şi inteligibil; într-o lume de neguri… Eminescu a
întrevăzut această lume imaginală (mundus imaginalis, la
Henri Corbin) pe care Valentin Coşereanu o focalizează
reflexiv, căutând urmele din iarba copilăriei şi reverberaţi-
ile, de asemenea transtemporale, ale incandescentei iubiri
dintâi. Prefirând empatic scrierile eminesciene – poezie,
proză, dramaturgie, fragmentarium, corespondenţă – cău-
tarea sa orbitează în jurul acestui nucleu bivalent, copilăria
şi iubirea adolescentină, plasat sub zodia trecerii. Floare de
tei şi Stelele-n cer, printre ultimele texte ale poetului consa-
cră această trecere fără nicio umbră.
Valorizând locuirea la Ipoteşti ca locuire în cosmos,
Valentin Coşereanu nu se opreşte la oblicirea engrame-
lor locului în operă (casa, incinta, locul, pădurea, familia,
iubita), ci re-învesteşte totodată locul cu atribute noi, gene-
rate de procesul de sublimare poetică. În acest mod, indivi-
dualitatea imaginii şi generalitatea conceptului reflectă un
prund de co-geneză a realităţii poetice cu realitatea. Insepa-
rabilă de profunzimea sensului, profunzimea formelor rea-
lităţii se învăluie astfel de misterul pe care orice mare crea-
ţie (poetică) îl generează, căci poezia deschide scara realului
şi, precum spune Roberto Juarroz, adaugă realitate realită-
ţii. Identificate cu migală de orfevru, însemnele iubitei de
la Ipoteşti, de pildă – de la De-aş avea… la Stelele-n cer, tre-
când Prin nopţi tăcute, Ondina, Cezara etc., etc. –, configu-
rează un arhetip feminin ireductibil. Acest arhetip „topeşte“
carnaţia şi chipul „presupusei Casandre“, potenţându-le, tot-
odată, iar Valentin Coşereanu urmăreşte cu deosebire acest
complex dinamism contradictoriu. Leitmotiv al comenta-
riilor sale care însoţesc fiecare text, inclusiv pe acelea în
care incertitudinea corespondenţelor domină – cum ar fi
O călărire în zori, dar, spune Duchamp, şi privitorul face
tabloul –, iubita de la Ipoteşti reprezintă, consideră Valentin
Coşereanu, forţa gravitaţională a universului copilăriei şi a
imaginarului maturităţii eminesciene, în egală măsură. În
raport cu aceasta, înfăţişările multiple ale codrului, laolaltă
cu lacul, izvorul şi vâlcioara devin forţe de coadaptare a
palpabilului cu pulsiunile astrale. Între iarbă şi stele, mun-
dus imaginalis cristalizează indicibila relianţă dintre sensul
lumii şi sensul existenţei în lume. Creaţia poetică, al cărei
mister „ţine de domeniul misterelor cosmogonice“ (Lucian
104  HYPERION
Blaga), este singura cale ce duce pe tărâmul imaginalului,
acelaşi pe care numai copilăria îl mai cunoaşte în enigma-
tica lui profunzime.
Perpetuându-se în cugetul poetic, endosmoza sufletească
săvârşită în copilărie (O, rămâi…, Copii eram noi amândoi,
Şi flori de gheaţă în fereşti etc.) participă la devenirea lumii
infinite a Sensului, o lume în care orice crux interpretum
trezeşte la cogitatio şi dezvăluie, astfel, „ţandăra de aureolă“
purtată de fiece lucru (Arghezi). Prospeţimea iscoditoare
a privirii copilului consună cu privirea „imaginalizantă“ a
poetului; Giovanni Pascoli, citat de către Valentin Coşereanu
în glosele sale, a văzut bine. De aceea, tărâmul Ipoteştilor se
iveşte sub atâtea chipuri şi corpuri sonore în opera emines-
ciană. Urmând unei celebre afirmaţii a lui Novalis – după
care poezia este realul absolut –, am putea spune că inves-
tigaţia lor echivalează cu dezvăluirea concretului; concret
vine de la concrescere „a creşte împreună“. Ipoteştii lăuntrici
şi Ipoteştii reali cresc laolaltă, iar „icoana lor estetică“ este
lumea imaginală. În fond, în această carte-estuar, Valentin
Coşereanu de această creştere este interesat, şi nu de rigu-
roase corespondenţe, de realiste transpuneri ori de lima-
nuri pozitiviste. Chiar dacă în demersul său „detectivis-
tic“ demonstraţia, invocată de Creţia, nu i se arată uneori
până la capăt, e – preluând expresia lui Al. Ciorănescu des-
pre opera lui Ion Barbu – „ca greşeala lui Columb“: mulţu-
mită ei, ştim de continentul pe care numai poetul şi copilul
îl înstăpânesc pe de-a-ntregul, „în întinderea şi adâncimea
lui“. Acest „continent“ şi mundus imaginalis sunt totuna.
Inefabilul său, conturat cu fervoare de-a lungul cărţii, este
ilustrat pe măsură şi de picturile în sfumato create de către
Mircia Dumitrescu în aceeaşi lumină ce tăinuieşte iarba
copilăriei poetului.
Într-o lume din ce în ce mai dedată destrămărilor cultu-
rale, tot mai sufocată de non-locuri şi de tenace goropisme,
demersul lui Valentin Coşereanu este unul aparte şi se cuvine
preţuit ca atare. El demonstrează că, unind iarbă şi stele,
vizibil şi invizibil, gândirea creatoare nu este nici ex nihilo,
nici cum nihilo: realitatea transtemporală şi transspaţială a
Sensului emerge în bună măsură din izvoarele realităţii-aici.
Scamatoriile textualist-deconstructivist-postmoderniste
şi demonii teoretici nu pot oculta acest joc perpetuu,
dinamic-contradictoriu (deci nedeterminist), dintre rea-
litate, existenţă şi operă; sublimarea nu este anihilare. Aşa
cum „Într-o lume de neguri/ Trăieşte luminoasa umbră“,
palpitul vieţii şi al ţărânii de care, în mod fatal, este legată,
răzbate mai mult sau mai puţin perceptibil în cosmosul cre-
aţiei, astfel încât tainica relianţă dintre realitate şi realitatea
operei vine dintr-un anagnorismos subtil, i.e. o recunoaş-
tere care solicită „vremea şi auzul“. Numai aşa lumea ima-
ginală, iscată între iarbă şi stele se lasă întrevăzută. Pasionat
reflexiv, Valentin Coşereanu caută şi imaginează paşi des-
culţi în iarba copilăriei, iluminată de stele ce „ard depărtă-
rilor“. Or, această căutare este o mărturie de existenţă pen-
tru mundus imaginalis; ceea ce nu-i puţin lucru. Singura
lume unde arborele creşte în auz (Rilke) şi „dănţuiesc stele
în iarbă“ (Blaga), e o lume ne-aievea, dar resimţită ca pre-
zenţă. Un distih din Povestea magului călător în stele îi arată
Eminescu in aeternum
limpede chipul: „Deşi nu sunt aievea aceste lumi solare/ El
tot le vede, simte, le-aude şi le are“.
O lume de lumi, aceasta este mundus imaginalis.
Pompiliu Crăciunescu
Cuvânt lămuritor
Dacă nu s-ar fi întâmplat ceea ce relatez acum, probabil că
această carte n-ar fi apărut niciodată. Ea izvorăşte din viaţa
unei adânci şi lucide prietenii.
Într-o seară plină de acalmie sufletească, o seară între
multele pe care le-am petrecut împreună la Ipoteşti, Petru
Creţia era interesat (şi discret incitat) de o descoperire a
mea privitoare la tehnica eminesciană a repetiţiei: acelaşi
portret/pasaj apare în creaţii diferite (câteodată chiar în
aceeaşi), dar în aşa fel recontextualizat, încât abia lectura
multiplă dezvăluie că pasajele respective sunt identice. Sau
aproape identice.
Am discutat atunci despre portretul fratelui mai mic al
poetului, Ilie, supraimprimat câteodată peste chipul poe-
tului însuşi. După ce am analizat acest caz pe toate feţele,
citind şi recitind pasaje similare (cu precădere din proză),
am extrapolat subiectul la întreg arealul ipoteştean, cu tot
ceea ce reprezintă el în opera poetului: casa, incinta, familia,
lacul, pădurea şi, mai ales, iubita de la Ipoteşti, teme recu-
rente în opera poetică îndeosebi. Cert este că Petru Creţia
a constat că am har pentru acest soi de detectivistică lite-
rară, mărturisind că tema îl interesase şi pe el o vreme, dar a
tot amânat s-o adâncească. M-a îndemnat însă pe mine s-o
explorez, considerând-o utilă şi neabordată de istoria lite-
rară decât sporadic şi superficial: abia de-ncolţesc, ici-colo,
câteva locuri comune: iubita din Ipoteşti, natala vâlcioară etc.
La început am luat totul ca pe o joacă interesantă şi amu-
zantă totodată. Numai că Petru era din ce în ce mai intere-
sat de cum evoluează lucrurile, îndemnându-mă cu insis-
tenţă să depistez sistematic toate textele poetice pe care le
cred legate de acest aspect.
După un timp, i-am pus în faţă un teanc apreciabil de
dactilograme. S-a uitat îndelung la ele, aşa cum obişnuia
cu orice înscrisuri, a zâmbit ca pentru sine, apoi m-a între-
bat, testând, cum demonstrez că unele dintre ele (excep-
tând pe cele deja cunoscute ca atare, pe care le punea deo-
parte) sunt parte a acestui spaţiu. Sărea de la o poezie la alta,
întrebându-mă doar atât: Cum demonstrezi? I-am adus argu-
mente diferite, care ţineau de terminologie, de anumite ima-
gini repetate, de atmosferă ori de comparaţia dintre con-
texte intrate în conştiinţa comună, luate ca atare şi conexe
tematicii respective. După un timp a ridicat privirea de pe
foi: La unele nu m-am gândit nici eu. S-a uitat apoi lung şi
pătrunzător în ochii mei. Sau nu m-am gândit cu argumen-
tele tale. După o pauză de reflecţie, întreabă: Te-ai angaja
să scrii o carte pe acest subiect? Nimeni nu s-a gândit până
acum la acest spaţiu şi cât loc ocupă el în opera lui Eminescu.
Niciodată. Şi e păcat. Poate o faci tu.
Evident, am primit propunerea cu bucurie, căci privi-
legiul de a-mi fi dat mie tema unei cărţi cu un subiect cel
puţin controversat şi atât de sensibil era unul de cea mai
Eminescu in aeternum
mare responsabilitate faţă cu un tânăr prieten, cum eram eu
în faţa lui. Altfel, nu mi s-a părut niciodată că Petru ar fi fost
mai bătrân ca mine. Învăţam de la el ca de la un frate mai
mare. Ar fi putut, desigur, s-o facă el, căci avea toate mij-
loacele la îndemână, dar a preferat s-o încredinţeze altuia,
mai apropiat şi mai adâncit în subiect.
Motivat şi de bucuria îndemnului, am continuat să selec-
tez toate textele pe care le credeam convergente temei. Mă
axasem atunci, aşa cum am convenit, numai pe textele cre-
aţiei poetice. Dar fapte de natură organizatorică privind
noul Centru de studii eminesciene de la Ipoteşti, pe care-l
conduceam atunci, mi-au luat-o înainte. Printre picături
am reuşit, totuşi, să lărgesc aria cercetării la proză, drama-
turgie, precum şi la unele texte din Fragmentarium. Abia
mai târziu am abordat şi corespondenţa. Cum însă nu am
rezervat în mod special un timp necesar închegării unui
volum, Petru Creţia a găsit de cuviinţă să mă ameninţe în
mod direct: Dacă nu scrii tu cartea despre Ipoteşti o voi scrie
eu! Atunci am simţit că cerul mi-a căzut pe cap, că joaca se
transformase în ceva cu mult mai serios şi mai responsabil
şi m-am apucat să lucrez noaptea.
Astăzi ştiu câtă disperare am trăit atunci, convins fiind
că pot s-o fac, dar nu ştiam (ca acum) că ameninţarea nu
era una reală; era doar o formă de a mă incita la scris. Cum
însă convenisem încă de la Ipoteşti că el îmi va scrie prefaţa
(ba, mai mult, am făcut un legământ, spunându-mi franc că
îmi va face prefeţele tuturor cărţilor pe care le voi publica),
a pus mâna pe creion şi a scris un text de recomandare unei
presupuse edituri. Îl reproduc aici, considerându-l atuul
convingător al cărţii:
Eram conştient că subiectul este, desigur, unul spinos şi
delicat, căci „cearta“ dintre criticii literari privitoare la raportul
biografie-operă nu datează de azi, de ieri. Subiect dificil, rela-
ţie mereu controversată pentru că, se ştie de la Proust şi Valéry
încoace, estetica acceptă greu identitatea dintre «eul biografic»
şi «eul profund» (adevăratul creator al operei). Sub presiunea
acestei disocieri, critica literară nu justifică opera prin cauzali-
tăţi din afara ei şi nu trăieşte într-un univers determinabil. Iată,
dar, de ce este util să cunoaştem biografia unui creator, nu pen-
tru a explica […] opera lui, ci pentru a vedea cum o viaţă se
transformă, după vorba lui Malraux, într-un destin… Şi, apoi,
biografia în sine poate fi o operă de creaţie, având ca erou pe
HYPERION  105
autorul de pe copertă (omul biografic pe care îl cercetează cu o compara niciodată cu iubirea maturităţii faţă de Veronica,
mare acuitate Saint-Beuve).1 cea care va declanşa gelozii şi misoginisme lumeşti. Iubirea
Dar critica literară nu este nici de sorginte divină, nici nu intensă din copilărie este un act cu totul special, care trăieşte
are un drept de veto, care să interzică abordarea subiectului şi în coconul propriu, dulce şi neprihănită, izolată de caboti-
altfel decât o impune/teoretizează ea. La urma urmei, întoc- nismul vieţii ulterioare, neajutorat de terestră, când, vorba
mai ca în ştiinţă, care se bazează atât pe experimente de ace- lui Evtuşenko, Plătim cunoaşterea prin repetări. Nu spunem
laşi gen cât şi pe intuiţii, mi-am luat libertatea unei demon- prin aceasta că Eminescu nu a iubit-o pe Veronica; numai că
straţii chiar împotriva unor păreri autorizate: mi-am asumat, iubirea pentru Casandra a fost altceva: un dat singular, trăit
adică, riscuri majore în numele unei demonstraţii care nu şi retrăit/sublimat în operă, hărăzit de divinitate. Un dat fără
s-a făcut până acum. Ori nu s-a făcut în toată adâncimea şi pereche, aşa ca-n Ursitorile:
toată amplitudinea ei, ci doar cu totul sporadic şi neînsem- Numai tu vei mai avea
nat, cum reliefam mai sus. Ce nu are nimenea,
Conştient, pe de altă parte, că În realitate, Eminescu nu se Că acum ţi-e dat de soarte
supune decât exigenţelor de artist […], căci opera lui […] nu Viaţă fără moarte,
este legată de viaţa sa decât în anumite limite. A despărţi această Şi ţi-e dată tinereţe
operă de o biografie riguroasă înseamnă a se condamna la false Fără bătrâneţe.
sensuri, dacă nu la contrasensuri. Dar a o interpreta în între-
gime, şi pas cu pas, ca pe o mărturie autobiografică, înseamnă a *
risca pseudo-descoperiri, naivităţi sterile şi uneori erori reduta- La urma urmei, fiecare autor are dreptul să propună într-o
bile. De fapt, autobiografia nu ocupă aici decât o zonă: jocul de carte şi altceva decât ceea ce s-a încetăţenit până acum chiar
corespondenţe între nişte limite ce nu trebuie niciodată depăşite.2
în opurile unor personalităţi consacrate. Cât despre ilustra-
Faptul că, aşa cum afirmă Alain Guillermou, opera lui
ţiile volumului, NU întâmplarea face ca acestea să fie crea-
Mihai Eminescu nu este legată de viaţa sa decât în anumite
ţia unui grafician de talia lui Mircia Dumitrescu: ele au fost
limite, tocmai de aceste limite facem uz atunci când acelaşi
inspirate şi desenate chiar la Ipoteşti, în atmosfera plămădi-
autor spune că autobiografia nu ocupă aici decât o zonă. Prin
rii unui Eminescu tânăr şi într-un spaţiu atât de îndrăgit de
urmare, am preluat această zonă, adâncind-o, ţinând cont de
poetul care s-a stins la numai 39 de ani. A rămas însă vie, în
girul şi autoritatea eminescologului şi prietenului Petru Creţia.
nemuritoarea lui creaţie, iubirea pierdută Ca o spaimă împie-
Publicând această carte, care derivă parţial din ediţia apă-
trită ca un vis încremenit.
rută în colecţia de Opere fundamentale, nutresc gândul că ea
va schimba optica, demersurile sporadice şi locurile comune
care ne-au obişnuit să ne raportăm la spaţiul ipoteştean – cum NB: Când dezbăteam cu Petru Creţia, la Ipoteşti, aspec-
spunea Petru Creţia. Şi asta într-o măsură nedrept de limitată. tele mai sus arătate, preţioasele manuscrise eminesciene de la
Respectând principiul cronologic, am împărţit pe capitole Academia Română, nu erau încă reproduse. Acum, însă, când
tematica ipoteşteană, raportând-o la poezie, proză, dramatur- ele pot fi cercetate în ediţia facsimilată coordonată de Acad.
gie, şi fragmentarium. Am găsit de cuviinţă să adaug la final Eugen Simion, acestea nu-şi mai au rostul în volum, aşa cum
şi partea de corespondenţă care se referă la subiect, întrucât dorea Petru Creţia. Cine vrea să le cerceteze, de-a lungul, de-a
în ea sunt dese şi abundente referiri la familie şi la Ipoteşti, latul şi în adâncul lor, cum propunea eminescologul, o poate
lucruri care, până acum, au fost trecute cu vederea, ori, cum face în ediţia menţionată. E chiar un îndemn.
spuneam mai sus, au fost tratate superficial şi sporadic.
Desigur, mulţi se vor întreba ce rost are, în fond, această
carte? Lăsând deoparte interesul, îndemnul şi preocuparea unui
cărturar ca Petru Creţia, am vrut cu tot dinadinsul să atrag
atenţia, comparându-l pe Eminescu cu Leopradi, că la poetul
român (un lucru nedezbătut până acum), iubirea cutremură-
toare şi limpede, delicată şi transfiguratoare, manifestă ca o
fantasmă dulce dar hrănită de un adevăr trăit ca atare, curge
ca izvorul atât de-a lungul unei vieţi întregi, cât şi de-a lun-
gul unei creaţii, aşa cum, la noi, mai rar s-a întâlnit. Iar dacă
s-a petrecut, ea a fost, cel puţin în literatură, oarecum bom-
bastică şi convenţională.
Iubirea poetului faţă de presupusa Casandră din Ipoteşti,
tulburător de reală, a curs ca un ceas dalian de-a lungul unui
timp indestructibil în creaţia eminesciană. Ea nu se va putea
1  Eugen Simion, Cuvânt înainte la volumul Eminescu, realitate şi subli- (Fragmente din volumul Desculţ în iarba copilăriei. Ipo-
mare poetică, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2010, p. I.
2  Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Cu un
teştiul în opera lui Eminescu, în curs de apariţie la Editura
cuvânt al autorului către cititorii români, Traducere de Gh. Bulgăr şi Junimea, col. Eminesciana, nr. 100. Cu desene realizate la
Gabriel Pîrvan, Iaşi, Editura Junimea, colecţia Eminesciana − 11, p. 167. Ipoteşti de Mircia Dumitrescu.)

106  HYPERION Eminescu in aeternum

Theodor CODREANU
Mihai Cimpoi: Întoarcere la Luceafăr
E
Eminescu a devenit, de la sfârşitul anilor ’70 ai secolului
trecut, un continuum exegetic al bogatei cariere de istoric
şi critic literar a academicianului Mihai Cimpoi: Narcis şi
Hyperion. Eseu despre poetica şi personalitatea lui Eminescu
(Chişinău, 1979, 1986; Iaşi, 1994), Căderea în sus a Lucea-
fărului (Galaţi, 1993), Spre un nou Eminescu. Dialoguri
cu eminescologi şi traducători din toată lumea (Chişinău,
1993; Bucureşti, 1995; „Mă topesc în flăcări“, ediţie adău-
gită, Chişinău – Bucureşti, 1999, 2001), Plânsul Demiurgului
(Iaşi, 1999), Esenţa Fiinţei.(Mi)teme şi simboluri existenţi-
ale eminesciene (Chişinău, 2003; Iaşi, 2007), Mihai Emi-
nescu. Dicţionar enciclopedic (Chişinău, 2012; ediţie revă-
zută şi adăugită Chişinău, 2018), Spectacolul ontologic al
rimei eminesciene (Chişinău, 2018), Hyperion şi Demiurg.
„Luceafărul“, mit şi dramă existenţială (Iaşi, 2019). La aces-
tea, se adaugă o ediţie Eminescu, în opt volume, la Editura
Gunivas (Chişinău), zece volume de antologii tematice şi
mărturii despre Eminescu ş.a., dar şi întemeierea Centru-
lui Academic Internaţional „Mihai Eminescu“, preocupă-
rile eminescologice culminând cu Congresul Mondial al
Eminescologilor, ajuns deja la 8-a ediţie, toate la Chişinău.
Cu Hyperion şi Demiurg (Iaşi, Editura Multimedia, 2019),
Mihai Cimpoi arcuieşte o acoladă de patru decenii peste
exegeza închinată poetului sub semnul lui Hyperion şi al
Demiurgului, acoladă cum este, altminteri, şi mult cumpă-
nitul Dicţionar enciclopedic Mihai Eminescu, realizând, în
premieră, o asemenea enciclopedie dedicată ştiinţei numite
eminescologie. În Argument, criticul începe cu întrebarea
„De ce Luceafărul?“, răspunzând prevenitor, în maniera lui
Mircea Eliade şi a altor mari iubitori de Eminescu: „Pen-
tru că este considerat apodictic/asertoric de majoritatea
exegeţilor – români şi străini – ca o operă coronară, ca un
poem – sinteză ce finalizează imaginarul mitopo(i)etic emi-
nescian. În el regăsim – rezumativ, quintesenţial – marca
Eminescu in aeternum
ontologică a omului român“ (p. 5). Căutătorul de Esenţă a
Fiinţei în opera eminesciană nu putea să dea un alt răspuns
motivator al întoarcerii la Luceafărul, de la care pornise în
1979. Şi asta într-un an în care cartea lui Mihai Cimpoi se
dovedeşte a nu fi singulară, întâlnindu-se cu o alta, masivă
şi substanţială, aparţinând mai tânărului Lucian Costache:
Mihai Eminescu. Luceafărul înainte şi după Luceafărul
(Oneşti, Editura Magic Print, 2019, 585 p., format aca-
demic). Grăitor mi se pare faptul că aceste două cărţi vin
într-o vreme când capodopera eminesciană intrase oare-
cum într-un con de umbră, încă pe urmele cărţii din 1968
a lui I. Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, accentuându-se
odată cu fenomenul demitizant de la „Dilema“.
Cartea lui Mihai Cimpoi cuprinde trei secţiuni: în prima
parte, şase eseuri despre Luceafărul (Fiinţa eminesciană,
Geneza poemului, Aruncarea tragică în depărtare, Orizon-
turi deschise şi închise ale receptării, Un final à la G. Bruno,
Variantele şi versiunile „Luceafărului“). Urmează două
addende: prima cuprinzând două eseuri mai vechi despre
Eminescu, poet tragic şi Eminescu, Nietzsche şi Heidegger.
A doua reproduce versiunile Luceafărului1 (după antolo-
gia din 2001 realizată de Magda Ursache şi Petru Ursache),
include, apoi, o bibliografie, referinţe critice şi un indice
de nume. Spre deosebire de alte cărţi ale autorului, aceasta
din urmă se remarcă printr-o mai mare preocupare pen-
tru concentrarea ideatică, probabil în spiritul experienţei
esenţializării din dicţionarul enciclopedic, ceea ce o face
accesibilă unui câmp larg de cititori. Neplăcute, din păcate,
erorile de culegere computerizată rămase necorectate de
editură, meteahnă deloc singulară la multe dintre casele
de printare de azi.
1  E de sugerat autorului să includă, într-o ediţie viitoare, şi versiunea
Nicolae Georgescu, cea mai apropiată de voinţa auctorială.
HYPERION  107
 Viziunea cercetării de faţă este una holistică, în sensul
dialecticii lui Hegel pentru care adevărul este întotdeauna
întregul. Acesta mi se pare a fi punctul maxim al întâlnirii
dintre Eminescu şi Hegel, cu atât mai mult cu cât în pri-
vinţa soluţionării antitezelor cei doi se despart, în benefi-
ciul modernităţii poetului nostru, pentru care antinomi-
ile nu se rezolvă prin sinteză, ci prin armonizare sau, la
extremă, devin insolubile, căzând în ceea ce poetul numeşte
„antiteze monstruoase“, zămislitoare ale răului în lume. În
consecinţă, Eminescu se apropie, mai degrabă, de logica
dinamică a contradictoriului (Ştefan Lupaşcu, recunos-
cut, astăzi, ca principal precursor al transdisciplinarităţii),
cum am încercat să argumentez încă din cartea mea Emi-
nescu – Dialectica stilului (1984).
Partea originală a abordării lui Mihai Cimpoi, pornind
de la Luceafărul, este că, printr-o curajoasă trecere a anti-
tezelor hegeliene prin gândirea lui Nietzsche şi Heidegger,
se apropie esenţial de mitopo(i)etica eminesciană, ajungând,
finalmente la concluzia inevitabilă a eşecului antitezelor din
finalul atât de controversat al Luceafărului, în strictă con-
sonanţă cu vizionarismul eminescian. Şi trebuie să ne fie
de profundă atenţionare că finalul poemului l-a nemulţu-
mit adânc pe Eminescu, poetul nerecurgând la soluţia mai
facilă a sintezei hegeliene (cum ar fi vrut, poate, Constan-
tin Noica, dar în numele conceptului său de devenire întru
fiinţă), ci s-a gândit la Giordano Bruno, deopotrivă filo-
sof, om de ştiinţă şi poet. Mihai Cimpoi apelează, grăitor,
la prelegerile de estetică ale lui Hegel, mai ales la conside-
raţiile despre tragedie, care sunt mai nuanţate decât lun-
gile speculaţii din Fenomenologia spiritului, pentru care
Eminescu n-a avut organ, preferându-i pe Kant (care lasă
antinomiile în aşteptare) şi pe Schopenhauer, cu insolita
lui voinţă obscură. Neînţelegând profunzimile insondabile
ale voinţei oarbe de a trăi, interpreţii lui Eminescu, înce-
pând cu Alexandru Grama şi până la contemporanii noş-
tri, au depistat în „influenţa“ schopenhaueriană princi-
pala cauză a pesimismului eminescian. Mihai Cimpoi este
unul dintre puţinii exegeţi eminescieni care, de ani buni,
a părăsit, cu argumente, falsul pesimism al poetului nos-
tru, ridicând lucrurile la un alt nivel de Realitate spiritu-
ală, anume la categoria estetică a tragicului. Prin compa-
raţie, pesimismul este o ideologie, pe când tragicul ţine de
ontoestetică. Diferenţa este strivitoare.
Eminescu a fost un caracter în absolutul cuvântului
şi de aici se produce aruncarea asumată, lucidă, în destin,
fundamentul fiinţei tragice. Mihai Cimpoi citează această
ecuaţie existenţială din Hegel: „…tăria şi egalitatea carac-
terului rezistă până la pieire fără să se frângă, păstrându-şi
în chipul acesta cu neclintită energie libertatea sa subiec-
tivă în faţa tuturor împrejurărilor şi nenorocirilor“, încât
împăcarea caracterului „cu destinul ce i se hărăzeşte, deşi
amar, este pe măsura acţiunii sale“2, această împăcare fiind
asigurată prin religie. Criticul mai invocă şi antinomia
fundamentală din filosofia kantiană, irezolvabilă la nive-
lul raţiunii pure: despicarea Fiinţei în numen şi fenomen,
2  G.W.F. Hegel, Prelegeri de estetică, II, Bucureşti, 1966, p. 629.
108  HYPERION
depistată în cele două ipostaze: Luceafăr şi Hyperion, cel
dintâi iluzionându-se cu transcenderea dintre numen şi
fenomen, al doilea aflându-şi natura incompatibilă cu
aceea pământească, a chipului de lut, străbătând infinitul şi
ajungând la Părintele ceresc, acolo unde nu există nici timp,
nici loc, nici moarte. Ar fi suficiente date pentru a deduce
structura tragică a capodoperei eminesciene, subliniată
prin revitalizarea categoriei ontoestetice a departelui, din
hermeneutica lui Edgar Papu3. Fiinţa mundană şi fiinţa
numenală stau, deopotrivă, sub semnul tragicului, înci-
frat în dualităţile: Luceafăr/Hyperion, Fata de împărat/
Cătălina: „Avem, în fond, codificate mitopo(i)etic, două
drame generate de nostalgia departelui cosmic şi de nos-
talgia departelui mundan. Departele e factorul problemati-
zant, este generator de aporii în ambele cazuri, de căderi în
zona neantizatoare a irezolvabilului.// Biruitor este prede-
terminatul, caracterizat spaţial în locul lui menit din cer şi
în cercul strâmt pământesc, orice încercare de-ndepărtare
de acestea eşuând dramatic“ (p. 26).
De fapt, Mihai Cimpoi identifică aici o triplă dramă, a
treia (disputa dintre Hyperion şi Demiurg) fiind rezolvată
prin recunoaşterea/împăcarea celui dintâi cu Tatăl ceresc
prin admiterea egalităţii fiinţiale/divine. Paradoxal însă,
această împăcare a lui Hyperion cu sine însuşi şi cu Demi-
urgul este şi cea mai obscură dintre toate, aruncându-ne în
ambiguitatea religioasă a unei Treimi de o Fiinţă amenin-
ţată de o erezie de tip gnostic. Se pare că aici este izvorul
nemulţumirii poetului privitor la finalul poemului, deza-
vuat, într-un fel, şi de Noica, atunci când contrazice izo-
larea mândră a generalului faţă de cuplul fericit din codru.
Menirea lui Hyperion se confirmă, spune Noica: a lăsat dâra
de lumină peste lume, aceea a iubirii, în pofida refuzului
orgolios din final la ultima chemare a Cătălinei: „Căci fiinţa
nu înseamnă întruparea şi moartea generalului şi lumea
celor trecătoare, ca împlinire a acestora întru şi prin gene-
ral, chiar dacă ele vor fi trecătoare şi generalul va rămâne,
în felul lui etern“4. Hăţişul de contradicţii care invadează
dramele protagoniştilor, credea Eminescu, putea fi sal-
vat prin cele două forme de infinit din gândirea lui Gior-
dano Bruno, invocate şi de Aurelia Rusu, exprimate para-
doxal: infinitul-infinit şi infinitul-finit, al doilea generator
de suferinţă. În atare perspectivă se desfăşoară drama lui
Hyperion, observă şi Alain Guillermou: „Nici Dumnezeu
cu adevărat, nici om deplin, Hyperion e hărţuit între eter-
nitatea care e apanajul lui inalienabil – şi care va fi refugiul
său, – şi eternitatea noastră suferindă, pe care el şi-o închi-
puie greşit ca pe o etapă spre neant“5. Totuşi, Demiurgul îl
recunoaşte (iar Hyperion o ştie) ca fiinţă divină, ca ipostas
al Treimii, iar ca geniu – om deplin: „Tu din eternul meu
întreg/ Rămâi a treia parte/ Cum vrei puterea mea s’o neg/
Cum vrei să-ţi dărui moarte“.
3  Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1971.
4  Constantin Noica, Introducere la miracolul eminescian, Bucureşti,
1992, citat de Mihai Cimpoi la p. 58.
5  Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Iaşi,
1977, p. 376, citat de critic la p. 56.
Eminescu in aeternum
 Luceafărul este o operă atât de complexă şi adusă la
maxima voinţă estetică, exceptând, poate, finalul care l-a
nemulţumit (voinţă ontoestetică ce vizează noul concept
eminescian al frumuseţii, al „proporţiilor de mişcări“6, nu
de forme, cum cred şi astăzi criticii), încât lasă loc la mii de
interpretări, care mai de care mai contradictorii. Căci lui
Eminescu i se aplică exemplar ceea ce el a sesizat la Sha-
kespeare, considerat de Harold Bloom, după cum se ştie,
centrul iradiant al canonului literar şi cultural occidental.
Iată ce spune Eminescu despre „divinul brit“, valabil şi
pentru sine: „Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe/ Şi-veţi
ce-un ev nu poate să te-nveţe“ (Cărţile). Nu ne mai miră că
unul dintre cei mai profunzi gânditori creştini, policultu-
rali, cum ni se arată Eminescu, este tălmăcit şi răstălmăcit
sub atâtea feţe, lipsindu-le, celor mai mulţi dintre judecă-
torii lui, vocaţia să întrezărească dominanta ontologică şi
estetică a operei sale, concentrată, deopotrivă, şi în Lucea-
fărul, la care, practic, a lucrat toată viaţa, începând de la
prima poezie (în care vede deja imaginea Luceafărului în
Aron Pumnul) şi până la treapta desăvârşirii de la 1883. Să
nu ne mire, aşadar, că unii l-au văzut „ateu“, alţii gnostic,
budist, kantian, schopenhauerian, platonician, romantic
întârziat, clasicizant neptunic, vizionar plutonic, existen-
ţialist avant la lettre, baudelairian, primul nostru simbo-
list adevărat, paseist, reacţionar, pesimist, tragic, naţiona-
list, xenofob ş.a.m.d. Într-adevăr, Eminescu pare a fi de
toate, din perspectivă strict monodisciplinară, încât orice
exegeză este binevenită, ca oglindă a uneia dintre „miile
de feţe“ ale geniului eminescian. Dar din cauza numero-
şilor arbori, riscăm, totuşi, să pierdem din vedere pădu-
rea/codrul, altfel zis, pe Eminescu.
În imediatul interes hermeneutic, să reţinem imagi-
nea gnosticului, asupra căreia se opreşte şi Mihai Cimpoi,
întâlnindu-se cu studiile despre poem ale Rodicăi Marian„
Feliciei Şerban şi Luciei Cifor, primele – coautoare şi coor-
donatoare, alături de Dumitru Irimia, ale Dicţionarului lim-
bajului poetic eminescian, sub egida Universităţii „Alexan-
dru Ioan Cuza“ din Iaşi. Pornind de la acest dicţionar, Lucia
Cifor a publicat studiul Ipoteze pentru o nouă interpretare
a poemului „Luceafărul“ (Cluj-Napoca, 2004). Autoarea
polemizează cu opinia lui Cristian Bădiliţă (despre care nu
se poate spune că nu este iniţiat în probleme de dogma-
tică creştină), opinie conform căreia poemul eminescian
este (anti)luciferic, în sensul metafizicii creştine. Dimpo-
trivă, convine Lucia Cifor, este vorba de un luciferism pozi-
tivat pe linie gnostică (p. 83), întrucât cele două întruchi-
pări ale Luceafărului nu constituie întrupare după dogma
creştină. Figură a divinului, Hyperion aglutinează elemente
creştine, precreştine şi necreştine. Mântuirea prin iubire a
cuplului din codru, în consecinţă, este una gnostică, tipic
eminesciană. Hyperion rămâne o figură tragică, accentu-
ată de întrebarea Demiurgului: Şi pentru cine vrei să mori?
6  A se vedea studiul nostru introductiv (Poezia ca poveste a armoniei)
la Mihai Eminescu, O sută şi una de poezii, Bucureşti, Editura Aca- 8  Dan Toma Dulciu, Mihai Eminescu. Nevropatii atipice. Aspecte de
demiei Române, 2017.
Eminescu in aeternum
Se poate trage de aici concluzia fermă (cum au făcut-o şi
alţii, Răzvan Codrescu, Tudor Cătineanu) că Eminescu nu
trece de pragul gnostic în faţa creştinismului, fapt care i-a
determinat pe unii să-l considere chiar ateu? Tudor Căti-
neanu ajunge la imaginea tragismului eminescian tot prin
confruntare cu problema infinitului. Eminescu, remarcă
Tudor Cătineanu, este unul dintre puţinele genii ale umani-
tăţii care au luat în serios problema infinitului, adâncindu-se,
dramatic, în ecuaţia antinomică finit-transfinit-infinit, care
e tema tuturor temelor filosofice7. Poetul român a atins
armonizarea antitezelor prin iubire. La extremă însă, ca şi
în cazul infinitului extensiv al lui Pascal, poetul a ajuns la
ceea ce Hegel a numit „răul infinit“ iar Noica, un „cancer
al infinitului“. Cele două forme de maximă negativitate a
infinitului l-ar fi devorat pe Eminescu (vezi partea a doua
a cărţii lui Tudor Cătineanu, Cercul problematic şi deza-
gregarea), aruncându-l în nebunie şi moarte, dat fiind că
iubirea şi prietenia echilibrează antitezele doar în finit, nu
şi în transfinit şi infinit: „La Eminescu, ele nu sunt trans-
ferabile în transfinit (respectiv în «infinit»), aşa cum se
întâmplă cu iubirea în religia şi teologia creştină, sau cu
prietenia în viziunea lui Noica. Operaţional (şi transfera-
bil) pe toate cele trei registre ontologice – finit, transfinit,
infinit – este la Eminescu doar dorul“.
Altfel spus, şi filosoful de la Cluj-Napoca ajunge la ima-
ginea unui Eminescu devorat de „cancerul infinitului“ care
l-a împiedicat să se ridice până la iubirea creştină, de unde
tragismul existenţei poetului, care i-a adus nebunia şi moar-
tea. Iată o soluţie inedită, la atâtea altele, care se adaugă la
etiologia bolii lui Eminescu! Oricum, trebuie luată în con-
siderare ca şi recentele contribuţii ale lui Dan Toma Dulciu8.
Problema care se pune este aceea dacă dorul eminescian
este incompatibil cu iubirea creştină, aşa cum preconizează
Tudor Cătineanu. Textul Luceafărului spune limpede: El
zboară, gând purtat de dor,/ Pân’ piere totul, totul. Dorul
acesta eminescian e nemărginit, transferabil, altfel spus, în
transfinit şi în infinit. Dacă Iisus este Calea, Adevărul şi
Viaţa, atunci fiinţa eminesciană le întrupează pe toate, ca
în dogma Sfintei Treimi. Ce argumente am putea aduce că
dorul eminescian nu e compatibil cu dorul lui Dumnezeu
de oameni, omul fiind opera Sa culminantă în zilele Cre-
aţiei, dor care implică întruparea întru Fiul care e sacrifi-
cat tocmai în numele iubirii de oameni? Argumentul cel
mai puternic ni-l aduce chiar Eminescu, punând în balanţă
Evanghelia cu celelalte religii şi învăţături: „Învăţăturile lui
Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre
virtute a chinezului Lao-tse, deşi asemănătoare cu învăţă-
mintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridi-
cat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară
biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost stră-
punsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru
el, pentru binele şi mântuirea altuia. Şi un stoic ar fi suferit
7  Tudor Cătineanu, Echilibru şi dezagregare, Bucureşti, Editura
Sinapsa, 2002.
patologie informaţională, Viena, 2018.
HYPERION  109
chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dis-
preţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul cu venin, dar
l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a anti-
chităţii. Nu nepăsare, nu despreţ: suferinţa şi amărăciu-
nea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor
şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui
şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la tată-său
din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe
sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment
de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai
înaltă formă a existenţei umane, acest sâmbure de adevăr
care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru
existenţă ce bântuie natura întreagă“9.
Revenind la cartea lui Mihai Cimpoi, preocuparea pen-
tru o altă formă finală a poemului, înălţarea à la Bruno, rea-
duce în prim plan problema infinitului, solidară, implicit,
cu eminesciana stare de’ntâi a lui Hyperion10: „El trebuie,
şi prin logica firească a continuumlui imaginarului său
mitopo(i)etic, şi prin neatârnarea sa ontologică de nimic
(valorificăm o sugestie a lui Edgar Papu) să nu se oprească
din drumul (=zborul) său spre raţiunea de a fi a universu-
lui./ Lăsând în urmă pe cel ce nu e demn de a percepe infi-
nitul şi a se arunca departele acestuia, el s-o fi gândit, ca şi
Bruno, la «chipul de lut» pentru care «iubirea devine teme-
iul prin care un destin limitat se poate transforma într-o
experienţă a infinitului»“ (p. 89). Minus elitismul brunian
din sonetul Către iubire. La aceasta, probabil, s-a gândit şi
Eminescu, în nota de pe mss. 2257, fila 429 verso, despre
finalul Luceafărului: „Legenda Luceafărului (modificată şi
9  Timpul, VI, nr. 81, 12 aprilie 1881, p. 1.
10  A se vedea filosofia eminesciană a stării pe loc (care e altceva decât
nemişcarea eleată), în Constantin Amăriuţei, Eminescu sau lumea ca
substanţă poetică, Bucureşti, Editura „Jurnalul literar“, 2000.
110  HYPERION
cu mult înălţat sfârşitul à la Giordano Bruno)“11. Îmi place
să cred că, prin această notă, poetul a prevăzut, peste ani,
reacţia celui mai de seamă filosof român eminescian, Con-
stantin Noica. Dacă ar fi avut răgazul să „îndrepte“ finalul,
ar fi trebuit să procedeze ca Brâncuşi, care a avut o sarcină
şi mai grea la înălţarea à la Bruno a Coloanei Infinitului.
Altminteri, cum am demonstrat în altă parte, Brâncuşi este
cel mai important împlinitor al esteticii eminesciene din
întregul secol XX. Brâncuşi sugerează zborul spre infinit,
gând purtat de dor (Eminescu vorbeşte de „proporţia de
mişcări“, ca esenţă a noii estetici), prin înjumătăţirea ulti-
mului modul al Coloanei. Lui Eminescu trebuie să i se fi
revelat că răceala finală, brutal raţionalistă, a cuvintelor
hyperionice, nu consonează cu zborul inimii din infinitul
mic (perechea din codru), îngheţând tocmai gândul pur-
tat de dor al Luceafărului. Asta echivala cu întoarcerea la
vechea ontoestetică, cea „proporţiilor de forme“, de care
el se despărţise revoluţionând canonul poetic: „S-a zis de
mult că frumuseţea consistă în proporţia de forme. Nimă-
rui (s.n.) nu i-a venit în minte că consistă în proporţia de
mişcări şi, cu toate acestea, asta e adevărata frumuseţe. Fru-
museţi moarte sunt cele cu proporţie de forme, frumuseţi
vii cele cu proporţie de mişcări. E evident că această pro-
porţie de mişcare unde nimic nu e prea întins, nici prea
flasc, e o stare de echilibru – fericirea“12.
E ceea ce voia să desăvârşească poetul şi prin finalul
capodoperei sale. Uitase să spargă un colţ al cubului, ceea ce
va face, în schimb, Nichita Stănescu, în infinit mai modesta
sa poemă Lecţia despre cub.
11  M. Eminescu, Opere, II, Ediţie critică îngrijită de Perpessicius, 1943,
Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, p. 453.
12  M. Eminescu, Opere, XV, Fragmentarium. Addenda ediţiei, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 332.
Eminescu in aeternum
Petruş ANDREI

Theodor Codreanu – „Hyperionice“

Theodor Codreanu – eminescologul pe care îl res- Eminescologul Theodor Codreanu exemplifică prin ver-
pect până la cer pentru curajul în ceea ce-l priveşte pe surile poetului nepereche simbolul limbii, pe de o parte, iar
EMINESCU. (Maica Benedicta (acad. Zoe Dumitrescu pe de alta evidenţiază filipicele acestuia împotriva stricăto-

H
Buşulenga, în „Caietul de la Văratic“ – 2007) rilor de limbă, în zilele noastre vădindu-se crasa incultură
a unor categorii şi, în special, în sfera politicului unde face
„Hyperionice“ (Editura „Junimea“, Iaşi, 2019) este o carte ravagii. Autorul citează pe Eminescu, acesta afirmând că
excepţională, după cele treisprezece dedicate arheului Mihai „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră“
Eminescu, „centru iradiant al canonului literar românesc. În versurile sale Eminescu s-a ridicat împotriva strică-
(Theodor Codreanu) torilor de limbă: „Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni
În acelaşi timp, a apărut şi cartea scriitoarei Elena Con- şi obicei/ Ca să nu se arate odată ce sunteţi: nişte mişei“!
drei „Convorbiri cu Theodor Codreanu“ – Itinerar în uni- Că în zilele noastre un Vasile Stati a inventat Dicţiona-
versul eminescian (Editura „Geea“, Botoşani, 2019. Diligenta rul moldovenesc-românesc“ ţine de noaptea minţii.
scriitoare este organizatoarea Premiilor Eminescu – „Teiul Limba română, „cea mai poetică limbă din lume“ (Emil
de aur“ şi „Teiul de Argint“. Cioran), este „împărăteasă“ la ea acasă iar pe mama care
„Hyperionice“ ne propune terapia prin cultură în vede- ne-a dat viaţă n-o schimbăm cu una mai frumoasă. Lec-
rea însănătoşirii literaturii şi culturii române, pentru o mai tura mea empatică a produs un sonet chiar pe această temă:
dreaptă cinstire a ei în lume. Sunt unele ce spun că-s mai frumoase
Din nefericire, în corpul românis- Şi, după cât se pare, mai bogate
mului au intrat viruşi iar ţara pare că-şi Cu bunuri de aiurea căpătate
pierde imunitatea, nemaiavând puterea Şi-anume la vedere acum sunt scoase.
de a-şi crea anticorpi.
Impresionantul volum cuprinde trei De bună seamă că vor fi curtate
mari secţiuni: „Ontoestetice“ (pp. 5-239; Că de la ele unii au foloase,
„Patografice“ (pp. 239-329) şi „Două dia- Mulţi fluturi trag la firme luminoase
loguri“ (pp. 331-361). Şi nu la cele mai întunecate.
Primul şi cel mai amplu capitol debu-
tează cu eseul „Limba ca taină a fiinţei“ Pe mine mă conduc alte criterii,
Pentru genialul poet limba este „un Drăguţele pot fi în jur puzderii,
fagure de miere“, ea este „stăpâna noas- Nu printre ele îmi găsesc aleasa.
tră“, cuminecătură, pe aceeaşi treaptă cu
duhul bisericii lui Hristos, Biserica Orto- De frumuseţea mândrelor nu-mi pasă
doxă Română fiind „Maica Spirituală a Că am o mai frumoasă pe acasă
neamului românesc.“ Şi, pentru mine, ea-i împărăteasa.

Eminescu in aeternum HYPERION  111

 Eminescu este de părere că generaţiile următoare vor
trebui să lupte pentru îmbogăţirea limbii române iar nu
pentru sărăcirea ei.
„Toate acestea, afirmă Th. Codreanu ar trebui coroborate
cu textele publicistice şi cu cele literare având ca numitor
comun ontologia arheităţii. Numai aceasta dă splendoare
viziunii eminesciene asupra limbii, în genere, şi asupra lim-
bii române, în particular.“ (op. cit. pp. 19-20)
„Eminescu echivalează arheul cu Logosul, cu informa-
ţia primordială“ (p.20)
Genialul poet gândea cuantic „într-o vreme când o
asemenea gândire nu era posibilă“, în manuscrisele sale
găsindu-se „prima referinţă românească şi europeană la
cuantă“ (p. 21)
Acestea toate şi încă altele sunt motive bine întemeiate
ca pe denigratorii lui Eminescu, Th. Codreanu să-i trimită
la şcoală.
Periplu prin opera eminesciană continuă la fel de sedu-
cător cu „Ceva despre filosofarea eminesciană“. Cum căr-
ţile se fac din cărţi, punctul de plecare îl constituie excep-
ţionalul text intitulat „Eminescu şi filosofia indiană“ scris
de savantul Anton Dumitru (1905-1992) cu prilejul lectu-
rii cărţii indiencei Amita Boshe (1933-1992) „Eminescu şi
India“, apărută în colecţia „Eminesciana“ a Editurii „Junimea“
din Iaşi, 1978.
Theodor Codreanu reiterează însemnarea eminesciană
de pe fila 8 a mss. 2275: „Eu sunt budist. Nefiind creştin sim-
plu, ci creştin ridicat la puterea a 10-a“, de unde un Răzvan
Codrescu trage concluzia că Eminescu „nu prea se dădea
în vânt după creştinism“, eminescologul arătându-i unde
şi cât greşeşte, arguţie sprijinită pe citate din „Eu nu cred
nici în Iehova“, din „Preot şi filosof “ şi din capodoperele
„Scrisoarea I“ şi „Luceafărul“. Concluzia este una singură:
„Inteligenţa (lui Eminescu n.n.) extraordinară era deschisă,
în mod natural, spre zone inaccesibile intelectului obişnuit“
(p.28). De aici şi olimpianismul lui Th. Codreanu în faţa celor
din „Galaxia Grama“, „ejusdem farrinae“: „Comparaţi ast-
fel de situări cu grobianismul diletanţilor care-i refuzau lui
Eminescu orice „rudiment de gândire“ şi veţi avea imagi-
nea uriaşei invazii a prostiei şi primitivismului în rândurile
unor „intelectuali“ pervertiţi de „politically correct“ (p. 29).
Eminescu însă,nu poate fi clintit din postura de centru
iradiant al canonului literar şi cultural românesc“ (p.30).
Sonetul următor, dedicat lui Eminescu, tratează aceeaşi
problemă spinoasă:
Lui Eminescu i se-aduc acuze
Iar de le-auzi tot părul se-ncreţeşte
Că poezia lui „se învecheşte“
Şi se cuvine ca să-şi ceară scuze.
„Corect politic“ nu se dovedeşte
Iar vreo trei-patru strofe-i sunt ursuze
Când îl trădase una dintre muze
De a simţit că îl înnebuneşte.
În poezie nu cunoaşte noul
Şi nici n-a mers vreodată cu metroul
112  HYPERION
Şi-a lui poetică e perimată.
Bieţi negustori de-atâta vorbe goale,
Ajunge-o ghioagă la un car de oale,
La el în vers e artă-adevărată.
În „Preambulul“ capitolului „Poezia sa ca poveste a armo-
niei“ Th. Codreanu reproduce aprecierile celor mai de seamă
oameni de cultură de la noi: Constantin Noica (Eminescu
– „omul deplin al culturii româneşti“); „expresia integrală
a sufletului românesc“, „Eminescu – poetul arheu, centrul
iradiant al culturii române“ (Th. Codreanu), „Eminescu –
Poetul naţional“ (G. Călinescu ş.a.
Mihai Eminescu a fost poet, filosof, ziarist, istoric, cule-
gător de folclor, om de ştiinţă, autor de aforisme, epistolar,
revizor şcolar, critic dramatic şi literar dovedind gust literar
desăvârşit, clarviziune logică în comentariile pe marginea
cărţilor lui Slavici, Creangă, Maiorescu precum şi ale altora.
Cognomenul de poet-arheu i-a fost atribuit lui Eminescu
de Theodor Codreanu încă din 1984. Argumentele imbata-
bile sunt susţinute de citate din poezii ca „Revedere“, „Muşa-
tin şi codru“, „Scrisoarea I“, dar şi din prozele „Archaeus“
şi „Fragmentarium“ şi din capodopera „Tinereţe fără bătrâ-
neţe şi viaţă fără de moarte“.
Marea descoperire a lui Eminescu – susţine Th. Codreanu
– este că arheul, ca adevăr („singura realitate pe lume“) se
ascunde în poveste: „S-ascultăm poveştile căci ele cel puţin
ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm
visurile noastre cu ale lor. În ele trăieşte Archaeus. Poate
că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti.
Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne
trezim şi murim cu ele“(p.35)
Poezia lui Eminescu, susţine eminentul eminescolog,
„trebuie citită sub spectrul miraculos al poveştii, care nu
se restrânge deloc la specia epică bine cunoscută. Aşadar,
îndemnul meu este ca tinerii şi copiii de azi să se apropie
de poezia lui Eminescu sub aceeaşi magie a ascultării şi citi-
rii poveştilor.“ (p.35)
Iar marele merit al criticului literar Th. Codreanu este
acela de a face conexiuni între gândirea lui Eminescu, între
filosofia şi arta lui şi gândirea celor mai mari nume din cul-
tura universală.: Aristotel, Mircea Eliade, Constantin Noica,
George Călinescu, Rabindranat Tagore, Amita Boshe, Rosa
del Conte, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Svetlana Paleologu
Mata, Martin Heidegger, Eugeniu Coşeriu, Kant, Hegel,
Einstein, Lucian Blaga, Schopenhauer, Mihai Cimpoi ş.a.
Eminescu însuşi foloseşte cu predilecţie termenii de
„poveste“ şi „basm“(„Povestea codrului“, „Călin“ (file din
poveste), „Basmul ce l-aş spune ei“, chiar capodopera „Lucea-
fărul“ este inspirată din basmele „Miron şi frumoasa fără
corp“ şi „Fata în grădina de aur“.
„Formele perfecte“ visate de Eminescu le obţine în câteva
capodopere printre care şi „Luceafărul““ („Şi eu, eu sunt
copilul nefericitei secte/ Cuprins de-adânca sete a forme-
lor perfecte“ – „Icoană şi privaz“) ceea ce îl aşază pe geni-
alul poet român alături de Dante Shakespeare şi Goethe.
Eminescu in aeternum
 Adevărata frumuseţe artistică, susţine Eminescu „nu
constă în proporţia de forme, ca în poetica tradiţională,
ci în „proporţia de mişcări“. În privinţa artei versului, Th.
Codreanu apropie pe Eminescu de Victor Hugo şi Mallarmé.
Pornind de la celebrul studiu „Eminescu şi poeziile lui“
(1880) al lui Titu Maiorescu dar şi în studiul „Direcţia nouă
în poezia şi proza română (1872) în care criticul afirma că
Eminescu este „om al timpului modern“, Th. Codreanu
dezavuează sintagma „ultimul romantic“ demonstrând că
simbolismul românesc îşi are sorgintea în lirica emines-
ciană, lucru susţinut şi de Ştefan Petică, primul simbolist
român autentic.
Eminescu este poet „romantic“, intuind cu geniul său că
„romantismul este calea regală a poeziei (dar nu numai) din
toate timpurile“ (p.49).
După George Munteanu şi Theodor Codreanu „tri-
ada precursoare“ a poeziei moderne este formată din Poe,
Baudelaire şi Eminescu.
O lucrare pe care Th. Codreanu o consideră „excepţio-
nală“ este aceea intitulată „Mihai Eminescu ca reprezentan-
tul romantismului“ (Bucureşti, Editura „Saeculum“, 2010)
aparţinând lui A.C. Cuza, lucrare în care se susţine ideea că
„romantismul lui Eminescu este fundamental“.
Tot ceea ce a susţinut Th. Codreanu până acum face din
Eminescu „centrul iradiant al canonului literar românesc“,
comparat cu Shakespeare.
Eminescu şi-a dat seama de raritatea geniilor care se
nasc o dată la trei, patru mii de ani şi de propria-i geniali-
tate: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soa-
rele soarbe un nor de aur din marea de amar.“ Printre genii,
Eminescu enumeră pe Homer, Shakespeare, Rafael, Newton,
Galilei, Darwin şi Kant. Între ei şi Mihai Eminescu, după
Svetlana Paleologu Matta, „cel mai mare gânditor român“.
(apud Th. Codreanu)
Studiul intitulat „Sonetele eminesciene“ realizat pe baza
cărţii „Din laboratorul lui Mihai Eminescu: sonetul“ (autori:
Florica Gh. Ceapoiu şi Florian Chelu Madeva – Editura
Muzeului Naţional al Literaturii române, Bucureşti, 2018),
lucrare pe care juriul din care a făcut parte şi eminescologul
Th. Codreanu a primit Premiul Naţional „Mihai Eminescu“.
Despre laboratorul eminescian de creaţie depun mărturii
Petru Creţia, Ioan Slavici, eminescologul Nae Georgescu ş.a.
Capitolul „Între fizică şi poezie“ are drept punct de por-
nire, de analiză şi sinteză tot o carte, anume aceea a profe-
sorului de fizică Ioan Câmpean: „Eminescu, Magul călător“
(Bucureşti, Editura „Sigma“, 2007).
Eminescu a avut întotdeauna preocupări ştiinţifice
uimind pe contemporani şi pe urmaşi cu geniul şi cu previzi-
unile sale. Apropierea lui Eminescu de Einstein este îndritu-
ită (Melania Şerbu), vizionarismul celor doi manifestându-se
în limbaje diferite. Einstein în cel fizico-matematic, Emi-
nescu în cel poetic.
„Eminescu şi patriotismul Marii Uniri“ este un studiu
care porneşte de la teza de doctorat a lui Elie Cristea din
1895, susţinută în limba maghiară şi tradusă la noi abia în
anul 2000 sub titlul „Eminescu, viaţa şi opera. Studiu asu-
pra unei creaţii mai noi din literatura română“ (Editura
Eminescu in aeternum
„Tipographie, Miercurea Ciuc, ediţie îngrijită de Ilie Şan-
dru, dar şi replica patriarhului Miron Cristea dată cano-
nicului blăjean Al. Grama („Mihai Eminescu – studiu cri-
tic“, Blaj, 1891).
Unirea tuturor românilor a fost idealul eminescian ca şi
proiectul Catedralei Mântuirii Neamului, dus la bun sfârşit
de Preafericitul Daniel.
O altă carte de referinţă este aceea a profesorului aca-
demician Ioan Lupaş (1880-1967) „Istoria unirii români-
lor“ (1930) comentată de Theodor Codreanu în eseul intitu-
lat „Eminescu, Ioan Lupaş şi Unirea românilor. Acad. Ioan
Lupaş este autor de manuale de istorie din perioada inter-
belică, „patriot cu măsură, obiectiv şi profund“. Opera sa
este „de o excepţională coerenţă vizionară, în care o lucrare
de peste două mii de ani se desfăşoară eminescian, recu-
noscând în ideea unirii ceea ce Eminescu numise arhaeus,
acea devenire tainică, organică a pădurii de ghindă“ (p. 97).
Ceea ce Ioan Lupaş afirmă despre Eminescu este valabil şi
în zilele noastre. Nu e de mirare că asemenea geniu „n-a
fost priceput de contemporanii cu o pregătire aşa de slabă,
a căror minte nu se ridică la recunoaşterea aceloraşi ade-
văruri eterne“. Atunci ca şi acum.
Explicaţia „golului etnic“ (Mihai Eminescu), a „neantului
valah“ (Emil Cioran) o află Th. Codreanu tot în „archaeus“:
„În orice principiu unificator şi identitar (archaeus) se insi-
nuează şi sămânţa discordiei aducătoare de moarte. Răul,
ura, fraticidul Cain -Abel a marcat intrarea omului în isto-
rie.“ O spune Eminescu în poemul dramatic „Mureşan“ din
care Th. Codreanu citează: „Rău şi ură/ Dacă nu sunt nu
este istorie/ Sperjură,/ Invidioasă, crudă de sânge însetată/
E omenirea-ntreagă/ O rasă blestemată, Făcută numai bine
spre -a stăpâni pământul.“ (p.101) Salvarea ei o aduce reli-
gia iubirii „cea mai înaltă formă a existenţei umane“: „Coti-
tura majoră în istoria umanităţii o produce creştinismul, ca
religie a iubirii menită să pună capăt stăpânirii Satanei în
lume“. (René Girard – „Prăbuşirea Satanei“, 1999, versiune
românească la „Nemira“, 2006 -apud Th. Codreanu).
Faţă de eroul mitologic Mihai Viteazul, oamenii politici
ai zilelor noastre, nişte pigmei, nu sunt în stare să facă din
România „o mare putere care să conteze măcar ca strat de
cultură la gurile Dunării“ (Eminescu), deşi ţara are toate
darurile lăsate de Dumnezeu pentru un asemenea destin
istoric.“ (p.114)
Eseul „Eminescianismul“ lui Salazar“ debutează cu men-
ţiunea celor două cărţi scrise de Mircea Eliade „Jurnal por-
tughez“ (1942) şi „Salazar şi revoluţia din Portugalia“ (Edi-
tura „Gorjan“, Bucureşti, 1942), cărţi care nu vor putea fi
înţelese fără „Mitul reîntregirii“ (1942), fără „Comentariu
la legenda Meşterului Manole“ şi „Insula lui Euthanasius“ şi
fără conferinţa-eseu din 1953 „Destinul culturii româneşti“.
Eliade ca şi ceilalţi „perdanţi“, a dorit o „revoluţie naţională
spirituală“, aflându-se astfel mult mai aproape de Eminescu,
în toată puritatea lui de arheu al geniului naţional.“ În cartea
lui Mircea Eliade, eminescologul Th. Codreanu află simili-
tudini între Portugalia şi România, ţara noastră fiind astăzi
„într-o criză profundă de identitate naţională, în plan politic,
economic, moral şi spiritual.“ Cartea lui Eliade din 1942 ar
HYPERION  113
 fi „o cale testamentară de reîntoarcere la valorile naţionale
creştin-ortodoxe, la organicismul eminescian, spre a doua
speranţă împotriva disoluţiei şi destrămării naţiunii şi sta-
tului românesc, până nu este prea târziu“ (p.141).
Nici „Personalitatea de excepţie care a fost Vintilă Horia
nu putea să treacă indiferentă pe lângă geniul eminescian“
(„În viziunea lui Vintilă Horia“) (p.142). Sunt analizate de
către eminescolog, cu aceeaşi putere de pătrundere cărţile
acestuia scrise în exil: „Memoriile unui fost Săgetător“, „Jur-
nalul unui ţăran de la Dunăre“, „Dumnezeu s-a născut în
exil“, în care exilatul susţine ideea maioresciană că „sub uri-
aşa umbră a lui Eminescu creşte şi va creşte întreaga noas-
tră cultură.“ („Să înviem strămoşii“- p.144).
Cunoaştem şi noi eleganţa şi bunăvoinţa pe care le mani-
festă P.S. Ignatie al Huşilor faţă de creatorii de frumos uman
şi artistic., aşa încât darul de carte („tot una şi una“) pe care
i-l face eminescologului Th. Codreanu îl privim şi noi cu
frăţească dragoste. Printre ele şi „Leacuri contra evlaviei“
(Bucureşti, Editura Paiadeia, 2018) semnată de George
Renete, teolog ortodox, universitar la Alba Iulia. Titlul căr-
ţii academicianului George Renete (structurată în trei părţi:
Minora, Moralia şi Theologica) este incitant şi stă sub sem-
nul lui „Palemos“. Autorul are drept temelie gândirea teo-
logică a poetului Eminescu, sprijinindu-se pe cele două
enunţuri fundamentale ale sale: „Nu noi suntem stăpânii
limbii, ci limba e stăpâna noastră“ şi „Adevărul e stăpânul
nostru, nu noi stăpânii adevărului.“ Aflăm în această carte
şi o replică plină de curaj dată „corectitudinii politice“ şi
„civilizaţiei gay“. „Drepturile omului postmodern, consi-
deră Th. Codreanu, sunt sinucigaşe: dreptul la homosexu-
alitate, dreptul la droguri, dreptul la sinucidere, la eutanasi-
ere, la clonare, la masochism, sadism şi perversiuni“ (p.171).
În cartea sa părintele academician George Remete vor-
beşte „despre adevăr, educaţie, morală, prietenie, curaj, frică,
paternitate şi patriotism, ruşine şi frumuseţe, iubire şi ome-
nie, Dumnezeu, raţiune, moarte şi iad, rugăciune şi Bise-
rică, tot lucruri fundamentale din complexa şi fascinanta
noastră existenţă.“ (p.174)
Eseul „Fabula mundi“ comentează cartea filosofului
ieşean Ştefan Afloroaei intitulată „Fabula existenţială. Cu
privire la distanţa dintre a trăi şi a exista şi alte eseuri“ (Iaşi,
Editura „Polirom“, 2018), „o carte fermacătoare“, „autorul
fiind un „intelectual care stăpâneşte cu acurateţe tainele
limbii române.“ (p. 184)
Eseul intitulat „Eminescu n-a fost singur“ este motivat
de două evenimente culturale: sărbătorirea a 150 de ani de
la apariţia celebrei reviste „Convorbiri literare“ şi apariţia
cărţii „Elitele şi conştiinţa naţională“ sub semnătura istori-
cului şi poetului Mircea Platon. Ideea centrală a cărţii este
aceea că „nu Eminescu a fost influenţat de „Junimea“, ci,
cum am zis, mai degrabă „Junimea“ de Eminescu.“ (p. 188)
Eminescu dovedindu-se a fi centru iradiant al spiritualităţii
româneşti. Captivante sunt de asemenea şi capitolele „Juni-
mism şi convorbirism“, „Câţiva români primejdioşi“, „Vocea
lui Iorga şi serviciile secrete. Epilog“. Concluzia este limpede
ca adevărul. Eminescu n-a fost, nu este şi nu va fi singur.
114  HYPERION
Constantin Cubleşan (prozator, dramaturg, poet,
eminescolog, critic şi istoric literar) este şi „cel mai pro-
ductiv eminescolog“ şi „una dintre cele mai complexe perso-
nalităţi literare şi culturale ale Ardealului de astăzi. (p. 216)
Între cele 80 de volume ale sale se numără şi cele dedi-
cate operei eminesciene. La cea mai recentă carte a sa „Emi-
nescu, lecturi analitice“ (Bucureşti, Editura „olimpsest“,
2018) face referire Th. Codreanu. Pigmeii de la „Dilema“
(nr. 265/1998) au căpătat o replică pe măsură „organismul
conştiinţei naţionale, al spiritualităţii româneşti, simţindu-se
virusat, şi-a luat măsuri de apărare (p. 219) iar după mârşa-
vul atac împotriva lui Eminescu biblioteca eminesciană s-a
îmbogăţit cu 150 de cărţi noi, „Constantin Cubeşan reuşind
să scrie despre cvasimajoritatea lor“ (p.219).
Între spiritele feminine care s-au afirmat în istoria emi-
nescologiei (Zoe Dumitrescu Buşulenga, Rosa del Conte,
Amitha Boshe, Aurelia Rusu, Svetlana Paleologu-Matta,
Ioana M. Petrescu, Ilina Gregori) se numără şi Carmina
Mimi Cojocaru cu cartea „Antropogonia eminesciană“
(„Junimea“, Iaşi, 2012).
Eminescologul Th. Codreanu subliniază liniile cardinale
ale cărţii, considerând că autoarea se alătură cercetătorilor
meritorii ale exegezei eminesciene.
Eseul „Teiul se aur“ porneşte, firesc, de la Botoşani „locul
binecuvântat al românităţii care a adus pe lume omul deplin
al culturii româneşti“ (c. Noica) şi de la numele scriitoarei
Elena Condrei, directoarea editurii „Geea“ căreia i se dato-
rează. Dacă Premiul Naţional „Mihai Eminescu“ este acor-
dat la 15 ianuarie, poetul Gellu Dorian păstorind şi revista
„Hyperion“, premiile „Teiul de argint“ şi „Teiul de aur“ sunt
acordate la 15 iunie. Printre deţinătorii acestor importante
premii se numără şi câţiva scriitori şi colecţionari bârlă-
deni cu o contribuţie importantă la dezvoltarea literaturii
române şi la întreţinerea flăcării eminesciene.
Al doilea capitol al cărţii „Hyperionice“ este intitulat
„Patografice“ şi se deschide cu „O nouă abordare a bolii lui
Eminescu“ de către medicul-scriitor Valeriu Lupu, autor
a nu mai puţin de opt cărţi dedicate geniului eminescian.
Cartea „Mihai Eminescu din perspectiva medicală şi soci-
ală“ (Editura „Tipo Moldova“, Iaşi, 2016) este una „onora-
bilă, imagine a unui infatigabil scormonitor în memoria
medicală şi culturală, dovadă a unui spirit sensibil la ade-
văr şi la valorile naţionale.“ (p.245)
Cum apar mereu noi cărţi, de pildă şi cea a chirurgului
timişorean Virgil Ene „Mihai Eminescu între geniu şi nebu-
nie. O patografie adevărată“ (Editura „Brumar“, Timişoara,
2018), şi Th. Codreanu se simte îndreptăţit să scrie „Iarăşi
despre bolile şi geniul lui Eminescu“. Cu rara sa capacitate
de analiză şi sinteză, eminescologul anulează toate pretin-
sele argumente ale medicului timişorean, scoţând în evi-
denţă câteva din multele erori de care acesta se face vino-
vat încât ne putem întreba şi noi, asemeni lui, „ce fel de
eminescolog mai este şi acest doctor?“
Analizând cartea tânărului cercetător Dan Toma Dulciu
„Mihai Eminescu. Nevropatii atipice. Aspecte de patologie
informaţională“ (Viena, 2018), Th. Codreanu reface dru-
mul „De la malpraxis la patologia informaţională“. Cartea
Eminescu in aeternum
lui Dan Toma Dulciu excelează prin bogăţia informaţiilor,
(de pildă, acelea referitoare la decesele suveranului Carol I
şi Ferdinant „având stranii similitudini cu moartea lui Emi-
nescu“) şi prin noutatea argumentelor.
Câteva pagini sunt dedicate cântecului de lebădă al
eminescologului Dimitrie Vatamaniuc dar şi lui Lucian
Boia „Un Roller al eminescologiei“, viermele din hrean,
alături de alţii ca el, „ejusdem farrinae“, acest Boia boieşte
minciuna ca să pară adevăr dar Th. Codreanu îl obligă să-şi
şteargă boiaua.
Eseul intitulat „Eminescu, Eliade şi Robert D. Kaplan“ ne
arată nu numai clarviziunea eminescologului Th. Codreanu
dar şi frumuseţea sa morală, el fiind unul dintre acei chevalli-
ers sans peure et sans reproches“ întru apărarea eminescia-
nismului şi românismului.
Răspunsurile date unui Robert D. Kaplan căzut sub influ-
enţa nefastă a unor Silviu Brucan, Vladimir Tismăneanu,
Horia Roman Patapievici şi Lucian Boia ţin de exempla-
ritate. Prin Th. Codreanu trupul spiritual al naţiunii, aşa
cum am mai spus, mai poate crea anticorpi pentru ca aceşti
viruşi să poată fi anihilaţi.
Această carte de valoare excepţională pentru cultura
română contemporană şi încheie cu „Două dialoguri“,
amândouă seducătoare. Primul dintre ele, realizat împre-
ună cu acad. Mihai Cimpoi, aduce în discuţie pe „Emi-
nescu, Einstein şi legile universului“. Nu se putea o mai
bună companie decât a celor doi mari eminescologi pen-
tru a pătrunde în fascinantul univers eminescian. Părerea
lui Th. Codreanu este şi a noastră: „Credinţa mea este că se
poate face cultură şi-n cel mai nenorocit sat din Moldova“.
(p.345) Cea mai bună dovadă este că la Huşi şi Chişinău
Eminescu se simte acasă.
Cel de-al doilea dialog are loc în Eparhia Huşilor între Th.
Codreanu şi Dumitru Manolache având drept temă: „Emi-
nescu şi idealul unităţii naţionale a românilor.“ Aflăm cu
acest prilej că Eminescu a fost declarat „persona non grata“
în trei rânduri şi sacrificat pentru clarviziunea sa şi profun-
zimea analizei în privinţa celor două provincii româneşti:
Bucovina şi Basarabia. Ziua când o să se realizeze „Dacia
ideală“ va veni, aşa cum a visat-o Mihai Eminescu.
Luptând pentru Eminescu împotriva detractorilor, apă-
răm şi luptăm pentru fiinţa noastră naţională. Noua apa-
riţie editorială sub semnătura eminescologului Theodor
Codreanu „Hyperionice“ este o carte românească de învă-
ţătură pentru duminicile sufletelor noastre.

POLEMICI

Doru SCĂRLĂTESCU

Eminescu scrie una, domnul Georgescu

înţelege alta. Paradigma „sensului întors“
„O lume-ntreagă-nţelegea, şi mai obiective, sub semnăturile, onorante pentru mine,
Tu nu m-ai înţeles“ ale lui Adrian Dinu Rachieru şi Gruia Novac. Desfăşura-

I
Mihai Eminescu rea militară a profesorului doctor bucureştean arată că n-a
înţeles nimic din cartea mea, ea având ca adresă, recunosc,
În capitolul Eminescu şi eminescologia punctuaţionistă, dintr-o un orizont de receptare mai elevat. Aşa că sunt silit, iată, să
carte nu demult apărută la Junimea ieşeană, mi-am permis reiau la rându-mi observaţiile proprii încercând acum, potri-
să mă pun în dezacord cu o serie de interpretări ale versului vit dezideratelor exerciţiului jurnalier, să fiu mai sistematic
eminescian oferite de domnul Nae Nicolae Georgescu, un şi mai explicit. Şi să întăresc, cum e firesc, cu elemente noi,
astru relativ recent răsărit pe cerul prestigioasei discipline. suportul demonstrativ
Sacrilegiul fiindu-i semnalat de prieteni, domnul Georgescu Doresc, de la început, să fiu bine înţeles. Faptul că dom-
s-a smuls cu greu din sfera înalt celestă cu sacre virgule, cra- nul Georgescu îl citeşte strâmb pe Eminescu este treaba
time şi apostroafe pentru a se coborî în cercul strâmt al pre- domniei-sale, un drept pe deplin câştigat într-o societate
ocupărilor terestre, mărunte („nimicuri“, după aprecierea democratică. Nici faptul că un grupuscul de amici, adunaţi
domniei-sale) din cartea cu pricina. În consecinţă, într-o în juru-i după principiul asemănării, îi împărtăşesc convin-
recenzie, sau ce-o fi ea, intitulată măgulitor Eminescologia gerile nu înseamnă neapărat o gaură în centura de ozon a
„pe ciupite“, găzduită cu civilizată imparţialitate de ultimul pământului. Dar pretenţia de a impune publicului larg, cu
număr al revistei „Scriptor“, declară că nu e de acord cu obstinaţie, un Eminescu paralel, exclusiv o emanaţie a minţii
dezacordul meu, aducând ca argumente tot vechile abera- foarte productive a domniei-sale, ei bine, aiasta nu se poate.
ţii înşirate de-a lungul anilor în „studiile“ analizate cu bună De aceea, îndepărtând un sentiment al zădărniciei şi al pier-
credinţă de mine, reluate în maniera infatuată, exclusivistă, derii de vreme, reiau discuţia, încercând să fiu cât mai lim-
uşor grobiană, care nu mă surprinde, fiindcă i-o cunosc din pede şi mai accesibil spre folosul domnului Georgescu. Nu
produse critice anterioare. Oricum, ea face notă discordantă că mi-aş face mari iluzii cu privire la capacitatea-i de a îngă-
cu alte două recenzii alăturate, mai senine, mai echilibrate dui lângă sine şi ideile altora, fie ele şi clare ca lumina zilei.

