LUCRARE DE DISERTAŢIE

Coordonator Ştiinţific:

Absolvent:

Cluj Napoca,

1
 2020

CALITATEA RELAȚIEI CU FAMILIA CA FATCOR DE RISC AL COMPORTAMENTULUI

DELINCVENT AL MINORULUI

Coordonator ştiinţific:

Masterand:

Cluj Napoca,
2
2020

3
 CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………………………….5

CAPITOLUL I………………………………………………………………………………..…………..7

CAPITOLUL II ………………………………………………………...................................................15

CAPITOLUL III ………………………………………………………..................................................28

CONCLUZII……………………………………………………………………………………………..73

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………..81

4
 INTRODUCERE

Societatea îşi permite a judeca şi evalua modalitatea de comportament a membrilor sǎi , potrivit gradului de
conformare a respectivului comportament la normele şi valorile accceptate .dar şi recunoscute unanim. Având ca şi
instrumente de „convingere” a comunitǎţii existente,controlul social şi adaptarea,societatea îşi permite sǎ transmitǎ
membrilor sǎi , modelul normativ şi cultural pe care aceasta îl promoveazǎ .În urma acestei „lecţii”în care se învaţǎ
rolurile sociale ce trebuie a fi îndeplinite ulterior,se obţine şi rǎsplata mult aşteptatǎ - integrarea socialǎ . Fiecare
individ are posibilitatea sǎ asimileze cunoştinţe,deprinderi şi reguli ca mai apoi sǎ le punǎ în aplicare în calitate de
membru activ al societǎţii. Una din principalele funcţii ale societăţii o constituie generarea, menţinerea şi
transmiterea din generaţie în generaţie a valorilor ce definesc specificul societăţii, matricea sa structurală. Această
funcţie se regăseşte la nivelul grupurilor şi organizaţiilor sociale. O altfel de funcţie este realizată prin intermediul
unui proces social fundamental, şi anume socializarea.
Socializarea se prezintă ca un proces complex de devenire a omului ca fiinţă socială, de însuşire a unor
norme, valori şi roluri sociale. Omul este în permanentă interacţiune cu factorii sociali ai existenţei sale. În această
interacţiune el asimilează normele şi valorile societăţii, modelele sociale de comportament, mijloacele sociale de
comunicare umană. Prin aceasta el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi responsabilităţi
sociale. Acest proces se realizează de-a lungul diferitelor etape de viaţă, în cadrul unor forme specifice de activitate
socială şi în cadrul specific al unor instituţii sociale: familia, şcoala, instituţiile culturale, politice, economice etc.,
împreună cu întregul sistem al mijloacelor moderne de informare şi influenţare. Produsul acestor instanţe
socializatoare îl constituie personalitatea de bază care corespunde modelelor culturale (de gândire şi de acţiune) care
definesc matricea fundamentală a societăţii respective. Tocmai din acest motive,am considerat că abordarea unei
teme precum cea de faţă este de maxim interes. Familia este instituţia de bază a acestei societăţi în care
trăim,reliefându-şi rolul deosebit de important în fiecare domeniu abordat.
Am început în primul capitol cu o prezentare succintă a fenomenului de delincvenţă juvenilă,stabilind într-o
oarecare măsură un cadru ferm pentru înţelegerea provenienţei acestui fenomen şi a dezvoltării sale continue.
Încercând să stabilească resorturile ce-l determină pe minor să înfăptuiască o infracţiune, cercetătorii au ridicat o
serie de întrebări: minorul este delincvent sau bolnav? În capitolul următor am încercat să definesc cauzalitatea
delicvenţei juvenile având ca bază scenariile epistemiologice existente de-a lungul timpului Este delincvenţa juvenilă
un fenomen banal şi pasager, care trece odată cu vârsta adolescenţei? Minorul este delincvent sau victimă?
Specialiştii care studiază acest fenomen vorbesc de cauze, factori, motivaţii ale delincvenţei juvenile, sau de profile
delincvente. Istoria criminologiei etiologice este de fapt o lungă dispută între mai multe categorii de factori:
biologici, psihologici, psihiatrici, sociologici, economici etc. Dar factorii determinanţi în producerea actului
criminogen sunt dependenţi de structura bio-psihologică a individului, precum şi de factorii educativi socio-familiali.
Cauzalitatea delincvenţei juvenile devine dificilă de înţeles doar prin prisma unei singure teorii.Se impune o
cercetare multiplă.De exemplu,dacă un adolescent face parte dintr-un grup delincvent,acest fapt nu se datorează

5
numai lipsei de educaţie sau numai din pricina unor carenţe în dezvoltarea personalităţii.Cauzele acestui fenomen nu
pot fi epuizate doar folosind o singură teoriei,dimpotrivă,sunt abordaţi şi alţi factori care concură la încadrarea
minorului în „cariera „sa infracţională. Evoluţia delincvenţei juvenile în societatea contemporană a determinat
organismele internaţionale şi naţionale să se preocupe de reeducarea minorului în conflict cu legea, iar prevenirea
delincvenţei juvenile este o parte importantă în reducerea criminalităţii în societate. Tocmai din acest motiv am
completat acest capitolul cu norme din legislaţia internă şi internaţională. În dreptul internaţional se conturează tot
mai mult un consens în a defini drept copil orice persoană sub vârsta de 18 ani. În acest sens, oricine sub această
vârstă are dreptul la protecţie specială în cadrul unui proces. Regulile Naţiunilor Unite cu privire la protecţia
minorilor privaţi de libertate definesc drept minor „orice persoană sub vârsta de 18 ani”. Convenţia ONU cu privire
la drepturile copilului defineşte copilul drept „orice persoană în vârstă de până la 18 ani, cu excepţia cazurilor când
majoratul este atins mai devreme în conformitate cu legislaţia naţională”, astfel că vârsta majoratului este
determinată de fiecare stat în parte Motivul principal din cauza căruia delicvenţa juvenilă atinge cote alarmante îl
reprezintă lipsa ori gradul scăzut de educaţie primit atât în cadrul familiei, cât şi în instituţiile de învăţământ, care
dovedesc pe zi ce trece o ineficienţă dramatică. De asemenea, scăderea vârstei de la care minorii pot răspunde penal
pentru faptele lor se înscrie într-o tendinţă generală în dreptul european al minorului
În capitolul III este abordat direct rolul familiei în dezvoltarea fenomenului infracţional. Sunt reliefate
funcţiile principale ale acesteia,laolaltă cu aportul familiei la modelarea comportamentelor copiilor şi la dezvoltarea
personalităţii lor. Familia asigură hrana şi îmbrăcămintea copiilor, îi fereşte de pericole, le lasă timp de joacă, le
creează condiţii cât mai bune de odihnă şi se îngrijeşte de sănătatea lor. Un regim raţional de viaţă nu poate avea
decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice. Familia îi formează copilului primele deprinderi de igienă
personală şi socială şi îl obişnuieşte să utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului.
În perioada pubertăţii, schimbările fiziologice produse în organism pun probleme noi pentru dezvoltarea fizică a
copilului; prin îndrumări perseverente şi afectuoase, prin modificarea regimului de odihnă, prin crearea unor noi
deprinderi igienice, familia le va putea rezolva la timpul potrivit.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale. Familia se
preocupă şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria şi
gândirea. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. In realizarea
acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Parinţii le spun copiilor
ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe
copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor din jur.
Varietatea culturală dar şi socială a societăţilor existente, sistemele lor juridice diferite, provoacă multiple
variaţii şi ale acestui fenomen, al delincvenţei. Astfel,pot exista evaluări diferite ale actelor delincvente. De
exemplu,sunt multe ţări în care se face distincţia între furtul obiectelor de mare valoare şi cele de valoare mai
mică,iar incriminarea şi sancţionarea se fac în funcţie de statutul social al delincventului etc.
Evoluţia şi tendinţele fenomenului de delincvenţă în anumite perioade de timp şi în diferite comunităţi,este
evidenţiată prin simbioza dintre criteriile de natură sociologică,morală,culturală,penală şi psihologică. Iau naştere

6
astfel,repere teoretice şi competente de apreciere,definire şi sancţionare a diferitelor tipuri de delicte şi crime.
Astfel,este analizat delincventul din punct de vedere al periculozităţii pe care acesta o prezintă,al responsabilităţii,dar
şi al vinovăţiei. Se urmăreşte reacţia socială şi semnificaţia încălcării normelor juridice pe de o parte,iar pe de altă
parte,se studiază personalitatea celui în cauză.,se observă capacitatea intelectivă, afectivă, volitivă, laolaltă cu
aspiraţiile şi mijloacele de îndeplinire legale ale acestora.
De-a lungul vremii,preocupările tuturor legiuitorilor au planat în jurul nevoii urgente de a preveni fenomenul
infracţional,cu precădere de a ocroti minorii pasibili să devină infractori. De asemenea,aceştia s-au preocupat şi de
cazurile în care cei vizaţi au comis acte antisociale,încercând să găsească măsurile de coerciţie potrivite care să
îmbine severitatea legii penale cu grija pentru educarea şi reeducarea minorului,pentru a înlătura carenţele acestora
şi pentru a-i înapoia societăţii. Astfel,a căpătat formă capitolul IV referitor la măsurile educative aplicabile minorilor.
Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal speciale pentru minori, care sunt menite să asigure educarea şi
reeducarea acestora prin instruirea şcolară şi profesională, prin cultivarea în conştiinţa acestora a respectului faţă de
valorile sociale. Scopul măsurilor educative este de a educa şi reeduca minorul care a săvârşit o infracţiune, de a
asigura o schimbare în conştiinţa acestuia pentru respectarea valorilor sociale, prin dobândirea unei pregătiri şcolare
şi profesionale care să-i permită o deplină integrare în viaţa socială.
Acolo unde se identifică disfuncţionalităţi în relaţiile familiale, socializarea va întâmpina şi ea obstacole şi
inerţii din partea minorului, a familiei şi a societăţii, perpetuând astfel comportamentul deviant al tânărului. Dar
devianţa poate fi facilitată şi de alte cauze: lipsa de claritate sau de justeţe a normelor sociale şi familiale,
incompatibilitatea acestora cu aspiraţiile individului, schimbările unor sisteme de valori sau chiar agenţii sociali care
încurajează sau descurajează tendinţele de nonconformitate. Exemple de asemenea acte deviante pot fi: fuga,
vagabondajul, integrarea în structurile grupurilor stradale, consumul regulat de alcool şi tutun, abandonul şcolar
dezbătute în ultimul capitol ,cel referitor la rolul familiei în prevenirea delincvenţei juvenile. Aceste conduite nu sunt
delincvente ca atare, ele nu încalcă norme penale, nu prejudiciază comunitatea, ci aduc prejudicii chiar celor
implicaţi. Fără a avea un caracter patologic sau penal, în anumite situaţii – anturaj nefast, oportunităţi infracţionale,
consum de alcool sau droguri, instigare sau constrângere etc. – ele pot constitui adevărate „ocazii" pentru comiterea
unor fapte într-adevăr delincvente, aflate sub incidenţa legii penale.
.

7
 CAPITOLUL I
DELINCVENŢA JUVENILĂ

Delincvenţa-noţiuni generale

Termenul „delincvenţă” este o denumire generală pentru comportamentul infracţional şi alte comportamente
deviante comise de copii şi de adolescenţi care nu sunt încă consideraţi adulţi.În unele cayuri desemnează şi acte care
la adulţi ar fi considerate infracţiuni-precum furtul-, dar care,dacă sunt comise de copii sunt privite cu mai puţină
severitate.1
Delincvenţei i se subsumează şi comportamentele care încalcă legea numai când sunt comise de non-
adulţi,precum fuga de acasă,refuzul de a merge la scoală,neascultarea părinţilor,activitatea sexuală lavârste extrem de
fragede.Acestea mai sunt numite şi delicte de status,deoarece sunt definite cu precădere în funcţie de statusul de
vârstă al delincventului.
Din punct de vedere strict juridic,,un comportament deincvent este definit ca fiind un tip de conduită ce
încalcă legea,privită ca ansamblu de reguli normativ edictate şi aplicate de autoritatea statală.Cu privire la această
formă de devianţă ,o serie de autori au conchis asupra câtorva caracteristici:
1) violarea unei legi,fie că respectiva lege este penală.civilă,etc care prescrie acţiuni sau sancţiuni punitive
împotriva celor ce o încalcă
2) manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale grupului,fie ele formale sau nu,implicite sau
explicite
3) săvârşirea unei acţiuni antisociale cu caracter nociv pentru indizi sau grupuri sociale.
Caracterul nociv pe care îl prezintă delincvenţa este specificat şi in Codul penal,mai exact în art.17:
„infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social,săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală” 2.Se poate
observa astfel cum o faptă poate deveni penală şi în ce condiţtii poate avea loc această tranformare.În primul rând
sunt evidenţiate cele trei trăsături esenţiale,comune tuturor infracţiunilor şi anume:o faptă care prezintă pericol
social,o faptă săvârşită cu vinovăţie si o faptă prevăzută de legea penală Existenţta acestor trăsături este extrem de
importantă şi necesară pentru existenţa infracţiunii.Când unei fapte prevăzute de legea penală îi lipseşte una dintre
1
Allan G.Johnson, „Dicţionarul Blackwell de Sociologie”,Editura Humanitas,2007,p 111
2
Codul Penal Român cu modificările aduse prin Decizia Curţii Constituţionale nr.62/2007,Titlul II,Capitolul I,Dispoziţii
generale,art 17,Editura Hmanagiu
8
aceste trăsături,ea pierde caracterul penal şi nu poate constitui o infracţiune.
Deasemenea,definiţia generală de infracţiune,reliefează caracterele acesteia şi anume:caracterul
material,caracterul uman,caracterul social,caracterul moral-politic şi juridic.Asfel, caracterul de act material este
evidenţiat de faptul că infracţiunea constituie întotdeauna un act de conduită exterioară,o manifestare de enrgie
fizicşa faţă de natură să producă modificări în lumea obiectivă. 3 Simpla intenţie,dorinţă fără exteriorizare nu are nici
un efect ca şi act de conduită,acesta din urmă putând avea înfăţişări sub forma unor acţiuni sau inacţiuni,ambele
având o existenţă reală.
Caracterul uman al infracţiunii evidenţiază că infracţiunea reprezintă un act de conduită al omului ,al unei
persoane fizice,un act voit,conştient,realizat cu o anumită stare psihică ce exprimă persoana făptuitorului. Mişcarea
mecanică,simplă ,inconştientă a omului nu poate fi considerată infracţiune.
Caracterul social rezultă din faptul că infracţiunea este vătămătoare,periculoasă pentru o anumită valoare
socială importantă societăţii,pe când caracterul moral-politic se desprinde din atitudinea făptuitorului, neconformă
cu relaţiile de convieţuire socială,faţă de astfel de valori.
Întrucât infracţiunea reprezintă încălcarea unor obligaţii juridice de conformare prevăzute de norme
incriminatoare,ea produce efecte juridice. Se naşte odată cu săvârşirea infracţiunii un raport de conflict,un raport
juridic penal ce generează obligaţia făptuitorului de a suporta consecinţele penale ale conduitei sale antisociale.
Această definiţie a infracţiunii ajută la stabilirea sferei ilicitului penal de cea a ilicitului extrapenal,adică la
delimitarea faptelor care sunt infracţiuni de alte fapte ilicite ce pot fi administrative,civile, discipinare, sau de fapte
licite. Astfel,sunt considerate fapte penale numai acelea care prezintă un pericol social ridicat şi sunt descrise de
legea penală.
Ca fenomen juridic,delincvenţa cuprinde o serie de fapte şi acţiuni care,violând norma de drept,sunt posibile
de sancţiune,,a cărei severitate creşte în funcţie de gravitatea faptei comise şi de circumstanţele în care s-a produs.
Formele de sancţiune pentru aceste fapte şi acţiuni contrare legii sunt aplicate în forme instituţionalizate şi presupun
existenţa unor mijloace de control specializate precum: forţele de ordine,tribunalele,penitenciarele etc. Se poate
considera astfel că delincvenţa cuprinde acele trangresiuni ale normelor de convieţuire socială care afectează mai
mult ordinea publică ,drepturile şi îndatoririle colectivităţii,decât relaţiile particulare dintre indivizi. După opinia lui
Edwin Sutherland,un comportament infracţional prezintă următoarele caracteristici:
a) are o serie de consecinţe antisociale,prin faptul că prejudiciază interesele întregii societăţi
b) face obiectul unor interdicţii sau constrâgeri formulate de legea penală
c) prezină o intenţie antisocială deliberată,urmărind un scop distructiv
d) cuprinde fuzionarea intenţiei cu acţiunea culpabilă
e) fapta este probată juridic şi este sancţionată ca atare

