Logică şi argumentare

I. Întroducere în logică şi argumentare

1.Logică şi argumentare – definire. Structura argumentării
1.1. Logica – definire. Importanţa logicii.
1.2. Argumentarea şi structura argumentării.
1 3. Principiile logicii tradiţionale
1.1. Logica – definire. Importanţa logicii.

A. Definirea logicii. Etimologia termenului de „logică:”- gr.

 Logos înseamnă discurs, raţiune
 Logica este ştiinţa demonstraţiei, care studiază formele şi legile generale ale raţionării corecte,
adică a legilor formale ale gândirii care ne conduc de la propoziţii adevărate numai la propoziţii (probabil)
adevărate
.B. Importanţa logicii.
Logica este implicată în toate domeniile cunoaşterii, cum ar fi: psihologie, retorica
şiargumentarea, domeniul juridic, teologia, medicina şi informatica, filosofia.Studiul logicii este util deoarece:-
asigură însuşirea procesualităţii argumentării corecte (deci evitarea erorilor de logică)- favorizează evitarea
manipulării şi persuasiunii (prin însuşirea modului corespunzător decontraargumentare )
1.2. Argumentarea şi structura argumentării.
 Raţionamentul este operaţia logică prin care din propoziţii date numite premise derivă o altă propoziţie
numită  concluzie. 
Argumentul  este o mulţime de propoziţii unele numite temeiuri (premise) care justifică o altă propoziţie
numită teză (concluzie).
Argumentarea poate include unul sau mai multe raţionamente (argumentare simplă sa amplă) şi
implică o relaţie între locator (persoana care argumentează ) şi interlocutor (persoana pentru care se
argumentează)
Teoria argumentării este formată din:
-teoria demonstraţiei aplicată îndeosebi în domeniul cunoaşterii ştiinţifice;
-teoria argumentării ca artă a convingerii, persuasiunii– aplicată mai ales în context cotidian);
Structura argumentării:
I.Teza (concluzia)
II.Temeiurile (probele, argumentele, premisele)Identificarea tezei şi a temeiurilor se realizează prin indicatorii
argumentării care pot fi:
- De premisă (pentru că, deoarece, presupunând, datorită)
- de concluzie (prin urmare, în consecinţă, deci, rezultă)
Demersul argumentării implică cu necesitate:
1.Conţinutul argumentării: teza, temeiurile
2.Tehnicile de argumentare:modul de organizare a propoziţiilor în cadrul raţionamentelor 
3.Finalitatea argumentării:
  c o n v i n g e r e a   i n t e r l o c u t o r u l u i   a s u p r a falsităţii/veridicităţii unei teze

Termenii

Definiţie: un termen este forma logica redată printr- un cuvânt sau un ansamblu de cuvinte, caruia ii
corespunde in plan mental un sens sau înteles şi care se referă la unul sau mai multe obiecte, reale sau ideale.
Termenul are 3 componente logico-semantice:
- cuvântul sau componenta lingvistică;
 - noţiunea sau componenta cognitivă;
- obiectul sau componenta ontologică (obiectul nu trebuie înţeles ca fiind întotdeauna un lucru real
şi concret căci el poate fi un număr, o clasă, o proprietate, adică obiecte abstracte sau ideale).

Intensiunea unui termen este formată din ansamblul de proprietăţi care alcătuiesc noţiunea,
reprezentând „înţelesul” acelui termen, adică noţiunea ca atare.
Extensiunea unui termen reprezintă mulţimea obiectelor la care termenul se poate aplica cu sens, adică
„referinţa” termenului.
Obiectele care alcătuiesc „extensiunea” unui termen sunt desemnate sau denotate de termenul
respectiv.
Proprietăţile care alcătuiesc „intensiunea” sunt conotate de acel termen.
Există mai multe denumiri pentru intensiune/extensiune.
Denumiri lingvistice diferite pentru:

Intensiune Extensiune
conotaţie denotaţie
conţinut sferă
sens referinţă
Prin „cuvânt” ca şi componentă a termenilor se înţeleg nu numai cuvinte singulare ci şi combinaţii de
astfel de cuvinte, adică expresii lingvistice sau chiar propoziţii întregi care exprimă un anumit termen.
Exemple: „profesorul de logică”, „cel mai lung fluviu din lume”, „Albert Einstein”, etc