Eminescu in aeternum HYPERION  115

În cele ce urmează am să mă opresc doar la câteva din năs-
truşniciile decretate de domnul Georgescu drept adevăruri
irefutabile în eminescologie. În funcţie de fluctuaţiile de
punctuaţie din ediţiile eminesciene, domnia-sa operează răs-
turnări de sens, contravenind, după umila mea părere, spi-
ritului limbii române şi, desigur, intenţiile poetului nostru.
1. Cerul cu susul în jos, ca la Muscel Este vorba desi-
gur de spaţiul celest străbătut de Luceafărul-Hyperion în
zborul către demiurg. Un anume sadism îl determină pe
vajnicul nostru exeget să abordeze nu piese mai permisive,
ca Somnoroase păsărele bunăoară, ci tocmai opere de mare
prestigiu, grele de sens, precum poemul-pilot al literaturii
române, Luceafărul. În acest context, una din cele mai fru-
moase secveţe ale cosmogoniei poetice eminesciene. Viteza
uriaşă în zborul ascendent către locul de origine („Eu sunt
luceafărul de sus“, s. n.) e sugerată de simetria sintactică
construită din propoziţii eliptice de predicat: „Un cer de
stele dedesubt, (virgulă, precum în „Convorbiri literare“ şi
ediţia Maiorescu)/ Deasupra-i (a lui, a Luceafărului) cer
de stele“. Economia verbală (repetiţia lexicală), ritmul sin-
copat, recurenţa fonetică (vocala e), lipsa verbelor, totul e
menit să sugereze spaţiul şi viteza copleşitoare, măsurate în
ani-lumină. Aducând lucrurile mai pe pământ, şi la Creangă
găsim un astfel de procedeu stilistic, al paralelismului sintac-
tic cu eludarea verbelor predicative, menit să sugereze toc-
mai rapiditatea mişcării.. „şi eu fuga, şi ea fuga…“. Evident
că în „Convorbiri…“ şi ediţia Maiorescu, şi virgula şi pro-
numele personal în genitiv sunt la locul lor. Preluând tex-
tul fără virgulă din „Almanahul“ vienez, singurul autorizat
de d-l Georgescu, domnia-sa forţează inutil sintaxa propu-
nând reducţia celor două propoziţii eliptice într-una sin-
gură, prin citirea pronumelui i ca verb predicativ „Un cer de
stele de desubt (fără virgulă)/ De asupra-i (este) cer de stele“.
Aceasta pentru a-şi argumenta teza că Hyperion zboară de
fapt nu în sus, ci în jos, către un punct nedefinit pentru a
întâlni o armată de demoni în frunte cu Demiurgul. În felul
acesta domnul Georgescu strică nu doar excepţionalul efect
stilistic al textului dar comite şi o fractură de sens: cerul de
deasupra care i, este, devine cer de desubt! Eu i-am explicat
că intenţia lui Eminescu a fost să ne comunice nu direcţia
de zbor a Luceafărului ci poziţionarea acestuia într-un uni-
vers incomensurabil, cu ceruri de stele care-l împresoară „jur
împrejur de sine“, „ca nişte mări, de-a-notul“. Lipsa verbe-
lor, tot sintaxa poetică ne învaţă, e menită să potenţeze, la
cititor, tocmai senzaţia vitezei uriaşe, luminice, de mişcare
(„un fulger ne-ntrerupt“) care-ţi taie respiraţia. L-am sfă-
tuit de asemenea să consulte demodata ediţie Perpessicius,
unde, în postume, poetul, după cunoscutu-i obicei, încearcă
diverse variante de paralele sintactice: „Privind seninul dede-
supt/ Deasupra lui seninul“, „Privind seninuri dedesupt/
Deasupra lui seninuri“, „Trec oceane dedesupt/ Deasupră-i
oceane“, „Trec milioane (de lumi, n. n.) dedesubt/ Deasupra
milioane“… Până la urmă orice tentativă de a stabili un sens
pe o verticală de zbor e superfluă. „Locul“ către care este
absorbit Luceafărul, „gând purtat de dor“, e, zice cu temei
profesorul ieşean George Popa, un „tărâm extraspaţial“, un
116  HYPERION
„spaţiu fără spaţiu“, un „spaţiu zero“, unde a început şi poate
reîncepe Creaţia. Dar domnul Georgescu ioc să mă ascultate,
vorba ceea: „n-aude, n-a vede“, şi o ţine langa cu de desubtul
care devine de asupra, pentru că, dragă doamne, şi în satul
domniei-sale, Jupâneştii de Muscel se spune „biserica de de
la deal“ şi „biserica de de la vale“ Dar ce au a face de-de-urile
din bisericile domnului Georgescu, cuprins brusc de nos-
talgie păşunistă, cu Luceafărul eminescian, asta doar bunul
Dumnezeu mai poate să ne desluşească.
2. Nimbul incomodei „nemurii“ recuzat de Hyperion
Tot Luceafărul devine o victimă a fanteziei lexicografice
debordante a domnului Georgescu. Se ştie că, odată ajuns
acolo sus, la Tatăl ceresc, Hyperion îi cere, de dragul Cătăli-
nei, să-l dezlege de povara grelei veşnicii. „Reia-mi al nemu-
ririi nimb“ imploră acesta, cu cuvintele din „Convorbiri…“
şi apoi din toate ediţiile operei eminesciene, de la Maiorescu
şi până la domnul Georgescu, din zilele noastre, când se
produce brusc marea schismă în eminescologie, în virtu-
tea căreia, potrivit versiunii din „Almanah“ trebuie să citim
nu nemurire (forma substantivizată a infinitivului lung), ci
nemurie, un cuvânt asolut nou menit să zguduie din teme-
lii înţepenitele dicţionare ale limbii române. Deocamdată e
singurul, dar urmează, se înţelege, pe baza aceluiaş princi-
piu de îmbogăţire prin conversiune a vocabularului (schim-
barea categoriei gramaticale, de la verb la substantiv) să vină
şi altele: urcae, vree, răsărie, sărie, coborâe… Aici domnul
Georgescu nu acceptă opoziţie. Cine nu e de acord e denun-
ţat, precum autorul acestor rânduri, drept un „non-filolog
care nu merită un scrupul bibliografic“. Deşi non-filolog,
îmi asum riscul unor observaţii de specialitate, cu speranţa
că ele ar putea fi utile pentru discuţia noastră. Fără excep-
ţie, forma substantivizată a infinitivului (infinitivul lung) se
face cu ajutorul sufixului de origine latină -re: a cânta – cân-
tare, a trece – trecere, a vedea – vedere, a coborî – coborâre, a
nemuri – nemurire. Îl invit pe plus-filologul domn Georgescu
să găsească o singură abatere de la regulă; dar îl asigur că
n-o să găsească, în afară, desigur, de invenţia domniei-sale:
nemurie. Fie şi nemurie! Să zicem că Eminescu s-ar fi lăsat
înduplecat să facă o concesie viitorilor săi mari exegeţi mus-
celeni (între genii totul este permis) şi ar fi acceptat forma
nemurie. Dar nici el şi nici Maiorescu, care ştiau infinit mai
multă gramatică decât domnul Georgescu, n-ar fi scris în
ruptul capului „Reia-mi al nemurii nimb“. Dacă prin clasa
a VII-a n-ar fi chiulit de la orele de limba română, domnul
Georgescu ar fi aflat că forma de genitiv-dativ a feminine-
lor terminate în -ie se construieşte în două feluri: când ter-
minaţia vocalică e un diftong, genitiv-dativul se formează
de la pluralul femininului plus dezinenţa -i: femeie – femei
– femeii; scânteie – scântei – scânteii. Când grupul vocalic e
în hiat, precum în cazul nostru, genitiv-dativul se formează
mai simplu, de la singular plus dezinenţa i: prostie – pros-
tiei, tâmpenie – tâmpeniei, la fel, nemurie (dacă vocabula
ar exista) – memuriei. Dar Eminescu a scris şi Maiorescu a
editat corect: „al nemuririi (de la nemurire, singura formă
acceptabilă) nimb“. „Nemuria“ e din capul super-filologic al
domnului Georgescu. Este momentul acum să îndrăznesc
Eminescu in aeternum
 un argument de istorie literară, o disciplină trădând preo-
cupări minore, oricum, sub demnitatea unui mare filosof
al apostrofului. În mod frecvent domnul Georgescu opune
versiunea primă a Luceafărului, singura autentică, susţine
cu tărie domnia-sa, din „Almanahul Societăţii Academice
Social-Literare România Jună“ de la Viena, celei publicate
câteva luni mai târziu, cu „intruziuni“ ortografice şi de punc-
tuaţie inadmisibile, maioresciene, din „Convorbiri literare“
şi din ediţia de Poesii de la finele lui 1883. În acest context,
apariţia poemului în „Almanah“ reprezintă, zice domnul
Georgescu, un act de vădită frondă eminesciană: „Tocmai
d’aia – sau şi d’aia – l-a dat Eminescu la Viena, ca să scape
de virgulele şi tăieturile lui Maiorescu“. Ei bine, dacă s-ar
fi informat mai serios, ar fi avut surpriza să afle că între-
gul număr atât de anti-maiorescian din Almanahul vienez
„fusese pregătit la Bucureşti de Titu Maiorescu“ (vezi mai
recent Cornel Moraru, Titu Maiorescu, Aula, 2003, p. 8). În
acelaşi număr, mentorul junimist, membru de altfel al socie-
tăţii, publică şi articolul său Progresul adevărului. Nu e vina
marelui critic că tinerii studioşi vienezi au publicat poemul
cu greşeli de tipar, deschizând astfel calea intrepretărilor fan-
tasmagorice ale domnului Nicolae Georgescu.
3. „Luminarea“ stinsă din cămera lui Mihai Eminescu.
Hotărît, domnul Georgescu e văduv nu doar de cunoştinţe
necesare de gramatică, dar şi, ce e destul de grav pentru un
eminescolog, de antene pentru poezie. Altfel n-ar propune
ca, într-un vers din poezia Noaptea, de rară evocare la poe-
tul nostru a fericirii domestice, în loc de cuvântul concret de
evidentă încărcătura lirică lumânare („Lumânarea-i stinsă-n
casă… somnu-i cald, molatic, lin“), să citim, conform edi-
ţiilor domniei-sale, abstracţiunea luminare, („Luminarea-i
stinsă-n casă…“?!), venind cu argumentul năucitor că „într-o
odaie întunecoasă n-ai cum să vezi un obiect, de pildă o
lumânare“. Adică, descriindu-şi propria-i odaie, poetul nu
ştie ce sursă de lumină foloseşte înainte de culcare! În fine,
zicem şi noi, spre bună pace, precum domnul Georgescu:
„nu e un capăt de ţară“.
4. „Tocsul“ din urechea eminescologilor. Aici, e momen-
tul să fac o mărturisire: i-aş ierta până la urmă domnului
Georgescu, suntem în aceeaşi barcă, între pasionaţii de Emi-
nescu, ce naiba, toate răsucirile, încovrigările şi deturnările
sale de sens. Suntem prizonierii aceluiaş destin, purtăm pe
umeri aceeaşi stâncă a încifratului vers eminescian. Poetul
însuşi ne-a prevenit pe toţi, fără alegere: „Ne-nţeles rămâne
gândul/ Ce-ţi străbate cânturile…“ Cine are urechi de auzit…
Un singur lucru nu pot să i-l iert, rana provocată celui mai
armonios, mai muzical şi mai plastic distih din poezia noastră
clasică, de care nu încetez să mă minunez, făcut din alitera-
ţii, asonanţe şi sugestii vizuale, scris de un adolescent provi-
denţial, devreme, la miez de secol XIX: „Când torsul s-aude
l-al vrăjilor caier/ Argint e pe ape şi aur în aer“. Şi, deodată,
în această mică simfonie în A major, domnul Georgescu
introduce, fără să i-o ceară cineva, doar aşa, de ambiţie, ca
să ne strice nouă plăcerea lecturii, un sunet de o imperti-
nentă stridenţă: „Când TOCSUL s-aude l-al vrăjilor caier…
“. Din nou, aceeaşi incompatibilitate cu Poezia: „Torsul“, cu
Eminescu in aeternum
consoanele sale curgătoare, reluate în text (vibrante, r, fri-
cative, s) e un cuvânt menit să potenţeze şi pe cale fonetică
atmosfera de vrajă şi mister din Mortua est! El e în deplin
acord cu acompaniamentul grav, muzical, al lamento-ul
funerar, din incipitul poemului: „O rază te-nalţă, un cân-
tec de duce…“ Ca să nu mai vorbim că, şi logic-semantic,
el face bună pereche cu „al vrăjilor caier“. Tocsul (o contra-
gere, susţine lexicologul nostru amator, de la franţuzismul
tocsin, însemnând clopot de alarmă cu sunet puternic, pene-
trant, disonant, vestind catastrofe naturale, invazii, revolu-
ţii) se potriveşte cu acest caier vrăjit ca nuca-n perete. De
fapt, zice domnul Georgescu, care, ce cuvânt visează noap-
tea îl toarnă în portofoliul lui Eminescu dimineaţa, caier e
de fapt încaier (de vrăjitoare), ceea ce explică alarma toc-
sină. Tânăra muză decedată, deplânsă de poetul ei cel tânăr,
se răsuceşte, desigur, în mormântul ipoteştean.
5. Ateul care nu e ateu. Tot poemul Mortua est! devine
pretextul unor docte consideraţii filosofico-religioase ale
domnului Georgescu. Pentru a dovedi că, în finalul poemu-
lui, tânărul Eminescu nu e vinovat de frecvent reproşatele
(şi reproşabilele, până la urmă) accente sacrilege, domnia-sa
vine cu două noi cuvinte patriotic-româneşti, a şi teu, din
versiunea convorbiristă, 1871 (acuma „Convorbirile…“ sunt
bune), a poeziei, („De e sens într’asta e’ntors şi a tĕu“, s. n.)
opuse cosmopolitului, urâcios şi blasfemator, ateu, din ver-
siunea maioresciană (Maiorescu, ca întotdeauna, e rău), din
ediţia 1883 („De e sensu într’asta: e’ntorsu şi ateu“). Ateu,
cum greşit s-a editat până acum, ar însemna în consecinţă
impardonabila aprobare şi chiar implicare a lui Dumne-
zeu în moarte, pe când a şi teu, cum trebuie să se editeze
de-acum încolo, promovează „sensul întors“, plin de evla-
vie, al refuzului şi chiar al opoziţiei făţişe a lui Dumnezeu
faţă de moarte. Aici domnul Georgescu a devenit atât de
adânc încât m-a pierdut cu totul într-un labirint fără ieşire
de înţelesuri. De fapt, înţelesul textului eminescian e des-
tul de limpede, confuz este doar înţelesul înţelesului nou-
lui exeget. Ambele versiuni conduc, legat sau dezlegat, se
vede cu ochiul liber, la aceeaşi semnificaţie: conform eti-
mologiei greceşti (atheos) şi latineşti (atheus), „fără zeu“, în
traducere modernă, franceză, limbă de la care probabil am
împrumutat cuvântul (athée), „fără Dumnezeu“. Grecii, pre-
cum, pe urmele lor, latinii, francezii, românii…, n-au scris
niciodată a grammatos, a gnosis, a phonia, a theos, ci întot-
deauna legat, a fiind un afix fără statut independent, o lipi-
tură, un alpha privativum, exprimând negaţia sau absenţa.
Mă opresc aici. Văd că, pornind de la onorabila îndelet-
nicire a editării textelor lui Eminescu, căzut în fundamen-
talism ortogrtafic, domnul Georgescu s-a trezit supărat
rău pe eminescologii care n-au vrut să primească evan-
ghelia Apostrofului. Şi atunci, spre răul „ginţii efeminate“
a acestora, noul mag, „pază a răzbunării“, din muscelele
argeşene, „a citit semnul întors“, chemând asupra lor, ca-n
Egipetul, furtuna de nisip din pustiuri. Să se cutremure
eminescologii! Eminescologii mai înţeleg, că avem, slavă
domnului, destule păcate. Dar de ce, într-aceasta, victimă
colaterală, Mihai Eminescu?
HYPERION  117
Ala SAINENCO
Antrepriza cu spirt a lui
Gheorghe Eminovici
I
„Încîlcitele“ (aşa cum sunt calificate frecvent) afaceri ale lui
Gheorghe Eminovici dezvăluie un spirit întreprinzător, con-
secvent şi insistent, susţinut, presupunem, de nevoi, dar şi de
ambiţia de a corespunde rangului pe care îl deţinea, cel de
căminar, primit „pentru slujbe“, după cum reiese din Condica
de ranguri boiereşti1. „Încîlceală“ însă persistă, mai curînd,
în prezentarea biografiei lui Eminovici, bazată frecvent pe
amintirile fiului său, Matei, pe extrase din scrisori şi citări
din citări, neverificate la rîndul lor. Vehiculata „antrepriză
cu spirt“ este doar una dintre „bătăile de cap“ (sau, poate,
dimpotrivă, sursă de venituri – doar eventuala descoperire
a registrului2 pe care se pare că îl ţinea ar putea face lumină),
pe care le-a avut Gheorghe Eminovici. În „Viaţa lui Mihai
Eminescu“, G. Călinescu consemnează, printre alte încer-
cări ale lui Eminovici de a face averi, faptul că ia „în antre-
priză, împreună cu un evreu, Nusăm Cucoş, accizul băutu-
rilor spirtoase din Botoşani, devenind prin contract din 23
decembrie 1843 «otcupgiul iratului băuturilor»“3. Afacerea
cu spirt este descrisă în acest mod, pentru prima oară, de
Corneliu Botez, în „Viaţa poetului Mihail Eminescu (note
biografice inedite)“, text inserat în volumul omagial apărut la
Galaţi, în 1909: „Eminovici pe acea vreme mai luă în antre-
priză accizul băuturilor spirtoase din Botoşani, la care avu
ca asociat pe un evreu Nusăm Cucoş“4. Informaţia îi parvine
1  Eminescu în documente de familie. Ediţie de Gh. Ungureanu, Bucu-
reşti, Editura Minerva, 1977, p. 69.
2  Idem.
3  George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Chişinău, Editura Lite-
ratura artistică, 1989, p. 41.
4  Corneliu Botez, Viaţa poetului Mihail Eminescu (note biografice ine- 6  Contract cu care căminarul Gh. Eminovici a luat în arendă venitu-
dite), în: „Omagiu lui Mihail Eminescu cu prilejul a 20 ani dela moartea
118  HYPERION
lui Corneliu Botez de la Matei Eminescu, doar că acesta îl
prezintă pe Nusăm Cucoş ca pe „omul“ căminarului, nici-
decum asociatul acestuia: „Tata luase în antrepriză axisul
băuturilor spirtoase din Botoşani şi pusese însă să vadă de
această treabă pe Nusîm Cucoş“5.
Documentele de epocă, adunate de Gh. Ungureanu şi
inserate în „Eminescu în documente de familie“, la care
vom face referire în continuare, reconstituie evenimentele
în istoria lor reală, dînd la iveală alte nume şi alte relaţii din
Botoşanii de secol XIX.
Pe 14 septembrie 1843, continuînd să locuiască la Dum-
brăveni şi ocupîndu-se, ca vechil, cu administrarea moşiei
boierului Balş, Gheorghe Eminovici ia în arendă, pe o peri-
oadă de 3 ani, veniturile Eforiei Botoşani din taxa ce se încasa
pe cantităţile de vin, rachiu şi păcură introduse în oraş pen-
tru consumul locuitorilor, urmînd a da Eforiei atît cît lici-
tase – 69.210 lei pe an. Prima condiţie a contractului6 deta-
lia sursele acestor venituri, adunate de la toţi „acei ce vor
aduci în tîrg spre consumaţie fără osăbire de faţă“: trei lei
pe toată vadra de holercă (rachiu de proastă calitate), şum
(rachiu tare) sau spirt; patru lei pentru un vas mare cu vin;
doi lei pentru un poloboc cu vin; un leu de la o balercă cu
vin; un leu de la o vadră cu păcură. Următoarele patru con-
diţii, dacă ar fi fost respectate, facilitau adunarea taxelor sti-
pulate în contract: pentru alcoolul care tranzita oraşul, nede-
sa“, Galaţi: Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, 2008, p. 50.
5  Scrisoarea lui Matei Eminescu către Corneliu Botez este reprodusă
de Augustin Z.N. Pop în: „Contribuţii documentare la biografia lui
Mihai Eminescu“, Bucureşti, Editura Academiei, 1962, p. 279.
rile Eforiei Botoşani, în: Eminescu în documente…, doc. 72, p. 87.
Eminescu in aeternum
 păşind 12 ore, cu ştirea căminarului, nu se percepeau taxe;
toate velniţele din oraş se desfiinţau, menţinîndu-se doar
cele care erau amplasate la o distanţă de o sută de stînjeni
şi fiind sub supravegherea împuternicitului căminarului,
pentru a se şti cât alcool se introduce în Botoşani; alcoolul
introdus în oraş fără ştirea căminarului se confisca în folo-
sul acestuia; după o lună, căminarul era în drept să perceapă
taxe pentru alcool şi de la otcupcicul anterior. În sfîrşit, prin
contract, Eforia şi Isprăvnicia se obligau, la rîndul lor, prin
clauza de la punctul 6, „să aibă a da tot cuviinciosul ajutori
şi a supune pe unii care să vor împotrivi de a plăti poşlina
hotărîtă“. Cele două instituţii însă nu prea au ţinut cont de
respectiva prevedere, fapt care a generat o lungă şi contro-
versată corespondenţă (la care ne vom referi) între otcup-
cic, Eforie şi Isprăvnicie, antrenînd şi instanţele superioare.
Contractul, datat cu 14 septembrie, acoperă şi perioada
1-14 septembrie („începători di la anul 1843, septemvrie 1“)
şi este eliberat căminarului în copie „supt nr. 21629“, „întoc-
mai cu originalul“, pe data de 16 septembrie a aceluiaşi an.
Prevăzător, Gheorghe Eminovici înaintează, încă de pe 15
septembrie 1843, o Jalobă7 către Isprăvnicia Botoşani, prin
care, invocînd punctul 5 din contract, solicită închiderea
unor drumuri „vremelnice şi particularnice“, dezafectarea
podurilor construite în afara vămilor, confiscarea şi încre-
dinţarea lui a vedrelor, căzilor şi coturilor pentru a ţine evi-
denţa intrării produselor supuse impozitării etc. În aceeaşi
cerere, Eminovici se plînge că „otcupcicul vechi au băgat
în oraş (…) un număr foarte însămnat de rachiu (…) din a
căruie pricină rachiu în oraş poate şi trei luni de zile nu va
intra“ şi cere să se ia măsuri pentru a fi „siguripsit di pagubă“.
(Acest din urmă aspect, care viza disputa cu otcupcicul ante-
rior, va reprezenta principalul motiv al neînţelegerilor din-
tre Eminovici şi Eforie.) Aşa cum respectivele solicitări nu
aveau corespondentul explicit în contract („articurile însăm-
nate (…) nu sînt cuprinsă prin contract“, menţionează în
Rezoluţie M. Brănişteanu), Isprăvnicia, considerînd că nu le
poate lua în calcul, trimite copia şi un raport alăturat Depar-
tamentului, cerînd „dezlegare de urmare“.
Neprimind răspunsul aşteptat, pe 30 septembrie 1843,
Eminovici depune încă o Jalobă8, prin care arată, din nou,
că otcupciul vechi, contrar contractului, a introdus mai
multă băutură spirtoasă decît se prevedea, solicitînd de la
Isprăvnicie „să binevoiească a rîndui în tot oraşul măsura-
rea rachiului“ în prezenţa omului său, jidovul Moisă Mihel.
Procedîndu-se în acest fel, ameninţă într-un fel Eminovici,
el va fi privat de dreptul de a se adresa instanţelor superioare:
„cu acest chip despăgubindu-mă, nu-mi va rămîne dreptate
de a mă tîngui şi locurilor mai înalte“. În rezoluţie la Jaloba
lui Eminovici, M. Brănişteanu scrie: „Întru înţelegere cu oră-
şăneasca Eforie, să va face lucrare potrivit încheierii hotă-
rîrii a Sfatului Cîrmuitor în asemenea obiect“.
Dintr-un răspuns al lui Eminovici către Isprăvnicie
(la care ne vom referi mai jos) reiese că pe 21 noiembrie
1843, printr-o adresă cu numărul 5, căminarul cere să i se
7  Cererea lui Gh. Eminovici către Isprăvnicia Botoşani, în: Eminescu
în documente…, doc. 73, p. 89.
8  Cererea lui Gh. Eminovici către Isprăvnicia Botoşani, în: Eminescu
în documente…, doc. 74, p. 91.
Eminescu in aeternum
„împlinească de la fostul otcupcic banii cuveniţi (…) potrivit
cu rostirea contractului şi cu hotărîrea Sfatului Cîrmuitor“9.
Confuzia şi conflictul cu vechiul otcupcic erau cauzate
de modul în care au fost redactate contractele între cei doi
şi Eforie. Constatăm, astfel, din Raportul10 (urmare a Jalo-
bei căminarului), înaintat Isprăvnicia Botoşani pe 2 decem-
brie către Departamentul din Lăuntru din care reiese că cele
două contracte – al otcupcicului vechi, Ilie Gherghel, şi al
otcupcicului nou, Gheorghe Eminovici – conţineau clauze
diferite cu privire la preluarea antreprizei. În raport se men-
ţionează: „Dar fiindcă încheierea Sfatului Cîrmuitor, din 11
decemvrie 1841, în obiectul de faţă, mărgineşti urmarea
aceştii condiţii în viitor a să urma numai pentru otcupcicii
acei cu cari s-ar închie contractul de acum, iar nu şi pen-
tru acei în a căroră vremi s-au făcut această punere la cale“.
Isprăvnicia Botoşani insistă, prin adresa 10889, plata rate-
lor la contractul cu Eforia Botoşani. Drept răspuns, Eminovici
înştiinţează Isprăvnicia, pe 3 decembrie 184311, că trimite
pe omul său, Dumitrie Creteanul, să plătească suma de
5.716 lei 80 de bani, în felul acesta achitîndu-şi datoriile
pînă la sfîrşitul lunii decembrie. Totodată, solicită Isprăv-
niciei: „să binevoiască a-mi împlini suma de 14.450 lei 16
parale în cursul haznelii, de la fostul otcupcic, cuveniţi mie
potrivit art. 5-le din contract“. Altfel, ameninţă, deschis de
data aceasta, „pe di o parte nu voi mai putea urma cu plata
cîştiurilor, iar pe de alta, asupra cinstitei Eforii mă voi tîn-
gui şi locurilor mai înalte“.
Între timp, Departamentul din Lăuntru solicită, pe 13
decembrie 1943, potrivit rezoluţiei la Raportul Isprăvniciei
Botoşani din 2 decembrie, un referat („sprafcă de lucrări“).
După cum precizează Gh. Ungureanu12, Departamentul din
Lăuntru trimite un raport Sfatului Ocîrmuitor pe 17 decem-
brie, „de la care primeşte răspuns, prin Secretariatul de Stat,
la 30 decembrie, acelaşi an“. Prin hotărîrea Sfatului, trimisă
Isprăvniciei Botoşani pe 31 decembrie 1843, Ilie Gherghel,
vechiul otcupcic, este absolvit de orice plată către noul otcup-
cic, precizîndu-se, totodată, că „nici acest din urmă otcup-
cic ar avea dreptate a cere acum vreo despăgubire, căci el era
datoriu îndată cu începerea contractului său, a cere a să deo-
săbi consumaţia unei luni şi pentru rămăşiţă a priimi des-
păgubire de unde i să cuvenea şi nefăcînd-o aceasta şi vina
şi paguba ce propune cade asupra sa…“ Documentele arată
însă că tocmai acest lucru îl făcuse noul otcupcic, Eminovici.
Pe 22 decembrie 1843, Eminovici trimite din nou o cerere13
către Departamentul Treburilor din Lăuntru împotriva foş-
tilor otcupcici, comisul Ilie Gherghel şi negustorul Moscu
Cohos. Cererea lui Eminovici arată, de data aceasta şi un cal-
cul: 4816 vedre 8 ocă rachiu. Acestea echivalează cu despăgu-
birea, menţionată şi mai sus, de 14.450 lei şi 48 bani, pentru
care insistă Eminovici. Şi într-o altă cerere, adresată Înaltului
9  Eminescu în documente…, p. 108.
10  Raportul Isprăvniciei Botoşani către Departamentul din Lăuntru,
în: Eminescu în documente…, doc. 77, p. 93-94.
11  Răspunsul dat de Gh. Eminovici Isprăvniciei Botoşani, în: Eminescu
în documente…, doc. 78, p. 95.
12  Raportul Isprăvniciei Botoşani către Departamentul din Lăuntru,
în: Eminescu în documente…, doc. 77, p. 94.
13  Eminescu în documente…, p. 126.
HYPERION  119
 Sfat Ocîrmuitor, datată cu 20 ianuarie 1844, Eminovici argu-
mentează din nou suma de 14.450 lei şi 48 bani14.
Primind adresa Isprăvniciei cu nr. 456 şi, anexată, copia
de pe „încheierea înaltului Sfat Ocîrmuitori din 30 decem-
brie“, Eminovici depune o Jalbă15 către Isprăvnicie, în data
de 2 februarie 1844, în care îşi argumentează poziţia: „eu
n-am cumpărat condiţiile contractului vechi, ci curat con-
diţiile cuprinsă în al meu contract, şi orice vină sau răspun-
dere atîrnă asupra aceluia ce mi-au vîndut dreptăţile ci nu au
avut“; „ce vinovăţie pot avea eu?, cînd după toate formile am
cerut, în vremea cuvenită, di la adivăratul vînzători, înde-
plinirea condiţiilor contractului“; Orăşăneasca Eforie „pre-
cum au avut însuşîri di a vinde asămine dreptăţi, au trebuit
a avea şi îngrijare di a îndeplini datoriile sale“. Rezoluţia de
pe această jalobă prevede: „Să să arăti dumisale Eminovici
că asăminea ceriri să şi-o îndrepte la mai nalte locuri, nefi-
ind de competenţia Isprăvniciei a faci vreo lucrare asupra
încheierii Sfatului Cîrmuitor întru aceasta“. Gh. Eminovici
nu întîrzie să trimită către Isprăvnicia ţinutului Botoşani,
a doua zi chiar, o nouă Jalbă16, prin care răspunde adresei
numărul 681: „dacă cinstitul Departament poronceşti ace-
lii cinstite Isprăvnicii ca să-mi puie aspră îndatorire pentru
plata cîştigurilor cătră Eforie, apoi spre a nu putea zice că
eu sînt neurmători condiţiilor contractului, depozitarisăsc
banii cîştiului în canţelaria cinstitei Isprăvnicii şi rog pe cin-
stita Isprăvnicie di a nu slobozi bani Eforiei păr' unde nu
mă va îndistula ea (Eforia) cu 14.450 lei 48 bani (în cursul
haznelii) cuveniţi mie potrivit art. 5 din contractul ci am
încheiat pentru eraturi“.
În altă Jalobă17 către Isprăvnicia Botoşani, datată cu 16
octombrie 1844, Gh. Eminovici revine la „închiderea ace-
lor drumuri făcute di cecerdisîtori“ şi, totodată, cere „să slo-
boadă la mîna lui Ivanciu Duda bilet spre a fi cunoscut în
tot oraşul de revizor eraturilor pomenitului oraş şi di a avea
voie a umbla zioa şi noaptea cu revizia pi la locurile undi să
găsăsc caei pi care îi va avea în propus că uneltesc spiculaţie
şi cacerdisire“. De data aceasta Isprăvnicia pare mai coope-
rantă satisfăcînd ambele solicitări („comunicaţiile acele ce
nu vor împiedica întrarea şi ieşirea din oraş a publicului şi
acele care pot pricinui păgubire otcupcicului să le închidă
prin păzitori“; „este nepoprit a rîndui oameni oricîţi va vroi
cu chipul de reveduire“). Gh. Ungureanu menţionează că
„pe aceeaşi hîrtie este ciorna adresei Eforiei Botoşani către
Gh. Eminovici, cu nr. 9799 din 23 octombrie, cu un conţi-
nut asemănător rezoluţiei“18.
Pe 21 decembrie 1844, Eforia insistă cu o nouă adresă
către Isprăvnicie, invocînd neplata de către căminar a veni-
turilor pe lunile octombrie şi noiembrie. Eminovici primeşte
ordinul de a-şi plăti datoriile în 24 de ore.
14  Idem.
15  Jalba lui Gheorghe Eminovici către Isprăvnicia ţinutului Botoşani,
în: Eminescu în documente…, doc. 80, p. 99.
16  Jalba lui Gheorghe Eminovici către Isprăvnicia ţinutului Botoşani,
în: Eminescu în documente …, doc. 81, p. 100-101.
17  Jalba lui Gheorghe Eminovici către Isprăvnicia ţinutului Botoşani,
în: Eminescu în documente…, doc. 84, p. 103-104.
18  Eminescu în documente …, p. 104.
120  HYPERION
Totuşi Isprăvnicia şi Eforia devin mai cooperante, ast-
fel încît pe rezoluţia de pe Răspunsul19 lui Eminovici din
data de 2 ianuarie 1845 la adresa Isprăvniciei, prin care soli-
cită să i se „împlinească di la fostul otcupcic banii cuviniţi“,
Miclescu trece în rezoluţie: „Să să adaoge încă de acum a să
scii dumnealor foştilor otcupcici ca să triimată banii potri-
vit cu hotărîrea Sfatului, căci la mai multă îngreuieri ce s-ar
videa, să vor întrebuinţa executive măsuri“.
Supărat, probabil, pe tergiversarea plăţilor din partea
otcupcicului vechi, printr-un răspuns20, datat cu 8 februa-
rie 1845, către Isprăvnicia ţinutului Botoşani, la adresa cu
nr. 821, Eminovici trimite în copie chiar discutabilul articol
5 din contract: „Aşadar, spre mai buna pliroforii acei cin-
stiti Isprăvnici, alăturez pi lîngă acest în copii articul 5 lea
din contract şi plecat o rog să-mi facă cuviincioasa îndestu-
lare“. În rezoluţia la acest răspuns, citim: „numaidecît pănă
mult în 5 zile să răspundă banii, căci apoi să vor întrebuinţa
măsuri exăcutive fără mai multă ovajănie“.
Supărarea îl adusese pe Eminovici, probabil, în situaţia
de a refuza plata preţului ofertat şi în anul 1846. Doar ast-
fel se explică referatul din data de 29 august 1845 al Depar-
tamentului Trebilor din Lăuntru către Sfatul Ocîrmuitor al
Moldovei, în care se precizează: „după cercările şi stăruinţele
ce au mai întrebuinţat abia acu putut îndupleca pe dumnea-
lui căminarul Gheorghi Iminovici să dei preţ anului urmă-
toriu de 69.210 lei, în cursul haznelii, pe an şi pi vremi tot
de trii ani precum au fost“.
Gh. Ungureanu arată că „la toate adresele către Eminovici,
în dosar găsim un singur răspuns al acestuia din 5 martie
1846: «Asupra adreseului acelei cinstite Isprăvnicii cu nr.
1782, cu cinste răspund că eu Eforii oraşului Botoşani cu
nimica din cîştiguri nu datoresc, ci încă am asupra ei pre-
tenţie că nu şi-au îndiplinit datoriile către mine, după rosti-
rea contractului ci au încheiet cu mine, iar dacă ea [Eforia]
socoate că ar avea a mai lua ceva di la mine, apoi mai întăi
să facă socotială cu mine şi apoi să mijlociască cătră acea
cinstită Isprăvnicie pentru îndestulare»“21.
Într-un final, toată istoria antreprizei cu rachiu a lui
Eminovici ajunge la domnitor. În dosarul cu documentele
antreprizei în cauză, Gh. Ungureanu descoperă cîteva acte
„din care reiese că la 21 februarie 1845 Înaltul Sfat Ocîrmu-
itor, prin anafora, arăta pe larg domnitorului pricina, opi-
nînd că vechii antreprenori să achite suma de 4333 lei 60
bani, iar Eforia să plătească restul că paguba o priveşte pe ea,
ca una ce n-au urmat îndată cu începerea contractului nou,
a lămuri soma introdusă de otcupcicul vechi“. La 6 octom-
brie 1845 Mihai Sturza scrie „Să încuviinţează“. Rezultatul
a fost comunicat Eforiei Botoşani“22.
Se pare că după trei ani de reclamaţii, într-o situaţie în
care Eforia a fost suficient de abuzivă, căminarul şi-a obţi-
nut drepturile, chiar dacă a renunţat, după încheierea con-
tractului, la o astfel de afacere.
19  Răspunsul lui Gheorghe Eminovici către Isprăvnicia ţinutului Boto-
şani, în: Eminescu în documente…, doc. 88, p. 108.
20  Răspunsul lui Gheorghe Eminovici către Isprăvnicia ţinutului Boto-
şani, în: Eminescu în documente…, doc. 90, p. 110-111.
21  Eminescu în documente…, p. 111.
22  Eminescu în documente…, p. 126.
Eminescu in aeternum
Theodor DAMIAN
Unitatea dintre Biserică şi naţiune
în concepţia lui Eminescu
I
Preliminarii
Identitatea este o problemă existenţială. Ea ţine de întreba-
rea „cine sunt eu?“ şi implicit de întrebarea: „ce mă face să
fiu cine sunt şi aşa cum sunt?“ Teologic vorbind, primul răs-
puns trebuie să fie legat de crearea omului după chipul lui
Dumnezeu şi de înţelegerea adecvată a ideii de chip. Soci-
ologic şi antropologic vorbind răspunsul este legat de fap-
tul că omul este fiinţă socială – zoon politikon anthropos –
după Aristotel, dar şi fiinţă gregară. Aşadar turma, grupul,
societatea imprimă omului trăsături identitare indelebile.
De asemena, locul geografic, alături de condiţiile de viaţă
şi alte elemente, conduce spre un anumit tip de identitate.
De aici diversitatea dar şi unitatea în diversitate la nivel de
grup, de neam, un neam distinct între alte neamuri, fie-
care cu distincţia sa, dar şi la nivel de individ, un individ
distinct în mozaicul unui neam.
Identitatea personală şi de neam, naţională, este o
valoare umană fundamentală. În decursul întregii lor isto-
rii oamenii au luptat şi au murit pentru identitatea de grup,
de trib, de neam.
Termenul „neam“ are conotaţii mai puternice decât
cel de naţiune. Pe lângă unitatea de limbă, tradiţii, cre-
dinţă, obiceiuri, istorie comună, aspiraţii comune, ideea
de neam indică apartenenţa la grup pe baza înrudirii, a
legăturii de sânge, posibil, cea mai puternică dintre toate.
Şi cu cât istoria unui neam este mai veche, cu atât sensul
apartenenţei şi al identificării cu neamul este mai profund.
Astfel, cazul neamului românesc este special, deşi nu unic,
datorită vechimii sale istorice, această vechime neîncepând
Eminescu in aeternum
cu Dacii perioadelor Imperiului roman, ci cu mult înainte,
cu precursorii acestora, aşa cum demonstrează cercetarea
istorică, pre-istorică, arheologică din epoci trecute dar şi
din zilele noastre. Unul dintre aceşti cercetători de renume
mondial este Prof. Dr. Maria Gimbutas care în studiile ei
demonstrează vechimea şi continuitatea locuitorilor vechii
Europe în spaţiile existenţiale ale strămoşilor noştri daci.
M. Eminescu era perfect conştient de lucrul acesta. El
vorbea cu admiraţie despre Daci, recunoştea continuitatea
de neam dintre ei şi poporul în care s-a născut şi a cres-
cut şi pe care l-a iubit şi slujit cu devotament sacrificial.
Dar vedea şi decăderea politico-morală a timpului său, iar
aceasta, constrastată cu virtuţile politico-sociale ale stră-
moşilor daci, l-a făcut să exclame că „totul trebuie dacizat“.1
Acesta este contextul în care Eminescu înţelege rolul
fundamental pe care Biserica ortodoxă l-a avut timp de
aproape două milenii atunci, în cultivarea virtuţii, a cre-
dinţei în Dumnezeu, a dragostei de fraţi şi de neam, fiind
astfel un factor stabilizator la nivel psihologic şi social.
Ceea ce l-a făcut pe Eminescu să se vădească un mem-
bru statornic al Bisericii creştine, ortodoxe la noi, a fost
înţelegerea adecvată a esenţei învăţăturii creştine, mai
ales în urma studiului comparativ al religiilor. Iată textul
celebru dintr-un articol publicat în ziarul Timpul în 1881:
„Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile
stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, deşi ase-
mănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta
influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această
simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui
1  În articolul „Distinguendum est“ din Timpul, 29 iulie 1881.
HYPERION  121
inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi creştină, la ortodoxie şi la Biserica ortodoxă în special,
fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altuia. Şi unde afirmă tranşant:
un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit „Respectul pentru creştinism şi ortodoxie este nemărgi-
cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paha- nit, poetul fiind într-o permanentă luptă cu cei care pone-
rul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtu- gresc şi atacă Biserica şi credinţa ortodoxă. Poetul este un
ţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu despreţ: suferinţa creştin autentic, care stabileşte o relaţie profundă între
şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielu- ortodoxie şi patriotism.“5
lui simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea Noţiunea de patriotism are la Eminescu o dimensi-
în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de une sacră tocmai pentru că este legată de faptul că, şi de
la tată-său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se modul în care Biserica lui Hristos a plămădit fiinţa nea-
sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu mului, adică a tuturor generaţiilor consângene din istorie,
din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de numite cu o expresie care înfiorează şi stârneşte cel mai
atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acest sâm- mare respect totodată, „moşii şi strămoşii“, adică până la
bure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi aspri- daci şi mai departe, şi la care Biserica face referire într-un
mea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă.“2 mod absolut impresionant şi copleşitor în consacrata expre-
Această întemeiată apreciere faţă de Iisus Hristos este sie „Dumnezeul părinţilor noştri“.
în deplină concordanţă cu cea avută faţă de Biserică, faţă Aceeaşi simbioză generatoare de dragoste de neam este
de rolul ei vital în formarea şi păstrarea limbii şi culturii indicată şi de identificarea „din moşi strămoşi“ a legii româ-
române, cum citim, între altele, în articolul intitulat „Cu neşti cu legea creştinească sau invers, adică a unui mod de
timpul au început a se recunoaşte“, unde poetul mărtu- a crede, a gândi şi a fi, înscris cu litere de aur, dacă vrem,
riseşte: „Biserica au creat limba literară, au sfinţit-o, au „cu degetul lui Dumnezeu“ în sufletul neamului nostru.
ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat.“3 Eminescu este clar în acestă privintă:
În acest sens, într-un articol din ziarul Timpul din 2 „Când dumnealor ne zic nouă că nu suntem români,
februarie 1879, Eminescu precizează: râde lumea care ştie că ne ţinem grapă de părinţi ce neam
„Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păs- de neamul lor au fost români,6 deci şi creştini.
trătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit Cum zicea şi Coşbuc: „Ştim şi noi o lege sfântă/ Şi de-un
şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil veac de ani acum/ Stăm cu ochii tot spre ţintă/ Mergem
încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea tot pe-acelaşi drum/ Pentru sfânta lege-a crucii/ Pentru
ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, limba ce-o vorbim/ Ce de-oţel pe săbii lucii/ Pus-am noi
tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi de când trăim“ (Ţară avem şi noi sub soare).
singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc din- Iată de ce Eminescu numeşte Biserica „maica spiritu-
colo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualu- ală a neamului românesc“, pentru că ea este bastionul de
rile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal rezistenţă împotiva tuturor tendinţelor de deznaţionalizare
şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.“4 venite din diverse fronturi, atunci ca şi acum ea devenind
Eminescu este convins şi convingător în stabilirea rela- un turn de veghe dar şi o cetate de apărare pentru româ-
ţiei intrinsece dintre limbă şi neam, despre rolul unificator nii din ţară şi de dincolo de hotarele ei.
al limbii, deci şi despre rolul Bisericii ortodoxe în păstra- Intr-un articol din ziarul Timpul Eminescu vorbeşte
rea şi cultivarea limbii noastre naţionale, cu alte cuvinte despre „Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica
despre mariajul sacru dintre Biserică şi naţiune la români. spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea lim-
Coexistenţa nemijlocită de secole între Biserică şi neam bei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puter-
poate fi înţeleasă ca un fel de unire ipostatică indestruc- nică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire
tibilă între cele două realităţi sau fenomene, distincte dar naţională în ţări unde românul nu are stat.“7
inseparabile, ca o relaţie perihoretică, cum într-un dans O altă afirmaţie care demonstrează indubitabil convin-
ontologic desfăşurat pe scena istoriei, ca o întrupare a Bise- gerea lui Eminescu despre rolul salutar al Bisericii orto-
ricii în neamul românesc şi a neamului românesc în Bise- doxe în menţinerea fiinţei neamului românesc este făcută în
rica lui Hristos. Acest lucru îl observă şi Teodora Sorina contextul criticii aduse de Poet faţă de încercările de supri-
Coca într-un articol unde prezintă şi interpretează o serie mare a limbii române în unele şcoli din Transilvania. Citim:
de texte şi referiri ale lui Eminescu la doctrina şi credinţa „Noi românii, formăm o biserică naţională, şi ca soci-
etate religioasă, ca biserică orotodoxă română, suntem
2  Timpul, VI, nr. 81, 12 aprilie 1881, p. 1, citat în Theodor Codreanu, un cor matur şi compact pentru a ne împotrivi la orice
Eminescu incorect politic, Editura Scara, Bucureşti, 2014, p. 80.
3  M. Eminescu, Icoane vechi şi icoane nouă, Ed. Floarea darurilor, Bucu-
reşti, 1996, p. 75. Vezi Theodor Damian, Ideea de Dumnezeu în poe- 5  Teodora Sorina Coca, „Adevărul creştin în publicistica lui Mihai
zia lui Eminescu, Ed. Eikon, Bucureşti, 2016, p. 132. Eminescu“, în New York Magazin, An XIV, Nr. 679, 28 iulie 2010, p. 16.
4  Mihai Eminescu, „Liber cugetător, liberă-cugetare“, în Timpul, 2 6  Mihai Eminescu, „Liber cugetător…“, p. 150. Vezi şi Th. Damian,
februarie 1879, în Opere, 1989, vol. X. p. 187, citat în Irina Nastasiu, op. cit., p. 132.
„Eminescu, un apărător al Ortodoxiei“, în Credinţa Ortodoxă, an XIX, Nr. 7  În Timpul, (V), 14 august 1882; vezi M. Eminescu, Opere, vol. XIII,
1 (2015), ianuarie 2015, Bacău, p. 16. Vezi Th. Damian, op. cit., p. 132. Publicistica, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985, pp. 168-169.

122  HYPERION Eminescu in aeternum

tendinţe care ar jigni libertatea conştiinţei şi cultura noas- De aceea scrie Vintilă Horia, că „Eminescu fost atât de
tră naţională“.8 creştineşte (s.m.) legat de românism şi de omenie“,9 atât
Este important a se vedea aici cum Eminescu nu zice că dragostea de neam cât şi omenia fiind, în istorie, caracte-
Biserica reprezintă un cor matur… etc, ci zice, „noi“, el deci ristici fundamentale ale poporului nostru.
recunoscându-se a fi înrolat în rândurile militanţilor orto-
doxiei, ca făcând parte integrantă, organică, a unei biserici
luptătoare pentru aspiraţiile vitale de libertate şi respect Concluzii
Conservativ în mentalitate şi acţiune, admirator al virtu-
între alte culturi şi naţiuni, ale culturii şi neamului nostru.
Ca român autentic, Eminescu nu a vorbit despre Bise- ţilor istorice ale românilor sub vrednicii şi admirabilii săi
rică dinafara ei, ci din interior, el identificându-se cu nea-domni şi voievozi în trecutul vechi şi recent, Eminescu a
mul său, deci cu legea moşilor şi strămoşilor lui ridicaţi văzut în Biserica ortodoxă, şi ea, prin definiţie, conser-
de Biserică la un anumit rang de sfinţenie. vatoare a valorilor de credinţă, gândire şi viaţă, un factor
esenţial în păstrarea identităţii şi unităţii poporului său,
8  Cf. Arhim. Mihai Daniliuc, „Iubea Eminescu Ortodoxia româ- în dezvoltarea sănătoasă a spiritului neamului românesc.
nească?“, în Credinţa ortodoxă, Revistă de cultură, atitudine şi spiri-
tualitate a Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului, An XVIII, Nr. 1 9  Vintilă Horia, „Peste încă o sută de ani: tot Eminescu“, în Stindardul
(203), ianuarie 2014, p. 16. românilor, Nr. 25-26, aprilie 1989, München.

Radu CERNĂTESCU

Despre gândirea politică

a lui Mihai Eminescu

I
Albina revoluţionară
În 1829, Asachi scotea la „preţul de 4 galbini pe an“ „Albina
românească – Gazetă politico-literală [sic!]“. După o „Înainte
cuvântare“ şi o listă de „binevoitori“ contributori, revista pro-
punea ca text programatic un aparent inofensiv poem alego-
ric: Trântorul şi albina. Sub rime giocose menite să păcălească
cenzura administraţiei militare ruse, Asachi ascundea însă
referiri la o ideologie subversivă, antimonarhică şi egalita-
ristă, la modă în Europa anului revoluţionar 1830: „Lucru
toate-nvinge-n lume;/ De voieşti, zburând, ţ-oi spune/ A
mea sistemă şi nume“ (p. 4).
Pentru a afla la ce „sistemă“ se gândise Asachi trebuie să
ne întoarcem la anul 1779, în preajma celeilalte revoluţii fran-
ceze, când, la doi ani de la iniţierea în masonerie, filosoful
Adam Weishaupt le cerea1 fraţilor Canon Hertel (nume de
cod, Marius) şi Xavier Zwack (Cato) ca Ordinul Iluminaţilor
să se numească Ordinul Albinelor (Bienenorden), iar toate
statutele şi reglementările acestor orfani ai Franc-masoneriei
să reflecte de acum încolo alegoria albinelor. Numite „micii
cetăţeni“ în Georgicele (IV, 200) lui Vergilius, albinele devin
acum simbolul revoluţiei democratice şi antimonarhice, dis-
cursurile agitatorice arătând cum legea naturală semnalată
de scriitorul antic le cerea „cetăţenilor“ să îşi omoare trân-
torii şi „să îşi pună în comun bogăţiile“2.
Cu mult înainte de Revoluţia Franceză, motivul
albinei-cetăţean devenise însă, sub autoritatea lui Vergilius,
un simbol subversiv în imageria europeană. O dovedeşte 3  J. P. Sambucus, Emblemata aliqvot nvmmis…, Antverpiae, 1564, p. 24;
1  v. F. X. von Zwack, Bemerkungen über einige Originalschriften des
Illuminatenordens…, Frankfurt u. Leipzig, 1787, p. 320.
2  Vergilius, Georgica, IV, 157.
Emblemata ungurului
János Zsámboky (Joannes
Sambucus), o interesantă şi
prea puţin cunoscută carte
de gravuri şi glose poetice
tipărită în limba latină la Anvers, în 1564. Într-un poem cu
titlul subversiv de Statul universal (Universus status), sau
Puterea poporului (Laokratía), autorul din „Târnava pano-
nică“ (Nagyszombat) compară societatea umenească cu stu-
pul albinelor, arătând într-o viziune cu iz de utopie că în
lumea albinelor, „Fără Rege şi fără Domn,/ Fără vreo con-
strângere“, „cetăţenii trăiesc împreună fără legi,/ Şi toţi egali
sunt în stat“3.
Cu John Dee, ocultistul elizabetan, motivul albinei capătă
o referire directă la o filosofie ocultă şi subversivă, destinată
să aducă fericirea şi lumina libertăţii, aşa cum albinele aduc
mierea pentru desfătarea omului şi ceara pentru a lumina în
întuneric. În Prefaţa la traducerea engleză a Elementelor de
geometrie ale celui mai vechi filosof, Euclid din Megara (1570),
Dee spune că această „prefaţă şi avertizare (my Præface &
forewarnyng)“ este destinată să-l ademenească pe „filosoful
profund şi constant“ pentru „a aduna el mai degrabă şi mai
lesne (asemeni albinelor) atât ceara, cât şi mierea“4. Tot aici5,
Dee vorbeşte şi de „imaterialitatea unei arhitecturi“ por-
nită de la „incomparabilul arhitect Vitruvius“, o idee care va
poemul a fost scos din ediţiile care au urmat (1566, 1567).
4  J. Dee, To the unfained lovers of truthe, and constant Studentes of Noble
Sciences…, este prefaţa la The ellements of geometrie of the most anci-
ent Philosopher Evclide of Megara…, London, 1570, [p. VI].
5  cf. idem, [p. XLV].

Eminescu in aeternum HYPERION  123

 seduce cu metafora albinei-arhitect gândirea ocultă a unei
organizaţii dedicate Marelui Arhitect.
În preajma revoluţiei de la 1789, „albina-cetăţean“ a
lui Vergilius devine simbol antimonarhic şi emblema loje-
lor masoneriei revoluţionare. Cu ea, Iluminaţii lui Waisha-
upt se vor defini ca „Ordinul Albinelor“, arătându-şi astfel
explicit ţelul: utopica lege natural-egalitaristă care guver-
nează statul albinei-cetăţean. Mai mult, lojele vor fi compa-
rate acum cu stupii din care, prin muncă asiduă, adepţii vor
edifica, asemeni albinei-arhitect, templul perfect din care se
va răspândi „lumina“ în întreaga lume.
Această lumină a progresului şi a raţiunii este prezentată
astfel de un pasaj înflăcarat de întrebări retorice din „Îna-
inte cuvântarea“ lui Asachi la primul număr al Albinei româ-
neşti: „Prin asemine mijloace în Eghipet, în India, în America,
carele odinioară erau întunecate de negura barbariei, vedem
astăzi pre acei sălbatici lăcuitori domesticiţi, politicindu-se,
învăţându-se şi supunându-se dreptelor legi. Oare putemu
noi privi la aceaste bune urmate înaintea ochilor noştri, fără
a ne întrista că numai naţia noastră, în cea mai mare parte,
este lipsită de aceste îmbunătăţiri şi (mai) înapoiată decât
toate neamurile Evropei, şi decât multe altele ce locuiescu
pre celelalte părţi ale pământului?“ (p. 1).
În epocă, valenţele democratice, antimonarhice şi ega-
litariste, investite în simbolul albinei apar fixate în celebrul
Dicţionar masonic (1825) al lui Charles-Francois-Nicolas
Quentin, dar şi aplicaţii literare, ca de exemplu poema Haina
imperială (1853), în care Victor Hugo, masonul, îndeamnă
„albinele, fiice ale luminii“, să-l atace pe „infamul“, pe „tică-
losul ipocrit“ Napoleon III şi „să facă de ruşine poporul care
tremură“ în Franţa celui de-al doilea imperiu.
La destinul revoluţionar al micii albine a contribuit în
mare măsură şi „Albina masonică“ (1829-1831), săptămâna-
lul parizian condus de acelaşi neobosit fr. Quentin. Revista
apare pe 1 iunie 1829, în aceeaşi zi în care apare la Iaşi şi
„Albina românească“. Ambele publicaţii, de certă comandă
politică, au contribuit, una la revoluţia antimonarhică de
la 1830, cealaltă la răspândirea iluminismului şi la trezi-
rea conştiinţei naţionale într-o margine de Europă aflată
în umbra imperiului ţarist: „Eu-s Albina românească,/ Al
meu doru-i şi-a mea lege,/ Pre câmpia pământească/ Din
flori miere a culege“.
În fine, atunci când, după învăţămintele trase din eşe-
cul anului 1830, masoneria franceză a trecut la atragerea
programatică a proletariatului, simbolul albinei a revenit
încărcat de mesaje agitatorice pentru a mobiliza „plăpân-
dul proletariat“ pe baricadele socialismului marxist. Marx
însuşi face o laudatio albinei în Capitalul (I, 5, 916), acla-
mând perfecţiunea muncii ei, care „face de ruşine pe mulţi
arhitecţi“. Cu elogiul muncii începe însă o altă etapă în folo-
sirea simbolului albinei-cetăţean. Se descoperă acum că
munca îi dă omului identitate, transformându-l în proleta-
riatul pe care masoneria l-a dorit organizat în aşa-numitele
loji proletare. „Munca ne dă libertate“ va clama masone-
ria franceză, care emite o ciudată şi controversată circulară,
dată în 1836 şi devoalată de fratele Delanchanterie, prin
care se cerea ca „fiecare lojă din Paris să adopte şi să pri-
mească drept ucenici doisprezece muncitori şi, ca pe orice
124  HYPERION
bun mason, fiecare lojă să-i instruiască o dată pe lună“6. Este
semnul că albina-muncitoare luase locul albinei-cetăţean de
la 1830. În numele ei, alte revolte planetare se vor pregăti şi
alte reviste o vor cânta.
Albina conservatoare
În totală opoziţie cu progresul politic investit în albina-cetăţean,
conservatorismul considera această metaforă o ilustrare a
unei societăţi primitive, a instinctelor sociale înnăscute nu
dobândite, cum o spune Eminescu în Spiritul public modern.
La Eminescu, „roiul de albine“ şi „muşinoiul de furnici“
sunt ilustrarea unei societăţi gregare, în care „nu există legi
scrise şi facultăţi de drept, deşi toate fiinţele, câte compun un
roiu, trăesc într’o rânduială stabilită prin instincte înăscute,
tot astfel omul primitiv trăeşte din cele dintâi momente în
societate, iar când începe a-şi da seamă şi a căuta să explice
modul de convieţuire şi de conlucrare, se nasc religiile, care
stabilesc adevăruri morale, sub forme adevărat că dogmatice
sau mitologice, religii care sunt totodată şi codice. Cu încetul
însă, omul perfectibil se desprinde din totalitatea organiza-
ţiei naturale şi-şi lărgeşte din ce în ce cercul său de activitate
individuală şi atunci abia începe pentru el viaţa într’adevăr
omenească, viaţa liberă. Dar totuşi, în lărgirea individuali-
tăţii sale, omul poate atinge o margine, în care pune în ches-
tiune individualitatea şi libertatea semenilor săi“7.
Din această margine a individualismului începe toată
filosofia socială a lui Eminescu, care refuză teoria lui zoon
politikón, a omului născut într-un determinism social, şi
înţelegând prin cetăţean omul datoriei şi al tradiţiei, omul
care face diferenţa dintre drepturile omului şi îndatoririle
societăţii, fiind pătruns de etica muncii şi de spirit creator.
Şi mai important, el este animat de spirit naţional, căci a
înţelege esenţa societăţii înseamnă a înţelege esenţa şi spe-
cificitatea unei naţiuni.
Influenţată de individualismul lui Grotius şi de conserva-
torismul lui Burke, gândirea politică a lui Eminescu refuză
constant cosmopolitismul, diferenţiindu-se aici fundamen-
tal de Asachi şi de toată gândirea politică liberală, căreia îi
impută că a făcut din modernitate şi din progres nişte forme
fără fond: „Vina cea mare a generaţiei trecute care, orbită de
civilizaţia străină, a crezut că introducând forme de cultură
exterioare ei, i-a introdus totodată şi cuprinsul. Acest cuprins
nu se realizează decât prin muncă. Nici ziare, nici legi, nici
academii, nici organizaţii asemănătoare cu cele mai înno-
ite nu sunt în stare de a înlocui munca şi ce stare de lucruri
nu se bazează pe muncă, e o filantropie mai puţin, dar se
va preface în fum la suflarea recei realităţi“8. Cu observarea
că apologia muncii ca datorie nu are nimic din teoria valo-
rii muncă din utopia marxistă, care nu este pentru Emi-
nescu decât un alt faliment al gândirii liberale: „Astfel, s’ar
putea spune că întreaga luptă între taberele opuse, numite
una liberală – care ajunge la comunism, alta conservatoare
6  cf. P. Chevallier, apud J. Orval, Une histoire humaine de la
Franc-Maçonnerie speculative, Liège, 2006, p. 216-217.
7  M. Eminescu, [Spiritul public modern…], articol fără titlu, în „Tim-
pul“ din 8 nov. 1878, în Opere X (1989), p. 148.
8  M. Eminescu, Opere IV (1991), p. 127-128.
Eminescu in aeternum
– care poate ajunge într’adevăr la osifiearea statului, e pe de o
parte lupta pentru drepturi, pe de alta lupta pentru datorii“9.
Liberalismul, în ansamblul lui, este văzut de Eminescu
ca o utopie împrumutată dintr-o filosofie alogenă spiritului
naţional: „Nu o utopie, o mie de utopii ce populau capetele
generaţiei trecute, care îşi închipuia libertatea fără muncă,
cultura fără învăţătură, organizaţia modernă fără o dezvoltare
economică analogă […], raţionamente străine răsărite din
alte stări de lucruri înlocuiau exerciţiul propriei judecăţi“10.
Căci, ceea ce impută Eminescu liberalismului este, în primul
rând, scoaterea din ecuaţie a „geniul rasei române“ şi substi-
tuirea lui cu forme golite de conţinut. O astfel de formă fără
fond fiind chiar Constituţia liberală din 1866: „Astfel, statul
român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un
text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege“11.
În ce priveşte datoria, cea care îl legitimează pe individ
printr-un contract social, ea este citită de Eminescu prin
prisma cap. 2, partea I, din Metafizica moravurilor (1797)
a lui Kant. Aici, Kant face din datorie un imperativ catego-
ric, arătând că o acţiune este morală dacă, şi numai dacă, ea
este făcută din simţul datoriei. Bazată pe datoria ca impera-
tiv categoric şi pe o teleologie a muncii, teoria statului con-
servator ajunge la Eminescu să facă parte inevitabil dintr-o
ontologie regională construită din prefabricate utopice, pre-
cum Paradisul şi Vârsta de Aur, aceleaşi care fundamen-
tează şi utopiile lui Bacon sau Lenin. Din această perspec-
tivă mistică, conservatorismul lui Eminescu nu ar fi decât
o altă utopie socială, pe care el o şi numeşte „conservatism
extrem“. Este iluzia unei „organizări naturale“ care se inter-
sectează cu experimentele politice ale filosofiei oculte de pe
Noua Atlantidă sau din… gospodăriile agricole de produc-
ţie. Punctul de intersectare a „conservatismului extrem“ cu
liberalismul extrem este renunţarea la individualism, când
individul devine „numai mijloc pentru întreţinerea şi înflo-
rirea colectivităţii“. „Conservatismul – spune Eminescu –
luptă pentru datorie. Pentru el, împlinirea datoriilor către
semenii săi, solidaritatea de bună voie sau impusă prin legi
a cetăţenilor unui stat, o organizare strictă, în care individul
e numai mijloc pentru întreţinerea şi înflorirea colectivităţii,
cruţarea economică a tuturor claselor, pe care le priveşte ca
organe vii ale societăţii, cu un cuvânt organizarea naturală,
înţeleasă de toţi, moştenită adesea prin tradiţie, prin obi-
ceiul pământului, recunoscută de toţi fără legi scrise chiar,
iată starea de lucruri la care aspiră conservatismul extrem“.
Obsesia „conservatismului extrem“ şi a „organizării natu-
rale“ ca datum ancestral aminteşte de Hugo Grotius şi de
teoria legii naturale, care ajunge prin Kant să fie paradigma
dominantă din etica şi politica secolului al XIX-lea. În Des-
pre dreptul prăzii (1604)12, rămasă în manuscris până în 1869,
Grotius face o reverenţă tradiţiei, înţelegând-o (quod traditum
est) ca pe o garanţie „a echităţii naturale şi a bunei-credinţe
9  M. Eminescu, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, logetic al Cavalerului Ramsay din 1741, cel de la care începe
în „Convorbiri literare“ nr. 5/ 1 august 1876, p. 175; reluat în Opere toată mitologia templieră a masoneriei.
IX (1980), p. 173.
10  M. Eminescu, Opere XI (1984), p. 18.
11  M. Eminescu, De câte ori „Românul“ era în opoziţie…, în „Timpul“/ 13  E. Burke, Reflections on the Revolution of France…, London, 1790.
14 aug. 1882; reluat în Opere XIII (1985), p. 168.
12  este vorba de Regula III din Prolegomena (cap. 2), din H. Grotius,
De iure praedae…, G. Hamaker, Pars-Haye, 1869, p. 18.
Eminescu in aeternum
(aequitati naturali et fidei humanae)“. Tradiţionalismul prag-
matic al lui Grotius, desprins dintr-o teologie protestantă, ia
de la Kant încrederea într-o ordine morală transcendentă
şi ajunge prin Edmund Burke, încă de la sfârşitul secolului
al XVIII-lea, aşa-numitul „traditionalist conservatism“. Năs-
cut dintr-o critică acerbă a principiilor şi moralităţii Revolu-
ţiei Franceze, acest conservatorism radical legitima, alături
de patriotism, de tradiţie şi de specificitatea locală, suvera-
nitatea naturală a individului în raport cu statul. În viziu-
nea lui Burke, cel din Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa
(1790)13, contractul social nu ar fi decât un parteneriat spi-
ritual între societate şi individ, prin care individului îi este
garantată: „întreaga ştiinţă, toată arta, orice virtute, un par-
teneriat cu toată perfecţiunea“ (p. 193). Perfecţiune care are
un arhetip în cer (p. 195).
O naţiune, mai spune Burke, este o esenţă morală, nu un
aranjament geografic. Ea se hrăneşte din tradiţiile ei istorice,
din opiniile membrilor ei şi din doctrinele transmise din tim-
puri imemoriale. În mod funciar, naţiunea este alergică la
nou, pe care îl respinge şi îl evită, din care cauză şansa nou-
lui se cheamă întotdeauna revoluţie. Rezultă de aici, conti-
nuă Burke, un iremediabil antagonism între liberalii revo-
luţionari şi conservatorii tradiţionalişti. Antagonism care
porneşte dintr-o interpretare pe care Grotius a dat-o asu-
pra drepturilor şi îndatoririlor societăţii faţă de individ. Este
vorba de o teorie care a schimbat toată paradigma filosofiei
sociale, reamintind de recomandarea lui Cicero, cel din De
legibus (III, 3), că binele poporului trebuie să fie suprema
legis a unei societăţi, căci supremul magistrat al legilor este
chiar Binele Suprem.
Reflecţiile lui Burke au fost traduse imediat în germană,
cea mai cunoscută traducere aparţinându-i lui Friedrich von
Gentz (Berlin, 1793)14, care a cunoscut numeroase reeditări
în Germania conservatoare a epocii imperiale. Incontesta-
bil, ideile lui Burke au influenţat conservatorismul româ-
nesc, pentru cei interesaţi să aprofundeze această ideologie
şi receptarea ei pe tărâm românesc, trimitem la volumul sin-
gular al lui Ioan Stanomir, Spiritul conservator. De la Barbu
Catargiu la Nicolae Iorga (Curtea Veche, 2008).
Intenţiile eseului de faţă nu au fost revelaţiile ideologice,
nici dezvăluirile hagiografice. Ceea ce ne-a interesat pe noi
a fost o privire comparatistă între liberalismul şi conservato-
rismul românesc din secolul al XIX-lea prin prisma situării
lor faţă de metafora albinei-cetăţean a lui Vergilius. Aparent
paradoxal, cele două ideologii profund antagonice: revoluţi-
onarismul francez şi conservatorismul englez (prin adopţie,
şi german), au avut un punct de convergenţă în acea iluzie
etică pe care Aristotel o numise cândva „lege naturală“. Dife-
renţa, esenţială însă, s-a făcut în clarobscurul lojelor maso-
nice. Şi este azi un secret de Polichinelle că Edmund Burke a
fost şi el francmason, iar Grotius a influenţat Discursul apo-
14  o ediţie acesibilă şi lui Eminescu: E. Burke, Betrachtungen über die
Frazoesische Revolution…, Brunschweig, Verlag von Friedrich Vieweg
u. Sohn, 1838.
HYPERION  125
Corneliu FOTEA
Jurnalul cu Eminescu (7)
P
Jurnalul de la Bucureşti
(reconstituire sentimentală)
Plec la Bucureşti numai pentru că Dick şi Rhoda şi fetele vor pleca
din ţară, încheindu-se misiunea lui Dick în România. Numai pen-
tru că mi s-a atras atenţia, destul de categoric din partea tovilor
de la Secu să mă las de amiciţie cu americanii. Geaba am ripos-
tat eu că nu fac altceva decât să adaug românilor încă un prieten
prin familia Christiansen şi prin băieţi Suzi, Jack, Stewen.
Maiorul mi-a spus printre dinţi, dar ca un foarte serios aver-
tisment: Dacă îţi oferă ruda matale vreo bursă, vreo plecare în State
primeşti, dar ai grijă cum te porţi şi ce ne aduci de-acolo. Altfel...
Altfel ce? – întreb eu ca un prost şi obraznic ce sunt. Altfel –
zice maiorul – într-o seară, pe o stradă ceva mai îngustă, o maşină,
întâmplător, fără şofer...
Mai e nevoie de o altă ameninţare?
N-am nici un chef de plimbări în USA! Ce să văd eu acolo?
Blocuri şi Disneyland?
Dacă ar fi să mă plimb m-aş plimba la Veneţia, la Viena, în
Paris, la Londra, în Spania, în Grecia.
America nu-mi spune nimic, cea de Nord mai ales.
Poate în cea de Sud unde mă visam odinioară hai, hai,
nu ne duce cu vorba, tovarăşul, că te ştim noi mai bine decât
crezi dumneata.
Nu mai zic nimic. Şi bine fac.
Ei pot interpreta oricum şi nu se ştie cât mă mai poate apăra
Bratu. Şi-aşa se aude că pleacă şi cum eu sunt pe lista lor neagră.
Nu m-a ameninţat deja Burlacu după vizita de la Vorona unde
chipurile l-aş fi înjurat?
Aici e numai pâra lui Aron, mânca-l-ar buba neagră de prost.
Crede că o să-i iau locul. Numai de asta nu-mi arde mie cu atâ-
tea dureri de cap.
Aşadar la Bucureşti, cu trenul de noapte. Pe Florica o las cu
Vali şi cu Paul.
Vali o visează de mult. Să se înfrupte dacă va fi în stare. Merg
cu ţigănetele de Titi, el zice că are de luat nişte bani de la BD în
acţiune. Să sperăm că nu-s amăgiri ca toate ale sale de până acum.
126  HYPERION
Bucureştiul, de care mi-e totdeauna dor şi mai ales aş vrea să
cerc dacă şi cum s-ar putea scrie la Bucureşti. Sunt cu cartea în
guşă. Disdimineţile se scriu mereu, acum chiar şi în tren am scris
/murmurat o parte din ce voi scrie la Bucureşti în atelierul lui Nică.
O să mă gândesc sau o să aflu cum ar fi fost dacă, în 59 plecam
cu Clemance la Bucureşti, ca să stăm, cum visa ea, într-o mansardă.
La Nică nu e mansardă, la Nică e un fel de piaţă, cafenea, acolo
vine tot timpul lume de pe lume.
Dar tot mai sunt nişte ore în care poţi rămâne singur. Şi mai
ales pe căldurile astea.
Pe căldurile astea de sfârşit de iunie şi început de Cuptor a
trecut Eminescu pragul.
Se vede că din cauza căldurilor mari ce erau pe la noi în
iunie 1883, d-ta ai început a suferi de o meningită şi o infla-
mare a învălitoarei creerilor, mai întâi acută, apoi chronică din
care cauză ai avut un deliriu continuu.“
De ce voi fi citit chiar asta mergând spre Bucureşti?
De ce nu scap de domnu‘ Eminescu nici aici? Parcă i-am zis
o dată, adio.
Ce mă tot bântuie? Ce trebuie să spun în numele său?
Hai, că chiar ai înnebunit, Cadelcule, dacă-ţi închipui că Emi-
nescu te- a ales pe tine să-i duci mesajul ori să i-l descifrezi cel
puţin. Mai multă smerenie, iubitule, că ai să te prăbuşeşti.
De ce nu vezi că te paşte nenorocirea în acest an.
Ştii când şedeai în faţa casei de cultură şi vedeai numai morţi
de 29, 30, 32 de ani şi râdeai cu Cornel Dumitrescu de ideea că
Moartea a primit de la Dumnezeu poruncă să ia numai bărbaţi
de 30 de ani?
Nu ai destule avertismente?
Boala ta din primăvară, ura care ţi-ai atras-o de la tovi, că i-ai
dat pe faţă în public, boala fetei, vorbele despre Caterina, iminenta
plecare a protectorului tău.
Ca şi visul ce-l visai de-a ţi se juca o piesă, aproape spulbe-
rat… Nu-s oare destule semne?
Ai mai supărat şi organele cu americanii tăi. De ce nu stai
matale în chiloţeii matale, cum bine zice tovarăşul doctor în trac-
torologie Aron.
Şi reclamaţia la primar nu ţi-e de-ajuns?
Eminescu in aeternum
 Traftirul nu te apără, nu te poate apăra. Boema ce o visezi, ce o
înfăptuieşti după anii de mare sobrietate în care ai trăit până acum.
Nu crezi că sunt foarte fericiţi unii din cei pe care i-ai atins
ori pus la stâlp, când erai ziarist, că te au acum la mână cu „dez-
măţul“ afişat de-o lună două?
Haida-de, Cadelcule, ai s-o încurci!
Nu-mi pasă! Ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla acum
ori mai târziu,indiferent ce am să fac eu. Vorba ceea: Ce e scris
şi pentru noi. Şi nu uita să mergi la mormântul lui Eminescu!
Cine mi-a spus asta?
Am fost şi anul trecut. Şi pe la Baconsky.
Şi.
Se face ziuă. Ajungem.
Am să scriu? Da, am să scriu, am să scriu de Bucureştiul în
care tu m- ai aşteptat acum trei ani cu o garoafă ca pe o persoană
oficială, pe peronul gării.
Despre tine am să scriu, urâto!
Despre tine întruchiparea ultimă, sper, a iubirilor mele. În
Bucureştiul acesta unde n-ai fost a mea decât vreo câteva ore
acum trei ani.
Cum o să calci tu prin Bucureştiul ei, al studenţiei ei, al
iubirilor ei?
Cum, Cadelcule, fără a te sfâşia cât mai pe îndelete cum ştii tu?
Aceeaşi zi noaptea jumătate. Ţigănetele în fine doarme, pot
scrie şi altceva decât ce i-am spus.
Ce-am făcut azi? Am umblat bezmetici din casă în casă, am
fost cred prin vreo zece locuri, m-a cărat după el.
Abia după amiază am fost liber să merg şi eu la ai mei.
Le-am dus darurile ce le pregătisem, le-am descris boala Ioa-
nei şi mi- au dat o sumedenie de lucruri, altă parte au trimis-o
prin poştă, în pachete mari, cum ştiu ei americanii să facă. Pen-
tru fată, pentru mine, pentru Ea, şi reviste şi cărţi şi o cutie mare
de ness şi o sticlă de Wisky (bucuria lui Titi).
Nică ne-a primit bine, ne-a primit cum ştie el, ne-a dat cheia şi
ne-a cerut doar ca la opt să-i lăsăm casa curată că vine să lucreze.
Stau pe scaunul lui de la şevalet şi scriu. Ce scriu?
Prostii!
Îmi imaginez cum ne-am fi putut întâlni în gara de la Ilia,
sau în Târgu Jiu, pe când erai o şcolăriţă, şi chiar în Bucureşti pe
când erai studentă. O ochioasă cu ochelari, cu fusta încă lungă,
cu plete bogate, o ochioasă aşteptând o iubire, ca orice fetişcană
din provincie la 18 ani.
Şi te căutam cu asiduitate prin locurile prin care am trecut: pe
la Casa studenţilor, pe Ştefan Furtună, la căminul Carpaţi, apoi
la cel de pe la operetă, în grădina operei, la „Tosca“.
O fată frumoasă care aştepta să fie descoperită, să fie curtată,
să i se spună că e bună de…, că s-o mai lase dracului de sfială, că
fetele nu mai ies fete din Bucureştiul studenţesc.
O fată care face pe mama răniţilor cu colegele ei neroade, o
fată aşteptând în antecamera unui tânăr intern să fie chiuretată
colega ei care-a călcat pe bec. Şi doctorul care sperase că ea este
cea cu necaz şi aflând cu stupoare că fata care l-ar putea stârni, ba
chiar ar putea s-o iubească, e încă, ruşine!, fecioară.
Şi colegii din echipa de dansuri, colegii cu care mergeţi la
joi-serile de la Veterinară şi care cred că nu se poate să n-ai tu pe
unul pe care să-l faci praf.
Aşa cum ţi se va spune când îl întâlneşti pe El, pe cel care îţi
va frige inima şi nu uiţi ce ţi se spune într-o seară când plecaţi
împreună, prima sau a doua? – ai grijă să nu-l storci de tot,că ne
trebuie bun la spectacol. Spectacolul de la aniversarea Universi-
tăţii, spectacol de gală, cu mărimi, cu şeful statului chiar, la care
tu dansezi iar el cântă.
Dincolo de glume reţii că eşti o fată cu mari tentacole de
femeie, reţii ce ţi-a spus Silvia sau Marina, sau Andreea, că de ar
fi băiat s-ar teme de puterile tale, îţi râzi în sine gândind ce va fi
Eminescu in aeternum
cu bărbatul acesta cu care mergi la pas prin grădina Operei, cu
care te săruţi stângaci apoi tot mai cu foc, tot mai parşiv, cum va
spune el mai târziu.
Vă văd acum chiar din spate, ducându-te de talie, ducându-te
de braţ, apucându-vă de mână. Sunt în urma voastră şi vă simt
de la foarte mică distanţă căldura trupurilor, emană din ele o
poftă aprinsă de împreunare, ai douăzeci de ani împliniţi, are 24
şi simte femeia din tine, cea care încă nu s-a deschis dar care stă
gata pârguită să se dăruie.
Vă urmăresc, cum pot, ce vrei? sunt o umbră, sunt un gând
al tău sau poate al lui, aşadar mai mult decât o umbră, o dorinţă
poate, de-aceea mă strecor printre voi, printre trupurile voastre
aproape contopite, mi-a mai rămas un locuşor printre piepturile
voastre acolo deasupra şoldurilor îmi fac loc, vă ating cu mâinile
şi trec în faţa voastră, că e mare nevoie să vă privesc ochii, să vă
văd gurile care nu turuie cum s-ar părea, ci sunt ţuguiate gata să
soarbă, săruturi, cuvinte.
Vă opriţi pentru un sărut, pentru o altă îmbrăţişare şi căutaţi
o casă, o odaie, un pat în care să faceţi dragoste.
Simt asta pipăindu-vă.
El e încordat ca un arc, tu eşti freamăt,ca o salcie gata să
cuprinzi totul, să îmbrăţişezi cu totul pe bărbatul de la stânga ta.
Ba nu acum, după ce aţi trecut strada, îţi e la dreapta, te
cuprinde înfrigurat şi priveşte către o fereastră de la etajul patru
al unui bloc.
Nu ştii la care, nu ţi-a spus, dar şi tu priveşti acolo, drept acolo
şi-l auzi când îţi zice: Mergem sus? Sunt acasă! Şi urcaţi cu un lift
care face mare zarvă şi în lift vă îmbrăţişaţi, vă înşfăcaţi unul pe
altul cu aviditate.
Nici nu ştiţi când a urcat liftul cele patru nivele. S-a oprit dar
voi mai întârziaţi în îmbrăţişare şi în îmbrăţişarea asta vă apro-
piaţi de uşa unei
camere. E vărul meu Geo, e acasă, mergem la el I
Şi deodată te opreşti şi vrei să-i spui că n-ai curajul să mergi,
că trebuie să fii la cămin la ora 1O, că… Şi el îţi spune scurt: O
dată tot trebuie să nu dormi în cămin!
Ce-ar fi să dormi aici cu mine în noaptea asta?
Asta n-o spune el, nu tu auzi, ci ea, Filipina şi cuvintele astea
le spun eu ei, în semiîntunericul roşu pătruns prin ferestrele infir-
meriei. Şi ea se scutură din îmbrăţişare, se scutură greu şi iese fără
nici o vorbă lăsându-mi toată căldura trupului ei şi mirosul acela
de lapte crud şi de iarbă crudă şi de floare fără parfum, de floare
care trebuie bătută de dor ca să înfloare şi să izvoară parfumul
pe care numai Dumnezeu i-l ştie deocamdată.
Rămân cu faţa în sus pe patul ca de spital şi-mi caut trupul
pe îndelete să văd unde sunt urmele ei.
Visez cu ochii deschişi,visez disdimineaţa în care am ple-
cat din şcoală cu Ion către dumbrava aceea din vârful dealului
Miroslavei, printre case adormite, peste linia ferată care luceşte
de rouă, pe lângă hardughia fabricii de ţigarete, dincolo de şesul
mâlos şi acum uscat al Bahluiului, pe şesul Nicolinei, printre ier-
buri înalte, crude încă, invoalte încă (vai, cât de departe e coasa!),
printre lanuri de grâu care sunt doar verzi, verzi şi printre maci
şi printre ciocârlii. Soarele se înalţă cuminte şi…
Ba, soarele coboară, coboară şi noi ne întoarcem înlănţuiţi,
sunt cu ea, cu Filipina, în dumbrava aceea în care ne-am tăvă-
lit prin iarbă ca nişte copii, ne-am strâns în braţe să ne sufocăm,
ne-am sărutat în zeci de feluri.
Scriu şi cu mâinile sculptez trupul ei fraged, trupul ei bănuit
doar sub rochia albastră cu carouri mici, mici.
Mă opresc pe braţele goale, le prind în căuşul palmei coatele
cu gropiţe dulci, pe care le sărut şi umerii care nu-i pot scoate
din mâneca fluture.
De ce cred că oare mângâindu-i umerii aş putea s-o deschid
şi s-o iubesc?
HYPERION  127
 Dar încă nici nu ştiu cum aş face asta. Şi ea nici atâta nu ştie.
Ne istovim căutându-ne, ne învăţăm geografiile.
Sunt mai îndrăzneţ, am mai mângâiat şi smotocit fete şi le-am
cotrobăit chiar şi pe dedesupt.
Ea nu, ea are gesturi care nu i se potrivesc, gesturi pe care dacă
le-ar mai fi făcut ar şti că e ruşine să le faci. Dar noi ne jucăm, ne
jucăm inocenţi şi-i scap chiar mâna între picioare deşi mi-e ruşine
să fac asta, iar ea mi-o strânge cu putere ridicându-şi genunchii,
înaintez pe pântecele ei, ce chiloţi oribili avea!, spune bărbatul care
scrie şi care, după vreo treisprezece ani de atunci a scos câteva
perechi de chiloţi subţirei, de aţă, de mătase, de fire sintetice.
Şi ea, draga de ea, îmi prinde fără să vrea sexul în mână, chiar
îl mângâie neştiind, sigur, neştiind ce e aceea.
Ne căutăm într-o cameră de gară, în sunet de trenuri, ne cău-
tăm ştiind fiecare câte ceva despre celălalt, ne căutăm, ne omo-
râm în mângâieri, ne dezbrăcăm unul pe celălalt, osteniţi de un
preludiu prea îndelungat, suntem uzi.
Suntem cum nu se poate mai buni de împreunare, suntem
profesionişti, aşa cum vom spune noi mai târziu.
Dar cu el, cum a fost?
De la el ai învăţat cum se face dragoste.
Asta o ştiu şi n-aş vrea s-o ştiu şi ar trebui să n-o ştiu, să-mi
imaginez acum, că…
Trenul a ajuns în Gara de Nord, sunt cu colegul meu Marina,
venim la Bucureşti ca să luăm costume, benzi cu sonorizări şi
alte accesorii de astea.
Tu ştii că vin, tu ştii pentru,că ţi-am spus la telefon că vin şi
eu ştiu că vei fi în gară, că mă vei aştepta, că mi-ai spus la telefon
cât ţi-e de dor, sunt doar câteva zeci de nopţi de când ne întâlnim
în taină, de când intru pe furiş în casa unde stai şi ne iubim până
în ziuă în draci, ca nişte hămesiţi spui tu, ca nişte apucaţi, zic eu.
Uitând de toate, uitând de toţi. N-avem ochi decât pentru noi,
n-avem trup decât pentru trupul celuilalt.
Nimic nu e mai frumos ca ceasul în care îţi calc pragul,
nimic nu e mai dulce ca osteneala din ziuă când mă duc, parcă
purtându-te pe braţe, către piaţa cea mare şi mă spăl de drojdiile
nopţii cu fructele şi legumele şi zarzavaturile pieţii.
Şi te iubesc încă o dată acolo în piaţă, pe maldăre de praz şi
printre căpăţâni de varză şi printre mere şi printre căpşuni sau
zmeură ori peste florile de tuberoză.
De tuberoză, da, căci trupul tău, încă nepus la soare,are luci-
rea mată a parşivelor flori de tuberoză. Carne albă, carne otrăvi-
toare, carne îmbălsămată.
Trenul a oprit la peron şi-ţi zăresc bluza albă de pionieră şi
braţele goale, ba chiar umerii goi, umerii care-i cuprind când mă
strecor parşiv în trupul tău sau când mă repăd ca un spadasin.
Şi tu înaintezi spre noi cu floarea şi mi-o dai, tu îmi dai floa-
rea în loc să fac eu asta, şi mergem împreună prin diferite locuri,
împreună adică toţi trei neştiind cum să-l facem pe Marina
să ne lase.
Mergem şi colo şi colo şi stăm dar noi ardem de nerăbdare să
rămânem, în fine, singuri.
Sunt pe străzile pe care am mers atunci, trec alături de tine
pe aceleaşi străzi şi mă întreb, aşa tam-nisam, ai trecut cumva şi
cu el prin acele locuri?
Să mergem pe unde n-ai fost cu el niciodată – îţi zic eu când,
în sfârşit, rămânem singuri.
Şi mergem, mergem undeva lângă Muzeul Satului,pe malul
unui lac şi stăm în iarbă şi ne sărutăm şi ne îmbrăţişăm pe sătu-
rate şi mai nu ne apucăm de rele, aşa suntem de doriţi.
Şi nu ştiu că repet gesturile lui, că repet propriile mele gesturi
din grădina Copou cu Filipina, nu cred, ce tâmpit pot fi!, că ţi-aş
putea trezi amintiri, că mi-aş putea trezi amintiri.
Eu nu mi le trezesc, eu ştiu asta.
128  HYPERION
Eu ştiu că abia cu tine am uitat-o pe Francisca, abia datorită
ţie a trecut frumoasa viselor mele de dimineaţă, în umbră.
Că tu ai venit cu altceva, ai venit copleşindu-mă, speriindu-mă
aproape, cu câte ştiai despre această artă, că el te-a învăţat
aproape totul.
Mie ce mi-ai mai lăsat, te întreb eu, unde nu te-a sărutat el ca
să te sărut mai ales eu,ori numai eu?
Eu nu ştiu acum, când te întreb astea şi nici când scriu astea,
că Venus nu are amintiri, ştiu doar că pisicile, ca şi femeile, nu
aparţin nimănui şi dacă eu cred, în prostia mea, că i-am lăsat
Franciscăi nu doar semnul acelei cumplite muşcături de sân, ci
şi altele, mă înşel amarnic.
Trupul femeii care iubeşte, care e iubită, e ca pământul gata
să rodească an de an, fiecare primăvară îl reînnoieşte chiar dacă
mai stăruie în carnea sa rădăcini, seminţe sau frunze din ce-a
rodit în anul precedent.
Trebuie să ies pe străzi şi să vorbesc cu tine!
Trebuie să te caut acum către ziuă prin Cişmigiu, prin parcul
de la Operă, pe malul gârlei.
Şi unde să te mai caut oare?
Hai, zic eu Franciscăi, hai să ne plimbăm prin Craiova, acum
noaptea, numai noi doi. Nu te speria, n-o să pierdem trenul. Ne
leagă vagonul abia la patru.
Doamne, dacă mă gândesc bine de tot, îi spuneam Francis-
căi aşa ceva într-o noapte la fel ca asta de fine de iunie, după ce
ne plimbaserăm singuri prin Cluj şi prin Alba Iulia.
Ce frumoasă era pieptănându-se, acolo în plin soare, pe trep-
tele obeliscului lui Horia!
Şi prin Cişmigiu am dus-o şi am râs amîndoi de inscripţia
aceea cu Fă- mă mamă cu noroci Şi mai dă-mi sirop!
Francisca spălându-mi pantalonii de doc pe Valea Jiului, prin
defileu, Francisca aducându-mi pulovărul ei să mă schimb de hai-
nele ude leoarcă, după furtuna ce ne-a prins sub vârful Rarăului.
Şi Francisca vorbind cu mine, acum în zori, amintindu-mi
că am mers împreună în acelaşi tren de la Bucureşti la Iaşi şi nu
i-am adresat nici măcar o vorbă.
Cum să-ţi spun ceva când tu erai cu iubitul tău? Cum să-mi spui
o vorbă când tu erai cu soţia ta? Cine a trădat mai întâi, domnule?
Eu sau domnia Ta?
M-ai aşteptat, aşa cum spuneai? Cât m-ai aşteptat?
Unde m-ai aşteptat ? În visele de dimineaţă?
Mulţumesc, acolo te aştept şi eu. Acolo suntem iar împreună
şi vom fi, probabil, mereu. Şi ce crezi tu că numai în visele tale ne
întâlnim nu şi într-ale mele?
Dar ce eu n-am voie să visez?
Pe stradă, Cadelcule, pe stradă! Nu mai poţi scrie nimic, ai
alunecat iarăşi în vise.
Pe stradă, în Bucureşti, în ziuă.
Pe străzile Iaşiului în ziuă, pe străzile Severinului în zori, pe
străzile altor oraşe, în zori.
Care oraşe? Poate Clujul? Oradea?
Sigur, Timişoara, sigur Aradul şi mai ales Câmpulungul Mus-
celului, lăsând-o pe Fifi adormită în hotel şi plecând să caut strada
de care-mi vorbise/scrisese cândva Francisca, strada cu mori pe
care zicea ea că ar fi stat în copilărie.
O stradă lungă, lungă. Nu Cadelcule, e strada din Piteşti cea
lungă pe care o vezi acum scriind în atelierul lui Nică, e din Piteşti,
străzile acelea frumoase din Câmpulung au alte straie, ca şi cele
de la Târgu Mureş, ca şi străzile Sighişoarei, sau străzile Braşo-
vului, în dimineaţa aceea de iulie când n-ai putut dormi de plin
ce erai de lichidele nebahice îngurgitate.
Nu mai divaga! Ieşi în stradă, ai să ai ce vedea.
Eminescu in aeternum
Lucia ŢURCANU

Scriitori dincolo de Styx

GALERIA CU POEŢI BOTOȘĂNENI
În data de 14 septembrie 2019, cu ocazie Zilelor Europene ale Patrimoniului, Memorialul Ipoteşti – Centrul Na-
ţional de Studii Mihai Eminescu, în parteneriat cu Primăria Botoşani, a inaugurat, în parcul Mihai Eminescu din
Botoşani, expoziţia stradală „Poeţi botoşăneni. Scriitori dincolo de Styx“.
Expoziţia conţine panouri cu medalioane biobibliografice ale 42 de poeţi, trecuţi pe malul celălalt al Styxului, care
fie sunt născuţi în Botoşani, fie au activat o perioadă aici, fie sunt laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie Mihai
Eminescu – Opera Omnia, deveniţi cetăţeni de onoare ai municipiului: Mihail Cuciuran, George Tăutu, Samson
Bodnărescu, Mihai Eminescu, Gheorghe din Moldova, Ioan N. Roman, Artur Stavri, Dimitrie Iov, Artur Enăşescu,
Alexandru Viţianu, Ion Pillat, Demostene Botez, Păstorel Teodoreanu, D.N. Teodorescu, Saşa Pană, Max Blecher,
Dumitru Corbea, Haralambie Ţugui, Lucian Valea, George Damian, Florin Vasiliu, Mihai Munteanu, Ion Crângu-
leanu, Doru Ionescu, Constantin Dracsin, Dumitru Ţiganiuc, Vasile Constantinescu, Corneliu Popel, Valeriu Im-
bir, Emil Iordache, Lucian Alecsa, Horaţiu Ioan Laşcu, Mihai Ursachi, Gellu Naum, Cezar Baltag, Petre Stoica, Şte-
fan Augustin Doinaş, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu, Constanţa Buzea, Emil Brumaru, Cristian Simionescu.
Pentru a-i readuce în memorie pe poeţii botoşăneni din toate timpurile, ne-am propus ca, începând cu acest
număr al revistei Hyperion, să prezentăm câte un grupaj de medalioane din Galeria cu poeţi.