3
Vasile Draghici , „Drept penal-partea generală.Note de curs”,Editura Bren,Bucureşti,2006,p 132
9
 Dimensiunile şi formele delincvenţei

Dimensiunile delincvenţei

Având în vedere trăsăturile reliefate mai înainte,delicvenţa este un fenomen extrem de complex ce cuprinde
aspecte dar şi dimensiuni de natură statistică ,juridică ,sociologică, psihologică , prospectivă, economică şi
culturală4,astfel:
1) dimensiunea statică,evidenţiază strea şi dinamica delincvenţei în timp şi spaţiu,prin evaluarea şi
măsurarea în procente,medii ,serii de distribuţii şi indici a diferitelor delicte şi crime şi corelarea acestora cu o serie
de variabile dar şi indicatori cu caracter social,ecologic,cultural,geografic;
2) dimensiunea juridică ,evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte
antsociale,periculozitatea socială a acestora,gravitatea prejudiciilorproduse,intensitatea dar şi felul sancţiunilor
adoptate,modalităţile delincvenţilor de reintegrare în societate ;
3) dimensiunea sociologică,este centratăa pe identificarea,prevenirea şi explicarea crimelor şi a
delictelor,în raport cu diversele aspecte de inadaptare,dezorganizare,devianţă ce există în societate dar şi cu formele
de reacţie socială produse de respectivele delicte;
4) dimensiunea psihologică,reliefează structura personalităţii individului delincvent şi individului
normal,motivaţia şi mobilurile comiterii delictului,atitudinea delicventului faţă de fapta comisă;
5) dimensiunea economică evidenţiază consecinţele directe şi indirecte ale crimei din punct de vedere
material şi moral,precum:costurile financiare acorate reparaţiilor bunurilor,martorilor etc
6) dimensiunea prospectivă reliefează evoluţia în viitor spre delicvenţă dar şi propensiunea 5 spre
delincvenţă a anumitor indivizi şi grupuri sociale.
Aceste dimensiuni ale delicvenţei evidenţiază caracterul intedisciplinar pe care acest fenomen îl are ,dar şi gradul de
dificultate al studierii ansamblului de crime şi delicte ce au loc în societate.Se doreşte elucidarea tuturor îndoielilor
şi probabilităţilor existente în delimitarea acestui fenomen.Dintre toate aceste delimitări,se disting cea
juridică,sociologică şi psihologică.Astfel,din punct de vedere sociologic, delincvenţa este privită ca o problemă
socială,ce generează o intensificare a sentimentului de nesiguranţă în societate,ce creează o dicrepanţă între sistemele
de referinţă valorice şi normative ale societăţii şi între dorinţele şi aşteptările membrilor săi.
Deasemenea,delincvenţa poate conduce la intensificarea tensiunilor sociale.Treptat,oamenii devin
demoralizaţi,copleşiţi de probleme ,posibili infractori într-un moment de cumpăna.De altfel,E.Durkheim este cel care
4
Stăiculescu Brezeanu Ana-Rodica, „Sociologie juridică.Metodologie,metode şi tehnici de cercetare”,Editura Libri
Maris,Constanţa,2001,pp 114-115
5
„Propensiunea” reprezintă o înclinaţie firescă, o dispoziţie naturală ,o tendinţă către delincvenţă,în acest caz.
10
consideră crima „un fenomen normal”6,cu condiţia ca ea să nu depăşească anumite limite care fac imposibilă
funcţionarea societăţii şi convieţuirea indivizilor săi.
Varietatea culturală dar şi socială a societăţilor existente,sistemele lor juridice diferite,provoacă multiple
varianţi şi ale acestui fenomen,al delincvenţei.Astfel,pot exista evaluări diferite ale actelor delincvente.De
exemplu,sunt multe ţări în care se face distincţia între furtul obiectelor de mare valoare şi cele de valoare mai
mică,iar incriminarea şi sancţionarea se fac în funcţie de statultul social al delincventuluietc.
În concluzie,evoluţia şi tendinţele fenomenului de delincvenţă în anumite perioade de timp şi în diferite
comunităţi,este evidenţiată prin simbioza dintre criteriile de natură sociologică,morală,culturală,penală şi
psihologică.Iau naştere astfel,repere teoretice şi competente de apreciere,definire şi sancţionare a diferitelor tipuri de
delicte şi crime.Astfel,este analizat delincventul din punct de vedere al periculozităţii pe care acesta o prezintă,al
responsabilităţii,dar şi al vinovăţiei.Se urmăreşte reacţia socială şi semnificaţia încălcării normelor juridice pe de o
parte,iar pe de altă parte,se studiază personalitatea celui în cauză.,se observă capacitatea
intelectivă,afectivă,volitivă ,laolată cu aspiraţiile şi mijloacele de îndeplinire legale ale acestora.

Formele delincvenţei

Fenomenul delincvent prezintă o serie de aspecte şi forme diferite,in funcţie de săvârşirea,descoperirea şi

sancţionarea faptelor penale comise de anumiţi membrii ai societăţii.Pornind de la aceste criterii,există în literatura
de specialitate o distincţie între mai multe tipuri de delincvenţă: 7
 delincvenţa reală ,denumită şi „cifra neagră”,este constituită din totalitatea faptelor şi actelor
antisociale cu caracter penal săvârşite în realitate,chiar dacă acestea au fost descoperite sau nu de către organele
penale. Unele delicte nu sunt semnalate organelor penale fie din motive de teamă,fie de jenă,datorită procedurii
destul de anevoioase,de judecare a proceselor penale.
 delincvenţa descoperită,cuprinde acea parte a faptelor antisociale cu caracter penal
săvârşite,care a fost identificată de către organele abilitate.De regulă,acest tip de infracţionalitatea este net inferior
celei reale,întrucât nu toate faptele penale săvârşite pot fi identificate exact şi nu toţi infractori sunt identificaţi.Există
şi posibilitatea în care nu toate asemenea fapte sunt reclamate,nu toate declaraţiile se menţin etc.
 delincvenţa judecată sau legală reprezintă acea parte din delincvenţa „descoperită „care ajunge
să fie judecată şi sancţionate de către organele specializate ale statului.Cifra acestui tip de delincvenţă este mai
redusă decât cea „descoperită” pentru că nu toate faptele penale sunt pasibile de judecată şi sancţionare.Este posibilă
în această categorie graţierea sau amnistia,prescripţia.Există deasemenea şi multe cazuri în care intervine înlaturarea
răspunderii penale a făptuitorilor pe motive de minoritate.Se întâmpă uneori ca legea să fie cea care intervine şi
dezincriminează unele delicte ce au fost săvârşite în mod real.Diferite tendinţe şi evoluţii ale delincvenţei judecate
reprezintă fie rezultatul multiplicării şi extinderii legii penale asupra unor fapte neincriminate până atunci,fie al
creşterii eficienţei activităţii organelor de justiţie de sancţionare a persoanelor care au comis acte antisociale.
6
Émile Durkheim, „Regulile metodei sociologice”,Editura Polirom,2002
7
Dan Banciu,Sorin Rădulescu,Marin Voicu, „Introducere în sociologia devianţei”,Editura Stiinţifică şi
enciclopedică,Bucureşti,1985,pag 93
11
 Cea mai importantă semnificaţie o deţine delincvenţa reală pentru evaluarea stării de
infracţionalitate.Motivaţia este lesne de înţeles.ea exprimă încălcările reale ale normelor juridice penale.Totodată
relevă periculozitatea socială existentă într+un anumit interval de timp în societate.Cu toate că multe dintre
infracţiuni nu sunt descoperite,ori judecate , sancţionate,ele continuă să existe.Deşi nu sunt cunoscute,efectele lor se
fac simţite prin prejudiciile provocate în societate.
Există un număr ridicat de delicte comise de minori,care nu sunt înregistrate şi sancţionate penal,deoarece
aceştia nu au vârsta majoratului,ori sunt lipsiţi de discernământ,cu toate că faptele lor au produs prejudicii şi
consecinţe negative asupra persoanelor şi bunurilor.

Delincvenţa juvenilă

Din punct de vedere etimologic, noţiunea de delincvenţă exclude motivaţiile antisociale: în limba latină
„delinquo-delinquere” înseamnă a greşi în mod neintenţionat, a scăpa din vedere.
Există o mare diversitate a definiţiilor date acestei noţiuni, în funcţie de ştiinţa care abordează studiul ei. Din
punct de vedere juridic, este o abatere de la normele penale,8 sociologic, este o devianţă, iar în concordanţă cu
evaluările psihologilor sau psihiatrilor apare ca o inadaptare socială ori o tulburare de comportament. Începând cu
deceniile 6-7 ale secolului XX s-a impus concepţia juridică, fapt recunoscut şi la cel de al şaselea Congres al
Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Criminalităţii şi Tratamentul Delincvenţilor (1980), unde noţiunea de delincvent
juvenil a fost considerată ca "produs al unei categorii a sistemului penal, care nu corespunde naturii sau stilului de
viaţă a individului".
Aşadar, din punct de vedere juridic, delincvenţa juvenilă este o devianţă de natură penală ce constă în
ansamblul conduitelor minorilor şi tinerilor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală. Perspectiva
juridică nu oferă, însă, delimitări categorice între specificul conduitelor delictuale ale tinerilor şi cel al
comportamentelor infracţionale ale adulţilor, căci nu se interesează de cauzele acestor comportamente, ci doar de
stabilirea unui criteriu unilateral cu ajutorul căruia se poate distinge între o conduită ilicită sub aspect penal şi un
comportament normal, acceptat de societate. Astfel, spre deosebire de criminalitatea actelor adultului, delincvenţa
juvenilă cuprinde acele conduite comise de persoane imature, care nu au responsabilitate socială sau juridică. În acest
sens, dincolo de interpretarea ei juridică, noţiunea de delincvenţă juvenilă are numeroase semnificaţii biologice,
psihologice şi sociale care fac dificilă definirea ei în mod exact.
Caracterul indezirabil al faptelor imputabile unui adolescent este produsul unei percepţii generale a
publicului în legătură cu noţiunea de delict sau infracţiune care trebuie să intre sub incidenţă legii penale şi să fie
sancţionată. Reacţia societăţii omite, însă, semnificaţia pe care o are pentru adolescent actul de încălcare a normei.
Fuga de la domiciliu, incriminată anterior de legea penală ca vagabondaj, dar şi în prezent în concepţia societăţii,
reprezintă, de cele mai multe ori, o conduită normală, având la origine motive legate de conflicte în familie sau cu
alte persoane, ori de tentaţia aventurii, atât de specifică perioadei adolescentine. Furtul de bunuri poate reprezenta un

8
S. Rădulescu, ,D.Banciu, V. Teodorescu,” Criminalitatea în România în periada de tranziţie: teorii, tendinţe, metode de
prevenire”, Editura Lică, Piteşti, 2001, p. 116-119 şi 294-298
12
act prin care adolescentul îşi afirmă curajul şi gustul pentru risc sau pur şi simplu o acţiune întâmplătoare favorizată
de o "ocazie" ispititoare. De aceea activitatea infracţională a tânărului nu este similară cu cea a adultului, faptele sale
ilicite sau doar indezirabile fiind produsul greşelilor făcute de părinţi şi educatori şi nu unor aşa-zise motivaţii
antisociale. Din acest punct de vedere conduita tânărului este "aşa cum trebuie să fie", adică în concordanţă cu ce a
învăţat şi asimilat (după cum susţinea Émile Durkheim .
Marea majoritate a delincvenţilor nu sunt nici infractori înrăiţi, nici elemente marginale irecuperabile, ci pur
şi simplu copii în derivă, victime ale lipsei de educaţie, ale unui mediu familial ostil şi, adesea, violent, şi care,
datorită eşecului procesului de socializare familială, au ajuns să comită, mai mult sau mai puţin, abateri de la normele
sociale. De exemplu, "copiii străzii", minori care fură alimente pentru a-şi potoli foamea, minori care vagabondează
sau cerşesc pentru a scăpa de un mediu familial represiv şi lipsit de protecţie şi de resurse afective sau morale,
minore care, ademenite de promisiuni materiale ale unor adulţi şi lipsite de discernământ, ajung să comită fapte de
prostituţie etc. Fuga, vagabondajul, nu mai apar ca delicte sau ca forme de conduită aberantă, ci un fel de eliberare, o
formă de evaziune dintr-un mediu perceput ca ostil. Acestea sunt poate singurele scăpări ale unora de mediul în care
se simt prizonieri.
Explicaţia comiterii unui act deviant prin comportament, şi nu prin situaţia familială sau socială, este o
explicaţie clinică represivă, care stabileşte criterii dihotomice între bine şi rău, normal şi patologic, ignorând faptul că
nu se poate plasa conduita morală a unui tânăr în limitele absolute ale necesităţii respectării normei. 9 În acest sens,
cele mai multe conduite deviante săvârşite de minori sunt rezultatul unor modalităţi educative defectuoase, iar nu al
unor structuri deficitare ale personalităţii. Numai înlocuind explicaţia clinică paternalistă cu una socială, care pune
accent pe situaţie şi nu pe comportament, putem înţelege că majoritatea actelor deviante au la origine manifestări
specifice mediului de viaţă şi "crizei" adolescentine. De altfel, chiar din punct de vedere al normei juridice, faptele
incriminate de Codul penal nu se vor aplica minorului până la 14 ani din lipsă de discernământ, între 14-16 ani se
prezumă relativ lipsa de discernământ, iar între 16-18 ani minorul este prezumat a avea discernământ, dar se poate
face proba contrară şi pentru alte cauze decât cele medicale de retard intelectual, spre deosebire de major, pentru care
se pot invoca numai cauze care dovedesc o insuficientă dezvoltare a capacităţii psihice. 10 De aceea, chiar din
perspectivă juridică, nu este suficientă stabilirea gradului de vinovăţie, ci este necesară determinarea gradului de
maturitate în perceperea caracterului antisocial al faptelor săvârşite, adică evaluarea atitudinilor şi motivaţiilor faţă de
norma legală, toate pentru a stabili răspunderea minorului. Tot din aceste motive minorii delincvenţi nu trebuie în
primul rând sancţionaţi penal, ci trebuie reabilitaţi social prin supunerea lor unui regim bazat nu pe represiune, ci pe
asistenţă şi protecţie socială, reeducare şi resocializare.
Un element important în definirea delincvenţei juvenile, alături de sistemul de sancţiuni şi tratament juridic
aplicat minorilor – cele două criterii de definire a sa, este vârsta cronologică. Limita de vârstă a răspunderii penale
diferă, însă, de la un sistem juridic la altul.De exemplu, în Olanda minorii care au împlinit 12 ani pot fi sancţionaţi
penal în cadrul unui sistem special, diferit de cel al adulţilor; 13 ani în Franţa şi Polonia; 14 ani în Austria şi Ungaria;
15 ani în ţările scandinave; 18 ani în majoritatea statelor americane (dar în unele state vârsta coboară până la 17 sau