Între intensiune si extensiune actioneaza un anumit raport, el este reprezentat de „legea variaţiei inverse a
extensiunii în relaţie cu intensiunea”: mărimea extensiunii variază invers cu mărimea intensiunii. Dacă
mărim extensiunea unui termen, intensiunea acestuia va scădea şi invers.
Ex:
- daca termenului ”elev” îi adaugam proprietatea „de liceu”, intensiunea creste, extensiunea scade
-daca termenului „inginer român” îi elimin proprietatea „român”, intensiunea scade, extensiunea creste

Clasificarea termenilor
Din punct intensional termenii pot fi clasificaţi în:
1. Termenii absoluţi sunt cei care exprimă proprietăţi ale unor obiecte, putând fi înţelese în
mod independent de alţi termeni;
2. Termenii relativi exprimă o relaţie ce se stabileşte între anumiţi termeni, aceştia pierzând
independenţa caracteristică termenilor absoluţi;
 3. Termen abstract desemneaza o insusire generală,independenta de un obiect sau clasa de
obiecte
4. Termen concret desemneaza un obiect sau o insusire dependenta de un obiect sau clasa de
obiecte
5. Termenii pozitivi indică obiecte sau prezenţa unei proprietăţi;
6. Termenii negativi indică absenţa unei proprietăţi;
7. Termenii simpli (notini primare) funcţionează, din punct de vedere logic, singuri;
8. Termenii compuşi (notiuni derivate)sunt termenii construiţi cu ajutorul altora, în cadrul unui
sistem.
b. Din punct de vedere extensional:
1. Termenii vizi sunt aceia ai căror extensiune, clasă de obiecte denotate, nu cuprinde nici un
element;
2. Termenii nevizi ai căror extensiune cuprinde cel puţin un element;
3. Termenii singulari care desemnează obiecte individuale, extensiunea lor având un singur
element
4. Termenii generali ai căror extensiune cuprinde cel puţin 2 elemente;
5. Termenii colectivi sunt aceia care denotă mulţimi de obiecte a căror proprietate nu se
conservă prin trecerea de la întreg la parte;
6. Termenii distributivi apar în cazul în care o proprietate ce se enunţă despre un obiect, se
enunţă şi despre fiecare componentă a acestuia;
7. Termenii vagi se stabilesc în funcţie de faptul că se poate spune sau nu, în mod univoc, că un
obiect aparţine extensiunii termenului respectiv;
8. Termenii precişi sunt cei în cazul cărora putem să ne pronunţăm în mod clar şi univoc dacă
un obiect aparţine extensiunii unui astfel de termen.

Exemple de termeni (din punct de vedere intensional):

Absoluţi: animal, carte număr, scriitor, minge
Abstract:frumusete, modestie,vinovătie
Pozitivi: coerent, prietenos, moral
Simpli: punct, dreaptă, plan
Relativi: părinte-copil, soţ-soţie, bun-rău, gen-
specie
Concret:frumos,modest,vinovat
Negativi: incoerent, neprietenos, imoral
Compuşi: punct de vedere, plan de lucru..

Exemple de termeni (din punct de vedere extensional):

 Vizi: cel mai mare număr natural, Zeus, Nevizi: soare, copac, cerc
cvadratura cercului
Singulari: Titu Maiorescu, Polul Nord, Africa Generali: ocean, mamifer, monedă, cal
Colectivi: pădure, armată, clasă, echipă Distributivi: mamifer, elev, carte, pom
Vagi: înţelept, adolescent, credincios Precişi: triunghi, anorganic
Raporturi între termeni
Doi termeni X şi Y (se au în vedere mulţimile de obiecte pe care aceştia le denotă, adică extensiunile
lor). Sub aspect extensional, adică din punctul de vedere al sferelor lor, putem avea două tipuri de raporturi
între termeni: de concordanţă şi de opoziţie.
A. Raportul de concordanţă presupune că mulţimile de obiecte denotate de cei doi termeni trebuie să
aibă în comun cel puţin un element:X  Y  

A.1. Identitate

Exemple: nea, omăt şi zăpadă; număr impar şi număr nedivizibil cu 2

A.2. Incluziune sau ordonare

Exemple: triunghi şi poligon, poet şi scriitor, pisică şi felină, albină şi insectă