MIHAIL CUCIURAN Jurate l-a mele chipuri grozav a mă munci;

n. 15 noiembrie 1819, Botoşani – m. 5 mai 1844, Fălticeni
Poet, prozator
Născut într-o familie de boieri, Mihail Cuciuran a învăţat
în casa părintească, apoi la gimnaziile din Pesta şi Cernăuţi.
În 1837, intenţionează să meargă la studii în Germania, dar
boala tatălui său îl sileşte să rămână în Botoşani. A fost ase-
sor la tribunalul din Suceava. Moare la numai 25 de ani,
bolnav de tuberculoză.
Mihail Cuciuran şi-a publicat textele în Albina româ-
nească, Alăuta românească, Foaie pentru minte, inemă şi
literatură. A scris o singură proză, Piatra Corbului – istori-
sire a unei excursii la munte cu Vasile Alecsandri şi Alecu
Russo, care prevestea, după G. Călinescu, „un bun evoca-
tor de sălbăticii grandioase“.
Volume de poezie: Poetice cercări (1837); Poezii (1840).
Mihail CUCIURAN
Pavilionul romantic
Aice între arburi, când lumea toată tace,
Alerg subt a lor frunze odihna a-mi găsi,
Vroind de-a mele chinuri la ei a mă disface,
Vroind să jur subt umbră-li în veci a nu simţi.
Zadarnic de la oameni nădăjduiam iubire,
Zadarnic fericire la dânşii mai catam,
Căci, vai, în ei lipseşte orice compătimire
Ş-adesea între dânşii mai mult mă întristam.
La marea mea durere nu aflu alinare,
Ce numai o fiinţă mi-o poate vindeca:
Zadar cer de la ceruri asupră-mi îndurare,
Căci ah, la a me rugă nu vra a-mi ajuta.
Toate-s pornite asupră-mi, şi cer şi elemente,
Şi eu la ce-ntre oameni mai caut simtimente?
…………………………………………
Dar ah, păşind acuma în tânără grădină
Gândeam că de necazuri la ea m-oi dispărţi;
Ş-în loc să văz viindu-mi o rază mai senină,
Simţesc c-a mele chinuri încep a s-înmulţi.
În pavilion aice, privesc cum se răsfrânge
Pârâul ce-ntre pietre curgând neîncetat
Şi el pare că-ntreabă de ce ochiul meu plânge?
De ce atâte lacrimi varsă neprecurmat?
Zefirul pintre frunze îmi pare că-mi şopteşte:
Acel iubit de tine în veci nu te-a iubi!
Apa cu-a ei murmură iar pare că-mi vorbeşte
Că-n veci de-a me dorinţă nu mă voi îndulci.
Cântarea filomelei îmi pare-aşa de tristă,
Ca plânsul cucuvaiei, ca glasu-i cobitor;
Ş-a silfului saltare îmi pare o tempistă
Şi lucea aurorei un nor îngrozitor.
Şi salcea rămuroasă o simţ c-ar vrea să zică:
Fiinţa părăsită de soartă, de noroc!
Cu drept aceste lacrimi den ochii tăi tot pică,
Că mult încă va arde înflăcăratu-ţi foc.
Şi sufletul acela ce inima-ţi iubeşte
Cu cât i-arăţi iubirea-ţi cu-atât ţi-e mai străin
Ş-adesea a lui gură pe altul drăgosteşte
Când pieptu-ţi pentru dânsul răsuflă un suspin.
Până a n-o cunoaşte faţa ce ţi-i iubită
Plăcerea pretutindeni în zori te-ntâmpina
Dar azi a ta simţire atât e de rănită
Încât nici o suflare n-o poate vindica.
Deci dac-aceste toate obiecturi de plăcere
De care s-împresoară un suflet nejignit
Nu pot să-mi deie mie nici semn de mângâiere

Eminescu in aeternum HYPERION 129

Ce-mping din sinu-ţi oftări necontenit, […] După ce egalitate
Apoi ce pot în lume să mai aştept de-acuma? Cer cu voce, dar cam trist,
Decât necazuri crunte ş-un trai îngrozitor? Căci ea tainic se combate
Liniştea în mormântu-mi o voi găsi-o numa De-al meu suflet egoist;
Unde-mi se va stinge şi focul de amor. După ce cu stăruinţă
Voturi cat de deputat,
Căci să casc mi-i de priinţă:
GHEORGHE TĂUTU Apoi nu-s civilizat?
n. 17 iulie 1823, Botoşani – m. 8 august 1885,
Târgu Frumos După ce eu de minune
Poet, publicist Cunosc stosul a juca,
Gheorghe Tăutu se trage dintr-o familie boierească. Pri- Şi-am curaj pe-o carte a pune
mele patru clase le-a făcut la Botoşani. Rămas orfan de tată, Ce nici poţi chiar cugeta;
se ocupă de administraţia moşiei. A fost copist la Depar- După ce în lumea lată
tamentul Dreptăţii din Iaşi. A participat activ la mişcarea Datorii de-nspăimântat
revoluţionară de la 1848. Şi-a publicat articolele politice Fac, nicicum gândind la plată:
în periodicele: Almanah pentru români, Biciumul, Dacia, Apoi nu-s civilizat?
Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Ghimpele, Steaua,
Timpul ş.a. Creaţia literară a lui Gheorghe Tăutu cuprinde
fabule, epistole, piese dramatice istorice, comedii, poezii. SAMSON BODNĂRESCU
Volume de poezie: Poezii (1862); Brânduşe române n. 27 iunie 1840, Voitinel, Suceava – m. 3 martie 1902,
(1868); Secretu pentru sexu frumos (1869); Rarişa sau Cer- Pomârla, Botoşani
dacul lui Ferent (1869); Poezii. Epistole (1871); Odagiul şi Poet, dramaturg
Rândaşul grădinei primăriei (1872); Odagiul socru sau Vasi- Samson Bodnărescu a făcut şcoala primară la Vicovul
lică dragul tatei (1873). de Jos, iar liceul la Rădăuţi şi Cernăuţi, unde, ca şi Emi-
nescu, a fost elevul lui Aron Pumnul. Venind la Iaşi, este
Gheorghe TĂUTU pedagog la Institutele Unite şi student la universitate. La
iniţiativa lui Titu Maiorescu, între 1968 şi 1969, e student
Apoi nu-s civilizat? la Viena, apoi la Universitatea din Berlin şi la Universitatea
din Halle, luându-şi doctoratul în filosofie la Giessen (1870).
[…] După ce am căscat gura
Întors în ţară, este bibliotecar la Biblioteca Centrală din
Prin Paris şi prin Berlin,
Iaşi, director şi profesor la Şcoala Normală „Vasile Lupu“
De-unde apoi câştigai ura
din Iaşi. În locuinţa sa din curtea Mănăstirii Trei Ierarhi
Pentru tot ce e român;
i-a găzduit un timp pe Mihai Eminescu şi Miron Pompiliu.
După ce eu franţuzeşte
Din 1979 preia conducerea Institutului Liceal de
Ştiu trei buche dezgheţat,
Băieţi „Anastasie Başotă“ din Pomârla, unde va lucra până
Ba vreo două şi-englezeşte:
la moarte.
Apoi nu-s civilizat?
Samson Bodnărescu a fost un junimist activ. A publi-
cat în Convorbiri literare, începând cu anul 1967. În afară
După ce cunosc prea bine
de poezie, a mai scris piese de teatru, precum: Roman
Chiar de modă-a mă-mbrăca
şi Viorica sau Voinţa e puterea vieţii, Ilie-Vodă, Rienzi,
Şi oricând cu graţii pline
Lăpuşneanu-Vodă.
Complimente a dura;
Volume de poezie: Din scrierile lui Bodnărescu (1884);
Iar pe partea femeiască
Epigrame (1900).
S-o admir neîncetat
Tot în limba franţuzească:
Apoi nu-s civilizat? Samson BODNĂRESCU

După ce pe dinafară Haide, dragă

Recitesc pe Paul de Koch, „Haide, dragă, sui în luntre,
Şi fumez mereu ţigara, Să tot mergem, mergem duşi,
Alergând din loc în loc; Să scăpăm măcar o clipă
Făr’ să am vreo trebuşoară, De-a pământului cătuşi.
Căci mă ţin aristocrat,
Şi-astă breaslă n-o să moară: Legănaţi încet de valuri
Apoi nu-s civilizat? Să dăm grijile uitării,
Să dăm suflete noastre

130  HYPERION Eminescu in aeternum

Dragostii şi desfătării. publicat cea mai mare parte din poezii în revistele Fami-
lia şi Convorbiri literare.
Hai, nu sta aşa pe gânduri! A debutat în 1866. În 12 ianuarie moare profesorul de
N-auzi marea cum ne cheamă? limba română de la Obergymnasium din Cernăuţi Aron
Braţ de dragoste puternic Pumnul. Elevii scot o broşură, Lăcrimioare… la mormân-
Te va duce, n-ave teamă.“ tul prea-iubitului lor profesoriu, în care apare şi poezia La
mormântul lui Aron Pumnul, semnată M. Eminoviciu, pri-
Ea se suie, luntrea pleacă, vatist. Pe 25 februarie, tânărul poet debutează în revista
Valurile se-mblânzesc, Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aş avea.
Şi adânc în apa lină Iosif Vulcan îl convinge să-şi schimbe numele în Eminescu.
Stelele din cer privesc. Mihai Eminescu moare la 15 iunie 1889, în casa de
sănătate a doctorului Şuţu din Bucureşti.
Şi lumina blând-a lunei Volume de poezie: Poesii (selecţie şi prefaţă de Titu
Pe-adâncimi s-aşterne-n pături, Maiorescu, 1884).
Peste ele trec în taină
Două umbre strâns alături. Mihai EMINESCU
Numai eu cu dor sălbatic
Stau pe malul singuratic
Cu mâne zilele-ţi adaogi…
Cu mâne zilele-ţi adaogi,
Şi-mi spun jalnic o poveste,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Ce a fost şi nu mai este.
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.
Odihna din urmă
Şi mi-or face o colibă
Când unul trece, altul vine
Cu păreţi înguşti de lut,
În astă lume a-l urma,
Fără de fereşti şi uşă
Precum când soarele apune
Numai bine de-ncăput.
El şi răsare undeva.
Acolo voi avé pace,
Se pare cum că alte valuri
Şi odihnă voi avé,
Cobor mereu pe-acelaşi vad,
Sufletu-mi de dor uita-va,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Inima nu m-a duré.
Ci-n veci aceleaşi frunze cad.
Ş-apoi cine e în lume,
Naintea nopţii noastre îmblă
Acest dor să nu-l fi-avut
Crăiasa dulcii dimineţi;
De-o colibă tăinuită
Chiar moartea însăşi e-o părere
Cu păreţi înguşti de lut,
Şi un visternic de vieţi.
Unde să nu mai străbată
Din orice clipă trecătoare
Nici prin uşi, nici prin fereşti
Ăst adevăr îl înţeleg,
Durerea neîndurată
Că sprijină vecia-ntreagă
A vieţii pământeşti?
Şi-nvârte universu-ntreg.

MIHAI EMINESCU De-aceea zboare anu-acesta

Şi se cufunde în trecut,
n. 15 ianuarie 1850, Botoşani – m. 15 iunie 1889, Bucureşti Tu ai ş-acum comoara-ntreagă
Poet, prozator, publicist Ce-n suflet pururi ai avut.
Născut la Botoşani, şi-a petrecut copilăria la Ipoteşti,
unde tatăl său, Gheorghe Eminovici, a cumpărat o mică Cu mâne zilele-ţi adaogi,
moşie. A studiat la Cernăuţi, Viena şi Berlin. A fost copist la Cu ieri viaţa ta o scazi,
Tribunalul din Botoşani, apoi la Comitetului permanent al Având cu toate astea-n faţă
judeţului Botoşani (1864-1865), sufleor şi copist în trupele De-a purure ziua cea de azi.
lui Iorgu Caragiale şi Mihail Pascaly (1867-1868), director
la Biblioteca Centrală din Iaşi (1874), revizor şcolar pen- Priveliştile sclipitoare,
tru judeţele Iaşi şi Vaslui (1875-1876), redactor la ziarele Ce-n repezi şiruri se diştern,
Curierul de Iaşi (1876-1877) şi Timpul (1877-1883). Şi-a Repaosă nestrămutate

Eminescu in aeternum HYPERION  131

Sub raza gândului etern.
Gheorghe din MOLDOVA
Numai poetul Fă-ne, Doamne
Lumea toată-i trecătoare. Când eram copii, odată,
Oamenii se trec şi mor Mii de sărutări mi-a dat;
Ca şi miile de unde, Astăzi nu-mi mai dă niciuna:
Ce un suflet le pătrunde, Ea-i femeie – eu bărbat.
Treierând necontenit
Sânul mării infinit. Să o mai sărut o dată
Eu aş vrea, dar nu mai pot.
Numai poetul, Unde-o fi copilăria
Ca pasări ce zboară Cu dulceaţa ei cu tot?
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului: Tinereţea se perindă
În ramurile gândului, Şi-şi urmează calea sa.
În sfintele lunci, N-am crezut că ani de zile
Unde pasări ca el Or trece repede-aşa.
Se-ntrec în cântări.
Să o mai sărut o dată,
Fă, tu, Doamne, tot ce ştii,

GHEORGHE DIN MOLDOVA

n. 10 ianuarie 1863, Botoşani – m. 20 septembrie
1909, Iaşi
Poet, publicist
Numele adevărat – George Kernbach. A urmat şcoala
primară la Botoşani, apoi, între anii 1873 şi1878, a frecven-
tat cursurile Liceului „A.T. Laurian“. Absolvent al Facultă-
ţii de Filosofie şi Drept din Iaşi.
Licenţiat în drept, a fost magistrat şi prefect al judeţe-
lor Botoşani şi Iaşi. A debutat ca poet în Revista nouă a
lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. A fost redactor al ziarului
Liberalul şi al revistei Albina Botoşanilor, membru fonda-
tor al Societăţii culturale „Ateneul român“, filiala Botoşani,
membru al asociaţiei proprietarilor revistei Viaţa Româ-
nească. A mai semnat articole cu pseudonimele Ignotus,
Victor C. Rareş.
Volume de poezie: Poezii (1894).
Şi de nu mai ştii nimica,
Fă-ne iarăşi doi copii.
Bibliografie:
Balan, Ioan, Oameni de seamă ai Botoşanilor, vol. I-II,
Arhiva St. Botoşani.
Bejenaru, Ionel, Dicţionarul botoşănenilor, Editura Mol-
dova, Iaşi, 1994.
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până
în prezent, Editura Vlad & Vlad, Craiova, 1993.
Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900,
Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979.
Lazarovici, Silvia, Scriitori şi publicişti botoşăneni. Dicţi-
onar biobibliografic, ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită, Edi-
tura Agata, Botoşani, 2015.
Poeţi de pe vremea lui Eminescu. Antologie de Eugen
Lungu, ediţia a 3-a, Editura Cartier, Chişinău, 2016.

132 HYPERION Eminescu in aeternum

 u
Ivan BUNIN (1870 – 1953)
Dragostea lui Mitea
O
XIV
Odată, după ce aţipi puţin după prânz, Mitea ieşi din casă,
purtându-şi agale paşii prin grădină. Aici lucrau ade-
sea fete, săpând pe sub rădăcina merilor; lucrau şi acum.
Mitea se ducea să mai şadă cu ele, să mai sporovăiască,
lucru ce devenise obişnuit.
Ziua era călduroasă, liniştită. El mergea prin umbra
deasă a aleii şi vedea departe în jur ramuri albe ca zăpada.
Bătută şi parfumată era floarea perilor şi amestecarea
albului ei cu albăstrimea cerului năştea o nuanţă viorie.
Şi perii, şi merii înfloreau, scuturându-se. Pământul săpat
la rădăcina lor era acoperit de-a valma cu petale ofilite. În
aerul cald se simţea fina lor aromă dulceagă, amestecată
cu mirosul bălegarului înfierbântat, aburind în ocolul vite-
lor. Uneori se arăta câte un nouraş, cerul siniliu prindea
să bată în azuriu, iar aerul cald şi izul de ardere înăbuşită
deveneau şi mai fine, şi mai dulcegi. Căldura aromitoare
a acestui paradis primăvăratic tremura uşor de zumzetul
monoton şi fericit al albinelor şi bondarilor, care se îne-
cau în mierosul omăt creţos. Cuprinse de-un dulce dor,
privighetorile dădeau glas ba ici, ba colo.
Aleea se termina cu o poartă ce dădea spre arie. Iar
mai încolo, în colţul stâng al valului de pământ, negrea
un brădet. Printre merii de lângă brădet se zăreau două
fetişcane în haine pestriţe. Ca de obicei, Mitea coti din
mijlocul aleii, luând-o spre dânsele – mergea pe sub cren-
gile dese şi joase, ce miroseau a miere, dar şi a lămâie
parca, şi îi atingeau gingaş obrajii. Ca de obicei, una din
codane – Sonika cea roşcovană şi slăbuţă – abia de-l zări,
că şi prinse a hohoti şi a ţipa sălbatic:
– Vai, vine stăpânul! – strigă ea cu o frică prefăcută şi,
sărind de pe craca joasă a părului pe care se odihnea, se
repezi la hârleţ.
Universalis
Cealaltă codană, Glaşka, dimpotrivă, avea o înfăţi-
şare ca şi cum nu l-ar fi observat şi apăsă fără grabă pe
hârleţ cu piciorul încălţat în iminei molcuţi de pâslă nea-
gră, ce se bătuseră cu petale albe, înfipse îndârjit hârle-
ţul în pământ şi, răsturnând brazda tăiată, începu să cânte
cu voce puternică şi plăcută: „Eh, grădină, verde grădină,
pentru cine înfloreşti?!“ Glaşka era o fată înaltă, bărbă-
toasă şi totdeauna serioasă.
Mitea ajunse în dreptul lor, aşezându-se în locul Soni-
kăi pe craca scorojită de vreme a părului, aplecată până
la pământ. Sonika privi scânteietor spre dânsul şi întrebă
tare, cu o veselie şi o familiaritate prefăcută:
– Aţi făcut ochi? Luaţi seama, să nu vă doarmă norocul.
Mitea îi plăcea şi ea se străduia în fel şi chip să ascundă
asta, însă nu reuşea, ţinându-se în prezenţa lui stingherită,
vorbind ce-i venea pe limbă, dar de fiecare dată făcând alu-
zie la ceva, pricepând vag că felul distrat, cu care Mitea
venea şi pleca, nu poate fi deloc întâmplător. Sonika pre-
supunea că Mitea trăieşte cu Paraşa sau, în orice caz, tinde
spre asta, şi îl gelozia, vorbind cu el când duios, când
tăios, privindu-l ba galeş, vrând să-l facă să-i înţeleagă
sentimentele, ba rece şi duşmănos. Toate astea îi produ-
ceau lui Mitea o plăcere stranie. Scrisoarea nu mai venea;
acum el nu trăia, ci doar exista de azi pe mâine, într-o
permanentă aşteptare, chinuindu-se tot mai mult cu atare
aşteptare şi imposibilitatea de a-i putea împărtăşi cuiva
taina şi durerile dragostei sale, să vorbească despre Katea,
despre speranţele sale ce ţin de Crimeea. Ş-apoi aluzi-
ile Sonikă-i la nu se ştie care dragoste a lui îi făceau plă-
cere, pentru că totuşi aceste discuţii se refereau parcă la
acea taină care-i istovea sufletul. Îl mai emoţiona şi fap-
tul că Sonika e îndrăgostită de el, iar aceasta înseamnă că,
într-un fel, ea îi este apropiată, devenise ca şi un complice
HYPERION 133
 tainic al amoroasei veţi a sufletului lui; ba chiar uneori
avea strania speranţă că în Sonika ar putea afla ori o con-
fidentă, ori o fiinţă care ar înlocui-o cât de cât pe Katea.
De data aceasta Sonika, fără a bănui nici ea, se atinse
iarăşi de taina lui: „Luaţi seama, să nu vă doarmă noro-
cul!“ Mitea privi în jur. Lumina aprinsă a zilei făcea cetina
verde-închisă a brădetului din faţă să bată în negru şi cerul
fremăta în vârfurile ei ascuţite cu o albăstrime nespus de
frumoasă. Frageda verdeaţă a teilor, arţarilor, ulmilor, stră-
punsă din toate părţile de razele soarelui, alcătuia peste
grădină un cort uşor, aerian, împrăştiind jocuri de umbre şi
fluturaşi de lumină pe iarbă, pe poteci, prin poiene. Covo-
rul fierbinte şi îmbătător de flori, ce albea sub acest cort,
părea ca de porţelan, sclipind în bătaia razelor. Zâmbind
fără să vrea, Mitea o întrebă pe Sonika:
– Ce fel de noroc poate să-mi doarmă? Asta-i şi buba,
nu prea am eu norocul ista.
– Ei, lăsaţi, nu vă mai juraţi, că vă cred şi aşa! – strigă
Sonika cu voce veselă şi grosolană, arătându-şi iarăşi
neîncrederea faţă de faptul că Mitea, chipurile, n-ar avea
legături de dragoste ce i-ar produce plăceri. Dintr-o dată,
fata ţipă, alungând un viţel roşcat, ţintat, care se apropi-
ase de dânsa pe la spate şi începuse să-i rumege poala
rochiei de cit.
– Luate-ar naiba să te ea! Ian-te ce fecioraş mi-a mai
trimis Dumnezeu!
– Se spune că ai avut peţitori, e adevărat? – întrebă
Mitea, neştiind ce să spună, însă dorind să continue vorba.
– Se zice că-i din gospodari şi-i băiat frumos, dar tu n-ai
vrut să te duci după el şi l-ai înfruntat pe taică-tău…
– Bogătan, dar prostălan, fiindcă prea devreme i se
întunecă minţile, – răspunse Sonika isteţ, oarecum măgu-
lită de cele auzite. – Da poate că gândurile mi-s la altul…
Severa şi tăcuta Glaşka, fără să înceteze lucrul, clă-
tină din cap:
– Spui la gogoşi, fătucă, de îngheaţă apele! – zise ea
încetişor. – Îndrugi verzi şi uscate, iar vântul le împrăş-
tie prin tot satul…
– Taci, nu cotcodăci! – se răsti Sonika. – Doar nu-s
cioară zburătoare fără pic de apărare.
– Dar la cine altul, mă rog, ţi-s gândurile? – întrebă Mitea.
– D-apoi cum, tot amu mă spovedesc! – zise Sonika, –
de moşneagul care vă paşte oile m-am îndrăgostit. Cum
îl văd, mă trec căldurile până-n călcâie. Că nu-s mai rea
decât dumneata, tot pe cai bătrâni călăresc, – răspunse
fata provocator, făcând, pe semne, aluzie la cei douăzeci
de ani ai Paraşei, care în sat era de acum considerată fată
bătrână. Şi, aruncând pe neaşteptate hârleţul, cu o îndrăz-
neală, la care parcă ar fi avut dreptul, reieşind din tainica-i
amorezare de cuconaş, fata se aşeză pe pământ, îşi întinse
şi desfăcu puţin picioarele încălţate-n cizme joase, vechi,
scorţoase şi în ciorapi bălţaţi de lână, lăsând să-i cadă
mâinile fără putere.
– Of, parcă n-am făcut nimic, dar m-am istovit! – strigă
Sonika, râzând. – Am ciubote învechite – prinse ea a cânta
cu voce pătrunzătoare, –
134  HYPERION
Am ciubote învechite,
Dar cu boturi lăcuite –
şi iarăşi strigă, râzând:
– Haideţi să vă hodiniţi cu mine în colibă, faceţi cu
mine ce vreţi!
Acest râset îl molipsi şi pe Mitea. Zâmbind larg şi stin-
gherit, el sări de pe cracă şi, apropiindu-se de Sonika, se
culcă, lăsându-şi capul pe genunchii ei. Sonika îl împinse
– Mitea îl puse din nou, gândindu-se iarăşi la versurile pe
care le răscitise zilele de la urmă:
Uite colo – trandafirii,
Ce-s suflarea fericirii
Şi-au deschis petale nouă,
Ce sclipesc în bob de rouă –
Am în faţă-o lume-aleasă,
Lumea dragostei frumoase,
Necuprinsă, ne-nţeleasă,
Cu mireasma luminoasă…
– Nu mă atingeţi! – ţipă Sonika speriată cu adevărat,
încercând să se ridice şi să dea la o parte capul cucona-
şului. – De nu, am să strig odată, că o să prindă a urla toţi
lupii din pădure! Gata, nu mi-a mai rămas nimic pentru
dumneavoastră – am ars, dar m-am stins!
Mitea închise ochii şi tăcea. Soarele, strecurându-se
prin frunziş, prin ramuri şi flori de păr, juca pe faţa lui cu
pete fierbinţi, gâdilindu-i-o. Gingaş şi răutăcios, Sonika îl
trase de zulufii negri şi aspri – „Parcă-s de cal!“ – strigă
fata, acoperindu-i ochii cu şapca. Simţi sub ceafă picioa-
rele ei – cel mai straşnic lucru pe lume, picioarele de
femeie! – se atingea de abdomenul ei, simţi mirosul fus-
tei şi bluziţei de cit, şi toate acestea se făceau una cu gră-
dina în floare şi cu Katea. Trilurile duioase ale privigheto-
rilor ce răsunau ba aproape, ba departe, neostoitul zumzet
dulceag şi monoton al puzderiei de albini, aerul mieros
şi chiar simpla senzaţie a pământului de sub spade îl chi-
nuiau, istovindu-l cu setea unei fericiri supraomeneşti.
Apoi, dintr-odată, în brădet foşni ceva, hohotind vesel şi
zgomotos, după care răsună sacadat „Cu-cu! Cu-cu!“ –
atât de groaznic, atât de aproape şi clar, de se auzea chiar
plescăitul şi tremurul limbii ascuţite a păsării, iar adora-
rea Katei şi dorinţa, cerinţa ca ea, în pofida a orice, să-i
acorde imediat acea fericire supraomenească, îl cuprin-
seră cu atâta violenţă, încât Mitea, spre marea uimire a
Sonikăi, sări impulsiv în picioare şi, cu paşi mari, porni
înapoi spre casă.
Odată cu această nestăvilită dorinţă şi cerinţă de feri-
cire, însoţite de glasul sacadat, ce răsunase subit şi atât
de desluşit în brădet, chiar de-asupra capului său, şi care
parcă despicase până-n adâncuri firea acestei lumi primă-
văratice, Mitea îşi închipui, deodată, că o altă scrisoare
n-o să mai vină şi nici nu are cum să vină, deoarece la
Moscova s-a întâmplat ceva sau, iată-iată, o să se întâm-
ple, şi el e pierdut!
Universalis
XV
Ajuns în casă, Mitea se reţinu câteva clipe în faţa oglinzii
din salon. „Ea are dreptate, – gândi el, – ochii mei chiar de
nu-s bizantini, în orice caz – sunt nebuni. Dar acest trup
uscat, grosolan şi osos, sprâncenele posomorâte, încrun-
tate, negreaţa aspră a părului o fi într-adevăr ca de cal, pre-
cum zicea Sonika?“
La spatele lui se auzi lipăit de picioare goale şi el se
intimidă, întorcându-se.
– Chiar că v-aţi îndrăgostit, dacă vă uitaţi tot timpul
în oglindă, – spuse cu ton mângâios şi glumeţ Paraşa,
ducându-se grăbită la balcon, cu samovarul cloco-
tind în mâni.
– V-a căutat mămica, – adăugă fata, punând repezit
samovarul pe masa întinsă pentru cai şi, întorcându-se,
privi iute şi ager la Mitea.
„Toţi ştiu, toţi se pricep!“ – gândi el şi întrebă a lehamite:
– Da unde-i ea?
– În camera ei.
Dând ocol casei şi trecând spre partea de asfinţit a ceru-
lui, soarele se uita sub brazii albi şi sub pinii ce umbreau
balconul. Pe sub coroanele lor străluceau – de asemenea
văratic, sticlos – şi tufele de salbă moale. Învăluită într-o
umbră uşoară, ici-colo cu fluturaşi fierbinţi de lumină,
albea faţa de masă. Viespile roiau peste coşul cu pâine
albă, peste vaza cu faţete, plină cu dulceaţă, peste ceşti, şi
acest tablou mărturisea despre o minunată vară rurală şi
despre faptul cât de fericit şi lipsit de griji ar putea să fie
Mitea. Pentru a preîntâmpina apariţia mamei, care înţele-
gea şi ea starea lui, şi pentru a arăta că, chipurile, n-are pe
suflet niciun fel de taine apăsătoare, Mitea ieşi din salon în
coridorul unde dădeau uşile camerei lui, camerei mamei şi
încă ale altor două, în care-şi petreceau vara Anea şi Kos-
tea. În coridor era sumbru, în camera Olgăi Petrovna pre-
domina albăstriul. Camera mamei era ticsită cu cea mai
veche mobilă din casă: noptiere, comode, un pat mare şi
un iconostas, în faţa căruia, ca de obicei, ardea candela,
deşi Olga Petrovna nicicând n-a fost cine ştie ce religioasă.
Dincolo de ferestrele deschise peste florăria neîngrijită de
la intrarea pe aleea principală, se aşternuse o umbră lată,
iar mai încolo înverzea şi albea sărbătoreşte grădina ilumi-
nată din plin. Fără a observa această privelişte cunoscută
demult, privind prin ochelari la împletitură, Olga Petro-
vna, femeie la patruzeci de ani, înaltă şi uscăţivă, smolită
şi severa, şedea într-un jilţ lângă geam, purtând iute cro-
şeta între degete.
– Mamă, ai nevoie de mine? – întrebă Mitea,
oprindu-se în prag.
– Ba nu, pur şi simplu am vrut să te văd, – răspunse
Olga Petrovna cu o voce nu ştiu cum prea liniştită şi fără
să-şi întrerupă croşetatul. – De la un timp, aproape că nu
te mai văd, decât la masă.
El îşi aminti ziua de nouă martie, când Katea spuse că
nu ştie de ce se teme de mama lui, îşi aminti tainicul sens
încântător pe care, incontestabil, îl conţineau cuvintele ei…
Mitea bombăni stingherit:
Universalis
– Poate ai vrut să-mi spui ceva?
– Nimic altceva decât că, mi se pare, în zilele de la urmă
ai cam început să tânjeşti, spuse Olga Petrovna. – Poate ar
fi bine să te duci pe undeva… la alde Meşcerski, să zicem…
Li-i plină casa cu mirese, – adăugă ea, zâmbind. – În genere,
cred că e o familie simpatică şi primitoare.
– Poate cumva zilele astea o să mă duc cu plăcere, – răs-
punse cu greu Mitea. – Dar haidem să bem ceai, la balcon
e atât de bine… Acolo o să şi vorbim, – zise el, ştiind prea
bine că mama, cu mintea-i pătrunzătoare şi cu tactul ei
reţinut, n-are să se mai întoarcă la această discuţie inutilă.
Au stat la balcon până aproape de asfinţitul soarelui.
După ce-şi bău ceaiul, mama continuă să croşeteze şi să
vorbească despre vecini, despre gospodărie, despre Anea şi
Kostea – Anea iar se va reţine până în august! Mitea asculta,
uneori răspundea, însă tot timpul încerca ceva asemănător
cu ceea ce simţise înainte de plecarea din Moscova – că
parcă este din nou ameţit de-o boală grea.
Iar seara el păşi fără încetare vreo două ore încheiate
încolo şi încoace prin casă, trecând de-a lungul salonului,
camerei pentru oaspeţi, dormitorului şi bibliotecii, tocmai
până la fereastra dinspre miază-zi, deschisă spre grădină.
Printre cetinile brazilor albi şi pinilor, ce se vedeau prin
ferestrele salonului şi camerei pentru oaspeţi, pâlpâia mol-
cuţ purpuriul asfinţitului, răsunau vocile lucrătorilor adu-
naţi la cină, lângă acaretul argaţilor. Prin uşile camere-
lor, prin geamul bibliotecii privea albăstrimea uniformă şi
pală a cerului de seară cu o steluţă roză nemişcată în nean-
tul lui. Pe fundalul acestei albăstrimi se contura pictural
coroana verde a arţarului şi albul, parcă iernatic, al tuturor
pomilor ce înfloreau în grădină. Iar Mitea tot mai păşea
încolo-încoace, fără să se mai gândească la faptul ce vor
crede ai casei despre această comportare a lui. Îşi încleş-
tase atât de tare dinţii, încât simţi dureri în creştet.
XVI
Începând cu această zi, a încetat să mai urmărească meta-
morfozele începutului de vară. Mitea vedea, ba şi simţea
transformările, însă pentru dânsul ele îşi pierduseră valoa-
rea şi el se delecta numai prin suferinţe: cu cât era mai bine
pe lume, cu atât mai chinuitor se căznea. Din această zi,
Katea devenise o adevărată obsesie. Acum chipul ei apă-
rea, până la absurditate, în totul şi-n toate, dar tot aşa cum
fiece zi nouă confirma din ce în ce mai înspăimântător fap-
tul că de azi înainte ea nu mai există pentru dânsul, că deja
Katea se află sub o stăpânire străină, dăruindu-şi altcuiva
fiinţa şi dragostea, ce trebuia să-i aparţină toată numai lui,
lui Mitea, apoi şi toate celelalte din lume începuseră a i se
părea tot mai inutile, mai chinuitoare, deşi această lume
se făcea tot mai minunată.
Nopţile aproape că nu dormea. Frumuseţea acestor nopţi
cu lună nu avea pereche. În grădină domnea o linişte desă-
vârşită. Precaute, sleite de desfătare, cântau privighetorile,
întrecându-se una pe alta în dulceaţa şi subtilitatea trilu-
rilor, în puritatea, minuţiozitatea şi armonia acestor cân-
tări. Iar luna calmă, duioasă, atât de palidă, stătea jos de tot
HYPERION  135
peste grădină, însoţită mereu de tremurul mărunt, nespus de
fermecător al norilor albăstrii. Mitea dormea cu perdelele
netrase, încât grădina şi luna priveau noaptea întreagă prin
geamuri. De fiecare dată, când deschidea ochii şi se uita la
lună, rostea în gând, ca un apucat: „Katea!“ – făcând acest
lucru cu atâta admiraţie, încât se speria el însuşi. Într-adevăr,
prin ce putea să-i amintească luna de Katea, dar uite că,
totuşi, îi amintea, îi amintea prin ceva tainic, şi ce era mai
de-a mirării – îi amintea chiar prin ceva vizual. Iar une-
ori, pur şi simplu, nu vedea nimic: adoraţia pentru Katea,
amintirea despre ce-a fost între dânşii la Moscova îl cuprin-
deau cu atâta putere, încât începea să tremure ca de friguri,
rugându-se Lui Dumnezeu – dar, vai, era în zadar! – s-o
vadă pe Katea aici, în acest aşternut, măcar în vis. Odată,
iarna, Mitea s-a dus cu Katea la Teatrul Mare, la „Faust“,
spectacol în care evoluau Sobinov şi Şaliapin. Nu se ştie
de ce, în seara ceea totul îi păru încântător: şi abisul lumi-
nos, plin de năduf şi de aroma ce-o răspândeau veşmintele
mulţimii, abis, ce se căsca sub el, şi nivelele lojelor căptu-
şite cu pluş purpuriu, ţesut cu fir auriu, supraîncărcate cu
toalete sclipitoare, şi licărul de perle al uriaşului candelabru
ce lumina peste abis, şi sunetele uverturii, revărsate parca
în adâncuri sub bagheta capelmaistrului, sunete ba detună-
toare, diabolice, ba nespus de duioase şi nostalgice: „Trăia
odată-n Thule rege bun…“ După spectacol, conducând-o
pe Katea prin noaptea cu lună şi ger aspru, Mitea se reţi-
nuse la dânsa mai mult ca de obicei, istovindu-se nespus
în sărutări, iar la întoarcere luase o fundiţă de mătase, cu
care Katea îşi lega părul noaptea. Acum, în chinuitoarele
nopţi de mai, nu putea să se gândească fără tremur nici chiar
la această fundiţă ce se afla în sertarul mesei sale de scris.
Iar ziua Mitea dormea, după care se ducea călare în
satul ce avea gară de trenuri şi poştă. Zilele continuau să
fie frumoase. Uneori mai bureza, se abăteau furtuni şi ploi
torenţiale, apoi iar strălucea soarele torid, care-şi făcea gră-
bit muncile prin grădini, păduri şi pe câmpuri. Deja livada
îşi scuturase floarea, dar continua să se îndesească şi să
se întunece nestăvilit. Pădurile erau potopite de flori, de
ierburi înalte şi adâncurile lor sonore chemau neostoit cu
glasuri de privighetori şi cuci în hăţişurile verzi. Dispă-
ruse şi goliciunea ogoarelor, fiind acoperită de grânele ce
au dat în pai. Şi Mitea se pierdea zile întregi prin aceste
câmpii şi păduri.
Prea i se făcuse ruşine să stârcească în dimineaţă de
dimineaţă la balcon sau în mijlocul ogrăzii, aşteptând zadar-
nic ca starostele sau vreun lucrător să-i aducă poşta. Ba
chiar starostele sau lucrătorii nici nu prea aveau timp să
se ducă hăt la opt verste după fleacuri. Şi Mitea începu să
meargă el însuşi la poştă. Însă şi el se întorcea totdeauna
doar cu un singur exemplar de gazetă – cea din Oriol –
sau cu vreo scrisoare de la Anea ori Kostea. Suferinţele
lui mai că atingeau culmea. Câmpiile şi pădurile prin care
trecea îl apăsau grozav cu frumuseţea şi fericirea lor, încât
Mitea prinse a simţi undeva în piept chiar o durere fizică.
Odată, în amurg, călărea de la poştă de-a dreptul prin
curtea pustie a conacului megieşilor, aflat într-un parc
136  HYPERION
bătrân ce se contopea cu pădurea de mesteceni din preajmă.
Trecea pe prospectul de pontaj1, cum numeau mojicii aleea
principală a acestei moşii. Aleea era alcătuită din două
rânduri de brazi enormi, întunecaţi. Uimitor de umbroasă,
largă, acoperită pe de-a-ntregul cu un strat lunecos şi rugi-
niu din ace de cetină, aleea ducea spre casa veche, aflată
tocmai la capătul culoarului de brazi. Lumina roşietică,
uscată şi domoală a soarelui cobora în stânga, dincolo de
parc şi pădure, străbătea pieziş printre tulpini partea de
jos a acestui culoar, scânteind pe covorul auriu din ace
de brazi şi pini. Domnea o linişte fermecătoare – doar
privighetorile triluiau dintr-o margine în alta a parcului.
Mirosea nespus de dulce a cetină şi iasomie, tufele căreia
asaltau casa din toate părţile, în toate astea Mitea simţind
o fericire nestăvilită, străină, trăită demult de cineva, şi
atunci pe balconul uriaş şi şubred, în mijlocul tufelor de
iasomie, i se înfăţişă atât de clar Katea, în chip de tânără
soţie, încât simţi cum o paloare mortală îi acoperă faţa, şi
el rosti tare, apăsat, de răsună aleea:
– Dacă timp de-o săptămână nu primesc scrisoare –
mă împuşc!
XVII
A doua zi se sculă târziu de tot. După amiază, şedea la bal-
con, ţinând o carte pe genunchi, privind paginile tipărite şi
întrebându-se tâmp în gând: „Să mă duc la poştă ori nu?“
Era năduf, fluturaşii albi zburau perechi unul după
altul peste iarba fierbinte, peste salba moale cu luciu sti-
clos. Mitea urmărea fluturii şi se întreba:
„Să mă duc ori să termin odată şi pentru totdeauna plim-
bările acestea ruşinoase?“
De sub costişă, veni spre poartă starostele călare pe
un armăsar. El privi la balcon şi porni direct spre dânsul.
Apropiindu-se, opri calul, spunând:
– Bună dimineaţa! Tot cu cititul?
Şi zâmbi a râde, privind în jur.
– Mămuca doarme? – întrebă încetişor.
– Cred că doarme, – răspunse Mitea, – Dar ce-i?
Starostele tăcu puţin şi deodată zise pe un ton serios:
– Ce să vă spun, cuconaşule, e bună ea şi cartea, dar ar
trebui să ştiţi că nu chiar totdeauna. De ce trăiţi ca un călu-
găr? Parcă pe lumea asta sunt puţine muieri şi fetişcane?
Mitea nu-i răspunse, ci îşi lăsă ochii în carte.
– Unde-ai fost? – întrebă el, fără să-l privească.
– La poştă, – făcu starostele. – Şi, clar lucru, n-am găsit
nicio scrisoare, decât gazeta asta.
– Şi de ce, mă rog, „clar lucru“?
– Fiindcă iese că mai scrie încă, n-a terminat scrisoarea,
– răspunse obraznic şi ironic starostele, supărat că Mitea nu
i-a susţinut capătul de vorbă. – Poftim, luaţi-o, – spuse el,
întinzându-i gazeta şi, dând pinteni calului, o luă din loc.
„Mă împuşc!“ – se gândi Mitea ferm, privind în carte,
însă fără să vadă ceva.
(Va urma)
(În traducerea lui Leo BUTNARU)
1  Loc unde se prezintă lucrătorii la muncă
Universalis

Emily DICKINSON
Scrisoarea mea către lume
Asta-i scrisoarea mea către lume -
Ea nicicând nu mi-a scris -
Ştiri simple pe care natura le spune
Cu maiestate tandră.
Mesajul ei îl predau
Unor mâini neştiute;
Din dragoste pentru ea, oameni buni,
Judecaţi-mă tandru!
Adu-mi amurgu-
într-o ceaşcă
Adu-mi amurgu-într-o ceaşcă,
Pregăteşte carafa de dimineaţă
Şi spune-mi de are rouă,
Spune-mi zorii pe unde pleacă,
Spune-mi cât a dormit ţesătorul
Ce-a întins nesfârşirea albastrului!
Scrie-mi câte note-s acolo
În extazele măcăleandrului
Printre uluitele ramuri.
Pe unde mai umblă ţestoasa.
Câte pahare-a mai băut albina,
Cea încă îngăduită de rouă!
Şi cine-a pus stâlpi pentru curcubeu,
Şi cine conduce sferele ascultătoare
Cu unduioase nuieluşe de-azur?
Degetele cui întind stalactitele –
Cine socoteşte mărgelele nopţii
Să vadă de nu lipseşte vreuna?
Cine-a ridicat căscioara de pe colină
Şi ferestrele i le-a închis aşa bine
Încât spiritul meu să nu vadă?
Universalis
Cine-mi va dărui o zi de gală
Fă-mi un portret al soarelui
Fă-mi un portret al soarelui,
Să-l pot închide la mine-n odaie.
Voi crede că mă încălzesc
La ceea ce alţii „ziuă“ numesc!
Pictează-mi un prigor pe-un ram-
Să pot să-l aud, să-l visez,
Când s-o opri melodia-n livezi,
S-o sfârşi şi-amăgirea!
Zi-mi, i-adevăr că la prânz e cald,
La fel cum brebenelul „zboară“,
Ori la fel cum fluturii „înfloresc“?
Atunci, sări peste-îngheţ în livadă,
Sări peste rugina de pe copac:
Să ne jucăm de-a vino nicicând, o, hai!
Amurgea, soarele
încet – încet -
Amurgea, soarele încet – încet cobora
Spre amurg, iar eu nu vedeam
Peste sat culorile serii,
Peste case că-i încă amiază părea.
Ziua treptat scădea, din ce în ce
Tot mai mult dispărea, nu era rouă
Pe iarbă: pe fruntea-mi se odihnea
Si apoi pe faţa mea rătăcea.
Picioarele-mi picoteau, dormeau
Aproape, dar degetele treze erau,
Si totuşi, pentru ce un atât de slab
Sunet de la mine spre mine venea?
Mai înainte ce bine ştiam lumina,
Iar acum n-o mai pot vedea.
Asta înseamnă-a muri, şi eu mor
dar nu mă-înspăimântă s-o ştiu.
Doar aparent dintr-odată
Doar aparent dintr-odată
Florilor încântate
Gerul le taie capul, din joacă,
Întâmplător.
Asasinul blond pleacă.
Soarele-începe nerăbdător
O altă zi să măsoare
Dumnezeului îngăduitor.
HYPERION  137