9
Arthur Mihăilă,”Sociologia dreptului”,Editura Hamangiu,2010,p 122
10
T. Vasiliu şi colab. „ Codul penal al RSR comentat şi adnotat. Partea generală”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pag. 362
13
chiar 16 ani), în Anglia şi Belgia; în Germania tinerii de până la 20 de ani sunt judecaţi de tribunale speciale pentru
tineri, dar vârsta răspunderii penale este 14 ani etc. Însă toate aceste limite de vârstă sunt arbitrare şi relative, fiind
dependente de modul în care legiuitorul defineşte procesul de maturizare şi îl asociază unei anumite vârste
cronologice, chiar dacă ea nu reprezintă o realitate ştiinţifică. Din acest punct de vedere, nici măcar ONU nu a putut
identifica o vârstă penală a minorităţii care să fie acceptată de toate statele lumii, stabilind doar că noţiunea de tânăr
include persoanele sub 25 ani, iar noţiunea de copil pe cele sub 18 ani.
Exceptând violările legii penale, delincvenţa juvenilă cuprinde şi o serie de acte care nu au caracter delictual
propriu-zis şi care, dacă ar fi comise de către adulţi, aceştia nu ar fi consideraţi infractori de către legea penală.
Printre aceste acte pot fi amintite, cu titlu de exemplu, vagabondajul, fuga de acasă şi de la şcoală, nesupunerea faţă
de autoritatea părinţilor sau a educatorilor, consumul de alcool sau de tutun,consumul de droguri, limbajul indecent
etc. Astfel, un minor poate fi considerat delincvent dacă conduitele lui necesită măsuri speciale de supraveghere,
dacă se sustrage constant de la controlul parental sau educaţional, dacă îşi abandonează căminul familial, dacă actele
sale încalcă morala, sănătatea şi bunăstarea sa ori a altor persoane, dacă încalcă legile penale etc. Aşadar, noţiunea de
delincvenţă juvenilă cunoaşte trepte evolutive, de la simpla evaluare morală făcută de părinte, educator, societate sau
autorităţi conduitelor unui copil şi până la judecarea oficială a acestuia de către un tribunal
Au existat cazuri în care termenul de „minor” a creat dificultăţi,dovedindu-se a fi mult prea vag. S-a propus
din această pricină să se folosească termeni precum „copii”,”adolescenţi”,”adulţi”, „vârstnici”fiecare corespunzând
unor tratamente penale diferenţiate,deşi se puteau creea confuzii mult mai mari,de data acesta şi în studiile de drept
comparat.Astfel,există „minoritatea”, acceptată consensual în marea majoritate a statelor moderne. 11
Pentru a fi definite ca delincvente, actele săvârşite de un minor trebuie să îndeplinească trei condiţii
principale:
 să fie comise de persoane care au vârsta stabilită de lege;
 b) să fie considerate ca acte ilicite de către părinţi, educatori sau alte persoane;
 c) să ajungă la cunoştinţa autorităţilor.
Dacă adulţii nu au semnalat fapta şi nu au definit-o ca atare, ea nu este apreciată ca fiind delincventă. Adolescenţii,
potrivit părerii psihologilor, sunt caracterizaţi de următoarele trăsături, care par adultului deviante, dar care sunt
normale la această vârstă:
 refuzul autorităţii paternale,
 agresivitate,
 imaturitate afectivă,
 frustrare,
 lipsă de responsabilitate
 sensibilitate excesivă faţă de influenţele exercitate de anturaj.
Este necesară totodată distincţia dintre aşa numitele „crize adolescentine” şi comportamentele antisociale ale
celor în cauză. Există totodată şi o altă categorie de infracţiuni,dar de data aceasta, îndreptate către minori. Aceştia
pot fi supuşi la rele tratamente,pot fi supuşi unor abuzuri atât din interiorul familiei cât şi din exteriorul acesteia. Nu

11
I.Pitulescu,”Criminalitatea juvenilă.Fenomenul „copii străzii””,Editura Naţional,2000,pag 45
14
puţine sunt cazurile în care minorii sunt victime ale adulţilor .Un exemplu în acest sens poate fi următorul caz: O
fetiţă de doar 8 ani si 3 luni a fost supusă la perversiuni sexuale chiar de către tatăl său. În prezent, copilul este
internat la psihiatrie alături de mamă, iar tatăl este liber acasă. Aşa cum recunosc şi autorităţile, nu toate cazurile în
care este confirmat abuzul sexual asupra copilului se finalizează cu pedepsirea agresorului.
Din păcate, mare parte din sutele de copii abuzaţi sexual nu ajung în statisticile autoriţilor pentru a fi luaţi în
grijă corespunzător, deoarece abuzul nu lasă urme. Legislaţia în astfel de cazuri este extrem de permisivă, iar
consecinţele ce decurg sunt dezastruoase pentru dezvoltarea normală a unui copil. Justiţia, în astfel de cazuri, pune in
balanţă cuvântul copilului cu cel al tatălui si nu dă prioritate interesului suprem al minorului.
In primul trimestru al acestui an, reprezentanţii Direcţiilor Generale de Asistenţă Socială şi de Protecţia Copilului
(DGASPC) s-au confruntat cu 138 de cazuri de abuz/exploatare sexuala asupra copiilor. Acestea sunt cifrele aflate in
evidenţa Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC), ai cărei reprezentanţi işi exprimă
"regretul pentru faptul că nu toate situaţiile în care este confirmat abuzul sexual asupra copilului se finalizează cu
pedepsirea agresorului". Procurorii au început urmărirea penală a agresorului în doar 36 de cazuri de copii
abuzaţi sau exploatati sexual. In schimb, copiii ajung în centre de asistenţă sau, şi mai rău, în spitale de psihiatrie,
fără a mai putea trece vreodată peste trauma suferită. 12

Predelincvenţa

Nu de puţine ori s-a întâlnit în literatura de specialitate termenul de „predelincvenţă”.Acesta desemnează fie
situaţia minorului care,deşi a săvârşit o faptă prevăzută de lege,nu răspunde penal din cauza vârstei ,fie situaţia
minorului care are un comportament imoral,dar ale cărui fapte nu sunt prevăzute de legea penal.Se presupune că
respectivul minor are anumite înclinaţii spre delincvenţă şi prezintă pericolul de a deveni în viitorul apropiat, un
delincvent. Încălcarea normei penale de către minor nu se produce niciodată spontan, ci are la bază un întreg parcurs
social, psihologic şi biologic în ceea ce priveşte conduita minorului, dar şi condiţiile de viaţă ale acestuia. O serie de
atitudini adolescentine, considerate deviante de către adulţi, sunt, de fapt, comportamente normale pentru această
vârstă, în consecinţă, ele nu pot fi considerate conduite anormale şi cu atât mai puţin, acte delincvente. La cei mai
mulţi tineri ,comportamentul rebel specific adolescenţei, dispare odată cu depăşirea acestei vârste şi cu integrarea lor
în structurile socio-profesionale.
Un rol important în depăşirea "crizei" adolescentine îl are familia. Acolo unde se identifică disfuncţionalităţi
în relaţiile familiale, socializarea va întâmpina şi ea obstacole şi inerţii din partea minorului, a familiei şi a societăţii,
perpetuând astfel comportamentul deviant al tânărului. Dar devianţa poate fi facilitată şi de alte cauze: lipsa de
claritate sau de justeţe a normelor sociale şi familiale, incompatibilitatea acestora cu aspiraţiile individului,
schimbările unor sisteme de valori sau chiar agenţii sociali care încurajează sau descurajează tendinţele de
nonconformitate. Exemple de asemenea acte deviante pot fi: fuga, vagabondajul, integrarea în structurile grupurilor
stradale, consumul regulat de alcool şi tutun, abandonul şcolar etc. Aceste conduite nu sunt delincvente ca atare, ele
nu încalcă norme penale, nu prejudiciază comunitatea, ci aduc prejudicii chiar celor implicaţi. Fără a avea un caracter

12
http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/campanie-r-l-copiii-abuzati-sexual-victime-ale-legislatiei
15
patologic sau penal, în anumite situaţii – anturaj nefast, oportunităţi infracţionale, consum de alcool sau droguri,
instigare sau constrângere etc. – ele pot constitui adevărate „ocazii" pentru comiterea unor fapte într-adevăr
delincvente, aflate sub incidenţa legii penale.
Aşadar, asemenea conduite deviante, deşi nu reprezintă delicte, pot reprezenta indicii simptomatice ale unei
eventuale „cariere" delincvente, motiv pentru care unii sociologi au introdus noţiunea de predelincvenţă juvenilă.
Predelincvenţa juvenilă constă în ansamblul conduitelor deviante ale tinerilor care, fără a avea un conţinut nociv ca
atare, pot determina, în anumite condiţii, comiterea de acte antisociale. Pentru a deosebi actele predelincvente de cele
delincvente, primele sunt denumite în Statele Unite "delicte de status", care reprezintă încălcări ale unor prescripţii
aplicabile numai minorilor şi tinerilor. Ele sunt definite formal de comunitate ca fiind inacceptabile şi implică o
condamnare morală explicită. 13
În opoziţie cu predelincvenţa se află delincvenţa care, din punct de vedere criminologic, constituie o violare
a dispoziţiilor Codului penal sau altor legi speciale cu caracter penal, deci a normelor sociale care au o importanţă
fundamentală pentru comunitate.

CAPITOLUL II
ROLUL FAMILIEI ÎN APARIŢIA FENOMENULUI DELINCVENŢEI
JUVENILE

Familia-definiţii şi funcţii

 Familia este una dintre realităţile sociale cele mai intime noua. 14Este probabil , fenomenul social cel mai
cunoscut.În toate societăţile a fost cunoscută noţiunea de familie,indiferent de tipul şi componenţa acestora.Se poate
spune că la un moment dat,orice individ a avut o familie deci oricine poate defini această noţiune,fie că este vorba
despre familia în care s-a născut,sau de propria lui familieori de comunitatea în care trăieşte.
„Familia reprezintă un produs al sistemului social; ea se dezvoltă pe măsură ce se dezvoltă societatea şi
trebuie să se modifice în raport de transformările din societate, de unde şi dispariţia unei anumite forme de
organizare a familiei de îndată ce sunt înlăturate relaţiile de producţie pe care ea se întemeiază.” 15Cu toate că familia
este unul dintre cele mai răspândite tipuri de grupuri sociale,este departe de afi uşoară sarcian de a o defini,ci
dimpotrivă,diversitatea de tipuri de familie ce s-au succedat de-a lungul timpului,a impus găsirea unor baze
comune,a unor similitudini.
13
F.Grecu, S.Rădulescu, „Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pag 35-44.
14
Voinea Maria,”Familia contemporană”,Editura Focus, Bucureşti, 2005, p 9
15
Voinea Maria,”Familia şi evoluţia sa istorică”,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti,1978,p 7
16
 În sens sociologic, 16familia ca formă specifică de comunitate umană desemnează grupul de persoane unite
prin căsătorie,filiaţie sau rudenie,care se caraterizează prin comunitate de viaţă,interese şi intrajutorare.Luând naştere
prin căsătorie,familia începe să fie formată din soţi.Sociologii, 17 disting :
 familia simplă (nucleară)-formată din părinţi şi copiii lor necăsătoriţi
 familia extinsă (largă)-formată şi din alte persoane decât în primul caz.
În sens restrâns,familia,ca nucleu social elementar,cuprinde pe soţi şi pe descendenţii necăsătoriţi ai acestora.Acest
tip de familie, structurată pe doua generaţii,a luat locul celei tradiţionale,structurată pe mai multe generaţii,existentă
în societăţile cu o economie nedezvoltată.
În sens juridic, 18 familia reprezintă grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii care izvorăsc din
căsătorie,rudenie,adopţie ,precum şi din alte raporturi asimilate relaţiilor de familie.Astfel,familia este o realitate
juridică prin reglementarea ei de către lege.În mod obişnuit,cele două situaţii coincid dar există şi excepţii,precum :
-în cazul defacarii căsătoriei prin divorţ,relaţiile de fapt,în sens sociologic încetează între soţi pentru că nu mai există
între ei o comunitate de viaţă şi interes,doar unele drepturi şi obligaţii,deci în sens juridic,contiună să existe relaţii de
famailie
- în cazul în care copilul este încredinţat unei insituţii de ocrotire înceează relaţiile de fapt între aceştia şi părinţii
lui,nu şi relaţiile juridice ce constau în obligaţia de a plăti contribuţia la întreţinerea copilului.
A considera familia drept unitate funcţională înseamnă a o raporta în sens subordonat unei unităţi superioare.
Cu alte cuvinte, înseamnă a-i nega o finalitate proprie pentru a o supune unei finalităţi externe. Această entitate
superioară faţă de care familia se poate dovedi funcţională sau disfuncţională nu poate fi decât societatea. Faţă de
societate, familia poate manifesta anumite funcţii, slujind unor finalităţi globale, cum ar fi cea de reproducere
biologică (funcţia reproductivă a familiei), culturală (funcţia de socializare sau de educare a copiilor), normativă
(funcţia etico-juridică a familiei) sau materială (funcţia economică) a societăţii. Paralel şi fără deosebire, însă,
sociologia familiei alătură astăzi acestora şi alte funcţii precum cea recreativă, sexuală sau afectivă, care însă nu
vizează finalitatea societăţii ca entitate exterioară şi superioară familiei, ci o finalitate precară, legată de individ ca
entitate supremă.