A.3. Intersectare sau incrucisare

Exemple: animal patruped şi mamifer, minge şi rosu, elev si sportiv

1. Raportul de identitate se stabileşte între doi termeni atunci când extensiunile acestora coincid, când
cei doi termeni se aplică aceloraşi obiecte
2. Raportul de incluziune apare atunci când extensiunea unui termen este inclusă strict în estensiunea
altui termen. Incluziunea stă la baza relaţiei între gen şi specie, întrucât extensiunea speciei va fi
întotdeauna curpinsă în extensiunea genului. Sub raport intensional lucrurile se inversează astfel că
 intensiunea genului va fi cuprinsă în intensiunea speciei. Spunem că specia este subordonată genului,
iar genul este supraordonat speciei.
3. Raportul de intersectare apare când estensiunile termenilor au elemente comune, fără ca vreo
extensiune să fie cuprinsă strict în cealaltă
B. Raportul de opoziţie desemnează situaţia în care între mulţimile denotate de termenul respectiv
nu există nici un element comun:X  Y = 
1. Raportul de contradicţie. Doi termeni se află în raport de contradicţie când orice obiect am alege
din universul de discurs acesta se găseşte numai în extensiunea unuia dintre termenii în cauză;

2. Raportul de contrarietate. Spunem că doi termeni se află în raport de contrarietate când alegând un
obiect dintr-un anumit univers de discurs, acesta nu aparţine simultan extensiunilor celor doi
termeni, dar există posibilitatea să nu facă parte din nici una dintre extensiunile celor doi termeni.
Reuniunea extensiunilor celor doi termeni nu epuizează universul de discurs.

B.2. Contrarietate

Rolul pe care-l au termenii în argumentare este foarte important. Ceea ce se are în vedere în cazul unei
argumentări este convingerea auditoriului. Folosirea, alegerea anumitor cuvinte cu impact afectiv, joacă rol în
persuadarea (influenţarea) auditoriului. Putem folosi termeni cu aceeaşi extensiune dar care diferă sub raport
intensional, adică acelaşi lucru poate fi spus în mai multe feluri. Într-o atitudine favorabilă, în argumentare
folosim spre exemplu expresia „conducere unică şi centralizată”. Dacă atitudinea este defavorabilă, pentru
aceeaşi situaţie folosim cuvântul „dictatură”.
Definiţia

Atunci când ne întrebăm ce înseamnă ceva sau ce este ceva, ce reprezintă, ne folosim în general de o
definiţie. Ea este o structură tripartită cu următoarele elemente:
- definitul, adică ceea ce urmărim să definim (A);
 - definitorul, adică definiţia ca atare (B);
- relaţia de definire (=df).
Formula simbolică a unei definiţii este: A =df B.
Se citeşte „A este prin definiţie B”, ori „A înseamnă prin definiţie B”, etc.
Numim definiţie operaţia logică de determinare a însuşirilor unui obiect, prin care între doi
termeni, respectiv două expresii se introduce un raport de identitate.
Definitorul nu reprezintă, el însuşi, înţelesul definitului, ci doar exprimă acelaşi înţeles ca acesta. În fond
el nu reprezintă decăt o formă mai concisă din punct de vedere lingvistic a celui din urmă. Utilizarea corectă, în
contexte diferite, a termenilor prin operaţia de definire a lor, satisface cerinţa univocităţii, adică fiecărui termen
îi vom ataşa un singur înţeles.

Clasificarea - caracterizare generala

Clasificarea este operatia logica prin care notiunile sau obiectele sunt grupate in baza
anumitor criterii in clase din ce in ce mai generale.
Componenta clasificarii:

1.Regula celor 3 elemente -clasificarea presupune numai 3 elemente: elementele clasificarii

(obiectele care urmeaza sa fie clasficate), clasele obtinute si criteriul clasificarii.
2.Regula completitudinii- clasificarea trebuie sa fie completa: adica sa nu lase rest (fiecare obiect
obtinut in urma clasificarii trebuie sa se regaseasca intr-o clasa de obiecte).
In cazul nerespectarii acestei reguli apar urmatoarele erori:
a. Clasificarea este incompleta – adica nu toate obiectele obtinute se regasesc intr-o clasa.
b. Clasificarea este prea abundenta adica apar elemente straine de obiectul clasificarii.
c. Clasificarea este incompleta, dar si prea abundenta –lipsesc din elementele clasificarii,dar
apar si elemente staine

3.Regula intersectarii vide: pe aceeasi treapta a clasificarii intre clasele astfel obtinute trebuie sa
existe un raport exclusiv de opozitie (contradictie si contrarietate).
4.Regula claritatii si unicitatii criteriului - criteriul clasificarii trebuie sa fie clar si unic pentru fiecare
treapta sau nivel al acestuia.
5.Regula omogenitatii proprietatilor care afirma ca asemanarile dintre obiectele unei clase trebuie
sa fie mai importante decat deosebirile dintre acestea.
 