Aprind lampa însă dispar
Aprind lampa însă dispar.
Asta fac poeţii.
Dar, dacă lumina e vie,
Scânteile aprinse
Cât sorii dăinuie:
Cu fiece vârstă, o lentilă
Le diseminează
Circumferinţa.
Căi mari de tăcere
Căi mari de tăcere duceau
La tărâmuri de linişte.
Nici veşti, nici murmur aici
Nici Univers, nici Legi.
Orologii zorii chemau, iar noaptea
Clopote în depărtare băteau.
Dar timpul aici temelie n-avea
A vremii măsură pierise.
E o anume cădere-a luminii
E o anume cădere-a luminii
Unei după amiezi de iarnă.
Apăsătoare ca înălţarea
Melodiilor în catedrală.
De durerea cerului avem parte,
Rănile-i nu lasă semne.
Deosebirea e înăuntru,
Acolo sunt înţelesurile.
Nu te poate învăţa nimeni,
E semnul deznădejdii.
O suferinţă imperială
Ne este trimisă de aer.
Când vine, peisajul ascultă atent,
Umbrelor le stă sufletu-n loc.
Când pleacă, e ca-îndepărtarea
De chipul morţii.
Aşa cum cei ce nu
dorm prind zorii
Aşa cum cei ce nu dorm prind zorii,
Aşa cum, la ospăţ, cerşetorii
De fantezie se îmbată,
Aşa cum în deşert pâraie îndepărtate
Susură dulce urechilor încântate,
Cerul îl vrăjeşte pe cel obosit.
138  HYPERION
Cum celui ce-aşteaptă, când zorii-şi
Desfac pleoapa de ametist
Şi lasă dimineaţa să treacă,
Cum cerşetorului când – onorat oaspete -
Buzele-i însetate de carafă se-apropie,
Aşa-i pentru noi raiul, de-i adevărat.
Aşadar morţii redă-mă
Aşadar morţii redă-mă.
Morţii temute de mine nicicând,
Numai când m-a lipsit de tine…
Iar acum, de viaţă lipsită,
În propriul mormânt respir
Şi-i estimez măsura.
Măsura e tot ce iadul poate ghici
Şi tot ce-a fost Raiul.
Ca şi cum marea
s-ar despărţi
Ca şi cum marea s-ar despărţi
Şi-o altă mare-ar dezvălui,
Iar asta – o alta – şi cele trei
O presupunere ar fi
Dintr-o nesfârşire de mări
Fără ţărm,
Chiar ele – ţărm de mare ar fi.
Eternitatea – aceasta-i.
Ce han e ăsta
Ce han e ăsta
În care noaptea
Vine un călător ciudat?
Cine este hangiul?
Slujitoarele – ele unde-s?
Uite ce încăperi ciudate!
Nici foc nu străluce în vatră,
Nici halbe nu se revarsă.
Vrăjitor! Hangiu!
Cei de dedesubt – cine-s?
Supravieţuind cumva nopţii
Supravieţuind cumva nopţii
Am intrat în ziuă,
Mântuirea-i deajuns mântuiţilor
Deşi nu ştiu formula.
De acum iau loc printre vii
De parcă s-a dat comutare,
Candidată la şansa zorilor
Dar însemnată de moarte.
Traducere de Cătălina Frâncu
Universalis
Al. CISTELECAN
eUltimul debut optzecist
C
Cu o carte de doliu debutează – şi va fi probabil ultimul debut
optzecist – Otilia Ţeposu. Doliul e însă doar cealaltă faţă a iubi-
rii. 20 de ani au trecut între moartea lui Radu G. Ţeposu şi
debutul Otiliei cu Aerul din oase (Editura Eikon, 2019). Două-
zeci de ani de decantare a suferinţei şi de sublimare a ei într-un
memorial de dragoste. Dragoste şi moarte sînt – nu temele,
ci tema contopită a Otiliei. Nu e o carte a durerii imediate, ci
una – poate programatic – a durerii sublimate, a suferinţei ce
s-ar vrea vindecată. Cel puţin aşa speră Otilia: „Am să aştept/
pînă cînd rana se va vindeca./ Atunci am să vorbesc“ (Aerul
din oase). Dar nu e cale de vindecare, căci evocarea rămîne la
fel de acut dureroasă: „Nu pot numi decît cu vorbe/ ce se pre-
fac în cuţite/ peste care calc desculţă.// Sau poate în cărbuni
aprinşi,/ care-mi trag înapoi aerul din oase.// Acela cu care
am zburat/ cînd am fost fericită“. Trecerea timpului e o terapie
care n-a dat rezultate. Memoria e atît de acută încît ţine rana în
prezent, face din prezent o rană. Memorialul
devine jurnal, amintirea se aprinde instanta-
neu şi devine, brusc, dureroasă: „Lîngă tine/
verbele n-aveau timp./ Ca o acoladă se închi-
dea clipa./ Între noi şi ceilalţi/ o lumină/ sub-
ţire ca lama unui cuţit./ Atît a durat bucuria:/
cît ai tăia aerul cu lama lui sclipitoare,/ fără să
te întorci cu faţa la apus“ (Poem de dragoste).
Acuitatea acestei memorii îndurerate e atît de
intensă încît pînă şi diafanele devin agresive;
e o lume în care totul răneşte, pînă şi lumina
sau fulgii de zăpadă. O lume în care dragos-
tea şi moartea au aceeaşi încărcătură desti-
nală: „Între dragoste şi moarte/ niciuna nu-i
mai tare,/ amîndouă încarcă omul/ de ceea
ce de-abia poate duce“ (Cîntar). Fragilitatea
celei dintîi se confruntă cu tenacitatea celei
din urmă şi pare a-i lăsa acesteia locul: „Mă
Eseu
afund în timp/ nepotrivit,/ ca şi cum aş fi în omăt/ cu visele
mele de vară./ Doar tu, Moarte,/ mă pîndeşti printre zile/ ca un
copil flămînd/ cireşul de după gard“ (Trecere). Viaţa se goleşte
de sens şi se transformă într-un calvar al golului: „Mă îmbrac
în tăcere/ ca-ntr-o haină de iarnă./ De pe umărul stîng,/ mă
pîndeşte neputinţa./ Ca să scap,/ mă-nvîrt în jurul meu/ ca un
cal orb,/ care scoate apă dintr-o fîntînă,/ fără să poată vedea
vreodată/ răcoarea ridicată din adînc“ (Autoportret de iarnă).
E un consemn al stingerii care se propagă peste tot: „Acum,/
descifrez doar alfabetul mort al înserării./ Timpul a îngheţat./
Niciun soare nu mai apune,/ Nicio stea nu mai răsare“ (Auto-
biografie). Spaimele se densifică, devin tot mai concrete, tot
mai intime şi mai atotprezente: „Nori cu păr de lup se aţin
pe-aproape,/ spaima îmi dă tîrcoale,/ acum ştiu bine/ primej-
dia nu vine niciodată/ de acolo de o aştepţi“ (Aşteptare). Iar
sentimentul existenţial se transformă într-unul funerar: „Nin-
soarea mă acoperă cu un sicriu de fulgi,/ mai
sunt stăpînă doar peste o deltă îngheţată,/
stau în mijlocul ei şi număr orele./ Cele de
ieri“ (Lecţia zilei). Prima comuniune, cea a
iubirii, e celebrată acum prin comuniunea în
moarte. Destinele se împletesc din nou sub
acest semn al devoţiunii. Cartea de doliu a
Otiliei e, în realitate, o carte de dragoste. Dar
una recitată de o memorie iremediabil rănită.
Spre deosebire de recentele Variaţiuni pe o
temă dată ale Anei Blandiana, unde dragos-
tea transcende moartea, Aerul din oase al Oti-
liei Ţeposu, deşi poemele au aceeaşi cauză
„existenţială“, nu poate duce dragostea în tri-
umf, ci doar face din ea o litanie îndurerată.
Dar izvorul acestei tînguiri sublimate rămîne
dragostea.
HYPERION 139
Ioan HOLBAN
Poezia lui Dinu Flămând
P
Pentru cine cunoaşte poezia ardelenilor, în general, a echi-
noxiştilor, în special, „ecuaţia“ lirică din volumul de debut
al lui Dinu Flămând, Apeiron (1971), unde se identifică
o paradigmă de sensibilitate care creşte dintr-un aspru
raport tensional – cel dintre stepa cazacului ori husaru-
lui „pe cale de poştă tătară“ şi „toamna“ muzicii de orgă
ce „încreţeşte catedrala-n falduri“ – poate părea cel puţin
paradoxală sau, poate, o întâmplare, un „păcat“ al tine-
reţilor; mai întâi sunt cuhniile, pragurile, troica şi samu-
rul alb din Prinţesa: „Înfloreau în ierburi călcâii ei,/ noi,
călăreţi de stepă, mai mulţi de trei/ prin Bugeag şi Kame-
niţa ne purtam/ guduroşi,/ cale de poştă tătară băteam
înspre Lipova/ pentru umerii ei preafrumoşi./ Mai mulţi
de trei,/ toţi husari firoscoşi/ traşi în mustăţi sumeţite cu
rost/ pentru dragostea văduvei, după post./ Mai mulţi de
trei,/ noi, blegoşi visători cu dor de femei,/ am fi mers
de-a-n călare spre Veneţie/ după mărgele, maramze şi
farbe/ la dor să-mbie./ Dar se lăsă un îngheţ în praguri de
ape/ şi ne-am risipit cu toţii să nu ne scape/ trecerea ei./
Trecerea ei, fără troică, pe jos,/ cu samururi albe la gât şi
la mână,/ trecerea ei de stăpână/ la cuhniile nebuloaselor
noastre,/ prin ţările noastre de jos…“. Apoi, în Organis-
tul, sună grav tuburile de la orga albastră a prinţului poe-
mului: „Orga albastră, pasăre de goluri/ la drumuri n-ai
s-o vezi umblând pe jos/ cu organistul fâlfâind în tuburi –/
galactică supapă şi pleoapă! (…) Se încreţeşte catedrala-n
falduri/ de-atâta muzică prin zid pierdută/ şi crapă oul de
porumbă-n poduri,/ se scurge pe vitralii-n temelii/ acolo
unde clopot de picioare/ aţâţă focul în cazanul orgii./ Ape
freatice străbat mulţimea/ – un lac vulcanic furnicat în
mâluri/ de râuri nedospite şi confuze –/ deasupra apelor,
un veac de frunze/ îngălbenind în toamna-acestei muzici./
Şi toţi frământă mâlul în neştire,/ se tot afundă apăsaţi de
140  HYPERION
frunze/ îngălbenind în toamna-acestei muzici./ Şi toţi fră-
mântă mâlul în neştire,/ se tot afundă apăsaţi de frunze/
sub rădăcina fagilor de piatră,/ deasupra umblă-n crengile
pădurii/ un organist cu degete prelunge./ O, genul triumfal,
un organist ne‑adună,/ atâtea goluri umplem împreună!/
Otravă de poem sub vena cavă,/ constant poem aflat sub
presiune,/ cenuşă proaspătă aruncă-n goluri,/ când păsă-
rile Phoenix stau bolnave./ La vama clapelor un organist
ne-adună,/ prinţ al poemului!“.
Călăreţul de stepă şi prinţul cu degete prelunge la cla-
viatura orgii împart lăuntrul poetului din Apeiron şi din
toată poezia lui Dinu Flămând, de la Poezii (1974), Alto-
iuri (1976), Stare de asediu (1983), până la Viaţă de probă
(1998), Dincolo (2000), Tags (2002), Migraţia pietrelor
(2000; 2003), Grădini (2005), Frigul intermediar (2006),
Umbre şi Faleze (2010), Biopoeme (2010) şi Stive de
tăcere (2011); n-a fost o toană sau o întâmplare din tine-
reţea debutului, pentru că, iată, poetul poartă, peste ani,
„gramatica stepei“ în Stare de asediu, apoi, în Parisul tutu-
ror catedralelor „încreţite“ în faldurile muzicii de orgă, o
ciudată nostalgie după „sârbele din Balcani, colbul stepelor
şi Kalinka…“, cum spune în volumul din 1998, Viaţă de
probă. În fond, încă din Apeiron se defineşte în lirica lui
Dinu Flămând ceea ce el însuşi numeşte poemul sub presi-
une, unind luciul apei cu stârvul de dedesubt, lacul vulca-
nic al stărilor explozive cu imaginea surpării lente a lumii
într‑un poem „orb, fără temă“, cu floarea metaforei strivită
sub talpă; sau drama din Ovidiu la Tomis („Gutta cavat
lapidem – scobeşte,/ scobeşte, bătrâne, în piatra zării/ cu
lacrimile tale sfredelitoare!/ Vinde-ţi, de viu, intestinele/
pentru rachetele lor de tenis,/ fă exerciţii de mitridatism:
înghite zilnic/ doze progresive din noua tristeţe care/ până
la urmă/ ucide definitiv…“) cu „perfida comedie a naturii“
Eseu
 pe care o joacă zeiţele Ceres şi Parca, ale grânelor şi desti-
nului, din Roma interzisă poetului pierdut în stepele din
Est; sau somnul amiezii cu mirosul de rut al florii de soc;
sau evocarea evului crepuscular şi fina trimitere la poe-
zia unui coleg echinoxist (Un S întors aminteşte de fiinţa
sub formă de S a lui Adrian Popescu) cu animalul – dis-
perare „în formă de ger“. Sub stivele de tăcere, de sicrie
şi de nimic pe care pare a se clădi textul, poetul ascunde
trăirile intense şi ţipătul disperat al unei lumi într-o cro-
matică fauve, unde ierburile fierb către albastru, lângă
verdele salamandrei şi sângele fiinţei (Băiatul cu salaman-
dra), mâinile sunt gălbui, oglinzile, negre, ora e de fosfor,
florile trupului sunt vinete, ciorba e neagră şi frigul e de
argint, iar ziua întâlnirii lui Hamlet cu Yorick e văruită în
galben; cromatica, foarte importantă mai ales în primele
cărţi, nu e a unui peisaj anume: ea potenţează mişcările
violente, imperceptibile, însă, din afară, ale fiinţei interi-
oare, râul de sub gheaţă, cum se spune în poemul Mâna
cu mănuşă din volumul Poezii.
Toată poezia de început a lui Dinu Flămând pare o con-
tinuă notificare asupra stărilor sinelui; nesiguranţa, pânda,
înstrăinarea şi nostalgia departelui în Apeiron; „O, seara
mâinile devin gălbui,/ stau între vânturi uşile aprinse,/ pe
unde treci perdele lungi se scutură./ Negre oglinzi ce nu
te mai arată/ alcătuiesc prilejuri de-ntuneric,/ în păianjeni/
fire fosforice se-nveninează./ Tot mai nesigur între lucruri
reci,/ perdelele se-ntind libidinoase,/ tot ce atingi e o înstră-
inare/ acoperindu‑ne cu gesturi rare./ Un frăgar/ cu dude
negre luminează casa,/ o stare ca de pândă prin unghere
–/ parcă o limbă linge sare-n geam…/ O, seara/ când lucru-
rile toate te cunosc/ e prea departe sufletul. Şi-n lampă/
pui flori de crin s‑adoarmă în petrol./ Aşa cum sufletul…“
(Înstrăinare familiară); frumoasa disperare care macină
fiinţa – un interior cu ţevi de frig –, aşteptarea, chinul aces-
teia, apăsarea pe care o dă teama de umbră, lumina care
îngheaţă înlăuntru în Poezii: „Acest violoncel umflat e
teama,/ stăm în puterea ei şi aşteptăm/ legaţi adânc cu fire
placentare./ Curge din zid un sunet gros ca fumul,/ ne risi-
pim, ne adunăm,/ nu ne atingem pielea asudată./ Interior
cu ţevi de frig…/ Pocnetul uşii, asprul, negrul, golul,/ pre-
linsul picăturii lungi de apă,/ somnul spre ziuă înfundat cu
câlţi,/ pereţi asudaţi şi carnea moale,/ şi molecula devo-
rând, enormă,/ sporii tăcerii în derivă…/ Acest violoncel,
această teamă,/ această aşteptare, acest chin,/ teama aduce
aburi de tetanos/ prin zid, prin varul timpului“ (Interior);
imperiul plictisului şi tinereţea bătrână din Altoiuri; tine-
reţea postumă într-o lume în aşteptare şi sub tot felul de
interdicţii, aflată într-un apendice al timpului, într-un per-
petuu an bisect, unde se trece dintr-o suferinţă în alta prin
ecluzele navigabile ale fluviului lăuntric, sufocarea de zi
cu zi într-o „tristeţe-clapon“, născută la trecerea de la tris-
teţea ceţoasă la aceea „vertebrată“; când iluziile se acresc
în mereu repetata întrebare‑ghilotină „dar noi când vom
trăi?“, iar aşteptarea în penumbră a prefacerii arde în cup-
torul unui ţipăt în Stare de asediu: „Acesta e visul în care
singur mă urmăresc;/ eu, în cabina ascensorului, la etaje
Eseu
abisale,/ şi tot eu la cablul de susţinere…/ Imagine/ a zilelor
mele: trag de catgut cu dinţii/ şi-mi închid rănile,/ găsesc
în durere cloroformul/ împotriva durerii…/ Târăsc după
mine un trup încurcat în odgoane,/ perpetuum mobile în
somnul naţional/ pe care numai aşteptarea îl împinge din
spate./ Pretutindeni aşteptare şi interdicţii/ şi ochii invi-
zibili ascunşi în pereţi;/ huruit de fiare vechi, coşmarul se
reproduce/ în noaptea din miezul zilei. Navighez prin piv-
niţe/ şi mă trag la edec…“ (Perpetuum mobile).
Aceasta e glazura poeziei lui Dinu Flămând, aceea care
a dus în eroarea de a o citi în cheia monotoniei şi a unei
lirici monocorde de extracţie bacoviană, eventual; în ade-
văr, imperiul plictisului, aşteptarea, nesiguranţa, tristeţea,
dar şi zonele de identificare – pâlcul cu spini, grădina cu
nuci şi meri bătrâni, pe mare, plutind „spre dezastru“ sau
în „largul nins“, pe muntele Heniu, sus, unde fulgerul cald
se stinge în afine şi unde „se fabrică infinitul“, în toamna
transilvană, în verile tulburi sau în ninsorile „cu aneste-
zie“, în alte locuri unde nu se întâmplă nimic – au putut
crea imaginea unui univers poetic prăbuşit în monotonie
şi în cenuşiul derizoriu al cotidianului atoatestrivitor. O
imagine înşelătoare pentru că, iată, poetul pune un altoi,
o nouă genă şi o nouă sevă tulbure, plină de viaţă, adică,
într-un teritoriu ce părea stins în melancolie şi plictis:
„Sufletul presimţea o iarnă adâncă,/ fulgeră însă pe cer, e
o primăvară bolnavă,/ soarele galben se scurge pe ziduri,/
vorbele tale-mi aduc o durere neaşteptată./ Am să ies în
grădină cu un braţ de altoiuri,/ merii se umflă de-o sevă
tulbure,/ umedul vânt în decembrie răscoleşte/ simţul de
mugur, adormitul, simţul de mugur…/ Cu un braţ de alto-
iuri mai reci, mai puternice/ sub fulgere îngheţate, în fri-
gul durerii…“, scrie Dinu Flămând în Iarnă cu fulgere din
volumul semnificativ intitulat Altoiuri. Altoiul este meta-
fora care pune în valoare, în chip explicit, starea duală a
lumii poeziei lui Dinu Flămând, care nu se dezvoltă, însă,
în polaritate, ci într-o căutată unire a contrariilor, coinci-
dentia oppositorum, cum spuneau cei de demult; portalto-
iul şi altoiul, lumea surpată şi mugurul plin de sevă, golul
din noi şi cuvântul, ca la sumerieni, ne învaţă poetul în
Mit sumerian, somnia, muzica (Sibelius, Bach), nivelând,
astupând fisurile, „acvariile somnului“, ceaţa compactă şi
„vulcanul de vise multicolore sub fruntea ta“.
Într-un dens eseu, Poezia lui Dinu Flămând, Ion Pop
constată, cu dreptate, faptul că „Dinu Flămând nu e un
poet «monoton» şi monocord, poezia sa rezervă o anume
doză de «imprevizibil»“; se petrec, în fapt, mari dislocări
de sentimente, stări şi senzaţii, poetul, cu ochii larg închişi,
cum spune, navigând pe un fluviu interior, sub vraja unei
somnolenţe erotice, de exemplu. Tot ce părea că aparţine
amintitului imperiu al plictisului e dinamitat în explozia
stivelor de tăcere şi de nimic, pe care poezia le-a clădit vers
cu vers, de la Apeiron până la Stare de asediu; somnia e o
minciună, realul „altoit“ explodează de sub focurile stinse,
vântul de pe culmea domoală a muntelui Heniu „pregăteşte
cremenea incendiilor“, ceaţa e acum a zilelor disperate, din
lumea nouă a altoiului dispare lumea veche a portaltoiului.
HYPERION  141
Iată ce pot ascunde nişte lanuri somnoroase: „lanuri som-
noroase de cânepă acopereau Transilvania/ lumina foşnea
prin frunzele lor fibroase/ erau primele zile ale infernului/
oamenii dispăreau de prin case/ plugurile rugineau/ brazde
neterminate urcau spre cer/ ura îşi aruncase în ele sămânţa/
toamna soseau prin sate oameni în haine de piele/ cu pis-
toale la brâu/ li se spunea lupii roşii – luau şi ouăle de sub
cloşcă/ pe la geamuri femeile plângeau tăcerea lui Dum-
nezeu/ viaţa respira scurt/ copiii aveau mucii până la brâu/
uneori bunicul meu ridica din pământ ochii şi-l suduia/ cu
năduf pe Stalin/ oamenii îl credeau nebun/ se făcea gol în
juru-i la cârciumă/ când mergea să îşi bea alcoolul/ astăzi
e sărbătoarea morţilor/ aş vrea să-i fac un poem/ dar acea
vreme nu e poetizabilă/ poezia e un pansament prea scurt
să cuprindă inima“. Nimicul întâmplat zilnic e „picoteala
lui Dumnezeu“, scrie Dinu Flămând în Grădini; aici se
adună stivele de sicrie şi de tăcere, somnolenţa singură-
tăţii, nefericirea şi tristeţea picotind, dar nimicul are elec-
tricitate („uneori nefericirea ta statică e încărcată/ cu un
rest din electricitatea nimicului“, se spune în Frigul inter-
mediar) şi nervozitate: „ceremonii ale invizibilului/ seceri
de gheaţă pe piscurile insomniei/ continuă să năvălească
aceleaşi valuri/ dinspre trecut/ umflate de nervozitatea
nimicului/ iar sub arcadele privirilor/ mele stinse imagini
cu capul în jos atârnând/ tresar ca o colonie de lilieci/ au
văzut oribilul şi neputinţa curgând pe mâinile paralizate/
de ataraxia prezentului/ şi era ca o sângerare din corpul
umbrelor/ şi au simţit trecerea timpului cum în adâncul
râului/ umbra peştelui mângâie pietrele/ noi generaţii în
gura Infernului/ parodiază misterele/ mare voioşie va fi
când alte guri de varani/ vor sfărâma alte cranii“ (Umbre
şi Faleze). În sfârşit, fiinţa ce părea abandonată în plictis
şi melancolie trăieşte ziua când se fisurează ceva „sub linia
orizontului“, iar zonele sale de identificare ies din monoto-
nie: foşnetul calm, somnoros, al platanilor, de pildă, nu e
decât aparenţa de deasupra rădăcinilor care ară oraşul pe
dedesubt: „într-o zi se fisurează pe neaşteptate ceva/ sub
linia orizontului/ o briză nervoasă întunecă/ faţa soarelui/
norul trece pe acolo/ cu groapa unei absenţe/ se aud dinţii
nimicului/ rumegând umbra pe o singură parte/ în mie-
zul miezului se aşază contrariul miezului/ cu un ghem de
cifre înmugurite/ ceva ce depăşeşte înţelegerea minţii tale/
anticipă şi se răzgândeşte/ rădăcinile platanilor continuă
să are/ oraşul pe dedesubt/ la fereastră aerul pare pus/ să
pândească nemişcarea lăuntrului/ ecoul smulge botul câi-
nelui din lătrat/ seara miroase a animal/ frigul fuge când
omul îşi scoate mâna din buzunar/ moartea încearcă să
scape de stocuri“ (Amplitudini de probabilitate, lătrat).
Poezie/ intensitate, spune Dinu Flămând în 2006, în Fri-
gul intermediar; poemul sub presiune, scria poetul la debut,
în 1971, în Apeiron: sunt forme ale unei alte poezii penetran-
tiste, păstrând nu atât litera, cât atitudinea şi spiritul poeţi-
lor care au lansat-o în anii ’30 ai secolului trecut. Poemul
sub presiune e locuit de figuri lirice bizare; omul cu mână
verde, „doar tânărul Jameson şi Beckett bătrânul rămân
cu tine la masă“, metecul universal, frustraţii suburbiilor,
142  HYPERION
autorii de graffiti, vagabonzii care trăiesc în vagoane aban-
donate pe linia moartă într-un sictir al sictirităţii din trenu-
rile, metroul şi hârbuitele autobuze-metaforă din Parisul
exilului; „Vagoane de tren ies din bezna periferiei/ cu furi-
oase inscripţii pictate la miezul nopţii/ când spre gările de
triaj se strecoară frustraţii suburbiilor/ să-şi tatueze pe uşi
numele şi uimirea/ de a se vedea în chiar ciclonul uitării –
acolo unde/ a fi se zvântă extrem de repede şi devine un a
fi fost/ deco­lorat pe vitrine murdare – graffiti/ călătorind pe
carcasa metrourilor spre centrul oraşului/ pe liniile circu-
lare ale indiferenţei – răcnete/ anonime/ în curentul rece al
timpului prin galeriile/ unde absenţa e polenizată de forfota
şobolanilor/ la trecerea convoaielor de cuvinte – tags/ pe
crusta zidurilor citite numai de ochii orbilor/ şi un fel ghe-
muit de a zgândări inutilitatea/ când fără-de-perechea se
izbeşte de propriul ei umăr/ în singurătatea lumii – Dasein/
al foburgurilor şi sictir al sictirităţii/ nimicul sare capra
peste spinarea logicii/ iar neantul neantizează dând zor
să afle/ de ce există ceva şi nu mai degrabă nimic –/ ceva
nimic sosind cu metroul mai degrabă decât ceva ceva/ şi
ceva mai degrabă existând ca neexistentul/ doar în deschi-
derea furiei lui spre lume – defilare/ de fraze vagon prin
albeaţa ochiului/ poezie-incizie – parazit al transportului
în comun/ viaţă pe hârbuitele autobuze-metaforă/ ajunse
la capătul liniei şi golite repede/ în depouri sub jetul chi-
mic/ ce dizolvă literele…“ (Tags). Şi vechile zone de identi-
ficare s-au năruit în uitarea, lipsa de reacţie şi somnolenţa
xanax-ului, „medicament al exilului“; podişul transilvan,
purtat peste tot cu sine e acum „sub paşii morţii pe cerul
Parisului“, e la urma urmelor, într-o „prelungire a ezitării“,
cum defineşte exilul în Grădini; e pierdut în Paradisul „cu
bălării şi fantome“ din oraşul poeţilor meteci.
O dislocare foarte importantă în structura teritorii-
lor poeziei lui Dinu Flămând se produce o dată cu volu-
mul din anul 2000, Dincolo, când lirica sa primeşte o a
treia dimensiune, după ce imperiul plictisului şi vulca-
nul de vise multicolore de sub frunte vor fi trasat limitele
şi punctele de contact ale primelor două: vulcanul lăun-
tric sparge crusta cenuşie de deasupra pentru a deschide
orizontul unui dincolo al tuturor libertăţilor, unde se des-
cojeşte tăcerea, e o desime de colburi, iar fiinţa primeşte
mângâierea altei lumini, din non-timp: „Tăcerea se des-
cojea în adâncul şopronului unde/ miazănoaptea/ celor
două zăpodii gemene stivuia de câteva generaţii/ fânurile/
cosite în august prin ani fără secetă. Era o desime/ de col-
buri şi timp uneori despicată pieziş de o/ rază de soare ce
ţâşnea printre două scânduri/ de dincolo. Era o rază de
miere incendiată/ înaintând prin uimirea privirilor noas-
tre cu/ nepăsarea/ unui peşte primordial în oceanul noc-
turn./ Încremeniţi în această ploaie uscată ne întindeam/
mâinile spre o nepricepută senzaţie cu atingeri/ şi neatin-
geri/ lente, înmugurite de dincolo, iar mişcarea/ în lungul
spadei clare făcea să tremure sporii/ întunecimii./ În sus-
pensia zilelor de atunci am trăit/ primejdiile abandonului
şi ne pregăteam să primim/ mângâierea altei lumini din
lăuntrul acelei lumini/ de non-timp:/ Amintirea lor e o
Eseu
rană de ploaie pe zid“ (Raza). Eul se instalează în această
desime de timp „ atât de dens încât devine non-timp – ca
o reacţie la sufocarea din spaţiile închise, căutând departele,
frisonul călătoriei spre oriunde altundeva decât blocul cu
multe etaje din Paris; dincolo de secunda noastră fărâmi-
ţată, într-o prezenţă prin absenţă, aproape-departe, cum
spune poetul în Fractal, Mozaic şi Somn, fragmente din
Dincolo, pentru a continua călătoria în acelaşi orizont al
aproapelui-departe în râu neînrâurat şi întunericul se
sperie de copil din Frigul intermediar, apoi, în Faleze.
Dincolo, în volumul Grădini, e undeva, locul departe de
aspra atingere a celorlalte două dimensiuni; „există undeva
un râu cu apă ce nu mai udă/ o scândură aplecată la gar-
dul peste care nu încetez să trec/ o potecă ce fuge adânc
în pământ de la un an la altul/ şi mirosul de cină venind
seara de la casa abandonată/ un lătrat de câine strivit de
Marius CHELARU
Câteva consideraţii despre
poezia albaneză din vremurile
în care a trăit Lasgush Poradeci*
„Poezia modernă în Europa: În Ger-
mania este ciudat pentru că a fost un
scriitor născut din 1770, Friedrich Höl-
derlin, care, în viaţa sa literară foarte
scurtă, a scos armonii forte apropiate de
cele din zilele noastre. În ultima vreme
au apărut Rilke, Stefan George şi alţi
reprezentanţi ai poeziei moderne ger-
mane. În Franţa începe un nou suflu cu
câteva poezii ale lui V. Hugo, a înflo-
rit cu Baudelaire (Fleurs du mal), Verla-
ine, Mallarmé, Rimbaud, Valéry etc. În
Italia, D’Annunzio şi Pascali au crescut
pomul nou al poeziei moderne, sădit de
Carducci… Iată deci, poeţii sunt un product ai vremilor
C
moderne. Fiu al acestor vremi este şi Lasgush Poradeci.“1
Căutam ceva despre poezia din fostul Imperiu Otoman,
despre autorii care au scris în persană, arabă sau turcă ori
au practicat genurile orientale de poezie din arealul sud-est
european şi Balcani, apoi mari poeţi care au petrecut ani
din viaţă şi pe teritoriul ţării noastre. Mi s-a părut intere-
sant că unii dintre ei scriau şi în persană sau au fost influ-
enţaţi într-un fel sau altul de limba/ lirica persană/ arabă.
Amintesc doi, născuţi la mii de kilometri distanţă unul de
altul – Naim Frashëri (1846-1900), considerat întemeie-
torul poeziei moderne albaneze, nume de seamă al renaş- 2  Nu de mult am publicat în Poezia o convorbire cu poetul, scriito-
terii culturale naţionale din a doua jumătate a secolului al rul şi criticul iranian Alireza Ghazveh, fost ataşat cultural la amba-
1  Eqrem Çabej, citat de Luan Topciu, în Lasgush Poradeci şi discursul
modern al poeziei albaneze, revista „Poezia“, nr. de iarnă, Iaşi, 2019
Eseu
ecoul trenului ce s-a dus/ fuioare de fum firave ieşind din
hornuri demult căzute/ anumiţi copaci la umbra cărora
se adună morţii/ unele stranii scârţâituri de la porţi încă
nedeschise/ există câţiva oameni care au trecut prin mine
şi au rămas/ şi nenumăraţi nori de pe streaşina cărora se
prelinge/ lumina somnului/ în nopţile mele cu insomnii
de ploaie prin deşerturile/ în care toate acestea de acum
înainte mă locuiesc/ fără să mă atingă“.
Noii dimensiuni îi corespund două figuri lirice despăr-
ţite/unite cu o mare fineţe a sugestiei: dincoace e fiinţa care
încearcă să vorbească, dincolo e aceea plecată după înţe-
lesuri. Poetul, adică, universul său, unde plictisul, lehami-
tea şi exploziile din lacul vulcanic dinăuntru se reformu-
lează în zarea departelui. De la Apeiron la Stive de tăcere
s-a scris povestea uneia dintre cele mai pasionante aven-
turi lirice din poezia noastră de azi.
XIX-lea, poetul naţional al Albaniei, şi
georgianul Besarion Zakarias Gabaşvili,
cunoscut după pseudonimul Besiki (Tblisi,
1750 – 25 ianuarie 1791, Iaşi).
Naim Frashëri era de loc din Frashër
(în care s-a născut Nasibi Tahir Babai/
Tahir Skënderasi, m. 1835, considerat un
sfânt al ordinului albanez Bektaşî, dar şi
reprezentant dintru începuturi al perioa-
dei Bejtexhinji), sat în care a fost înfiinţată
o şcoală primară mixtă, în 1893, subvenţi-
onată de statul român până în 1915. Satul
era locuit şi de aromâni; Thede Kahl con-
sideră că familia poetului ar fi de origini
aromâne (vlahe). Adept al ordinului Bektaşi (a scris, de altfel,
şi o carte, Fletore e Bektashinjet/ Carnetul/ Caietul Bektaşi,
publicată la Bucureşti, în 1896), influenţat în tehnica sa de
mari poeţi ai lumii persane ca Attar şi Saadi, a debutat în per-
sană (a scris şi gazeluri, ode/ qaside)2, limbă pe care o cunoş-
tea, ca şi turca, araba şi greaca ş.a.. (A tradus întâi în turcă
prima parte a Iliadei, publicată în 1886, la Constantinopol,
Iliada. Este primul care a tradus-o în albaneză) Idei legate
de acest ordin se regăsesc şi în alte opere ale sale. (În Alba-
nia, între secolele al XIV-lea şi începutul celui de-al XIX-lea
se folosea şi scrierea turcă otomană-arabă-persană numită
sadele Iranului din Tadjikistan şi India, şef la „Consiliului Poetic“ al
Ministerului Culturii din Iran, membru al PEN clubului iranian ş.a.
care îl cita pe „Na‘im Frasheri“ între autorii care au scris în persană.
HYPERION  143
 Elifbaja – ultima versiune a acestei Elifbaja shqip fiind cre-
ată de Rexhep Voka, 1847-1917, poet al literaturii Bejtex-
hinj, dar şi al mişcării naţionale.) De pildă, în volumul de
poeme Luletë e verësë/ Florile primăverii, Bucureşti, 1890,
unde sunt vizibile şi influenţe ale marilor poeţi persani. A
fost, s-a spus, şi ultimul poet din Balcani care a scris în per-
sană3, însă operele în albaneză cele mai cunoscute le-a publi-
cat în România, la Bucureşti, începând cu 1886.
În Albania de azi, prin secolul al XVIII-lea (pierzându-şi
treptat influenţa în secolul al XIX-lea) literatura tip „bejtex-
hinj“ (din limba turcă, pe filieră arabă/ persană, de la beyte4,
prin extensie „poem“) (Robert Elsie – în Albanian literature,
an overview of its history and development, în „Österreichis-
che Osthefte“, Viena, 45, 1-2, 2003, p. 243-276 – o numeşte
„literatura musulmană“), care scriau în elifba (folosind, alfa-
betul arab, şi cuvinte persane, turceşti, arabe) şi adepţii
bektaşi aveau tradiţie în ce priveşte poezia acelor aşik, cân-
tecele lor numindu-se nefes (respiraţii, ca esenţă a spiritului),
acompaniindu-se la bağlama (gen de lăută), bender (tobă),
kemence (tip de liră) ş.a., spre final preponderent religioasă,
în Georgia era un alt tip de peisaj, deşi nu cu totul şi cu totul
diferit, dat fiind că şi pe acolo au trecut, peste secole, mon-
golii, turcii, persanii, arabii ş.a. De aceea poezia autorilor
de aici cunoaşte influenţe interesante. Şi de aceea se dez-
voltaseră fenomene ca turnirurile de curte cu poeţi locali
şi străini, se întâlneau aezii rătăcitori, dezvoltându-se poe-
zia/ creaţia „aşugă“ (după unii pornită de la Yunus Emre,
deşi acesta nu a fost chiar un aşik). Adică a ceea ce în zona
turco-arabo-persană se numeau aşık (din arabă – aşeq,
îndrăgostit) – poet/ recitator rătăcitor, cu nuanţe/ specifi-
cităţi de la loc la loc întâlniţi în Turcia, Azerbaidjan, Geor-
gia, Turkmenistan, Armenia, Iran ş.a. În Caucaz, ca şi în alte
locuri, deveniseră faimoase acele mijlises (mejlis/ majales
– întâlniri/ concursuri ale unui număr de poeţi rătăcitori).
Referitor la acest tip de adunări în lumea persană există şi
o antologie, Noz‘hat al-Majāles/ Bucuria întâlnirii grupuri-
lor, cu cca. 4000 de poeme persane a cca. 300 de poeţi din
secolele XI-XIII, compilată undeva prin secolul al XIII-lea
de poetul persan Jamal al-Din Khalil Shirvani, care a adău-
gat în carte şi 179 de catrene ale sale, ode, şi 50 de distihuri.
Treizeci şi trei de catrene ale lui Khayyam
au fost regăsite aici, alături, de pildă, de
unele ale lui Avicena. A fost o perioadă în
care au scris autori ca Nezim Frakulla (ca.
1680-1760), cunoscut şi ca Nezim Berati
3  A scris, cu totul, 22 de opere: una în persană
(Tehayyülat/ Reverii, Istanbul, 1884 – ulterior,
H.T. Norris, în Popular Sufism in Eastern Europe:
Sufi Brotherhoods and the Dialogue with Christi-
anity and ‘Heterodoxy’, London and New York:
Routledge, 2006, la p.32, îl numeşte, pentru poe-
mele din acest volum, „Muhammad Iqbal of the
West“), patru în turcă, două în greacă şi 15 în alba-
neză. Aceste opere le enumeră şi descrie, pe scurt,
şi Robert Elsie, în Albanian Literature. A short his-
tory, I.B. Tauris, Londra, 2005, p. 67 şi urm.
4  Bayt/ beyt: în poezia turcă/ arabă/ persană
însemna un vers/ cuplet alcătuit din două părţi
aproximativ egale, numite (mesrā).
144  HYPERION
sau Ibrahim Nezimi, Hasan Zyko Kamberi, al cărui poem
satiric Paraja/ Banii a circulat şi a fost „folosit“ şi în peri-
oada comunistă, apoi Muhamet Kyçyku (1784-1844), con-
siderat un autor „de tranziţie“ către perioada/ poeţii Renaş-
terii albaneze (Rilindja) din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, sau fraţii Dalip Frashëri, un lider Bektaşî din satul
Frashër, Shahin Bey Frashëri, tot Bektashi, ambii având scri-
eri epice după model persan.
În Albania, din punct de vedere al poeziei/ literaturii,
această perioadă, cu autorii ei, se discută adesea de către
diverşi critici/ istorici literari parcă mai ales prin prisma
istoriei ţinând de otomani, cumva privind „de la distanţă“,
în orice caz nu asumaţi cu totul în unele privinţe. Nu deta-
liem, trecem dincolo de anii „renaşterii“ (Rilindja) albaneze,
cu nume mari ale Albaniei legate, într-un fel sau altul, de
România, şi purcedem către perioada în care a apărut Las-
gush Poradeci, considerat de cei mai mulţi cel mai mare
poet albanez al secolului al XX-lea.
Pe scurt, Lasgush Poradeci, pe numele său Llazar Sotir
Gusho (27 decembrie 1899 – 1987/ 1988 s-a născut în anul
1899 la Pogradec (orăşel de pe malul lacului Ohrid, de la
care şi-a luat pseudonimul poetul). După şcoala elementară
în oraşul natal a urmat gimnaziul într-o zonă cu o istorie
frământată şi în acele timpuri, la Monastir/ Manastir (azi
Bitola, oraş din Republica Macedonia de Nord), la şcoala de
limbă română (de altfel, în zonă este o străveche şi nume-
roasă comunitate aromânească, mulţi sosiţi aici după dis-
trugerea oraşului Moscopole, dar şi din alte locuri). Apoi
a mers la liceu la Atena (ultimii doi ani acolo i-a petrecut
într-un sanatoriu, bolnav de plămâni), studiile superioare
le-a început în România (părinţii l-au trimis aici în 1919),
dar le-a finalizat în Austria (cu o bursă de la statul român),
cu o diplomă în ştiinţe filologice. A început să publice poezie
la începutul anilor 1920, adunându-le ulterior în volumele
Vallja e yjeve/ Dansul/ Hora stelelor, 1933 şi Ylli i zemrës/
Steaua inimii, 1937 (acest de-al doilea volum sub îngrijirea
şi cu postfaţa lui Mitrush Kuteli; în postfaţa sa la Mitrush
Kuteli, Povestiri de la Lacul Albastru5, Luan Topciu scrie:
„Acest studiu constituie unul dintre cele mai reuşite studii
stilistice despre poezia albaneză în general şi cea lasguşiană
în special“)6. Am auzit „poveşti“ frumoase
şi despre felul cum au apărut cărţile, felul
în care l-a ajutat Mitrush Kuteli, pentru că
a publica o carte în condiţiile în care era
Poradeci nu era un demers la îndemînă.
De altfel, putem spune că formarea sa
intelectuală a fost marcată de şederea în
România, la Bucureşti (capitala României
şi Viena fiind socotite atunci, nu doar în
Albania în această regiune, cele mai bune
centre pentru educaţie), unde a activat în
cadrul Asociaţiei Albanezilor, devenind
5  Mitrush Kuteli, Povestiri de la Lacul Albastru, tra-
ducere de Renata şi Luan Topciu, postfaţă: Luan
Topciu, Editura Privirea, Bucureşti, 2007, 56 p.
6  Şi în revista „Boabe de grâu“ (nr. 3, V, 1934, pag.
176-178), a publicat un articol: Un poet albanez –
Lasgush Poradeci.
Eseu
 secretarul general al acesteia în 1922. Teza sa de doctorat
la Universitatea din Graz, Austria, a fost despre Eminescu
(Der verkannte Eminescu und seine volkstumlich-heimatliche
ideologie/ Necunoscutul Eminescu şi ideologia lui naţională/
populară), alcătuită, desigur, pe baza informaţiilor pe care
le-a putut avea la îndemînă (unele fragmentare), publicată
parţial şi în România7.
Eminescu l-a influenţat nu doar pe Poradeci, ci şi alte
nume mari ale literaturii albaneze, mulţi dintre ei educaţi sau
care au avut tangenţă cu România, literatura română. Amin-
tim doar pe autorul versurilor imnului Albaniei (Imnul stea-
gului/ Hymni i Flamurit), Asdreni (Aleksander Stavre Dre-
nova; 1872-1947), cunoscător al limbii române, al României,
ţară în care a ajuns cînd avea 13 ani, a absolvit universita-
tea, în care trăit până la moartea sa, şi care păstra în biblio-
teca sa la loc de prim raft poezia lui Eminescu. Prima dată,
pare-se, Eminescu a fost tradus în albaneză, în presa alba-
neză din România, în anii 20 ai secolului trecut, de către
Mitrush Kuteli (pseudonimul lui Dhimitër Pashku), care
apoi a publicat şi un studiu despre opera şi viaţa acestuia,
apoi de către Poradeci ş.a., până la Ismail Kadare. Eminescu,
au remarcat multe voci ale criticii de specialitate, pe drept,
l-a influenţat puternic (după unii determinant) pe Poradeci
(care scria despre marele poet român că nu e de conceput o
„istorie modernă a gândirii“ din zona sud-estului Europei
fără a discuta atent, minuţios, despre contribuţia lui Emi-
nescu). Au fost chiar voci care spuneau exagerînd că, pen-
tru unii, Poradeci părea un poet român care scrie în alba-
neză, despre albanezi.
Aşadar, am ajuns şi la Asdreni, Kutelli ş.a., emigraţia alba-
neză din România şi rolul acesteia în Renaşterea/ cultura/
literatura albaneză, cercetînd despre felul în care s-a des-
trămat Imperiul otoman, felul în care s-au petrecut lucru-
rile în statele din Sud-estul Europei şi Balcani în această
perioadă, apoi după Războaielor Balcanice ş.a., în ce pri-
veşte Albania, independentă din 1912, după proclamarea
acestui act de către Ismail Qemali, la Vlora, pe 28 noiem-
brie ş.a. Aşadar, încă era o perioadă complicată şi politic şi
din punct de vedere literar/ cultural pentru Albania cînd a
apărut pe scena scrisului Poradeci. Ca în multe locuri din
fostul teritoriu otoman (inclusiv în Turcia,
unde se făcuseră paşi semnificativi, avu-
seseră loc reforme care cereau elimina-
rea „arabismelor“ şi „persanismelor“ ş.a.
din limbă/ poezie) şi în Albania se cereau
schimbări de tot felul, inclusiv în limba-
jul poetic, multă vreme avînd de-a face cu
atâtea „influenţe“, cum am amintit deja.
Poradeci, care fusese în contact cu litera-
tură română şi, implicit, cu ce se scria în
Europa, este considerat între primii poeţi
7  Recent, în revista „Albanica“, Bucureşti, nr. 3 a
reapărut un fragment (despre poezia La steaua),
preluat din volumul Eminescu în critica germană,
Editura Junimea, Iaşi, 1986, selecţia, traducere şi
note de Sorin Chiţan. În revista „Poezia“, nr. de
iarnă din 2019, au apărut un grupaj de poeme ale
lui Poradeci, în versiunea română a lui L. Topciu.
Eseu
(după alţii poate primul) care au introdus spiritul modern
în poezia albaneză.
Pe scurt, poezia modernă albaneză începe din anii 1930,
şi se poate spune, în viziunea majorităţii specialiştilor pe
care i-am citit, începe cu doi autori, mai ales Migjeni –
Millosh Gjergj Nikolla (1911-1938), din Shkodra – care a
trecut primul la o altă etapă, abandonând modalitatea de a
scrie practicată până atunci, şi Lasgush Poradeci. Am citit
câte ceva din poeziile lui cam odată cu ale altor contempo-
rani ai săi cu Asdreni (1872-1947) – romantic prin exce-
lenţă, Fan Noli (1882-1965) – mai ales cu tentă socială, poli-
tică, sau/ şi Migjeni – mesianic, dreptate socială ş.a. L-am
văzut pe Poradeci diferit de toţi aceştia. Din postura mea,
l-am văzut ca un om în afara curentelor epocii, dar totuşi
legat profund de acestea. Cumva o prezenţă aproape exotică,
chiar paradoxală (Robert Elsie îl considera una din mul-
tele prezenţe paradoxale ale literaturilor Sud-estului Euro-
pei). Diverşi critici, specialişti/ critici au remarcat diverse
trăsături ale creaţiilor sale, de la misticismul panteist la
metafizică, de la păstrarea unor elemente romantice ori
chiar clasice, la o manieră diferită de prezentare, modernă.
Kosovarul Rexhep Qosja (citat de Robert Elsie) considera
că Poradeci se simţea ca un romantic, gândea ca un clasic,
era solitar/ ermetic ca un simbolist şi, din punct de vedere
formal, precis ca un parnasianist. Indiscutabil educaţia lui în
culturile albaneză, apoi, puţin, greacă, dar mai ales română
şi, apoi, de limbă germană au făcut ca Poradeci să aibă un
alt fel de viziune asupra poeziei decît mulţi alţi conaţionali
ai săi. Influenţa poezie române, a lui Eminescu în special
(dincolo de tematică şi fel de a scrie, preocuparea sporiră
pentru formă, teme/ ritmuri folclorice ş.a.), îşi are un loc
semnificativ în creaţia sa. Cert este că, deşi a rămas pînă
la sfîrşit, din multe puncte de vedere, un fel aparte de om
care îşi vede de drumul său (Elsie i-a spus „outsider“) sti-
listica, maniera lui de a scrie şi formal şi tematic a influen-
ţat poezia albaneză, cu toate că a fost trecut la „index“ de
regimul comunist şi nepublicat multă vreme. Mai mult, în
Istoria Literaturii Albaneze, carte publicată sub egida Aca-
demiei de Ştiinţe a Albaniei (1985), Poradeci este discutat
într-un grup al poeţilor din anii 1930, şi atît. Singura carte
care a apărut după 1944 a fost publicată în
Kosovo, fosta Iugoslavia, la Prishtina, sub
îngrijirea lui Sabri Hamiti (Vdekja e nositit,
zgjodhi e përgatiti per shhtyp Sabri Hai-
miti, Rilindja, Prishtina, 1978)8.
Poezia sa, deşi nu a publicat mult, este
„incomensurabilă în privinţa calităţii, con-
centrării, profunzimii conţinutului filozo-
fic şi a mesajului liric, rezonanţei muzicale
interne, purităţii lingvistice a versurilor,
capacităţii de plasticizare a viziunilor coe-
rente ale universului, acestea fiind însuşiri
pe care le întâlnim şi la contemporanii săi
europeni, de altfel, consideraţi novatori de
8  Mulţumiri prof. univ. Neli Naço, de la Univer-
sitatea „Fan S. Noli“, din Korcea, Albania, care
mi-a facilitat consultarea cărţii.
HYPERION  145
 prim rang ai poeziei universale“, scria Luan Topciu,9 adă-
ugînd că poetul a „reuşit să clădească un sistem întreg poe-
tic, corelativ şi coerent în toate componentele alcătuitoare“.
În opinia sa, „raţional şi sensibil, pictural şi muzical, oniric
şi real, prelucrător fin al limbii, filozof şi folclorist, peisagist
şi dramatic, Poradeci creează, astfel, una din cele mai com-
plete şi complexe opere în literatura albaneză“.
După întoarcerea în Albania în 1935, a lucrat ca profe-
sor la Tirana până în anul 1944 cînd, după venirea comu-
niştilor, cu care nu a dorit să colaboreze, încep persecuţiile,
şomajul până la moartea sa, dublate de interdicţia de a mai
publica. A trăit în izolare în casa sa, fiind vizitat de puţinii
confraţi care nu s-au temut să înfrunte regimul, între aceştia
fiind şi Ismail Kadare. După căderea comunismului Pora-
deci a revenit în discuţie, s-a scris despre el, s-a discutat mult
despre rolul său adevărat în poezia albaneză, a fost tradus
ş.a. Azi, se poate citi în critica de specialitate albaneză că
„este cunoscut mai ales ca poet al dragostei şi al peisajului
pe care le-a cântat cu un lirism profund şi sincer, cu gust şi
sentimente subtile în culori vii. El a ridicat la perfecţiune
experienţa liricii populare. De o inestimabilă valoare poe-
tică sunt şi poemele meditativo-filozofice“. „Versul lui se dis-
tinge prin limba frumoasă, curată şi bogată, prin muzica-
litate şi variaţiuni prosodice“. „În anumite momente a fost
9  Luan Topciu, Lasgush Poradeci şi discursul modern al poeziei alba-
neze, revista „Poezia“, nr. de iarnă, Iaşi, 2019.
Galina MARTEA
Literatura română în
cultura universală
L
Literatura, ca mijloc de exprimare în formă scrisă, s-a regăsit
printre cele mai supreme valori ale vieţii umane şi anume:
acele valori care se suprapun în mod direct cu necesităţile
spirituale ale fiinţei umane, necesităţi spirituale ce impun
omului dorinţa de a comunica continuu cu lumea infi-
nită a cunoaşteriii din timp şi spaţiu. Dacă conform dic-
ţionarului explicativ al limbii române termenul de Litera-
tură este considerat „ca artă sau creaţie artistică al cărei
mijloc de exprimare este limba sau, în acelaşi timp, fiind şi
totalitatea operelor beletristice ale unei epoci, ale unei ţări,
ale unui grup social, ale unui individ etc., sau şi totalitatea
operelor scrise care se referă la un anumit domeniu“; atunci
savantul şi filosoful Imam Ja’far al-Sadiq, de origine musul-
mană (702-765 d.Hr), atribuie termenului de literatură
următoarea definiţie: „Literatura este veşmântul pe care
cineva îmbracă pe ceea ce scrie sau spune astfel încât să
pară mult mai atractivă“, totodată Domnia Sa completând
„… literatura este o bucată din viaţă, căreia i-a fost dată o
direcţie şi înţeles, o interpretare artistică a lumii în func-
ţie de observatorul acesteia“. Aşa fiind, credem, respectiva
146  HYPERION
tentat de estetica simbolismului“. (Luan Topciu). Poradeci
era, cum am amintit, un cunoscător al poeziei de la acea
vreme. A tradus în albaneză operele lui Heine, Maiakovski,
A. Puşkin, Goethe ş.a., şi mai ales Eminescu.
Ca şi Eminescu, cunoscător al literaturii române/ euro-
pene, Poradeci a fost profund ataşat limbii albaneze (pe
care o considera avînd o muzicalitate poetică aparte, făcînd
demersuri/ eforturi pentru reformarea acesteia), valorilor
naţionale, mediului natural al ţări sale natale, frumuseţii
folclorului, legendelor şi mitologiei neamului său, lucru
care se vede în opera sa.
Lasgush Poradeci a fost un personaj interesant, cu o
viaţă aparte, azi fiind recunoscut drept cel mai important
poet albanez al secolului al XX-lea. Luan Topciu (care a tra-
dus în română cîteva poezii ale poetului) spunea că „odată
cu venirea lui Lasgush Poradeci la începutul secolului XX,
poezia albaneză a intrat pentru prima dată în circuitul larg
al valorilor culturii universale“. Pentru noi, românii, este
interesant şi prin prisma operei sale şi a locului pe care îl
are în istoria literaturii albaneze, dar, poate, mai ales dată
fiind maniera în care l-a receptat pe Eminescu şi s-a ataşat
de limba şi cultura română, care au contribuit semnifica-
tiv la formarea sa.
* Textul a constituit materialul de bază pentru conferinţa susţinută
în 14 octombrie 2019, la manifestarea de comemorare a 120 de ani de
la naşterea lui Lasgush Poradeci, la Biblioteca Metropolitană din Bucu-
reşti, organizată de Asociaţia Liga Albanezilor din România.
afirmaţie reprezintă legă-
tura reciprocă dintre fiinţa
umană şi acţiunile acesteia,
cât şi aspectul ce uneşte ele-
mentul comunicării între
ele. Corespunzător, definim o formulă care se raportează şi
la elementul cunoaşterii despre existenţa umană şi îndelet-
nicirile acesteia de-a lungul timpului. Prin aşa-zisa cunoaş-
tere sau teoria cunoaşterii omul este mereu în căutare de
sine în a descoperi şi a produce cât mai multe lucruri noi
prin intermediul cărora determină acţiuni cu efecte spiritu-
ale, efecte ce fac viaţa umană tot mai frumoasă şi mai inte-
resantă. Prin această viziune despre viaţă, omul, la nesfâr-
şit, este mereu într-o cercetare în scopul de a găsi noul
cât mai original care să dezvolte existenţa umană la cele
mai înalte limite. În aşa mod, omul în timp s-a dezvoltat
din punct de vedere intelectual şi, corespunzător, a creat
arta despre literatură, cu alte cuvinte, arta scrisului care
a evoluat, prin faze succesive, la un nivel destul de supe-
rior – activitate umană care denotă cultură spirituală. Ca
Eseu
 urmare, cultura spirituală umană raportată şi corelată la
cultura literară s-a extins considerabil, în rezultat fiind pre-
zentă de-a lungul şi latul universului; iar aşa numita „cre-
aţie artistică“, fondată de omul naturii, s-a reprodus prin
cele mai diverse forme şi valori estetice, având la bază vari-
ate mijloace de exprimare cu caracter specific. Cultura lite-
rară, întrunind în sine natura umană, reprezintă în acelaşi
timp şi cultura personală a individului care scrie lucrări
originale de artă, de ştiinţă, de creaţie artistică etc., în cele
din urmă, toate acestea valorificând cultura propriei iden-
tităţi şi cultura propriei naţiuni. Respectiv, prin cultura pro-
priei naţiuni se disting, pe bună dreptate, succesele şi rea-
lizările omului-scriitorului în arta literaturii, cât şi în alte
domenii de activitate spirituală. Sub această formă a valo-
rilor culturale s-a promovat în cel mai distinct mod arta
cunoaşterii prin literatură, activitate care este prezentă în
toate ţările lumii. Drept urmare a acestui proces, litera-
tura română, parte componentă a culturii româneşti, îşi
are locul său destoinic în cultura universală şi în totalita-
tea valorilor spirituale universale.
Făcând o paralelă la cultura română, vom aborda carac-
terul specific şi complex al culturii literare româneşti,
bogăţie naţională urmată din moşi-strămoşi. Cu bogate
şi apreciate conţinuturi, cu genuri literare corespunzătoare,
literatura română de-a lungul timpului s-a remarcat într-un
mod nespus de pozitiv şi sigur nu numai în cadrul hota-
relor sale, dar şi în cultura universală. Fiind influenţată de
curenţii creştinismului, literatura română, de la începuturi,
a fost promovată în cultura europeană de marii scriitori
care la timpul lor au fost preocupaţi de domeniul culturii
clasice – umanismul, printre ei fiind prezenţi lingvistul şi
filozoful, istoricul şi politicianul, academicianul şi umanis-
tul, cercetătorul şi savantul, scriitorul şi antropologul etc.
Dimitrie Cantemir (născut la 26 octombrie 1673, Iaşi – dece-
dat la 21 august 1723; pentru foarte scurt timp fiind domni-
tor al Moldovei; a scris despre Ţăra Românească, Imperiul
Otoman etc., lucrări de mare valoare – „Descrierea Moldo-
vei“, „Divanul“, „Istoria ieroglifică“, „Sistema religiei maho-
medane“ – scrisă în limba latină etc.; în lucrările sale abor-
dând tematici despre amplificarea situaţiei social-istorice
din Moldova la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul
secolului al XVIII-lea; este foarte bine cunoscut în comuni-
tatea academică din Germania şi comunitatea academică
din Europa pentru renumitele sale opere în ştiinţă, mem-
bru titular al Academiei de Ştiinţe şi Ştiinţe Umanistice din
Berlin, din anul 1714; este primul scriitor român recunoscut
în cultura universală şi europeană; meritele sale excepţionale
în arta scrisului sunt bine cunoscute în istorie), Miron Cos-
tin, scriitorul de cronici şi letopiseţe – cronicarul, diploma-
tul, personalitate credincioasă neamului românesc şi scri-
itorul care a promovat şi a valorizat literatura română ca
artă autentică în cultura româneasă (născut în anul 1633
– decedat 1691, Roman, Moldova; opere originale şi impor-
tante precum: „Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron vodă
încoace“(1675), o continuare a cronicii lui Grigore Ureche;
„Viaţa Lumii“ – poem folozofic; „De neamul moldovenilor, din
Eseu
ce ţară au ieşit strămoşii lor“ – un manuscris care nu a fost
realizat până la sfârşit, ulterior în 1852 acesta fiind editat
de Mihail Kogălniceanu), Grigore Ureche, cronicar (născut,
cu aproximaţie, 1590 – d.1647, Goeşti, Iaşi, personalinate
eminentă în slujba scrisului care a tratat aspecte de istorie
în dezvoltarea fenomenelor precum deşteptarea poporului
prin conştiinţa naţională; operele realizate fiind „Letopiseţul
Ţării Moldovei“, titlul original fiind „Letopiseţul ţărâi Mol-
dovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de
viiaţa domnilor carea scrie de la Dragoş vodă până la Aron
vodă“ – lucrare care a pus bazele ştiinţei în istoriografie, alte),
Ion Neculce, cronicar în teme istorice (n.1672, Prigorenii
Mici, Iaşi – d.1745, Târgu Frumos, România; monografia
de valoare şi fundamentală fiind „Letopiseţul Ţării Mol-
dovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Con-
stantin Mavrocordat“), precum şi alte personalităţi mar-
cante din cultura românească, la rândul lor, cu toţii fiind
producători de studii filozofice în promovarea istoriei, cul-
turii şi limbii române; si, în acelaşi timp, cu toţii fiind lup-
tători adevăraţi pentru protejarea pământului strămoşesc,
pentru descătuşarea poporului care era nespus de asuprit.
În acest context, scriitorul, poetul, istoricul literar Gheor-
ghe Adamescu în lucrarea sa „Istoria literaturii române“
scrie despre unul dintre ei: „Neculce a fost un militar dis-
tins, iar Petru cel Mare l-a preţuit mult şi i-a arătat o deo-
sebită simpatie. Tot aşa era privit şi de familia lui Cante-
mir şi de ceilalţi boieri; de aceea când a voit să se întoarcă
în ţară, cu multă greutate a scăpat de insistenţele lor. El
însă a ţinut cu orice preţ să-şi vadă ţara şi nu s-a temut că
i se va întâmpla vreo nenorocire, vreo persecuţie, ci – pre-
cum însuşi zice – şi-a pus nădejdea în Dumnezeu, care din
toate l-a scăpat“. Iar George Călinescu scrie: „Adevăra-
tul dar al lui Ureche este… portretul moral. Aici el creează,
sintetizează, fiindcă izvoadele nu-i dădeau nici un model.
Omul este privit sub o însuşire capitală sau un viţiu sub care
se aşază faptele lui memorabile, într-o cadenţă tipică […].
Ureche n-a avut răgaz decât să prefacă izvoadele. Dacă ar
fi dus cronica până în vremea lui Vasile Lupu, prin dom-
niile Moghileştilor, a lui Graziani şi a celorlalţi pe cari îi va
descrie Miron Costin, cu toată experienţa vieţii şi cu acea
vecinică scrutare morală, abia atunci cronica ar fi fost extra-
ordinară.“ […] În ultimă analiză, toată mierea cronicii lui
Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de a sugera
faptele prin foşnitura şi aroma graiului. […] Vorbirea cro-
nicarului e dulce şi cruntă, cuminte şi plină de ascunzişuri
ironice…“. Cât despre Dimitrie Cantemir, cu prilejul come-
morării celor 300 de ani de la numirea lui Dimitrie Can-
temir în calitate de membru al Academiei de Ştiinţe din
Berlin-Brandenburg, în iulie 2014 a fost dezvelit bustul de
bronz al marelui umanist român în cadrul aceleaşi academii.
Aşa fiind, marii umanişti români ai secolelor XVII-XVIII
din Ţara Românească şi Moldova, erudiţi şi cu cunoştinţe
vaste în diverse domenii de activitate, cât şi prin cunoaş-
terea multilaterală a limbilor străine (la cele relatate mai
sus, cerem scuze că nu s-a făcut referinţă şi la alţi scriitori
români umanişti cum ar fi Nicolae Milescu din Moldova
HYPERION  147
– traducătorul Bibliei/Vechiul Testament în limba română;
Constantin Cantacuzino din Muntenia/Ţara Românească,
studii universitare realizate la Constantinopol şi Universi-
tatea din Padova/Italia, care a creat teorii despre civiliza-
ţie şi rolul ei în existenţa omului, despre istorie şi geografie;
precum şi despre alţi cronicari umanişti români), au creat
teorii despre fiinţa umană, despre cultura şi istoria nea-
mului românesc, au promovat concepte reale şi principii
raţionale sistematice în termeni filozofici despre lume şi
dogmele religiei, în aşa mod conferind importanţă valo-
rilor umane spirituale, concomitent exprimând orientare
către civilizaţia şi cultura europeană, dar şi cea universală.
Odată cu trecerea timpului convingerile scriitorilor
români devin tot mai aprofundate în producea unor schim-
bări radicale în viaţa socială şi culturală a naţiunii române,
în apărarea drepturilor şi aspiraţiilor naţionale, în lupta
împotriva inechităţii sociale, în promovarea ideilor des-
pre valoarea omului în societate şi perfecţionarea cât mai
civilizată a acestuia, toate aceste acţiuni găsindu-şi pre-
zenţa în opere literare şi ştiinţifice recunoscute nu numai
în plan naţional, dar şi în spaţiul cultural universal. Mulţi
dintre scriitorii secolului XIX şi XX, cu studii serioase în
străinătate, au realizat şi au pus în lumină lucrări de mare
importanţă culturală, ele ghidând de la apartenenţa lim-
bii române până la cele mai oportune şi sofisticate chesti-
uni ale vieţii spirituale româneşti. Literatura română din
perioada susmenţionată a fost realizată de către scriitori
notorii – Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Bogdan Petri-
ceicu Hasdeu, Eugen Ionescu, George Călinescu, Nicolae
Iorga, Nichita Stănescu, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga,
Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Eugen Lovinescu, Mir-
cea Eliade, Emil Cioran, Octavian Goga, George Bacovia,
Ion Barbu, Vintilă Horia, Constantin Brâncuşi (sculptor
român), Tudor Vianu, Paul Goma etc., – accentul forte în
lucrările realizate bazându-se pe conceptul dezvoltării
libere şi multilaterale a personalităţii umane; iar multe din-
tre creaţiile literare ale acestora, în timp, au fost apreciate
în sens deplin de către comunitatea culturală mondială,
respectiv, considerate ca bunuri culturale/spirituale uni-
versale. Mihai Eminescu (n.15 ianuarie 1850, Botoşani –
d.15 iunie 1889, Bucureşti; poet, prozator, scriitor, filolog,
jurnalist, politician etc.), personalitate onorabilă a neamu-
lui românesc şi identitate literară universală, este unul din-
tre cei mai renumiţi scriitori români de nivel mondial,
Nicolae Iorga considerându-l pe Eminescu „ca fondator şi
părinte al limbii moderne române“. Ca urmare, prin inter-
mediul lucrărilor scrise de marele Eminescu, de o semni-
ficaţie neobişnuită, s-a întemeiat modelul autentic de cre-
aţie literară, în mod aparte, poezia originală care a îmbogăţit
cultura română şi cea universală la cele mai înalte valori,
valori care vor fi mereu autentice atât pentru literatura cla-
sică, cât şi pentru literatura contemporană. Mihai Emi-
nescu, considerat geniul literaturii române, a abordat pro-
bleme reale cu care se confrunta naţiunea română în acea
perioadă, accentul fiind pus pe identitatea neamului româ-
nesc, iar aspectele de conştiinţă naţională erau centrate în
148  HYPERION
dezvoltarea cât mai benefică a poporului român. Poezia
eminesciană a fost motivată de folclorul popular, obiceiu-
rile şi tradiţiile populare, istoria neamului, cât şi de un sen-
timent înalt de afecţiune – dragostea pentru concetăţeni,
pentru ţară, pentru glia strămoşească. Creaţiile distinsu-
lui Eminescu au fost traduse în 85 de limbi, iar poemul
„Luceafărul“ a fost recunoscut în anul 2009 de The World
Records Academy ca cel mai lung poem de dragoste scris
vreodată. Despre acest poem renumit profesorul, filologul
şi traducătorul francez Alain Guillermou a menţionat: „Nu
există nici o altă operă în literatura română care să fi fost
studiată, scrutată, explorată ca poemul Luceafărul. Ar fi
de făcut o anchetă asupra motivelor prestigiului extraor-
dinar de care se bucură acest text în faţa românilor. Ar tre-
bui de cercetat de ce aceste strofe suscită un asemenea
entuziasm, – şi aşa de unanim: critica română, care nu se
dă deloc înapoi în faţa judecăţilor parţiale sau grăbite, se
opreşte în faţa Luceafărului, depune armele şi nu cutează
a enunţa nici cel mai mic cuvînt defavorabil“. Conform
celor relatate, putem confirma de mii şi sute de ori că cre-
aţia literară a celebrului scriitor Mihai Eminescu este o
piatră de temelie în cultura şi literatura română, şi în cul-
tura şi literatura universală. Cu referire la creaţia literară
a lui Eminescu s-au pronunţat consacraţi critici literari şi
traducători din întreaga lume, aceştea, la rândul lor, făcând
analize pertinente asupra poeziei, dar şi a întregii opere
literare a marelui scriitor român. Printre scriitorii şi tra-
ducătorii din lumea universală se numără Amita Bhose
(scriitoare şi traducătoare din Calcuta, India, eminescolog
care, totodată, din anul 1959 este o mare admiratoare pen-
tru cultura română; este prima traducătoare în Asia care
realizează traduceri din poezia lui Eminescu în limba ben-
gali; a publicat volume consacrate operei lui Eminescu – „
Eminescu şi India“, „Eminescu şi limba sanscrită“, „Emi-
nescu şi Tagore“, „Cosmologia lui Eminescu“, „Proza literară
a lui Eminescu şi gândirea indiană“ etc), Rosa Del Conte
(Profesor universitar la Facultatea de Limba şi Literatura
Română şi Filosofie din Roma, academician, traducător,
eminescolog şi autor a mai multor lucrări despre opera lui
Eminescu, dintre ele fiind „Mihai Eminescu o dell‘Assoluto“/
„Eminescu sau despre Absolut “, Modena, Società Tipogra-
fica di Edizioni Modenese, 1961; a publicat articole despre
literatura română în diverse enciclopedii şi dicţionare de
autori, traduceri numeroase din lirica lui Eminescu), Alain
Guillermou (lingvist francez, profesor universitar, Paris, des-
pre opera lui Eminescu a publicat volumul de critică literară
„La génèse intérieure des poésies d‘Eminescu“/„Geneza inte-
rioară din poezia lui Eminescu“, Paris, Editura Didier, 1963),
Giuseppe Manitta (scriitor, Italia, a editat monografia „Mihai
Eminescu e la «letteratura italiana»“/„Mihai Eminescu şi
literatura italiană“, Castiglione di Sicilia, Il Convivio Edi-
tore, 2017); precum şi multi alţii care au scris despre opera
eminesciană, realizând concomitent şi traducerile respec-
tive. Cât despre creaţiile literare ale altor scriitori români
– George Călinescu, Nicolae Iorga, Emil Cioran, Mircea
Eliade, Tudor Arghezi, Ion Vinea, Camil Petrescu, Eugen
Eseu
Lovinescu, Nichita Stănescu etc., de asemenea au fost
nespus de binevenite în cultura universală; astfel cultura
şi literatura română fiind descoperită şi apreciată destul
de pozitiv de mari personalităţi din spaţiul cultural-literar
universal. De exemplu, acelaşi Alain Guillermou (lingvist
francez, profesor universitar din Franţa), care a scris mult
despre opera lui Eminescu, s-a pronunţat destul de pozi-
tiv şi despre limba română în ansamblu, ca urmare edi-
tând monografia „Manuel de langue roumaine“/„Manua-
lul de limbă română“, ediţie din 1953 şi a doua ediţie fiind
realizată în 2003. La fel, Alain Guillermou a tradus din cre-
aţia lui Mircea Eliade: „Forêt interdite“/„Noaptea de Sân-
ziene“-1955, „Le vieil homme et l‘officier“/„Pe strada Mân-
tuleasa“-1977, „La Nuit bengali“/„Folio“-1979, „Le Temps
d‘un centenaire, suivi de Dayan“/„Tinereţe fără tine-
reţe“-1981. Aceeaşi nuvelă „Tinereţe fără tinereţe“, scrisă
în 1976 de Mircea Eliade, a fost tradusă şi în limba engleză
de către scriitorul american Mac Linscott Ricketts, sub
denumirea „Youth Without Youth“; iar în anul 2007 a fost
montat filmul, cu aceeaşi denumire Youth Without Youth,
de către scriitorul, scenografistul şi regizorul american
Francis Ford Coppola, coproducţie realizată în colaborare
cu S.U.A., România, Franţa, Italia şi Germania. De men-
ţionat că Mircea Eliade (n. 9 martie 1907, Bucureşti – d.
22 aprilie 1986, Chicago, S.U.A.; filozof, celebru scriitor din
secolul XX în istoria religiilor, scriitor, profesor la Universi-
tatea din Chicago, până în 1957 profesor la Universitatea
din Sorbona şi École de Hautes Études din Franţa; nomina-
lizat cu titlul onorific de „Distinguished Service Professor“
în Statele Unite, precum şi alte premii) a publicat peste 30
de monografii ştiinţifice, iar lucrările sale literare au fost
traduse în 18 limbi. Referitor la creaţia lui Mircea Eliade,
Marcello De Martino (compozitor şi scriitor italian, Roma)
publică lucrarea „Mircea Eliade esoterico“/„Esotericul Mir-
cea Eliade“ (Roma, Edizioni Settimo Sigillo, 2008) prin
care evidenţiază arta filozofică de nivel superior al scriito-
rului. Pe când scriitorul şi istoricul britanic Bryan Rennie
tratează analize ample despre personalitatea Mircea Eli-
ade în lucrarea „The Diplomatic Career of Mircea Eliade: A
Response to Adriana Berger“ /„Cariera diplomatică a lui
Mircea Eliade: un răspuns pentru Adriana Berger“, publi-
cată în Revista Religion 22, pagini 375–392, 1992.
Despre cultura, literatura şi limba română au scris şi
şi-au expus părerea foarte mulţi scriitori şi personalităţi
notorii din întreaga lume. Rosa Del Conte, pe lângă anali-
zele literare efectuate despre creaţia eminesciană, a scris
cronici şi despre creaţia literară a mai multor scriitori români,
cât şi despre literatura română în ansamblu în diverse enci-
clopedii şi dicţionare de autori din Italia. În mod corespun-
zător au procedat şi scriitorii Giuseppe Manitta, Perpessicius,
Edgar Papu, Lauro Colasanti etc., cu toţii punând accente
clare pe conţinutul performant şi calitativ al literaturii
române, conţinut care reflectă determinare perfectă în
raport cu subiectele propuse. Dacă să vorbim despre scri-
itorul, dramaturgul, criticul, istoricul, academicianul, savan-
tul şi politicianul român Nicolae Iorga (n. 17 ianuarie 1871,
Eseu
Botoşani – d. 27 noiembrie 1940, Strejnic), atunci vom rea-
liza cât de mult această personalitate română a fost apreci-
ată şi respectată în mediul literar şi academic din Europa
şi nu numai, Domnia Sa fiind membru al Academiei de Şti-
inţe din Franţa, Iugoslavia, Polonia, având şi titlul onorific
de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Oxford, con-
comitent fiind mult recunoscut prin participări active la
conferinte si congrese internationale în ţări din Europa si
Statele Unite ale Americii. Creaţia literară şi ştiinţifică a lui
Nicolae Iorga, recunoscută la nivel mondial, a fost onorată
de numeroşi intelectuali din sfera literară şi ştiinţifică uni-
versală, unul dintre ei fiind istoricul şi savantul englez
Arnold Joseph Toynbee, care a relatat: „regret că nu l-am
cunoscut niciodată pe Nicolae Iorga… Sunt în special recu-
noscător pentru că a scris Istoria Imperiului Otoman – acea
mare istorie a lui Iorga pe care o am în bibliotecă într-o edi-
ţie germană. Nicolae Iorga este o mare figură a ştiinţei, isto-
riei, atât a României, cât şi a Europei şi a lumii întregi, iar
sfârşitul său tragic a fost o pierdere generală“. Iar cu o lună
mai târziu după moartea renumitului scriitor şi savant
român, profesorul şi filologul francez Mario Roques în
cadrul şedinţei de comemorare de la Academia Franceză a
difuzat următoarele: „Nicolae Iorga a fost unul dintre acei
oameni ai vremurilor epice, iniţiatori, conducători, îndru-
mători neobosiţi ai naţiei lor, care trebuie să înţeleagă tot ce
este în legătură cu ţara lor, să fie la curent cu tot ce se întâm-
plă, dar mai ales să descurce naţiuni, aplicând totul la ei în
ţară, să organizeze totul, să verifice, să corecteze şi adeseori
să ia totul de la început“. O altă personalitate ilustră cunos-
cută în cultura universală este scriitorul şi poetul român
Tudor Arghezi (n.21 mai 1880 – d.14 iulie 1967, Bucureşti),
care în activitatea sa scriitoricească s-a remarcat profund
prin arta poeziei şi prin literatura pentru copii, în perioada
anilor’ 90 contribuind esenţial în crearea unui nou model
de poezie lirică. În opinia lui Ovid S.Crohmălniceanu, cri-
tic literar român şi scriitor de literatură ştiinţifico-fantastică,
creaţia lui Tudor Arghezi este văzută aşa: „Arghezi a descris
principalele drumuri ale poeziei româneşti interbelice. Mira-
culoasă e siguranţa cu care a intuit aproape toate formele
liricii moderne, e placa turnantă a liricii româneşti“. La nivel
internaţional Tudor Arghezi este menţionat în enciclope-
dii din Marea Britanie şi Italia, iar în anul 1965 i se decer-
nează Premiul Herder, contribuţie semnificativă pentru
cultura română şi pentru cultura europeană. Despre George
Călinescu (n. 19 iunie 1899, Bucureşti – d. 12 martie 1965,
Otopeni), după cum se cunoaşte, a fost o mare personali-
tate în cultura şi literatura română (critic şi istoric literar,
publicist, academician etc.), fiind considerat unul dintre
cei mai iluştri critici literari români din toate timpurile,
după Titu Maiorescu, dar şi după Eugen Lovinescu. Pe lângă
faptul că este considerat o autoritate notorie enciclopedică
în literatura română, George Călinescu este cunoscut şi în
literatura universală în calitate de traducător din limba ita-
liană în limba română, acest lucru fiind prezent prin roma-
nul tradus „Un om sfârşit“, autor Giovanni Papini, şi nuvela
din romanul „Decameronul“, scris de Giovanni Boccacio.
HYPERION  149
 Cu mult succes, George Călinescu publică în limba itali-
ană cartea sa de debut în 1925, întitulată „Alcuni missio-
nari cattolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII“
/„Unii misionari catolici italieni în Moldova în secolele XVII
şi XVIII“, în acelaşi timp fiind şi colaborator la Revista Roma
din Italia cu începere din ianuarie 1921. Iar dacă e să vor-
bim despre Eugen Lovinescu (n. 31 octombrie 1881 – d. 16
iulie 1943, Bucureşti), în calitate de remarcabil critic şi isto-
ric literar, sociolog, dramaturg, romancier, memorialist,
nuvelist român (critic literar de mare prestigiu, evident, în
urma lui Titu Maiorescu), atunci acest distinct scriitor s-a
impus cu multă inteligenţă în arta cunoaşteriii, atât în lite-
ratură, cât şi în cercetarea ştiinţifică, astfel aducând bene-
ficii enorme culturii naţionale române şi culturii univer-
sale. Susţinerea doctoratului la Paris, cu lucrarea
„Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire“/„ Jean-Jacques
Weiss şi opera sa literară“, îl face pe tânărul scriitor să fie
cunoscut şi apreciat destul de bine la nivelul culturii şi şti-
inţei europene, lucrarea de doctorat fiind înzestrată cu o
prefaţă de profesorul şi criticul literar francez Émile Faguet
şi de o apreciere destul de pozitivă din partea vestitului cri-
tic literar francez Gustave Lanson. Prin capacităţile sale
intelectuale, în paralel cu lucrarea de doctorat, Eugen Lovi-
nescu prezintă şi monografia „Les voyageurs français en
Grèce au XIX-e siècle (1800-1900)“, cu o prefaţă de Gus-
tave Fogères, profesor şi scriitor francez. Cât despre Emil
Cioran (n. 8 aprilie 1911, Răşinari – d. 20 iunie 1995, Paris),
scriitor şi filozof român, Domnia Sa a realizat opere lite-
rare inegalabile în cultura universală. Cele mai importante
lucrări în domeniul filozofiei şi nu numai, scrise de Emil
Cioran, au fost traduse în limba engleză de profesorul, scri-
itorul, poetul, criticul literar şi traducătorul american
Richard Joseph Howard, toate fiind publicate în S.U.A. Pen-
tru primul său volum scris în limba franceză „Précis de
décomposition“/„Tratat de descompunere“, publicat la Edi-
tura Gallimard din Franţa, Cioran este nominalizat cu pre-
stigiosul Premiu „Rivarol“ în anul 1950. Peste 23 de cărţi,
autor Emil Cioran, au fost traduse în limba italiană, cu
aportul scriitorilor, lingviştilor, criticilor literari şi tradu-
cătorilor italieni precum Annunziata Capasso, Mattia Luigi
Pozzi, Fulvio Del Fabbro, Cristina Fantechi, Diana Grange
Fiori, Giovanni Rotiroti, Andrea Rigoni, Tea Turolla, Lauro
Colasanti, Carlo Laurenti, Luigia Zilli, etc. Cunoscut ca
mare filozof în cultura universală, Emil Cioran este prezent
în renumitele enciclopedii din Marea Britanie, SUA, Franţa,
Italia, Germania, etc., respectiv prezent şi în renumitele
biblioteci din întreaga lume. Referitor la Nichita Stănescu
(n. 31 martie 1933, Ploieşti – d. 13 decembrie 1983, Bucu-
reşti), mare poet, scriitor şi eseist român, în anul 1977
este propus la Premiul Nobel de către scriitorul suedez
Arthur Lundkvist, iar în anul 1975 i se decernează valoro-
sul Premiu european „Johann Gottfried von Herder“. Lucră-
rile distinsului poet sunt traduse în mare parte în Iugosla-
via, inclusiv două volume de poezii editate în limba română
şi iugoslavă – ediţie bilingvă, totodată sunt publicate şi alte
ediţii traduse în limba engleză, iar editura Narodna
150  HYPERION
Kultura din Bulgaria editează volumul „Bazorelief cu îndră-
gostiţi“, traducerea realizată de Ognean Stamboliev. Nichita
Stănescu este unul dintre cei mai importanţi scriitori din
literatura română, reprezentând curentul neo-modernist
românesc din anii 1960-1970. Pe când Eugen Ionescu
(Eugene Ionesco, n. 26 noiembrie 1909, Slatina – d. 28 mar-
tie 1994, Paris; dramaturg, scriitor în limbă franceză, ese-
ist, traducător, critic literar, membru al Academiei Fran-
ceze, membru post-mortem al Academiei Române) este
unul dintre cei mai de vază dramaturgi români ai secolu-
lui XX. Opera lui Eugen Ionescu a prezentat temeiul moti-
vaţional în compunerea şi rescrierea multiplelor lucrări lite-
rare, multiplelor studii de cercetare, în organizarea
nenumăratelor manifestări culturale internaţionale. În 1990
Editură Gallimard din Paris a editat întreaga opera de tea-
tru a lui Eugen Ionescu în colecţia Biblioteca Pleiadei; iar
în anul 2009, cu prilejul centenarului de la naştere, opera
distinsului scriitor a fost onorată şi sărbătorită în întreaga
lume. Despre opera lui Eugen Ionescu au scris renumiţi
scriitori şi critici literari din literatura universală precum
Alexandra Laignel-Lavastine, Marie-France Ionesco, Gio-
vanni Rotiroti etc. Cât despre Tudor Vianu (n. 8 ianuarie
1898, Giurgiu – d. 21 mai 1964, Bucureşti), este un esteti-
cian, critic şi istoric literar, eseist, poet, filosof, traducător,
profesor şi academician român. Domnia Sa susţine teza de
doctor în filozofie la Universitatea din Tubingen, Germa-
nia, iar debutul literar este prezent în lucrarea „Dualismul
artei“/„Der Dualismus der Kunst“ în limba germană. Cele
mai importante lucrări cu referire la opera lui Dostoievski,
Cervantes, Voltaire, Shakespeare, Camoens, Goethe, Sten-
dhal etc., au fost incluse în volumul „Studii de literatură
universală şi comparată“, astfel personalitatea domnului
Tudor Vianu fiind recunoscută în cultura universală în cali-
tate de umanist şi filolog desăvârşit. Cu referire la Bogdan
Petriceicu Hasdeu – academician, enciclopedist, scriitor,
jurist, filolog, folclorist, publicist, istoric şi om politic (n. 26
februarie 1838, Cristineşti, Hotin - d. 25 august 1907, Câm-
pina) a fost intelectualul care a contribuit enorm la ampli-
ficarea diverselor ramuri din filologie şi a istoriei române.
Necătând la faptul că a fost mai puţin cunoscut în litera-
tura europeană şi universală, însă Domnia Sa a fost unul
dintre cele mai mari personalităţi ale culturii române din
toate timpurile.
Prin contribuţia marilor scriitori români, rezultat al unei
munci intelectuale asidue, literatura româna nu numai că
s-a promovat sau că a fost recunoscută în cultura univer-
sală, dar, în acelaşi timp, literatura româna a dezvoltat cul-
tura universală. Corespunzător, cultura română, cu carac-
terul său propriu, s-a dovedit a fi o civilizaţie distinctă care
în procesul evoluţiei s-a remarcat profund prin arta cunoas-
teriii în cultura universală. Arta cunoasterii a fost prezentă
prin literatură, muzică, pictură, ştiinţă în diverse domenii
etc., iar reprezentanţi de vază în toate acestea, de la începuturi
şi până în prezent, au fost şi sunt renumiţii scriitori români
clasici şi contemporani precum Mihai Eminescu, Nicolae
Iorga, Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga, Eugen Lovinescu,
Eseu
 Mircea Vulcănescu, Zaharia Stancu, Ana Blandiana, Tudor
Arghezi, Nichita Stănescu, Nae Ionescu etc. Aşa fiind, lite-
ratura română s-a identificat în cultura universală ca una
originală, recunoscută prin intermediul distinşilor pictori,
scriitori, muzicieni, cercetători români, printre ei aflându-se
renumitul dramaturg Eugen Ionescu (Eugene Ionesco) – unul
din fondatorii teatrului absurdului din Paris, Mircea Eliade
– renumit savant şi filozof în instituirea studiului de „istoria
religiei“, biologul George Emil Palade – Premiul Nobel în
1974 pentru medicină şi filozofie; Emil Cioran – mare scri-
itor şi filozof român, cu nenumărate opere literare scrise în
limba franceză, apreciat la nivel de Blaise Pascal (filozof, teo-
log şi matematician francez); Horia Vintilă – romancierul
care a proslăvit în operele sale folclorul şi cultura română;
sculptorul Constantin Brâncuşi, considerat pionierul sculp-
turii abstracte moderne; compozitorul George Enescu care
Simona-Grazia DIMA
Un înţelept al Indiei moderne
M
Marele maestru indian Sri Ramana Maharishi, căruia îi este
dedicat acest eseu, este familiar publicului românesc încă
din perioada interbelică, graţie volumului A Search in Secret
India de Paul Brunton, tradus la noi de Henriette Yvonne
Stahl cu titlul succint India secretă. Figură clasică a spiritu-
alităţii indiene şi mondiale, deşi vieţuirea sa pământească
s-a plasat în perioada recentă a modernităţii (1879–1950), el
este un mahatma, cum denumesc hinduşii un suflet eliberat,
pe deplin stabilit în spaţiul inefabil al perfecţiunii spirituale.
Un practician, aşadar, mai mult decât un simplu teoretician
al sacrului, cu toate că, din imboldul de a-i călăuzi pe sin-
cerii aspiranţi, a scris în diverse genuri, inclusiv în cel liric,
întotdeauna focalizat pe învăţătura fundamentală a cărei
dăruire o socotea a fi menirea încredinţată lui de soartă.
Lui Sri Ramana Maharishi i s-au închinat numeroase bio-
grafii şi exegeze, de către erudiţi şi savanţi faimoşi de pre-
tutindeni. Mulţi i-au căutat compania. Chiar şi C. G. Jung
a plănuit să-l viziteze, pentru a renunţa, însă, prudent, în
ultimul moment. Renunţare emblematică, despre care s-ar
putea scrie mult, căci, la nivel subconştient, ea denunţă dis-
crepanţa dintre eliberarea spirituală şi orice sistem de gân-
dire, fie acesta oricât de ademenitor. O eventuală vizită la
Maharishi i-ar fi distrus lui Jung iluziile îndrăgite, încă pre-
zente în sclipitorul şi orbitor de frumosul corpus al operei
sale. Chiar şi pentru Heinrich Zimmer, Maharishi reprezenta
o pată albă pe terenul vast al cugetării indiene, prin această
expresie ilustrul indolog vrând să spună, uimit, că realiza-
rea sa este mai presus de înţelegerea omenească. Ashramul
lui Sri Ramana Maharishi, un loc de elecţie pentru reunirea
atâtor suflete însetate de absolut, şi-a continuat, neîntrerupt,
existenţa şi rostul, reunind discipoli de pretutindeni, chiar
din ziua fatidică, percepută cu tragism, a retragerii maes-
trului din forma sa fizică. În acest spaţiu ordonat, exemplar,
se publică lucrări valoroase şi apare neîntrerupt, din anii ’60
Eseu
a făcut cunoscut întregii lumi ce este muzica şi folclorul
românesc şi nu numai, etc. Drept urmare, conţinutul lite-
raturii române reprezintă valoare culturală autentică în sen-
sul deplin al cuvântului, însumând în sine expresia muncii
intelectuale ce este materializată prin noţiunea de a satisface
necesităţile spirituale ale individului din societatea română,
cât şi din societatea universală. Respectiv, cultura română,
prin specificul său, se corelează în cel mai decent mod cu
creaţia literară autentică, realizată de remarcabili scriitori şi
oameni de ştiinţă ai neamului românesc. Deci, tot respec-
tul şi admiraţia pentru limba, literatura şi cultura română!
Cât despre alţi scriitori români din toate timpurile,
înzestraţi cu aptitudini scriitoriceşti deosebite, care de-a
lungul istoriei s-au afirmat cu multă inteligenţă în cul-
tura şi literatura română, dar şi cea universală, s-ar putea
scrie la nesfârşit, însă ne vom opri aici, restul va mai urma.
ai secolului trecut revista „The
Mountain Path“.
Deşi India secretă îi con-
sacră lui Maharshi trei capi-
tole substanţiale, cartea lui
Arthur Osborne, The Path of
Self-Knowledge, pe care am
tradus-o (a apărut la Editura
Herald cu titlul Sri Ramana Maharishi sau Calea Cunoaşte-
rii Supreme, în anul 2003 şi, ulterior, într-o a doua ediţie, în
anul 2015), constituie cea dintâi biografie completă şi toto-
dată prima analiză mai amplă a învăţăturilor sale ce a văzut
lumina tiparului în ţara noastră. Să precizăm şi elemen-
tele unui benefic context: ea a fost precedată de traducerea
în două volume a volumului de Convorbiri (Talks with Sri
Ramana Maharishi), datorată poetei Elena Liliana Popescu,
şi, în ultimii ani, succedată de alte numeroase traduceri ale
unor volume de amintiri sau reflecţii închinate înţeleptu-
lui indian. Aşadar contribuţia lui Sri Ramana Maharishi la
spiritualitatea mondială capătă un contur tot mai pregnant
în peisajul cultural românesc.
Sri Ramana poate fi socotit, fără exagerare, o personali-
tate revoluţionară: şi-a dobândit Realizarea la vârsta de şap-
tesprezece ani, în absenţa unui Guru, fără alt maestru decât
Sinele său. Acesta a fost, de altfel, unicul Guru pe care l-a
recunoscut vreodată. A regăsit descrisă întocmai experi-
enţa trăită de el în textele upanişadice clasice, fără a fi influ-
enţat aprioric de vreo scriptură. Fixarea în Sine, definitivă,
este crezul vieţii sale, al profilului de Maestru veritabil, atri-
buit lui de o multitudine de căutători. Sacrificarea condi-
ţiei laice, debut al oricărui ascetism asumat, s-a petrecut în
chip neconvenţional, ca act de supunere exclusivă faţă de
Sine şi nu faţă de vreo instituţie umană, fie ea chiar şi un
ordin monahal. Dincolo de evlavia obişnuită, în cazul său
HYPERION  151
e vorba de o revelaţie radicală, de o trăire pe cont propriu.
De altfel, şi în cazul său s-a observat diferenţa dintre religi-
ozitatea de tip oficial şi realizarea efectivă: în templul Aru-
nachaleswar din Tiruvannamalai elementele conservatoare,
ritualice, au fost constant preferate metodelor principiale,
revitalizante, ale lui Maharishi, uneori neînţelese. Este firesc
să se întâmple aşa: fiecare formă de practicare a sacrului
corespunde unui anumit stadiu de dezvoltare interioară a
omului, niciuna deci nu este inutilă sau de prisos. Divinul e
ubicuu, ne asigură Maharishi, încât accederea la el e străină
de orice preeminenţă sau justificare – naţională, confesio-
nală, rasială, socială, politică, de orice componentă formală
a lumii create, de fenomenalitate, în esenţă. Spiritul e trans-
cendent, astfel îşi împărtăşeşte înţeleptul crezul trăit, asu-
mat, probat prin însăşi viaţa sa. Ce dovadă mai grăitoare ar
putea exista decât faptul că n-a făcut nicicând diferenţe între
oameni, acceptându-i ca învăţăcei pe toţi cei lăuntric pregă-
tiţi, indiferent de naţionalitate, sex, castă, convingeri religi-
oase poziţie socială ori avere? Pe lângă adepţii menţionaţi
de Arthur Osborne în volumul pomenit mai sus, se reven-
dică din tradiţia lui Maharishi sau îi recunosc rolul decisiv
în formarea lor personalităţi de anvergură: Swami Laksh-
man Joo, conducător al shivaismului din Kaşmir, Sri Laksh-
mana Swami, Sri Harilal Poonja (Papaji), faimosul mahatma
din Lucknow, celebrul yoghin Paramahansa Yogananda şi,
nu în ultimul rând, remarcabilii discipoli nehinduşi care
au dobândit Iluminarea: englezul Paul Brunton, america-
nul Robert Adams, francezul Swami Abhishiktananda (Fr.
Henri le Saux) şi alţii.
Pentru a-l înţelege pe Sri Ramana Maharshi sunt impro-
prii dogmatismul, fanatismul, tirania convertirii şi, în egală
măsură, erudiţia. Ideală rămâne doar receptivitatea con-
ştiinţei, aflată în acea pace divină care „întrece orice înţe-
legere“. În finalul monumentului tratat Filosofiile Indiei de
Heinrich Zimmer găsim următoarea frază sugestivă, apar-
ţinând lui Joseph Campbell, îngrijitorul operei postume a
faimosului indianist:
„În ultimă analiză, e legitimă afirmaţia că niciodată cre-
dinţa autentică a Indiei n-a putut fi deprinsă aşa cum se
cuvine în colegii şi academii. Nici enumerările variatelor ei
perspective nu sunt în stare să ne-o definească mai lămurit.
Şi aceasta, deoarece viabilitatea ei se regăseşte în moksha ade-
văraţilor ei înţelepţi, de pildă Ramakrishna (1836–1886) în
veacul al XIX-lea şi Ramana (1879–1950) în secolul nostru.
Aceste gâşte sălbatice (hamsas), propovăduind în număr mare
pe toată întinderea ţării Bharata (India), au reînnoit pentru
eternitate inefabilul mesaj, în chipuri diverse, pe care filo-
sofii le clasifică, iar adhikarin-ii [învăţăceii] le transcend“.(1)
Descifrăm în această concluzie aparent paradoxală
suprema generozitate: aceea de a lăsa fiecăruia un drum
pe deplin deschis, cel al experienţei personale, de neînlo-
cuit. Iluminarea e departe de orice intelectualism, de orice
izbucnire sentimentală ieftină, tranzitorie. După încheie-
rea tuturor tomurilor, după închiderea tuturor discursu-
rilor pasionale, în liniştea ce se instaurează, când travaliul
încă nici n-a început, o întreagă lume magnifică, de tăria
diamantului (vajra), ne aşteaptă răbdătoare s-o explorăm.
152  HYPERION
Singuri, fără a ne sprijini pe aserţiunile, gândurile şi trăi-
rile altora decât ca pe nişte călăuze vremelnice, ce se vor
topi, la momentul potrivit, în Sursă. În acest sens îl sfă-
tuia Sri Ramana pe unul din învăţăceii lui, dornic să pără-
sească ashramul în vederea aprofundării filosofiei vedan-
tine, pentru ca abia apoi să se reîntoarcă: „Ar fi o strădanie
fără sfârşit, dar, dacă locuieşti în Sinele tău, la orice între-
bare va răsuna pe dată răspunsul, aidoma unui ecou por-
nit din centrul inimii tale“(2).
Deşi metoda istorică nu e, la rându-i, nici ea esenţială,
Spiritul reactualizând mereu, exemplar, doar Eternitatea,
se cuvine să ne referim totuşi la câteva repere, geografice,
faptice şi teoretice, apte să lămurească singulara figură a lui
Sri Ramana Maharshi, acest „soare al Cunoaşterii Supreme“
(Jnana). Orientarea sa e inseparabilă de religiozitatea ime-
morială, pur asiatică, a sudului Indiei, de dinaintea inva-
datorilor arieni indo-europeni, ce aduceau cultura vedică.
Născut în ţinutul Tamil Nadu, dintr-o familie a castei brah-
manice, Maharshi se revendică neîndoielnic din spirituali-
tatea aborigenilor, cu o vechime de peste şase milenii. Tărâ-
mul Tamil e un topos misterios, încă insuficient descifrat,
leagăn al practicilor Yoga şi al celor cu caracter devoţional,
pronunţat intuitiv, ce se bazează pe experienţe concrete,
personale, mistice.(3) Contribuţia acestei populaţii dravi-
diene e de acelaşi tip cu a celorlalte civilizaţii de substrat
(tibeto-birmane, polineziene etc.). Cert este că însuşi zeul
Shiva, precum şi calea de eliberare jnana-marga, reactua-
lizată de Sri Ramana, provin din acest ansamblu nearian,
chiar dacă paternitatea lor exactă nu a fost încă stabilită
amănunţit, în urma cercetărilor de până acum.
Sacralităţii inefabile a miticului Tamil îi aparţine şi Mun-
tele Arunachala, la poalele căruia se întinde străvechiul oraş
Tiruvannamalai. El adăposteşte un templu venerabil, dedicat
lui Shiva Arunachaleswar (Shiva manifestat ca Arunachala,
sub semnul elemental al focului). Este locul unde a luat sfâr-
şit călătoria adolescentului Venkataraman (numele de botez
al lui Sri Ramana), prin identificarea cu Sinele Suprem. De
atunci nu a mai părăsit muntele sacru, locuind în peşterile
lui şi asistând impasibil la formarea ashramului în jurul său,
aproape de mormântul mamei sale.
Ce însuşiri deţine acest munte, încât să determine şi să
împlinească o căutare spirituală? Asceţii trăitori, încă din
antichitate, pe versanţii lui, nu îl considerau o simplă formă
de relief, ci întruchiparea vizibilă a zeului Shiva. Nici acesta
nu este un zeu oarecare între alţii, ci Spiritul însuşi, Brah-
man, Sursa pe care e strâns întreţesută nemărginirea cos-
mosului. De culoare roşietică şi nu foarte înalt (818 metri),
mai degrabă un deal, dar inaccesibil până în vârf din cauza
verticalităţii crestelor, Arunachala este muntele de foc capa-
bil să ardă într-o clipită ignoranţa ego-ului. Din acest motiv
el a fost considerat guru-ul suveran al nenumăraţilor anaho-
reţi ce au meditat de secole pe costişele lui, dobândind per-
fecţiunea: Jnanasambandhar, Arunagirinathar, Virupaksha
Devar, Guhai Namasivaya, Guru Namasivaya, Ishanya Des-
hikar, Seshadri Swamigal şi, desigur, Sri Ramana. Nota fun-
damentală i-au conferit-o însă legendarii Rishis şi Siddhas
din vechime, precum Dakshinamurthi, veritabilul Adi-Guru,
Eseu
adică maestrul primordial. Acesta, sub un arbore de banyan,
le predica în tăcere celor patru discipoli ai săi doctrina nemij-
locită a Sinelui, fiind considerat întruparea lui Shiva, zeul
asiatic, non-arian, asimilat de civilizaţia vedică, dar trans-
miţând nealterată credinţa originară a celor pentru care rea-
litatea spiritului era vădită şi axiomatică.
Majoritatea discipolilor Muntelui-Sine l-au venerat prin
imnuri şi ode, sub diferite nume: Sonesan, Sonegiri, Anna-
malai „Inaccesibilul“, Sonachala, Arunagiri. Printre ei se
remarcă Guhai Namasivaya (sec. XVI-lea), Guru Namasi-
vaya (sec. al XVI-lea), Ishanya Deshikar (sec. XVIII–XIX) şi,
în secolul nostru, preotul şi călugărul benedictin Fr. Henri
le Saux, devenit, în grotele sale, ascetul Swami Abhishikta-
nanda, din al cărui Jurnal reproducem: „Există un mister
în Arunachala. Ce e acesta? De ce de un car de vreme atâ-
ţia au fost atraşi de «magia» lui? Ca fii mai mari, ei au venit
din toate părţile. Şi eu am sosit, de dincolo de mări. Fasci-
nat. De unde această stranie senzaţie? De ce, în ciuda dis-
confortului cotidian, mă simt pe deplin fericit şi împăciuit
aici, ca niciunde altundeva? De veacuri această fascinaţie
atrage necontenit asceţi. Există ceva aparte în peşterile Mun-
telui Arunachala. Trăind în ele, înţelepţii au impregnat stân-
cile cu viaţa lor lăuntrică. Şi totuşi, e mai mult decât atât.
Brahman locuieşte grotele inimii, spun Upanişadele. Aici
este peştera lui Brahman însuşi, nu atât în sensul că el vie-
ţuieşte în mine, ci în acela că eu vieţuiesc în el (…) Ramana
a trăit taina unităţii pe Muntele Arunachala cel iluminat şi
iluminant“.(4)
Sfinţenia Muntelui nu ţine de animism, ci de pre-
zenţa efectivă a Divinului. De altfel, concepţia universu-
lui ca realitate unică, de natură spirituală şi impersonală,
desfăşurându-se în lumea sensibilă, e o imagine tipică a
cugetării indiene: „Creaturilor le sunt început, sfârşit şi mij-
loc, o Arjuna; cunoaşterilor eu le sunt cunoaşterea Sinelui
Suprem, celor ce discută (în controversă) eu le sunt doc-
trina (adevărată)“.(5)
Concepţia (sau, mai precis, realizarea) lui Sri Ramana
Maharshi se înscrie pe o linie filosofică ale cărei jaloane
majore sunt Upanişadele, Advaita Vedanta, Bhagavad-Gita,
însă Maestrul a specificat aceste înrudiri şi conexiuni ulte-
rior Realizării de sine. Pe drept cuvânt, el trebuie privit ca
un reprezentant eminent al orientării Advaita (non-dualism),
un desăvârşit vedantin şi erudit în multiple domenii (reli-
gios, lingvistic, cultural, medical etc.): dar, în chip fundamen-
tal, drept un Iluminat, cu o percepţie directă a Cunoaşterii
Supreme. Toate celelalte achiziţii intelectuale le-a asimilat
după Trezirea survenită la şaisprezece ani, într-o notă simi-
lară îndemnului hristic de a accede cu prioritate la contactul
direct cu divinul, fără a ne îndoi că toate celelalte elemente
necesare existenţei ni se vor dărui după aceea.
Sri Ramana Maharshi nu propune un sistem filosofic ori
religios, ci ne urgentează să facem un salt ontologic. Doar
graţie lui vom regăsi în noi înşine Scânteia divină primor-
dială, îl vom şti pe „cel care, stând în toate fiinţele (bhuta)
este altul decât toate fiinţele, pe care toate fiinţele nu-l ştiu,
căruia toate fiinţele îi sunt trup, care rânduieşte dinlăuntru
Eseu
toate fiinţele, acesta e Sinele tău, rânduitorul lăuntric, nemu-
ritorul“.(6)
Democrat într-ale Spiritului, după cum reiese şi din pagi-
nile biografiei sale, Maharshi este accesibil oricui îi pătrunde
esenţa învăţăturii, în cea mai autentică tradiţie upanişadică.
Potrivit acesteia, adevărurile ultime nu se limitau la casta
brahmanică, a profesioniştilor sacrului, ci erau dezvălu-
ite, cu condiţia unei afinităţi structurale, în egală măsură şi
regilor (casta kshatriya), femeilor, celor din castele inferi-
oare, unor copii sărmani ş. a. Deschiderea spre Sri Ramana
nu e o relaţie interpersonală, ci una întemeiată pe revela-
ţie, pe descoperirea identităţii fundamentale dintre sufle-
tul cosmic (Brahman) şi cel individual (atman), prin pura,
neprihănita cunoaştere experimentală. Această comprehen-
siune, comună iluminaţilor din toate timpurile, nu e deri-
vată sau secundară, ci este Sursa însăşi, Fiinţa în substan-
ţialitatea ei, simultan subiect şi obiect, descrisă în Vedanta
ca Sat-Chit-Ananda. Este o stare de conştiinţă la fel de tan-
gibilă ca lumea înconjurătoare – ca să vorbim în termenii
stării noastre de acum, marcată de iluzia cosmică (maya),
pentru a afla ulterior şi a ne convinge prin experimentare
directă că e singura stare într-adevăr reală. Vom deveni
conştienţi atunci că tocmai ea dă preţ şi consistenţă lumii
fenomenale, pe care o socotim pe nedrept etalonul nostru
de realitate în acest moment al incompletitudinii noastre.
Mai mult chiar, suntem această realitate constând în ceea
ce persistă nemodificat în noi, dincolo de şi prin încercă-
rile complexe ale vieţii sau ale acrobaţiilor intelectuale, încât
nu avem nimic de aflat, nimic de cucerit, de vreme ce sun-
tem deja Aceasta, ne-o repetă Sri Ramana; aproape cu ace-
leaşi cuvinte cu care se exprimă exponenţii altor curente
spirituale; de pildă, cei ai budismului Zen: Satori nu este o
condiţie specială a spiritului, nu este ceva ce trebuie obţi-
nut, satori este starea normală a spiritului“.(7)
Maharshi ne învaţă cu subtilitate că sacralitatea univer-
sului fiind un dat, nu avem decât să ne trezim la ea, să ne
statornicim în ea, ca într-un nou, dar ancestral, registru
existenţial, familiar şi definitoriu pentru condiţia noastră
genuină (sahaja).
În calitate de jnani, el îi privea pe toţi ceilalţi în mod
identic: nu ca pe bătrâni, copii, bărbaţi, femei, ticăloşi sau
virtuoşi, ci ca pe Spiritul neclintit, intrinsec, evident pentru
cel înzestrat cu o atare percepţie. Uniunea cu Sinele Suprem
coincide cu extincţia eului mărunt, individual (jiva), a acelei
false entităţi ce vede creaţia în diviziunile şi fragmentările
ei. Ego-ul, iată un concept central în experienţa traversată
de Sri Ramana, unul demascat însă ca fiind total lipsit de
realitate. Oamenii i-o atribuie, prin ignoranţa lor (avidya),
prelungire a ignoranţei cosmice, maya. Cu toate acestea, de
îndată ce reuşim să ne croim drum până în adâncul Realului,
inadvertenţele cad de la sine, împreună cu suma trăsături-
lor negative, iar ego-ul e revelat ca ireal. Sunt recomandări
pe care Maharshi le face fără a obosi, într-o terminologie
diversă, atotcuprinzătoare, general umană. Ego-ul e sino-
nim cu Satana, ispititorul şi învrăjbitorul, a cărui palidă şi
umbroasă prezenţă reprezintă doar un reflex stins al orbi-
toarei lumini a Divinităţii. Sau, conform unei alte imagistici,
HYPERION  153
Bătrânul Ticălos arhetipal, obişnuit să-l terorizeze pe călu-
gărul sufi Mula Nasrudin. Ego-ul este expertul în a sfâşia,
destructura şi dezbina, într-o încercare perpetuă (dispe-
rată, în fond) de a rupe magnificenţa Unicului, pentru a-l
târî în infernalul turn Babel al plurivocităţii infinite. Ceea
ce era frumuseţe cosmică, înmiită întruchipare armonică
pulsând la unison, omagiu adus Supremului, cu ochii de-a
pururi întorşi spre El, devine, în absenţa conştiinţei esenţei
sale, zgomot, stearpă fărâmiţare în miriadele cioburilor de
oglinzi. Ne reamintim superbul strigăt melancolic din Rama-
yana, în faţa splendorii imperiului unor demoni. Autorul
epopeii deplânge perfecţiunea lui inutilă, cunoscându-i des-
tinul inexorabil: înstrăinat şi deviat la obârşii, peste câteva
momente îi va suna ceasul.
Ideile lui Sri Ramana, de o eternă actualitate, reprezintă
o invitaţie şi, totodată, un avertisment: să nu ne lăsăm covâr-
şiţi de forme, în plină civilizaţie consumistă, să nu supralici-
tăm sau idolatrizăm ceea ce este secundar Întâiului: condiţie
socială, sex, naţionalitate, meserie, studii, orientare religioasă,
politică, avere, posesiuni etc. Sunt numai roluri, avem dato-
ria să le jucăm corect, dar fără a ne confunda cu ele, deoa-
rece natura noastră reală este alta: vocaţia de a fi nelimitaţi.
Ipostazele mundane, oricât de strălucite, nu ne oferă pleni-
tudinea adevărată; dimpotrivă, propria lor bogăţie provine
din Sursa tăinuită în noi, din inepuizabilele ei posibilităţi pe
care nici nu le bănuim, mulţumindu-ne exclusiv cu firimitu-
rile ego-ului. Zădărnicia instigatorului e zugrăvită cu vigoare
de marele yoghin şi poet tibetan Milarepa: „Toate căutările
lumeşti nu au decât un singur şi inevitabil sfârşit: durerea;
acumulările sfârşesc în risipire, construcţiile în ruină, întâl-
nirile în despărţire, naşterile în moarte“.(8)
Întâiul e fundamentul veşnic al religiilor, al căror adevăr
final e unul, cel plămădit în sufletul credinciosului. Scriptu-
rile omenirii, marile ei credinţe, toţi Maeştrii autentici sunt
una, declară Sri Ramana. Rolul lor e acela de a aduce în stare
de efervescenţă conştiinţa fiecărui individ în parte, de a o
activa până la recunoaşterea provenienţei ei din Divin şi a
identităţii cu el. Aceste precepte nu contrazic câtuşi de puţin
creştinismul, creat de oameni în jurul lui Iisus, care este Sine
pur, Divin nealterat, predicând: „Împărăţia lui Dumnezeu
nu vine în chip văzut. Nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo.
Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru“(9)
şi, „slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca ei să fie
una, precum Noi una suntem; Eu în ei şi Tu în Mine, ca ei
să fie desăvârşiţi întru una“.(10)
Iisus nu a pretins să fie cinstit în postură de om. Fiind
etern, a dorit să figureze prin jertfa sa adevăratul drum şi ţel
al omenirii: acela de a rămâne Sine triumfător, prin moar-
tea ego-ului efemer. S-a recomandat ca Fiu al lui Dumne-
zeu Tatăl, prezent în Vechiul Testament, a acţionat în numele
Lui, proclamându-se Una cu El. Între Vechiul Testament şi
Noul Testament continuitatea e aşadar perfectă, mult mai
solidă decât pare la prima vedere.(11) Dumnezeu a cerut în
Vechiul Testament să fie venerat sub numele „Eu sunt (cel ce
sunt)“, iar Fiul s-a prezentat, în chip firesc, sub acelaşi nume,
fapt accentuat în numeroase pasaje din Evanghelia lui Ioan.
Tocmai această revendicare, această rostire a identităţii cu
154  HYPERION
numele tabu nu i-a fost iertată şi i-a adus tragicul sfârşit pe
cruce. Or, denominaţia respectivă coincide cu cea menţio-
nată în scrierile arhaice indiene: „La început, Acesta nu era
decât Sinele (atman), cu înfăţişarea Omului (purusha). Cer-
cetând în jur, el nu a văzut nimic în afară de sine (atman).
«Eu sunt acesta», a grăit el la început. Drept pentru care s-a
numit «Eu». De aceea, şi în vremea noastră, cel chemat spune
la început «Eu sunt», rostindu-şi pe urmă celălalt nume pe
care îl are“.(12) Iar Sri Ramana preciza: „Întregul unic, infi-
nit, neştirbit (plenum) deveni conştient de sine însuşi ca Eu.
Acesta e numele originar. Toate celelalte (…) sunt dezvol-
tări ulterioare“.(13)
Sinele Suprem este Existenţa cosmică unitară, vibrând
de un continuu Eu Sunt. Sufletul ajuns în acest stadiu nu
mai are nimic altceva de înfăptuit. Esenţa căii de eliberare
jnana, reactualizată de Maharshi, constă în revelarea Sinelui
printr-un neobosit interogatoriu interior, cuprins în întreba-
rea: „Cine sunt eu?“. Căutarea nu se materializează în cuvinte
sau noţiuni şi nici măcar nu aşteaptă o rezolvare în planul
discursiv; dimpotrivă, neformulată conceptual, angajează
întreaga personalitate a căutătorului. Investigaţia nu e încu-
nunată de un răspuns verbal, căci fiecare om îl poartă deja în
sine, chiar dacă-l ignoră. Momentul trezirii este însăşi Rea-
lizarea. E calea cea mai veche şi mai directă, practicată odi-
nioară de Rishis şi Siddhas pretutindeni în India şi cu deo-
sebire în ţinutul Tamil, pe Muntele Arunachala. Simplitatea
ei, neornamentată de ritualuri, dogme ori teorii filosofice,
conduce la surprinderea pe viu a realităţii tutelare a omului,
aflată în Inima sa spirituală (hridayam), nesuprapusă ini-
mii anatomice, despre care glăsuiesc textele sacre: „La fel
de mare ca spaţiul (din jurul nostru) este şi spaţiul acesta
dinlăuntrul inimii. Înlăuntrul său sunt strânse laolaltă atât
pământul, cât şi cerul, atât focul, cât şi aerul, atât soarele, cât
şi luna, fulgerul, stelele şi atât ceea ce ai, cât şi ceea ce nu ai
(în lumea de) aici; în el e strâns totul laolaltă“.(14)
E luarea de contact cu originea Creaţiei înseşi, cu temelia
universului animat şi inanimat, uşor, dar şi anevoie de găsit,
printr-o concentrare interioară regresivă, ştiinţifică şi intens
discriminatorie. Existenţa ultimă depăşeşte orice dualitate,
situându-se dincolo de nume şi formă (nama-rupa). Impo-
sibil de redat în cuvinte, constituie o energie uriaşă, magma-
tică, în acelaşi timp calmă şi hieratică, omnipotentă şi suavă.
Prin definitiva stabilire în pacea Inimii, ceea ce dădea impre-
sia de singurătate se dovedeşte a fi comunitate şi comuni-
care reală între fiinţe, fiindcă este structurală, construită pe
temeiurile Sinelui, nu ale ego-ului. Modalitatea ei optimă de
transmitere e tăcerea transcendentală, o tăcere-forţă ce pre-
cede raţiunea şi rostirea ei. Aceasta e upadesa (instrucţia spi-
rituală) oferită de Sri Ramana Maharshi, consolidată de el
pe Muntele Arunachala. În primordialitatea omului se află
izvorul fericirii sale, iar orice exteriorizare este o îndepăr-
tare de ea, o irosire. Meritul suprem al lui Maharshi rezidă în
accentul pus pe individualitatea umană ca nucleu al sacrului.
Într-o împrejurare dramatică, legată de o acţiune juridică
intentată de un impostor, fost discipol, s-a ilustrat încă o dată
consecvenţa viziunii lui Maharshi.(15) În cadrul juridic fiind
imperios necesară definirea „etapei de viaţă“ (asrama), în loc
Eseu
 să se încadreze într-o categorie ce l-ar fi avantajat, Maharishi
a optat pentru cea mai dificilă, declarându-se un atiasrami.
Era un stadiu (asrama) menţionat în scripturi (shastras), dar
puţin cunoscut în zilele noastre, indicând un individ situat
dincolo de cele patru asramas oficiale (elev, cap de familie,
ascet şi înţelept rătăcitor). Două versete din Suta Samhita
întregesc răspunsurile pe această temă ale lui Sri Ramana:
„O persoană care a dobândit cunoaşterea adevărată cu aju-
torul vakyas-urilor vedantine (prin studiul Vedelor) şi care
deţine experienţa beatifică a lui atma nu e supusă niciunor
restricţii“, iar „Dharmas-urile (obligaţiile) specifice caste-
lor şi asramas-urilor nu îi constrâng pe aceia, bărbaţi sau
femei, care au atins cunoaşterea limpede a lui Brahman.“(16)
Atitudinea şi condiţia unui atiasrami nu trebuie confun-
dată cu bunul plac. În lumina autonomiei spirituale a celui
unificat cu Centrul său interior, actele proprii se transformă
în automatisme la dicteul acestuia. Nu mai există ego, aşadar
nici voinţe ori dorinţe de ordin personal, ci doar un destin ce
se cere împlinit, acţiuni ce vor fi percepute şi interpretate în
regim sacru, iar nu terestru. Până şi în călătoria spre Mun-
tele Arunachala descifrăm ordinul dumnezeiesc prin care
tânărul s-a lăsat răpit de un continent visat ori mai degrabă
intuit. Apoi Muntele l-a modelat treaptă cu treaptă, până la
a-i dărui măreţia unui Maharshi.
Intensitatea holistică a Sinelui ar putea justifica o amplă
dizertaţie asupra problematicii Unicului, postulată de-a lun-
gul istoriei omenirii în religie, filosofie, artă şi chiar ştiinţă.
Creaţia de orice natură îşi are obârşia în inconştienta tân-
jire, de nereprimat, a omului, de a-şi regăsi natura spirituală.
Experienţa umană e un tot solidar. Învăţăturile lui Maharshi
consună cu moştenirea taoismului, a lui Buddha, a antichită-
ţii spaţiului mediteranean, fie în Egipt, fie în Grecia, dar şi cu
cea a Evului Mediu german, prin glasul aparte al lui Meister
Eckhart, cu cea a sufismului, a pleiadei de yoghini şi maeş-
tri indieni, dar şi a sfinţilor catolicismului şi ai ortodoxiei:
Toma D’Aquino (îndeosebi în ultimele sale zile, când a sim-
ţit că tot ce scrisese erau simple paie faţă de adevărul divi-
nului, trăit pe viu), Bernard de Clairvaux, Francisc de Assisi,
Simion Noul Teolog, Serghei de Radonej, Serafim de Sarov.
O listă fatalmente incompletă. Intuiţia difuză a Unului nu
e străină nici de cugetarea europeană dintotdeauna. Pot fi
citaţi în această ordine de idei Platon, Plotin, Hume, Berke-
ley, Kant, Heidegger, Wittgenstein. Aceste câteva trimiteri
disparate au un caracter de mozaic, menirea lor fiind doar
aceea de a confirma spusele lui Maharshi: spiritul e omni-
prezent, imposibil de monopolizat de către cineva anume,
epifaniile lui, cvasiidentice, ivindu-se în cele mai neaştep-
tate spaţii şi perioade. Nu e necesar a-l deprinde ori primi
din afară, el nu aşteaptă decât să fie dezvăluit dintre faldu-
rile dese ale fenomenalului, ale devenirii. Condiţia noastră
deviată nu e un motiv de tristeţe. Însăşi multiplicitatea dan-
santă a lumii (maya) reprezintă un vehicul extrem de nime-
rit pentru revenirea la matcă (şi se pare, de altfel, că tocmai
acesta îi este rostul tainic), în momentul de graţie al receptării
ei în calitate nu de lume, ci de simbolică, dramatizată deru-
lare a Divinului. În acest context comentează Sri Ramana(17)
întreita aserţiune a filosofului Shankara (circa 800 A. D.), cel
Eseu
care a sistematizat doctrina Advaita Vedanta prin trei afir-
maţii înşelător contradictorii: 1. Brahman e real. 2. Univer-
sul e ireal. 3. Universul e Brahman. Se poate observa că, în
această succesiune ideatică, universului nu i se neagă reali-
tatea; din contră, el e real dacă (şi numai atunci când) e sesi-
zat ca Sine, dar se dovedeşte ireal atunci când este socotit o
fiinţare separată de acesta.
Miracolul vieţii va fi trăit chiar aici, chiar acum. Amarului
şi anxiosului adagiu sartrian „L’enfer c’est les autres“, valabil
în planul ego-ului, i se contrapune senina certitudine a lui
Sri Ramana Maharshi: „În conştiinţă nu există «alţii»“. Mesaj
optimist, îndepărtat şi apropiat, arhaic şi proaspăt, ideal pen-
tru epoca „foiletonistică“ (Herman Hesse) pe care încă n-am
sfârşit-o de parcurs. Marcând drumul spre Conştiinţă (uni-
versală şi nu particulară), nu e închidere, ci coparticipare
la Fiinţarea neţărmurită. El transferă centrul de greutate al
concepţiei dinspre momentan-vizibilul instabil şi perisabil
înspre imuabilul nepieritor, aparent ascuns, dar din ce în ce
mai limpede, graţie efortului spiritual: Existenţa rotundă,
neştirbită, satisfacţie veşnică în sine, nedatorată fugitivi-
lor stimuli externi. Este mesajul generos al unuia dintre cei
mai autentici Înţelepţi ai Indiei de azi şi de dincolo de timp.
Note
1. Philosophies of India, New York, 1956, p. 614.
2. V. Ganesan, Not There, It’s Here!, în „The Mountain Path“,
Tiruvannamalai, Aradhana Issue, June 1992, vol. 29, nr. 12, p. 1.
3. Confer Heinrich Zimmer, Introducere în civilizaţia şi arta
indiană, Bucureşti, 1983, Capitolul IV, subcapitolul 5, şi Mircea
Eliade, Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne, Paris,
Bucureşti, 1936, capitolul IX.
4. Diary (ziua de) 4. 3. 1953, în „The Mountain Path“, Tiru-
vannamalai, Aradhana Issue, June 1993, vol. 30, nr. 12, p. 39.
5. Bhagavad-Gita, X, 32, în Filosofia indiană în texte, tradu-
cere de Sergiu Al-George, Bucureşti, 1981, p. 78.
6. Brhadāranyaka-Upanişad, III, 7, 15, în Cele mai vechi Upa-
nişade, vol. 1, traducere de Radu Bercea, Bucureşti, 1993, p. 65.
7. Taisen Deshimaru, Zen adevărat, Chişinău, 1993, p. 68.
8. Rechung Dorje Tagpa, Milarepa, Bucureşti, 1991, p. 182183.
9. Luca, 17, 2021.
10. Ioan, 17, 2023.
11. Vezi David Godman, I Am – the First Name of God, în
„The Mountain Path“, Tiruvannamalai, Aradhana, Issue, June
1992, vol. 29, nr. 12, p. 2635, continuat în „The Mountain Path“,
Jayanthi Issue, December 1992, vol. 29, nr. 34, p. 126142.
12. Brhadāranyaka-Upanişad, I. 4, 1, în Cele mai vechi Upa-
nişade, p. 37.
13. Talks with Sri Ramana Maharshi, convorbirea nr. 92, apud
David Godman, I Am – the First Name of God, în „The Moun-
tain Path“, Tiruvannamalai, Aradhana, Issue, June 1992, vol. 29,
nr. 12, p. 26.
14. Chāndogya Upanishad, VIII, 1, 3, în Cele mai vechi Upa-
nişade, p. 211.
15. Vezi David Godman, Bhagavan the Atiasrami, în „The
Mountain Path“, Jayanthi Issue, December 1991, vol. 28, nr. 34,
p. 112122.
16. Ibidem, p. 115.
17. Vezi şi Be as You Are. The Teachings of Sri Ramana Maharshi,
edited by David Godman, Londra, 1992, partea 6, cap. 17.
HYPERION  155
Ionel SAVITESCU
Memoriile unui istoric
L
Lucian Boia este, indubitabil, unul dintre cei mai prolifici
istorici români ai perioadei postdecembriste. Între 1997
(Istorie şi mit în conştiinţa românească) şi 2017 (În jurul Marii
Uniri de la 1918: Naţiuni, frontiere, minorităţi) a publicat un
număr impresionant de cărţi (31), iar până la publicarea
volumului al doilea al Memoriilor (Cum am trecut prin comu-
nism. Al doilea sfert de veac), dl Lucian Boia a mai publicat
un volum: De la Dacia antică la Marea Unire, de la Marea
Unire la România de azi, toate la editura Humanitas, unele
apărute în mai multe ediţii, altele publicate întâi în Franţa
şi apoi traduse în limba română. Între aceste cărţi se află şi
un volum de dialog cu Eugen Stancu publicat în 2012. Evi-
dent, dl Lucian Boia simţea nevoia unor confesiuni care să
încununeze o activitate prodigioasă, întreprindere concre-
tizată prin cele două volume Cum am trecut prin comu-
nism? (Primul sfert de veac), 2018 şi Al doilea sfert de
veac, 2019. Pentru început, câteva impresii despre prima
parte a memoriilor axate pe etapa cea mai dură a dictaturii
comuniste. Într-adevăr, între 1947 – după abdicarea regelui
Mihai I şi până în 1964 (Declaraţia din aprilie), aşa – numita
epocă Dej a fost marcată de teribile injustiţii: arestări masive,
efectuate, în special, în toiul nopţii şi deportarea în colonii
de muncă, la Canal şi în închisori de tristă amintire, iar după
revolta din Ungaria (1956) a fost dezlănţuită o a doua etapă
de prigoană prin arestarea elitelor intelectuale care scăpa-
seră în 1948. După 1964 a urmat o perioadă de relaxare.
Deţinuţii politici au fost eliberaţi, Dej s-a stins (19 martie
1965), iar Nicolae Ceauşescu devine şeful partidului, dând
dovadă de multă independenţă şi cutezanţă, în august 1968,
condamnând agresiunea Pactului de la Varşovia contra Pri-
măverii din Cehoslovacia. Aşadar, dl Lucian Boia îşi începe
aceste memorii, în mod firesc, cu începuturile familiei: fami-
lia mamei (Fulvia) era originară din Tirolul austriac (Pre-
dazzo), astăzi regiunea Trentino, localitate vizitată de autor
în 1998, ocazie de a identifica casa strămoşească din seco-
lul XVII şi blazonul familiei
Morandini. Giacomo Morandini
şi fiul său, Antonio, se stabilesc
iniţial la Râmnicu Vâlcea, apoi, la
Câmpulung Muscel. Erau antre-
prenori de drumuri. După unirea
principatelor (1859), războiul de
independenţă (1877-1878) şi pro-
clamarea regatului (1881), mulţi
străini vin şi se stabilesc în Româ-
nia, atraşi de o ţară în plină dez-
voltare, unde se simţea nevoia de
a construi, a clădi edificii, căi
ferate, drumuri, poduri etc. Buni-
cul italian al lui Lucian Boia era
Corneliu (născut în august 1889),
fiul lui Antonio Morandini, mort
în 1899 la Râmnicu Vâlcea.
156  HYPERION
Bunicul Corneliu urmase la Bucureşti un liceu comercial,
fusese mobilizat în al Doilea Război Balcanic şi Marele Răz-
boi, a lucrat la ziarul Albina, apoi, ca subdirector la Liceul
Matei Basarab şi inspector al Şcolilor Catolice. Soţia buni-
cului, Francesca, născută în 1898 era originară din Toscana,
fiica unui inginer de drumuri şi poduri: Giuseppe Navarra.
Tatăl istoricului Lucian Boia, Aurel Boia, se născuse în satul
dobrogean Galeşul, familia Boia fiind originară din Sălişte
(Mărginimea Sibiului), stabilită în 1878 în Dobrogea. Părin-
ţii lui Lucian Boia aveau studii universitare: tatăl, Aurel, ter-
minase Literele şi Filosofia, obţinuse titlul de doctor, fusese
pasionat de stenografie, grafologie şi expertiză grafică, iar
mama, Fulvia, urmase Facultatea de Litere (Română – Ita-
liană) unde fusese pasionată de cursurile lui Alexandru
Marcu şi Nicolae Cartojan. A mai urmat cursurile Şcolii de
Arhivistică, fiind angajată ulterior la Arhivele Statului, de
unde este concediată în 1952, apoi face cursuri de stenogra-
fie şi grafologie, iar veniturile erau suplimentate cu confec-
ţionarea de felicitări pentru sărbători. În sfârşit, Tudor Vianu
o angajează la Biblioteca Academiei. În ceea ce-l priveşte pe
Lucian Boia n-a fost ceea ce se numeşte un copil-minune,
deşi pe la doi ani cunoscuse literele, iar pe la cinci-şase ani
citea. Ţinuse de timpuriu un jurnal din care reproduce unele
însemnări. Până la 21 de ani îşi petrecea vacanţele la
Câmpulung, în podul şi mansarda casei fiind adunate lucruri
vechi, ziare şi reviste şi bineînţeles, cărţi, almanahuri: Man-
sarda de la Câmpulung a fost pentru mine o <maşină a tim-
pului> care m-a propulsat în trecut. Momentul 1900 mi s-a
impus ca punct de observaţie privilegiat. Aici se află cheia –
dacă nu în totalitate, cel puţin în bună măsură – a pasiunii
mele pentru istorie (p. 54). La Câmpulung se produce iniţi-
erea religioasă, familia este vizitată de Dan Barbilian (Ion
Barbu), în fine, devine pioner, dezvăluie cărţile frecventate,
teatrele, muzeele, filmele care l-au impresionat şi, evident,
profesorii de la Şcoala Gimnazială 154 din Bucureşti: bună-
oară, la limba română, dna Lascăr
masivă şi vijelioasă, scotea şi ea ce
putea dintr-o literatură română
teribil amputată (p. 78), iar dna
Galin, profesoara de rusă, era cea
mai delicată şi mai stilată dintre
profesoarele şcolii (p. 80). De la dna
Stoica, profesoară de istorie, pri-
meşte la sfârşitul clasei a VII-a
două cărţi cadou, una fiind cu
dedicaţie. Enumeră câţiva scrii-
tori care se învăţau la şcoală
(Alecsandri, Eminescu, Caragiale),
alături de Neculuţă, Al. Sahia, A.
Toma, dar mai erau şi Dan Deşliu,
Victor Tulbure, Maria Banuş,
Veronica Porumbacu, iar dintre
filmele epocii: Iartă-mă, Hoţii de
Eseu
biciclete, Casa mult visată, Amanţii din Toledo, Vârsta dra-
gostei, Şoferii iadului, Ana Zaccheo, Trapez, Teodora, Taifun
la Nagasaki etc. Familia trăia la limita sărăciei, viaţa deve-
nise nesigură, încât peste noapte puteai rămâne fără slujbă,
anchetat, arestat, deportat sau cu domiciliu obligatoriu, în
fine, trimis la închisoare. La vârsta copilăriei, Lucian Boia
fusese tentat de a se face coşar, apoi, marinar, în fine, este
pasionat de istorie: Cert este că, pentru mine nimic, n-a mai
putut concura istoria (p. 97). Urmează Liceul Sfântul Sava,
devenit Nicolae Bălcescu, ocazie de a creiona alţi câţiva pro-
fesori: Bărbătescu (limba română), dna Botez (istorie, ono-
rabilă), Anghel (Zărzărică, istorie, le dădea de citit din
manual), Gheorghe Guţu (latina, învârtea pe degete latina,
şi limba şi literatura, p. 105), autor al unui dicţionar latin –
român şi al unor monografii despre Virgiliu şi Seneca. Prin-
tre lecturile favorite: Tolstoi, Victor Hugo, Hasdeu, Maiorescu,
Eminescu, Călinescu, Giurescu, Fustel de Coulange. Baca-
laureatul este luat cu 10 la toate materiile. Familia lui Lucian
Boia fusese surprinsă că voia să urmeze istoria şi nu o cari-
eră de inginer sau medic. La admitere este primul din 130
de candidaţi. Câteva caracterizări de profesori universitari:
Ion Nestor Avea o personalitate magnetică, tulburătoare; nu
m-am simţit niciodată confortabil în preajma lui… Cursurile
erau impecabile şi lăsau impresia că sunt gândite, idee cu idee,
frază cu frază, chiar atunci, în faţa noastră (p. 126). În ceea
ce priveşte Istoria antică clasică – Grecia şi Roma – am făcut-o
cu Emil Condurachi, alt nume răsunător; să spun drept, pre-
legerile lui nu m-au impresionat prea tare (p. 127). În anul al
doilea care era axat pe Evul Mediu: Istoria medie universală
ne-a predat-o Mihai Berza, alt nume de referinţă (p. 127).
Întâmplarea face ca pe acest distins profesor universitar să-l
fi auzit vorbind la o întâlnire, prin anii 70, cu fiii Tecuciului.
Mai era prezent Miltiade Filipescu. Mihai Berza m-a impre-
sionat prin dicţie clară şi vastitatea cunoştinţelor expuse,
precum şi limba cu un uşor accent franţuzesc. Ambii bene-
ficiază de busturi, pe Aleea Personalităţilor din Parcul Al. I.
Cuza din Tecuci, executate de sculptorul Dan Mateescu. Isto-
ria modernă din anul al treilea fusese făcută cu Dumitru
Almaş: Almaş nu era propriu-zis un profesionist. Ajunsese la
istorie prin literatură… Se zicea despre el că istoricii îl consi-
derau scriitor, iar scriitorii, dimpotrivă, istoric (pp. 127-128).
Istoria modernă cu Vasile Maciu figură de neuitat… Era un
personaj puţin ridicol, vorbea solemn, lent şi apăsat… Ajun-
sese să stăpânească temeinic perioada pe care o preda, iar cur-
sul lui, până la urmă, era destul de interesant (p. 128). Totuşi,
acest Vasile Maciu i-a condus doctoratul lui Lucian Boia.
Alţi profesori amintiţi: Nathan Lupu, Vasile Hurmuz, Ion
Frunzetti. Împreună cu bunicul său, Lucian Boia îl vizitează,
în câteva rânduri, pe pictorul Constantin Isachie Popescu.
Moartea mătuşii Giulia în 1964, apoi a bunicului (1966) a
determinat-o pe mama lui Lucian Boia să vândă casa de la
Câmpulung Muscel, încât legăturile spirituale cu acest oraş
s-au încheiat. Anul al treilea fusese decisiv în formarea sa
ca istoric: citeşte la Biblioteca Academiei şi este apropiat de
lectorul Gheorghe Cazan, care-i va conduce lucrarea de
licenţă. Odată cu Declaraţia din aprilie 1964 se trece la o
liberalizare a vieţii în România: deţinuţii politici sunt elibe-
raţi, încep să apară ziare şi reviste franţuzeşti care vor
Eseu
dispărea pe la începutul lui 1970. Este fascinat de persona-
litatea lui de Gaulle. În pofida ideilor şi a originii sale, Lucian
Boia este primit în partid la terminarea facultăţii ca şef de
promoţie. Creându-se la facultate un post de preparator,
Lucian Boia îl obţine la repartiţia desfăşurată la Iaşi, după
care începe ascensiunea în ierarhia universitară, dar n-a fost
posibil să avanseze decât după 1990. Aici se încheie primul
volum al memoriilor.
Al doilea volum al memoriilor publicat în 2019** începe,
evident, cu evocarea debutului la Facultatea de Istorie, în
calitate de preparator, fiind preocupat de realizarea unei
opere. Se pare că Parcele i-au croit un destin favorabil: deca-
nul facultăţii, Dumitru Berciu, îi recomandă lui Lucian Boia
să-l însoţească pe istoricul ceh Josef Macurek (1901 – 1992),
sosit în România cu un proiect de lucrare despre relaţiile
dintre români, cehi, slovaci între 1848 – 1918. Macurek vor-
bea fluent româna şi alte limbi europene, îi cunoscuse pe
Iorga, Giurescu, Panaitescu. Lucian Boia l-a însoţit la Cluj
şi Constanţa, iar la sfârşitul sejurului îi promite o bursă de
studii la Praga, iniţial pentru două luni, prelungită la şase
luni. Invitaţia s-a concretizat în august 1968, moment când
se declanşase Primăvara pragheză condusă de Dubcek, iar
la Bucureşti pe 22 august 1968 se desfăşurase scena balco-
nului, ocazie pentru Ceauşescu de a condamna agresiunea
Tratatului de la Varşovia. Se pare că, Nicolae Ceauşescu i-a
convins pe mulţi intelectuali, bunăoară, Paul Goma, care
după acel discurs al liderului român a cerut să fie primit în
partid. Personal, în acele zile, am văzut trecând prin Gara
Tecuci trenuri de marfă pe a căror platforme erau tancuri
şi tunuri de diferite calibre ce se deplasau spre nordul ţării.
Până a ajunge la Praga, Lucian Boia îşi satisface stagiul mili-
tar, iar profesional concepuse o lucrare despre împăratul
francez Napoleon III, ce va deveni carte abia în 2008. Şede-
rea la Praga este asigurată de o familie cehă, cunoaşte bine
oraşul cu clădiri medievale, un timp capitală a imperiului
habsburgic sub Rudolf II, împăratul savant, care reunise în
jurul său un grup de savanţi: Kepler, Tyco Brache, apoi îl
primise pe Mihai Viteazul, însă, paradoxal, Praga îi va trezi
dorul de Bucureşti. În timpul vieţii lui Kafka, Praga adăpos-
tea un grup de intelectuali de limbă germană de mare pre-
stigiu. Sejurul la Praga fusese întrerupt pentru două săptă-
mâni când se deplasează în Slovacia, la Bratislava, făcând
comparaţie între cehi şi slovaci. Cercetările sale sunt rezu-
mate în articole care priveau raporturile româno – cehoslo-
vace. În ultimele săptămâni de şedere îl însoţeşte pe Andrei
Oţetea aflat în vizită la Praga. Prin Praga trece şi mama lui
Lucian Boia sosită într-o excursie. Praga i-a deschis apetitul
pentru studierea dualismului austro – ungar (1867 – 1918)
şi viaţa lui Eugen Brote (1850 – 1912) ales ca teză de docto-
rat. Primeşte o bursă de două luni la Budapesta (p. 58), deşi
mai sus (p. 11) afirmase că bursa de la Praga fusese prima şi
ultima. Lucrase cu spor la cartea despre Cehoslovacia apă-
rută abia în 1977. La Budapesta (aprilie – iulie 1971) colindă
bibliotecile, arhivele, librăriile, anticariatul, oraşul despăr-
ţit de Dunăre, Buda părându-i-se mai frumoasă:…impre-
sia finală cu care am rămas până azi este aceea a uneia din-
tre cele mai arătoase capitale europene (p. 63). La Budapesta
are surpriza să descopere corespondenţa lui Haşdeu şi o
HYPERION  157
fotografie inedită a savantului. Cunoaşte pe Ladislau Gáldi,
autor al unei cărţi despre Eminescu. La Bucureşti, Lucian
Boia frecventa o lume a actorilor. În 1972 îşi susţine docto-
ratul cu teza despre Eugen Brote (în Bucureşti identificase
pe o fiică – Ana Dogaru – a acestuia care-i pusese la dis-
poziţie diverse documente). În urma susţinerii doctoratu-
lui, lui Lucian Boia i se propune ocuparea unui post la Sibiu
sau Craiova. La facultate se crează cursul de istoriografie
care-i revine lui Lucian Boia. Atras irezistibil de Occident
(SUA şi Franţa) citeşte cu pasiune pe istorici ai Şcolii Anna-
les. În fine, puţine date personale. Aflăm, numai că în 1977
s-a mutat din cartierul Cotroceni într-un bloc la etajul şase,
într-un apartament cu patru camere, împreună cu mama şi
bunica lui. După cutremur sunt evacuaţi timp de şase luni
pentru consolidarea blocului. O altă vizită la Praga, de astă-
dată în vacanţă, ocazie de a ajunge pe locul unei celebre bătă-
lii între francezi şi ruşi: Austerlitz (2 decembrie 1805). La
Praga o cunoaşte pe Helga Abert care lucra la Universitatea
din Nancy şi cu care a rămas în relaţii colegiale. Este avansat
lector şi începe să facă inspecţii de grad, ocazie de a descrie
desfăşurarea acestora şi beneficiile alimentare. Rămân obse-
dante în activitatea sa două idei: mai buna cunoaştere a Occi-
dentului şi alcătuirea unui dicţionar al marilor istorici. Alte
PRIETENII MEI, POEŢII (I)
ZBORUL FRÎNT AL MARIEI ANEGROAIE
Maria Anegroaie (1955-1993, născută la Tîrgu Neamţ, car-
tierul Blebea; anul acesta ar fi împlinit 65 de ani) face parte
din galeria poeţilor români condamnaţi să aibă destine
nemiloase şi vieţi scurte.
Destinul a făcut ca această autoare, autodidactă, să-şi
publice textele scrise doar postum. Poliomelita severă cu
care s-a născut a obligat-o să îşi petreacă toată viaţa într-un
cărucior de invalid (în care a şi murit, dealtfel, în vara anului
1993, pe o vreme caniculară), singura bucurie a ei fiind doar
cărţile. Cărţi pe care le-a iubit, cum a iubit şi pe cei cîţiva,
puţini, scriitori din preajmă pe care i-a cunoscut în scurta
sa viaţă şi care i-au rămas prieteni devotaţi. Le scria zilnic
lungi scrisori din dorinţa de a sta de vorbă cu cei pe care
îi simţea alături, Aurel Dumitraşcu, Daniel Corbu, George
Calcan, Gheorghe Simon, Adrian Alui Gheorghe şi alţii.
Am în geamantanul meu cu corespondenţe din anii aceia
peste 50 de scrisori de la Maria, cele mai multe dintre ele
fiind scrise pe 7-8 pagini, precum şi cîteva zeci de poezii.
Simţea nevoia să mi se destăinuie, să-mi povestească
ce a citit, ce a mai scris, să comenteze anumite cărţi, să-şi
facă planuri de lectură pentru zilele următoare. Mă ruga să-i
spun ce e bine şi ce nu e bine în textele ei, mă certa mereu
că îi scriu prea rar şi că ne vedem şi mai rar. Însă prezenţa
noastră în preajmă-I îi dădea imbold să citească mult şi să
scrie. Avea certitudinea că cineva, avizat, îi citeşte creaţi-
ile şi asta era foarte important pentru ea. Avea un talent
nativ, iar lipsa de instruire şcolară a compensat-o prin lec-
turi îndelungi. Multe dintre textele ei se mai află încă prin
158 HYPERION
direcţii de studiu: istoria imaginarului şi science – fiction.
Ultimul deceniu ceauşist a fost extraordinar de dificil: o soci-
etate aflată în criză economică ce cuprinsese toate categori-
ile sociale: frigul, foamea, teama erau caracteristicile epocii.
Singura consolare era ascultarea celor două posturi occi-
dentale: Europa Liberă şi Vocea Americii. În sfârşit, prăbuşi-
rea sistemului comunist este simţită ca o eliberare. Volumul
se încheie cu un capitol Sub lupa Securităţii, dezvăluind că
în 1973 fusese convocat de un tovarăş Manea de la Securi-
tate care-i cerea o declaraţie referitoare la relaţiile cu străi-
nii. Nu i s-a cerut să semneze vreun angajament şi nici nu a
semnat aşa ceva. Ulterior, fostul coleg de facultate, Alexan-
dru Tănăsescu (Bebe), l-a întâlnit şi i-a propus să publice
în Franţa o carte despre Mihai Viteazul care-i va asigura un
paşaport permanent în Occident. Evident, când se va scrie
o istorie completă a comunismului în România, memori-
ile lui Lucian Boia vor furniza amănunte demne de interes.
* LUCIAN BOIA CUM AM TRECUT PRIN COMUNISM.
PRIMUL SFERT DE VEAC. Memorii, Ed. Humanitas, 2018.
** CUM AM TRECUT PRIN COMUNISM. AL DOILEA
SFERT DE VEAC. Memorii, Ed. Humanitas, 2019.
plicurile de corespondenţă ale unor scriitori din judeţ sau
din ţară care au cunoscut-o.
La cîţiva ani după moarte, textele sale au fost adunate
şi publicate de Adrian Alui Gheorghe în volumul « Singu-
rătate de înger » (Editura « Timpul », Iaşi, 1997), carte ce
dă măsura talentului acestei autoare încă puţin cunoscută
de colegii de breaslă. În antologia sa « Tineri poeţi romani
de dincolo de Stix » (Editura « Timpul », Iaşi, 1998 »), poe-
tul Gellu Dorian include un grupaj consistent de versuri
din creaţia acestei poete, făcîndu-i şi o generoasă prezen-
tare biobibliografică.
Cea de-a doua carte de versuri a poetei Maria Ane-
groaie, « Poemul cu o mie de inimi », apărută la Editura
„Dionis“ în 2004, conţine încă o parte din textele rămase
de la această poetă plecată prea timpuriu dintre noi. Din
acest volum de versuri am ales pentru cititori un singur
poem: „Umbra ta cu aripi dese / Umbra ta cu aripi negre
/ înflorise în cuvinte / Lîngă tîmpla mea de veghe. // Trist
foşnea sub seară drumul / Ochiul toamnei ruginiu / Răs-
frîngea o grea lucire / De istov şi de pustiu. // Învăţam să
merg prin frunze / Şi zdrobeam sub tălpi lumina / Umbra
ta crescînd şi seara / Trist împodobind grădina…“ Ea, care
nu am mers niciodată pe cele două cioturi de picioare, visa
să zdrobească lumina sub tălpi…
Au rămas de la Maria Anegroaie două cărţi frumoase
şi triste, precum trist i-a fost şi destinul, ale cărei aripi s-au
frînt de tot înainte de a-şi vedea creaţia adunată între două
coperţi. (Nicolae SAVA)
Eseu
Maria ANEGROAIE Nu ştiu să răspund la întrebări,
uitând să zâmbesc, sunt ca un peisaj
Pe malul Ozanei de toamnă.
Uneori îmi plăcea jocul copiilor
Fâşii de lumină stau de vorbă
cu luna de primăvară. ce înălţau zmei spre cerul albastru,
Pe malul Ozanei uitând uneori că exist şi nu pot
începe concertul misterios, să alerg laolaltă cu ei pe pajiştea verde.
un murmur coborând din copaci.
Luna pe care o purtam în inimă
îmi zâmbise descumpănită. Cerul să fie senin
Primăvara parcă nu mai sunt eu. Azi m-am trezit cu o rază de soare
în păr şi cutele frunţii mi s-au descreţit uşor.
Am întins mâinile spre cerul deschis şi
Lumina pe deasupra mea a început să zboare
lumina. Nu poate oricine visa frumos.
Port în mine atâtea sentimente
încât nu ştiu să le definesc. Dar călătorul de pe lungile drumuri poate
Cândva am văzut lumina chemându-mă, privi zborul porumbeilor plutitori.
cândva în razele fierbinţi ale soarelui Cerul să fie senin ca să putem visa.
se scălda vara.
Dar într-o zi inima mea intră în toamnă,
dorul a început să-mi bată în geam. Legământ de iubire
Uneori tăcerea din jurul nostru M-am născut într-o ţară de dor şi lumină
e atât de firească încât… înfrăţită uneori cu versul dulce al apelor
şi zborul păsărilor născute din cântec.
M-am născut într-o ţară de dor şi lumină,
Pe pajiştea verde pământ sfânt ca un legământ de iubire,
pământ scăldat în lumina faptelor noastre.
Cu viaţa alături de mine,
uitând să zâmbesc, sunt ca un peisaj Pe aceste meleaguri pe care ne purtăm istoria
de toamnă cu nouri trudiţi. pe umeri ca nişte aripi ne plecăm frunţile doar
atunci când ne gândim la triştii noştri eroi.