Funcţia de socializare

Prin această funcţie, familia participă direct la reproducerea culturală a societăţii. Socializarea este un proces
cu o participare minimă, dacă nu chiar nulă, a conştiinţeişi voinţei umane, întrucât realitatea socială este suverană,
supunând individul propriilor raţiuni de reproducere. În esenţă, socializarea este un fenomen cultural, iar aspectul său
observabil constă înînvăţarea socială, adică în iniţierea culturală. După cum spunea Leo Frobenius, faţă de oamenii
care sunt purtătorii ei, cultura trebuie înţeleasă ca un organism independent, ca o fiinţă vie care are o naştere, o
copilărie, o maturitateşi o bătrâneţe. „Nu voinţa oamenilor dă naştere culturii, ci cultura îl re-învie pe om”.19

16
Bacaci Alexandru,Dumitrache Viorica,Hageanu Cristina, „Dreptul familiei”,Ediţia a IV-a,Editura All Beck,2005,p 2
17
Filipescu Ion,”Tratat de dreptul familiei”,Editura All Beck ,2000,p 2
18
Cocoş Ştefan,”Dreptul familiei”,Ediţia a II-a,Editura ProUniversitaria,Bucureşti,2004,p 6
19
Frobenius Leo,”Paideuma”,Editura Meridiane,Bucureşti,1985,p 39
17
 Socializarea era realizată de întreaga societate, cu care familia nu se afla în discontinuitate. Ba dimpotrivă,
între societate şi familie exista o coerenţă perfectă, dată de extrapolarea valorilor familiale în cadrul societăţii
lărgiteşi de interiorizarea valorilor publice în spaţiul familial. Simbioza era aproape desăvârşită. Pedagogia, ca să
folosim un termen care doar de curândşi-a căpătat auraştiinţifică, era un fenomen difuz şi implicit. Familia nu trebui
să-şi „educe” membrii pentru a-i transforma în fiinţe sociale; ei se năşteau în societate întrucât erau membri ai unei
familii. Astăzi este cunoscut ş i obligatorie distincţia sociologică între socializarea primară şi cea secundară.
Dacă cea primară se referă la primii ani de viaţă, în care sunt deprinse categoriile sociale fundamentale (limbă
maternă, reperele axiologice primare, deprinderea gusturilor, a modelelor bazale de comportament etc.), socializarea
secundară este cea care are loc în afara familiei, în instanţe specializate (şcoli) sau nespecializate (grupuri
profesionale, de vârstă, politice etc.). Putem distinge, mai mult sau mai puţin convenţional, din punctul de vedere al
agentului principal al educaţiei, o epocă a pedagogiei materne (perioada timpurie, până la ieşirea copilului de sub
zodia grijii femeieşti, reprezentată de mamă ş i doică)şi una a pedagogiei paterne, care vine în completarea intrării
copilului în viaţa publică (mai întâi prin intermediul şcolii).
În zilele în care trăim,socializarea capătă două sensuri 20 :
1) reprezintă transmiterea de la o generaţie la alta,prin intermediul educaţiei,a principalelor norme şi valori
sociale dar şi a semnificaţiei simbolurilor
2) reprezintă învăţarea de către copii a cerinţelor rolului de adult ce îi vor permite acestuia să se integreze în
mod normal la societate.
Referitor la primul aspect,trebuie să se ţină cont de caracteristicile familiei ca mijloc de bază al transmiterii
culturii către descendenţi şi de sarcina părinţilor în procesul de învăţare de către copil al limbajului.Astfel,se poate
spune că orice familie este definită de un cumul de valori dezvăluit în climatul moral,în disciplinarea vieţii de familie
ori în dezvoltarea conduitelor.Nevoia părinţilor de a oferi exemple pozitive,aprobarea dar şi dezaprobarea unor
fapte,interdicţiile numeroase,raportul dintre responsabilitatea şi autoritatea de familie,sunt numai câteva dintre
valorile pozitive cu care copilul se confruntă în familie.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect,socializarea în cadrul familiei reprezintă primul pas către
asimilarea de către copii a capacităţilor şi deprinderilor de a răspunde conform cerinţelor impuse de societate.Se
poate spune astfel,că nu există copil care să nu treacă prin procesul de socializare.Devianţa este fie o consecinţă
indirectă a socializării imperfecte,fie a eşecului acestui proces datorat unor carenţe de educare parentală şi a unui
climat familial neadecvat.Apare aşa-numita « socializare negativă » care presupune abaterea de la normele social
recunoscute,imitarea unor comportamente defectuoase,asocierea la faptele deviante ale unor prieteni etc.

Funcţia economică.

Familia tradiţională este o unitate de economie naturală (de subzistenţă). În cadrul ei existau trei dimensiuni
de manifestare a funcţiei sale economice: dimensiunea productivă, administrativă (de gestionare a bugetului)şi cea
profesională. În ceea ce priveşte producţia, familia era un atelier de lucruşi o unitate agricolă: se produceau alimente,

20
Rădulescu M.Sorin,Banciu Dan,Voicu Marin”Adolescenţii şi familia”,Editura Ştiinţifica şi Enciclopedică,1987,p 72
18
îmbrăcăminte şi încălţăminte, mobilier, tot ceea ce era necesar supravieţuirii membrilor săi. Toţi aceştia erau
implicaţi în activităţile productive, pe măsură abilităţilor şi capacităţii fizice. Din acest punct de vedere, familia era o
unitate socială în sine, ea putând exista autonom faţă de alte forme de organizare socială. Funcţia administrativă, de
gestionare a resurselor, de alocare a lor potrivit unor priorităţi stabilite revenea, de multe ori, femeii (în societatea
rurală românească), dat fiind că aceste bunuri gestionate erau mobile (alimente, bani); cele imobile rămâneau în
administrarea bărbaţilor. Importanţa bunurilor mobile a crescut accentuat, în defavoarea proprietăţilor imobiliareşi
a capacităţii familiei de a gestiona aceste proprietăţi. În sfârşit, în cadrul familiei se realiza pregătirea profesională a
membrilor, „calificarea” lor pentru ocupaţiile tradiţionale. Transmiterea din generaţie în generaţie, de la părinţi la
copii a ocupaţiei avea la bază identitatea condiţiilor de muncă pe durate foarte mari de timp. Astăzi, deşi familiile,
prin membrii lor, sunt interesate să câştige mult mai mult decât necesarul subzistenţei, ele reuşesc să ofere mult mai
puţină securitate materială acestora. Cauzele acestei slăbiciuni sunt precaritatea patrimoniului (bunuri mobile, uşor
de tranzacţionat, uşor de pierdut), inexistenţa unor rezerve strategice înăuntrul familiei, dependenţa de instituţii
economice externe. Funcţia economică a familiei se manifestă azi preponderent prin administrarea unui buget
comunşi prin exercitarea (tot mai restrânsă) a proprietăţii comune asupra unor bunuri. Principalele instrumente care
măsoară exercitarea funcţiei economice a familiei sunt, în consecinţă, bugetul de veniturişi cheltuieli (unde sunt
incluse date referitoare la raportul dintre veniturileşi cheltuielile totale ale familiei, modurile de obţinere a
veniturilor, numărulşi calitatea persoanelor aflate în incapacitate de muncă ş i structura cheltuielilor)şi fişa locuinţei
(care conţine titlul de proprietate asupra locuinţei, densitatea de locuire, starea locuinţei, dotarea ei, mobilierul,
modul de utilizare a spaţiului locuibil).21

Funcţia educativă

Educaţia şi instruirea primite în famile sunt hotărâtoare în formarea caracterului şi personalităţii viitoare a
tinerilor.Educaţia în familie are ca şi scop formarea unui om cu dezvoltare multilaterală şi armonioasă,părinţii fiin
datori să crească copilul,îngrijind de sănătatea lui,de educarea lui,învăţătura şi pregătirea profesională a
acestuia,potrivit cu însuşirile lui,părinţii având dreptul de a asigura,conform propriilor convingeri,educarea copiilor
minori a căror răspundere le revine.22
Elisabeta Stănciulescu afirmă, într-un foarte laborios studiu despre educaţia familială 3, că funcţia educativă a
familiei este de dată recentă. Până de curând, părinţii erau cvasi-indiferenţi faţă de proprii copii, pe care îi plasau
unor instanţe externe (doică, la vârstele fragede, sau, în adolescenţă, în ale familii). De fapt, socializarea era realizată
de întreaga societate, cu care familia nu se afla în discontinuitate. Ba, dimpotrivă, între societate şi familie exista o
coerenţă perfectă, dată de extrapolarea valorilor familiale în cadrul societăţii lărgite şi de interiorizarea valorilor
publice în spaţiul familial. Simbioza era aproape desăvârşită.. Familia nu trebuia să-şi „educe” membrii pentru a-i
transforma în fiinţe sociale; ei se năşteau în societate întrucât erau membrii ai unei familii. Cele mai semnificative
instanţe ale socializării erau constituite de riturile de trecere, care integrau indivizii în corpurile sociale, făcându-i

21
Filipescu ion,”Tratat de dreptul familei”,Editura All Beck,,2000,p 4
22
Cocoş Ştefan,”Dreptul familiei”,Editura ProUniversitaria,Bucureşti,2004,p 7
19
indistincţi în cadrul acestora, conformi cu anumite modele superioare naturii umane. 23
Educatia este înţeleasă fie ca formarea individului - conform normelor şi valorilor sociale existente - servind
integrării şi ordinii sociale, fie ca dezvoltare - psihoindividuală - conform potenţialului individului, înclinaţiilor şi
aspiraţiilor acestuia - servind stimulării creativităţii şi schimbării sociale. Un demers de reevaluare şi interpretare
contemporana a conceptului de educaţie24 relevă că "teoriei după care educaţia este un proces de formare i se opune ...
teoria educaţiei ca proces de dezvoltare" si că educaţia poate fi definită ca "un proces organizat de socializare şi
individualizare a fiinţei umane în drumul său spre umanizare".
Din perspectiva sociologică, educaţia este definită ca ansamblul de acţiuni sociale de transmitere a culturii,
organizare şi conducere a învaţării individuale sau colective. În funcţie de gradul de organizare, se deosebeşte între
educaţia formală (şcolară), educaţia nonformală (în afara sistemului de învaţământ, ca răspuns la cerinăţele sociale şi
nevoile individuale de permanentizare a învăţării - cluburi, case de cultură etc.),educaţia informală (procesul permanent
de asimilare voluntară sau involuntară de valori, atitudini, modele de comportament sau cunoştinţe vehiculate în
relaţiile şi interacţiunile sociale din mediul de viaţă, din familie, mass- media etc.)

Comunicarea şi importanţa acesteia în familie

Wilbur Schramm înţelege prin comunicare “procesul de emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia
într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal către un destinatar, în
vederea receptării”25
Un rol deosebit de important pentru dezvoltarea personalităţii copilului îl deţine,bineînţeles,familia
acestuia.Familia reprezintă primul context de viaţă,este agentul de bază al socializării,al procesului de însuşire şi
aplicare a normelor şi valorilor fundamentale ale societăţii.Tot familia este cea care oferă copilului „busola” de
orientare morală,ce îi dezvoltă capacitatea de a discerne între moral şi imoral,între legitim şi ilegitim,între
conformism şi conformitate.
Trăim într-un univers al comunicării. Toate corpurile vii comunică între ele, iar în societate, comunicarea
reprezintă paradigma tuturor activităţilor umane; tot ceea ce este subscris fiinţei omeneşti, are conotaţii comunicative
si comunicaţionale.
Formarea individului ca om nu se poate realiza decât în interacţiunea sa permanentă cu ceilalţi. Această interacţiune
este facilitată de instinctul gregar al omului, fapt care se traduce într-o căutare continuă a companiei semenilor. Una
dintre cele mai vechi şi mai durabile forme în timp de asociere umană, este reprezentată de familie. Este una dintre
structurile fundamentale ale societăţii deoarece doar prin intermediul său se poate înfăptui o socializare corectă şi
completă a copiilor.Complexitatea acestei forme de comunitate umană – determinată de multitudinea şi varietatea de
relaţii care se stabilesc între cei care o compun precum şi între familie, ca entitate distinctă şi societate, la care se
adauga evoluţia în timp a trăsăturilor sale caracteristice – face dificilă încercarea de a defini familia într-o forma

23
Stănciulescu Elisabeta,”Sociologia educaţiei familiale”,Editura Polirom ,Iaşi,2002
24
Stanciu Gheorghe,”Continuitate şi reevaluarea contemporană a conceptului de educaţie”,Revista de Pedagogie nr 10/1991, p
5-8
25
Schramm Wilbur ,”Process and Efefects of Mass-Comunication”,Urbana ,University of Illinois Press,1995,p 9
20
atotcuprinzătoare.
În mod natural, familia este primul factor care contribuie la structuurarea componentelor de bază ale
personalităţii copilului.Influenţele ei sunt foarte variate. „Copilul se găseşte astfel introdus de la început într-un
eşantion foarte reprezentativ al societăţii, cu diversitatea ei de persoane, cu încrucişarea de generaţii, cu prezenţa la
un loc a trecutului şi viitorului şi cu profunda solidaritate care leagă între ei pe toţi membrii”(P.Osterrieth, 1973). 26
Prin urmare, familia ca unitate relativ restrânsă oferă copilului o diversitate de relaţii interpersonale şi
modele comportamentale necesare pregătirii acestuia pentru viaţă.Se apreciază că părinţii contribuie la dezvoltarea
psihică a copiilor lor, nu atât prin vorbe, cât prin faptele lor, prin viaţa comună şi interacţiunile de fiecare zi.
Contribuţia mare a familiei la modelarea comportamentelor copiilor şi la dezvoltarea personalităţii lor se explică, pe
de o parte, prin capacitatea de învăţare şi deosebita lor receptivitate la ceea ce vine de la parinţi şi, pe de altă parte,
prin felul în care părinţii răspund nevoilor lor.Părinţii sunt cei care pun temelia personalităţii viitorilor adulţi,ce le
oferă acestora sentimentul de siguranţă de care au atâta nevoie.
În toate societãţile au existat şi vor exista legãturi între pãrinţi şi copii. În toate societãţile copiii vor considera
pãrinţii responsabili de necesitãţile, reuşitele şi insuccesele lor. Relaţiile între pãrinţi şi copii presupun un mecanism
deosebit, filtrat social, ele au la bazã statuarea comunicãrii în care se realizeazã un model, un «  pattern » de
conduitã. În cadrul acestor relaţii ,pãrinţii încearcã şi de multe ori mulţi dintre ei reuşesc sã socializeze copiii,
contribuie la modificarea şi perfecţionarea stilului de interrelaţionare din copilãrie; ambele pãrţi ale ecuaţiei au
nevoie de deprinderi, abilitãţi sociale pentru facilitatea intercomunicãrii.
Existã desigur ,studii privind forma şi mãrimea familiilor, existã studii privind familiile dezorganizate,
influenţa divorţului asupra atmosferei şi formãrii trãsãturilor psihosociale ale minorilor, sunt numeroase cercetãri
privind copiii adoptaţi, privind copiii aflaţi în plasament familial, privind cupluri cu sau fãrã .Studii mai de fineţe s-
au axat pe investigarea unor aspecte, speciale în interrelaţia pãrinţi-copii, incluzând raportul satisfacţie-conflict,
relaţiile frate-sorã, relaţiile cu mama, relaţiile cu tata, adolescenţa ca perioadã a schimbãrilor relaţionare; variaţii
culturale în statuarea relaţiilor pãrinţi-copii. Binecunoscuta realitate psihologicã potrivit cãreia interrelaţia are
obligatoriu la bazã comunicarea este abordatã şi în acest tronson de studiere a relaţiilor pãrinţi-copii. Dacã în timpul
copilãriei pãrinţii sunt cei care iniţiazã efectiv copilul în stabilirea relaţiilor în familie, extinse apoi la grupul de
joacã, în timpul adolescenţei pãrinţii nu mai reuşesc sã supravegheze minorii decât cu mare dificultate. În copilãrie
procurarea de jucãrii, alimentaţia, curãţenia, conversaţia reprezintã apanajul exclusiv al adultului. În adolescenţã,
tinerii aspirând la un alt statut decât cel de „copil" se împotrivesc dorinţei pãrinţilor de a nu întârzia, de a avea grijã
deosebitã pentru studiu, de a nu intra în relaţii cu persoane rãu intenţionate, periculoase, de a nu-şi crea şi adopta
modele „facile". Pãrinţii vorbesc şi transmit enorm copilului în perioada micii copilãrii, ei învaţã efectiv sã
vorbeascã, sã participe la dialog. Copiii pun întrebãri la care pãrinţii încearcã sã rãspundã, ei ar trebui sã ofere
rãspunsuri cât mai adecvate dezvoltãrii psihice a copilului. În adolescenţã, centrul de greutate al comunicãrii se
deplaseazã de la nivelul exclusiv al familiei la nivelul grupului de colegi şi prieteni. În perioada furtunoasã, frumoasã
şi tumultuoasã, plinã de mari inegalitãţi psihosociale, tânãrul devine un veritabil participant la dialog, de multe ori
fãrã sã comunice nimic adultului şi cel mai adesea pãrinţilor.