Forme ale clasificarii
Distingem urmatoarele forme ale clasificarii:
Dupa numarul de clase obtinute:
Clasificari dihotomice (gr. Dyho=doi) – adica numarul de clase obtinute este de cel mult doua.
Clasificari politomice – numarul claselor obtinute este de cel putin doua.
Dupa importanta criteriului folosit:
Clasificare naturala – in care criteriul favorizeaza enuntarea trasaturilor esentiale, naturale si stiintifice ale
elemetelor clasificarii.
Clasificare artificiala sau pragmatica (gr. Pragme= actiune) in care criteriul exprima doar acele trasaturi utile
omului.
Dupa operatiile folosite
Clasificari nominale – in care se numara elementele ori clasele obtinute.
Clasele ordinale – in care pe langa numararea  claselor obtinute este realizata si o ierarhizare a acestora.

Raţionamente corecte
Inferenţele imediate, silogismul, inferenţele valide cu propoziţii compuse, au o trăsătură comună şi
anume aceea că toate pot fi caracterizate ca valide sau nevalide.
Prin validitate înţelegem acea proprietate a unei inferenţe în virtutea căreia din premise adevărate
este imposibil să se tragă o concluzie falsă.
Este corect să spunem depre un raţionament că are proprietatea de a fi valid sau nevalid, dar despre
premisele şi concluzia unui raţionament nu putem spune că sunt valide sau nu, ci că pot fi adevărate sau
false.
Întâlnim în practica argumentării cazuri în care raţionamentele cu care se operează sunt probabile sau
mai puţin probabile, în funcţie de gradul de plauzabilitate pe care î-l au. Acestea constituie clasa
raţionamentelor inductive.
Raţionamentul deductiv, demonstraţia:
Operaţia de demonstraţie implică:
- adevărurile există şi intelectul nostru, poate ajunge la reflectarea justă a realităţii care trebuie
demonstrată;
- aceste adevăruri nu sunt evidente prin ele însele, se cer dezvăluite mai clar;

Demonstraţia primeşte valoare prin concordanţa tezelor demonstrate cu realitatea, prin intermediul
criteriului obiectiv al adevărului. În sens larg ea constă într-un şir de raţionamente îndreptate spre întărirea sau
respingerea unei aserţiuni.
Propozitii Categorice
Etimologic vorbind conceptul de categorie in logica formala vine din gr. Vategorem = a afirma, a
enunta; practic propozitia categorica in sensul actual reprezinta acelasi lucru.
Ca structura seamana cu orice propozitie uzuala numai ca semnificatia sa este aceea doar de a cuprinde
dimensiunea extensionala a unei notiuni. Astfel avem:
a. Subiectul logic  - cel despre care se vorbeste.
b. Predicatul logic- vorbeste despre subiect.
c. Copula – adica elementul de legatura dintre subiectul logic si predicatul logic care poate fi afirmativ sau
negativ.
d. Cuantorii – care sunt de mai multe feluri:
1. Universali prin intermediul carora se exprima extensiunea subiectului in totalitatea sa.
  Singulari  prin care se exprima unicitatea subiectului si tocmai din acest motiv sunt inglobati in cuantori
universali. 
2. Particulari prin care se exprima doar partial extensiunea subiectului.
 Exemplu de cuantori: universali (toti, toate, niciun, nicio); particulari (unii, unele); singulari (un,o).
 Tipuri de propozitii categorice
                Propozitiile categorice se impart dupa urmatoarele criterii:
A. Cantitate – insemnand maniera in care este luata extensiunea subiectului.
Universale – extensiunea subiectului este luata in totalitatea sa.
Particulare – insemnand ca extensiunea subiectului a fost luata doar partial.
 B. Calitate – adica forma in care se prezinta copula.
Afirmative.
Negative.
 
Universal afirmative de forma: toti S sunt P - SaP.
Universal negative: niciun S nu sunt P- SeP.
Particular afirmative: unii S sunt P – SiP.
Particular negative: unii S nu sunt P- SoP.
Raporturi logice intre propozitii categorice
Relatiile logice dintre propozitiile categorice sunt reglementate de ceea ce in limbajul de specialitate
poarta denumirea de patratul lui Boethius. Cf. lui Boethius, daca se presupune valoarea unei prop. categorice
(respective ca aceasta este 1 sau 0), se pot determina valorile de adevar ale celorlalte prop. categorice cu acelasi
S si P.
Valori de adevar -  1- adevarul
    2- falsul
  ?- incertul/ ambiguul

1.Raport de contradictie: Apare intre SaP-SoP, SeP-SiP

 Doua propozitii categorice se afla in raport de contradictie daca nu pot fi nici adevarate si nici
false in acelasi timp si sub acelasi raport. Acest raport se stabileste intre doua propozitii categorice de
calitate si cantitate opusa.
SaP (1) – SoP(0)
SoP(1) –SaP(0)
SaP(0) – SoP(1)
SoP(0) – SaP(1)
2.Raport de contrarietate: apare intre SaP-SeP
Doua propozitii categorice care se afla in raport de contrarietate nu pot fi adevarate, dar pot fi
false in acelasi timp si sub acelasi raport. Acest raport se stabileste intre doua propozitii de aceeasi
cantitate, dar calitate opusa.
SaP(1) – SeP(0)
SeP(1) - SaP(0)
SaP(0) –SeP(?)
SeP(0) –SeP(?)
 