Radu CERNĂTESCU

Ateism, postmodernism şi #rezist

O
O maladie spirituală bântuie postmodernitatea: ateismul.
Îl regăsim la toţi teoreticienii postmodernismului, care
cereau, precum Derrida, vigilenţă la „prejudecăţile teolo-
giei“, venite nu doar dinspre religie, dar şi dinspre insidi-
oasa „metafizică, chiar şi atunci când se declară a fi atee
[sic!]“1. În La Condition postmoderne (1979), Lyotard nu
uită să strecoare aprecierile lui despre marxism, făcându-l
responsabil, ca în „socialismul umanist“ al lui Althusser,
de delegitimarea societăţilor tradiţionale şi a gândirii pe
care ele o reprezentau. De la Lyotard şi Foucault, până
la Barthes şi Baudrillard, de la Lacan şi Deleuze, până la
Derrida, Marx ne este livrat ca ultimul Mesia, iar marxis-
mul ca patrimoniul întregii umanităţi: „Cine vrea să ştie,
o ştie, sau poate nu, toţi oamenii de pe întregul pământ
sunt azi, într-un fel sau altul, moştenitorii lui Marx şi ai
marxismului“2.
1  J. Derrida, Of Grammatology, ediţie adăugită, trad. G. Spivak, Johns
Hopkins Univ. Press, 1997, p. 323, n3.
2  J. Derrida, Spectres de Marx, Paris, Galilée, 1993, p. 151.
Se pune, aşadar, întrebarea ce joint i-a reunit pe aceşti
onorabili universitari, îmbătându-i cu iluziile ateismului?
Unii spun3 că de vină ar fi ADN-ul lor filosofic, arătându-le
descendenţa din nebunul lui Nietzsche, cel care striga
prin pieţe: „Gott ist tot!“. Iar trăsăturile nietzschiene ale
gânditorului postmodern nu se opresc aici. Nebunul mai
spunea ceva. Un fel de îndemn luciferic la paricid: „tre-
buie să devenim noi înşine zei pentru a părea cel puţin
demni de uciderea lui Dumnezeu“4. Găsim sintetizat aici
întreg parcursul omului postmodern. De la Übermensch-ul
modernităţii la acel petit dieu aplaudat de Roland Barthes
în Fragments d‘un discours amoureux (1977). Acestui mic
zeu am fost chemaţi să-i ridicăm sanctuare de hârtie şi să
îi dedicăm icoane de pixeli. Cât despre iluminarea pe care
ne-a promis-o, aceasta a fost mereu amânată, pare-se fiindcă
pentru omul postmodern orice epifanie nu este decât un
3  v. C. Koelb (Editor), Nietzsche as Postmodernist: Essays Pro and Con-
tra, State Univ. of New York Press, 1990, îndeosebi D. B. Bergoffen,
Nietzsche’s Madman, p. 57-74.
4  Fr. W. Nietzsche, Die fröhliche Wissenschaft, Aphor. 125.

Eseu HYPERION  159

 retard de signe, cum spunea acelaşi Barthes. Suntem, aşa- Cultural Logic of Late Capitalism (1991). Concluzia marxis-
dar, într-o „religie fără religie“ (Derrida), visul unui „Ilu- tului Jameson ar fi că postmodernismul este o decalcifiere
minism secular“ din care Dumnezeu a fost evacuat pen- a umanismului, un fel de rahitism al istoriei, un rău nece-
tru a lăsa locul omului care se vede pe sine ca o résorption sar de care ne putem trata cu teorii şi alte frecţii la picio-
de Dieu (Barthes). rul de lemn. Pe de altă parte, profesorul Brian McHale, cel
La deconcentrarea lumii divine a contribuit din plin şi din Postmodernist Fiction (1987), încearcă să ne convingă
adorarea zeului Gadget. Cu căştile wireless pe urechi, omul că postmodernismul nu face decât să păstreze fascinaţia
nu mai poate înţelege ce spune, profetic, Hamlet, că „time ficţiunii, făcând din „Evanghelia după Realitate“ un etern
is out of joint“ (Hamlet, I, 5). Da timpul nu mai e „la locul adevăr. În această meta-realitate a cotidianului, înalta cul-
lui“ fiindcă nici zeii nu mai sunt la locul lor. Ne-o dove- tură a fost chemată să rescrie basmele şi miturile omeni-
deşte faptul că gândirea laicizată nu mai are nicio utopie rii, eventual în forma unor desene animate. Bunăoară, ca
de devorat, nici un mit de demantelat. Trăim drama uma- penibilele reţete de succes Shrek ori SpongeBob…
nismului ateu, în care până şi literatura moare de plictis, Văzut din cosmosul literar, postmodernismul este un
fiindcă imaginaţia nu poate să se ridice mai sus de Mimând pilot kamikaze trimis să apere tot ce a mai rămas din
orgasmul social (1999), sau de Floarea de menghină (2009) marele imperiu al clasicismului. Un pilot care zboară însă
– am citat două din volumele premiate de Uniunea Scri- fără busolă şi cu grave tulburări de memorie, ca eroul lui
itorilor şi alese pentru a fi brain forming-ul generaţiilor Ruth Ozeki din A Tale for the Time Being (2013), trimis
noi de poeţi… să îl înveţe principiile shintoismului pe Captain America.
„Ni maturation, ni crise, ni même agonie“, descrie Der- Altfel spus, postmodernismul nu mai poate fi salvarea rea-
rida postmodenitatea. Adică, un plictis cronicizat, iscat, în lităţii prin literatură, fiindcă literatura însăşi nu este decât o
principal, dintr-o demotivare metafizică. Dacă existenţi- litearaturizare a relităţii, o utopie a imanentismului împa-
alismul şi fenomenologia se mai revendicau, prin Jaspers, chetată într-un discurs paralel cu aşteptările ontologice ale
Berdiaev, Shestov, Troyat, de la o exegeză teistă, invincibilul cititorului. O literatură care nu mai atrage decât prin jocu-
postmodernism doarme plictisit de propria-i anti-cruciadă. rile de limbaj şi printr-un agreabil joc de artificii, menit să
A obosit şi Gândirea nomadă a omului postmodern, pe infuzeze ficţiunea în venele anemicei realităţi.
care o adula Deleuze în articolul său cu acelaşi titlu, din
1973, în care făcea din Marx heraldul noii culturi, iar din
Nietzsche, vestitorul noii contra-culturi. Într-un cuvânt, Religie şi disneyficaţie
trăim într-o relativizare a reperelor, ea a condus la ato- David Lyon a încearcat să explice relaţia dintre postmo-
mizarea sentimentului religios şi la formulări de genul lui dernsm şi religie în cartea sa Jesus in Disneyland: Religion
John D. Caputo: „Elohim este cool, Yahwe este un ghem in Postmodern Times (2000). Metafora centrală, „Isus la
de nervi“5. Filosoful, cred, a vrând să surprindă aici un fel Dineyland“, se vrea înainte de toate un semnal de alarmă,
de mesianism bifrons, cu poliţistul bun şi poliţistul rău în o denunţare a conceptului postmodern de religie fără reli-
rolul lui Dumnezeu. În rest, din religie, postmodernismul giozitate, cel care a făcut ca pelerinajele la Lourdes, Fatima
nu mai înţelege mai mult decât un joc de lego pentru copiii sau Santiago de Compostela să fie înlocuite cu pelerinajul
lui Übermensch. Lor, atunci când nu îi pune să înveţe gra- în masă la Disneyland, din California sau Paris. Centrul
matica, Caputo li se adresează cu îndemnuri ca pentru lumii ar trebui să fie în afara lumii, admite până şi Wittgen-
copiii cu retard: „Faceţi ce puteţi, că doar ştiţi că Dum- stain (cel din Tractatus Logico-Philosophicus, 1922), iar reli-
nezu face restul. Fiindcă el este Totul“6. gia ar trebui să fie un ghid spre acest centru ce transcende
Poate că a venit vremea să dăm glas marginilor şi să cre- realitatea mundană. Ce se întâmplă însă dacă transformi
ionăm o nouă sensibilitate, a omului ne(o)-modern. Una hiper-realitatea în centrul lumii şi aduci adevărurile eterne
a rezistenţei, a celor care nu îşi găsesc locul într-o cultură în „cuşca de fier a realităţii“ (Max Webber)? Răspunsul îl
fără mister şi fără transcendenţa care ne aşteaptă dincolo vedem în jurul nostru, în această „disneyficaţie“ cu pro-
de marginile fiinţei. porţii de masă prin care se împlineşte apoteotic secula-
rizarea începută de Iluminism. În opinia lui Lyon, reabi-
litarea religiei ar trebui să vină nu atât dinspre universul
Dar totuşi, ce este postmodernismul? credinţei, erodat de consumerism şi raţionalism, cât din-
Postmodernismul bântuie galaxia Gutenberg sub multiple spre cel cultural. Literatura încă poate cultiva un gust al
deghizări, fapt care îl face nu doar greu de fixat într-o defi- transcendenţei, fie şi cu riscul ca îngerii şi arhanghelii să
niţie general valabilă, dar şi greu de ucis. Căci, unul este fie confundaţi cu oştirile din Stăpânul inelelor.
postmodernismul văzut din perspectiva omului simplu, care
şi-a ridicat templul la Mall, şi altul este postmodernismul
universitarului, care nu mai poate să doarmă decât cu car- Depăşind postmodernismul prin el însuşi
tea lui Fredric Jameson sub cap: Postmodernism, or, The În opinia mea, printr-o radicală reconsiderare a ideii de
transcendenţă, deja pusă în discuţie de John D. Caputo
şi Michael J. Scanlon în volumul lor cu titlu sugestiv:
5  J. D. Caputo, The Weakness of God…, Indiana Univ. Press, 2006, p. 115.
6  idem, p. 342.