26
Osterrieth Paul,”Copilul şi familia”,Editura Didactica şi Pedagogică,Bucureşti,1973
21
 Termenul de “comunicare” apare în secolul al XIV-lea, provenind
din latinescul “communis”, adică “a pune în comun” sau “a fi în relaţie cu...” 27.Abordarea afecţiunii (dragostea
pãrinteascã), petrecerea unui volum de timp considerabil împreunã cu minorul, tratarea acestuia cu delicateţe,
aplicarea flexibilã a balanţei recompenselor mai degrabã decât a critica şi a fi ostil determinã o bunã imagine a
pãrinţilor în accepţia copiilor. Dacã, dimpotrivã, copiii sunt respinşi de pãrinţi (reacţiile sunt diferite tatã/fiu,
mamã/fiicã) ei au mai multe şanse sã evolueze la pubertate şi adolescenţã spre: delincvenţã, agresivitate, conduite
nevrotice, conduite atipice .
De multe ori, comunicarea cu familia este mai greoaie decât cea cu simplele cunoştinţe. Un copil care este des
criticat pentru ceea ce face nu va avea o relaţie deschisă cu părinţii. Odată ajuns la maturitate, va dezvolta aşa-numita
„comunicare paradoxală" (una spune, alta gândeşte) şi îşi va adapta conţinutul mesajelor în funcţie de aşteptările
celorlalţi.Când comportamentul unui copil nu este apreciat de părinţi, atunci el este predispus să distorsioneze
conţinutul relatărilor sale, astfel încât acestea să corespundă aşteptărilor, convingerilor şi ideilor părinţilor.Fiecare
familie are propriul model de comunicare, perpetuat de mai mulţi ani şi care în timp devine rutină. Specialiştii au
observat însă că, de multe ori, oamenilor le este mai greu să comunice cu cei apropiaţi lor decât cu
necunoscuţii.Pentru unele persoane este mai greu să comunice cu cei apropiaţi lor, care au fost părtaşi la istoria lor de
viaţă, oameni faţă de care au  aşteptarea să îi înţeleagă, să îi aprobe şi să îi accepte cu părerile lor bune şi rele. Părinţii
trebuie să se concentreze asupra modului în care se desfăşoară comunicarea în familie, asupra felului în care copilul
îşi manifestă înteresul sau dezinteresul cu privire la propunerile sau regulile care se aplică în casă. Trebuie să îşi lase
nemulţumirile deoparte atunci când discută cu fiii lor şi să îşi canalizeze întreaga atenţie asupra lor. Orice cuvânt
spus acestora transmite nu doar ideile parinţilor ci şi sentimentele acestora.

Educaţia,factorul principal în prevenţia delincvenţei juvenile

Conceptul de educaţie familială şi-a lărgit treptat sfera, fără să afecteze prioritatea acordată raporturilor
părinţi-copii, spre înţelesul actual de "Ansamblul funcţionării familiale în raport cu educatia"28. În sens larg,
ca practică socială şi câmp al cunoaşterii, conceptul de educaţie familială se referă la: activitatea desfăşurată
de părinţi în vederea educării copiilor lor; activitatea de intervenţie socială realizată în scopul pregatirii,
sprijinirii sau suplinirii părinţilor în activitatea lor de educare a copiilor; activitatea de cercetare ştiinţifică şi de
învăţământ având ca obiect educaţia familiala33. În acceptiunea restrânsă, principala în stadiul actual al
cunoaşterii,educaţia familială vizează "ansamblul dinamic al legăturilor sociale pe care le experimentează
copilul în şi prin familia sa de origine.”29Intervenţiile educative, asociate cu diferite forme de sprijin, mai ales
afectiv, sunt de natură să furnizeze bune predicţii, în sensul remisiunii lor şi al reintrarii în normalitate, adică
în canonul comportamentelor acceptate sau acceptabile socialmente.Comportamentele deviante pot să
27
Tanaşdi Alexandru,Ungureanu Roxana, „Relaţii publice”,Editura A.S.E.,Bucureşti,2001,p 14
28
Stănciulescu Elisabeta,”Sociologia educaţiei familiale”,Vol I,Editura Polirom,Iaşi ,1997,p 27
29
Stănciulescu Elisabeta,”Sociologia educaţiei familale”,Vol II,Editura Polirom,Iaşi,1998,p 21
22
reprezinte însă şi un simptom în cadrul unei tulburari psihice majore, cu sau fără substrat lezional, caz în care
formele de intervenţie vor fi în primul rând de ordin medical.Ele pot avea, uneori, un caracter reactiv, de
răspuns la o situaţie resimţită de copil ca intolerabila, sau numai momentan opresivă, constituind o modalitate
defensivă inadecvată, nevrotică. O altă categorie a tulburărilor de comportament include deprinderile
negative de comportament; este vorba de comportamentele învăţate în mediile de apartenenţă (familia) sau
în grupurile de socializare discordantă (anturajul de prieteni, grupurile marginale etc.).Conflictualitatea
familială, carenţarea materială, afectivă sau educaţională (în cazul copilului neglijat), dar şi o prestaţie
educativă inadecvată caracteristicilor psihologice ale copilului – permisivitatea excesivă, de tipul „laissez-
faire”, sau, dimpotriva, autoritarismul sever – sau inconsecvenţa sunt factori de risc importanţi în apariţia
tulburărilor comportamentale. Minorul este produsul educaţiei şi al socializării în familie şi în
şcoală, astfel încât actele lui delincvente sunt consecinţa modului în care a fost educat şi socializat. Astfel că
neînţelegerile şi conflictele dintre părinţi determină copiilor tulburări de comportament cât şi comiterea
unor acte deviante.S-a constatat că majoritatea tinerilor delincvenţi provin din familii cu un statut economic
şi cultural foarte scăzut, familii care se confruntă cu diferite probleme cum ar fi: şomajul, lipsa resurselor şi
a locuinţei, etc. Tinerii care trăiesc în astfel de condiţii în care le lipsesc nevoile elementare de hrană,
educaţie, protecţie socială, cât şi aspiraţiile ajung să manifeste anumite acţiuni antisociale considerând că
doar prin astfel de acţiuni îşi pot atinge scopurile dorite.
În formarea comportamentului tânărului un loc foarte important îl are familia de aceea este foarte importantă
socializarea primară. În cadrul acestui proces copilul va asimila un întreg sistem de cunoştinţe, valori, atitudini,
deprinderi,reguli morale care au un rol important în evoluţia sa ca membru al societăţi, stilul de educaţie
reprezentând factorul cel mai important în formarea personalităţii lui. Printre factorii care duc la formarea unei
conduite delinctuale ale minorilor sunt: dezorganizarea familiei, lipsa ataşamentului părinţilor, lipsa comunicării în
familie, lipsa supravegherii exercitate de părinţi, lipsa metodelor disciplinare, inexistenţa unor reguli de conduită
.Dacă în cadrul unei familii sunt prezente din plin agresivitatea, alcoolismul, promiscuitatea sexuală şi morală, este
foarte puţin probabil ca un copil crescut în acest mediu să nu cadă victimă delincvenţei. În literatura de specialitate
sunt evidenţiate o serie de greşeli educative ale părinţilorcare pot conduce la apariţia unor comportamente deviante la
adolescenţi. M. Petcu sintetizeazăo serie de disfuncţionalităţi familiale potenţial generatoare de devieri
30
comportamentale la copil divergenţa metodelor educative; atitudinea hiperprotectoare, atitudineafamilială
indiferentă, părinţii „demisionari” (mereu ocupaţi sau plecaţi de acasă), atitudineahiperautoritară a părinţilor, ş.a. În
concluzie, familia este factorul cel mai important în desfăşurarea procesului socializării primare, socializare ce
determină profund cariera socială a fiecărui individ.
Mediul şcolar se manifestă în specificitatea sa în construirea actorului social.Şcoala se deosebeşte de mediul familial,
prezentând faţă de acesta o serie de avantaje şi dezavantaje din punct de vedere educativ.
Printre avantaje se poate aminti faptul că educaţia şcolară este organizată, conştientă şi planificată, iar dintre
dezavantaje ar putea fi menţionat gradul scăzut de afectivitate cu care este încărcat sistemul şcolar, comparativ cu
30
Petcu Mărioara,”Delincvenţa-repere psihosociale”,Editura Dacia,Cluj-Napoca,1999,pp 60.65
23
mediul familial. Atunci când apare, inadaptarea şcolară reprezintă de fapt lipsa sau funcţionarea defectuoasă a
proceselor de apropriere a intereselor celor doi parteneri şcolari. Inadaptarea şcolară se manifestă prin insatisfacţii ce
produc temeri şi descurajare. Repetarea în timp a acesteia conduce la cronicizarea stării de anxietate, a frustrării
elevului, ceea ce determină gesturi de revoltă şi apariţia de situaţii conflictuale, la început cu colegii şi apoi cu
întreaga lume. Nerezolvarea acestor conflicte sau ignorarea lor îl împing pe elev la apatie, dezinteres şi indiferenţă
faţă de şcoală, manifestându-se apoi prin absenteism, vagabondaj şi în final prin abandon şcolar. Deficienţele de
ordin organizatoric (precum inadecvarea regimului de activitate intelectuală la particularităţile de vârstă ale elevilor,
lipsa interesului şi preocupării pentru individualizarea procesului instructiv – educativ etc.) sunt de natură să întreţină
o stare de stres generalizat. Astfel elevii devin mai vulnerabili, mai expuşi la experienţele de comportament
predeviant sau deviant.
O importanţă deosebită o are cultivarea relaţiei afective pozitive, apropierea şcolii şi a elevilor de viaţă, de
mediul muncii prin organizarea unui program echilibrat. În ultimii ani,specialiştii în terapie familială din SUA au
început să acorde tot mai multă atenţie sistemului şcolar ca factor cauzal în rezolvarea problemelor inclusiv cele de
disfuncţionalitatea familiei.Iar în problemele de comportament ale copilăriei, specialiştii au încercat să descrie modul
în care apar acestea la şcoală, creează perturbări în sistemul familial, cuprinzând în explicaţia lor, prin termenul de
„triunghi”, cele trei elemente fundamentale: familie – copil – şcoală 31.

Grupul formal şi grupul informal.

Adolescenţii vin în contact cu diverse grupuri de referinţă (grupul de colegi, grupul de prieteni din cartier),
care le oferă mai mult şimai neîngrădit posibilitatea afirmării de sine, într-un spaţiu social neîncorsetat de reguli
formale - şcolare sau familiale. În cadrul acestor grupuri se realizează o socializare secundară 32,ce poate fi sau nu în
acord cu normele şi valorile generale ale societăţii. De altfel, statisticile arată că cele mai multe infracţiuni sunt
comise în grup, ceea ce înseamnă că rolul grupului înapariţia devianţei este destul de pregnant. Grupul de semeni
este un remediu împotriva sentimentului (autentic sau nu) de izolare şi singurătate. Tendinţa de grup este aproape un
impuls profund care mobilizează şi sensibilizează fiinţa umană pentru a stabili şi întreţine relaţii cu ceilalţi. Pe plan
psihologic, acest fapt se exprimă prin sentimentul apartenenţei, acea stare interioară care-l face pe om să se simtă
ataşat de alte fiinţe umane, acestea oferindu-i, la rândul lor, o anumită linişte psihică 33Oferta grupului – cadru şi de
„socializare negativă” – şi forţa sa de atracţie se explică prin nevoia copilului de recunoaştere a propriei persoane de
către ceilalţi, de a fi acceptat de către ceilalţi aşa cum este el şi de a fi stimulat în acţiunile sale.34Evaluarea corectă a
factorilor de risc comportamental, a deschiderii potenţiale a grupului stradal spre sfera actelor antisociale uşoare
iniţial (micul furt, actele de vandalism, practicarea jocurilor de noroc, consumul de băuturi alcoolice şi de
droguri,prostituţia) presupune cunoaşterea nuanţată atât de către părinţi, cât şi de către profesori, a naturii şi a
profilului activităţii acestor grupuri, ceea ce permite predicţia evoluţiilor posibile şi adoptarea de strategii eficiente de

31
Neamţu Cristina,”Devianţa şcolară”,Editura Polirom,Iaşi,2003,p 81
32
Achim Mihu,#Sociologie”,Editura Eikon,2007,p 317
33
Eriko Albert Lorincz,Carcea Maria,”Prevenirea dezaşteptării şcolare.Contribuţii metodologice la profilaxia şi terapia
adolescenţilor cu probleme de adaptare”,Editura Cerni,Iaşi,1998,p 62
34
Albu Emilia,”Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenţi.Prevenire şi terapie”,Editura Aramis
Print,Bucureşti,2002,p 52
24
prevenire şi de recuperare.Atât în grupul informal non-delincvent, cât şi în cel delincvent, se dezvoltă pattern-uri de
relaţii de prietenie bazate pe principiul similarităţii. În acest moment apare aşa-numitul fenomen al „găştii” – sau
grupurile de cartier. Aceste grupuri îşi dezvoltă propria lor minicultură, care include un stil propriu de a se îmbrăca, a
35
vorbi, a se comporta. Găştile sunt definite de către sociologi ca fiind grupuri mici, de 5 până la 12 indivizi,
îngeneral de aceeaşi vârstă şi acelaşi sex. Acestea diferă ca structură şi obiective de grupul larg de adolescenţi care
reprezintă colectivităţi mari care au la bază stereotipuri similare şi în care indivizii, în mod opţional, pot sau nu să
petreacă timpul împreună 36.
În concluzie,se poate susţine ca educaţia,indiferent dacă aceasta provine de la părinţi,de la şcoală,ori de la
grupul de prieteni ori persoanele ce formează anturajul tinerilor are un rol clar definit în alegerile de viaţă ale celor
„necopţi”,aceştia fiind influenţaţi voit sau nu, să opteze pentru anumite conduite şi nu numai. Când educaţia nu este
receptată ori este superficial tratată,sau când mai rău,nu există ,intervine automat cea mai uşoară decizie –
delincvenţa. Aceasta apărând într-un moment de răscruce în viaţa minorilor,dar dusă la expansiune până la vârsta
adultului,nu cunoaşte decât sensul peiorativ al noţiunii de societate, fiind ca un fungus ce trebuie eliminat până nu
este contaminată întreaga comunitate. Studiul delincvenţei juvenile solicită o evaluare complexă a interacţiunii între
toţi membrii grupului familial şi a conflictelor dintre aceştia, mai ales în situaţii de criză. Eşecul unităţii familiale
antrenează un eşec al educaţiei morale. De aceea, totalitatea manifestărilor comportamentale ale copilului depind, în
cea mai mare măsură, de integritatea funcţionalităţii familiei.

Cadre propice dezvoltării fenomenului infracţional

Un cămin dezechilibrat,lipsit de armonie, existenţa conflictelor între părinţi,dezorganizarea familiei sunt

câteva dintre elementele ce marchează profund viaţa unui copil. Astfel,acesta cunoaşte şi trăieşte sentimente
puternice de insecuritate,la fel cum îşi poate forma o idee distorsionată despre viaţă,despre realitate. Mulţi părinţi îi
lasă prea liberi pe adolescenţi,ori ,dimpotrivă,le impun o serie de condiţii,se arată neînţelegători faţă de dorinţele şi
nevoile lor,sau chiar nu sunt interesaţi de rezultatele lor şcolare ori de anturajul lor,
Potrivit literaturii de specialitate,în cazul carenţelor familale,personalitatea adolescentului are de
suferit37,aceştia având reacţii de apărare precum :
 afective :anxietate,depresie,obsesii,fobii
 caracterologice :agresivitate,detaşare,suprasensibilitate
 cognitive :eşecuri ale performanţei şcolare
 psihosociale :conflicte cu familia,revolta contra părinţilor
I.C.Cucu a sintetizat în aceeaşi lucrare şi alte probleme ce apar odata cu existenţa carenţelor
familiale.Acestea sunt abuzul de alcool şi droguri,tulburări psihice şi fizice,abandonul şcolar,fuga de acasă,în
principal,crearea situaţiei de derivă.Dislocarea căsătoriei,ameninţarea stabilităţii şi coeziunii căminului,la fel ca şi
carenţele familiale sunt perturbatoare pentru copil,iar în cazul adolescentului,stimulează cele mai grave tulburări
35
„Oxford Dictionary Enciclopedia”, Oxford University Press,1997,p 120
36
Neamţu Cristina,op.cit, p 151
37
Cucu Ioan C,”Psihiatria adolescentului”,Editura Litera,Bucureşti,,1979,p 26
25
 comportamentale şi de personalitate.Eşecul familiei înseamnă de fapt ,eşecul procesului de socializare a copilului
sau adolescentului.38 Cel afectat devine retras,,incapabil de elaborarea unor relaţii stabile,,preocupat în special de
propriile sale probleme .De aici şi până la manifestări deviante mai este doar un pas.