3.Raport de subcontrarietate: apare intre SiPsi SoP
Doua propozitii categorice se afla in raport de subcontrarietate daca nu pot fi false, dar pot si
adevarate in acelasi timp si sub acelasi raport. Acest raport se realizeaza intre proprozitiile de aceeasi
cantitate, dar calitate opusa.
SiP(0) – SoP(1)
S0P(0) – SiP(1)
SiP(1) – SoP(?)
SoP(1) – SiP(?)
4.Raport de subalternare : SaP – SiP / SeP – SoP
In acest caz universala poarta denumirea de supraalterna, iar partiala denumirea de subalterna.
Este un raport de stabilit intre porpozitiile categorice de aceeasi calitate, dar cantitate opusa.
Pot fi simultan adevarate ,dar si simultan false, adevarul universalei generând adevarul
particularei, falsul particularei determinand falsul universalei de aceeasi calitate cu ea. În rest vom avea
probabilitati.
SaP(1) – SiP(1)
SiP(0) – SaP(0)
SiP(1) – SaP(?)
SaP(0) – SiP(?)

Silogismul
                Definitie
silogismul este tipul fundamental de argument deductiv alcatuit din 3 propozitii categorice diferite si 3
termeni diferiti ( si care apar de exact 2 ori fiecare).
                Structura silogismului:
1.Subiectul logic care mai poarta denumirea de termen minor fiind situat in premisa cu aceeasi denumire.
 2.Predicatul logic – care se mai numeste termen major fiind situat in premisa omonima.
3.Termenul mediu ( M ) reprezinta elementul de legatura intre cele doua premise fiind vorba de o expresie
lingvistica care se regaseste identic in ambele premise.

Subiectul si predicatul logice impreuna poarta denumirea de termeni externi; ei fiind singurii care
mai apar in concluzie ( fara termen mediu).  

CLASIFICAREA SILOGISMELOR
I. dupa calitatea propozitiei categorice folosite, precum si dupa calitatea lor, obtinem 256 de moduri
silogistice dintre care 24 valide, 6 pentru fiecare figura silogistica.
Modurile unui silogism se redau prin simbolirile corespunzatoate ale celor 3 prop. categorice care formeaza
silogismul,urmate de numarul care arata figura silogistica (ex.aee-2,eio-4...)
 
II. dupa pozitiile termenului mediu in premise obtinem 4 figuri silogistice care sunt redate astfel:
Fig. 1

.  Fig. 2 Fig. 3. Fig. 4.

Legile generale ale silogismului

Legile silogismului se impart in:
a.       Legi generale- care vizeaza conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca un silogism pentru a fi
valid.
b.      Legi speciale – care vizeaza figurile silogistice pentru a se asigura validitatea unui silogism.
 
1.       Legi referitoare la termeni:
a.       Un silogism valid contine 3 numai 3 termeni: termeni majori, termeni minori, termeni medii.
b.      Termenul mediu trebuie sa apara ca fiind distribuit in cel putin o premisa in caz contrar
silogismul este nevalid.
c.       Oricare dintre termenii externi ( S – P ) care apare ca fiind distribuit in concluzie trebuie
sa apara ca fiind distribuit si in premisa din care provine.
 
2.       Legi referitoare la calitatea propozitiilor categorice.
a.      Pentru un silogism valid cel putin o premisa trebuie sa fie afirmativa 
b.      Dintr-o premisa afirmativa si alta negativa rezulta o concluzie negativa.
c Din doua premise afirmative rezulta o concluzie afirmativa
in caz contrar silogismul este nevalid.
 
3.       Legile referitoare la cantitatea propozitiilor categorice.
a.       Intr-un silogism valid cel putin o premisa trebuie sa fie universala in caz contrar
silogismul este nevalid.
b.      Dintr-o premisa universala si alta partiala rezulta o concluzie particulara.
c. din doua premise universale concluzia poate fi universala sau particulara