160  HYPERION Eseu

Transcendence and Beyond7. Folosirea lui dincolo (beyond)
ca un concept filosofic poate amorsa o nouă mişcare filoso-
fică, readucând în discuţie ideea lui Derrida, de transcen-
dere a transcendenţei. Numai că, spre desosebire de concep-
tul „plus de transcendence“ folosit de Derrida, această nouă
căutare a lui „dincolo“ ar avea un rol curativ în actuala impo-
tenţă a transcendenţei, amintindu-ne că postmodernismul
şi-a clădit castelele de nisip pe un dincoace pretins a fi un
alt unghi de vedere al lui dincolo. E nevoie, aşadar, de o
mai clară definire a graniţelor transcendenţei. Doar aşa
putem face din „plus de transcendence“ un nou început, cu
o reabilitare a clasicului „dincolo“ ce ar repune în discu-
ţie toate deschiderile lui teologice. Căci, existenţa umană
nu însemnă doar prezenţă în cotidian, ci şi absenţă, o des-
chidere înspre mister, nu doar eviscerarea lui. Altfel spus,
cu terminologia lui Heidegger, deschiderea Dasein-ului
nu este doar înspre aici (Das Da), ci, prin aici, înspre din-
colo şi universalitate.
7  v. J. D. Caputo, M. J. Scanlon (eds.), Transcendence and Beyond, colo de postmodernism.
Bloomington, Indiana University Press, 2007, în special cap. Do We
Need to Transcend Transcendence?, p. 1–16.
Remus Valeriu GIORGIONI
Literatura, calea de mijloc
„Că lumea pe care trăim nu-i una, ci’s două, că pe
lumea cea de lut cum a zidit-o Dumnezeu oamenii căr-
turari au ridicat o altă lume, de-a doua, închipuită de ei,
că nu se vede fiindu părelnică, dar a cărei rânduială este
temei lumii celei de lut, pe care-o ţine să nu se risipească
şi s-ajungă oamenii să trăiască precum jivinele…
I
(Silviu Angelescu, Calpuzanii)
În Evanghelii sunt descrise două căi pe care le pot urma
oamenii: calea strâmtă şi calea largă. (Există şi două intrări
sau porţi: poarta îngustă, corespunzătoare celei dintâi şi
poarta lată.) Prima s-ar vrea a fi calea credinţei adevărate,
a celor silitori şi aleşi care se nevoiesc pe ea, îşi impun anu-
mite restricţii: „Mă port aspru cu trupul meu“, zice Pavel.
Pe cealaltă, calea cea largă merge restul omenirii, care
înaintează inconştient, fără să le pese de Dumnezeu şi de
sufletul lor.
Dar trecem repede peste repercursiunile teologoce ale
acestei dihotomii (faptul că una singură din aceste căi este
esenţială în viaţă, indispensabilă pentru mântuirea sufle-
tului) şi ne oprim la enunţul din titlu, literatura. Oscilând
între înger şi demon, lumină şi întuneric, literatura este
din perspectiva celor de mai sus calea de miijloc. Dar chiar
şi aşa, trebuie să ţinem cont de legătura etic-estetic, fără
să facem rabat de la – de data aceasta – calea cea dreaptă!
„Este atât de tulburător să te regăseşti asemănător cu ceilalţi
întru frumos, în căutarea şi cinstirea sfinţeniei, nu în viciu
(…) Şi-i minunată întâlnirea dintre sacru şi profan“, scrie
Olimpiu Nuşfelean într-un remarcabil eseu publicat mai de
Eseu
Până la un punct, toată terminologia asta filosofică
poate părea un ludic joc de limbaj, dar zâmbetul pe care îl
întrevăd pe buzele tale, cititorule, nu face decât să accen-
tueze lipsa de gravitate din orizontul postmodernităţii.
Aşadar să fim serioşi, literatura poate şi are posibilitatea
ca, spălându-se pe mâni de paricidul prin care postmo-
dernitatea a tranşat basmele şi miturile, să repună, măcar
acum, în al doisprezecelea ceas în discuţie conceptul de
transcendenţă, lăsat în urmă de adularea concretului. Un
concret care a urcat cotidianul pe piedestal sub eticheta
de transcendenţă a transcendenţei. Care nu este decât cea
mai simplistă interpretare a lui dincolo.
Fără să o conceptualizăm aici, soluţia întrevăzută
de Caputo şi Scanlon ne propune prin acest beyond, de
ce nu?, un beyondism sistemic¸ ca o soluţie a depăşi-
rii postmodernismului prin el însuşi. Căci, renaturarea
transcendenţei nu ar fi acum o dezmărginire a gândirii
despre dincolo, o evacuare a postmodernismului până din-
mult în „România
literară“ (nr. 18/21
aprilie 2017).
Este – ar trebui să
fie – benefică întâl-
nirea dintre sacru şi
profan în interiorul
literaturii, a literaturii cu religia, dar trebuie să luăm act
de excelenţa profană a demersului cultural pe care-l între-
prinde literatura. La noi, C-tin Noica a bătut monedă adâncă
pe acest subiect al „mântuirii“ prin cultură, printr-un Dum-
nezeu al acesteia; sau chiar Cultura-Dumnezeu. Dar ade-
vărul adevărat este că preocupările elevat culturale te pot
„mântui“ doar de deşertăciunile vieţii, banalul cotidian; ele
n-au nici o conotaţie soteriologică, redemptivă, nicio rele-
vanţă în cele spirituale.
Interesat să te salvezi doar prin cultură, estetico-etic, vei
ajunge poate-ntr-o zi o persoană morală, om cult şi edu-
cat, binecrescut; dar sufletul tău veşnic va rămâne şi pe
mai departe nerezolvat. („Şi ce ar folosi unui om să câştige
toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?“ – Matei 16:26; iar
în altă parte, evanghelistul spune: „Cerul întreg se bucură
de un singur păcătos care se întoarce la Dumnezeu, decât
de 99 de drepţi care n-au trebuinţă de mântuire“.)
Aşadar, din punctul de vedere al sufletului, contează mai
puţin intelectul/inteligenţa sau raţiunea (IQ-ul), şi prepon-
derează nevoile inimii, întreaga ecuaţie având ca media-
tor voinţa: trebuie să hotărâm a ascula şi de glasul conşti-
inţei. Conform Eclesiastului, toate artele şi meseriile de
HYPERION  161
pe Terra se bazează numai pe invidie şi concurenţă: „Am
mai văzut că orice muncă şi orice iscusinţă la lucru îşi are
temeiul numai în pizma unuia asupra altuia. Şi aceasta este
o deşărtăciune şi goană după vânt“ (Ecl.4:6). În lumina
aceasta, literatura/arta este un demers mai curând lucife-
ric decât angelic, dorinţa de glorie profană fiind în totală
opoziţie cu spiritul creştin.
Exersându-şi talentul, încercând prin manifestarea lui
să se facă remarcat, Autorul trece uşor de la nevoia firească
şi sinceră a împărtăşirii – comunicarea benefică cu citito-
rul său -, la o autoafirmare orgolioasă, apoi la ispita luci-
ferică a unicităţii. Uită postura în care se află, cea de crea-
tură, care poate cel mult să imite şi să exalte Creaţia, intrând
în concurenţă „neloială“ cu semenii şi chiar cu Creatorul.
Aşadar, când zicem „cale de mijloc“, aurea mediocritas, nu
avem în vedere acel compromis benefic care funcţionează
în viaţa socială, economică şi politică, ci la augmentarea
de sine a scriitorului prin obturarea conştiinţei, care este
ca o tumoră pe cuget.
Duhul lumii şi rânduielile ei profane.
Puterea autorului
La pagina 58 a cărţii sale Calpuzanii – Cartea Românească,
1987 – Silviu Angelescu mai spune, în continuarea celor zise
în moto: „De aici se trage şi puterea cea lumească a cărtu-
rarului, popă de-ar fi, ritor, stihurgos, legiuitor sau altce.
Puterea aceasta nici crailor au împăraţilor n-au fost dată
că, schimbând cărturarii rânduiala lumii-nchipuite, strică
şi rânduiala lumii celei văzute, prefăcând-o după gândul
ce-au avut. Cu chipul acesta, cărturaru-i cacumu-i Dum-
nezeu, iartă-mă Doamne!, al cărui ales este şi tot aşa putere
are, că şi Domnul au urzit lumea numai din vorbe ce-au
zis, cum scrie şi la Sfânta Scriptură. Dumnezeu însuşi tot
o vorbă este…“ (aluzie la începutul Evagheliei după Ioan,
„La început a fost Cuvântul“).
Descoperim aici o uşoară contradicţie: o dată S. Ange-
lescu spune că lumea închipuită/părelnică este „temei lumii
de lut“ (vezi moto); iar a adoua oară că schimbările pe
care le aduc cărturarii – sau literaţii – în lumea lor nevă-
zută „schimbă şi rânduiala lumii celei văzute“. Dar credem
că avem în faţă doar o contradicţie aparentă: creatorul de
frumos contribuie la marea Creaţie (dacă nu cu altceva,
măcar prin răspândirea frumosului în lume), în acest sens
asemănându-se Creatorului său, după a cărui chip este întoc-
mit. În aceasta constă şi puterea unui autor, înrâurirea pe
care o are asupra publicului larg cititor. Fiincă – zice în con-
tinuare autorul citat – „este trebuinţa, dacă năzuim să isco-
dim duhul lumii, să stăpânim dentâi meşteşugul vorbirii“.
… Ei, tocmai acest lucru ne străduim să-l facem noi,
meşteşugarii scrisului, iar asta face din noi, implicit, nişte
filozofi: iscodim – sau chiar ispitim! – duhul lumii. La rân-
dul lor, filozofii de sistem operează cu concepte „de servi-
ciu“, de multe ori desprinse de sfera realului. Marele Ano-
nim blagian, Marele Incognitus – sau „Ipoteza Supremă“
a lui C-tin Ţoiu din Căderea în lume – sunt în fapt nişte
162  HYPERION
aproximări metaforice (şi discutabile). Dar poate „Fiinţa“
filosofilor să… fiinţeze ca un concept abstract? În loc să-i
spună fiinţei Supreme pe nume, Dumnezeu, şi să dezbată
teologic asupra ei – ca în Evul Mediu „Întunecat“ -, d-nii
filosofi descărnează în aşa măsură conceptul că nu se mai
alege nimic de el. Declarând deschis că Fiinţa nu este Dum-
nezeu, ei recunosc că, de fap, nici nu este fiinţă ci un sim-
plu cuvânt manevrabil după bunul lor plac.
Întoarcerea Cititorului şi disciplina
lecturii. Pace ţie, cititorule!
După întoarcerea Autorului la uneltele sale, a Personaju-
lui – în carte, de pe coclauri -, se aşteaptă şi o întoarcere
a Citiorului la raza siderală a veiozei sale din colţ aşezată
în stânga unui fotoliu tăbăcit de presiunea zilnică exerci-
tată asupra lui (dar asta face din el un fotoliu inteligent…).
Un cititor disciplinat, ordonat, nu se dă bătut nici dacă are
de dus la bun sfârşit o carte dovedită a fi o lectură dificilă
– lectură în care simţi cumva că înoţi împotriva curentu-
lui, răzbaţi printr-un hăţiş de pădure virgină prin care tre-
buie să-ţi croieşti drum cu maceta. Ne-am putea întoarce la
carte frecventând mai des Cartea Cărţilor – iată un potri-
vit îndemn la lectură acum, la început de an!; carte care
este o bibliotecă în sine, cele 66 de „capitole“ fiind de fapt
cărţi de sine stătătoare. (Autorul acestor rânduri doreşte,
dragul meu cititor, să ajungă şi la tine îndemnul cantoru-
lui din biserică, îndemn adresat celui care citeşte Aposto-
lul sau Evanghelia: Pace ţie, cititorule…)
Mai sunt apoi momente în care atenţia cititorului se
zbate ca peştele pe uscat, pasaje încâlcite pe care te simţi
nevoit să le reiei de două-trei ori spre a ajunge la sens. Dar
şi aşa, cartea trebuie parcursă obligatoriu, tratată ca un
teritoriu de cucerit – câmp care se cere cosit… (De multe
ori coasa doar trânteşte la pământ brazde întregi de iarbă,
fără a le tăia de tot; dar de fapt, „tarlaua“ aceasta, câmpul
alb cu oile lui negre, reprezintă un tot.)
De multe ori, lectura e un act de cutezanţă, act teme-
rar – să urmăreşti cum se epuizează treptat filele cărţii: mai
întâi o pătrime, apoi o treime, până treci de jumătate; după
aceea ţi se pare uşor şi numai te trezeşti la The End… Ca
într-un timp oarecare/ călătorie pe mare să ajungi la ţăr-
mul dorit, sau doar la liman. Unde să-ţi agăţi regretele-n
cui: regretul că volumul acela de 400, 600 de pagini s-a
chiar isprăvit – iar tu nu eşti dintre cei mai rapizi la citit!
Atunci te trezeşti că deasupra mării de hârtie se desfăşoară
colile înstelate-ale cerului, pe care „vântul“ le tot frunză-
reşte… (dar cineva le mai şi citeşte?)
Cititori de cărţi – cititori de reviste
Zicea deunăzi un prieten literar: „Nu-mi pierd timpul citind
reviste, fiindcă nu-mi mai rămâne timp pentru cărţi. Cărţile
sunt lecturi esenţiale, de aceea, având şi eu o vârstă trebuie să
fiu selectiv.“ Şi e foarte adevărat: citirea revistelor e necesară
spre a te ţine mereu la zi, la curent cu fenomenul literar, dar
Eseu
adevărata hrană spirituală o furnizează cărţile. Şi de multe ori
recitirea unor cărţi esenţiale este mai profitabilă decât lectu-
rile întâmplătoare – sau cele de-a dreptul uşoare – (a citi tot
ce-ţi cade în mână); dar nici acestea nu sunt de neglijat sau
dispreţuit, având rolul lor în formarea şi cultivarea gustului.
Mulţi au impresia că înmulţirea revistelor aduce după sine
automat şi înmulţirea cititorilor dar, fără a subestima impor-
tanţa lor în viaţa cultural-literară, constatăm că majoritatea
lor sunt doar frunzărite (unele dintre ele au chiar mai mulţi
colaboratori decât cititori, deşi au şi acestea rolul şi locul lor în
peisaj). Faptul că unii scriitori contemporani ţin rubrici per-
manente în cinci-şase reviste este benefic, chiar dacă uneori
repetările sunt inevitabile. Ca un vechi cititor de reviste pot
declara că puţine reviste îndeamnă la o lectură integrală. Sau
poate sunt eu „omul cu inima împărţită“ al Bibliei: împărţită
între numita mare lectură li cea considerată mică…
Aşadar, existenţa unui mare număr de reviste în peisajul
cultural rămâne oricum benefică, iar cititorul poate culege
ca albina câte ceva bun şi folositor din fiecare; câştigul lui
este mare, chiar dacă – la rigoare – le doar frunzăreşte: este
permanent informat de mişcarea literelor contemporane. Iar
în ceea ce priveşte publicarea, este evident că o revistă mare,
care se respectă, nu poate publica pe oricine; pe cineva, dacă
acesta n-a făcut din plin dovada maximei competenţe, apanaj
Bică Nelu CĂCIULEANU
Coman Şova, portret liric
I
În zilele unui august torid, când în Bucureşti se topea asfaltul
şi ţipau copacii şi iarba de sete, şi-un câine-n curtea pavată
lătra de mama focului, ieşind din poiată, am dat curs invita-
ţiei poetului şi am păşit cu smerenie pe Armenească, urcând
treptele catedralei marelui meu prieten, care m-a-ntâmpinat
în prag, cordial, de parcă ne cunoşteam de câteva sute de ani,
el zice, de o mie de vieţi! de parcă eram fratele lui mai mic,
mult iubit, dar cu delicateţe să nu cumva să mă pună, sau să
mă simt, în inferioritate. I se alătură Ana, soţia mult iubită
cu o dragoste de părinte ascultător. Dar, intraţi, intraţi, vă
rugăm, mă invită poetul şi Ana, celebru avocat. Câinele al
cărui nume nu l-am reţinut, a dispărut.
Catedrala, tapisată cu poeme – tablouri de strajă timpului,
mi-a impresionat, din prima, privirile care alergau mai repede
decât paşii pe cuvinte, avide de pastelurile, de paspartuurile
de o sobrietate elegantă pe care poetul le aşezase pe umerii
pereţilor plini de cuvinte cu nectar poetic, vorbindu-mi des-
pre iubirea Anei cu care a fost răsplătit, şi, mult adevăr este, că
din iubire ne naştem şi din iubire ne hrănim întreaga noas-
tră viaţă. Astfel, îmi zice, mă bucur de cuvinte, poezia a avut
întotdeauna grijă de mine, aşa cum şi eu am grijă de ea. Eu
însumi sunt cuvânt desprins din mine.
I-am adus aminte de Piatra Neamţ. Ooo, oftează, la Pia-
tra Neamţ, am făcut parte din cenaclul condus de matema-
ticianul Constantin Borş. Eu, zic, l-am avut ca profesor din
clasa a X-a până-ntr-a XII, scriam poezioare, şi mergeam şi
Eseu
al consacrării. Dar tot la fel de adevărat e şi faptul că nu există
revistă ferită de parti-pris-uri, care să nu fie apendicele unei
grupări literare. Acesta e şi rostul prieteniilor literare. (Iar
prietenia literară – glumeam eu cu un scriitor recent deve-
nit prieten – e „ca gripa aviară“…)
Apropo de gradul de informare – deschidem o paran-
teză –, juriul ultimei premieri de la Timişoara, din noiem-
brie trecut, şi-a probat inadecvarea, eludând de la premiu
un volum de versuri care beneficiază de cel puţin zece cro-
nici vizibile şi exclusiv pozitive, în reviste de toate calibrele;
recenzii de care distinsul juriu se pare că nici nu avea cunoş-
tinţă. Şi preferând un alt titlu, probabil la fel de bun, dar aflat
mai aproape de juriu în peisaj (de sufletul juratelor…). De
aceea, autorul acestor rânduri îşi declară public slaba încre-
dere în premii: de fiecare dată vor există cărţi de valoare sen-
sibil egală; şi factori colaterali valorii, „sugestii“ (sau presi-
uni) care împiedică o judecată corectă şi dreaptă. (Dar, ce
ne mirăm noi: oare judecătorii, juraţii tribunalelor lumii nu
săvârşesc periodic câte-o eroare judiciară?)
Aurea medicritas…, aurită cale de mijloc! Ea trebuie aleasă
în literatură, cât şi în toate împrejurările vieţii literare; dar asta
nu înseamnă să se transforme în ceva eufonic (ceva care să
miroase a mediocritate).
la cenaclu, Calistrat Hogaş se numea. Profesorului îi plăceau
elevii care se ocupau cu scrisul. Iar el, după ce m-a aprobat
îngândurat, Da, da, da, a marşat. Eu am scris, atunci, chiar
şi o piesă de teatru, „Până la cer fără scară“, care s-a chemat
apoi „Iubesc pe al şaptelea“, în care au jucat Florin Piersic şi
Rodica Popescu Bitănescu! Şi multe mi-a mai povestit despre
Piatra Neamţ, despre Jana, despre prietenii de care îi era dor,
despre casa părintească, despre rudele rămase acolo, pe care,
cândva le vizita an de an, acum din ce în ce mai rar.
Aşa a început recursul în timpurile acelea ale lui.
Răsfoind împreună albumul cu fotografii dintr-un alt
secol, am avut privilegiul să aflu că se trage dintr-o familie de
intelectuali cu originea în judeţul Neamţ, din chiar Humu-
leştii lui Creangă. Îşi aranjau părul chiar în oglinda Ozanei,
atât de aproape era casa de apa râului. Coman Şova s-a ivit
pe lume la Bucureşti, în 18 octombrie, 1933, an cu profunde
mişcări sociale, un an care ni i-a dat, printre alţii, şi pe Ion
Băieşu, Nichita Stănescu, Romulus Vulpescu, Horia Zilieru,
Eugen Simion, Alexandru Ivasiuc, sau Grigore Hagiu, poeţi,
prozatori, critici literari pe care avea să-i cunoască faţa-n faţă
şi, cu care avea să-şi împletească şi să-şi împlinească destinul
în literatura română.
Totuşi, copilăria şi-o petrece la Piatra Neamţ, în Ţărăn-
cuţa, „un cartier numai cu numele, fiind mai degrabă un sat
cu căsuţe şi ulicioare, cu gospodării în care nu era de mirare
să vezi localnicii crescând capre, oi şi chiar vaci.“� Încă din
HYPERION  163
clasele primare recita la serbările şcolare din Eminescu şi
Coşbuc, chiar şi din poemele proprii, îşi aminteşte cu nos-
talgie. Pe când era elev la liceul Petru Rareş, fiind coleg cu
Paul Findrihan, a debutat în paginile suplimentului literar
al ziarului Ceahlăul cu un poem în proză: Dimineţile albas-
tre. La sfatul părintesc al tatălui, care-l voia inginer silvic, se
transferă la Şcoala Tehnică de Silvicultură Roznov, pe care
o absolvă în 1952. Îl întrerup şi-i spun că eu abia mă născu-
sem în 1951, şi că, şi eu, am urmat Şcoala Tehnică de Exploa-
tare prin anii 1970.
Zâmbeşte tinereşte. Ai păşit pe urmele mele, zice. Da, am
păşit, cât le-am văzut.
În acest an, 1952, după câteva peripeţii, pe care mi le
povesteşte cu un umor nostalgic, susţine examenul la Insti-
tutul de Teatru şi Cinematografie din Bucureşti şi devine
coleg de generaţie cu George Constantin, Gheorghe Cozo-
rici, Victor Rebengiuc, George Motoi, Leopoldina Bălănuţă,
Florin Piersic, Mircea Albulescu, Stela Popescu, Constantin
Rauţchi, Dumitru Furdui.
Pentru că era „ca un zeu de frumos“, spun colegii de gene-
raţie, cam în perioada asta, îşi aminteşte că, sculptorul Ovi-
diu Maitec l-a rugat să-i pozeze, ca model, pentru statuia lui
Eminescu de la Cluj şi Oradea.
După 3 ani de actorie, unde i-a avut ca profesori pe George
Vraca, Marieta Sadova, Septimiu Sever, Marcel Anghelescu,
Radu Beligan, Tudor Vianu, intră la Şcoala de Literatură, care,
numai după un an, este transferată la Facultatea de filologie
a Universităţii bucureştene, cu denumirea de „Secţia de lite-
ratură şi critică literară Mihai Eminescu“. Aici, întâlneşte pe
Nicolae Labiş, dar şi pe Cezar Baltag, Nicolae Dragoş, Flo-
rin Mugur, Paul Goma, Grigore Hagiu şi alţii de care n-am
auzit. Da. Cam aşa.
Începând cu anul 1963, până în 1990, Coman Şova par-
curge o „îndelungată şi fructuoasă carieră în presă“1. În această
perioadă debutează în dramaturgie cu piesa Iubesc pe-al
şaptelea (1964), avându-i în distribuţie pe Florin Piersic şi
Rodica Popescu. A fost singura piesă jucată, din păcate. Este
secretar general de redacţie la Amfiteatru (1965-1972), unde
Ion Băieşu era redactor şef. În colectivul redacţional mai
erau: Fănuş Neagu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Nicolae
Manolescu, Adrian Păunescu, Al. Piru, Andrei Şerban, Mir-
cea Zaciu, Petre Mihai Băcanu, Eugen Uricaru, Mihai Tatu-
lici, Adrian Dohotaru, Gabriel Dimisianu, Gheorghe Pituţ,
legând prietenii durabile cu unii dintre ei.
Anii de la Amfiteatru au fost rodnici, astfel că, în 1967,
publică în Scânteia tineretului, piesa în două părţi Nopţile lui
Argus, cu o prezentare de Fănuş Neagu, iar în 1969 îi apare,
în România literară, prima parte a piesei Ringul de dans.
În anul 1970, apare la Editura Eminescu, volumul de debut
în poezie, cu titlul sugestiv, Astrul nimănui, care a însem-
nat şi primul pas pe cărările poeziei. Îmi arată ediţia prin-
ceps. Citesc unde s-a deschis cartea, primul poem din volum,
Rugă: Doamne, dă-mi un ochi de soare/ să torc fir de bronz
pentru greblat/ dă-mi din lăstărişul forţei Tale/ râvnă-n meş-
teşugul ce mi-ai dat. Este „ primul pas“ cu care începe urcuşul
1  Coman Şova, omul şi scriitorul, Florentin Popescu, Editura SemnE,
Bucureşti, 2014.
164  HYPERION
spre culmile poeziei. În anul următor, 1971 apare, în revista
Argeş, condusă de Gheorghe Tomozei, piesa Saltul de pan-
teră şi, tot în acest an, devine membru al Uniunii Scriitori-
lor din România.
Din 1972 până în 1974, este secretar general de redacţie la
România liberă, redactor şef, Octavian Paler pentru ca, între
1974 – 1986, să se ocupe de revista Magazin, ca redactor şef
adjunct. Mă invită să-l urmez. La capătul culoarului, urcăm
trepte spre pod. Acolo e o imensă bibliotecă. Cărţile se lipesc
de perete să ne facă loc. Cu o frecvenţă de 4 ani, – reamin-
tim că primul volum de versuri îi apăruse în 1970 – publică,
la Editura Eminescu, în 1974, volumul de versuri, Marival.
Uite cartea! O deschid curios. Citesc Cuvintele: Cuvintele sunt
întâmplări/şi întâmplările sunt eu,/catargul fără depărtări/sau
valul întâmplat mereu./ Cuvintele sunt febre lungi,/cuvintele-s
făpturi fricoase,/tu să te temi numai atunci/când peste fire-s de
frumoase. Şi mai încolo iar citesc. Opreşte doar clipa: Acesta-i
pădurea, iubito,/acestea – cuvintele/acesta sunt eu sub ama-
rele stele,/aceştia-s părinţii din care venim,/acestea-s păcatele.
vinde-le./Opreşte doar clipa în care iubim. Mi-arată Cuvinte
de reazem, apărută în 1977. Au vorbit elogios despre cartea
aceasta Fănuş Băileşteanu, Tia Şerbănescu, Alex Ştefănescu,
Cornel Regman, Dan C. Mihăilescu, îmi spune, căutând alte
cărţi. Deja am primit cartea pe care, evident o deschid să-i
sorb cuvintele dintr-o sete curioasă. Puls: În sângele care trece
prin inimă/de şaptezeci şi două de ori pe minut/şi de o sută
patruzeci de ori/când viaţa o cere,/în silabele tâmplelor arse,/
în toate cele mărturisite/şi nemărturisite/sunt eu,/împodobit
de erori/ca o livadă de fructe. Şi mai citesc. Ţine minte: La
capătul celălalt al lumii/dacă sunt,/ca un ac magnetic,/pe firul
nesfârşit al iubirii,/ pasul meu se îndreaptă/spre tine.
Am în braţe un teanc de cărţi. Înţeleg că sunt cadoul pen-
tru mine. Ana mă ajută. Mă-ntreabă dacă-mi place bucătăria
mexicană E de fapt, o invitaţie la cină, de nerefuzat.
În anul 1979, rulează pe ecrane filmul Ora zero, reali-
zat de Casa de Filme 4, regia Nicolae Corjos, după scenariul
semnat de Coman Şova, care a pornit de la rubrica lui, Cro-
nica orei zero, ţinută la România liberă şi la Flacăra lui Adrian
Păunescu. Cu o distribuţie de excepţie, filmul este foarte bine
primit de critica de specialitate (Ecaterina Oproiu, D.I. Suchi-
anu, ş.am.d.). Tot la Editura Eminescu, publică, în anul 1980,
volumul Poeme, apreciat ca „o apariţie editorială remarca-
bilă, în care forţa lirismului constă în marea autenticitate a
exprimării“ (George Arion). Poetul o caută printre rafturi, o
găseşte şi mi-o dă. Cadou! O deschid, şi, dând paginile una
după alta, citesc trei poeme:
În întâmpinare: Pădurea aceasta îmi ajunge,/e atât cât îmi
trebuie,/aer este destul,/o să respir cu măsură./ Cuvinte am,/
încă mai am,/o să le aleg pe cele potrivite/ca să-ţi ies înainte./
Şi de n-o fi prea multă lume,/poate ne vom întâlni.
Mărul: Natura-i dornică mereu/să dilate lumea./Nu poţi să
nu te duci/când strigă ea:/vino!/ Ia-ţi mărul tău/dulce, mărul
tău/singur,/şi-nfloreşte-l,/şi rodeşte-l./ Firea ta e să rodeşti.
Darul lui Dumnezeu: Dumnezeu, vrând să-mi facă un
dar,/a smuls din sternul meu o coastă/şi, urându-mi sănătate,/
a făcut-o hotar între mine şi singurătate./ Era un balcon, era o
Eseu
durere,/o lună mare, umbră, prihană/când am şoptit cântare
coastei mele/şi-o oblojesc de-atuncea ca pe-o rană.
Ce-aş mai putea spune despre poezia lui, când atâţia mari
critici s-au exprimat în cuvinte elogioase? Mă-nclin şi mur-
mur. Foarte frumos! E o poezie fără cusururi!
În 1983, cel de-al cincilea volum de poeme.Iată-l! Unul
cu altul. Mi-l pune, cu grijă, deoparte, fiindcă mă vede citind
din Poeme. Îl iau şi-l deschid cu aviditate şi citesc
Frunze căzătoare: Tocmai când eram gata-gata să fiu/mai
presus de propria-mi fire,/am întârziat./ Câţiva pomi plantaţi
într-o seară/s-au uscat creangă cu creangă,/arşi de nesomn în
aşteptarea mea./Puţinele mele cărţi scrise/au fost uitate până
şi de cei singuri,/care le căutau./ ce fac cu aripile mele acum/
când au devenit frunze căzătoare? Să nu uiţi: Şi dacă o să ne
mai întâlnim/când eu voi fi aer/şi tu ploaie,/sau eu piatră/şi tu
pasăre,/dacă o să ne mai întâlnim,/să nu uiţi/că ne-am spus
adio,/Dragostea mea.
În anul 1989, a urmat de-al şaselea volum de poeme,
Căderea fructului, despre care Alex Ştefănescu scrie într-o
cronică din România literară: „poeţi ca el întreţin interesul
pentru poezie şi contribuie la păstrarea unei relaţii de comu-
nicare firească între autori şi cititori“ şi, desigur, mi-l dă şi pe
acesta. Citesc cu voce tare, ca un actor.
Să poată înmulţi fructele.: Ce să-i mai dau poemului/să
poată înmulţi fructele,/să fie sămânţă,/punct de sprijin pen-
tru rotund,/să fie invulnerabil/ca miezul pământului,/ca ade-
vărul care aşteaptă/răbdător,/mină nedescoperită.
În anul 1996, apare al şaptelea volum, Nevoia de alb, cu o
prefaţă de Nicolae Balotă din care aflu că: „Mânuind arta lito-
tei, a zicerii concentrate, Coman Şova cunoaşte bine limitele
cuvântului şi nevoia lui de tăcere. Discreţia sa poetică, lipsa
de ostentaţie lirică ţin de o esenţială nevoie de alb.“
Ce interesant!, am exclamat eu deodată. Aţi pornit la drum
cu un film, Iubesc pe-al şaptelea, şi v-aţi oprit, cumva, pen-
tru un pic de odihnă la Nevoia de alb, care este al şaptelea
volum de poeme. O coincidenţă de cristal. Cred că-l iubiţi
cel mai mult, fiindcă-i mai aproape de inima dumneavoastră.
Pe fiecare îl iubesc cu aceeaşi dragoste, zice! Volumul cu pri-
cina e în mâinile mele. Deschid şi citesc cu vădită surprindere,
pentru că e imaginea care mi s-a dezvăluit prima dată când
am intrat în acest loc binecuvântat de poezie: Pereţi tapetaţi
cu pânză de tort/iarbă peste care au trecu brume/Fereastra/
dă spre centrul lumii/centrul lumii estre în schimbare/Suntem
într-un măr desprins de pe ram/Într-un cerc suntem cuprinşi/
În palma lui Dumnezeu/Ana. (Ambianţă).
Coborâm scările, poetul înainte, deschizând drumul, eu
îl urmez tăcut. Ana ne cheamă la masă, îmi şopteşte. Când
ajungem în sufragerie, în picioare, din dreptul scaunului pe
care urmează să mă aşez la masă, încep să recit a doua poe-
zie care mi-a ieşit în cale, cu titlul Spre acolo. Surpriză. Se ală-
tură vocea Anei, şi recităm împreună, toţi trei: Femeia lan-
sează chemarea/în întreg aerul/ca s-o respiri/Nu se poate să
nu respiri/chemarea ei/care-ţi poartă paşii/spre acolo/ Pe tine
te aşteaptă/când aşteaptă femeia. Şi-ncă una, la cererea mea.
Îmi iese. Se aprobă. Ana le ştie pe de rost.
În întâmpinare: Ochii mei pleacă de-a lungul bulevarde-
lor/prin labirinturile metrourilor/pe scările rulante/să te vadă
Eseu
venind/ Sunt orb aici unde sunt/pentru că ochii mei au ple-
cat/păsări străvezii în întâmpinarea ta/să te vadă cu vii/ În tot
oraşul te caută/pentru a te vedea cum vii./Covoare albastre se
fac/ca să păşeşti venind.
Batem din palme pentru reuşita recitării în cor, ceea ce-i
face să se-mbrăţişeze, de parc-atuncea s-au cunoscut prima
oară, luându-şi un rămas bun până la următorul poem.
După cină, am vorbit despre Revista Bucureştiul literar
şi artistic, fondată împreună cu scriitorul Florentin Popescu,
în octombrie 2010, când a fost prezentat de Radu Cârneci,
Nicolae Georgescu, Ion Andreiţă, George Genoiu şi Corne-
liu Ostahie, la Muzeul naţional al literaturii române. Am pri-
mit, apoi, şi mai multe cadouri scoase din rafturile altei bibli-
oteci aflată la parter: Iubirea este haina mea de fiecare zi /
Die liebe ist mein alltangskleid, ediţie bilingvă în traduce-
rea Ioanei Crăciun – Fischer, apărută la Editura Neue litera-
tur în 2010, volum prezentat de cei doi la Târgul de carte de
la Leipzig din acelaşi an, luna martie; 101 poeme, o antolo-
gie apărută la Editura Biodova, în 2012; Paharul cu îngeri,
apărut în 2013 şi, din acelaşi an, antologia în ediţie bilin-
gvă (română/engleză), intitulată Frig/Cold, ambele la Edi-
tura SemnE; Zăpada şi ochii lupilor/La nieve y los ojos des
lobos, o nouă antologie, bilingvă (română/spaniolă), în tra-
ducerea Gabrielei Banu, apărută în 2017, la Editura Artemis,
Bucureşti, cu ilustraţii de Joan Panisello Chavarria; o altă
carte, o monografie, apărută la Editura SemnE, 2014, cu titlul,
COMAN ŞOVA, omul şi scriitorul, de Florentin Popescu,
redactor şef la Bucureştiul literar şi artistic, prietenul poetului,
şi încă o carte, COMAN ŞOVA, culegere de însemnări, edi-
tor Gabriela Lungu, un minunat album, editat la Tipo Mol-
dova, 2017, cărţi, îndeosebi ultimele două, care m-au inspi-
rat în alcătuirea prezentului demers.
I-am oferit, la rândul meu, cu modestie şi cu autograf,
câteva din cărţile mele, romanele Tiptila şi Mahalaua Pre-
cista, şi o carte de poeme Al nouălea Rai!
Le-a primit şi mi-a mulţumit cu nobleţea care-l
caracterizează.
CADOURILE le-am aşezat în geanta mea de voiaj, neîn-
căpătoare, nu înainte de a-mi da câteva autografe pe cărţile
domniei sale. Am primit şi cartea soţiei, Ana Diculescu, inti-
tulată Poeme, apărută în 1998, la Editura Eminescu.
Pe coperta Poemelor Anei Diculescu, ajuns acasă, la Pia-
tra Neamţ, citesc: Răvăşită, pun în altar neîngăduita şi minu-
nata/aventură a fiinţei întregi Ana./Te simt,/te pierd, vis neter-
minat…/ Şi inima dă să cadă ca o lacrimă,/o umbră bântuie
grădina de vară unde/stau împletită cu iedera şi frâng furtu-
nie simt,/te pierd, vis neterminat…
Iată, acesta-i autoportretul Anei, am zis, şi gândurile mi-au
zburat în amintire.
Da. Toate astea mi s-au întâmplat în zilele unui august
torid, când în Bucureşti se topea asfaltul şi ţipau copacii
şi iarba de sete, şi-un câine-n curtea pavată lătra de mama
focului, ieşind din poiată, când, dând curs invitaţiei poetului
Coman Şova, am păşit cu smerenie pe Armenească, urcând
treptele catedralei marelui meu prieten, care lucra la încă o
carte de poeme. Semnez cu numele cu care m-a sfătuit să-mi
semnez cărţile: CĂCIULEANU BICĂ NELU
HYPERION  165
Iulian CĂTĂLUI
Einstein, Cehov, Faulkner, Carver,
Mayilescu şi Pink Floyd sau
Cronica volumului Străin într-un
loc cândva al meu, de Dan Tirlea
C
Ce au în comun Biblia, Einstein, Pink Floyd, Cehov,
Faulkner, Carver şi Mazilescu, la care îi putem adăuga
pe Dostoievski şi Camus sau pe Poe şi Dali? Mai mult ca
sigur volumul de stranii şi triste, în acelaşi timp, versuri,
Străin într-un loc cândva al meu, al poetului braşovean
Dan Tirlea, care reprezintă un debut extrem de interesant
în peisajul liric românesc din ultimii ani. Cartea, tipă-
rită în condiţii grafice deosebite la Libris Editorial Bra-
şov, în 2019, conţine poeme în versuri albe, postmoderne,
haiku-uri, poezii în proză, unele poezii ritmate, toate des-
pre marile teme sau motive ale literaturii şi filosofiei de
ieri, de azi, dintotdeauna: viaţa, moartea, iubirea, singu-
rătatea, deşertăciunea, Spaţiul şi Timpul etc., totul scris
într-o manieră sumbră, tristă, melancolico-stenahorică,
însă, de multe ori, tonul este îndulcit de un surâs şturlu-
batic în colţul gurii. Chiar primul poem, fără titlu, notat
doar cu asteriscuri, de parcă ar trimite la steaua văzută de
magi la naşterea Domnului, oferă câte puţin din temele
sau motivele lirice menţionate mai sus, astfel, eul poe-
tic îşi duce viaţa între Poliţie şi Spitalul de nebuni şi are
cameră cu vedere, nu în Toscana, ca în romanul lui E.M.
Forster, ci la o… dubă sau la dube, „în vaza gravidă/ cu
desen de cărămizi“. În orice direcţie s-ar deplasa, poetul
ar da nas în nas cu… moartea, cu care are şi un mai vechi
diferend: „este multă moarte/ şi eu acolo, cu tanti,/ am o
răfuială mai veche“.
Dintotdeauna timpul a fost un subiect important al
filosofiei, artei, ştiinţei şi, desigur, poeziei şi există multe
divergenţe în legatură cu însemnătatea lui, şi, din acest
motiv este dificil de oferit o definiţie a timpului care să
nu ducă la controverse. Multe domenii folosesc o defini-
ţie operativă în care unităţile timpului sunt definite, astfel,
academicienii au o opinie diferită în ceea ce priveşte posi-
bilitatea timpului de a fi măsurat sau încadrat într-un sis-
tem de măsurare. Dicţionarul Oxford, for example, defi-
neşte timpul ca fiind „procesul indefinit şi continuu al
existenţei evenimentelor în trecut, prezent şi viitor, privit
ca o unitate“. O altă definiţie de dicţionar standard este:
„Un continuum nonspaţial linear în care evenimentele
apar într-o ordine aparent ireversibilă“. Trecând la filo-
sofi şi poeţi, Martin Heidegger spunea, în cartea sa Timpul
imaginii lumii, că omul va trebui să ajungă la Cunoaştere,
adică păstrarea în adevărul său a acelui incalculabil, ce îi
este accesibilă omului numai prin „întrebările şi formele
166  HYPERION
creatoare ale unei reflecţii autentice“, cunoaştere ce trans-
feră omul viitorului în acel „spaţiu intermediar“, în care
el aparţine fiinţei şi totuşi „rămâne în fiinţare“ un străin,
pe scurt, timp, spaţiu şi fiinţă, toate la un loc, la autorul
legendarei cărţi Sein und Zeit. Preromanticului poet ger-
man Hölderlin, unul din preferaţii lui Heidegger, dar nu
cel din Moartea lui Empedocle, despre care poetul amin-
teşte în „Jurnalul absenţei“, ci din poemul său „Către ger-
mani“, în care se face vorbire despre Timp (Strâns mărgi-
nit este timpul vieţii noastre) şi sufletul care se zbate „de
dor cuprins“, acest fapt îi era binecunoscut.
Revenind la Dan Tirlea, acesta îşi contemplă, nu numai
Timpul, ci şi Viaţa, care-i trece, cu tot felul de nenorociri
şi deziluzii, nemaiapucând nici să-şi aprindă nici măcar
o lumânare rece în bezna mistuindă şi în vidul infinit
care ne apasă şi care ne înconjoară terifiant, în cea beznă
strânsă-n el, unde apune în tăcere gândul primordial care
piere şi el. Poetul mai observă melancolico-stenahoric
cum viaţa care-i trece nemiloasă prin faţa ochilor şi sufle-
tului, nu mai are Timp nici măcar să-l binecuvânteze pe
Dumnezeu, pe Profet sau pe Sfânt, eul poematic nea-
vând niciodată timp şi vreme pentru el. Totodată, auto-
rul braşovean opinează că timpul său prezent, pentru
ceilalţi, pentru semenii şi fraţii lui cititorii este „spaţiu
infinit“, iar spaţiul ce li se deschide acestora în faţă, repre-
zintă „timp revolut“. De fapt, spre finalul unui alt poem
fără titlu, între cele două entitităţi situate la două capete
de lume, se află „un vid infinit, vid cu semne de ţicneală“,
care denotă şi solitudinea şi alienarea în care este situat
omul de azi, şi nu numai. Chiar şi poemul Păream străini
într-un loc cândva al meu, conţine o componentă referi-
toare la timp, mai precis aluzia la călătoria în timp, astfel,
eul poematic se reîntoarce acasă după mulţi ani şi totul
i se pare, evident, străin, fiind de nerecunoscut, trecând
printre oameni sau pe lângă ei de parcă ar fi călătorit în
timp, una din idei fiind aceea că viaţa trece „repetitiv“
prin spatele oamenilor. Tot despre timp este vorba şi în
poezia „De la Einstein cetire“ (purtând motto-ul „Yin
este Timpul: este principiul feminin, iar Yang este Spa-
ţiul: este principiul masculin“) prin adăugarea elemen-
tului luminii, autorul pornind de la formula savantului
germano-american „la viteza luminii, spaţiul se contractă
şi Timpul se dilată (notă de subsol: sunt aspecte care se
pun în evidenţă la viteze apropiate de viteza luminii“) şi,
Eseu
în plus, se observă că la mişcări cu asemenea viteză are
loc „o trecere a unuia în celălalt“. Enervat la culmi inter-
planetare, poetul exclamă: „Bă, tataie/ cu alte cuvinte,/
ăsta cam e futai la curu’ gol/ pe faţă!/ multiplicat la infinit
egal/ orgie intergalatică“.
Nu numai spaţiul şi timpul sunt obsedante în cartea
lui Tirlea, ci şi stelele, cerul, meteoriţii, hăul şi altele, mai
ales în poemul-aluzie la Pink Floyd, mai precis la David
Gilmour, unul din liderii acestei emblematice formaţii
britanice de rock psihedelico-progresiv, „De la Dave Gil-
mour cetire“, cu subtitul „Red Sky at Night“, care este o
melodie instrumentală de pe cel de-al treilea album solo
şi primul după 22 de ani al lui Gilmour On an Island, lan-
sat în Anglia pe 6 martie 2006, când muzicianul împlinea
60 de ani. Poemul lui Dan Tirlea este despre cum vroia
eul poetic să vadă o ploaie de stele, despre cum a lăsat în
depărtare o lume cu care nu se va mai întâlni şi despre
cum se va întoarce într-un loc unde va îngenunchea şi
va vedea meteoriţii, aşteptând un semn din partea aces-
tora. Poezia este, printre altele, şi despre uriaşa singură-
tate care ne paşte şi ne înconjoară.
Volumul cuprinde şi aspecte de „ars poetica“, de Poe-
zie adevărată, de „misia“ poetului în lume şi în viaţă, de
idealurile poeziei şi creatorului ei, astfel, în poemul inti-
tulat chiar „Poezia“, autorul, după ce constată mai mult
sau mai puţin surprinzător că nu se poate trăi din această
Alexandru ZOTTA
(Auto)portret la ceas aniversar
P
Poate că apropierea împlinirii vârstei septuagenare să fi
constituit motivul titlului ales pentru ultimul volum publi-
cat de Ioan Nistor (Aproape, Şcoala Ardeleană, 2018).
Adverbul de proximitate poate primi însă, prin contex-
tualizare, sensuri destul de numeroase convergente în
semnificaţii dintre cele mai bogate şi mai substanţiale. În
„textualizarea“ poetică, potenţialul semantic al cuvântu-
lui primeşte concretizări multiple. La prima vedere volu-
mul apare eterogen: spaţial în primul rând, cuprinde
întâmplări sau amintirile lor consumate în arealul de ori-
gine, cu care creaţia de până acum a poetului ne-a obiş-
nuit, cărora le adaugă şi câteva locuri mai îndepărtate
precum cel al Italiei meridionale şi al Eladei; temporal,
întâmplările şi semnele lor hypomnetice se distribuie pe
un interval cuprinzător, de la memoria inocenţei infan-
tile şi adolescentine până la confruntările tensionate ale
actualităţii. Din perspectiva procesului de creaţie diver-
sitatea cuprinde şi unele poezii proiectate şi începute cu
ani în urmă, dar definitivate cu puţin înaintea publicării.
Nici ordinea dispunerii lor în volum nu contrazice impre-
sia de eterogenitate. Poate că acum poetul simte că „Se
face târziu“ (titlul sugestiv al unui poem substanţial) şi
Eseu
creaţie literară sau modalitate artistică, admite, poate ide-
alist, că poetul nu poate vieţui fără Poezie şi că doar pe
ea „o are“ în această lume crudă şi haină, poezia venind
„ca un copil“ şi îşi depune „capul în poala poetului“ ca
un inorog care îşi aşează îmblânzit capul în poala unei
fecioare. Poezia este în acelaşi timp alinare în faţa tutu-
ror suferinţelor, bcurie, îmbrăţişare, alungarea nelinişti-
lor şi anxietăţilor şi, într-un final, ea se va fi poposit în
preajma poetului şi „i se va introduce în suflet“, din feri-
cire, nu în mod abuziv.
În fine, alte două poezii din Străin într-un loc cândva
al meu, un volum care conţine şi poeme cu aluzii creştine,
ca să nu spunem creaţii lirice creştine, una fără titlu, cea-
laltă intitulată „Poetul“ se focalizează pe ideea de artist
ori poet văzut ca un fel de vagabond „vehiculând prin-
tre stele cu pumnii în buzunare“ (ca să parafrazăm filmul
italianului Marco Bellocchio), care fluieră în „hăuri fără
fund“ şi care descrie în „neanturi dansante“ nişte linii
aprinse ale căderii“. În cealaltă creaţie lirică, poetul este
asemănat cu însuşi Isus Hristos, într-o superbă imagine
vizualo-poematică în care stă cu mâinile larg desfăcute
„christic“, nu-i aşa, iar pe mâinile, umerii şi pe capul lui se
află nişte păsări care „se înroşesc brusc“ şi dispar la fel de
neaşteptat. Străin într-un loc cândva al meu este un volum
eclectic, bine scris, care obnubilează dureri profunde.
se grăbeşte să încredinţeze memoriei întâmplări revela-
toare de valori de sensibilitate şi de înţelepciune adunate
de-a lungul unor vremuri, inclusiv dintre cele apropiate,
nu întotdeauna prielnice chemărilor vieţii.
Volumul îşi găseşte însă unitatea tocmai în proximi-
tatea acestor semne şi urme înfăptuită şi întreţinută prin
serviciile memoriei şi prin intensitatea trăirilor, care sus-
pendă distanţe şi suplineşte absenţe.
Cum ne-a obişnuit din scrierile anterioare Ioan Nistor
aduce în proximitate în primul rând lumea Ţării Oaşului,
cu care întreţine o relaţie întemeiată pe condiţia organici-
tăţii, afirmată şi promovată în ciuda asaltului tumultuos
al îndrăznelilor postmoderniste. Hypomnetice, semnele
acestui spaţiu au devenit motive literare bine cunoscute
în lirica autorului; reluarea lor dezvăluie însă sensuri şi
întregesc semnifcaţii noi, consecinţă a performării ide-
atice şi expresive neîntrerupte pe care poetul o practică.
Motiv prezent în lirica sa de la începuturi, iarba pri-
meşte atribute de cea mai înaltă treaptă ontică. Deşi con-
templat în momentul sfârşitului firul de iarbă uscată deţine
valori şi funcţii animiste resuscitate din arhaicitatea locală,
ridicate până la altitudine sacrală: „tu ştii că eşti năzuinţă
HYPERION  167
veşnică / tu ştii că eşti viaţa care din proprie memorie
renaşte / că ai fost aspiraţie binecuvântată de sandala lui
Isus,“ ori ajunge să însemne „palma grijulie a lui Dumne-
zeu care / îi păzeşte pe cei ce aşteaptă / în cimitirul pără-
sit.“ (Un fir de iarbă).
Prin verticalitatea şi prin eternitatea ei ciclică, iarba
întreţine legătura pământului cu cerul, înscriindu-se între
elementele primordiale ale universului, asemenea strigă-
tului, „cel mai pur limbaj“, unic şi universal în arhaicita-
tea sa, „fir alb“ care „a cusut laolaltă toate limbile“. Ca lim-
baj primordial este „singura flacără fără cenuşă / cuvânt
îndată auzit de Dumnezeu.“ (Iarba cerului).
Temei al vieţii, organicitatea are manifestare eshato-
logică orientând fiinţa spre altitudinea divinităţii. Ca în
gândirea blagiană unde transcendentul coboară, poetul
identifică locul întâlnirii cu divinitatea: „unde sfârşeşte
puterea de a mai urca / acolo se apleacă / urechea lui Dum-
nezeu“ (Transfuzie), afirmă autorul printr-o formulare
de concentraţie aforistică. Orientarea ascendentă a fiin-
ţei este conferită acesteia de instanţa supremă a sacralită-
ţii, care „pe om nu l-a lăsat să stea învelit cu iarbă / şi l-a
chemat să urce la cer / toată moartea“ (Veşnicie). Simbol
al continuităţii şi purităţii vieţii, iarba devine şi un reve-
lator universal al sacrificiilor fiinţei inocente: „Iarba era
verde, laptele era alb / Dar de unde acest roşu năvalnic pe
eşafod?“ (Iarba era imaculată…)
Aceeaşi performare a unui motiv frecvent abordat ante-
rior se produce şi în exemplul copacului. Contrar per-
ceperii generale defavorabile, crengile uscate mai au un
rost şi destul de important; doar ele mai „poartă vânătă-
ile fulgerelor“ prin care depun mărturie despre intensita-
tea trăirilor consumate şi tot ele redau fiinţelor vulnerabile
bucuriile vieţii: „porumbeii aleg crengile uscate după ploaie
să-şi pieptene penele“, motive pentru care „un copac tre-
buie luat aşa cum e / cu toate ale lui / fără ură şi părtinire“.
(Crengile uscate). Îndemnând la o atitudine „sine ira et
studio“ versurile transferă lumii vegetale, pe baza organi-
cităţii comune, principii şi aspiraţii constituite în experi-
enţa omenească. Prin reciprocitatea intrinsecă elementele
naturii deţin caracteristici şi trăiri psihologice dintre cele
mai dramatice, izvorâte din convingerea că „pomii sunt ca
oamenii: femei şi bărbaţi, (…) că singurătatea îi poate usca
până la sinucidere“. În consecinţa finalităţilor constructive
ale vieţii – „Să zideşti o casă, să faci copii, să plantezi un
copac“ – poetul ajunge şi la nevoia umanizării lumii orga-
nice, adică „să plantăm doi: Adam şi Eva ai pomilor“ (Sin-
gurătatea pomilor).
Există o reciprocitate şi între spaţiul natal şi eul liric,
întreţinută cu energie deosebită din ambele părţi. Casa,
produs al artificialului, „a spulberat-o vântul“, dar pământul
unde aceasta a fost cândva a rămas şi înlănţuie cu putere
fiinţa poetului prin „spinii tari şi înnegriţi ca nişte gheare“,
în timp ce un rug care îl „ţine în strânsoare“, vrea „să vadă
dacă va curge în ţărână / un fir subţire de sânge“. (Înlănţuit).
168  HYPERION
Generator de energii vitale spaţiul de origine verifică toto-
dată capacitatea jertfei omeneşti şi puterea acesteia.
În acelaşi temei al organicităţii şi elementele tradiţio-
nal înzestrate cu puteri malefice susţin reciprocitatea rela-
ţiilor. Cucuta otrăvitoare, care poate nimici chiar şi moar-
tea, nu reuşeşte să înăbuşe „nucul pe care tata bătrân l-a
plantat fericit / că s-a întors viu din războiul împăratului“
şi care „creştea tot mai înalt, (…) a rămas verde şi s-a mutat
în sufletul nostru / al nepoţilor“ (Strategie), asigurând şi
prin acest transfer de semnificaţie continuitatea valorilor
dobândite pe parcursul vieţii.
Dintre valorile aceluiaşi areal poetul aduce în pro-
ximitatea momentului eşantioane de solidaritate ome-
nească şi de înţelepciune a senectuţii. Mama Ana, a cărei
amintire o cântă clopotele din cimitir şi a cărei interven-
ţie salvatoare tânărul ajuns victimă „danţului mătrăgunii“
o invocă, întrebând „unde eşti mamă să-mi pui pe frunte
o ştergură udă“ (Poem de dragoste), transmite copiilor şi
povaţa înţelegerii omului care vorbeşte singur, că „poate
i-i sufletul amar“ (Suflet amar).
Relaţia cu lumea organică se proiectează şi asupra celei
anorganice în virtutea umanizării întregului orizont exis-
tenţial. Masa la care a scris şi căreia i s-a destăinuit „ca de
la suflet la suflet“ a ajuns să ardă pe foc şi chiar dacă „puri-
ficarea prin foc nu îngăduie lacrimi“, iar „plânsul nu i se mai
aude“, (O masă veche), întristarea reţinută a poetului amin-
teşte de vechea expresie vergiliană: „sunt lacrimae rerum“.
De altfel poetul nu refuză lacrimile, chiar dacă acestea
se cuprind discret „în parantezele ochilor“ şi nici nu-şi
ascunde plânsul când simte că „se apropie ceasul“ şi când
„ai văzut semne (…) din „limba de dincolo“ (Cod); dimpo-
trivă, tăinuirea lor ar însemna o greşeală.
Şi fără a constitui un bilanţ cuprinzător reiterarea unor
momente revolute nu se reduce doar la provocările sem-
nelor. Din universul liric al poetului nu lipsesc trăirile ero-
tice pe deplin îndreptăţite într-o lume care se cuprinde
integral în organicitate şi care redau momente pe care le
evocă în imagini pline de graţie. Din arealul originar preia
motivul folcloric al „dansului mătrăgunii,“ care-i prileju-
ieşte dezvăluirea ispititoare a fecioarelor devenite adevă-
rate „bacchante ale nordului.“ Farmecul acestor dezlănţu-
iri pasionale mai trimite şi în actualitatea discursului liric
săgeţi aruncate „din arcuri de miere“ (Năluciri). Prelucrarea
motivului rămâne încă livrescă, dar poezia erotică dobân-
deşte autenticitate când memoria aduce în proximitatea
momentului evocator aspecte din experienţa personală.
Emoţionantă este evocarea unei idile incipiente, adoles-
centine desfăşurată în ambianţa vieţii şcolare: „îţi sărutam
cu ochii bretonul, caietul, subsioara / când se-ntorcea spre
tablă profesoara //şi doamne câte îmi treceau prin gând /
când mă prindeai de mână tremurând.“ Distihurile rimate
sugerează reciprocitatea trăirilor dincolo de neîmplinirea
lor care contează mai puţin; mult mai mult exprimă amin-
tirea ei cuprinsă, hypomnetic, într-un semn recunoscut:
„banca unde-ai stat mai e şi-acum / sub nişte tei de-aromă
Eseu
 şi de fum“ (Haya). Numai că şi semnele au soarta lor: „pe
unde călca Eriana purtând tava cu mirodenii / cresc plante
răutăcioase şi indiferente pe care / le cunoaşte doar timpul
străin“. În amintirea poetului însă „zâmbetul ei e prezent
ca un cântec / şi tot ca un cântec sunt şi întrebările ei din
memorie.“ (Timp).
Încrederea poetului în facultatea memoriei este puter-
nică, mai ales când este potenţată de dorinţă sau când este
împărtăşită de o comunitate. Ea se opune curgerii tim-
pului revenind periodic odată cu purtătorii ei, deoarece
„poţi să-ntorci timpul răsucind uşor / un fir dintr-al memo-
riei fuior“ şi să descoperi că „lumina va fi tot ca la-nceput /
toate rămân, nimic nu s-a pierdut“. (Nimic nu s-a pierdut)
Dincolo de aceste momente refăcute din amintiri, ce
ilustrează convingător că poetul energiilor oşeneşti dă
curs cu remarcabilă graţie şi unor momente de gingăşie
şi de inocenţă, erosul este redat şi la momente de matu-
ritate, dezvăluindu-şi funcţia vitală şi natura organică.
Femeia tânără, plasată în structura organică a fiinţei toc-
mai în locul inimii, „nu are altceva nimic de făcut / decât
să-şi caute fără încetare / sora geamănă / din lume“ (Fără
inimă). Mai mult, feminitatea rânduieşte viaţa de cuplu
conferindu-i coerenţă, unitate, sens: „dacă tu ai pleca din
filele memoriei mele / te întreb: / Ce le-ar lega împreună în
acelaşi album? // şi dacă nu te-ai afla în timpul meu / ce-ar
mai putea umple golul ce s-ar căsca / precum o prăpastie?“
(Lupta cu hăul). De descendenţă stănesciană structura inte-
rogativă a versurilor invită la o meditaţie mai îndelungată
şi mai profundă asupra rosturilor feminităţii. Între acestea
poetul nu uită pe cel de purtătoare a frumuseţii, pe care-l
descoperă la locul desăvârşirii acesteia, în spaţiul antichi-
tăţii greceşti, în Elada, acolo unde contemplând statuia lui
Venus „am înţeles că mâinile pot fi retezate, dar frumuseţea
/ rămâne.“ (În Ellada) Şi în acelaşi spaţiu, unde îşi inter-
sectează paşii cu ai lui Aristotel, reuşeşte să înţeleagă „că
există clipe când timpul se suspendă / iar distanţele se anu-
lează.“ (Măslinele erau verzi). Poetic aceasta se întâmplă
tocmai prin intensitatea trăirii, dimensiune prin care Nis-
tor apropie lumea oşenească folclorică şi arhaică de anti-
chitatea greco-latină.
Nu lipsesc din cuprinsul volumului şi câteva poezii de
atitudine civică, din care reţin mai întâi Un colac de sârmă
ghimpată, care arată altfel decât cel de salvare, decât cel
aruncat peste groapă, sau cel din coada câinilor, dar care
„se rostogoleşte printre oameni“ şi „nimeni nu ştie / de care
parte va ajunge.“
Prilejul aniversativ admite, poate că şi reclamă, şi o anu-
mită insistenţă asupra rosturilor poeziei. Volumul cuprinde
chiar şi o Artă poetică, reprezentativă pentru momentul
devenirii septuagenare, transpusă în invocarea celor „şapte
poduri“ dintre care „doar unul e solid,“ şi a celor „şapte
ape“ în care „blestemul nu se spală“, expresii ale experien-
ţei dobândite pe parcursul vieţii şi al creaţiei şi împărtăşită
cu timiditatea modestiei. Poezia are şi o valoare testamen-
tară, cuprinzând îndemnuri şi învăţături cu valoare etică
Eseu
şi existenţială: „ai grijă de răsad“, „nu bea din apa ce nu ţi
se cuvine / şi nici n-o tulbura când crezi că-ţi aparţine“. Şi
„flacăra iubirii / când untdelemnu-ţi seacă sortită-i nărui-
rii“ spune poetul ajuns la vârsta sapienţială când, revenind
la condiţia organicităţii lumii şi vieţii recurge la virtuţile
acesteia: „dintr-o creangă bună,…la soroc / nu va ieşi un
vierme, va creşte un boboc“ (Arta poetică), dar şi la struc-
tura în distihuri, corespunzătoare limbajului paremio-
logic al proverbelor populare. Exprimată cu o modestie
opusă orgoliilor, mai puţin vinovate de marile nenorociri
ale lumii, autorul se menţine în condiţia creatorului ano-
nim: „neînsemnatul, mai adună grăunţe / pentru porum-
belul trimis pe vârful muntelui“ (Tot mai Neînsemnat…).
Ideea testamentară se complineşte cu „lecturi biblice“,
scurte rugăciuni în care cere Divinităţii permisiunea de
a-şi împlini misiunea asumată. Cu această îngăduinţă şi
cu îndreptăţirea acordată de valorile spaţiului de origine,
care-şi cer expresia şi perpetuarea, poetul are încredere
în misiunea sa şi în rostul poeziei care „rar de tot se lasă
prinsă între file de carte“, dar care purifică „precum stropii
litaniei spală de pământ / sufletul“ (Poezia din cutia poş-
tală). Contrar instituirii unei lumi artificiale, ale cărei erori
şi orori poetul le identifică şi le înfierează, în care şi poezia
ca „o pasăre…rotind chemări“ pare sortită pieirii, poetul
îşi încheie volumul cu convingerea că poezia va rămâne
Pasărea care nu piere pe limba ei.
Conştient de valoarea şi rostul poeziei şi de misiunea
ce-i revine, poetul declară într-o creaţie emblematică:
„Vă las castelul vouă, eu rămân cu drumul
acolo vin fantome, se iscă vântul, fumul
din lacrimi, din sudoare drumul păstrează sarea
din toate câte fost-au rămâne-mbrăţişarea
mă văd sorbind cu sete lucindele cărări
ci nu am dat răspunsuri, mi-am pus doar întrebări
mă văd şi mă tot satur cu fructul astringent
din plus valoarea lumii nu iau nici un procent
doar caut şi scriu semne la margine de mare
uimit cum timpul arde-ntr-o albă lumânare
iar ochii cei struniţi să vadă prea departe
tresar când roua sărută o pagină de carte
un curcubeu sui-va din ea peste pustiu
şi va-ncolţi în suflet un mic grăunte viu
este – o ştiu – canonul şi darul de la zei
n-a fost clipa frumoasă, cât amintirea ei“
(Eu rămân cu drumul…)
Extinderea prudentă a universului liric, complini-
rea semnificaţiilor motivelor anterior asumate şi apro-
fundarea lor prin confruntarea cu experienţa cognitivă
şi existenţială alcătuiesc drumul pe care Ioan Nistor îşi
performează creaţia poetică, ajunsă acum la pertinente
accente sapienţiale, cu relief viguros în portretul poetu-
lui la moment septuagenar.
HYPERION  169
 Cinema
Raluca FARAON
O lume, nebună, nebună, nebună,
joaca de-a măcelul şi alte delicii
postmoderne în filmele Fraţilor Coen
S
Sunt Fraţii Coen1 regizori-autor (numiţi, adesea, o pacoste
artistică), în accepţiunea elitistă a sintagmei? Întrebare
riscantă pentru un început de eseu de film, nu atât reto-
rică, de dorit, însă, să genereze un traseu reflexiv, nu
neapărat explicativ. Este clar că nu sunt regizori comer-
ciali, în accepţiunea trivială, cu toate că, în mod bene-
fic pentru ei, în majoritatea cazurilor, au avut încasări
mai mari decât costurile de producţie, chiar şi la un
remake care nu s-a ridicat la înălţimea stilului lor, pre-
cum Ladykillers. Orice film de Fraţii Coen este un câş-
tig pentru arta cinematografică, singurul reproş care li
se poate aduce ar fi nu dacă este film de artă, ci dacă se
ridică la standardul artistic pe care ei înşişi l-au impus.
Din acest punct de vedere, nicio peliculă nu este ratată.
Se poate spune doar că, în comparaţie cu filmele de
la începutul carierei, în ultimii ani, cel puţin pe liniile
directoare pe care le-au trasat (comedia neagră/ filmul
neo-noir, filmul cu prostănaci, satira/ critica şi referin-
ţele cultural-cinematografice subtile), se observă o dimi-
nuare a forţei creative şi un demers autoreferenţial care
nu mai are suflul filmelor care i-au consacrat. Hail, Cae-
sar! reia anumite obsesii pe care le regăsim în Barton
1  29 noiembrie 1954: se naşte Joel; 21 septembrie 1957: se naşte Ethan;
din Minnesota; trăiesc la New York; în 1981, Joel este asistent de mon-
taj la filmul lui Sam Raimi, The Evil Dead; în 1991, câştigă Palme d'Or
şi două alte premii importante (regie şi actor principal) la Cannes, cu
Barton Fink; în 1996, câştigă Oscar pentru cel mai bun scenariu original
cu Fargo; în 2007, iau trei premii Oscar pentru No Country for Old Men.
170  HYPERION
Fink, dar este, incomparabil, mult mai puţin impresio-
nant; Burn after reading face ca personajul tembel care
intră în belele să provoace oarecum îngăduinţă, fără să
mai aducă satisfacţia imensă de a recunoaşte satira sub-
tilă pe care o insinuau în The Big Lebowski, Raising Ari-
zona, The Hudsucker Proxy. The Ballad of Buster Scruggs
păcătuieşte prin lungime şi pare o încercare de a repeta
lovitura pe care au dat-o cu No Country for Old Men.
Sunt ceea ce se cheamă autor, întâi de toate, pen-
tru că au un stil inconfundabil pe care nu l-au creat,
în timp, ci l-au propus chiar de la debut şi din primele
filme (nesprijinite de marile case de producţii, ridicând,
astfel, la un nivel superior, ceea ce este cunoscut drept
film independent). Acest stil inconfundabil se datorează
mai ales muncii în echipă, având în vedere că au un
control total asupra filmului: pe ecran e trecut Joel ca
regizor şi Ethan ca producător (în general), ambii sem-
nează scenariul, iar montajul le aparţine sub pseudo-
nimul Roderick Jaynes. Muzica se află sub bagheta lui
Carter Burwell (care a debutat chiar în Blood Simple,
primul film al Fraţilor Coen), cu excepţia lui O, Brother,
Where Art Thou?, unde este trecut pe generic doar cu
muzica adiţională. Imaginea, începând cu Barton Fink
şi până la Hail, Caesar!, fără Inside Llewyn Davis, este
semnată de Roger Deakins. Actorii care joacă într-un
film de Fraţii Coen, chiar vedetă să fie (George Cloo-
ney, Brad Pitt, spre exemplu), devin parte dintr-o fami-
lie stilistică de personaje. Se topesc în povestea, dar, mai
Eseu
ales, în limbajul unic, create de trăsniţii aceştia seducă-
tori. Ai senzaţia că actorii au devenit realmente perso-
naje, într-o osmoză bizară cu decorul şi muzica. Doar
Gabriel Byrne, în Miller's Crossing, nu se dezbară de felul
său de a juca, dar, în general, recunoşti un film de Fra-
ţii Coen pentru impresia organică de făptură de celu-
loid, s-ar putea spune, parafrazând celebra sintagmă a
lui Roland Barthes, „fiinţă de hârtie“, atribuită unui per-
sonaj literar. Verosimilitatea este trucată. De multe ori,
personajele par fantoşe pentru că nu seamănă cu lumea
reală, chiar şi în filme mai serioase, ca A Serious Man –
dar însuşi titlul ar putea genera suspiciuni. Senzaţia de
organism viu, în care personajele vieţuiesc şi discută
cu o familiaritate buimăcitoare, este neştirbită însă, cu
toate că replicile produc asupra noastră, a spectatorilor,
o surpriză continuă, ca în faţa unui limbaj cu totul nou
(precum în piesele de teatru ale lui Ionesco). Imaginea
este cutremurătoare, ca o pictură de adâncime. Peisa-
jele sunt atât de stilizate încât devin personaje. Imagi-
nea de început din Ladykillers e tulburătoare, memora-
bilă, salvează filmul, ca să spunem aşa. În No Country
for Old Men, peisajul are forţa unui fatum, ca în tragedia
antică. Atenţia la detalii e manierism: în Fargo, numele
Grimsrud conţine substantivul grim/ macabru, aşa cum
e blondul taciturn, iar Showalter conţine show/ spec-
tacol, aşa cum e personajul, definit de toţi martorii ca
fiind „funny little man“. Senzaţia de timp ieşit din timp,
în ciuda unor reconstituiri fidele ale perioadei istorice
evocate (şi sunt exemplari în privinţa aceasta) – dim-
preună cu inexactităţi asumate legate de vestimenta-
ţie, obiecte sau obiceiuri – e un alt semn stilistic al lor.
Alte recurenţe: exuberanţa dialogurilor, ironia, absur-
dul unor situaţii sau replici, prostănacii priviţi cu duio-
şie şi umorul unic – sec sau mucalit. Comentatorul din
off nu are seriozitatea unuia din filmele de gen. În The
Hudsucker Proxy, sunt doi chiar, care, dincolo de pla-
titudinile pe care le spun cu seriozitate, se mai şi iau la
ceartă din cauza intenţiilor personajului feminin. În The
Big Lebowski, vocea din off, care satirizează prezentările
eroilor americani, devine, în mod inedit, un personaj
(Străinul) care vorbeşte cu Dude, fără a avea niciun rol
în cursul evenimentelor. Poate cel mai important, regi-
zorii desfid mereu tipul de mimesis verosimil, previzi-
bil pentru un spectator obişnuit, mimesis neconform
viziunii lor cinematografice, viziune care presupune, în
primul rând, joacă savantă cu publicul şi, în al doilea
rând, critica subtilă a oricărui canon previzibil de recep-
tare. Violenţa este exacerbată voit pentru a stârni râsul,
infracţiunea este mereu scăpată de sub control, într-un
vertij ameţitor al situaţiilor şi replicilor care sucombă,
invariabil, în neant. Niciun film (fie grav, fie comic) nu
aduce nicio soluţie convenabilă din punct de vedere raţi-
onal. În comedii, finalul pare un incipit, în mod glorios
reluat, iar în drame şi comedii negre, soluţiile provizorii
Eseu
(cum ar fi prinderea criminalilor sau moartea lor acci-
dentală) nu fac decât să genereze o spaimă şi mai mare:
răul nu poate fi explicat, anulat, binele e relativizat, prac-
tic, pus în umbră. De aceea, poate, hazardul devine un
laitmotiv: în comedii, este generator de reacţii în lanţ,
dinamice, iar în comediile negre sau în thrillerul noir,
devine, simbolic, un echivalent al haosului, al stihiilor
vieţii instinctuale. În tot cazul, este absurd să încerci să
îl ţii sub control; poate de aceea, filmele lor nu au nici-
odată pretenţia de a mima verosimilul.
În altă ordine de idei, realizează cinema de autor pen-
tru că au continuitate2. Stilistică, după cum s-a eviden-
ţiat mai sus. Dar continuitatea este dată, în principal, de
viziunea unitară şi coerentă, având în vedere că (doar
cu puţine excepţii – No Country for Old Men, scenariu
adaptat, Ladykillers şi True Grit, remake) regizorii sunt
şi creatori de scenariu original. Această viziune implică
satira moravurilor, a clişeelor de limbaj dintr-o anu-
mită perioadă istorică, a unor repere din viaţa de altă-
dată a Hollywoodului, dar şi critica defectelor umane
sau a unor derapaje ideologice/ sociale. De consemnat
este faptul că tuşele critice sunt subtile, camuflate mai
mult în ironie şi umor. Nu vom întâlni niciodată la Fraţii
Coen o amendare radicală a unor defecte, ci, prin inter-
mediul mistificărilor de tot felul (chiar al automistifică-
rii), ei prezintă omul drept un produs al ficţiunii de tip
parabolă sau povestioară cu tâlc, prin care este pusă sub
semnul întrebării legitimitatea de a aborda grav şi defi-
nitiv marile dileme ale existenţei. Sunt precauţi până şi
cu satira în zona sacrului. E adevărat, strecoară mici iro-
nii cu privire la morga unor prelaţi (catolici, ortodocşi,
evrei etc.) care par că deţin – în numele religiei pe care
o slujesc – adevărul suprem (Hail, Caesar! sau A Serious
Man). Pentru că nu vor să ofere soluţii, adevăruri defini-
tive şi ironizează orice încercare tendenţioasă de a „dez-
vălui sensul ascuns“ în artă/ viaţă, e drept, nici nu pun
în mod radical în chestiune teme grave. Cu toate aces-
tea, parcursul interogativ pe care îl creează (şi este vizată
2  Trăsături generale ale stilului Coen: se inspiră din Preston Sturges
şi Frank Capra, dar adaugă subtext sumbru şi violent; contaminarea
genurilor clasice ale Hollywoodului: thriller noir, comedie-farsă, film
cu gangsteri sau cu răpiri/ evadaţi, într-un stil extravagant, modern,
seducător; multe personaje principale au un deficit de inteligenţă şi
intră în tot felul de încurcături, unele frizând absurdul/ înclinaţie spre
roluri groteşti; frecvent, utilizează comentarii ironice din off; violenţă
explicită, folosită ca să stârnească zâmbete; dialoguri buimăcitoare,
umor sec, ironie; pastişe subtile/ parodii; autoreferenţialitatea; peisa-
jele sunt semnificative, un semn stilistic; începând cu Raising Arisona
şi până la No Country for Old Men, o semnătură mai puţin obişnuită
a regizorilor o constituie folosirea unui stilist (J. Todd Anderson) în
rol episodic sau în apariţii fulgurante (cum ar fi victima din câmp în
Fargo), aşa cum Hitchcock obişnuia să apară câteva secunde în filmele
sale, iar, pentru fanii înrăiţi, reprezintă un adevărat deliciu să descopere
această apariţie; actori-fetiş (Frances McDormand – opt filme; Steve
Buscemi şi John Goodman – şase; Jon Polito – cinci; John Turturro,
George Clooney, Bruce Campbell – patru; Holly Hunter – trei etc.).
HYPERION  171
 umanitatea, cu toate ale ei: aspectul social, intercultural,
cultural şi spiritual – nu neapărat religios) este profund.
Continuitatea este asigurată şi de tiparul filmelor lor,
o marcă inconfundabilă. Putem vorbi de comedia cu
protagonişti prostănaci (fie suferind de imbecilitate,
dar cu un noroc strigător la cer – The Hudsucker Proxy
–, fie cu minte înceată, dar cu ambiţii mari – Burn after
reading/ Raising Arisona –, fie indivizi în afara societă-
ţii, dar cu mare şarm: „oblomovicul“ Dude din The Big
Lebowski sau „odiseicul“ Everett din O, Brother, Where
Art Thou?). Apoi, comedia neagră, în care se amestecă,
ingenios, diverse specii cinematografice, remarcabile
fiind elementele postmoderne precum aluzia culturală,
pastişa, parodia, intertextualitatea: Miller's Crossing, Bar-
ton Fink, Fargo, The Ladykillers etc. Nu e de neglijat nici
thrillerul noir (cu sau fără elemente comice), care are,
mai tot timpul, un cinism adiacent: Blood Simple, The
Man Who Wasn‘t There, No Country for Old Men, True
Grit, The Ballad of Buster Scruggs. A Serious Man este
un film atipic, prin reconstituirea unei perioade istorice
precise, vizată fiind comunitatea evreiască, iar Inside
Llewyn Davis este despre viaţa unui muzician. Ernesto
Sábato spunea că un roman, fără încărcătură poetică, ar
fi o simplă consemnare naturalistă sau psihologică. Se
poate spune, în aceeaşi direcţie de interpretare, că filmele
Fraţilor Coen au un substrat poetic/ simbolic/ filosofic
în orice registru ar fi (grav, comico-satiric sau de nişă).
Şi dintre toate, Barton Fink, The Man Who Wasn't There,
A Serious Man se disting prin poezia imaginii care dez-
văluie o meditaţie filosofică despre artă sau om/ viaţă. În
The Big Lebowski, Los Angeles e ca un poem citadin, aşa
cum e prezentat New York în filmele lui Woody Allen.
În cele din urmă, filmul de autor presupune, în ceea
ce îi priveşte, apartenenţa la postmodernism. Aluzia cul-
turală sau pastişa, parodia şi referinţele cinematografice
(ce ţin de intertextualitate) sunt evidente. Preston Stur-
ges şi Frank Capra sunt regizorii care i-au influenţat în
mod vădit, mai ales în comediile demente (screwball
comedies), cu situaţii scăpate de sub control şi replici
aiuritoare. Un cinefil atent recunoaşte însă, aproape
cu o satisfacţie vinovată, referinţe discrete în toate fil-
mele lor. Ochelarii de soare ai poliţistului în O, Brother,
Where Art Thou? aduc aminte de cei ai gardianului-şef
din Cool Hand Luke. În acelaşi film, goana nebună a lui
George Nelson e aluzie la Bonnie & Clyde. În The Man
Who Wasn't There, sunt trimiteri la Lolita sau The Post-
man Always Rings Twice. În Barton Fink, recunoaştem o
scenă din The Shining. Exemplele sunt nenumărate. The
Big Lebowski e un scenariu pe diagonală al lui The Big
Sleep, iar Dude – un Marlowe lipsit de vitalitate. Lumea
prezentată de Fraţii Coen nu e trecută prin oglinda rea-
lităţii recognoscibile (cotidianul imediat), ci prin cea
savantă – a filmului clasic, în cazul lor. Adică, cel de-al
treilea tip de mimesis de care vorbeşte Paul Ricœur în
172  HYPERION
Temps et récit. Multe genuri sunt fie omagiate, fie paro-
diate, prin asta, reuşind să devină extrem de originali,
datorită perspectivei proaspete asupra unor tipare clasice
hollywoodiene: filmul cu gangsteri, cu evadaţi, comedia
romantică, comedia neagră, thrillerul noir. Sunt evocate
muzicalul (în The Hudsucker Proxy e o scenă care tri-
mite la Singing in the Rain) şi filmele de speculaţie fre-
udiană, în special prin visul erotic transformat în coş-
mar din The Big Lebowski (vezi visul din Spellbound, de
Hitchcock, al personajului jucat de Gregory Peck, cu
grafica animată, semnată de Dali). Autoreferenţialitatea
este o trăsătură postmodernă. Câteva exemple: persona-
jul tăcut, grav, introvertit, care fumează nonstop (Blood
Simple, Fargo, The Man Who Wasn't There, Ladykillers);
obsesia de a-şi unge părul cu pomadă (Raising Arisona,
O, Brother, Where Art Thou?); în Fargo, sunt ucişi mar-
torii crimei, într-o scenă asemănătoare cu cea din Blood
Simple, unde fuseseră lăsaţi să scape; apelul la un avo-
cat de drept penal eficient şi foarte scump e şi în The
Man Who Wasn't There, şi în A Serious Man etc. Paro-
dia unor tipare extrem de serioase ale cinematografului
american e constantă: filmul cu eroi, cu poliţişti geniali,
cel motivaţional, filmul realist (Fargo începe buimăci-
tor cu o pseudoavertizare de credibilitate, şi anume că
povestea este după fapte reale; tonul e exagerat patetic şi
sesizăm intenţia satirică). Pentru Fraţii Coen, filmul nu
ar trebui să fie niciodată altceva decât un produs cultu-
ral, oglindind, mai degrabă, cinematograful însuşi decât
realitatea cotidiană.
Dintre toate filmele lor, există unul care poate fi ana-
lizat chiar literar, nu numai cinematografic. Este vorba
despre O, Brother, Where Art Thou?, iar Janice Siegel
chiar a realizat un studiu academic despre analogia
dintre epopeea Odiseea şi film, în 2007. Regizorii s-au
dezis de influenţa lui Homer în scenariu. Cum s-ar inter-
preta, în aceste condiţii, negarea sursei de către regizori
decât ca o glumă care te impulsionează să verifici în
permanenţă aportul lor de originalitate prin substratul
comic-parodic. Totuşi, intenţia parodică e clară, având
în vedere că protagonistul e Ulysses din Ithaca, Missis-
sippi (deşi toţi îi spun după al doilea prenume, Everett),
e plecat de acasă în pribegie aventuroasă (evadează din
închisoare ca să caute o comoară cu doi ageamii – par-
tea din echipajul eroului grec revoltată e Pete, iar partea
stupidă, Delmar), întâlnesc „sirene“ care le sucesc min-
ţile pentru a obţine recompensa, li se face rău de către
„Ciclop“ (un escroc vânzător de Biblii, care va fi ucis
de cei trei cu o cruce în flăcări, în timpul unui proces
Ku Klux Klan – troienii, adică). George Nelson aduce
aminte de un membru al echipajului care îl supără pe
Zeus pentru că omoară vaci, doar că, în loc de fulgerul
lui Zeus, are parte de electrocutare pentru că jefuieşte
bănci (fiind bipolar). Pe guvernator îl cheamă Menelaus.
Soţia este Penny (Penelopa), capricioasă, infidelă şi cu
Eseu
pretenţii absurde de verificare a iubirii lui Ulise. Forma-
ţia constituită incognito (Atena e un bluesman negru
care şi-a vândut sufletul diavolului) reprezintă aluzia la
episodul homeric când Ulise se deghizează în cerşetor.
Evident, se pot descoperi şi alte similitudini parodice,
dar negrul orb care manevrează o drezină şi le profe-
ţeşte găsirea unei altfel de comori este deliciul filmului.
Barton Fink este o artă poetică, prin excelenţă. O
meditaţie despre artă, în general, despre truditorul în
ale scrisului, în particular. Tapetul din camera sordidă
de hotel care se desprinde din cauza căldurii (motiv lite-
rar subtil în literatura modernă, ca în Străinul lui Camus,
declanşează absurdul şi transformarea personajului
căruia i se destabilizează raportul cu lumea şi cu sine)
e realitatea care îşi pierde coerenţa în plină criză artis-
tică. În plus, fraţii folosesc aici la mise en abîme: per-
sonajul se uită la un film din anii '40 şi, preţ de câteva
secunde, apar numele filmului Barton Fink, al operato-
rului şi al regizorului, Joel Coen, pe clacheta de duble.
E aici o încărcătură poetică şi simbolică, specială, ce lip-
seşte altor filme ale lor (hotelul e precum Castelul lui
Kafka, cel mai misterios şi ambiguu spaţiu din film, cu
un Buscemi straniu care pare piticul din Twin Peaks).
De asemenea, se conturează un anumit substrat filosofic
legat de creaţia artistică, de mecanismul ei misterios, de
Eseu
travaliul care nu e măsurabil nici în produs fizic, nici în
succes comercial. Există o trimitere la filmul european
(decorul camerei lui Fink aduce aminte de Tarkovski).
Finalul e deschis, ridicând întrebări majore: ce am văzut
noi, de fapt? Un film despre un dramaturg de succes din
New York care eşuează ca scenarist de filme B (cu lupte)
la Hollywood, un vis al lui, o parabolă? Ce e clar e faptul
că personajul încearcă să se inspire în blocajul său cre-
ator privind o ilustrată cu o femeie care, în semiprofil,
admiră oceanul. Barton Fink o întâlneşte în mod real la
sfârşit. Visul american luat peste picior? Ficţiunea care
se substituie realităţii? Mister.
Una peste alta, filmele3 fraţilor Coen sunt o delec-
tare estetică, precum şi prilej de speculaţie filosofică nu
numai pentru cinefili, dar şi pentru filologi. O mostră
de postmodernism şi un deliciu cultural. O şcoală chiar.
O frăţie fără restricţii de intrare. O societate secretă, cu
secretul la vedere. Al actului artistic autentic.
3  Blood Simple, 1984; Raising Arizona, 1987; Miller‘s Crossing, 1990;
Barton Fink, 1991; The Hudsucker Proxy, 1994; Fargo 1996; The Big
Lebowski, 1998; O, Brother, Where Art Thou?, 2000; The Man Who
Wasn't There, 2001; Intolerable Cruelty, 2003; The Ladykillers, 2004; No
Country for Old Men, 2007; Burn after reading, 2008; A Serious Man,
2009; True Grit, 2010; Inside Llewyn Davis, 2013; Hail, Caesar!, 2016;
The Ballad of Buster Scruggs; 2018. Plus două filme la care au colabo-
rat: Paris, je t‘aime (2006); Chacun son cinema (2007).
HYPERION  173
 a Angela Baciu – 50
S-a născut pe 14 martie 1970 în Brăila. Este
poetă, prozatoare, publicistă, trainer. Membră
a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi.
Membră PEN CLUB România.
A publicat 19 cărţi, printre care: Maci în
noiembrie (1997), Trei zile din acel septembrie
(2003), Tinereţe cu o singură ieşire (2004), De
mîine pînă mai ieri alaltăieri (2007), Mărturii
dintre milenii (2012), Despre cum nu am ratat o
literatură grozavă (2015), 4 zile cu nora (2015),
mai drăguţ decît dostoievski (2017)-carte scrisă
împreună cu Nora Iuga,, Hotel Camberi (2017),
Charli. Rue Sainte – Catherine 34 (2017).
Spectacole: mai drăguţ decît dostoievski (2017,
Editura Polirom) adaptare după poemul dra-
matic cu acelaşi nume, de Nora Iuga şi Angela
Baciu, ilustratii: Ion Barbu; dramatizare: Chris
Simion-Mercurian, distribuţie: Maia Morgen-
stern & Carla-Maria Teaha – în cadrul Festivalu-
lui Internaţional de teatru Independent „Under-
cloud“ 2018, Bucureşti.
Selecţie premii recente:
• 2008, Premiul Uniunii Scriitorilor din
Romania, Filiala Iasi, pentru Eseu şi Publicis-
tică vol. „Mărturii dintre milenii“.
• 2014, Titlul de „Poetă a Iaşului“, oferit de
Primăria Iaşi.
174 HYPERION
• 2015, Premiu pentru Publicistică la Con-
cursul de Creaţie Literară „Vasile Voiculescu“.
• 2016, Marele Premiu la Festivalul Internaţio-
nal de Literatură „Lucian Blaga“ (Sebeş-Lancrăm).
• 2016, Premiul BALCANICA pentru poezie
românească la „Festivalul Poeţilor din Balcani“,
ed. a X-a, România-Turcia.
• 2017, Premiul I la Concursul Naţional de
Poezie „Lidia Vianu Translates“ – în urma căruia
a fost publicat volumul de poezie „Charli. Rue
Sainte-Catherine 34“, în ediţie româno-engleză.
• 2018, Premiul pentru calitatea operei şi acti-
vitatea scriitoricească, din partea Uniunii Scrii-
torilor din România, Filiala Iaşi.
• 2019, 18 mai – Titlul de „Poet al Capita-
lei Istorice a României“ oferit de Primăria Iaşi.
A publicat interviuri cu personalităţi ca
Laurenţiu Ulici, Radu G. Ţeposu, Eugen Simion,
Mircea Sântimbreanu, Mircea Zaciu, Cornel
Regman, Mircea Horia Simionescu, Nora Iuga,
Ana Blandiana, Nicolae Breban, Barbu Ciocu-
lescu, Alexandru George, Cezar Ivănescu, Emil
Manu, Nina Cassian, Fănuş Neagu, Leo Butnaru,
Adrian Alui Gheorghe, Liviu Ioan Stoiciu, Con-
stantin Abăluţă ş.a.
În ultimii 10 ani s-a implicat în numeroase
campanii umanitare şi sociale pentru bătrâni,
copii şi persoane cu dizabilităţi.
Aniversări
 „O carte poştală de la Boris
Leonidovici Pasternak“
D
VICTORIA MILESCU ÎN DIALOG CU ANGELA BACIU
Victoria Milescu: Dragă Angela Baciu, ai luat zeci de inter-
viuri unor personalităţi diverse, dar ţie, câte interviuri ţi
s-au luat? Te întreb ca să vezi cum e şi de cealaltă parte a
„baricadei“ şi că nu e deloc uşor.
Angela Baciu: Nu ştiu câte, au tot fost, bucuria unui inter-
viu pentru mine este uriaşă. E provocare, puţină joacă,
amintire, mărturisire, apropierea de cel ce îţi ia interviul
şi toate la un loc. Dar, recunosc, că cel mai bine mă simt
în pielea publicistului. E frământare şi emoţie drumul ce
duce la întâlnirea cu cel pe care vreau să îl intervievez:
cine este, cum este, ce îi place, ce nu îi place, care sunt
orele preferate din zi, ce mănâncă, cum şi ce scrie. Am
publicat câteva volume de interviuri: „Mărturii la sfârşit
de veac“ (2000), „Mărturii dintre milenii“ (2007), „Măr-
turii dintre milenii“ (ed. a II-a revăzută, 2012), „Despre
cum nu am ratat o literatură grozavă“ (2015). În toate
cărţile mele de interviuri am avut ca temă principală
prietenia literară.
V.M.: Te felicit pentru munca ta şi, încă o dată îţi mulţumesc
că ai acceptat acest interviu.
A.B.: Eu îţi mulţumesc pentru propunerea ta. De fapt, acest
interviu a început cu mult timp în urmă, când, într-o
seară de Crăciun îmi povesteai de cafeaua ta preferată
„Florian“ şi despre trăirile din cafeneaua cu acelaşi nume
din Piaţa „San Marco“ de la Veneţia, unde obişnuia să îşi
bea cafeaua Verdi, locuri pe care mi-aş dori să le văd şi
eu într-o zi. Au urmat şi alte dialoguri prieteneşti când
ne-am revăzut la evenimente, festivaluri, sedinte PEN şi
târguri de carte. Finalizăm, în sfârşit, acest dialog, poate
Aniversări
nu întâmplător, tocmai acum când împlinesc vârsta de
50 de ani.
V.M.: Îţi urez „La mulţi ani!“, o frumoasă vârstă, cum
sărbătoreşti?
A.B.: După o pauză de trei ani şi ceva, îmi va apărea o
nouă carte la Editura „Tracus Arte“, se numeşte „Mic
dejun la Frida“. Este o carte de dragoste inspirată din
viaţa personală (ca toate cărţile noastre, nu?) pe care am
început-o la Sibiu, şi am tot scris-o şi în alte oraşe, tre-
nuri, vapoare, cafenele…
V.M.: Cred că îţi place să călătoreşti.
A.B.: Aproape toate cărţile mele au fost scrise în călătorii,
viaţa mea e o călătorie.
V.M.: Mie îmi place să te consider, înainte de toate, poetă. Ce
părere ai? Şi aş vrea să ne spui cum au fost începuturile
tale literare?
A.B.: Şi eu simt în tot ce scriu, în fiinţa mea, în viaţa de zi
cu zi, Poezia. În acest an s-au împlinit 33 de ani de la
debutul meu literar şi 26 de la debutul editorial. Nu ştiu
dacă e mult sau puţin. Nu ştiu dacă am debutat prea
devreme, sau prea târziu, aşa a fost să fie. Mereu am ştiut
că trebuie să scriu. Cu toate că marea mea dorinţă a fost
să fiu actriţă. În copilăria mea, ascultam seară de seară
teatru radiofonic, mă fascinau vocile de la radio, închi-
deam ochii şi „vedeam“ chipurile actorilor. Am crescut
ascultându-i pe Radu Beligan, Coca Andronescu, Leo-
poldina Bălănuţă, Margareta Pâslaru, Birlic, Tony Bulan-
dra, George Calboreanu, Toma Caragiu, Ştefan Ciubotă-
rasu, şi mulţi alţii, lista ar fi enormă. Ascultam seri întregi
de poezie recitată de Ion Caramitru, Valeria Seciu. Îmi
HYPERION  175
 plăcea muzica veche, şansonetele vechi (cu câtă bucu-
rie ascultam „Paris, mon amour“), baladele şi romanţele,
îmi plăcea Edith Piaf cu al ei „Non, je ne regrette rien“,
mă şi imaginam bătând străzile Parisului, uitându-mă
în vitrine colorate şi privind cerul…Prin clasa a V-a am
avut prima încercare literară, fireşte, nu am spus nimă-
nui, îmi era ruşine. În loc să rezolv probleme de matema-
tică din Gheba, sau probleme de fizică, eu scriam poezii.
Aveam un carneţel, pe vremea aceea se numea „vocabu-
lar“ îmbrăcat într-o copertă albastră şcolărească şi acolo
scriam ce îmi trecea prin minte. Nu mi l-a găsit nimeni,
niciodată. Îl ascundeam în dormitorul meu, în spatele
sifonierului, era un mic spaţiu între şifonier şi perete şi
acolo era ascunzătoarea mea secretă.
V.M.: O mai fi şi astăzi?
A.B.: Cine ştie, ar trebui s-o întreb pe mama, nu?! Mai târ-
ziu, elevă la Colegiul Pedagogic „C. Negri“ m-am înscris
în cenaclul şcolii şi am văzut că şi alţi colegi iubeau poe-
zia. Mai întâi ascultam, tot nu îndrăzneam să citesc din
„vocabularul“ meu. Profesorul de limba română mi-a adus
odată, cu împrumut, am mai povestit acest lucru, două
reviste literare: „Afiteatru“ şi „Convorbiri literare“. Îţi dai
seama ce mare bucurie fusese pentru mine. La şcoală nu
îndrăzneam să citesc, aşa că, descoperind „poşta redac-
ţiei“ mi-am luat inima în dinţi şi am pregătit câteva poe-
zii să le trimit cu poşta. Însă, din neatenţie, de emoţii, am
făcut o mare greşeală: pregătisem două plicuri, însă pe
plicul către revista bucureşteană „‚Amfiteatru“ am scris
adresa şi numele redactorului şef de la revista ieşeană
„Convorbiri Literare“ şi invers. Fireşte că nu mi-am dat
seama de acest lucru şi am trimis aşa plicurile. La scurt
timp primesc răspuns de la Iaşi că…am greşit adresa şi
destinatarul. Îţi dai seama ce ruşine mi-a fost, se petrece
prin 1987. În vremea aceea, redactor şef la „Amfiteatru“
era regretatul critic literar Radu G. Țeposu care mi-a tri-
mis o scrisoare (o am şi astăzi) în care îmi spune că îmi
va publica poeziile, aşa am debutat, aveam doar 17 ani.
Imaginează-ţi, pentru o adolescentă, pe vremea aceea,
ce însemna acest lucru. A urmat participarea la o serie
de festivaluri, premii naţionale şi la 24 de ani am debu-
tat cu prima mea carte „Fragmente dintr-o cavatină“.
V.M.: În afară de scrierea propriei poezii, de colaborarea la
ziarele scrise şi on-line, vii şi în întâmpinarea altor colegi
promovându-i cu generozitate, făcând proiecte. Ai studii
de drept şi comunicare, te ajută aceste studii în munca ta
de promotor cultural?
A.B.: Sigur, tot ce am învăţat în şcoală m-a ajutat în viaţa
de zi cu zi şi în joburile pe care le-am avut. Am lucrat în
presa scrisă şi on line, am predat în învăţământ limba
română şi drept, mai puţini ştiu că am fost consilier juri-
dic într-o comanie de…gaze, PR, consilier de market-
ing la o editură, consilier cultural, trainer, organizator
de evenimente. Tot ce fac mă reprezintă, o fac din suflet,
cu pasiune şi dăruire.
V.M.: Ai organizat seri culturale, de poezie, expoziţii, mara-
ton de poezie. Neuitate au rămas „Atelierele de creaţie ale
176  HYPERION
poetei Angela Baciu“, începute în anul 2000 şi pe care le ai
şi astăzi, „Serile de poezie de pe strada Bălcescu“, „Joia de
Poveste“, târguri şi expoziţii vintage şi handmade, „Povesti-
torii de pe stradă Domnească“, şi din 2018 până în prezent
proiectul „Dragobetele la scriitori“ iniţiat şi coordonat de
tine, sub egida U.S.R Filiala Iaşi. Ce amintiri ţi-au lăsat?
A.B.: Cum spuneam şi mai devreme, toate aceste proiecte
sunt parte din sufletul meu, pentru că mă apropii de
oameni, lucrez cu ei cot la cot, învăţ şi evoluez alături
de ei. Mi-aş dori să pot face mai multe proiecte culturale,
sociale şi, mai ales caritabile, doar să am mai mult timp
şi oameni dornici să se implice şi să ajute alţi oameni.
Pentru că numai aşa putem deveni mai buni, dăruind
în fiecare zi o vorbă bună, o îmbrăţişare, o carte sau… o
pereche de mănuşi.
V.M.: Ai şi experienţa unor colaborări în afară ţării. Ai pro-
movat literatură română şi în spaţiul european, în Unga-
ria, Slovacia, Cehia, din câte ştiu. Cum a fost experienţa
acelui turneu?
A.B.: A fost un proiect organizat cu multă pricepere şi dăruire,
au fost implicaţi mulţi scriitori români şi din ţările par-
tenere pe care le-ai amintit. Mulţumesc şi acum poeţilor
Mircea Petean, Cassian Maria Spiridon şi Attila Balazs
pentru că m-au propus să fiu şi eu în echipa lor. O expe-
rienţă uluitoare, o şansă enormă, am cunoscut persona-
lităţi culturale, scriitori, oameni interesaţi de fenomen-
tul cultural. Au urmat şi alte proiecte în Franţa şi Belgia.
V.M.: Ai scris şi o carte pentru copii, care şi aceasta este o expe-
rienţă. E greu sau uşor să scrii pentru copii? Îţi plac copiii?
A.B.: Îmi plac enorm de mult copiii, de aceea organizez
ateliere şi cursuri de poveşti, joacă, dicţie. Pentru mine
nu e uşor să scrii pentru copii, pentru că trebuie să fii
mereu atent la mesaj, cuvinte, frazare, morală, expresii
şi asta mă sperie, oarecum. Dar, să ştii că mă bate gân-
dul să mai scriu o carte pentru copii, poate vreo două,
trei poveşti, cine ştie…
V.M.: A existat o carte care ţi-a marcat copilăria, traseul vieţii?
A.B.: „Micul prinţ“, dar au fost şi altele.
V.M.: Eşti născută în Brăila, dar te-ai stabilit de mulţi ani tot
într-un oraş dunărean, Galaţi. Ambele oraşe te cunosc, te
preţuiesc, te premiază. Mai mult, ţi se spune Chira Chi-
ralina. De ce? Simţi că te identifici cu personajul brăilean
al lui Panait Istrati?
A.B.: Întotdeauna m-am mândrit că sunt născută la Brăila,
oraşul cosmopolit cu case şi străzi interbelice şi, mai ales
cu amintirile copilăriei mele. Mă şi văd în portul vechi pe
strada comercianţilor, sau pe la Geamuri Late şi Biserica
Greacă, turci, tătari, ruşi, greci, armeni, bulgari, polonezi.
Parcă şi acum simt gustul de bragă, mergeam cu mama
mea Lizeta în centru „la ceas“, şi ne răsfăţam cu halva
turcească (adusă special cu vapoarele) şi o cafea la nisip
băută în degetare de argint. Copil fiind, eram fascinată
de aceste lucruri, le-am şi povestit în cărţile mele, de Tea-
trul „Maria Filotti“, gustul de năut şi nuga cu nucă (trei de
„n“). Închid ochii şi parcă aud şi astăzi: „Hai la limonadă
rece!“strigă limonagiul şi lumea se aduna ciorchine. Apoi,
Aniversări
 grecii şi macedonenii vindeau şi ei cei mai buni covrigi
cu susan şi plăcinte cu brânză dulce, ca la mama acasă.
„Avem lapte proaspăt!!!“ strigau lăptarii şi iaurgiii spre
încântarea copiilor din cartier. „Taze simit, sicak simit“
strigau turcii, adică avem covrigi proaspeţi, covrigi fier-
binţi… Câte amintiri, cum să nu iubeşti Brăila şi cum să
nu fii mândră când ţi se spune Chira Chiralina. De fapt,
„botezul“ mi l-au făcut doi mari poeţi: Cezar Ivănescu şi
Lucian Vasiliu. Da, mă identific cu personajul lui Istrati.
Știi, cred că am trăit într-o altă viată, undeva, într-o țară
orientală… Mai târziu, am fost adoptată de oraşul Galaţi,
tot un oraş la Dunăre cu poveşti impresionante, apoi a
venit naveta Galaţi – Bucureşti.
V.M.: Am văzut postat pe YouTube un clip cu chipul tău inti-
tulat „Poeta frumoasă ca o Dunăre“, unde oricine îşi poate
da seama că eşti o femeie foarte frumoasă. Oare o femeie
frumoasă trece mai uşor prin viaţă? Pe tine frumuseţea
te-a ajutat sau dimpotrivă?
A.B.: Aş minţi dacă aş spune că frumuseţea nu este impor-
tantă. Dar, bunicii şi părinţii mei m-au învăţat că fru-
museţea e un dar, nu faci ceva pentru ea, vine şi pleacă,
important este cum trăieşti şi ce laşi în urma ta.
V.M.: Cum te descurci în acest triunghi: frumuseţe, poezie,
iubire, fiindcă nu se poate una fără alta. Ce planuri de
viitor ai?
A.B.: Nu m-am gândit niciodată la un „triunghi“. Am avut o
viaţă, să spunem, încercată. De tânără a trebui să mă lupt
cu boala, durerea, suferinţa, sistemul social şi medical,
moartea (prin pierderea cuiva drag), dar nu am povestit
prea mult despre aceste lucruri pentru că am vrut să fiu
Angela BACIU
***
flori de sakura
pe stampele goale
clopoţei de vânt.
pe apa lină
nuferi galbeni
nori trecând prin cocul ei.
val timid de vară
scoică plină de alge
ganduri moarte
lună-n padure
un trandafir de Damasc
strigăt de lupi albi.
în jurul unei
Bărci în flăcări lebede
Aniversări
discretă cu viaţa mea privată. Poate, cine ştie, cândva o
să scriu. Asta e viaţa: cu bune şi rele, azi zâmbim, mâine
plângem. Să învăţăm în fiecare zi că fiecare clipă, îmbră-
ţişare, carte citită, poveste, că totul merită trăit. Acum
sunt liniştită, împăcată cu mine, fericită, înţeleasă, am
tot ce îmi trebuie. Ce planuri am? o nouă carte de poe-
zie şi o antologie „50“, dar voi povesţi despre toate când
vor apărea.
V.M.: Crezi că scrisul ţine de destin?
A.B.: Da.
V.M.: Este ceva ce n-ai făcut şi ţi-ai dori?
A.B.: Să scriu o carte în Egipt, să arunc un bănuţ în Fontana
di Trevi alături de T. şi să beau într-o dimineaţă cafeaua
în trenul Orient Express.
V.M.: Ai scris ceva azi?
A.B.: Puţin mai devreme am scris rândurile astea pe un bile-
ţel. „Mă tot uitam în cutia cu scrisori. Două facturi, o
hârtie de la întreţinere că trebuie să citesc apa, o reclamă
la cremă de mâini, un fluturaş cu servicii complete fune-
rare. Şi o carte poştală de la Boris Leonidovici Pasternak.
E o glumă, gândesc. Îmi zice că e plecat în vacanţă, că
lucrează de zor la cartea „Locotenentul Schmidt“ (deci,
suntem în 1926?), că e deprimat şi că vrea să călătorească
în Gruzia. „Bună ziua, doamnă! Ştiţi că astăzi se opreşte
apa, nu? Se fac lucrări la canalizare“. Bormaşina vecinu-
lui de la 2 iar e pornită, semn că şi sâmbăta oamenii mai
vor să strice ceva. Întorc cartea poştală, pe spate scrie
doar atât: „pasternak, cele mai bune lentile de contact“.
V.M.: Îţi mulţumesc şi îţi doresc tot binele, draga mea brăileancă.
cântă mut.
linişte doar vânt
stea căzătoare în vis
poem de leagăn.
glasuri de mierle
iris înflorit la timp
poarta scârţâie.
dimineţi albe
cuib de barză cu ouă
floare de cireş.
rugăciunea ei
udumbara din ceruri
floare-virtute.
creangă uscată
vânt lacrimă pe obraz
azi, primăvară.
HYPERION  177
 m
Ioana DIACONESCU
„Lotul Teodorescu Alexandru şi alţii
(Rugul aprins)“: Un pericol pentru
statul de democraţie populară (II)
D
NECLARITĂŢI, PRETEXTE, CONDAMNĂRI. PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE ÎN DOSARUL P 202 (ARHIVA CNSAS)
Dacă unul dintre ţelurile noului regim instaurat era dispa-
riţia practicării religiei, rapoartele Securităţii demonstaru,
dimpotrivă, într-o bună măsură, dezvoltarea vieţii religioase
odată cu educaţia crescîndă a preoţimii precum şi bunăs-
tarea spirituală din mănăstiri. Biserica vieţuia în oarecari
libertăţi odată cu demersurile subtile făcute pe lîngă auto-
rităţi de către patriarhul Justinian Marina. Curînd însă, vor
începe să apară publicaţii „ateiste“, în timp ce odată cu îna-
intarea propagandei pe această temă se iau măsuri severe
faţă de mănăstiri ca şi faţă de instituţiile de învăţămînt
religios. De asemenea sunt marginalizate personalităţi de
vază ale bisericii. Pe de altă parte, Decretul 410, adoptat
de Marea Adunară Naţională în 28 noiembrie 1958 viza o
„reformă monahală“, decisă de Guvernul Republicii Popu-
lare Române, independent de Sinodul Bisericii Ortodoxe.
Decretul va fi aplicat între 1958 -1964 scoţînd din mănăs-
tiri mii de călugări şi arestînd sute de preoţi. Printre altele,
decretul interzicea primirea în mănăstiri a condamnaţilor
politici. Unele mănăstiri urmau a fi închise ori transformate
pentru alte scopuri. Cu ocazia arestărilor masive a preoţi-
mii, debuta inventarea unei ample conspiraţii „legionare“,
prin intermediul căreia Biserica Ortodoxă Română era acu-
zată de răsturnarea ordinii de stat din Republica Populară
Română. Prin crearea mitului infiltrării bisericilor orto-
doxe cu legionari, se inventa un pretext sub care condam-
nările politice erau mai atroce şi pedepsele mai cumplite.
Venise vremea, după cum stă scris în documentele arhivelor
178 HYPERION
Securităţii, inventării unei „etichete politice“ pentru a li
se da, celor ce vor deveni inculpaţi (vinovaţii fără vină!),
cît mai mulţi ani de temniţă. După cum am mai afirmat,
în această capcană a fost aruncat şi „lotul Teodorescu Ale-
xandru şi alţii“(Rugul aprins). Pe baza încadrării la „con-
spiraţie legionară“, o pură invenţie pe care o demonstrează
dosarul în cauză, membrii lotului vor trece calvarul celei
mai cumplite temniţe cu putinţă.
Părintele Dumitru Stăniloae va fi arestat după reţine-
rea celui mai mare grup din lotul Teodorescu Alexandru şi
alţii, pe 3 septembrie 1958, la sfîrşitul anchetei penale ce-i
privise pe ceilalţi. Va fi acuzat de a fi făcut parte din miş-
carea legionară, desi această acuzaţie este cu mult departe
de adevăr, fiind, cum spuneam, o pură inventare de eti-
chetare politică. Securitatea căuta prin toate mijloacele şi
cu toată vehemenţa pretexte care să vină în acestă direc-
ţie legată de perioada de la Academia Teologică din Sibiu,
de Sibiul ca solid centru legionar la un moment dat. Desi-
gur, apropieri pur şi simplu formale. Se va cauta cu tot
dinadinsul acuzarea părintelui Stăniloae în sensul cola-
borarării sale, cu accente politice, la revistele Gândirea
şi Telegraful Român, desi după cum am dovedit cu ajuto-
rul documentelor de arhivă, articolele au, fără nicio altă
conotaţie, numai un profund caracter religios. Această
afirmaţie a părintelui Stăniloae nu este luată în seamă de
anchetatori din moment ce hotărîseră că simplul fapt de
a fi colaborat la aceste publicaţii este un motiv puternic
Memoria
pentru o viitoare condamnare politică. În sfîrşit, scurta
perioadă de întîlniri cu cei ce făceau parte din organiza-
ţia Rugul Aprins va deveni un instrument în mîna anche-
tatorilor, un cap de acuzare vehementă: „activitate duşmă-
noasă după 23 august 1944“.
Ca profesor şi rector al Institutului Teologic din Sibiu,
părintele Dumitru Stăniloae va fi interesat, creator şi activ,
de fundamentele metafizice ale ortodoxiei, de legăturile din-
tre Biserică şi cultură, de cercetarea şi căutarea adevărului
asupra identităţii româneşti. În 1947 va fi chemat şi trans-
ferat la Facultatea de Teologie din Bucureşti. În 1948 facul-
tatea devine Institut Teologic de grad universitar, iar părin-
tele profesor va fi încadrat ca titular la catedra de Teologie
Dogmatică şi Simbolică. Legat de aceste realităţi, motivul
arestării tardive a părintelui Stăniloae (1958), deşi după
1948, cînd personalitatea sa din ce în ce mai conturată îl
aduce în atenţie ca pe unul dintre cei mai valoroşi pro-
fesori ai Institutului Teologic, este neclar. Dar, în acelaşi
timp, nu trebuie uitate grija şi susţinerea, de către patri-
arhul Justinian, faţă de clerul ortodox. Mai cu seamă, nu
trebuie uitat faptul că aducerea la Bucureşti în 1947, la vii-
torul Institut Teologic a părintelui Dumitru Stăniloae s-a
datorat sprijinului neprecupeţit al părintelui patriarh. În
acest caz, abia odată cu căderea în dizgraţia autorităţilor a
lui Justinian Marina, se va purcede la arestarea părintelui
profesor în 1958, deşi acestă grozăvie s-ar fi putut petrece
imediat după 1948. Dumitru Stăniloae trebuia înlăturat ca
unul dintre cei mai buni profesori de la Institutul Teologic.
În acest scop, participarea sa sporadică la întîlnirile Rugu-
lui Aprins intră pe rol, ca pretext sub acoperire: profeso-
rul Stăniloae, prin autoritatea sa ştiinţifică, teologică, va fi
socotit un pericol pentru autorităţile democrat- populare
şi în conluzie, arestat.
***
Continui analiza documentelor ce-l privesc pe Dumitru
Stăniloae, aflate în Dosarul P 202 „Teodorescu Alexandru
şi alţii“ – organizaţia Rugul Aprins, care se regăsesc în zece
volume din cele 11 aflate în Arhiva CNSAS. În episodul
publicat în numărul trecut al revistei am dezvoltat temele
volumelor 2 ( Ordonanţa de reţinere din 3 spetembrie 1958,
Ordonanţa de percheziţie domociliară, Ordonanţa de apli-
care de sechestru – instituirea sechestrului asigurator asupra
averii personale mobilă şi imobilă deoarece Codul de Pro-
cedură Penală prevedea confiscarea totală a averii învinui-
tului, Interogatoriile din 4 şi 6 septembrie 1958 din ancheta
în derulare, Ordonanţa de punere sub învinuire din 6 sep-
tembrie 1958, Procesul verbal din 16 septembrie 1958 prin
care se ajungea la concluzia că pentru Stăniloae Dumitru
învinuit de săvîrşirea de uneltire contra ordinei sociale sunt
suficiente probe pentru sesizarea instanţei de judecată…)
şi 4 (Interogatoriul de inculpat din şedinţa publică din 29
octombrie 1958 desfăşurat la Tribunalul Militar al R.P.R. în
care părintele Stăniloae confirmă colaborarea sa la revista
Gîndirea numai cu articole cu caracter religios şi afirmă
că discuţiile purtate în cele trei întîlniri cu membri ai aso-
ciaţiei Rugul Aprins nu au fost dicuţii cu carater politic şi
Memoria
Sentinţa nr 125 din 8 noiembrie 1958– care îi condamnă pe
toţi inculpaţii – iar pe Dumitru Stăniloae la 5 ani muncă
silnică şi 5 ani degradare civică).
Deschizînd volumul 5 al aceluiaşi dosar, aflăm docu-
mentul de la fila 165 ce reprezintă încercarea părintelui
Stăniloaie de a-şi face dreptate cerînd recursul inculpatului
împotriva sentinţei penale nr 125/1958 prin care era con-
damnat conform Tribunalului Militar la 5 ani muncă silnică
şi 5 ani degradare civică. În acei ani negri când în Româ-
nia se instaurase regimul concentraţionar şi reprezentan-
ţii de elită ai intelectualităţii interbelice deveniseră hrana
hrăpăreţelor guri ale temniţele politice, iar condamnările
se bazau pe contrafaceri, false acuzaţii şi pretexte devenite
literă de lege, recursurile în anulare ale criminalelor sen-
tinţe confecţionate şi trecute prin Tribunalele Poporului
şi prin Tribunalele Militare erau, în majoritatea cazurilor,
dinainte sortite eşecului, chiar dacă demonstraţia maestră
a juristului angajat din oficiu ar fi putut demonta punct cu
punct sentinţa strigătoare la cer şi ar fi putut demonstra
violarea articolelor de lege, recursul nu avea sorţi de izb-
îndă. Inculpatul rămînea inculpat, condamnarea rămînea
condamnare.
În cazul recursului părintelui Stăniloae, sunt destule
neclarităţi şi ambiguităţi în cazul apărării din oficiu (care
era numită în cazul proceselor politice trecute prinTribu-
nalele Poporului sauTribunalele Militare). Apărările din
oficiu în cazul recursurilor inculpaţilor din procesele poli-
tice aveau scopul de a lăsa lucrurile aşa cum sunt. De cele
mai lulte ori aceste apărări erau mai mult formale, lăsînd
să cadă asupra celui condamnat securea neştirbită a vii-
toarelor pedepse. Statul de democraţie populară avea drept
sarcină reeducarea sau eliminarea elitelor intelectuale ale
României interbelice şi cum ar fi putut aplica pedeapsa
exemplară decît deschizînd larg porţile cumplitelor tem-
niţe politice? Prin urmare juriştii angajaţi de stat aveau
datoria de a întări acuzaţiile ce duceau la condamnare. Au
fost desigur şi cazuri de excepţie unde, în urma ultimelor
mari procese politice ale României, au fost pledate admi-
rabil cauzele drepte ale recurenţilor. S-au pronunţat atunci
chiar recursuri în anulare. Dar vorbim deocamdată des-
pre tema principală a statului totalitar în anii 50 care era,
după cum se poate citi în documentele de arhivă, respin-
gerea recursurilor ca nefondate.
Începînd cu anii ’60 chestiunea se redresează într-o
bună măsură odată cu punerea pe rol a recursurilor în
anulare socotite ca fondate.
Revenind la recursul „inculpatului Stăniloae Dumitru“,
recurs care demonstrează prin chiar litera legii absurdita-
tea condamnării, el evidenţiază în mod paradoxal cîteva
capete de acuzare rămase valabile recurentului; mai pla-
nează, spre finalul textului conceput, odată cu afirmaţiile
grave ale juristilor, fapte şi acţiuni prin care părintele pro-
fesor ar fi fost în acord cu punctul de vedere al membri-
lor organizaţiei Rugul aprins, participînd împreună cu ei
la diverse acţiuni ce erau socotite, în acele vremuri, împo-
triva statului de democaţie populară.
HYPERION  179
 Conţinutul cel mai dezarmant al textului rămâne, însă,
cel care ar fi trebuit să-l salveze pe părintele Stăniloae. În
orice caz, sentinţa va rămîne aceeaşi şi recursul va fi res-
pins ca nefondat chiar dacă, cu puţine şi naïve mijloace,
juriştii apărării din oficiu tocmiţi de statul de democraţie
populară vor încerca, formal, o demonstraţie a activităţii
publice pozitive a părintelui profesor.
Precum se va vedea din documente, încercarea formală
de salvare prin recurs a lui Dumitru Stăniloae constă în
câteva fraze timide în finalul depoziţiei.
Dosar nr 546/956/Termen 12 ianuarie 1959//MOTIVE
DE RECURS//depuse de inculpatul Stăniloae Dumitru împo-
triva sentinţei penale nr 125/958 a Tribunalului Militar al
Regiunii a II a Militară, prin care a fost condamnat la 5 ani
muncă silnică[…].
MOTIVUL I DE RECURS: Nelegalitatea hotărîrii. Vio-
lare de lege. Lipsa elementelor constitutive (subl.mea – I.)
ale art 209 punct 2, litera b. alineat penultim c[od].p[enal].
(modificat la 21 iule 1958).I – Violare (subl mea – I.D.) arti-
col. 209 punct 2 c[od].p[enal] (subl.mea – I.D.).,/ II Violare
(subl.mea – I.D.)art. 209 pct. 2, litera a c[od].p[enal](subl.
mea -I.D.).// În fapt: inculpatul Stăniloae Dumitru, profe-
sor la Facultatea de Teologie din Bucureşti a fost trimis în
judecată iniţial pentru infracţiunea prevăzută de artico-
lul 209 punctul 1 din codul penal./Prima instanţă constată
în considerentele hotărîrii că din materialul probator exis-
tent la dosar nu rezultă că inculpatul Stăniloae a activat în
cadrul asociaţiei subversive Rugul aprins, iniţiată de auto-
rul principal Teodorescu Alexandru şi organizată împreună
cu ceilalţi coinculpaţi.//Instanţa de fond constată însă prin
schimbarea de calificare, că din acelaşi material proba-
tor rezultă că inculpat Stăniloae Dumitru a săvîrşit fap-
tul prevăzut[…]prin aceea că în perioada 1953 – 1954 a
făcut mai multe vizite la locuinţa inculpatului Mironescu
Alexandru unde mai veneau şi inculpaţii: Teodorescu Al,
Ghiuş Vasile Benedict şi Dabija Gheorghe cu care ocazie
s-au purtat între aceştia discuţii duşmănoase pe mar-
ginea evenimentelor interne politice şi internaţionale,
comentînd cu toţii în mod ostil ştirile transmise de pos-
turile imperialiste (subl.mea – n.m.-I.D.)./Spre a ajunge
la această soluţie, prima instanţă se sprijină în consideren-
tele hotărîrii de condamnare, pe recunoaşterile parţiale ale
recurentului Stăniloae Dumitru (f.438) coroborate cu decla-
raţiile coinculpaţilor Mironescu Al.(fila 124 – 174), Ghiuş
Vasile Benedict (fila 187 – 234), Teodorescu Al.(fila 29 – 40)
şi Mironescu Şerban care au confirmat că recurentul a luat
parte activă la aceste manifestări.
I – Criticăm starea de fapt reţinută de instanţa de fond,
în ce-l priveşte pe recurentul Stăniloae Dumitru, deoa-
rece din materialul probator existent la dosar rezultă o
altă situaţie şia nume că recurentul a fost numai în trei
rînduri la locuinţa lui Mironescu Al., cu care ocazie a
avut atitudine pasivă nu activă la discuţiile purtate de
ceilalţi coinculpaţi (subl.mea -I.D.).//Întrucît, însă, coin-
culpaţii Mironescu Al.şi Mironescu Şerban au afirmat în
declaraţiile lor că inculpatul Stăniloae Dumitru a participat
180  HYPERION
activ împreună cu ceilalţi coinculpaţi la aceste manifestări
duşmănoase, s-a procedat în cursul primelor cercetări la o
confruntare între recurentul Stăniloae şi coinculpaţii Miro-
nescu Alexandru şi Mironescu Şerban.//Din procesul ver-
bal de confruntare cu data de 4 septembrie 1958 şi aflat la
pag. 439 şi 441 din dosarul de cercetări se constată că recu-
rentul Stăniloae a negat faptul participării active la aceste
discuţii, în care scop cităm:
„Nu recunosc ca în cadrul acelor întruniri să fi purtat
discuţii duşmănoase împotriva regimului democrat – popu-
lar din R.P.R.“.
Este adevărat însă că din declaraţiile date de incul-
patul Stăniloae Dumitru (la data de 6 septembrie 1958)
rezultă că recurentul a asistat în cadrul celor 3 vizite
făcute la locuinţa inculpatului Mironescu Al. la discuţi-
ile şi manifestările duşmănoase purtate şi de ceilalţi coin-
culpaţi (subl.mea – I.D.).
[Este de] necontestat [faptul că] în aceste împrejurări
recurentul Stăniloae avea obligaţia să denunţe pe autorii
acestor discuţii cu caracter duşmănos la adresa regimu-
lui (subl.mea – I.D.), omisiune care, însă nu se încadrează
în dispoziţiiile articolului 209[…], în noua modificare.
II – În cazul în care s-ar considera totuşi că recurentul
Stăniloae a săvîrşit infracţiunea de agitaţie publică prin aceea
că ar fi participat în mod activ la dispoziţiile duşmănoase
purtate de ceilalţi coinculpaţi în asemenea caz urmează a
se reţine că fapta nu putea fi încadrată în dispoziţiile arti-
colului 209[…]nou modificat nefiind întrunite elementele
constitutive ale acestei infracţiuni, ci ale infracţiunii prevă-
zute de articolul 209, punctul 2, litera a.
MOTIVUL II DE RECURS: Nelegalitatea hotărîrii. Vio-
larea articolului 131 (subl.mea – I.D.)[…] din procesul
penal,[a] articolului 322 (subl.mea – I.D.)[…]din procesul
penal şi articolul 324 (subl.mea – I.D.) din procesul penal.
În completarea materialului probator apărarea a solici-
tat în faţa instanţei de fond proba testimonială spre a dovedi
activitatea recursului pe linie democrată şl preocupările per-
manente în această direcţie, în care scop a propus printre
alţi martori şi pe Ion Coman, rectorul Institutului Teologic
Bucureşti, N.Nicolaescu prorector şi Virgi Frangu, bibliote-
carul aceluiaşi institut, martori care cunoşteau îndeaproape
activitatea recurentului Stăniloae.
Prin încheierea din 29 octombrie 1958, instanţa de fond
a respins proba testimonială, pe motiv că proba nu rezolvă
cauza, tinzînd numai la circumstanţiere şi amînare.
Criticăm acest mod de interpretare al respingerii pro-
batoriului solicitat în apărare, deoarece proba astfel cum
a fost solicitată tindea să completeze materialul existent al
dosarului în legătură cu învinuirile aduse în fapt recurentu-
lui, pe linia activităţii sale ca om şi ca profesor în societate.
MOTIVUL III DE RECURS: Netemeinicia hotărîrii
în raport cu dozarea pedepsei.
Potrivit articolului 21 din codul penal instanţa de fond
este obligată să ţină seamă la gradarea pedepsei de o serie
de elemente principale, printre care cităm:
– Pericolul social al infracţiunii
Memoria
 – Pericolul social al infractorului
– Împrejurările în care s-a săvîrşit infracţiunea
Dacă pericolul social al infracţiunii nu trebuie subesti-
mat în cauza de faţă, nu este mai puţin adevărat că instanţa
de fond avea obligaţia să ţină seama şi de pericolul social
al infractorului.
Sub acest ultim aspect, instanţa a omis să analizeze o
serie de acte în legătură cu activitatea recurentului, atît îna-
inte cît şi după 23 august 1944.
Astfel, din articolele scrise de recurentul Stăniloae, în tim-
pul cît a fost profesor la Facultatea de Teologie, publicate în
revistele „Telegraful Român“ şi „Gândirea“ înainte de 1944,
rezultă că în unele din aceste articole a avut o atitudine net
contra legionarilor, iar în alte articole trata subiecte pur
dogmatice religios, în care scop ne referim la pp.127, 133,
136, 239, 240 etc.
De asemenea după 1944, recurentul a scris şi alte lucrări
şi spre a învedera activitatea sa progresistă ne vom referi la
o parte din ele şi anume:
LUCIAN ALECSA – 66
Joi, 30 ianuarie 2020, evocări ale prietenilor lui Lucian
Alecsa au avut loc la Reprezentanţa Botoşani a Filialei Iaşi
a Uniunii Scriitorilor din România.
I
Gellu Dorian: Lucian Alecsa – 66
În acea zi de 4 februarie 2016, am primit în jurul orei 13,30
un telefon de la Lucian, să ne vedem la un ceai la Rapso-
dia. Ca de obicei, în acele vremuri, acolo ne beam ceaiul
zilnic, stăteam la o şuetă.
Atunci chiar trăgeam concluziile de la lansarea cărţi-
lor noastre, petrecută cu cîteva zile în urmă. Am ajuns în
jurul orei 14. A primit un telefon de la un medic cardio-
log, de fapt o prietenă, o colegă de scris. Era de prin sep-
tembrie 2015 diagnosticat cu angină pectorală. Pe lîngă
ce mai avea el, o luptă de zece ani cu un cancer pe care l-a
învins, asta-i mai lipsea. Chestiunea urma să fie rezolvată
prin plantarea a doi stentori. Şi asta urma să se petreacă la
începutul săptămînii următoare. Atunci era joi.
Şi, bucuros că telefonul îi rezolva această chestiune, s-a
dus la acel medic, la acea colegă de scris. Era ora 14,20
cînd ne-am despărţit, cu înţelegerea că va veni la ora 17
la cenaclu, la Întîlnirile de joi, pe care le organizam la
Reprezentanţa Botoşani a Filialei Iaşi a Uniunii Scriitori-
lor din România.
N-a mai venit la întîlnire. S-a dus la Săveni şi la ora 20,30
mi-a trimis pe e-mail articolul despre cartea lui Gheorghe
Grigurcu, apărută recent în seria Poeţi laureaţi ai Premiu-
lui Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“.
Pe la ora 23,20 am primit un telefon. Eram în pat. Pînă
să ajung, am văzut doar pe diskplay-ul telefonului numele
lui, din agendă. Am încercat să sun, dar telefonul era mereu
Memoria
1) „Biserica în Uniunea Sovietică“ publicată în
„Telegraful„cu data de 17 06 1945, aflat la pag. 214 dosar
2) „Constituţia stalinistă“, conferinţă ţinută în anul 1947
la Sibiu şi depusă în copie la pag.140 dosar
3) „Fraţi români din America“, conferinţă ţinută la Radio
în anul 1955 şi depusă în copie la pag.144 dosar
4) În fine, o serie de alte lucrări scrise despre biserică, prie-
tenie, pace, cum şi despre cauzele şi formele misticismului, etc.
Dacă instanţa de fond ar fi analizat activitatea publicis-
tică a recurentului Stăniloae putea ajunge la o altă soluţie
în ce priveşte gradarea pedepsei în sensul art. 21 cod penal.
De asemenea urmează a se aprecia în ce priveşte grada-
rea pedepsei şi faptul că numitul recurent nu a avut antece-
dente penale, că este în vîrstă şi că întreaga sa activitate a
avut un caracter profesională.
Pentru aceste motive vă rog să primiţi recursul ca fondat.
Pentru Stăniloae Dumitru avocaţii:
Lăzărescu Ecaterina
Ghiculescu Grigore
ocupat. Abia după ora
24, am mai primit un
telefon. Era soţia lui la
telefon, care, plîngînd,
mi-a spus că Lucian a
murit. Imposibil! Dar
adevărul nu mai putea
fi contrazis cu nici o
mirare, cu nimic. Am
sunat la medicul din
Botoşani la care fusese
înainte de-a ne despărţi după ceaiul de la Rapsodia. Nu-i
venea să creadă. Mi-a spus că s-a despărţit ieri de el şi era
foarte bine, cu speranţa că marţi, la Iaşi, urma să fie pro-
gramat pentru stentori. Dar n-a fost să fie.
Ce-a urmat se ştie, chestiuni fireşti, dar şi nefireşti, mai
ales cele legate de comunicarea cu cei din familia lui, care
au rămas în urmă. Chiar şi din partea unui prieten, care a
sărit în ajutor, cum era firesc, dar a şi blocat orice legătură
cu familia, prin modul de a păstra relaţia cu prietenii lui
Lucian. Ne-am văzut de durere şi de speranţa că posterita-
tea lui Lucian Alecsa va repara unele lucruri din ceea ce el
a dorit să fie – scriitorul adevărat, jurnalistul dur şi inco-
mod. Au trecut aproape patru ani de atunci şi în afară de
ceea ce am făcut noi la revista „Hyperion“, an de an, dar şi
unii din colegii din presă, puţini, nu s-a mai întîmplat nimic.
Poate că familia aşteaptă să se aşeze mai bine lucrurile,
poate că cei de la primăria din Săveni încă nu şi-au vin-
decat rănile provocate pasămite de Lucian Alecsa, poate
că el, poetul şi scriitorul Lucian Alecsa, are alt destin pos-
tum decît cel visat de orice scriitor. Într-o lume ca aceasta
HYPERION  181
 O
prin care trecem, este foarte greu să rezişti şi să te afirmi în Florentina Toniţă: Trăia într-o voluptate
astfel de domeniu în timpul vieţii, darămite după ce treci
intelectuală a cuvântului scris
dincolo, lăsînd în urmă ceva ce poate a însemnat sensul
Oamenii trăiesc din ce în ce mai puţin în sine, în dimen-
vieţii tale. Să se fi oprit aici sensul vieţii lui Lucian Alecsa –
siunea spiralată a timpului, cea care construieşte spiritul,
marele lui dar de a scrie şi mai ales de-a nu scrie oricum, ci
care individualizează şi înalţă. Nu încetăm a ne consuma
foarte bine şi deranjant pentru unii care cred că doar lucru-
în relaţii de tot soiul, în verbalizări fără sens, dar care răvă-
rile comode fac parte din viaţă, celelalte trebuie eliminate?
şesc şi păgubesc stratul fiinţial al trăirii. Pornim războaie
Noi, colegii lui, care încă mai răzbim prin aceste vre-
pe care le pierdem cu preţ imens. Uneori cu preţul vieţii.
muri de restrişte, credem în destinul literar al lui Lucian
Lucian Alecsa a trăit şi timpul măsurat, lumesc, dar a
Alecsa şi sperăm ca el să nu intre în seria multor scriitori
cunoscut şi spirala, eonul, energia ideilor, a raţiunii lucru-
români uitaţi, ignoraţi de o lume avidă de superficialităţi
rilor. A creat veşnicia prin poezie, prin metaforă, dar a şi
şi mondenităţi de prost gust.
călcat printre oameni tumultuos, trecând lumea prin ascu-