Violenţa în familie

Din păcate,violenţa în familie a devenit odată cu trecerea timpului, o noţiune destul de comună ce
nu mai stârneşte reacţiile sociale ori legale imediate venite din partea societăţii şi a instituţiilor acesteia.
Violenţa în familie presupune o multitudine de acte de violenţă de limbaj, psihologică, fizică, variind ca
intensitate în funcţie de circumstanţe specifice, dar având toate ca substrat cauzal disfuncţionalităţile din
relaţia de cuplu, lipsa unei educaţii adecvate pentru viaţa de familie, înţeleasă de prea mulţi, dincolo de
declaraţii şi promisiuni, mai mult ca scop de satisfacere a dorinţelor sexuale şi depăşire a impasurilor
economice. În actuala conjunctură, mediul familial are cel mai puternic impact asupra formării caracterului,
fiind determinant pentru orientarea antisocială şi delictuală a copilului şi adolescentului.
Deşi variaţiile în comportamantul adolescenţilor depind nu numai de contextul familial şi de
tehnicile de socializare parentală, ci şi de ceilalţi agenţi de socializare (şcoala, diverse instituţii ale statului,
mass-media), în etapa actuală de formare a societăţii româneşti aceşti agenţi sunt insuficient structuraţi, în
continuă modificare, astfel încât nu pot fi consideraţi modele coerente care să susţină o influenţă de durată
a comportamentului. De aceea, cristalizarea personalităţii în mediul familial determină măsura în care
adolescentul va fi influenţat de stimulii oferiţi de celelalte instanţe de socializare: va fi confuzionat de
incoerenţa acestora, ceea ce îl va orienta spre atitudini delictuale, sau va fi capabil să discearnă în funcţie
de educaţia de bază formată în familie. Absenţa realizării funcţiilor principale ale familiei (subzistenţă,
protecţie, afecţiune, socializare) determină apariţia tendinţelor de neconformare la normele de conduită
valorizate pozitiv de societate. În acest context a fost adoptată Legea 217/2003 pentru prevenirea şi
combaterea violenţei în familie, prin care se stabileşte cadrul general privind prevenirea şi combaterea
violenţei în familie, reglementându-se atribuţiile şi răspunderile autorităţilor publice centrale şi locale, a
comunităţilor locale, măsuri de prevenire şi combatere a violenţei în familie, ca şi măsuri de protejare a
victimelor acestei violenţe, de mediere a conflictelor familiale, precum şi măsuri de asistare a agresorilor
familiali în vederea reintegrării în societate.
Legea 217/2003 defineşte violenţa în familie ca fiind orice acţiune fizică sau verbală săvârşită cu
intenţie de către un membru al familiei împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă o
suferinţă fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material. De asemenea, împiedicarea femeii de a-şi
exercita drepturile şi libertăţile fundamentale se încadrează tot în conceptul de violenţă în familie. Astfel,
această lege extinde conceptul de violenţă în familie şi la alte forme de violenţă decât cea fizică. În
38
S.M.Rădulescu,Mvoicu,D.Banciu,”Adolescenţii şi familia”,Editura Ştinţifică şi Enciclopedică,1987,p 158
26
România, una din trei femei a declarat că a fost abuzată fizic sau verbal de către partenerul de
viaţă.39Violenţa în familie este preponderent îndreptată împotriva femeilor: în anul 2006, dintr-un total de
9.372 victime, 5.160 (55,1%) au fost femei, iar în 2007, dintr-un total de 8.787 victime, 5.794 au fost femei
(65,9%)40.
În anul 2006, un număr de 69 de femei au murit din cauza violenţei în familie; în anul 2007 a fost înregistrat
acelaşi număr de femei ucise, numărul fiind în creştere, conform datelor Agenţiei Naţionale de Protecţie a Familiei.
Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici Bucureşti a realizat studiul „Aspecte ale
violenţei domestice în Bucureşti”, ce a constat în cercetarea cazuisticii INML Mina Minovici Bucureşti
între 2007-2008.41 În urma realizării studiului au reieşit câteva aspecte relevante: vârsta victimelor cea mai
expusă la violenţa în familie este între 27 şi 40 de ani, iar apoi în jurul vârstei de 50 de ani, majoritatea
cazurilor au reprezentat abuz fizic şi psihologic, 58% dintre victime sunt căsătorite legitim, în 62% din
cazuri agresorul este soţul sau soţia şi în 8% din cazuri victima şi agresorul sunt necăsătoriţi.
Potrivit datelor acestui studiu42, o mare parte a victimelor continuă să locuiască şi după agresiune
împreună cu agresorul (61%), 13% fiind în divorţ; 88% au discutat cu unele persoane despre cele
întâmplate sau au anunţat poliţia (în 64% din cazuri). Totuşi, majoritatea cazurilor, (peste 70%), nu au
apelat la nicio instituţie a statului în legătură cu protecţia familiei.
Conform datelor deţinute de Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei,în anul 2009, s-au înregistrat
12.461.cazuri de violenţă în familie,reprezentând o creştere de 8,04 % faţă de anul 2008,an în care cifra a fost de
11.534 victime ale violenţei în familie.S-a observat astfel:
 victimele de sex feminin,au crescut cu 13,81% în anul 2009,faţă de anul 2008
 victimele de sex masculin,au crescut cu 8,35% în acelaşi interval de timp
 victimele cu sex nespecificat,au scăzut cu 4,13% în aceeaşi perioadă
Din totalul de 2.609 de victime de sex masculin,un număr de 2.296 de victime de sex masculin au vârsta
precizată,din care 1.783 (15.46%)sunt minori,iar 513 (4.44%)sunt adulţi.Un număr de 3.848 victime ale violenţei în
familie nu au sexul şi vârsta precizate (33.37%).
Din totalul de 6.804 de victime de sex feminin aferente anului 2009,un număr de 6.172 de victime au vârsta
precizată,din care 1.987 (15.95%) sunt minore,iar 4.185 (33.59%) sunt adulte.Din totalul de 2.827 de victime de sex
masculin,un număr de 2.470 de victime de sex masculin au vârsta precizată,din care 1.627 (13.28%) sunt minori,iar
816(6.54%) sunt adulţi.Un număr de 3.819 victime ale violenţei în familie nu au sexul şi nici vârsta precizate.
(30.64%).
În 2008, au fost centralizate un număr de 5.978 de victime de sex feminin, un număr de 5.390 de victime de
sex feminin au vârstă precizată, din care 1.800 (15,61%) sunt minore, iar 3.590 ( 31,12%) sunt adulte. În anul 2008

39
Ministery of Health,(Ministerul Sănătăţii), World Bank, UNFPA, USAID, UNICEF , Reproductive Health Survey, 2004
40
Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei, Date statistice 2009, www.anpf.ro
41
Raportul „Violenţa şi Sănătatea în România”,realizat prin colaborarea Ministerului Sănătăţii şi a Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii,editori:Cornea Andreea,Micheu Elena,Cozoş Ionela,Rh printing,Bucureşti,2009
42
Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici Bucureşti, Raportul studiului „Aspecte ale violenţei domestice în Bucureşti” , 2009
27
au fost înregistrate 137 de decese reprezentând 1,18% din totalul de 11.534 de cazuri de violenţă în familie în anul
2008, din care pentru 89 de decese s-a precizat sexul:
a) 56 decese de sex feminin reprezentând : 62,92 % din cele 89 de decese cu sex precizat ;
b) 33 decese de sex masculin reprezentând : 37,08 % din cele 89 de decese cu sex precizat.
În anul 2009 au fost înregistrate 101 de decese reprezentând 0,81% din totalul de 12.454 de cazuri de violenţă în
familie pe anul 2009, din care pentru 78 de decese s-a precizat sexul:
a) 45 decese de sex feminin reprezentând : 57,69 % din cele 78 de decese cu sex precizat;
b) 33 decese de sex masculin reprezentând :42,31 % din cele 78 de decese cu sex precizat.:

Total decese în funcţie de vârstă

2008 2009
Victime de sex Victime de sex Victime de sex Victime de sex
Vârstă
feminin masculin feminin masculin
0-14 4 6 4 1
14-18 2 3 6 5
18-25 5 - 2 2
25-35 4 4 6 5
35-45 12 6 6 2
45-55 10 6 9 5
55-65 13 7 1 10
peste 65 6 1 11 3
Total 56 33 45 33
neprcizate 48 23
Total decese 137 101

Sursa:Autoritatea Naţională pentru Protecţia Familiei şi a Drepturilor Copilului

În România există 50 de adăposturi pentru victimele violenţei în familie,dintre care 29 sunt publice,7 sunt
private,iar 14 private.Capacitatea acestor adăposturi de ridică în prezent la 595 de locuri pentru victimele adulte şi
copiii acestora.Există totodată şi centre de consiliere pentru victimele violenţei în familie.Acestea sunt în număr de
27,alături de 2 centre de recuperare şi 2 centre de informare şi sensibilizare a populaţiei.

Numărul cazurilor de violenţă în familie în 2009

Vârstă Total Victime de sex Victime de sex
feminin masculin
Total,din care: 12,461 cazuri cazuri
Cu sex precizat 9,631 6,804 2,827
Cu vârstă 8,642 6,172 2,470
precizată
28
 -0-18 ani 3,641 1,987 1,654
-peste 18 ani 5,001 4,185 816
-fără sex şi fără 2,830 , ,
vârstă precizate

Sursa:Autoritatea Naţională pentru Protecţia Familiei şi a Drepturilor Copilului

CAPITOLUL III
CERCETAREA ȘTIIȚIFICĂ

1. Obiectivele și ipotezele cercetării

Scopul final al acestui demers de cercetare, l-a constituit dorinţa de a evidenţia sistemele de valori și
modalităţile de întărire a personalitatii minorilor delincvenţi astfel încât ei să evite conduitele infracționale, iar
indicele de contaminare din partea grupului penitenciar din care fac parte, cu comportamente negative să fie cât mai
redus.
Prin efectuarea acestui demers investigativ, am urmărit să reliefez existenţa şi mai ales ponderea unor factori
specifici ai etiologiei şi proliferării fenomenului delincvenţial. Pentru aceasta am urmărit investigarea unui lot
probant alcătuit din minori delincvenţi internaţi într-un centru de reeducare, opunând comparativ rezultatele obţinute
cu rezultatele lotului martor, compus din minori fără manifestări delincvenţiale, şcolarizaţi la un liceu de condiţie
medie.
Pentru a realiza această cercetare, am delimitat un obiectiv principal şi două obiective secundare, care decurg
din primul, după cum urmează:
Obiectivele principale ale cercetării efectuate în cadrul lucrării de faţă se referă la evidenţierea unor factori
specifici în geneza şi proliferarea delincvenţei, factori care ţin atât de structura de personalitate a individului, cât şi
de particularităţile contextului social în care acesta este antrenat. De asemenea, am avut în vedere identificarea unor
mijloace cu scopul de a reduce potenţialul criminogen în cazul delincvenţilor minori privaţi de libertate.
Aceste obiective includ două obiective secundare, după cum urmează:
1. identificarea principalelor tendinţe în structura de personalitate a minorilor delincvenţi care sunt susceptibile de a
determina un risc crescut faţă de comiterea actelor antisociale;
2. identificarea nivelului de integrare şi adaptare socială a minorilor delincvenţi.
În funcţie de aceste obiective şi de rezultatele care se vor obţine în urma aplicării probelor investigative, se
pot formula concluzii cu privire la gradul de integrare socială a minorilor delincvenţi şi la dificultăţile întâmpinate în

29
cadrul procesului de reinserţie socială a acestora. Concluziile formulate vor permite şi enunţarea unor măsuri de
profilaxie şi intervenţie asupra comportamentului deviant la minori.
În particular, mi-ampropus să analizăm situația unui segment distinct, alcătuit din tineri aflați în detenție şi să
încercăm să găsim o serie de modalități prin care aceștia să poată duce la terminarea pedepsei o viață cât mai
normală. Este vorba despre o categorie de subiecți aflați l prima abatere, care, până în momentul comiterii
infracțiunii care i-a condamnat la pedeapsa cu detenția, nu se deosebeau cu nimic, în sens negativ, față de marea
masă a tinerilor de aceeaşi vârstă, gen şi condiție socială cu ei. Am încercat să cunoaştem cauzele abaterii
infracționale a unora dintre acești subiecți și particularitățile lor de personalitate.
În stabilirea acestor obiective, am pornit de la constatarea că detenția, pe lângă aspectele ei juridice, sociale
și educaționale pozitive, exercită şi o serie de influențe negative, concretizate în depresie, vulnerabilitate a stării de
sănătate nu numai fizică, ci și psihică, deteriorarea masivă a imaginii de sine, potențarea unor dificultăți de adaptare
și integrare socială ulterioară în comunitatea acestora.
Ipoteze de lucruau fost:
1. Minorii delincvenţi prezintă un profil de personalitate mai vulnerabil la acţiunea agenţilor frustranţi, aceştia
reacţionând accentuat la situaţii de stres, spre deosebire de minorii nedelincvenţi.
2. Minorii delincvenţi internaţi în centrele de reeducare beneficiază de o reţea de suport social mai restrânsă decât
minorii nedelincvenţi.
3. Natura aspirațiilor, a scopurilor și a idealurilor minorilor și tinerilor privați de libertate și cuprinși în școala
specială de reeducare și în penitenciar constituie un element special de disfuncționalitate în relația tânărului cu
societatea și normele ei, constituie o cauză principală pentru opțiunile ilicite ale tinerilor.
Am presupus că în condiţiile când, asupra persoanelor care vin pentru prima dată în contact cu viaţa de
penitenciar şi care se află la prima abatere, sunt exercitate asemenea influenţe, în absenţa unor intervenţii
psihopedagogice adecvate, atunci creste riscul amplificării la nivelul personalităţii lor a unor traume psihice care pot
exercita efecte indezirabile pe termen lung, atât pentru ei cât şi pentru familie şi societate.

2. Metode și lot de subiecți

Pentru a realiza demersul investigativ propus, am selecţionat un lot de 30 de subiecţi, minori delincvenţi
internaţi în „Centrul de Muncă şi Reeducare” Cluj Napoca şi un lot martor alcătuit din 30 de minori fără antecedente
infracţionale, selecţionaţi dintre elevi ai claselor XI-XII. Am încercat ca selecţia subiecţilor care au fost integral în
lotul experimental să raspundă unor cerinţe de omogenitate din punct de vedere al vârstei si infracţiunii comise.
Criteriile de selecţie în funcţie de care m-am orientat pentru alegerea loturilor au fost următoarele:
- vârsta (subiecţii, atât minorii delincvenţi, cât şi cei fără antecedente infracţionale au vârste cuprinse între 15-18
ani).
- sexul (toţi subiecţii investigaţi sunt băieţi).
- pedeapsa aplicată pentru săvârşirea delictelor comise (au fost investigaţi 60 de adolescenţi, repartizaţi în funcţie de

30
gravitatea delictelor comise, de gradul de responsabilitate şi în funcţie de numărul delictelor comise astfel: 30 de
subiecţi internaţi în Centrul de Muncă şi Reeducare Cluj Napoca (lot probant);
- 30 de subiecţi fără antecedente penale, elevi de liceu (lot martor).
Referitor la calităţile loturilor investigate, putem vorbi de omogenitatea loturilor din punct de vedere al
vârstei. Din punct de vedere al pedepselor aplicate s-a făcut diferenţierea între lotul probant, alcătuit din minori cu
sancţiuni penale şi lotul martor, alcătuit din elevi de condiţie medie, care frecventează liceul.
Am mai ţinut cont de o serie de variabile precum: situaţia materială (atât subiecţii care fac parte din lotul
probant cât şi cei incluşi în lotul martor provin din familii cu situaţie materială modestă); nivelul de profesionalizare
(subiecţii din cadrul lotului martor au fost aleşi de la un liceu profesional, pentru a se apropia de situaţia minorilor
din centrul de reeducare care învaţă o meserie pe perioada internării).