I
Victor Teişanu: Lucian Alecsa, ţiş de sabie (în)cuvântată.
Nu am fost prietenă cu Lucian. Nici măcar pe Facebook.
un expresionist al imaginarului Ne-am întâlnit foarte rar în anii din urmă, ultima dată la
Impresia unei naşteri fără efort, a fluxului care scapă con-
Mihăileni, la casa bunicilor lui Enescu. Era la fel. Revoltat
trolului, se înfiripă în legătură cu poezia lui Lucian Alecsa
pe politicieni, pe indolenţa tuturor celor care nu fac nici-
chiar de la primele volume şi creşte considerabil pe măsură
odată destul şi niciodată la timp.
ce autorul îşi scrie cărţile maturităţii. S-ar putea afirma
Am fost colegi de redacţie, acum aproape 15 ani. Scria
că poetul are o înclinaţie naturală către secvenţele crude,
editoriale şi probabil că atunci, în acel peisaj al presei locale,
macabre, folosind în acest scop spaţii largi şi apelând fără
era singurul care ieşea din tipar. Provoca reacţii violente,
restricţii, adesea, la mecanismele de cursă lungă ale poeziei.
aproape zilnic ajungeau în redacţie tot felul de amenin-
Dar concomitent cu perfecţionarea arsenalului poetic,
ţări mai mult sau mai puţin agramate, mai mult sau mai
sporesc şi aglomerările metaforice, adevărate cavalcade
puţin justificate.
ale imaginarului, parcă imposibil de ţinut în frâu. Culo-
Trăia într-o voluptate intelectuală a cuvântului scris,
rile sumbre par a se potrivi cel mai bine cu autoscopiile
fără să epuizeze înţelesurile, fără să se înfricoşeze, ca noi
sale, prefigurându-se o estetică a halucinaţiei, morbidului
toţi, de efectele dezastruoase ale strigătului. Ştim cu toţii,
şi pestilenţialului. Asta şi pentru că peste înclinaţia nativă
nu mereu avea dreptate, uneori recunoştea, şi atunci, în
de care vorbeam, s-a grefat, cu o forţă implacabilă, expe-
acele momente, ieşea la suprafaţă un Lucian vulnerabil
rienţa unei maladii cumplite, lăsând urme adânci la nivel
sentimentelor umane, răvăşitoare.
mental şi modificând hotărâtor concepţia despre materi-
Lucian Alecsa trebuie aşezat în scrisul său, trecut prin pro-
alele de construcţie poetică.
pria creaţie. Trebuie privit prin ochiul cuvântului-metaforă,
Diafanităţile, evanescenţa ingenuă şi graţia care carac-
în mantra poeziei şi a descătuşării sale spiritual-fataliste.
terizează de obicei vocabularul liric dispar cu desăvârşire.
Scriitorul Lucian Alecsa a călcat mai toate cărările litera-
Locul lor este ocupat aproape ostentativ de imaginea fiinţei
turii şi ale umanului. A experimentat şi înălţimile deopo-
hăituite de boală şi rătăcind sub spectrul morţii. Un des-
trivă cu căderile în abis. Dar de acolo, din deznădejde şi
tin arbitrar, alegându-şi la întâmplare victimele şi atât de
din hăul purificator, mai avea încă multe a ne spune. Ce a
ostil fiinţei condamnată biologic, are însă urmări extrem
rămas nerostit va sta pitit în scrierile sale, iar noi vom des-
de favorabile în plan creativ.
luşi atât cât ne va fi dat. După cum l-am cunoscut fiecare.
Brusc poezia lui Lucian Alecsa devine câmpul său de
Fără să îmi fi fost prieten, Lucian Alecsa a fost
luptă cu propria moarte. Un spectacol halucinant al calva-
acolo, în Viaţă.
rului la care este supusă fiinţa se desfăşoară sub privirile
cititorului, invitat să asiste. Poetul devine astfel cronica-
Lucian Alecsa (31 ianuarie 1954 – 5 februarie 2016)
rul propriei sale destructurări fizice, notând asiduu fiecare
Lucian Alecsa s-a născut în localitatea Mihăileni, jude-
nouă senzaţie şi compunând, mai ales în cheie maximizată,
ţul Botoşani, la data de 31 ianuarie 1954. A absolvit şcoala
scenariul încleştării cu stihiile morţii. Falsele pudori de
primară şi gimnaziul în comuna natală (1961-1969), Liceul
limbaj sunt total ignorate, acordându-se cuvintelor, indi-
Teoretic Siret, judeţul Suceava (promoţia 1973). A frecven-
ferent de impactul lor asupra sensibilităţii comune, drep-
tat Cenaclul literar „Mihai Eminescu“ din Botoşani, con-
turi egale de exprimare. Ca într-un carusel manevrat de
dus de scriitorul Lucian Valea. Din 1993 devine membru al
magia demonilor, acestea, cuvintele, se rostogolesc sub
Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Iaşi. A publicat:
înfăţişări terifiante, încropind o nouă realitate, de fapt o
Oraşul de gips, poezii, Iaşi, Cronica, 1992; Ars apocalipsis,
suprarealitate, populată de creaturi bizare, monstruoase,
poezii, Botoşani, Axa, 1996; Recurs la Joc secund, roman,
alese spre a oferi cititorului, olfactiv şi vizual, senzaţia sur-
Botoşani, Axa, 1999; Asupra căderii, poezii, Cluj, Dacia,
pării necontenite, un circ al ororilor fiziologice care ane-
2002; Deasupra căderii. A doua geneză, poezii, Botoşani,
antizează fiinţa umană.
Axa, 2003; Judecătorul, roman, Iaşi, Timpul, 2005; Ţinutul
Klarei, poezii, Botoşani, Dionis, 2005; Nelegiuitul amant,

182  HYPERION Memoria

roman; Piteşti: Paralela 45, 2008; Iluzionista Babette, poe- i-au explodat gingiile
zii; Bucureşti, Editura Vinea, 2008; De veghe în lanul cu au dat buzna iarăşi dinţii de lapte
moroi, versuri, Cluj-Napoca, Limes, 2009; Klara, Babette îşi pansează barba c-un cleşte steril
şi alte iluzioniste, Iaşi, Tipo Moldova, 2011; Viaţă mah- de teamă să nu-şi infecteze fanteziile
mură şi neagră, poeme; Timişoara, Brumar, 2011; Moar-
tea e bine mersi, roman; Piteşti, Paralela 45, 2012; Femeia soldatul e un sâmbure de piersică
fără zâmbet, Editura Eikon, 2015; Umbra, agent dublu, sub talpa generalului
Editura Junimea, 2016. sufletu-i asemenea unei proteze de poţelan
A fost redactor-şef adjunct al revistei culturale Hyperion, clămpăne sub jetul înjurăturilor
a desfăşurat o bogată activitate publicistică, colaborând caporalul îl loveşte cu bombeul peste meclă
cu versuri şi recenzii la revistele Ateneu, Baaadul literar, aducându-i aminte c-a lăsat acasă o fată borşoasă
Caietele Oradiei, Conta, Contact Internaţional, Convorbiri i s-a deschis corespondenţa
Literare, Cronica, Curierul, Gazeta de Botoşani, Hyperion, i s-a pârjolit intimitatea
Luceafărul, Monitorul de Botoşani, Nord Literar, Orizont,
Poesis, România literară, Ţara de Sus, Viaţa Românească ş.a. ambii îşi trasează lângă ferestre stoluri de păsărele
A fost distins cu Premiul pentru Debut, Poezie, acor- gălăgioase şi viu colorate
dat de Asociaţia Scriitorilor din Moldova, 1993; Premii aşa, doar să le ţină de urât şi să aibă cu cine conversa!
acordate de Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor din Româ-
nia, 1993, 2009, 2013; Premiul APLER şi Premiul pentru peste rafturile de amintiri ale nebunului
construcţii româneşti acordat de revista Convorbiri Lite- suflă crivăţul în draci
rare, 2001. Figurează în antologiile de poezie Nord (Boto- cuvintele ploşniţă
şani: Axa, 2009) şi Cina 12+1 / Vecernea 12+1 (Moscova: plesnesc ca arse
Vest – Konsalting, 2010). Opera sa a fost tradusă în lim- hărmălaie mare în plămânii medicului de gardă
bile engleză, franceză, persană şi rusă. în schimb
S-a stins din viaţă în ziua de 5 februarie 2016. în bârlogul sentimentelor cazone

Lucian ALECSA se culcuşesc tot felul de mândre

care de care mai despuiată
Nebunul şi soldatul soldatul face instrucţie cu ele
cât e somnul de lung
Nebunul îşi spală zilnic cămaşa de forţă
până ce sufletul i se face leoarcă de transpiraţie
cu periuţa de dinţi din dotare
şterge grăsimea de pe gamelă cu emoţiile lor neclăite
precum răcanul buda
ochii-i colindă hai-hui
sub privirile gingaşe ale superiorilor
printre grenade, îngeri şi minijupe
ambii siliţi de insomnie
seară de seară
nebunul este surghiunit într-o coajă de vis
umbrele celor doi horesc şi joacă ţonţoroiu
metalică şi plină de ţinte de aur
sub streaşina aceluiaşi ospiciu
haleşte în neştire pilitură de nervi oxidaţi
administrat de mine.
într-o totală euforie

Memoria HYPERION 183


Dinu Pillat despre
Miorcanii lui Ion Pillat*
D
Dacă apartamentul din Bucureşti îl reprezenta pe Ion Pillat
în gusturile sale de estet rafinat, locurile de vacanţă de la
Miorcani, Balcic şi Izvorani se revelă cadrul de natură, la
care poetul era sensibil cu precădere.
Moşia de la Miorcani, aşezată aproape de malul Prutu-
lui, în sudul judeţului Dorohoi, se găsea în posesia familiei
Pillat de prin 1883, când tatăl poetului o cumpără de la un
Şuţu. Conacul, o clădire joasă, în stilul primului imperiu
rus, cu pridvor cu coloane, a fost preluat de atunci, însă nu
şi cu mobila, care avea să fie adusă abia mai târziu, de la
Viena. Odăi mari, cu tapete de aceeaşi culoare şi stilizare
ornamentală ca stofa perdelelor, a fotelurilor şi a canape-
lelor din interiorul respectiv.
Aducând în fiecare an tot alte cărţi de la Bucureşti, Ion
Pillat îşi face până la urmă în salon o bibliotecă în toată
regula. Este vorba de operele mai tuturor marilor scrii-
tori europeni, în ediţii curente, adesea chiar populare, de
tip „Inselbücherei“, „Tauchnitz edition“, „Albatross books“,
„Nelson“, „Biblioteca pentru toţi“ ş.a.m.d. în timp, calen-
darul atmosferei conacului pare oprit pe la 1900, fără să
lase totuşi o impresie de vechime, cu molii şi greutate oste-
nită în lucruri.
Parcul are o oarecare opulenţă vegetală, cu nuci şi cas-
tani închizând cerul deasupra aleielor, cu ulmi crescuţi cât
nişte plopi în mica pădure de mai în vale. În singurul lumi-
niş de poiană, iarba grasă se găseşte tăiată pe vară, pentru
a servi ca teren la jocul de crocket. În faţa pridvorului de
la conac, mâna grădinarului se cunoaşte în rondurile de
flori şi în conturul de crinolină al boschetelor de arţar. În
184  HYPERION
Conacul de la Miorcani, tablou de Maria Pillat-Brates, 1938
fund, decupată pe cer, clopotniţa bisericii din sat, dincolo
de zidul care înconjură parcul.
Peisajul moşiei este deschis până în zare, neavând nimic
monoton în întinderea sa. Spre nord-est, dincolo de planul
imediat al satului împădurit, malul basarabean al Prutu-
lui dă mai bine iluzia de linie de val de ocean. Punctul de
reper în plimbări îl constituie de obicei iazul cu coadă de
stuf, pe care fâlfâie zborul metalic sacadat al raţelor sălba-
tice şi apune soarele arhaic somptuos. Deşi îşi închipuia
că trăieşte acolo ca un personaj dintr-un roman de Tur-
gheniev sau Tolstoi, Ion Pillat nu duce viaţa de ţară a unui
nobil rus. Nici vânătoare, nici pescuit, nici călărie,nici par-
tide de cărţi sau de şah cu vecini de moşie, la o ceaşcă de
ceai servită dintr-un samovar. Aproape toată ziua, stă să
scrie sau să citească.
Miorcanii, desprinşi din timp şi pierduţi în spaţiu, ajung
să fie un refugiu, unde spiritul său îl găseşte o disponibi-
litate absolută. Aici, coarda cea mai gravă a meditativu-
lui elegiac, din adâncul fiinţei poetului, intră în vibraţie,
ca nicăieri înaltă parte. (A se vedea ciclul „Elegiilor“ din
volumul Caietul verde, scris în 1932; apoi, întreg volumul
Umbra timpului, scris în 1937; în sfârşit, singura încercare
de jurnal personal, Dintr-un jurnal de vară, scris în 1942,
în ultima vară petrecută la Miorcani.)
* Fragment din evocarea „Ion Pillat“, în Dinu Pillat,
Mozaic istorico-literar. Secolul al XX-lea,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013
Memoria
 Miorcanii adolescenţei
şi tinereţii lui Dinu Pillat*
N
3 iulie [1942], Miorcani
Scrisoarea a II-a
Nelli1 dragă,
Sunt de aproape o săptămână la Miorcani, în mare
linişte şi singurătate.
Închipuieşte-ţi un peisagiu de stepă, ondulat ca o mare.
Prutul şerpuieşte argintiu, undeva, prin apropiere. Cred că
numai Sadoveanu l-ar putea descrie. Parcul – care încon-
jură conacul – este vast şi sălbatic. Imaginaţia mea îl trans-
formase într-o junglă, cândva, într-un an al copilăriei.
Conacul descinde parcă dintr-un roman al lui Turghe-
nief sau al lui Tolstoi.
În încăperile sale, somptuoase şi totuşi atât de cald
intime, mobilate într-un stil de o aristocraţie desuetă, nu
te-ar surprinde să întâlneşti, într-o rochie de crinolină,
conturul Zenaidei sau al Anei Carenina.
Totul îmi pare aci: naiv, vechi şi uşor nostalgic. Ai mereu
impresia că citeşti o carte cu poveşti sau că răsfoieşti un
album cu fotografii desuete.
1  Cornelia Filipescu, viitoarea soţie a lui Dinu Pillat
Miorcanii Piei Pillat*
M
Miorcani
Miorcanii pe care Dinu şi cu mine i-am cunoscut şi care
ne-au posedat (sau cel puţin pe mine m-au posedat) aparţi-
neau într-un sens universului tolstoian; şi cred că toate acele
moşii sau conacuri nord-moldoveneşti se situau într-un
timp, într-o eră, într-un spaţiu, scos din orice dimensiune
contemporană. Din pură întâmplare existau în secolul al
XX-lea, pentru că noi ne aflam plantaţi în acel secol. Dar
esenţa, sufletul, ca şi concretul locurilor aparţineau atimpu-
lui, şi purtau în ele conturul estompat şi tremurat şi infinita, spune, dintre absolut toţi oamenii pe care i-am cunoscut.
sfâşietoarea poezie a locurilor marcate de destin.
Casa, pe care am cunoscut-o prima oară, când aveam cred
7-8 ani, când am mers acolo singure, Maica şi cu mine, pen-
tru întâia dată după primul război mondial – casa era vră-
jită, şi adormită în somnul [pe] jumătate coşmar, pe jumă-
tate uitare, care încremeneşte anumite locuri, peste care se
rostogoleşte istoria, cu tot tragismul ei. Dinu, mama, tata,
Grandpapa, ei, toţi, nu au mers la Miorcani decât peste alţi
câţiva ani, de abia după ce Maica, cu toate femeile din sat, şi
câţiva ţărani, au repus totul pe picioare. Eu am făcut parte din cu munca grea din casă şi din parcul sălbăticit, îşi pieptăna
acea reconstrucţie, pentru că voiam să merg cu Maica acolo.
Când mă gândesc înapoi la acea epocă, îmi dau seama
de nemaipomenitul curaj al Maichii, de acel invincibil şi
constructiv optimism, cu care ataca orice greutate care ar fi 1  Regina Maria
Memoria
Ziua se scurge molcom şi cuminte, în tovărăşia căţe-
lei mele de vânătoare, care are ochi blânzi de căprioară şi
bot bărbos de călugăr.
Spre seară, când cerul începe să se rumenească a amurg,
se aud din depărtare tălăngile vitelor care se întorc de
la păşune.
Apoi seara, în salonul conacului, se aprinde lampa de
gaz, cu glob vioriu. (Aci nu există lumină electrică.)
Şi apoi vine noaptea, cu puzderia ei de stele…
Şi aşa, foile calendarului se succed pe rând, simplu şi
liniştit, ca o cădere de frunze, într-un început de toamnă…
A sosit ceasul de taină al lămpilor. Umbrele mă împre-
soară ciudat, dându-mi senzaţia că mă destram trep-
tat în ceaţă.
Dinu
*
Fragmente din volumul Biruinţa unei iubiri.
Dinu şi Nelli Pillat, Pagini de corespondenţã,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008.
descurajat şi oprit în loc pe mulţi, mulţi alţii, şi care, de fapt,
crea întotdeauna ordine din haos, şi armonie din dezordine,
curăţenie şi confort din murdărie şi dărâmătură. Nu cred că
mulţi au cunoscut-o pe Maica, aşa în profunzime, cum am
cunoscut-o eu. Pentru că am făcut parte din viaţa ei. Şi pen-
tru că am iubit-o. Cred că nu poţi cunoaşte, într-adevăr, în
adâncime pe cineva decât dacă iubeşti acea fiinţă. Altfel te
opreşti doar la suprafaţa ei. Maica a fost, cu siguranţă, cea
mai democrată, cu adevărat, cea mai socialistă, aş putea
Iar Grandpapa a fost cel mai tiranic şi cel mai feudal.
Maica lucra cot la cot, scărmănând lâna din toate saltelele,
spălând pe jos, frecând, vopsind, tencuind etc., cu ţărancele,
iar eu, la fel, cu copiii din sat care-şi petreceau cu mine vea-
cul în parcul Miorcanilor. Maica vorbea exact în acelaşi fel
cu ţăranii, ţărancele, ţiganii, ca şi cu mine sau [cu] ceilalţi
moşieri (pe care de altfel îi vedeam extrem de rar) şi, sunt
sigură, la fel vorbea cu Regina1.
În fiecare seară, după lucru, oricât de istovită fiziceşte
acel păr lung, des, negru, minunat, cu un pieptene des, cu
vată şi petrol, ca să culeagă păduchii şi ouăle lor, prinşi de
la ceilalţi oameni din curte, atât de aproape de ei – cap de
HYPERION  185
cap – lucrase. Apoi venea rândul meu la despăducheat, mai
greu, căci aveam un păr lung şi buclat şi plin de noduri, de
care Maica trăgea cu entuziasm. De altfel eram obişnuită cu
asta, căci la Predeal, în iarna pe care am petrecut-o cu Maica,
(un an întreg), când a fost bolnavă şi eu eram mai mică, eu
mergeam, la cererea şi insistenţa Maichii, la un orfelinat ca
să învăţ, zilnic. Nu la şcoala satului. La orfelinat, ca să înţe-
leg şi să accept adevăratul abandon, adevărata nefericire
a unor copii ca mine, care nu aveau absolut nimic din tot
ce aveam eu – ca să fiu, cel puţin la suflet, expusă compa-
siunii, ca să învăţ să dau şi nu să iau, şi mai ales ca să învăţ
că între ei şi mine nu există nici o diferenţă de calitate, ci
doar de circumstanţe, şi că ce posedam şi era „al meu“ era
mai de folos şi dădea mult mai multă fericire, dacă-şi făcea
drumul în buzunarul altui copil, orfan. Acolo, în înghesu-
ita clasă, păduchii se urcau pe guler şi în păr, în profunzime,
şi seară de seară, Maica purceda la ceremonia despăduche-
rii mele, în timp ce pe mine mă făcea să citesc cu glas tare
[din] Racine şi Corneille, pe care-i detestam cu o intensitate
de copil mic care voia basme româneşti, nu clasici francezi.
Dar cum de am ajuns la Predeal? Era vorba de Miorcani!
Maica îngrijea pe toţi bolnavii din sat. Spitalul era inexis-
tent atunci la Rădăuţi, [era spital] doar la Cernăuţi – şi cine
putea merge acolo? Veneau în schimb la noi la Curte, din
zori, un şir lung de oameni care aşteptau miracolul vindecă-
rii, de la Măicuţa mea. Maica avea o farmacie întreagă, multă
neştiinţă medicală, dar enorm bun simţ şi intuiţie, şi mai
ales avea darul de a inspira încredere, optimism, aducea cu
ea ceva pozitiv, constructiv, vital, pe care fără să vrea, fără
să ştie, îl transmitea, printr-un fel de inexplicabilă osmoză,
ţăranilor bolnavi pe care, surprinzător, adesea îi vindeca. De
unde faima ei de doctor!
Acolo, în faţa bucătăriei şi a căsuţei administraţiei, era
ca într-un tablou de Breughel cu la court des miracles2, toţi
schilozii, gravidele, ţâncii şi copiii cu diaree şi vărsături etc.
Şi Maica niciodată nu a spus nimănui: „vino altădată“ şi nici-
odată nu şi-a întors privirea sau nu şi-a retras mâna de la
nici un contact direct cu un nenorocit, cu un bolnav. Erau
şi cu lepră printre ei. Şi cu scarlatină. Ca să nu mai vorbim
de toate celelalte boli de copii, sau [de] conjunctivitele puru-
lente, sau [de] abcesele care trebuiau înjunghiate şi drenate
ca să nu dea septicemii… Niciodată n-am prins nici o boală
de la ei, deşi Maica mă luase lângă ea ca s-o ajut – n-avea alt
ajutor decât această fetiţă, ce eram eu. Nu se precupeţea pe
ea, iar pe mine m-a crescut, aşa, la fel, şi dacă a fost vreodată
ceva de capul meu, uneori, atunci îi datorez totul Maichii.
Ea nu m-a răsfăţat niciodată, nici de altfel Leliţa sau Tanti Bi.
Maica, Leliţa şi Tanti Bi, fiecare în felul ei, au fost con-
stantele vieţii mele şi mi-au dat iubirea lor. O bunică şi două
strămătuşi – fiecare, caractere şi personalităţi unice, şi total,
neasemănătoare. Iar eu le-am dat iubirea mea. M-a chinuit
gândul că poate n-am ştiut să le-o arăt, să le-o exprim. Apoi,
mai târziu, am ştiut că iubirea răzbeşte, întotdeauna şi ori-
cum şi în ciuda a orice, către cei iubiţi – şi atunci nu m-a
mai chinuit acest gând. N-aveam nici prieteni mici, nici
2  Curtea miracolelor
186  HYPERION
prietene mici, [când eram] copil. Da, Manuela3 şi Sandu4,
dar erau rude, veri, şi asta era altceva. Dar îmi erau apropi-
aţi Gheorghiţă, băiatul Stoianei, spălătoreasa, şi copiii din
satul Miorcanilor…
Miorcanii văzuseră zile strălucite înainte ca Grandpapa
să piardă la cursele din Viena, unde avea caii lui de curse,
o avere, sau poate chiar averi? Şi la cărţi, cred, la fel. Asta
o deduc pentru că Maica nu a permis niciodată să intre în
casă şi în mâinile mele nici cel mai mic pachet de cărţi de
joc (erau unele miniaturale în ouăle de Paşti)…
Atunci când am cunoscut eu Miorcanii, şi am trăit acolo
verile, şi e locul pe pământ pe care l-am adorat cu cea mai
pasionată şi sfâşietoare intensitate, [moşia] era complet sără-
cită. Erau nişte grajduri goale (înainte, Grandpapa avea acolo
caii de curse), dărăpănate, unde, când mama, tata şi Dinu
au început să vină şi ei, Grandpapa a achiziţionat unul sau
doi cai pentru caretă. Nişte bieţi cai fără de rasă, dar buni
de caretă, dragii. Mai târziu, Dinu şi cu mine îi încălecam
şi plecam în galop la iazuri, Dinu cu puşca şi cu Schymmy,
căţeaua lui de vânătoare, eu, ajutor de băgător de seamă!
Apoi, mai târziu, încă, a trebuit să vindem careta şi caii. În
loc, au apărut doi măgari. Cu timpul nici măgarii nu au
putut fi ţinuţi… şi grajdurile au continuat să se dărăpăneze,
în linişte şi inutilitate5.
Când eram tineri la Miorcani şi călăream în galop nebun
spre iazul unde lui Dinu îi plăcea să vâneze, scoboram de pe
cai, îi legam de sălcii, ne urcam amândoi pe lotcă, eu vâs-
leam până ajungeam în desişul papurii, el pândea cu puşca,
din lotcă, zborul de seară al raţelor sălbatice. Apoi veneau
raţele – le văd şi le aud şi acum … Şi Dinuţ niciodată nu a
ştiut cum, cu toate fibrele din mine, căutam să înlătur glon-
ţurile lui de la bietele, frumoasele păsări. Uneori reuşeam, şi
le rata sistematic. Şi nu-i părea prea rău, căci apusul acelui
soare moldovenesc, pe iazul ieşit din timp, era de un ase-
menea tragism, în frumuseţea lui, ce nu se mai putea repeta
niciodată, încât răscumpăra orice eşec. Alteori nimerea.
Ştiai oare că Dinu, foarte tânăr, era un extrem de bun
vânător şi avea un ochi remarcabil de sigur? Aduceam, iar,
în galop, pe unduirile mâncate de seară ale pământului
Miorcanilor, acele câteva raţe, bălăbănindu-se pe coama călu-
ţilor noştri. De atunci şi până la moarte, cred că Dinu nu a
mai putut omorî nimic – dar atunci avea 15 şi 16 ani, acei ani
când încă nu te identifici cu fiecare moleculă a tot ce e viu6.
***
Să-ţi descriu interiorul Miorcanilor. Când intrai în cori-
dorul lung şi alb, păşeai pe un preş îngust de-a lungul între-
gului coridor, iar la capătul coridorului, în dreapta, era un
fel de imensă laviţă albă de lemn, acoperită cu şubă sură,
înăuntrul căreia erau stratificate pernele, cuverturile, şi tot
ce trebuia strâns la plecarea noastră. Adoram acea laviţă ce
mi se părea enormă (dar totul în copilărie capătă dimensi-
uni speciale) şi acea şubă. Şi Dinu şi cu mine ne urcam pe
3  Manuela Teodorini, casătorită Burnea.
4  Sandu Danielopolu
5  Scrisoare către Nelli, din 21 martie 1980
6  Scrisoare către Monica, din 19 noiembrie 1977
Memoria
ea şi eram navigatorii unei corăbii pe oceane, iar alteori din
şubă făceam un cort, tot acolo sus pe laviţă, şi eram nomazii
din deşert, sau [trăiam] multe alte vieţi imaginare – eu, mai
dinamică, Dinu, mai visător, dar ne combinam armonios.
Din coridor intrai într-o cameră exact la capătul lui, care
era şi un fel de living room7. Mama a pictat un colţ al ei, cu
fotoliul roz şi masa acoperită cu un ţesut gros vieux-rose8,
un tablou care e preferatul meu. Din acea cameră, dădeai
pe îngusta terasă cu coloane, acoperită, deschisă spre gră-
dină – coborai pe aleea cu pietricele, pe 3 trepte lungi, de
piatră. În acel living room, în afară de masa ovală în roz şi de
fotoliul roz, era o canapea în dreapta, în colţul spre fereas-
tră, ce da pe grădină, [în culori] tot vieux-rose. Iar înspre
uşa cu geamlâc, despărţind-o de coridor, era o bibliotecă
cu geam, în partea de sus a mobilei, şi în partea de jos, erau
două uşiţe care se închideau asupra unor comori de jocuri
pentru copii şi oameni mari: loto, table, şah şi altele. Cred
că tot acolo era şi colecţia de soldaţi de plumb, din copilă-
ria tatei. Erau minunaţi! Cavaleria franceză din timpul lui
Napoleon şi mai ales les zouaves9 din colonii şi soldaţii din
La Légion Étrangère10. Restul armatelor nu le ţin minte, dar
astea mi-au rămas în suflet. Apoi, în partea opusă, era altă
canapea îngustă cu speteaza tapisată, într-un verde spălăcit.
Alt fotoliu, încă vreo 2-3 scaune, un covor mare în culori
şterse, pe jos. Dar ce iubeam, între altele, era lampa de gaz
care atârna de tavan, cu un abajur, ca de lapte alb. Toată casa,
de altfel, era luminată cu asemenea lămpi şi lumânări, căci
nu exista electricitate.
Din acest living-room, la stânga, era uşa care dădea într-un
salon a cărui culoare generală era vert-olive11 şters, extraor-
dinar de frumos. Perdele lungi şi grele aveau întipărite pe
ele acelaşi motiv ca hârtia cu care erau tapetate zidurile, cu
păsări minunate şi flori exotice, în aceleaşi culori şterse pe
fond ivoiru. Acolo era o bibliotecă joasă, plină cu cărţi de
poveşti, legate superb în piele şi litere de aur şi, mai ales, cu
ilustraţii care au făcut fericirea noastră. Zeci şi zeci, toate ale
tatei, din copilăria lui, citite şi recitite de el12, de Niculae şi
[de] tante Pionette, dar cu atâta veneraţie, încât rămăseseră
imaculate. Şi eu îmi petreceam timpul ploios în acel salon,
singură cuc, citind cu o încântare cu totul specială, care nu
aparţinea decât acelor cărţi, acelui salonaş, acelei lumini,
acelor culori, acelei vârste. Poezia şi nostalgia acelor cărţi
şi mirosul acelor pagini şi ilustraţiile de vis, cu un tragism
cu totul unic şi specific.
Din salonaş, se deschidea o uşă într-o cameră, aşa-zisă
de musafiri, dar care cu timpul devenise „a mea“. Era cea
mai frumoasă, credeam, cu păsările albastre de paradis,
într-o junglă stilizată, redusă la două culori: alb şi bleu de
roi13. Păsările erau repetate pe perdelele grele şi lungi, care
7  Salon, sufragerie
8  Din fr., roz ofilit
9  Din fr., zuavii
10  Din fr., Legiunea străină
11  Din fr., „verde măsliniu“
12  Ion, Nicolae şi Pia, copiii lui Nicolae (Grandpapa) şi ai Piei
Pillat (Maica)
13  Din fr., albastru regal
Memoria
încadrau cele trei mari ferestre dând spre parc, pe boschetele
care erau jungla mea, jungla Miorcanilor de atunci, deasu-
pra cărora se roteau corbii, cu zecile, şi croncăneau în asfin-
ţit, iar departe, de la Prut, ziua întreagă răsuna ca o toacă
plescăitul morii. Un zgomot care şi azi mă îmbolnăveşte de
nostalgie şi dragoste.
În acea cameră albastră, căci aşa era numită: la chambre
bleue, ciudat, nu intra nimeni decât mine. Ba da, o dată a
intrat Dinu şi a stat puţin cu mine, când căzusem de pe un
cal, în timp ce galopam împreună spre iazul al doilea (cel
cu lotcile şi stuful şi păsările de apă, unde vâna). Căzusem
în cap, căci se poticnise calul în plin galop şi fără să vrea
mă aruncase, dar mă suisem imediat înapoi pe el şi conti-
nuasem. Însă, de abia ajunsă înapoi acasă, suferisem un şoc
întârziat, dar nimeni nu şi-a dat seama, şi cred că mi-a fost
foarte rău, dar a trecut.
Camera albastră avea două paturi, unul la fiecare extremi-
tate a odăii, un fotoliu adorabil şi un mic divan Récamier, aco-
perite toate cu aceeaşi cretonă minunată, cu aceleaşi păsări
albastre de paradis. Poate că totul acum mi s-ar părea prea
recherché14 şi prea uniform… dar atunci era exact pe măsura
imaginaţiei şi visurilor mele, această junglă duo-tonală, a
cărei albăstrime îmi dădea în acelaşi timp impresia că exis-
tam concomitent în fundul apelor mari.
Din camera albastră se deschidea altă uşă pe o minusculă
odaie, aranjată ca un mic budoir15, pe care nimeni nu o între-
buinţa, nu ştiu de ce. Apoi, de acolo, o uşă dând în corido-
rul lung de care-ţi vorbeam la început. În coridor, dădeau în
partea opusă, celelalte camere de culcare: a Maichii [şi a lui]
Grandpapa, frumoasă, dar fără luminozitate, cu un imens
pat dublu, la picioarele căruia era o canapea mică, unde mă
obligau să-mi fac siesta şi de unde o tuleam în parc, în timp
ce restul familiei dormea în toridele după-amiezi de vară.
Zumzetul albinelor, plescăitul berzelor din cuiburile
[de] pe acoperişurile sărăcăcioaselor case de ţărani din sat,
câinii, moara, treierătoarea, corbii, zgomotul surd al mere-
lor, perelor, nucilor căzând uneori în vântul de vară coaptă
şi mai ales mirosurile, Doamne, mirosurile – şi copacii pe
care-i adoram, imenşi, mai ales nucii, plopii, mi-au rămas
în ochi, în nări, în urechi, în suflet pe veci.
Apoi, din camera Maichii, treceai în cea a mamei şi a
tatei, cu mobilă simplă şi cu foarte frumoase reproduceri
ale impresioniştilor, pe pereţi. Din camera lor, intrai în a lui
Dinu. Ciudat, nu o ţin deloc minte. Apoi, iar ieşeai în cori-
dorul lung şi de acolo intrai în alte două camere, una mare,
întunecată de imenşii copaci care se legănau la ferestre, şi
alta foarte mică, unde şi acolo am locuit eu. Cea mare era, în
mintea mea, a lui Niculae16, Yvonne17 şi Nini18, când veneau
să-şi petreacă vacanţa în ţară, iar parfumul de miere al ţigă-
rilor Craven-A, pe care le fuma Niculae, dăinuia cu lunile,
acolo, amestecat cu celălalt parfum de lemn de trandafir şi
de cireş al mobilelor vechi, şi aceasta transforma acea cameră
14  Din fr., căutat, în mod voit
15  Din fr., cameră de toaletă
16  Nicolae, fratele lui Ion Pillat, stabilit în Franţa
17  Yvonne, soţia lui Nicolae Pillat
18  Nini sau Nicole, fiica lui Nicolae şi a lui Yvonne Pillat
HYPERION  187
într-o lume aparte, cu depărtări necunoscute şi lumi stranii laolaltă într-o singură dimineaţă, după care am plecat, în
care mă chemau ca acel cântec al sirenelor… după-masa aceleiaşi zile, cu câteva maşini, la Miorcani.
Iar odaia cea mică, unde am dormit des, separată de restul Am ajuns pe întuneric. Nimic nu mai arăta în parc cum
casei şi de restul familiei, era cea mai fermecată odăiţă din- arătase altădată. Dacă fizionomia plastică a locului mi s-a
tre toate. O adoram. Avea gratii la ferestre. N-avea decât un părut deodată complet străină (în lumina artificial crudă
mic pat şi o măsuţă – nu era loc pentru nimic altceva. De a reflectoarelor reporterilor de la Televiziune), neîngăduind
acolo, evadam într-un fel de visuri treze, şi când am reci- obiectiv nici o asociaţie a memoriei cu trecutul, în schimb
tit odată ce am scris, Fata cocorilor, am retrăit cu o intensi- o sursă cu totul neaşteptată de emoţii a fost pentru mine
tate şi un sentiment de „actual“ şi „imediat“ care într-un fel primirea [noastră de către] populaţia de acolo, adunată în
m-au speriat aproape, starea aproape de hipnoză de atunci. număr mare, să asiste la comemorarea tatei, cu o spontanei-
Odăiţa, singura din toate, era complet albă19. tate evidentă. Am vizitat cele două camere memoriale, inau-
gurate cu acest prilej, în cuprinsul conacului, ajuns spital de
20 iulie 1963 [Birmingham] la expropriere încoace, camere cu foto-montaje, ilustrând
Iubita mea [Muni]20, stau azi după-masă la soare, în sugestiv aspecte din viaţa şi opera tatei, legate cu precădere
grădină, şi-ţi scriu21 ca să răspund ultimei tale scrisori, de Miorcani. Apoi a urmat afară, pe o estradă amenajată
sosită tocmai când ieşeam să expediez scrisoarea mea de în faţa pridvorului, pe care am luat loc cu toţii, un program
acum câteva zile….Din grădinile vecine îmi ajung zgo- de recitări, în faţa unei mulţimi de ţărani, ocupând tot spa-
motele familiare ale mingilor de tenis sunând pe rachete, ţiul de grădină până la biserică şi şcoală. Cu o poezie pro-
şi ale mingilor de crochet lovite de mailletts22. Acestea din prie28, închinată ad hoc tatei, Monica s-a bucurat de cel
urmă, [rachetele de] crochet, cu zgomotul sec al lemnului mai mare succes. (Mulţi o ascultau cu ochii în lacrimi.) Pe
urmă, autorităţile locale, extraordinar de calde sub rapor-
pe lemn, mă umplu întotdeauna cu nostalgia unui trecut
tul ospitalităţii, ne-au dat o masă în fosta cancelarie a lui
îndepărtat, când, la Miorcani, Maica23 şi tata24 şi Tanti Bi25
Grandpapa29, cu prilejul căreia Monica a putut să asiste la
se certau atât de amuzant, pentru că tata trişa, dând min-
un adevărat chiolhan moldav cu lăutari, pe care l-a savu-
gii cu piciorul. Mai ţii minte? În soarele de vară, cu miros
rat cu o curiozitate maximă.
de fân şi praf de la treierătoare, şi carele scârţâind în sat, şi
A doua zi, vremea s-a stricat, din păcate. Totuşi, în ciuda
vacile mugind în asfinţit, şi moara de la Stânca, ţăcănind
ploii, am ţinut să mergem în căruţă la iaz, unde am regăsit,
toată ziulica, şi ciorile croncănind în copaci…
în sfârşit, faţa neschimbată a Miorcanilor, în vasta învălu-
Doamne, un trecut şi o viaţă întreagă, cuprinse într-un
rare a peisajului. Monica a fost foarte impresionată, între
zgomot, într-un miros, într-o lumină, acum, aici –şi-mi ţin
multe altele, şi de faptul că Duzinski şi soţia lui, foştii învă-
de cald şi-mi dau rădăcini…atunci când tot restul nu mai ţători de-acolo, i-au povestit pe larg, cu un haz înduioşat,
e. Tu, Maica, Leliţa26, tata, Tanti Bi, ne-aţi dat o bogăţie şi cum te-au pregătit, în copilărie, pentru nu ştiu ce examen…
o poezie care ne va ţine de cald toată viaţa. Nimic nu s-a
pierdut în noi şi, în clipele grele ale vieţii, pe asta ne-am 1 mai 1970 [Birmingham]
rezemat, cu dragostea, frumosul şi duioşia ce le împrăştie Dinuţ, dragul meu, scrisoarea ta mi-a sosit azi…
şi acum în noi tot ceea ce iubirea ta şi iubirea celor ce au Nu-ţi pot spune ce efect a avut asupra mea mica ta poves-
murit, unul după altul, le-au sădit. tire a regăsirii – adică a pierderii, de fapt, – a Miorcanilor,
Miorcanii, care au fost pentru mine pământul, locul, ima-
[aprilie 1970, Bucureşti] ginea a tot ce am iubit mai mult şi care, de când am rătăcit
Dragă Pia, pe drumurile lumii, a reprezentat, concret, şi ţara mea. Ştii
….Un eveniment s-a întâmplat să fie acum plecarea mea27 – sau poate nu ştii – cum unii nu pot iubi o abstracţie, şi au
cu Monica la Botoşani şi [la] Miorcani, cu prilejul împlini- nevoie de a iubi ceva ce pot cuprinde în ochi, în mâini, în
rii a douăzeci şi cinci de ani de la moartea tatei. Din iniţia- suflet, şi simţi cu toate simţurile. Aşa cu mine – Miorcani
tiva Comitetului de cultură şi artă al judeţului Botoşani, am şi ţara erau una, pentru că Miorcani îi deveniseră imaginea,
fost invitaţi la o festivitate comemorativă cu caracter local. iubind cum îi iubeam. Şi, citindu-te, m-a apucat o dezolare
O sesiune ştiinţifică numărând 18 comunicări şi un recital atât de mare încât, eu, care nu pot plânge, de obicei, decât
de poezie la „Teatrul Naţional“ din Botoşani, comprimate extrem de rar (la voi, dacă am plâns vreodată, am plâns de
19  Scrisoare către Nelli, din 26 iunie 1980 emoţie – e altceva…), am plâns cu hohote, închisă în sala
20  Maria Pillat, mama Piei Pillat de baie, ca să nu ştie Tony30 – şi mă uitam la copacii care
21  Pia Pillat a plecat în exil în 1946 şi s-a stabilit, dupã cãsãtoria cu priviseră în trecut la Fata cocorilor31 (acolo o vedeam când
medicul englez Antony Edwards, în Marea Britanie
o scriam) şi braţele lor ciuntite îmi atârnau pe umeri şi-mi
22  Din fr., crose de crochet, prevăzute la capăt cu ciocănaşe de lemn
23  Mariuţa Pillat, nãscutã Brãtianu, bunica maternã a Piei Pillat 28  Poezia Simţim de-atâtea mii de ani, din volumul Monicăi Pillat, inti-
24  Poetul Ion Pillat, tatãl Piei tulat Corăbii, ed. Cartea Românească, 1970.
25  Sabina Brãtianu cãsãtoritã Cantacuzino 29  Nicolae Pillat, bunicul patern al lui Dinu şi al Piei Pillat
26  Pia Brãtianu, fiica cea mica a lui Ion C. Brãtianu, cãsãtoritã 30  Antony Edwards, soţul Piei
Alimãniştianu, mãtuşa Piei 31  Carte de povestiri-poeme, scrisă de Pia Pillat, la vârsta de 17 ani, a fost
27  Dinu Pillat, fratele Piei publicată împreună cu romanul Zbor spre libertate, la ed. Vremea, 2006.