Caracteristicile lotului probant:

Nivel de vârstă: 15-18 ani.
Nivel de şcolarizare: 8-11 clase
Durata de pedeapsă a condamnării definitorii: 8 luni-1.6 ani.
Grad de recidivă: nerecidivişti (studiile de caz cuprind excepţiile din cadrul acestei cercetări, cu grad întâi de
recidivă)
După naționalitate: români 100%.
După etnie: - 18% rromi;
- 82% români
După religie: ortodocşi
Infracțiunile comise de către subiecții lotului experimental au fost: 33,32% furt; 15,69% tâlhărie; 17.65%
înșelăciune; 15,69% ultraj contra bunelor moravuri; 13,73% vătămare corporală; 3,92% infracţiuni contra siguranţei
statului.
În funcție de modul de comitere a infracțiunii, 74% dintre infracţiuni au fost comise individu al și 26%
infracţiuni comise în grup. 8% dintre subiecți au avut poziţie de lider al grupului și 92% poziţie de executant in grup.
Metodologia cercetării fenomenului de delincvenţă juvenilă este un domeniu important al practicii psiho-
sociologice şi criminologice, deoarece, de modul în care se culeg datele şi se analizează conţinutul lor informaţional,
depinde conturarea unor direcţii de acţiune privind elaborarea unor programe de prevenire, dar şi de reinserţie socială
şi profesională, care să ţină seama de multiplele determinări şi condiţionări cauzale ale fenomenului. Insuficienţa
atenţie acordată acestei laturi fundamentale a investigaţiei de teren constituie o cauză principală a erorilor al căror
risc de comitere există încă în evaluarea semnificaţiei actelor de încălcare a normelor penale de către minori, prin
ignorarea specificului profilului psihoindividual şi a trăsăturilor caracteristice perioadei adolescentine (perioadă de
vârstă care furnizează cea mai mare pondere de delincvenţi), caracterelor particulare ale universului familial în care
îşi încep socializarea indivizii, a ansamblului de factori care determină sau favorizează transformarea unei conduite
deviante ocazionale într-o conduită infracţională mai mult sau mai puţin structurată şi persistentă. (S. M. Rădulescu
şi D. Banciu, 1990; R. Răşcanu, 1999).

31
 Metodele pe care le-am folosit au fost metode cu caracter constatativ și metode cu caracter investigativ
propriu-zis. În categoria metodelor cu caracter constatâtiv amintim: observaţia, observaţia mijlocită, analiza
dosarului de caz și interviul (convorbirea). Prin metodele cu caracter constatativ, am urmărit pe de o parte
cunoaşterea modului de viaţă şi a particularitaţii unor penitenciare pentru minori si tineri, aşa cum a fost cazul celor
de la Cluj Napoca. Am purtat convorbiri cu deţinuţii si cu salariaţi ai penitenciarelor, am asistat la şedinţele de
consiliere, realizate de psihologi ai acestor penitenciare sau de profesoi care aveau aceste sarcini, m-am interesat de
relaţiile stabilite de deţinuţi cu personalul d supraveghere, conducere, invăţamânt. In acest scop, am aplicat un
chestionar pentru deţinuti.
Observaţia a avut ca scop culegerea unor date cu privire la comportamentul infractorilor, caracteristicile si
evoluţia lor psihică, formarea depriiderilor de activitate şi a aptitudinilor intelectuale, acumularea de cunoştinţe şi de
experienţe recuperative pentru inserţia socio-profesionala. Observaţia are avantajul de a permite studiul subiectului
în condiţiile normale (obişnuite) de activitate şi evita situaţiile artificiale. Dar, pentru a fi cât mai eficientă, în calitate
de cercetător a trebuit să ne fixăm dinainte cadrul în care se desfăşoară observaţia, scopul urmărit şi să notăm, sub
forma de protocol, datele rezultate pe care sa le prelucrăm ulterior. Mi-amstrăduit ca subiectul să nu ştie că este
observat în mod special, pentru a-1 feri de impactul cu unele modalitaţi neobişnuite de activitate şi de elaborare a
răspunsurilor variabile neprevăzute.
Asistenţa la locul de detenţie, în atelierele în care deţinuţii işi desfăşoara activitatea, în sala de clasa, pentru
cei cuprinsi în procesul instructiv-educativ, la activitaţi obligatorii şi la activitaţi opţionale, la şedinţele de consiliere
realizate de consilieri ai penitenciarelor. Studiul dosarului ne-a oferit date cu privire la caracteristicile abaterilor aşa
cum au fost aceasta evaluate de către organele judiciare, la observaţii pe care le-au făcut cu titlu de caracterizare
persoanele care vin în contact direct cu deţinutul pe durata care s-a scurs din momentul condamnări acestuia; ne-a
oferit informaţii medicale sau alte observaţii. Mi-aminteresat de nivelul de pregătire al subiectelor, de stadiul formal
deprinderilor si al obisnuintelor în diferitele forme de activitate, de metodologia corectiv-recuperativă adaptată în
educaţia specială.
Conversaţia, deşi se desfăşoară cu dificultate în ce priveşte unele categorii de persoane din centrul vizat, ea a
prezentat avantajul ca infractorii lotului nostru au fost mai sinceri şi au manifestat un oarecare infantilism elaborarea
răspunsurilor. Am căutat sa folosim un limbaj adecvat nivelulului de inteligenţă şi o formă ce poate fi receptată de
subiecţi, în funcţie de nivelul de cultură.
Studiul de caz a fost folosit de noi pentru obținerea sintetică a unui profil în legătură cu subiectele investigate
Am procedat respectând cerinţele elaborării unui studiu de caz: luarea în considerare a tuturor datelor personale
despre subiect, începând de la cele familiale, etiologia unor tulburări comportamentale şi ajungând la evidenţierea
principalelor caracteristici psihologice. Pe baza lor mi-amstrăduit sa creionăm un profil psihologic care să permită
diagnosticul şi prognosticul evoluţiei probabile de scurtă şi lungă durata. Un studiu de caz este o examinare intensivă
a unui fenomen, într-un grup sau o situaţie particulară, sau la un individ anume. Studiul de caz este folositor atunci
când un fenomen este foarte complex sau relativ rar. M. Reuchlin arată că studiul de caz este studiul aprofundat al
unor indivizi particulari, a căror individualitate este recunoscută şi care sunt consideraţi în situaţie şi în evoluţie.
Acest tip de explorare aprofundată, permiţând reconstruirea ansamblului condiţiilor situaţionale ale unei

32
conduite, a fost adoptată în cercetarea fenomenului delincvenţial, mai precis în scopul reliefării obstacolelor de
natură interioară, sufletească, sau exterioară care împiedică procesul armonios de reinserţie socio-profesională la
minorii delincvenţi.
Unitatea luată în analiză în cadrul studiului de caz poate fi atât individul cât şi o situaţie umană oarecare
nerepetitivă, pe baza studiilor de caz retrospective. Întrebările la care răspunde studiul de caz sunt „cum” şi „de ce”
s-a petrecut un anumit fapt, comportament sau decizie. Studiul de caz constă în observarea a câte unui singur subiect,
într-un răstimp anume rezervat doar lui (nu colectivului în ansamblul său) sau în aplicarea probelor folosite în
cercetare în mod individual, sau prin organizarea unor convorbiri/interviuri în care se discută cu fiecare subiect în
parte, pe baza unui plan dinainte pregătit.
Se precizează că validitatea pe care o oferă studiul de caz este parţială, ea admiţând contra-exemplul. În
generalizarea care rezultă în urma acestui tip de analiză intervine un anumit prag semnificativ, exprimat prin limbajul
probalităţilor.
În cadrul studiilor de caz utilizate cu prilejul cercetării actuale am luat ca unitate de analiză individul.
Organizarea interviurilor şi elaborarea ghidurilor de interviu au pornit de la ipotezele generale ale cercetării, vizând
cauzele sociale ale comportamentelor deviante şi cauzalitatea comportamentelor infracţionale la adolescenţii
delincvenţi internaţi în „Şcoala de muncă şi reeducare Cluj Napoca”.
În categoria metodelor cu caracter investigativ-experimental propriu-zis am folosit un chestionar pe care 1-
am elaborat şi o serie de teste, considerate ca având relevanţa în legătura cu problema studiată. În scopul atingerii
obiectivelor propuse şi verificării ipotezelor cercetării, am făcut apel la următoarele metode de investigare
sociologică: am formulat un chestionar de apreciere a reţelei de suport social și am formulat un chestionar menit să
evidenţieze aspiraţiile şi idealurile ca elemente fundamentale de reper în structura personalitaţii morale a tinerilor
delincvenţi.

Chestionarul de apreciere a reţelei de suport social

S-au acumulat în literatura de specialitate date referitoare la faptul că evenimentele de viaţă stresante prin ele
însele nu pot explica apariţia stărilor psihopatologice, chiar dacă se ia în consideraţie şi un teren predispozant.
Reţeaua de suport social se referă la un set complex de interelaţii şi legături între un grup definit de indivizi
dintr-un sistem social, analizabile din perspectiva existenţei unui individ considerat ca punct de ancorare al reţelei.
Astfel, se poate distinge în primul rând o reţea primară, care cuprinde acele persoane cu care individul pe care îl
luăm în consideraţie are contacte şi legături regulate, implicând de obicei şi un ataşament afectiv între aceste
persoane. Persoanele care intră în cadrul reţelei primare de suport social sunt, de obicei recrutate dintre rudele de
sânge sau prin alianţă, dintre prieteni, vecini, parteneri de muncă etc.
Pentru un om obişnuit, reţeaua constă din 25-40 de persoane, dintre care doar 6-10 se cunosc intim şi
constant, având legături de durată. Se distinge apoi o reţea de suport social de gradul doi, sau secundară, care
cuprinde legăturile interpersonale indirecte, realizându-se prin intermediul reţelei primare. Este menţionată şi o reţea
de gradul trei, ca o extindere a reţelei secundare.
Reţeaua de suport social, arată M. Lăzărescu ( „Psihopatologie clinică”, pag.98) degajează interiorul reţelei

33
sociale primare, dirijându-se prin persoanele cu care individul întreţine relaţii intime în mod constant, cu care
realizează tranzacţii psihice, care răspund unor nevoi psiho-sociale proprii, care asigură un sprijin continuu, sau
circumstanţial, în condiţii de criză, în perspectivă afectivă, instrumentală şi materială.
Funcţiile pe care le îndeplineşte reţeaua de suport social, au fost împărţite, după M. Lăzărescu, în: funcţii de
suport instrumental şi funcţii de suport psihologic-emotiv. Suportul instrumental constă în sprijinirea unui individ în
rezolvarea unor probleme concrete, practice în mijlocul vieţii sociale, fie că este vorba despre viaţa de zi cu zi, fie că
este vorba de situaţii mai neobişnuite, de criză. Ajutorul poate fi dat prin facilitarea unor relaţii sociale, a accesului la
diferite foruri, prin suport financiar etc. Prin suportul instrumental acordat se rezolvă o sarcină exterioară
conflictuală, care are rezonanţă afectivă intrinsecă.
Cel de-al doilea aspect se referă la suportul psihologic-afectiv. Aria acestuia cuprinde aspecte precum:
prezenţa unui confident, a şansei comunicării intime, a încrederii în celălalt, a sentimentului că celălalt te poate
sprijini. Toate acestea creează o situaţie în care o persoană se poate exprima pe sine în mod liber, se poate descoperi
sufleteşte, poate experimenta sentimente de dragoste, apreciere, încurajare, are încredere în celălalt. Aceste aspecte
relaţionale sunt importante în viaţa de zi cu zi, dar mai ales în situaţii de criză, care pot duce la comiterea unor acte
reprobabile în absenţa suportului de care am vorbit mai sus.
În toate cazurile reţeaua de suport social joacă un rol general protectiv şi stimulativ, având totodată si un rol
„tampon” faţă de situaţiile frustrante şi stresante. Luarea în consideraţie a reţelei de suport social este deosebit de
importantă mai ales în cazul minorilor delincvenţi, deoarece lărgirea acesteia ameliorează şansele de integrare socio-
profesională armonioasă.

Chestionarul folosit de mine a constat în 25 de întrebări grupate în următoare-le categorii:

1. Date personale:
- nume, prenume;
- vârsta;
- vârsta la data săvârşirii infracţiunii;
- studii;
- ocupaţii la data săvârşirii infracţiunii;
- naţionalitatea;
- starea sănătaţii;
- mediul de provenienţă;
- situaţia familială;
- mijloace audio-vizuale în familie;
- antecedente penale personale;
- antecedente penale în familie.
2. Date privind infracţiunea comisă:
- fapta propriu-zisă;

34
 - descrierea faptei pe scurt;
- dacă fapta a fost găndita sau premeditată;
- ora la care s-a petrecut;
- durata pedepsei;
- (auto) aprecierea cauzelor.
Întrebări menite să puna în evidentă aspiraţiile şi idealurile ca elemente fundamentale de reper în structura
personalităţii morale a tinerilor delincvenţi (întrebări referitoare la):
- gândurile care-i domină în cea mai mare parte a timpului;
- obiectivele prioritare pe care şi le propun pentru perioada de după terminarea stagiului de reeducare;
- modelul uman real cu care i-ar fi plăcut sa se identifice;
- interese, preocupări şi pasiuni dominante în perioada anterioara internării în centrul de reeducare;
- tipul de distracţie preferat pentru perioada anterioară internării;
- tipul de distracţie preferată în şcoală;
- direcţiile prioritare de investiţie a unei sume mari de bani presupusă a fi câştigată.
Întrebări centrate pe ideea perspectivelor reintegrării:
- existenţa unei legături cu familia în perioada internării;
- influenţa şcolii de reeducare asupra tinerilor delincvenţi;
- dacă există persoane din şcoală cu influenţa pozitivă asupra lor;
- persoane care i-ar putea sprijini pentru reintegrarea în societate.