188  HYPERION Memoria

înnodau sufletul. Şi casa – Doamne! Dar ce bine-mi pare
că a devenit spital32, că nu e inutilă, că ceva din zidurile
ei groase şi bune ocroteşte, încă, şi ajută, încă, pe oameni.
Nu ştiu de ce m-a consolat extraordinar să ştiu că
Monica a fost acolo, că a citit sau recitat acea poezie a ei,
care a emoţionat atâta pe cei care o ascultau, şi să ştiu că ea
şi populaţia locului şi [tu] aţi intrat într-un contact emotiv
real. Şi Duzinski – Doamne, câte ape, câte torente şi flu-
vii de viaţă şi de moarte au trecut, de când eram fetiţă şi
mă medita! Cum arată ei acuma? Îmbrătrâniţi? Eu parcă-i
văd în ceaţă, departe, departe, dar Maica-i în jur, aproape,
şi Grandpapa se uită la mine reprobator, de pe cerda-
cul cancelariei lui, şi Maria şi Cărăbuş – mai ţii minte? Şi
Schymmy33? Şi caii – îţi aduci aminte când galopam spre
iaz şi am căzut în cap? Şi lotca de pe iaz când alunecau prin
papură şi tu trăgeai cu puşca în raţele sălbatice?
32  În anii 70 conacul de la Miorcani fusese transformat în casã de naş-
teri pentru femeile din sat
33  Căţeaua de vânătoare.
Miorcanii văzuţi
de Cornelia Pillat*
P
Pia nu pomeneşte nimic despre numeroasele biblioteci
aflate la Miorcani ce se îmbogăţeau în fiecare zi cu duble-
tele cărţilor pe care tatăl său le avea în Bucureşti şi cu ace-
lea de care Ion Pillat avea neapărată nevoie pentru eseu-
rile şi traducerile sale. Am găsit însă, la Muzeul literaturii
române, catalogul cărţilor din bibliotecile de la Miorcani,
scris în anii 1931, 1938, 1942, de Ion Pillat, elegant, citeţ, cu
cerneala curgând dintr-o peniţă fină, pe măsura înmulţirii
tomurilor. L-am citit cu o senzaţie de confort şi de visare,
căci mă găseam în tovărăşia celor mai valoroşi scriitori ai
literaturii române. Se mai găseau cu prisosinţă teatrul şi
poezia antică grecească, întreaga poezie franceză şi ger-
mană în frumoase ediţii de popularizare. Cercetam acel
catalog prin anul 1984, când cărţile fuseseră demult arse
sau împrăştiate nu se ştie pe unde şi mă minuam de senti-
mentul durabilităţii pe care-l avea Ion Pillat în acel an 1942,
când, vara, în răcoarea odăilor, îşi trecea în revistă biblio-
tecile şi însemna că o anumită carte, după un anumit raft
al dulapului dintr-o anume odaie, se află aşezată culcată şi
nu aşezată în picioare, ca şi cum acel loc îi fusese hărăzit
pentru eternitate.
În 1944, casa a fost devastată de soldaţii ruşi ce tăiaseră
din copaci pentru a face un parc de tancuri, cărţile arse şi
mobilele împrăştiate în sat sau trecute peste Prut. Femeile
purtau fuste făcute din perdelele odăilor.
S-a spus atunci că moartea [lui Ion Pillat]1 a fost grăbită
şi de faptul că Miorcanii, moşia părintească, fuseseră devas-
taţi de trecerea războiului, iar marea bibliotecă – dubletul
1  Poetul Ion Pillat a murit la 17 aprilie 1945.
Memoria
Poezia, poezia infinită a peisagiului Miorcanilor, până
la iaz şi dincolo, până la Prut – ce bine-mi pare că acolo,
cel puţin, ai regăsit neschimbate memoria şi realitatea.
Dar nu-mi pot închipui câmpurile goale – întotdeauna
le vedeam vara, toamna, unduind în vânt, cu recoltele lor
înalte şi dese şi pline de rod. Stânca – ţăcăitul morii de la
Stânca, şi zgomotul treierătoarelor şi mirosul grânelor şi
clopotul biericii şi greierii şi scârţâitul roţilor carelor cu
boi – nu le voi uita, zgomotele astea, niciodată. De altfel
sunt unice – de atunci, nimic n-a mai sunat astfel în ure-
chile mele şi nici n-a mirosit aşa. Sunt sunete pierdute pe
vecie, pe meleagurile unde trăiesc, şi poate chiar nici [acel]
acolo unde erau, când îmi băteau în suflet, nu mai există
acum. Ce tezaure dorm în mine, de neîmpărtăşit …
* Din Sufletul nu cunoaşte distanţele.
Pagini din corespondenţa Piei Pillat cu familia Pillat,
Ed. Humanitas 2009
celei din Bucureşti – pe care o adunase acolo, servise la
pârlirea porcilor. Eu nu l-am auzit niciodată văitându-se
de pierderile suferite. Făcea parte dintr-o dârză familie cu
o mare putere de îndurare.
În primăvara anului 1948, Dinu – ca moştenitor – a
plecat să reorganizeze Miorcanii şi să strângă bani pentru
exorbitantele taxe de succesiune puse în urma morţii tată-
lui său. Eu aveam să-l urmez la scurt timp.
La începutul primăverii, venise la soacra mea Guşu, un
ţăran răzeş, refugiat din Basarabia, pentru a se propune
administrator al Miorcanilor. Foarte înalt, cu părul argin-
tiu, retezat pe frunte – ca un dac – Guşu avea ochii mici,
albaştri, privirea clară şi mândră şi chipul dăltuit de timp,
cu pielea lipită de oasele feţii. Era îmbrăcat în surtuc şi pan-
taloni negri, băgaţi în cizme înalte. Apariţia lui era ciudată
în încăperea biblitoecii. Se ţinea cu spatele drept, ca într-o
strană, în largul fotel îmbrăcat în catifea vişinie, în timp
ce discuta cu soacra mea. În acea ambianţă de rafinat gust,
Guşu nu ea deloc nepotrivit, căci aducea cu el tradiţia unei
străvechi aristocraţii ţărăneşti şi vorbea rar şi cumpănit, stă-
pân pe sine. Când a plecat, păşind apăsat prin holul lipsit
de lumină directă, i-a strălucit fâşia albă a gulerului cămă-
şii de pânză ce ieşea din surtucul deschis pe piept.
Abia acum – după ce cunosc descrierea pe care Pia a
făcut-o conacului – pot realiza şocul avut de Dinu la sosi-
rea la Miorcani în acea primăvară ploioasă ce i-a amplifi-
cat impresia de pustiu şi dezagregare, întâmpinat de ciorile
mai abundente şi mai volubile ca niciodată, care năpădi-
seră copacii parcului.
HYPERION  189
 Dinu a oferit imediat autorităţilor locale corpurile de
casă care împrejmuiau pe de o parte curtea, pentru orga-
nizarea unui aşezământ sanitar pe care avea să-l înjghe-
beze prietenul nostru, Dr. Nini Radian, spre marea mul-
ţumire a satului năpăstuit de seceta din 1947. Fuseserăm
adânc impresionaţi de copilul adus în braţe de mama lui
şi care a murit sub ochii noştri, întins pe cerdac. Îi văd şi
acum tălpile palide ale picioarelor. Am uitat cum îl chema,
dar atunci hotărâserăm să dăm numele lui policlinicii pe
care aveam să o construim.
Am lăsat-o pe Monica, în vârstă de zece luni, în grija
mamei mele şi curând am plecat la Dinu. Eram însoţită de
prietenii noştri, Marga şi Nini Radian. Nu aveau unde-şi
petrece vacanţa şi au acceptat invitaţia lui Dinu care obţi-
nuse autorizaţia ca Nini să-şi exercite profesiunea de medic
la dispensarul improvizat. Nu ştiam ce vom găsi la Mior-
cani, nici măcar dacă vom avea ce mânca, dar eram tineri.
Tata ne dăduse zece sticle de vin roşu şi Nini le potrivise
cu sfinţenie în rucsac.
Am plecat cu trenul în vagon de clasa a treia şi am stră-
bătut toată Moldova în timpul nopţii, ajungând în zori de
zi la Dorohoiul ce se desfăcea din ceaţă. Aerul proaspăt şi
tare ne-a trezit din buimăceala nopţii. La gară ne aştepta
un om cu o trăsură şi am urcat străzile în pantă pentru a
ajunge la casa lui Costică Stoianovici, moşier din partea
locului şi vechi prieten al familiei Pillat. Aceasta – cu toată
ora matinală – ne aştepta îmbrăcat în haine negre, cămaşă
albă şi părul lucios, negru, periat cu grijă. Gustarea de dimi-
neaţă a fost un adevărat prânz cu supă, mâncare de fasole
verde cu pui şi friptură. Costică Stoianovici era interesat să
afle ştiri proaspete din Bucureşti, căci era vremea războ-
iului rece încrâncenat pentru împărţirea Berlinului între
aliaţi şi sovietici. A plecat apoi după treburile sale şi ne-a
lăsat să moţăim în odăile cu mobile bătrâneşti şi covoare
pluşate, împodobite cu scene şi flori cu tablouri atârnate
pe pereţi deasupra canapelelor încărcate cu perne brodate
cu lână colorată. Şi astăzi îmi amintesc figura pământie a
lui Costică Stoianovici şi ţinuta sa demnă şi rezervată cu
toată anxietatea din sufletul lui.
Înspre prânz am plecat mai departe, hurducaţi de cursa
ce străbătea şoseaua desfundată ce ducea la Rădăuţi-Prut.
Eram priviţi cu mare curiozitate de localnicii ce călătoreau
de colo, colo şi miroseau a usturoi. Am ajuns spre seară în
piaţa orăşelului, încercuită de dughene şi aglomerată de cei
care aşteptau sosirea cursei ca pe un eveniment al zilei. Ne
împleticeam de oboseală şi ne duceam cu greu rucsacurile.
Atunci ne-a găsit Guşu. Cu gesturi protocolare, eficace, şi
la el acasă, ne-a potrivit cu grijă infinită bagajele în căruţa
aranjată confortabil, cu băncile aşternute cu paie şi înve-
lite cu cergi calde şi curate. M-a poftit lângă el pe capră şi
eu m-am simţit onorată. Priveam peisajul învălurat ce se
pierdea în înserare, dar eu eram în siguranţă lângă Guşu
care rotea larg biciul deasupra cailor.
Am ajuns în sat şi am mers de-a lungul zidului secular
ce împrejmuia parcul, ridicat din pietre potrivite şi legate
între ele prin zidărie. De cealaltă parte se înălţau frunzişurile
190  HYPERION
uriaşe ale nucilor bătrâni. Am pătruns în curte străbătând
„aleea înaltă de castani“ şi Guşu a tras căruţa la peronul din
faţa cerdacului cu coloane a bătrânei, dar încă frumoasei
case albe, scunde, puternice şi liniştite. Dinu ne aştepta
vesel şi jovial. Îşi pusese în glumă pălăria de paie purtată de
tatăl său la Miorcani. Am intrat în salonul cu tapetul roşu
pompeian, unde era pusă masa cu bunătăţile pe care Dinu
le putuse aduna în cinstea noastră.
Deşi totul se dărâma în jurul nostru, am fost atât de
fericită în acea vară. Eram singuri, de capul nostru, luam
parte la activitatea curţii şi a satului în care încă mai trăiau
fragmentele de peisaj şi personajele descrise de Ion Pillat în
Satul meu. Odăile aranjate de Dinu erau mai mult goale, iar
celelalte erau pustii, cu tapetele sfâşiate, atârnând pe pereţi.
Eram impresionată mai ales de odaia albastră, ce fusese
iubită de Pia, în care intram adesea. Era complet goală, cu
podeaua prăfuită. Soarele străbătea ferestrele şi lumina crud
fâşiile atârnate ale tapetului decorate cu păsările exuberante
albastre fâlfâind printre crengile frunzişului albastru ce se
profila pe fondul de culoarea aurului stins. În toamna tre-
cută, din cauza brumei şi îngheţului, venite prea devreme,
rămăseseră grânele pe câmp şi şorecii se înmulţiseră ca în
poveste. Erau mici şi foşgăiau în toate odăie.
Dinu avea tot timpul de lucru cu Guşu, iar eu mă învâr-
team pe lângă bătrâna Maria pe care Mariuţa Pillat o adu-
sese, de copil, de la Florica, o formase şi o stabilise defi-
nitiv la Miorcani. Era mică sub şorţul alb peste rochia de
pânză, iar basmaua era trasă pe frunte ca o vizieră, dede-
subtul căreia îi străluceau ochii mici, negri. Nu aparţineam
vieţii ei trecute, nu ştiam ceremonialul vieţii şi deprinderile
foştilor proprietari ai Miorcanilor, dar ea mă îndruma cu
tact şi tacit. Era atâta ordine în tot ceea ce făcea, sigură de
sine şi potolită, încât şi acum, gândindu-mă la ea, îmi vine
să-i sărut mâinile bătucite de muncă. Mă duceam zilnic în
bucătăria clădită pe o latură, în fundul curţii, unde dom-
nea monumentala sobă de cărămidă spoită cu var ce avea
un cuptor înalt cu nişe înguste pentru oale şi mai largi pen-
tru cuibărit la căldură. O priveam pe Maria învârtindu-se
în jurul plitei încinse. Mesteca în oalele cu ciorbă dreasă cu
lapte acru sau scuturând cratiţele mari cu mâncarea pregă-
tită pentru ţăranii angajaţi la muncile câmpului. Îmi dădea
să gust din lingura de lemn boabe grase de fasole pestriţă,
fierte cu untdelemn de floarea soarelui şi aromite cu foi
de dafin şi boia. Mi se părea că niciodată nu mâncasem
o fiertură atât de bună ce se topea în gură onctuos şi cati-
felat. După-amiază, când se odihnea pe băncuţa din faţa
căsuţei ei, Maria primea vizita notarului, iubitul din tine-
reţe. Îl vedeam, înalt şi subţire, cu ochii albaştri, limpezi,
strălucind în obrazul arămiu, păşind rar în curte şi sosind
la aceeaşi oră. Se aşeza lângă ea pe bancă şi, împăcaţi, nu
scoteau nici o vorbă.
Nini Radian era deja asistentul profesorului Ştefan Milcu
la Institutul Doctorului C. Parhon, care-l aprecia foarte
mult. Nu mai prididea cu lucrul la dispensar, dar spre seară
mergeam în vizită la Doamna Dandara, profesoara satului,
care ne dădea băutura zeilor: „hidromel“ sau plecam toţi
Memoria
patru la iaz, unde Nini, cu gesturi importante şi tacticoase,
mânuia o undiţă primitivă şi pescuia costroşi ce făceau deli-
ciul meselor noastre.
Seara, Dinu – la fel ca tatăl său – ne aduna în salonul
roşu şi ne citea fragmente din Turgheniev sau din povesti-
rile lui Gogol, dar şi din proza lui Urmuz şi a lui Geo Bogza
sau din poeţii fantezişti francezi. O nespusă visare şi adân-
cire în propriul meu suflet mă cuprindea la Miorcani. În
jurul iazului, învălurarea nesfârşită a miriştilor aurite în
toamnă şi în apus era aceeaşi ca în poemele lui Ion Pillat.
Frunzişul bătrânilor nuci tremurau în straturi ca fâşii de
apă, iar merele aurite presărau iarba de sub copaci. Bătrânii
ulmi, atât de iubiţi, mureau şi auzeam prăbuşirea scheletu-
lui lor retezat. La un moment dat a trebuit să plec la Bucu-
reşti. Margăi şi lui Nini Radian li se terminase concediul
de vară, iar eu trebuia să o văd pe Monica. … M-am întors
curând la Dinu, căci…hotărâsem să ne mutăm de-a bine-
lea acolo, aducînd-o şi pe fetiţa noastră pe care aveam să o
dăm la învăţătură la şcoala din sat. Cu tot dezastrul din jur,
eram fericită. După amiază, Dinu scria romanul său, Ves-
titorii, intitulat ulterior Aşteptând ceasul de apoi, iar eu tri-
cotam hăinuţe pentru Monica, veghindu-l liniştită. A tre-
buit să plec iar la Bucureşti să-mi îngrijesc fetiţa, lăsându-l
pe Dinu în acel conac părăsit pentru a încheia lucrările.
Dinu s-a întors târziu toamna, fără să aibă rezultatele
materiale scontate. Din acea toamnă a început să febrici-
teze, inexplicabil pentru medici…. Mergeam împreună cu
Marga, într-o dimineaţă, pe Calea Victoriei – în primă-
vara anului 1949 – când i-am auzit pe băieţii cu gazetele
de ultimă oră strigând că toate moşiile au fost expropriate.
În 1970, a avut loc prima comemorare a poetului Ion
Pillat la Miorcani. Au fost invitaţi profesori şi cercetători
de seamă în jurul lui Dinu şi al Monicăi, căreia îi cedasem
locul meu, pentru a vedea ţinutul unde trăiseră străbuni-
cii şi bunicii ei. După comunicările de rigoare la Botoşani
şi Dorohoi – aşa cum era obiceiul – participanţii s-au pus
pe mâncare şi băutură. În ziua aceea mai era şi un match de
fotbal la televizor, astfel încât la Miorcani s-a ajuns târziu,
noaptea. În parc în faţa casei se strânsese tot satul, încă de
dimineaţă. Dinu a vorbit ţăranilor care-l priveau cu ochi sti-
cloşi şi deznădăjduiţi în dorul epocii dinainte de colectivizare.
Transformarea casei în spital a fost o mare consolare
pentru el.
La rândul meu, din 1980, eram invitată la Miorcani la
zilele toamnei pillatiene. Găseam casa uneori sub ploaie
cuminte şi liniştită, alteori înecată parcă de frunzele de
aur ale toamnei, dar de cele mai multe ori înconjurată de
bătrâne bolnave care o ţineau strâns ca ultima lor ocrotire.
În spital nu se mai găsea însă nici un medicament şi trep-
tat au dispărut şi bolnavii.
Ce ciudat că mi-am amintit, abia în 1996, la comemo-
rarea semicentenarului morţii lui Ion Pillat, că tatăl meu
fusese arestat în 1907 pentru că participase la manifesta-
ţiile muncitorilor solidari cu răscoala ţăranilor. Căci satul
mi-a apărut sărac, cu uliţa plină de gunoaie şi de frunzele
Memoria
puterzite din toamna trecută. Aspectul caselor era ca în
tablourile lui Ion Andreescu, cu ogrăzile şi casele de lut
risipite pe un pământ pustiu. Era o înserare posomorâtă
de primăvară şi ciorile croncăneau înnebunitor în copaci.
Am păşit în parcul părăsit şi am ajuns în faţa bătrânei case.
Treptele şi coloanele pridvorului şi zidurile casei stăteau să
cadă, pătrunse de umezeală, căci prin burlanele rupte apa
cădea direct pe zid. Spitalul era pustiu. Spălaseră cearşafu-
rile şi le puseseră să se usuce direct pe paturile din încăperi.
După cincizeci de ani de comunism, tot se mai aştepta
să vină americanii, căci unul din profesorii din Miorcani
mi-a spus că se speră într-un „ajutor american“ pentru repa-
rarea casei şi înzestrarea spitalului. Soţia profesorului ne-a
invitat într-o clasă din localul şcolii să gustăm ceva. Când
am deschis uşa, pe mese se aflau farfurii cu colaci şi în fie-
care era înfiptă şi ardea o lumânare. Participam la adevă-
ratul praznic de înmormântare al Miorcanilor, ce avea loc
odată cu pomenirea poetului Ion Pillat.
Am aşteptat apoi ani de zile ca autorităţile din Botoşani
să ia o hotărâre în privinţa folosirii parcului şi în special
a clădirilor conacului şi speram ca Ministerul Sănătăţii să
reînfiinţeze spitalul – atât de necesar – sau să facă acolo
un azil de bătrâni sau de handicapaţi mental. La solicită-
rile mele, prefectul de Botoşani mi-a răspuns că pot dis-
pune cum socotesc mai bine de parc şi de conac, deoarece
nu există mijloace necesare pentru a le valorifica.
La cererea organizaţiilor culturale din Botoşani – prin
anii 1985-1986, aranjasem în casa administraţiei un muzeu
dedicat lui In Pillat, aducând fotografii ale poetului, cărţi,
acuarele pictate de Marie Pillat, covoare moldoveneşti, car-
pete persane preţioase de atârnat pe pereţi, o bancă săsească
pictată din 1858, un jilţ breton, la care Muzeul din Boto-
şani adăugase câteva mobile de epocă, reuşind cât de cât
să sugerăm o atmosferă pillatiană. Eram marcată în sufle-
tul meu de fericirea şi liniştea pe care Ion Pillat şi copiii săi,
Pia şi Dinu, o trăiseră în acel loc şi înjghebasem – cu pie-
tate – ceva din nimic.
Dar în ajunul sărbătorilor de Crăciun ale anului 2001,
jurnalele au anunţat că două femei din satul Miorcani au
devastat muzeul, au furat perdelele şi covoarele, iar tablou-
rile şi cărţile au fost împrăştiate pe câmp. Am fost profund
tristă şi neputincioasă pentru soarta acelui loc, sfânt pentru
mine şi rămas al nimănui, căci punerea în posesie a moşte-
nitorilor – după cum se hotărâse după abolirea comunismu-
lui – întârzia să vină. Mă temeam că se va începe demolarea
clădirilor pentru furtul materialelor de construcţie. M-am
sfătuit cu Gheorghiţă Rumega, fiul unor miorcăneni care
trăiseră pe lângă curte. Gheorghiţă, bătrân pensionar, căci
îşi făcuse un rost în Bucureşti, mi-a spus: „Doamna Nelli
să se facă acolo un schit“. Mi s-a limpezit mintea şi am avut
norocul ca, prin intervenţia arhiepiscopului Vadului, Felea-
cului şi Clujului, Bartolomeu Ananina, Mitropolitul Moldo-
vei, Daniil, să primească dania conacului, parcului şi pădu-
rii pentru a înfiinţa acolo un centru de credinţă şi ajutor.
* Fragmente din Ofrande, Ed. Humanitas 2012
HYPERION  191
 Monica Pillat despre Miorcani*
D
13 octombrie 1989 [Bucureşti]
Draga mea Pia,
Ne-am întors de curând de la Miorcani. Această a patra
reîntoarcere a mea în locurile copilăriei tale, mi s-a părut
cea mai impresionantă. Niciodată imensitatea peisajului nu
mi-a apărut cu mai multă violenţă. Ce ciudat! Pe tatăl tău,
ondularea vastă a câmpiilor îl liniştea, dându-i o stare de
siguranţă, izvorâtă din profunda sa legătură cu pământul.
Pe mine acest peisaj mă respinge. Ochii mei nu se pot agăţa
de nimic. Nu e nici un copac, nici un deal, numai infinitul
stepei care mă trage cu el într-un adânc. În timp ce călăto-
ream cu autobuzul, la asfinţit, mă gândeam la dimensiu-
nea tragică a acestei naturi dezbrăcate de orice ornament,
esenţială şi pură, ca un fundal de teatru antic, unde con-
fruntarea e o sfâşiere între pământ şi cer. Văzduhul rupt
de nori filtra razele de lumină în cascade auriu-plumburii.
Cu câteva seri în urmă, mama a căzut pe stradă şi
secunda aceea de spaimă că aş putea s-o pierd mi-a rămas
în minte, cu o năprasnică intensitate. Când s-a ridicat
plină de sânge, mi-am dat seama cât de puţin sunt pregă-
tită pentru viaţă, pentru moarte, pentru tot. Fuseserăm la
iaz, în după amiaza aceea, pe un vânt care urla pe toată
întinderea pământurilor şi apa se zbătea ca fiară hăituită
de vânători nevăzuţi. Era un frig de iarnă şi tot acel pei-
saj ne izgonea, apărându-se, şi, în acelaşi timp, presimţi-
sem apropierea primejdiei. Dar ce minune că lovitura nu
a fost gravă – pe muchie a fost, la nici un centimetru de
Ion PILLAT
Toamna la Miorcani
Peste dealuri, peste ape, pretutindenea se lasă
O lumină învelită în marame de mătasă.
Vin iar carele-ncărcate şi cu spice, şi cu vis
Şi pe ceruri liniştite şi în suflet şi-au deschis
192  HYPERION
aproape – să-şi piardă ochiul, sau să-şi spargă tâmpla –
Mama, văzându-mă plângând, deşi era atât de rănită, îmi
dădea curaj. Am ajuns cu ea repede la spital – în vechiul
conac – şi acolo, pentru că nu era nimeni, era duminică
seara – am intrat şi am găsit nişte dezinfectant cu care am
spălat-o până când a venit asistenta din sat.
Singura oază în peisajul Miorcanilor de acum e bucă-
tăria doamnei Duzinschi1. Ne-a primit la ea, pentru câteva
zile, până am aranjat cât de cât lucrurile la muzeu2. În bucă-
tăria ei bună şi caldă, ne simţeam apărate de furia de afară.
Când am ajuns acasă la Bucureşti, camerele m-au primit ca
nişte haine calde, îmbrăcându-mi sufletul gol şi îngheţat.
* Fragment din vol. Minunea timpului trait. Din cores-
pondenţa Monicãi Pillat şi a lui Lily Teodoreanu cu Pia
Pillat, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010
1  Fosta învăţătoare a satului care îi dădea lecţii Piei, când era mică.
2  Împreună cu mama am aranjat un spaţiu memorial, în fosta casă a
administratorului conacului. Acolo am adus în acel an volumele de
poezii ale lui Ion Pillat, tablouri de bunica mea, fotografii de fami-
lie, facsimile, covoare şi mobilier. În anul 2002 muzeul a fost distrus,
covoarele, tablourile şi mobilierul a fost furat, iar cărţile şi fotografiile
au fost rupte şi aruncate pe câmp. Poliţia locală nu a putut recupera
nimic, nu a identificat făptaşii, încăperile au fost încuiate. În urma
acestui act de vandalism, mama mea donat conacul şi parcul de la
Miorcani Mitropoliei Iaşului şi Sucevei. Deşi Mitropolitul de atunci,
I.P.S. Daniel Ciubotea, a aprobat înfiinţarea unui centru pastoral „Ion
Pillat“, acest proiect nu s-a realizat nici până acum.
Unghiul dorului de ducă stolurile de cucoare.
Mori de vânt nostalgic-naltă aripile călătoare
Şi se lasă în durere să zdrobească grâul nou.
Paşii tinereţii mele mă urmează în ecou,
Umbra mea de altădată umblă-n miezul umbrei mele.
Prima stea sau amintirea stă pe iaz printre vântrele?
Simt în suflet de departe spinul ei tremurător.
O bătrână-mi toarce firul zilelor de pe fuior;
Prima lacrimă se-noadă trainic lângă cea din urmă
Şi păstori, ieşiţi din vreme, către staul duc o turmă
De oi albe ca şi norii unui cer îngândurat.
Cine m-a legat de mine, de moşie şi de sat?
Toamnă-amară, toamnă dulce pentru cine te-nţelege,
Pentru cine ştie gândul ce-a sortit să se dezlege
Frunză galbenă şi coaptă ca un rod cules de vânt,
Toamnă, care legi prin moarte cerurile de pământ,
Şi sub foaia vestejită pregăteşti o primăvară,
Toamnă dulce ca iubirea, ca iubirea de amară,
Fie-ţi milă de făptură mea de om, şi fă să fiu
— Pe sub nuci, lângă femeie, lângă faţă, lângă fiu,
În grădina aurită de lumina şi de frunză —
Rodu-n care o dulceaţă înţeleaptă să se-ascunză.
Poate-un om atunci să vină să-mi culeagă câte-un vers
Cum din prun culegi o prună fără-a te opri din mers,
Însetat mi-o soarbe poate din cuvinte alinarea,
Memoria
O să-i pară — cine ştie — mai puţin amară sarea
Lacrimelor sale-n drumul de dureri şi dor ascuns
Binecuvântarea asta de mi-o dai, va fi de-ajuns.
Seară la Miorcani
Ieşi din satul alb şi vino să vedem ca de pe plajă
Cum, lăţindu-şi unduirea, urcă unduind pămîntul,
Largul ocean pacific ce-şi încremeni avîntul.
Suflete, priveşte bine şi de-acuma ţine strajă,
Căci coboară înserarea şi ne bate-n faţă vîntul.
Ritmic, lanuri nesfîrşite mişcînd valul lor de spice,
Îl pornesc din capul zării ca să-l frîngă-n cap de sat;
Îl izbesc de-un dig de cridă, îndîrjit şi îndesat;
Îl resfiră printre case, ce se-ncearcă să-l despice,
Şi-n ogrăzi îmbălărite, străbătînd, l-au revărsat.
Ca un far de piatră, turnul, dîrz biserica-şi ridică.
Clopotul de seară-i paznic veşnic trist şi veşnic treaz…
O cireadă răzleţită la păşune pe islaz,
Pare-un stol de păsări albe ce se lasă fără frică
În furtuni, pe pieptul verde al înaltului talaz.
De praf alb umflîndu-şi pînza pe albastrul depărtării
Navighează şarabane: repezi luntri de pescar,
Şi în urmă fuge drumul, ca o pîrtie de var
Peste valuri, spre coşare potmolite-n largul ţării,
Ca vapoare părăsite de demult de marinar.
Şi păreaţi în miezul serii, ce conturul vă-necase,
Voi, înalte ierbi cosite, voi, sulfine mici, şi voi,
Flori de cîmp neadunate şi culcate în trifoi:
Alge verzi şi anemone palide şi lungi sargase,
Înşirate pe nisipuri de-al refluxului şi voi.
Dar ţărani, cu grebla-n mînă, adunară goemonul,
Lîng-o mare de fîneţe, pe un ţărm închipuit.
Şi un clopot, de departe, de vecernii a vuit,
Şi din port în port pluteşte şi se înmulţeşte zvonul,
Şi treptat, din undă-n undă, cîntecul s-a mîntuit.
Se-nnoptează… şi cîmpia îşi ascunde oceanul…
Suflete, ce-n scoica nopţii eşti bolnavul mărgărit,
Pentru pămîntene drumuri orice suflet e oprit,
Dar priveşte cu nesaţiu, de o dată, la limanul
Oceanului ce-acuma trasparenţa şi-a mărit.
Fără valuri, fără maluri şi cu luciu de fosfor
Peste tine îşi bolteşte limpezimea ideală
Marea cea adevărată, nălucită şi reală,
Unde trupul nu mai este pentru visuri necrofor,
Unde inima nu minte, unde dorul nu înşeală.
Linişte desăvîrşită… Cu lumina ei verzuie
Pîlpîie în farul umbrei, pe un ţărm divin, o stea
Şi desfăşurîndu-şi pînza, norul, nemaivrînd să stea,
În chip falnic de galeră spre tării încet se suie…
Dar galera se scufundă şi rămîne numai ea.
Memoria
Suflete, te pregăteşte, vîntul serii bate încă…
Ce corăbii ne vor duce, vis şi trup, la Dumnezeu?
Clopotul de seară sună de plecare şi mereu
Faruri noi se-aprind în stele pe un ţîrm de crez şi stîncă,
Pe un ţărm la care poate n-o s-ajungi nici tu, nici eu.
Scrisoare1
Se lasă iar amurgul pe parcul din Miorcani,
Şi zgomotul pe care l-am auzit de ani,
Cu pulberea luminii ajunge pân’ la mine:
E mugetul cirezii ce-ncet, cu seara, vine.
Sunt scârţâiri de care pe drumul greu de rod.
E tunetul căruţei ce trece peste pod.
Sunt chiote de oameni. Ce stranie prelungire
Le face să se piardă deodată-n amintire.
O toacă bate tainic. Un clopot sună lung.
Sântă Maria Mică e mâine. Să te-ajung
Nu pot decât cu slova, cu gândul şi cu dorul.
Pe chipul tău, pe timpul ce fuge, trag zăvorul
Să mi te prind aicea, tu, cea de ieri, de azi,
Tu, pururea aceeaşi la cuget, la obraz.
În parcul vechi şi unde nimica nu se schimbă,
Ci numai anotimpul cu pas pustiu se plimbă,
Cum vrei să măsur ziua cu bietul nostru ceas.
De ce apuc condeiul să-ţi scriu, când mi-ai ramas!
Întâia frunză cade, întâia barză pleacă.
Vor da alţi muguri mâine şi păsări noi pe cracă
S-or legăna. Tu însă vei sta când s-or fi dus.
În juru-mi înserarea pe ţarini a apus,
Cenuşa înnoptării pe mâna mea se lasă.
O lampă cu-o privire a luminat în casă
Ca sufletul tau darnic, deschis şi liniştit.
În drumul vieţii mele Miorcanii m-au oprit.
A înnoptat: oraşul şi-aprinde cafeneaua.
Aici la câmp sting lampa să se apropie steaua
Ce-a licărit stingheră la margine de sat.
Pe-aleea nevazută a se-aude apăsat
Unitul pas al tatii şi-al mamii mele, pasul
Ce-l auzeam pe vremuri, copil, când suna ceasul
Culcării, aşteptându-i să mă sărute-n pat.
O rază albă ramul din geam l-a dezgropat:
Din umbră mii de ramuri misterios se lasă
Cu crengi catifelate pe pajişti de mătasă,
Şi bolţi de întunerec se farmă şi se frâng.
Ce-a fost adânc în noapte se face mai adânc
Sub arcuri nesfârşite ce tremură-n lumină,
Când se revarsă luna ca o fântână plină.
Deschid fereastra: pace, părere şi pustiu.
Doar inima mi-o roade ceva ca un burghiu
Şi o fărâmiţează cu fiecare clipă.
Pe iarbă cade-o poamă, prin frunză o aripă.
Şi mă gândesc departe, la tine, la copii,
La moartea tuturora ce vine când nu ştii,
La viaţa care curge cu murmure de apă.
1  Poem dedicat de poet soţiei sale, Maria Pillat
HYPERION  193
 Ion și Dinu Pillat la Miorcani

Maria și Ion Pillat la Miorcani, 1943

Dinu Pillat la Miorcani, 1942

Revenirea la Miorcani în 1986 și înființarea Muzeului

Ion Pillat (Nelli Pillat între criticul Victor Crăciun și
poetul Lucian Valea) Conacul Ion Pillat, 2014

Miorcani, 2016 fațada casei. Foto Elena Muller Conacul Ion Pillat, 2019

194  HYPERION Memoria

 Octavian Doclin
(1950-2020)
Născut la 17 februarie 1950, Doclin, jud. Caraş-Severin.
Studii:
Şcoala generală Doclin (1957–1965),
Liceul Grădinari, Caraş-Severin (1965–1969),
Institutul Pedagogic Oradea, secţia română-franceză
(1969–1972).
Profesii şi locuri de muncă:
Profesor, şcoala generală nr. 1 Bixad, jud. Satu Mare
(1972–1977),
Referent, Centrul Judeţean Caraş-Severin de Cultură şi
Civilizaţie Tradiţională (1977–până în prezent),
Redactor-şef revista„Reflex“,Reşiţa,
Director al Editurii Modus, Reşiţa.
Colaborează la: „Contemporanul“, „Familia“, „Orizont“,
„Caraş-Severinul“, „Flamura“, „Luceafărul“, „România lite-
rară“, „Transilvania“, „Tribuna“, „Književni život“, „Seme-
nicul“, „Steaua“ etc.
Volume publicate:
Neliniştea purpurei, versuri, Timişoara, Editura
Facla, 1979;
Fiinţa Tainei, Timişoara, Editura Facla, 1981;
Muntele şi iluzia, Timişoara, Editura Facla, 1984;
Pîrga, Timişoara, Editura Marineasa, 2004;
Curat şi nebiruit, Bucureşti, Cartea Românească, 1986; Pîrga II, Reşiţa, Editura Modus P. H., 2005;
Cu gândul la metaforă, Bucureşti, Editura Emi- 55 de poeme, Reşiţa, Editura Modus P. H., 2005;
nescu, 1989; Cărţi în colaborare:
Metafore gândite-n stil pentru când voi fi copil, Reşiţa, Ritmuri din ţara lui Iovan Iorgovan, Reşiţa, 1970;
Editura Semenicul, 1991; Ceasul de apă, Timişoara, Edi- Uneori zborul: şapte poeţi tineri, Timişoara, Editura
tura Hestia, 1991; Facla, 1973;
A te bucura în eroare, Timişoara, Editura Hestia, 1992; Fluturi, păsări, cai, Bucureşti, Editura Minerva, 1983;
În apărarea poemului scurt, Timişoara, Editura Nichita Stănescu – frumos ca umbra unei idei, Bucu-
Hestia, 1993; reşti, Editura Albatros, 1985;
Climă temperat continentală/ Temperate Continental Casa faunului. 40 de poeţi contemporani, Timişoara,
Climate, traducere engleză, Ada D. Cruceanu, Timişoara, Editura Hestia, 1995;
Editura Hestia, 1995; Oraşul cu poeţi, Reşiţa, Editura Timpul, 1995;
Agresiunea literei pe hârtie, Timişoara, Editura O mie şi una de poezii româneşti, Bucureşti, Editura
Hestia, 1996; Du Style, 1997;
Essau, 33 de poeme, Reşiţa, Editura Timpul, 1997; Nichita. O carte gândită şi realiată de Gheorghe Jurma
47 de poeme despre viaţă, dragoste şi moarte, Reşiţa, (ediţia a II-a, Reşiţa, Editura Timpul, 1998),
Editura Timpul, 1998; Eminescu – pururi tânăr, dedicaţii lirice, Bucureşti, Edi-
47 Poems about Life, Love and Death, traducere Ada D. tura Litera, 1998;
Cruceanu, Reşiţa, Editura Timpul, 1998; Vid Tystnadens Bord, Stockholm, Brutus Östlings
Poeme duminicale, Reşiţa, Editura Timpul, 1998; Bokförlag, Symposion, 1998;
Între pereţi de plută sau Moartea după Doclin, Timi- Antologia poeţilor ardeleni contemporani, Tg. Mureş,
şoara, Editura Marineasa, 1999; Editura Ardealul, 2003;
Dubla eroare, Timişoara, Editura Marineasa, 1999; Sacralitate / Sacrality, Bucureşti, Editura Academiei
Metafore gândite-n stil pentru când voi fi copil (ediţia a Internaţionale Orient-Occident, 2004;
II-a), Reşiţa, Editura Timpul, 1999; Medalionul literar – structură permanentă de cultură şi
Poeme dinaintea tăcerii, Reşiţa, Editura Timpul, 1999; educaţie, Craiova, Editura Ramuri, 2006.
Urma paşilor în vale, Timişoara, Editura Hestia, 2001; A colaborat la alcătuirea Dicţionarului General al Lite-
Nisip, ape de odihnă, Timişoara, Editura Marineasa, 2002; raturii Române, Academia Română, Editura Univers Enci-
Carte din iarna mea, Timişoara, Editura Marineasa, 2003; clopedic, 2005.

Memoria HYPERION  195

 OCTAVIAN DOCLIN – 70 AJUNS DIN URMĂ
Scriitura rafinată, suplă, a lui Octavian Doclin îşi O piatră udă şi caldă
asumă intemperanţa vizionară în cadre nostalgice, obişnuia bunica să-i pună
făcînd din melancolie un spectacol şi din trama refe- pe pieptul lui de copil
renţială o ecuaţie problematică. (Al. Cistelecan) apoi îşi lipea urechea
să asculte ce a intrat acolo înlăuntru
cît timp el stătea culcat
VĂPAIA în trifoiul înrourat
din plaţul lu’ uica Gheorghe
Lumina s-a tulburat
în ochii lui de copil în dimineţi de primăvară
de-atunci cînd se învelea cu mii de mirosuri
o văpaie ţîşneşte din el aduse de cu noapte de albine şi fluturi
cum roiul părăsind înnebunit stupul cînd înspre amiază se ridica
numai cînd îşi aminteşte din trifoiul de pe care roua
că a lăsat în urma lui se topise deja ochii lui
seminţele faptelor sterpe rătăcite aveau acum culoarea luminii
asemenea unor copii orbi. pîlpîinde precum stelele
în Urna Cerului la miez de noapte
după o vreme bunica îşi dezlipea
POET ŞI CĂLĂU urechea de pe pieptul lui de copil
şi mergea să-i fiarbă laptele cu miere
Poetul scriind poemul
îl decapitează de bunăvoie. pe care el obişnuia să-l bea seara
Ochii mîna-i îmbracă înainte de culcare
într-o lumină de forţă. (întotdeauna din şolul de porţelan rar
Cuvintele se împrăştie în trup păstrat de Maica străbunica lui
ca un stup în derivă. din tinereţile ei demult petrecute)
(Zahărul lor este sîngele îngerilor). adormind mereu visa colorat poemul
Ies din peştera trupului pe care iată acum
şi se aşează pe munte. Tăcute. l-a ajuns din urmă.
Alt chip. Altă vedere.
(Călăul lui Ioan Botezătorul avea sabia-n mîini.
Doar orbitele goale). PRAF ŞI PULBERE
Ca un animal de pradă, hăituit şi rănit,
Ospăţul s-a terminat. Poemul poate fi părăsit. în bătaia uşoară a puştii,
Poetul se ridică de la masă. a ieşit el în faţa cuvîntului,
Ca un măslin verde. cu palma stîngă întinsă, rostind doar atît:
acesta este locul unde am ţinut ascunsă
imaginea reală, lucrată în filigran,
NOUA PIATRĂ a morţii, pe care voi n-aţi ajuns s-o cunoaşteţi.
Astfel a vorbit. Şi atît. După care
Acum
plimbîndu-se prin Grădina roditoare a întors spatele cuvîntului.
a Domeniului se bucură Cuvîntul praf se făcu. Şi mîna pulbere.
de sporirea neamului răsăditelor
în fiecare dimineaţă zăbovea în dreptul unuia SFÂRŞIT DE POEM
mai mult şi-l cerceta … în orgoliul său nemăsurat
cu lumina ochiului său plin de gelozie
acela singurul nevăzător din care ţîşnea precum cei din vechime
văpaia focului de dinaintea primei lumini de must
aşa se face că într-o astfel de dimineaţă dorea să primească titlul
Stăpînul auzi în spatele său o voce să devină
fereşte-te Scribul a pus stăpînire Cetăţean de onoare
pe grădina nerăsăditelor al Împărăţiei Cerurilor
şi a adus cu el deşi iubea în egală măsură
o nouă piatră Eben-Ezer. subteranele lui
şi Valea Umbrei morţii.

196  HYPERION Memoria

 Ilie Constantin
Ilie Constantin (n. 16 februarie 1939, Bucureşti) este
un poet român, prozator, eseist şi traducător, reprezen-
tant al generaţiei anilor 60.
Ilie Constantin este fiul lui Stan Constantin şi al
Raliţei Constantin (n. Constantinescu). Între anii 1953
şi 1956, Ilie Constantin studiază la Liceul Sfântul Sava
din Bucureşti, apoi la Facultatea de Filologie – Univer-
sitatea din Bucureşti (1956 – 1961). O dată cu debu-
tul în studenţie are loc şi debutul cu versuri în revista
Tânărul scriitor. Debutul editorial se produce în penul-
timul său an de studenţie, 1960, alături de Nichita Stă- Coline cu de­moni (1971),
nescu şi de Cezar Baltag, cu placheta Vântul cutreieră Celălalt (1972),
apele, prefaţată de Al. Philippide. După absolvirea cur- Neguţătorul de săbii / Le marchand de sabres (1997),
Plata luntraşului (1998),
surilor universitar-filologice, funcţionează ca redactor
Limba imperiului/La langue de l‘empire (2000)
la ziarul Scânteia, din 1962 şi până în 1965; pentru o
Entuziasmul melancolic, Editura EuroPress · Ideea
scurtă vreme, din 1965 şi până în 1967, se angajează la
Europeană, 2007 etc.
Studioul Cinematografic Bucureşti; îl aflăm apoi într-un
Ca prozator, Ilie Constantin s-a remarcat prin roma-
post de redactor, dar de data asta la o revistă de litera-
nul Tinerii noştri bunici (1967), prin volumul de poves-
tură, Luceafărul, din 1967 şi până în 1973, an în care
tiri Câinele înlăcrimat (1970) etc.
ia hotărârea autoexilării la Paris. În Franţa anului 1991, Ilie Constantin este şi un remarcabil recenzent / cro-
Ilie Constantin, în urma susţinerii tezei Complicitatea nicar literar, eseist, ca în volumele: Despre poeţi (1971),
fertilă – poeţi români, 1951 – 1973 (La Complicité fertile A doua carte despre poeţi (1972) etc.
– poètes roumains. 1951 – 1973), la Institutul Naţional de Din limba italiană Ilie Constantin a tradus o antolo-
Civilizaţii şi Limbi Orientale din Paris, i se acordă titlul gie de poeme din volumele lui Eugenio Montale, apă-
de doctor în filologie. rută în 1967, la Editura Tineretului (din Bucureşti), în
Debutului editorial – cu Vântul cutreieră apele – îi colecţia „Cele mai frumoase poezii“, apoi una din poe-
urmează o serie de volume care surprind receptorul cu o mele lui Umberto Saba, apărută în 1970.
lirică modernistă, trecută pe la înaltele curţi poetice ale Distincţii:
lui Quasimodo, Ungaretti, Montale, Umberto Saba (poeţi Premiul Uniunii Scriitorilor din România (pentru
pe care i-a tălmăcit în româneşte şi Ilie Constantin): poezie, în 1971).
Desprinderea de ţărm (1964; 1995), Grand Prix de la Jeunesse de la Société des Gens
Clepsidra (1966), des Lettres de France (pentru proză, La chute dans le
Bunavestire (1968), zénith, în 1989).

ILIE CONSTANTIN (16 februarie 1939 – 5 februarie 2020), laureat al Premiului

Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ ediţia 2002.
e apa doar un strat al întunericului?
Celălalt Mă încovoi asemenea unui pod nesigur:
Pe malul râului în întuneric, o, nu pe mine, vreau să mă zăresc
la ţărmul trecerii şi neîntoarcerii. ci râul însuşi!
Nu văd nimic, peştera cerbului e stinsă Tot mai aproape-i apa, Doamne,
şi niciun suflet nu mai bâjbâie după jăratic. fiinţa ei pe care în zadar
Aud cum umblă apa. trecutul stăruie să se aşeze.
Pe malul râului în beznă, Mă încovoi tot mai primejdios, şi iată
cu simţurile mişunând de apă; mă prăbuşesc pe râu întreg, pe totdeauna,
în întuneric ca o piatră şi-un strigăt mă îneacă, fiindcă simt
pe malul apei, şi aştept. de jos în sus cum mă izbeşte în obraz
M-am aplecat adânc pe râu, şi tot nu-l văd, celălalt chip al meu – precum un peşte odios.

Memoria HYPERION  197

 IN MEMORIAM
ANDREAS RADOS
Filolog, traducător și eseist, cadru
didactic universitar până la pen-
sionare, ANDREAS RADOS
a încetat din viaţă duminică 24
noiembrie 2019.
Andreas Rados s-a născut la
4.10.1938 (conform actelor grecești, cele românești pre-
zentând data eronată 25.10.1938), în Nestorio/ Kastoria,
în Grecia.
Debutează în publicistică în revista „Iașul Literar“, în
1958, iar primul volum, ca traducător, îl publică la Editura
„Univers“ (Rita Boumi-Pappa, Înflorire în pustiu, București,
1974). A colaborat la numeroase periodice de prestigiu din
România („Revista de istorie și teorie literară (a Academiei)“,
„Secolul XX“, „Iașul Literar“, „Convorbiri Literare“, „Cronica“,
„România Literară“, „Luceafărul“, „Literatorul“, „Dacia Lite-
rară“, „Ateneu“, „Orizont“, „Steaua“, „Tomis“, „Transilvania“,
„Arlechin“, „ Analele Universității „Al. I. Cuza“ – Iași“ etc.),
din Grecia („Nea Sinora“, „Tomes“, „Ombrela“, „Grammata
kai Tehnes“, „Ipeirotiki Estia“, „Nea Estia“, „Kainourghia
Epohi“, „Logotehniki Dimiourghia“, precum și ziarele „I
Kathimerini“, „Eleftherotypia“, „I Avghi“ s.a.) și din Cipru
(„Pnevmatiki Kypros“, „Nea Epohi“ s.a.).
A scris numeroase studii, articole, eseuri și traduceri din
și despre poeți și dramaturgi greci: Dyonissios Solomos, Kos-
tis Palamas, Anghelos Sikelianos, Nikos Kazantzakis, Yorgos
Seferis, Kostas Varnalis, Iannis Ritsos, Odysseas Elytis, Rita
Boumi-Pappa, Nikos Pappas, Kostas karyotakis, Jean Cout-
socheras, Menelaos Ludemis, Manolis Anagnostakis, Ghe-
orghios Vafopoulos, Takis Varvitsiotis, Anestis Evanghelou,
Melissanthi, Miltos Sahtouris, Ghiorghis Kotsiras, Iakovos
Kabanellis, Kostas Sterghiopoulos, Stratis Karras, Kostas
Asimakopoulos, Nasos Vayenas, Kostas Papagheorghiou,
Iannis Kontos, Kostas Montis, Kypros Hrisanthis, Kyriakos
Haralambidis etc. (circa 120 de poeți din Grecia și Cipru).
De asemenea, a tradus și comentat în grecește 20 de poeți
români, dintre care: Nicolae Labis, Nichita Stănescu, Marin
Sorescu, Ana Blandiana, Ioanid Romanescu, Cezar Bal-
tag, Stefan Augustin-Doinas, Horia Zilieru, Mihai Ursachi,
Aurel Rău s.a.
A publicat studii și articole pe marginea unor opere din
literatura universală, în principal despre Mihail Solohov,
Anton Pavlovici Cehov, Pablo Neruda, Nikolai Vaptarov,
Nazim Hikmet, Mihail Lermontov, Konstantin Simonov s.a.
În 1994, sub îngrijirea lui Andreas Rados, se inaugurează
la revista „Cronica“ din Iași unica pagină specială de cul-
tură greacă (la acea vreme) din România, sub titlul „Spiritul
elen – Confluențe europene“, care a durat până în anul 2000.
A fost membru fondator si președinte al Fundației pen-
tru Promovarea Culturii Balcanice și Europene „Rigas Fera-
ios“ din România.
Premii și distincții: Premiul și Diploma Clasa I, din partea
Uniunii Literaților Greci, pentru promovarea și răspândirea
literelor grecești în România și a celor românești în Grecia,
în 1984; Premiul Uniunii Scriitorilor din România – Filiala
198  HYPERION
Iasi, pentru promovarea și răspândirea literelor grecești în
România și a celor româneşti în Grecia; Premiul revistei
„Cronica“ din Iași, pentru promovarea și răspândirea, prin
intermediul acestui periodic, a culturii grecești în România
și invers; Placheta omagială din partea Uniunii Elene din
România, pentru aportul său la înființarea și dezvoltarea
acestei organizații; Premiul Uniunii Scriitorilor din Româ-
nia – Filiala Iași, pentru volumul antologic Soarele Verginei –
Poeți moderni ai Salonicului, recunoscut ca valoare distinctă
în cadrul concursului literar (2006); Diplomă de Onoare, la
Festivalul International de poezie Nichita Stănescu, Ediția
a XX-a, Ploiești, 21-30 martie 2008; Medalia aniversară a
Uniunii Scriitorilor din România, cu prilejul Centenarului
înființării Societății Scriitorilor Români (București, 2008);
Diploma de Excelență – Filiala Iași a U.S.R., 2008,2018.
Andreas Rados a fost unul dintre cei mai importanţi filo-
logi şi traducători prin care cultura greacă şi cea română
s-au aflat în simbioză.
IN MEMORIAM
TRAIAN DIACONESCU
Scriitorul TR AIAN
DIACONESCU a încetat din viaţă
duminică, 24 noiembrie 2019.
Născut la data de 14 iulie
1939, sat Boghea, com. Bălcesti,
jud. Vâlcea, Traian Diaconescu
a absolvit Universitatea din
Bucuresti, Facultatea de Filologie, sectia de Limbi clasice
1958-1963.
A tipărit 35 volume de autor (studii şi traduceri), a publi-
cat 18 volume de poezie originală; a colaborat la peste 50
volume colective cu profil de filologie clasică si a publicat
peste 200 de lucrări (studii, articole, recenzii) în reviste aca-
demice sau de cultură din tară sau din străinătate.
Dintre volumele de poezie publicate amintim: Anotim-
pul Acropolei, Meridianul Socrate, Flăcări în memorie, Zodia
clepsidrei, Clopote în Atlantida, Duh peste ape, Pelerin la Tus-
culum, Drum spre Eleusis, Ferestre de solstiţiu, Fantoma lui
Minos, Patul lui Procust, Inelul lui Saturn, Sabia lui Damo-
cles, Pînza Penelopei, Seminţia lui Dedal, Fum în Colchida,
Firul Ariadnei, Lira lui Amfion.
Premii ştiinţifice si literare: Premiul Academiei Române
1984, pentru lucrarea Seneca, Tragedii, vol. I-II, Bucuresti,
Univers, 1982; Premiul International „Francesco Petrarca“,
conferit la Certamen Poeticum, Avignon 1979; Premiul Muze-
ului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2010 etc.
A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, 1980,
membru al Societătii de studii clasice din România, 1960,
membru al Societătii de Filologie Română, 1965, membru
al Uniunii de Studii latine, 1990, membru al Societătii de
dramă antică de la Siracuza, 1992 etc.
Cultura noastră pierde, prin plecarea la cele veşnice a
lui Traian Diaconescu, pe unul dintre cei mai importanţi
clasicişti.
Memoria
Un „popor de proşti“?!
(sau Dragoste versus dispreţ)
De mult am devenit refractară la subiectele
politice sau care au conotaţie politică. A trecut
mai bine de un deceniu de când nu urmăresc
la tv nici ştiri (m-am lămurit de mult ce conţin),
nici dezbateri, nici ce partide promit luna de
pe cer şi marea cu sarea, că, oricum, ne mint.
Sunt, totuşi, lucruri neprelucrate în studiouri,
lucruri care sar în ochi sau în timpane din rea-
litatea imediată, fără să urmăreşti cu insistenţă
sinucigaşă circul mediatic.
Astfel, de-o vreme, mă agasează până la
revoltă frecvenţa tot mai sporită a expresiei
„românii – un popor de proşti“, cu varianta
„popor mioritic“ (termen cu bună-ştiinţă şi cu o
vizibilă rea-intenţie re-semantizat negativ de
către unii), adică „o turmă de proşti“.
La urma urmei, metaforic vorbind, orice
popor este o „turmă“, cu oi albe, negre, ţigăi,
merinos ori ţurcane, sănătoase-tun sau lovite
de streche, „turmă“ aflată în grija unor „baci“,
mai mult sau mai puţin pricepuţi. Dacă bacii
sunt dibaci, pe lângă oi pasc şi capre, şi măgari,
cresc porci pentru Ignat şi dulăi ciobăneşti
(mioritici) pentru bună pază.
Noi, românii, nu suntem mai altfel decât
alţii, nici în bine, nici în rău. Poate că „în bine“
vom fi având bile albe în plus, ca orice popor
paşnic, lipsit de porniri prădalnice şi de trufie
năroadă. Incontestabil, însă, bacii sunt aceia
cărora le revin datoria şi răspunderea să aibă
grijă de oi, că turma… „cum o creşti, aşa o ai“.
Sau, în registru vegetal, dacă poporul este ca
un lan de grâu, de porumb, de orz, de lucernă,
atunci – „cum îl cultivi, aşa îl ai“.
Dacă bacii noştri se tot vaită în gura mare
că „turma e proastă“ şi transmit masiv, pe toate
canalele, acest mesaj (în fapt, o justificare per-
fidă pentru eşecurile lor!), turma va începe să
chiar creadă că e proastă şi – să nu fie nimănui
de mirare! – o să se comporte ca atare! A cui
e vina?! Sau altfel: cineva, nu reţin cine, spu-
nea că un popor este ca un copil. Subscriu. Psi-
hologia modernă recomandă ferm ca adul-
ţii/maturii să nu transmită copiilor mesaje
negative – „eşti prost, dobitoc, idiot, tâmpit“
etc., pentru că îi traumatizează, iar efectele
vor fi negative pe termen lung. Noi am avut
de prea multe ori ocazia să-i auzim pe matu-
rii (?) noştri conducători vorbind pe nas des-
pre „turma proastă“ (alcătuită, zic ei, din „huli-
gani“, „golani“, „idioţi“, „viermi“, „ţaţe“, „mitocani“,
„ţoape“, „momârlani“, „pămpălăi“, „fatalişti“) ca
să nu ne mai mire efectele asupra „copilului“
pe care ei, teoretic, îl cresc, practic îl dispreţu-
iesc şi-l neglijează.
Lozinca „românii – un popor de proşti“ a
fost preluată din zbor şi e folosită de o masă
emfatică, mai ales în ţară, dar, într-o măsură
mai mică, şi printre românii emigraţi. Sunt deja
prea mulţi cei care şi-au însuşit-o şi o agită
ca pe un stindard, fără să o treacă prin filtrul
gândirii personale (presupunând că dispun
de aşa ceva). Deşi sunt români, se exceptează
pe ei înşişi de la regula pe care o flutură. Adică,
vezi Doamne, ei sunt cei deştepţi, observatori
din afară (din afara propriului neam, ca nişte
Note, comentarii, idei
ochi dislocaţi din orbite?). Dacă-i numărăm pe neapărat rodul prostiei, unele pot apărea
„deştepţii“ care susţin că suntem „proşti“, posibil din grabă, din neatenţie, din cauza emoţii-
să dăm peste o majoritate… Şi-atunci: suntem lor… În majoritate, neputând depista falsu-
proşti sau suntem deştepţi? Sau, pur şi simplu, rile, receptorii le înghit pe toate, la grămadă,
am avut prea mult timp parte de prea mulţi considerându-le multe şi reale dovezi ale pros-
ciobani care au inoculat turmei convingerea tiei tinerei generaţii. Într-un astfel de şirag,
că e „proastă“? Deşi nu era proastă, şi-au pro- postat cu pretenţia că ar fi proaspăt, am des-
pus (şi au lucrat pe brânci la asta) s-o pros- coperit perle copiate/furate(de anonimul care
tească. Se pare că, parţial, au şi reuşit. l-a ticluit) dintr-o cărticică a lui Nicolae Saftu,
Străinii care vin pe-aici şi au de-a face cu „Râsete fără catalog“, publicată prin… 1977!,
„turma“ noastră se crucesc să audă cu cât dis- când tânăra generaţie, acum „înfierată cu
preţ şi silă am ajuns să vorbim noi despre noi mânie“, era încă foarte departe de a veni pe
înşine şi, văzând că suntem oameni ca toţi lume. O fi mizat, X-ul respectiv, că nimeni nu-l
oamenii, nu un depozit de rebuturi, ei nu pri- va prinde cu mâţa-n sac. La ce şi cui foloseşte
cep, în ruptul capului, de ce ne autoponegrim. falsul ăsta (care, din nefericire, nu e singular)?!
N-au cum să priceapă, neştiind că, în ultimele Întreb şi eu, ca moş Ion Roată.
decenii, aşa am fost „educaţi“ de către cei care Şi dacă, într-adevăr, vedem acum studenţi
ne conduc: să credem că suntem proşti, îna- mai slab pregătiţi decât altădată liceenii, şi lice-
poiaţi, hoţi, leneşi, necivilizaţi, vicioşi, inculţi, eni mai slab pregătiţi decât altădată elevii de
laşi, incorigibili. Am fost intensiv „educaţi“ gimnaziu, nu înseamnă că tinerii noştri sunt
aşa, pe toate căile. Prin potopul de ştiri agre- mai „proşti“ şi, în niciun caz, nu e vina lor. Situ-
sive, preferenţial-negative difuzate la ore de aţia, fără îndoială – gravă, se datorează saboto-
maximă audienţă. Prin lungi seriale de come- rilor sistemului de învăţământ, care, pe lângă
die autohtonă deşănţată în care apărem exclu- alte multe decizii nefericite pe care le-au luat,
siv ca personaje accentuat negative, depose- au relativizat selecţia, înlocuind admiterile
date de orice urmă de omenie. Prin etichetările serioase şi concurenţa acerbă cu „dosariade“
radicale emanate de politicieni. (Paranteză: cu irelevante. Metaforic vorbind din nou, este
politicienii e bucluc –nu te poţi edifica nicio- ca şi cum un cioban crescător de oi bune de
dată cine sunt „proştii“ şi cine „deştepţii“ din lapte, dar cu lână de slabă calitate, ar aştepta
perspectiva lor. Etichetările făcute de ei depind să scoată profit aruncând laptele şi vânzând
de cine pe cine votează, or, cum ei sunt came- lâna, iar dacă afacerea lui scapătă, se lamen-
leonici şi alienant de interschimbabili partinic… tează şi dă vina pe turmă.
se iscă o grozavă harababură. Dacă, scârbit/ În schimb, veştile bune sunt cenzurate.
năucit de-atâtea combinări de n luate câte Abia-abia răzbat spre public numele tineri-
k pritocite în culise, nu-i votezi deloc, dum- lor participanţi la olimpiade internaţionale
nealor te consideră, la unison, român „prost (de matematică, informatică, filosofie etc.),
şi fatalist“).Prin eseurile şi pamfletele unor reveniţi în ţară cu medalii de aur, de argint,
români dăştepţi cărora li s-a acrito-borşit să de bronz. Nici despre câştigătorii olimpiade-
fie români, ei – pasămite – fiind paraşutaţi (cu lor naţionale nu se vorbeşte. Şi nici numele
năvodul găurit?) din alte sfere-stratosfere de adulţilor care se impun la diverse concursuri
la foarte înalte în sus…, de unde nu li se văd de artă, de cercetare ştiinţifică nu sunt popu-
nojiţele opincilor şi-ai putea jura că s-au năs- larizate, deşi există personalităţi care ne repre-
cut gata-încălţaţi cu pantofi de fiţe Pierre Car- zintă cu brio. Întreb iar, ca moş Ion Roată: la ce
din. Prin salutul radiofonic (repetitiv, ca să tur- şi cui foloseşte aşezarea lor sub obrocul ano-
tească la sigur circumvoluţiunile ascultătorilor) nimatului? Deloc puţini, sunt cei trecuţi sub
al unui jurnalist (fie iertat!): „Salutare,… am tăcere tocmai pentru că ar dinamita cu suc-
venit să vă spun că sunteţi proşti“. ces teoria prostiei generalizate? Pentru că ar
Un rol în panoramarea maliţioasă a „pros- dovedi că, în pofida sabotării învăţământu-
tiei“ românului îl au şi interviurile stradale, lui, „mai nasc şi-n România oameni“ (cum ar
cu întrebări intenţionat banale, întrebări la zice cronicarul)?
care cu siguranţă un procent covârşitor dintre La strânsă concurenţă cu „românii sunt
români ar răspunde, fără ezitare, corect. Terti- proşti“ a fost pusă în circulaţie (şi exportată)
pul este că posturile selectează şi fac publice altă găselniţă „educativă“ very cool: „mi-e
strict răspunsurile celor care se bâlbâie, bat ruşine că sunt român“. Altfel spus, „atenţie,
câmpii, răspund greşit, incoerent sau nu ştiu să eu, ăsta, care mă ruşinez a fi român, am nasul
răspundă. Impresia eronată care amprentează mai cârn decât Spătarul Milescu, sunt mai Nae
mentalul colectiv este că, de vreme ce nimeni decât Vasilică, mai Agamiţă decât Dandanache,
(vai nouă, chiar nimeni???) nu ştie să răspundă mai Coriolan decât Drăgănescu şi mai cartof
corect, prostia domină! Câţi spectatori conşti- decât barabula!“ Dacă-l iei pe insul cool la bani
entizează că repondenţii au fost anume aleşi mărunţi şi-l întrebi, concret, ce motive/ argu-
din procentul mic, nereprezentativ, al celor mente personale are să se ruşineze, vezi ime-
neşcoliţi sau mai sărăcuţi cu mintea, şi, deci, diat că habar n-are să răspundă cu propriile
teoria prostiei dominante este non-validă? Un vorbe, că repetă ca papagalul ce i s-a lipit de
alt tertip – şiragurile de „perle“ de la bacala- timpane şi de meninge de la alţii, mai firoscoşi.
ureat, postate din belşug şi cu şanse mari de Convenabil, nu?, pentru tendinţele (sau să le
diseminare pe net, pe reţele de socializare. Din zic „directivele“?) de diluare/anulare a senti-
păcate, prea puţini, numai cei care lucrează mentului de apartenenţă la un neam. Nouă,
în domeniu, îşi pot da seama că destule sunt celor cărunţi, care am mai avut parte de aşa
contrafăcute. Nici perlele autentice nu sunt ceva, schema îndoctrinării ne este destul de
HYPERION  199
 cunoscută. Politica comunistă, prin zeloşii ei, darurile divine care făceau nedreaptă împăr- „Mulţumesc, dar n-am făcut nimic extraordi-
îi dădea zor cu „mândru mi-s că sunt român“, ţeala Pământului şi au risipit turma, oare nar, senzaţional… Mi-am iubit şi mi-am res-
cu „mândri“ „tătuci“ salvatori ori cu „fii ai popo- putem nădăjdui ca Sf. Petru să intervină, cu pectat clasa, am susţinut-o…Atât. E normal,
rului“, cârmaci meşteri pe o „mândră corabie“. acelaşi simţ al dreptăţii, să-i atragă Domnului e firesc…“, a răspuns.
„Mândria“ creştea pe toate gardurile, umflată atenţia că ar fi timpul să ne facă parte de nişte În toamna aceluiaşi an şi-a încheiat „man-
cu pompa propagandei de partid, mai-mai păstori înţelepţi, capabili să păstreze puţinul datul“ de dascăl. S-a pensionat. Clasa (deja
să facă „poc!“. La polul(aparent) opus, politica care a rămas? închegată şi pusă pe brazdă) a fost preluată de
corectă (?) o ţine langa prin brusturi cu, mda, Fie-mi îngăduită povestirea unei altă colegă, pentru următorii doi ani, cât mai
„ruşinea“ de a fi român, aşadar „prost“. Groaz- situaţii-parabolă pe care o cunosc îndeaproape, aveau până să termine liceul. După o vreme,
nică ruşine, pe care zice-se că n-o poţi spăla ca martor direct al întâmplărilor. am aflat de la ei că noua „băciţă“ i-a tratat
decât lepădând veşmintele naţiei şi credinţa, În urmă cu vreo opt ani, la liceul unde am de la început cu dispreţ, le-a vorbit de sus,
ca să te scalzi gol-puşcă în gârla tulbure a euro- lucrat, au fost aprobate clase de F.R. (frecvenţă i-a făcut să se simtă neînsemnaţi şi ridicoli.
penizării, globalizării, universalizării, transga- redusă).Să considerăm, de dragul parabolei, Fără să încerce să-i cunoască, i-a considerat
lactizării şi să ieşi pe tăpşan ca om nou (ches- că elevii sunt „turma“, iar diriginta/dirigintele din capul locului proşti, necivilizaţi, chiulangii,
tia cu „omul nou“ au plagiat-o de la comunişti). – „baciul“. F.R. înseamnă clase neperformante, smiorcăiţi-şmecheri care se plâng prea mult de
Pe urmă, dacă eşti cuminte, poate primeşti eterogene, formate din adulţi care nu şi-au probleme personale… Nu s-a implicat, nu i-a
pro-vest(a) de salvare, colacul, covrigul de pe încheiat studiile medii, n-au fost de mult la ascultat, nu i-a îndrumat, a interesat-o indem-
coada câinelui… ceva, acolo, un „(h)ai noroc!“ şcoală, au probleme şi griji, familii, serviciu, au nizaţia de diriginte (ce-i drept, mică, nestimu-
că te-ai scăldat. vârste şi etnii diferite şi, ca adulţi, au o perso- lativă pe-atunci), nu binele turmei de care răs-
Politică comunistă, politică corectă, cum o nalitate gata-formată, greu de (re)modelat la pundea. Le-a subminat încrederea pe care
dai tot la cacofonie ajungi, că doar nu vorbea o adică. Pe scurt – o „turmă“ greu de păstorit. predecesoarea ei le-o insuflase. Dezamăgiţi, au
în dodii un mare învăţat român despre poli- O colegă a fost numită „băciţă“ la o astfel de semnalat situaţia la direcţiune, dar nimeni nu
tica curvă (a istoriei). În limba română, chiar clasă pe care a condus-o trei ani, timp în care i-a băgat în seamă, probabil pe motiv că „sunt
apelând la exonime („politica curtezană a isto- n-a pierdut din turmă decât câţiva elevi care adulţi, să se descurce!“. Da, erau, după buletin,
riei“) politica tot cacofonică rămâne. O fi şti- fie au plecat din ţară, fie au avut probleme de adulţi, dar cu statut de turmă fără păstor. Am
ind ea, limba noastră, care-i tâlcul aici, şi pro- sănătate. Ştiu detalii pentru că îmi vorbea, în auzit-o pe una dintre eleve spunându-i secre-
babil de-aia, ca s-o amuţească, se ocupă unii pauze sau după ore, despre elevii pe care îi tarei liceului: „De când s-a pensionat doamna
de stâlcirea ei. îndrăgise încă din prima lor zi de şcoală, când dirigintă, parcă suntem orfani“. Tensiunea între
Între „mândria“ (exagerată a) unora şi „ruşi- se adunaseră în clasă… liceeni întârziaţi, nesi- ei şi a doua dirigintă s-a înteţit. I-au răspuns, tot
nea“ (exagerată a) altora, n-o fi loc şi pentru guri şi parcă temători să revină în bănci.Ca să mai apăsat, cu moneda resentimentară a dis-
puţină normalitate? Între „lumina“ care ne le spulbere îndoielile, îi întâmpinase cu: „Aici, preţului şi a tonului arogant cu care ea însăşi îi
intra orbitor în ochi de la răsărit şi „lumina“ la şcoală, eu vă sunt mamă. Dacă aveţi neca- tratase. Am încercat să-i vorbesc. Mi-a replicat
care (strămutându-şi sediul…hidrocentral) zuri, vă rog să-mi spuneţi întâi mie!“ Mai târ- sec, victimizându-se: „Las-o baltă, că ăştia nu
ne intră orbitor în ochi de la apus, bine-ar fi ziu avea să-mi spună cu mâhnire: „Ştii, lumea îi merită nimic! Sunt grei de cap, leneşi, obraz-
să ne ridicăm privirea şi rugile spre lumina lină consideră pe cei de la F.R. cam prostovani. Nu-i nici, nu ştiu decât să se plângă şi să pretindă.
din lumină care vine de la… Cel de Sus. Sin- drept, dar, şi de-ar fi, sunt prostovanii mei, mi-s Bine că termină şi pleacă la vară din şcoală, că
gura lumină vrednică de încredere şi de slavă. dragi, şi o să am grijă de ei cât pot de bine!“ mi-au mâncat zilele şi nervii!“
Avem nevoie de o infuzie de dragoste pentru Le-a ascultat păsurile, i-a respectat, i-a încura- Aşa se face că, în numai doi ani, sub noua
neam şi ţară, de o dragoste netrâmbiţată apo- jat, i-a ajutat cu sfaturi şi cu vorbe bune. Când conducere, s-a ales praful de „turmă“. Negli-
caliptic, dar adevărată şi înfăptuitoare. Avem a fost cazul, i-a mustrat. I-a stimulat să înveţe, jaţi,15 elevi au abandonat, rând pe rând, cur-
nevoie de cugete curate, echilibrate, depara- stabilind ierarhii simbolice (nu aveau medii de surile, iar dintre cei 18 care au rămas, la fina-
zitate şi de „mândria“ bombastic-sforăitoare premianţi, dar îi felicita pe cei aflaţi pe primele lul clasei a XIII-a au fost numai 9 promovaţi
de odinioară, şi de „ruşinea“ prefabricată, lip- locuri, iar ei se bucurau că strădaniile lor dau în iunie, ceilalţi 9 – corigenţi! La sesiunea din
sită de orice temei, de acum. roade şi „diriga“ le vede). S-a ţinut scai de ei să vară a bacalaureatului, abia 2 dintre cei pro-
Privitor la răspunderea care aparţine, fără nu abandoneze, să înţeleagă importanţa stu- movaţi au îndrăznit să se prezinte.
discuţie, conducătorilor, circula pe net, în urmă diilor, i-a sfătuit să fie buni colegi, să fie uniţi Nu se poate spune că a doua dirigintă
cu nişte ani, o anecdotă care, în esenţă, spu- şi de ajutor unii-altora. Iniţiase o mică tradi- n-a făcut nimic. A făcut obligatoriile statistici,
nea cam aşa: Dumnezeu, asistat de Sf. Petru, a ţie ca, la sfârşitul fiecărui semestru (redus, în rapoarte, referate, procese-verbale, a calculat
purces la împărţit Pământul. Unor neamuri le-a cazul lor, la cinci săptămâni), să iasă la un suc, medii generale, a numărat absenţe motivate
dat mult deşert, altora tundră, altora stepe… o bere, o cafea, să discute, să se cunoască mai şi nemotivate, a pus note la purtare, a comple-
Românilor le-a dat – în proporţii ideale – şi bine. Când programul de lucru i-a permis, i-a tat, încheiat şi predat la arhiva şcolii cataloa-
dealuri, şi munţi, şi câmpii, şi păduri, şi fluviu, şi însoţit. „E un prilej să le spun celor mai stân- gele clasei… Birocratic, s-a achitat de sarcini.
şi deltă, şi mare, şi bogăţii ascunse sub pământ. gaci, mai neşlefuiţi, despre normele de poli- De hârtii s-a ocupat, de sufletele „prostovani-
Mirat, Sf. Petru îi atrage atenţia că pe români teţe la intrarea într-un local, să nu vorbească lor“ din turmă – nu! A rânduit hârtiile, a lăsat
i-a cam favorizat şi nu e drept faţă de ceilalţi. tare în public, să nu uite de vă rog şi de mul- de izbelişte oamenii. A făcut ce trebuia, dar
Dumnezeu cade pe gânduri, cum să dreagă ţumesc“, zicea. I-a întâmpinat şi păstorit cu nu şi ce se cuvenea.
situaţia, apoi îi răspunde: „Stai să vezi ce condu- drag, ei au simţit asta şi cei mai mulţii-au răs- Două „băciţe“ au avut în grijă una şi ace-
cători le dau!“ A circulat un timp mesajul origi- puns pe măsură. eaşi „turmă“, unul şi acelaşi „material uman“,
nal, până când cineva din tagma suspuşilor (ori Aşa se face că, după trei ani, au încheiat cu aceleaşi defecte şi calităţi. Prima a adunat
a supuşilor slugarnici) s-a „urzicat“ şi a schim- cu bine clasa a XI-a 33 de elevi, toţi promo- turma, a pus-o pe picioare, a doua a derutat-o,
bat enunţul final: „Stai să vezi ce popor le dau!“, vaţi încă din iunie, cu medii măricele. Bilanţ a şubrezit-o şi a risipit-o. Simplă chestiune de
lansând pe cybervaluri varianta menită să le foarte bun pentru „marginalul“ F.R. I-a lăudat atitudine faţă de turmă a fiecăreia dintre ele.
aducă lor apă la moară. Atât faptul că schim- şi i-a încurajat să aspire la mai mult decât la o Atitudine diferită, rezultate diferite…
barea e defectă din punctul de vedere al logi- adeverinţă de absolvire a liceului. Era bucu- La fel se petrec lucrurile şi în păstorirea
cii, cât şi intenţia de a alinia mesajul realist ini- roasă şi optimistă: „Dacă vor continua să înveţe „turmei“ neamului!
ţial la direcţia en vogue, a inculpării poporului, tot aşa, cel puţin jumătate dintre ei au şanse Concluzia este că, indiferent cum ar fi
ţin de evidenţă. să ia bacalaureatul“, mi-a spus. La consiliul „materia primă“/ norodul – poate fi şi de cali-
Acum, după ce conducătorii promişi în profesoral de încheiere a fost felicitată pen- tatea a doua sau a treia – decisiv este ca diri-
anecdotă au prăduit, întrupaţi în realitate, tru rezultatele frumoase obţinute cu clasa. guitorii să facă ce se cuvine, nu să-şi bată joc

200  HYPERION Note, comentarii, idei

de turmă, cu gândul numai la indemnizaţii
grase şi la propriile interese. Lor le revin, în
mod expres, datoria şi răspunderea de a scoate
la iveală ce e mai bun, mai valoros din cei pe
care îi conduc, respectându-i, îndrumându-i,
preţuindu-i şi răsplătindu-i cum se cuvine.
Cârcotaşii vor spune, probabil, că „para-
bola“ asta nu se potriveşte, pentru că elevii
nu-şi votează/aleg diriguitorul, el fiind numit
prin decizie directorială.
Nu contează! Ales sau numit, baciul care
ajunge în fruntea oilor are o unică datorie
supremă: grija faţă de turmă. O datorie pen-
tru care nu există derogări şi pentru abaterea
de la care nu există scuze. Când lucrurile merg
rău, turma nu e nici de vină şi nici de condam-
nat, vinovaţi sunt aceia care, în loc să mâne
oile la păşune, le hăituiesc spre prăpastie. Iar
când în viaţa turmei apare o lungă succesiune
de (nedi)baci, care în loc să o iubească, să o
adune, să o îngrijească şi să o sporească (adică
să fie mioritici în sensul corect al termenului,
nu în cel răstălmăcit de răuvoitori), o dispre-
ţuiesc, o prostesc, o învrăjbesc, o risipesc…la
ce poţi să te aştepţi?
Nu, românii nu sunt proşti, sunt doar de
mult prea multă vreme prost conduşi!
Mihaela Malea Stroe
Ţăranul, satul
şi globalizarea
Cartea Sculeni – Moscova – Amur (Iaşi: PIM,
2019) mi-a oferit prilejul şi bucuria de a-l
cunoaşte pe Ştefan Susai scriitorul. Mare mi-a
fost şi mirarea să descopăr, mai ales într-un
timp aflat în plin şi vertiginos proces de glo-
balizare, un scriitor, şi încă unul făcând parte
din generaţia tânără, preocupat de universul
rural, de sat sau, mai precis, de ceea ce a mai
rămas din satul nostru azi. Ştefan Susai este
un fel de explorator al civilizaţiei rurale, un
fel de căutător de comori ascunse, un căută-
tor al unui Paradis pierdut. Fiindcă miza căr-
ţii tocmai aceasta este: să readucă în actuali-
tate imaginea satului de altădată, cu mirosurile
sale specifice, din fiecare anotimp, de „fum de
cărbune şi frunze arse“, de „gaz lampant“, de
„benzină de 92 nearsă şi motorină proastă“, de
„lumânări de ceară şi candele“, de „carne friptă
şi mămăligă arsă“, de „mahorcă“, de „transpira-
ţie“, de „bălegar“, de „gutui fierte“, de „murături“,
de „pâine coaptă“, de „vin“ etc., imaginea ţăra-
nului autentic, viguros, harnic, cel care „e omul
acela simplu./ Aşa cum erau Adam şi Eva îna-
inte să fie izgoniţi din Rai“, cel „care a lucrat cu
mâinile pământul până la orizont“, cel pentru
care „Raiul e şi satul lui“, iar „casa, ograda plină
cu copchii şi muierea sunt lumea lui“. Autorul
ne îndeamnă să păstrăm/conservăm ceea ce
mai găseşte el însuşi, pribeag prin localităţile
rurale, ce mai putem găsi noi, ce a mai rămas
în general dintr-o lume pe cale să apună.
Ţin să menţionez în mod special faptul
că această carte a avut asupra mea, ca cititor,
un impact emoţional deosebit, răscolindu-mi
amintirile şi declanşându-mi nostalgiile în sen-
sul că m-a dus, imaginar, în copilăria şi ado-
lescenţa mea, în satul meu de baştină. Mi-a
Note, comentarii, idei
amintit de mirosurile satului meu, de oame- Recital integral al celor
nii lui, consătenii mei buni, de clubul de acolo,
de staţia de autobuz cu pereţii din mozaic, de cinci Scrisori eminesciene
bibliotecă şi nu numai. Actorul Florin Aioniţoaie se numără printre
Aş vrea să cred că oricare cititor se va puţinii actori din România (şi singurul din
regăsi în poemele incluse aici, căci, scriind Botoşani, în toată istoria teatrului botoşă-
despre Sculeni, Ştefan Susai scrie, de fapt, des- nean) care şi-a propus şi a şi realizat un reci-
pre toate satele, despre satul fiecăruia dintre tal integral al celor cinci Scrisori eminesci-
noi, despre ţăranii noştri, ai tuturora. Autorul ene. După regretatul acotor Dinu Manolache,
pune degetul pe rană, developând, cu amă- care a şi susţinut pe scena teatrului botoşă-
răciune, imaginea dezolantă a satelor din ziua nean înainte de 1989 un recital al Scrisori-
de azi, care, afectate de urbanizare şi globa- lor, iată acum, într-o înregistrare pe CD, Flo-
lizare, rămân tot mai sărăcite şi depopulate, rin Aioniţoaie propune o altfel de abordare a
transformându-se într-un fel de amintiri „în acestora, într-o tonalitate jovială, de comuni-
alb şi negru“. Actualmente, în satele noastre care directă, uneori cu schimbarea unor sen-
putem vedea tot mai multe case pustiite, în suri sau modalităţi încetăţenite de interpre-
care, pe pereţi, au mai rămas doar icoanele, are. În fond, actorul botoşănean, răzvrătit în
cu ogrăzi prin care şuieră vântul, cu mere felul lui, nonconformist, propune prin această
şi nuci căzute pe jos şi pe care „nu are cine înregistare o idee de spectacol care să pro-
să le mai adune“, cu struguri care „aşteaptă voace o nouă receptare şi înţelegere a Scriso-
să fie strânşi,/ dar stăpânii casei nu mai tră- rilor eminesciene. În înregistrare reuşeşte să
iesc“, cu biblioteci din care au fost decontate convingă, aşa cum cred că va reuşi şi într-un
şi duse undeva cărţile, căci nu mai are cine să recital scenic.
le citească. De-a dreptul tulburător e poemul Gellu Dorian
Catalogul sufletelor moarte, pe care nu pot să
nu-l citez integral: „Cuvintele chirilice şi latine
zăceau moarte între copertele cărţilor îngăl- Expresivitatea
benite./ Mii de volume pline de praf îşi dor-
meau somnul de veci pe rafturi şi pe podea./
anotimpurilor ARTEI
Rafturile arătau ca un imens columbar, iar căr- – file de „jurnal“
ţile păreau urne cu cenuşă.// Lumina pătrun- Galeriile de Artă „Ştefan Luchian“ au găzduit,
dea pieziş prin geamurile sparte. Particulele în perioada 17 – 29 noiembrie 2019, expoziţia
de praf străluceau./ Tolstoi, Dostoievski, Gogol, personală a artistei Alina Munteanu, „Expre-
Ribakov, Maiakovski, Kataev, Creangă, Emi- sivitate“, al cărei vernisaj a avut loc duminică,
nescu./ Numele autorilor puteau fi citite pe 17 noiembrie 2019, ora 11.00.
cotoarele cărţilor.// Biblioteca sătească deve- Absolventă a Facultăţii de Arte Plastice,
nise un cimitir al cuvintelor necitite şi neros- Decorative şi Design din cadrul Universită-
tite./ Un cimitir în care nu mai intra nimeni. Nici ţii de Arte „George Enescu“ Iaşi, licenţiată în
de Înviere şi nici de Paştele Blajinilor./ Cuvinte Artă Murală şi membru stagiar al U.A.P.R., Alina
precum „copil“, „cititor“, „carte“, „autor“, „biblio- Munteanu îmbină crezul de artist cu munca
tecă“, „sat“, „viitor“ erau moarte.// Fosta biblio- de profesor de artă monumentală la Liceul de
tecară se căzni să deschidă uşa închisă cu mulţi Artă „Ştefan Luchian“ Botoşani.
ani în urmă./ O comisie de la Chişinău cerea Artista a participat la expoziţii de grup,
ca toate cărţile să fie date la topit./ Titlurile şi respectiv: Expoziţia absolvenţilor – Galeria de
numele autorilor trebuiau trecute într-un regis- Artă „Lăpuşneanu“ – Iaşi (iulie 1999), Expoziţii
tru./ Un fel de pomelnic înainte de topire./ A „Art-grup“ – Galeriile de Artă „Ştefan Luchian“
fost nevoie de o săptămână./ Apoi, un camion Botoşani (2005, 2006 şi 2009), Expoziţia ani-
GAZ a dus cărţile la Chişinău./ În fosta biblio- versară „Promoţia 99“- Galeria de Artă „Lăpuş-
tecă a rămas pe masa plină de praf doar regis- neanu“ – Iaşi (2009), Salonul Naţional de Arte
trul cu numele autorilor şi titlurile./ Un dicţio- Vizuale „Interferenţe“ (2017, 2018, 2019). În
nar al sufletelor moarte.“ anul 2018, Alina Munteanu a avut prima expo-
Autorul caută, cum spuneam mai sus, ziţie personală la galeriile botoşănene, alegând
urmele civilizaţiei rurale, rămăşiţele unui Para- ca temă predilectă portretul.
dis pierdut. Le mai găseşte, dar multe din ele, Referindu-se la creaţia Alinei Munteanu,
depozitate „în cutii – morminte ce se cer des- criticul de artă Delia Ioana Leizeriuc a ară-
chise“, se află în podurile caselor, în mansarde tat că artista „experimentează şi se delectează
pe care le percepe ca pe „un imens cimitir al construind creaţii complexe, ce apoi le înmaga-
unei lumi care apune“. zinează spiritual cu sensul unui simbol. Artista
Cartea este ilustrată cu desene pe tema- simplifică astfel detaliile, îndepărtează privirea
tică rurală ale elevilor de la Şcoala de Arte din de la ceva concret, concentrează atenţia şi gân-
Sculeni, câştigând astfel o „încărcătură deopo- direa, ca apoi să direcţioneze totul către simbol.
trivă emoţională şi simbolică“ (Nina Corcinschi). Supleţea talentului i-a permis artistei să treacă
Decizia lui Ştefan Susai de a-i avea în calitate cu uşurinţă de la portret la compoziţii ample,
de coautori pe aceşti copii e un gest de toată unde îşi exprimă dragostea de viaţă, înţelege-
admiraţia. Şi un semn că nu e totul pierdut, că rea demnităţii umane, poezia lucrurilor fireşti,
mai există o speranţă de recuperare a univer- vădind astfel de fiecare dată o largă compre-
sului rural cu toată frumuseţea şi bogăţiile sale. hensiune pentru universul uman. Coloritul artis-
Galina Aniţoi tei este iscusit şi de un gust ales, admirabil prin
acordarea, opoziţia şi varietatea sa, expresiile
HYPERION  201
 feţelor reprezentate sunt vii şi pătrunzătoare iar
formele sunt interpretate cu o sensibilitate mai
curioasă. Sub penelul său, materia se transformă
afectiv, încărcându-se de un lirism calm şi dens“.
Expoziţia a fost prezentată de Angela
Hreniuc, profesor la Şcoala Populară de Arte
„George Enescu“ Botoşani.
1 decembrie 2019, ora 1200 a fost momen-
tul vernisajului expoziţiei personale a binecu-
noscutului artist plastic botoşănean Corneliu
Dumitriu, denumită „CD 65“, cu o prezen-
tarea emoţionantă a istoricului Gheorghe
Median. În perioada 1 – 31 decembrie 2019
pe simeze au fost expuse atât lucrări reali-
zate în perioada 2015 – 2019, cât şi o selecţie
din creaţiile realizate în diverse alte perioade
ale laborioasei activităţi artistice a autorului.
Corneliu Dumitriu s-a născut în Rădăuţi
Prut, Botoşani, la 1 iunie 1954 şi este mem-
bru al Uniunii Artiştilor Plastici din România
din anul 1995.
În cei peste 30 de ani de activitate, picto-
rul botoşănean a avut numeroase expoziţii
personale: 1980, 1982, 1984, 1986, 1988, 1989,
1992, 2000, 2001, 2005 – „CD ’50“, 2009 – „CD
55“, 2010, 2014 – „CD 60“ – Botoşani (Galeriile
de Artă „Ştefan Luchian“, Galeria de Artă „City
Gallery“); 1986 – Teatrul Foarte Mic Bucureşti;
1992 – Galeriile de Artă „Avanpost“ Bucureşti;
1994 – Galeriile de Artă „Cupola“ Iaşi; 1996
– World Trade Center şi World Trade Center
Vilage – Bucureşti; 1997 – Galeriile de Artă „Las-
căr Vorel“ Piatra Neamţ; 1998 – Frankfurt; 2000
– Romanian Institute Of Orthodox Theology
and Spirituality, New York; 2002 – Galeriile de
Artă „Apollo“ – Teatrul Naţional Bucureşti; 2004
– Galeriile de Artă „Orizont“ Bucureşti; 2006 –
Galeriile de Artă „Căminul Artei“ Bucureşti,
2007 – Galeria de Artă „City Gallery“ Botoşani;
2008 – Galeria de Artă „City Gallery“ Botoşani
şi Galeriile de Artă „Atelier“ Bucureşti. Aceste
expoziţii au fost urmate de altele, respec-
tiv: 2012 – Galeria de Artă „Dana“ Iaşi; 2013 –
Memorialul Ipoteşti – Sala „Horia Bernea“, Pala-
tul Parlamentului – Sala „Constantin Brâncuşi“,
Bucureşti şi Galeriile de Artă „Orizont“ Bucu-
reşti, 2015 – Galeriile de Artă „Atelier“ Bucu-
reşti; 2016 şi 2017 – Târgul Internaţional de Artă
„ArtSafary“ Bucureşti. De asemenea, artistul a
participat, alături de alţi artişti români şi stră-
ini, la diverse expoziţii de grup: 1985 – Gale-
riile de Artă „Căminul Artei“, Bucureşti, 1997 –
Galeriile de Artă „Home Sweet Home“ şi AQUA
Gallery din New York. Din a 1981 a participat
la toate expoziţiile Uniunii Artiştilor Plastici
din România organizate la Botoşani.
Pentru meritele artistice ale lucrărilor sale,
artistul a fost distins cu premii precum: Marele
premiu pentru pictură al Fundaţiei „Lascăr
Vorel“ – Bienala Naţională de Pictură Piatra
Neamţ, 1999; Premiul III – Concursul Naţional
de Artă Plastică „Voroneţiana“, 1994; Premiul I
– Concursul Republican de Pictură (1981, 1983,
1985, 1987, 1989); Premiul I – „Studio´87“, 1987;
Marele Premiu „Studio´88“, 1988; Premiile Gale-
riei de Artă „Avanpost“ (1995, 1997, 2001)“.
Referindu-se la propria-i creaţie, artis-
tul Corneliu Dumitriu, intervievat în 2010
despre „Ce înseamnă pictura, arta, pentru
202  HYPERION
dumneavoastră?“, spunea: „O şansă de a fi. Să
dai decontul pentru această lume. Decontul
respectiv eu îl dau în fiecare tablou.“ Această
expoziţie a însemnat respectarea din parte
artistuluia nobiluluisău crez.
Între 5-28 ianuarie 2020, Galeriile de
Artă „Ştefan Luchian“ au fost gazda „Salo-
nului de iarnă“ ce a avut drept curator pe
artistul plastic Florin Prodan – membru
UAPR, Filiala Iaşi.
Expoziţia a reunit lucrări de pictură, sculp-
tură şi fotografie, semnate de 26 de artişti din
Botoşani şi din Târgu-Mureş, cunoscuţi publi-
cului iubitor de artă. A fost un prilej deosebit de
a da culoare vieţii şi a percepe, prin vizualizare
directă, ceea ce artiştii concep în lumea percep-
tibilă sau pre… văd în ceea ce înseamnă lumea
de dincolo de culoare“. Evenimentul a fost pre-
zentat de către istoricul Gheorghe Median.
Pentru perioada 23 februarie – 15 mar-
tie 2020, Galeriile au prezentat expoziţia
colectivă „Arta la… feminin “, un eveniment
aflat la prima ediţie, cu participare la nivel
naţional şi dedicat artistei Maria Pillat-Brateş
(1895 – 1975), un nume – din păcate – aproape
necunoscut publicului din noua generaţie.
Expoziţia a reunit peste 90 de lucrări
semnate de artiste din diverse generaţii şi
din diverse spaţii culturale româneşti: Laura
Armeanu (Constanţa), Andra Balan (Iaşi), Dalina
Bădescu (Bucureşti), Daniela Bercaru (Bra-
şov), Adriana A. Botezatu (Iaşi), Cristina Busu-
ioc (Satu-Mare), Ioana Călinescu (Constanţa),
Nicoleta Cărare (Bacău), Aurora – Speranţa
Cernitu (Craiova), Teodora Chinschi (Bucureşti),
Mariana Constantinescu (Constanţa), Adina
Dogaru (Constanţa), Ana Coşereanu (Botoşani),
Genoveva Dolhescu (Botoşani), Daniela Fru-
muşeanu (Bucureşti), Mirela – Anca Gavriloaie
(Botoşani), Margareta Gyulai Nagy (Braşov),
Laura Gugoaşă (Botoşani), Adalgiza Harabagiu
(Bucureşti), Angela Hreniuc (Botoşani), Adina
Huiban (Iaşi), Ofelia Huţul (Iaşi), Anca Lario-
nesei (Botoşani), Stela Maria Lucici (Piteşti),
Lila Lungulescu (Botoşani), Ioana Maier (Con-
stanţa), Gabriela Meşter (Cluj), Alina Munteanu
(Botoşani), Oniţa Mureşan (Bistriţa-Năsăud),
Carmen Nicolau (Botoşani), Elena Oleniuc (Bra-
şov), Irina Pal (Tulcea), Ioana Poleac (Bacău),
Mihaela Roca (Constanţa), Cristina Marinela
Radu (Iaşi), Iuliana Raţă (Iaşi), Elisabeta Sinea
(Alba-Iulia), Georgiana Stănescu (Bacău),
Adina Strugariu (Botoşani), Silvia Şoşoiu (Con-
stanţa), Aida Şuşter (Botoşani), Rodica Todirişcă
(Botoşani), Cristina Tudorache (Constanţa),
Clara-Livia Tudoran (Cluj), Victoria Ţăroi (Bra-
şov), Cezara Ţîbuleac (Botoşani), Maria Unţanu
(Slobozia), Diana Varga (Baia-Mare) şi Carmen
Voisei (Bacău).
Iubitorii de artă au putut viziona lucrări de
pictură, grafică, tehnică mixtă, textile, fotogra-
fie, etc. expoziţia fiind un omagiu adus crea-
toarelor de artă şi o invitaţie la întâlnirea cu
arta românească contemporană în viziunea
artistelor din România.
Artista MARIA PILLAT-BRATEŞ (1892–1975),
născută Procopie-Dumitrescu, studiază în par-
ticular desenul cu Costin Petrescu şi pictura
cu Jean Steriadi, la îndemnul căruia debu-
tează în 1914 la Salonul Tinerimii Artistice
sub pseudonimul I. Brateş. De atunci expune
cu succes acuarele în expoziţii colective şi
personale organizate în ţară şi în străinătate,
alături de artiste ca Olga Greceanu, Rodica
Maniu, Lucia Demetriad-Bălăcescu, Wanda
Sachelare-Vladimirescu. În timpul Primului şi
celui de al Doilea Război Mondial, este soră
de caritate a Societăţii de Cruce Roşie a Româ-
niei, la Spitalul de Ochi din Iaşi (1916–1917)
şi, respectiv, la Spitalul Sf. Sava din Bucureşti
(1941). A fost căsătorită cu poetul Ion Pillat. În
1949 este arestată ca fostă moşieriţă şi ulterior
trimisă în domiciliu forţat la Miercurea-Ciuc
(1950–1955), iar după eliberare i se refuză
constant participarea la orice expoziţie de
pictură din ţară.
Curatori ai expoziţiei au fost: muzeo-
grafa Ana Coşereanu şi artiştii Liviu Şoptelea
şi Genoveva Dolhescu.
Ana Coşereanu
Note, comentarii, idei