3. Prelucrarea și interpretarea rezultatelor

Demersul investigativ s-a desfăşurat pe o perioadă de 3 luni, minorii fiind intervievaţi, în tot acest timp, pe
grupe mici sau individual, pentru a obţine o fidelitate cât mai exactă a probelor aplicate şi o sinceritate deplină a
răspunsurilor obţinute. Ordinea de aplicarea probelor a fost următoarea: chestionarul pentru stabilirea intereselor şi
aspiraţiilor; chestionarul pentru investigarea reţelei de suport social.
Pentru început, au fost investigaţi minorii din „Centrul de muncă şi reeducare Cluj Napoca”. Aceştia au fost
intervievaţi pe grupe mici, cei mai refractari sau mai retraşi fiind investigaţi individual. Ulterior, am aplicat aceleaşi
probe investigative minorilor şcolarizaţi la liceu. Aceştia au fost intervievaţi în grupe de câte 7-10 indivizi, demersul
derulându-se fără necesitatea unor investigaţii individuale.
Un loc deosebit 1-a ocupat în acest cadru cunoașterea programului custodial obligatoriu desfășurat cu tinerii
deținuți, elaborat de D.G.P. Acest program are două momente: unul cu scop de adaptare la viața instituționalizată și
celălalt, cu scop de a putea ca deținutul să se pregătească pentru viața ulterioară în comunitate, în momentul când va
fi pus în libertate, după ispășirea pedepsei.
Conform acestui program, adaptarea institutionalizată presupune familiarizarea deținuților nou-sosiți cu
mediul penitenciar, atenuarea efectelor negative ale șocului psihologic, produs de condamnare, câștigarea încrederii

35
în ei și în mediul de penitenciar a celor incluși, antrenarea lor în procesul propriei reabilitări, organizarea
programului fiecărei persoane în conformitate cu datele de care se dispune în legatură cu respectiva persoană
deținută, cu nevoile, capacitățile și starea sa de spirit.
Scopul programului este de a realiza determinarea fiecărui deţinut nou depus să opteze de la bun început,
pentru ceea ce reprezinta spiritul şi ideea de corectitudine, modul de viaţă ordonat, cinstit, demn şi uman. Strategiile
de lucru trebuie să asigure o eficienţă tranziţie de la starea de libertate la cea de detenţie, prin desfăşurarea unor
activitati specifice.
Adaptarea instituţionalizată conţine două elemente de bază, care o fac specifică: durata de 21 de zile și
scopul - pregătirea deţinuţilor pentru adaptarea instituţionalizată. Elementele de bază ale adaptării instituţionalizate
pot fi privite din mai multe unghiuri de vedere. Din punct de vedere funcţional, acestea se referă la obiectivele
operaţionale cu privire la deţinut şi asistenţa socio-educativă, să perceapa în mod real că penitenciarul, ca instituţie
socială, are dubla funcţie: una custodială şi cealaltă educaţională, să înveţe regulile de ordine interioară, să aplice
normele de tratament, să contracareze justificările infracţionale, să depaşească perioada de criză provocată de
impactul cu mediul de deţinere, să se adapteze şi integreze în viaţa de grup, să se antreneze pentru formarea
deprinderilor de a munci și să se urmarească formarea opţiunilor şi să se intocmească planificarea detentiei fiecărui
deţinut, ca program de tratament si asistenţa socio-educativă pentru fiecare persoană.
Una dintre ipotezele lucrării pe care am verificat-o prin investigaţiile noastre a fost aceea că tinerii din lotul
nostru experimental se disting prin aspiraţii, scopuri şi idealuri astfel structurate care îi pun într-o situaţie de
disfuncţionalitate, în raporturile lor cu societatea. Analiza aspirațiilor, scopurilor și idealurilor subiecților investigați
relevă o strânsă corelație cu gradul lor de imaturitate psiho-socială, precum şi un indice mare de maturitate
emoţională, deci confirmă ipoteza noastră de lucru.
Cele mai relevante date, în sensul că exprimă într-o manieră esenţială nivelul aspirațiilor lotului, sunt cele
privind obiectivele pe care subiecţii investigaţi şi le-au propus pentru perioada postpenală. Ca o primă observaţie.
vom menționa relativa derută, lipsă de realism și orientare care se degaja dintr-un segment semnificativ al
răspunsurilor. Deși in proporţie de 65% acestea sunt cantonate într-un perimetru ce nu depășește repere fundamentale
cum sunt ,,găsirea unui loc de muncii exclusiv bănos", ,,satisfacerea stagiului militar", ,,cumpărarea unui
autoturism", modul în care își văd realizate aceste obiective denota adesea lipsa maturitatii si a unei conceptii cat de
cat coerente asupra vietii si o naivitate vadita.
Obiective care să exprime trebuinţe si nevoi superioare de genul continuării studiilor nu apar decât în procent
de 10%. Acest procent este deosebit de mic pentru un grup de tineri de 15-16 ani care au între 8 și 10 clase și ar
părea firesc ca la această vârstă, ei să aibă ca preocupare dominantă studiul. Lipsesc obiective cum ar fi însușirea
unei profesiuni sinonime cu un statut social superior, a unei limbi straine, realizarea de călătorii în străinătate doar în
interese turistice și nu de altă natură.
În privința găsirii unui loc de muncă, 35% dintre subiecți și-au propus, doar în principiu, găsirea unui loc de
muncă fără să aibă în vedere ceva anume, fără să aibă o opțiune clară, fermă, o aspirație precis conturată. Din
discuțiile suplimentare purtate cu aceștia, am concluzionat că, pentru mulţi dintre ei, problema locului de muncă este
o chestiune ce ține mai degrabă de ideea de a fi ,,în rând cu lumea". Așadar, important pentru acest procent este nu de

36
a practica, de a face ceva, ci de a face orice, condiția principală și, de fapt, unică, fiind aceea de a aduce un venit.
Această optică aparţine, în principal, celor care au cel mai redus număr de clase absolvite și unora dintre cei care la
data săvârşirii faptei nu aveau nicio ocupație.
Urmează un procent de 30% subiecți a căror principală aspirație constă în găsirea unui loc de muncă în
străinătate. Toți subiecții chestionați refuză ideea de a se stabili definitiv în străinătate, ei aspiră la un loc de muncă
temporar, pe bază de contract, eventual care să le aducă o sumă însemnată de bani după care să revină în țară. Pentru
25% din lot, constituie o dificultate întrebarea de a numi o țară concretă în care ar dori să muncească, pentru ei
existând doar noţiunea generală și vagă de ,,străinătate". Doar 5% au putut numi concret o țară în care ar vrea să
lucreze, dar nu au putut preciza ce anume ar dori sau ar putea lucra acolo, aceștia bazându-se pe existența unor rude
stabilite în țările respective.
În cazul tinerilor care se gândesc să pornească în afaceri, 20% din lot, au precizat concret ce anume ar dori să
înceapă, bazându-se pe calificarea dobândită.
10% dintre subiecți au avut ca obiectiv imediat procurarea de animale și amenajarea unei ferme sau creșterea
lor în gospodăria proprie. Cei din mediul urban au luat în considerare și posibilitatea părăsirii orasului și stabilirii la
sate. Aprofundarea discuțiilor cu tinerii având astfel de aspirații a condus la concluzia că aceștia văd în creșterea
animalelor și, în general, într-o gospodărie agricolă o sursă de venituri substanțială. Cu excepţii nesemnificative, cei
ce și-au propus asemenea obiective au un minim de experiență din familie, părinții lor posedând un număr mai mic
sau mai mare de animale.
Reține atenția procentul de 45%, reprezentându-i pe cei pentru care găsirea unui loc de muncă după ispășirea
pedepsei nu se înscrie printre obiectivele propuse. Aceștia au afirmat că o perioadă bună de timp vor să se distreze în
țară sau în străinătate, printre modurile de distracție indicate aflându-se pokerul electronic, plimbările cu motocicleta.
Alte obiective dintre cele fundamentale avute în vedere de tinerii internați în școala de reeducare sunt
căsătoria și obținerea unei locuințe. Realizarea căsătoriei este menționată de 15%. Cât priveste locuintța, de
asemenea 15% se gândesc la posibilitatea realizării acesteia, dar nu pot preciza precis în ce mod s-ar putea realiza
acest lucru. Un procent semnificativ dintre subiecți (35%) au ca intenție principală, după ispășirea pedepsei,
satisfacerea stagiului militar, care pare prima idee realistă exprimată de subiecți. Mai mult decât atât, ca motivație
pentru acest lucru, subiecții au afirmat că ,,un băiat devine bărbat numai după ce face armata".
Între datele recoltate la această întrebare apar şi câteva obiective pe care le-am putea considera ca fiind
secundare. Acestea au fost exprimate lapidar, fără o gândire prealabilă, denotând lipsa maturității și a unei gândiri
riguroase, mai ales când se are în vedere viitorul, dintre care menționăm: achiziționarea unei motociclete, afilierea la
o sectă, a face repede rost de bani, odihna, o relație cu o fată bogată, un sponsor, plecarea din țară, distracția. Au fost
însă și tineri care au exprimat o opinie mai realistă, cum ar fi să își ajute mama, să o ia de la capăt în alt oraș, să-și ia
permis de conducere și apoi o mașină.
Considerând că nivelul de aspirație și idealurile unei persoane pot transpare și în gândurile sale dominante,
am insistat în chestionar și pe această temă (întrebarea 17 - ,,La ce vă gândiți în cea mai mare parte a timpului?"). Un
prim și important aspect care se degajă din răspunsurile primite este acela în conformitate cu care gândurile
dominante, la persoana aflată în școala de reeducare, nu pot gravita decât în jurul ideii de libertate, nefiind astfel

37
suficient de edificatoare cu privire la evantaiul mult mai larg al aspirațiilor și idealurilor umane. 30% dintre subiecți
afirmă net că se gândesc cu predilecție la libertate, la viața de dincolo de gratii, la cum să iasă mai repede, la liber -
tate. 40% se gândesc la casă, familie, la ce vor face când merg acasă și doar 5% se mai gândesc la împrejurările în
care au săvârșit fapta pentru care se află în școala de reeducare, căutând o motivație pentru atitudinea lor, iar 10%
dintre subiecți se gândesc la răzbunare, aceasta urmează să aibă loc nu împotriva persoanelor care 1-au arestat,
anchetat sau condamnat, ci împotriva acelora care au trădat grupul și i-au ”turnat”, ca să scape de ei.
Alte gânduri dominante consemnate de subiecți se referă la calificare, mâncare, cum să facă să treacă ziua
mai repede, la perspectivele pe care le intuiesc, la copii, la concubina aflată acasă și cu care acum se pot căsători,
pentru că au devenit majori de când sunt în școală, la plimbări peste hotare, la faptul că au luat o pedeapsă prea aspră
pentru fapta lor, la o viitoare soție, care în viziunea unora trebuie să fie perfectă, frumoasă, cu bani și harnică, la
tinerețea irosită după gratii. 5% dintre subiecți au afirmat că nu gândesc, pentru că în momentul în care încearcă să
gândească ”disperă”, 10% de asemenea, refuză să se gândească la ceva concret, preferând să muncească intens.
Observăm că gândurile lor dominante, în cele mai multe cazuri, au un caracter retroactiv și mai puțin unul
prospectiv, anticipând o serie de aspirații și idealuri.
In legătură cu interesele, pasiunile și preocupările acestor tineri, am considerat necesară o deosebire între
cele anterioare perioadei internării și cele care sunt dominante în școală. Aici trebuie să avem în vedere limitarea
impusă ,,distracțiilor și preocupărilor" prin scurtarea timpului liber avut la dispoziție și prin modalitățile relativ
reduse de petrecere a acestuia (TV, sport, muzică, informații artistice, cercuri științifice). Intenția noastră a fost aceea
de a vedea dacă o experiență de viață traumatizantă, poate fi în măsură să opereze modificări în sistemul de
preocupări și interese ale persoanei tinere și implicit în structura și calitatea nivelului ei de aspirații și idealuri.
Analiza răspunsurilor a dus la concluzia că interesele și preocupările dominante ale subiecților au fost dintre
cele mai obișnuite, nedistingându-se prin inedit sau spectaculozitate, cu excepția unui procent de 10%, care afirma că
în sfera intereselor și preocupărilor nu au avut altceva decât munca. Printre cele menționate la această întrebare apar
următoarele: discotecile, plimbările, excursiile la munte sau la mare, filme, spectacole, sportul de performanţă
(fotbal), creșterea animalelor (cai), muzica (rap, țiganească); competiții sportive (fotbal), pokerul electronic, petreceri
organizate cu grup determinat.
Pentru evidentiere retinem următoarele: 30% dintre subiecți aveau ca distracție preferată discoteca; 40% își
petreceau timpul liber organizând sau participând la diferite petreceri, aniversări; 45% dintre subiecți, pe lângă
alte ,,distracții" mergeau în mod frecvent la filme, spectacole sau la circ cu prietenii; 45% efectuau excursii la mare
sau la munte sau, pur şi simplu, se plimbau prin localitățile lor de domiciliu.
Cât privește modalităţile de petrecere a timpului liber în școală, printre preocupările dominante se
evidențiază: vizionarea programelor TV: 45%; ascultarea diferitelor genuri de muzică: 40%; 60% dintre subiecți
joacă fotbal, ping-pong, rummy; 15% își petrec timpul discutând cu colegii sau cu persoanele mai în vârstă din jurul
lor; doar 15% frecventează bibliotecile sau standurile de carte; 15% fac parte din cercurile de desen sau din
formațiile muzicale, brigăzi artistice; 10% dintre subiecți preferă să muncească, au afirmat că nu simt muzica și vor
să aibă liniște în preajmă, să fie lăsați în pace.
Se poate realiza o corelație între preocupări, pasiuni și distracţiile preferate, în viziunea tinerilor chestionați.

38
Deşi tipul de distracție preferat oferă mai degrabă indicii asupra nivelului maturizării intelectuale și afective,
orientând asupra nivelului general de dezvoltare a personalității, am apreciat că putem privi distracția preferată, în
aceeași idee a cunoașterii generale a personalității, și din perspectiva nivelului de aspirații ca unul din reperele
acestora.
Una este, spre exemplu, preferința pentru restaurante, baruri, discoteci mod de distracție și deconectare și
alta este cea pentru lectură, spectacole, muzică. Prima poate trăda lipsa de aspirații şi idealuri, în timp ce a doua
poate exprima aspirația către autoperfecționare, echilibru, armonie interioară.
Nu lipsită de interes este și galeria personajelor reale preferate și adaptate ca eventual model de identificare
de către tinerii delincvenți. Nu omitem faptul, important în acest context, că personajul preferat și cu care orice om se
identifică până la un punct, exercită implicit și o subtilă influenţă modelatoare asupra personalităţii tânărului și în
general asupra știintei umane. Răspunsurile subiecților la solicitarea de a numi un personaj cu care le-ar fi plăcut să
semene se pot ordona pe următoarele categorii: actori-40%; cântăreți- 10%; propria persoană - 10%; sportivi-5%;
membrii familiei - 5%; nu s-au gândit la acest lucru - 30%.
O primă observație pune în evidență faptul că actorii reprezintă categoria spre care se îndreaptă cele mai
numeroase preferințe. De remarcat că aceștia nu se confundă, între opțiunile subiecților, așa cum am fi fost tentați să
credem, cu personajele interpretate. Dintre actori, în proporție de 37,5% este preferat Sylvester Stallone tine rii
motivându-și acţiunea prin faptul că: ”îi place dreptatea”, ”arată bine” și ”are un fizic impresionant”. Un procent de
25% îl preferă pe Jean Claude van Damme pentru însușirile fizice și pentru impresia produsă de înclinația sa către
personajele pozitive, dar care se descurcă foarte bine la artele marțiale. Cu același număr de procente, deci tot pe
locul doi în ordinea preferințelor tinerilor chestionați se află Arnold Schwarzeneger, urmează Tom Cruise cu 12,5%.
Semnificativ este în aceste opțiuni faptul că, în primul rând apar ca modele preferate, tipurile umane care, în
viziunea subiecţilor, au ca principale însușiri masa musculară și forța fizică (Schwarzenegger, van Damme) și abia în
a doua ordine a preferințelor tipurile care întrunesc trăsături, precum: spiritul justițiar, sociabilitatea, inteligența. Un
procent de 14,2% dintre subiecți nu au un model determinat: sunt mulțumiți de propria persoană și au afirmat că nu
există nicio persoană pe care să o prefere în afara celei proprii. În procent de 7,1% s-a afirmat dorința de a semăna cu
un sportiv, dar nu a fost indicat concret nici un nume. Aceştia au afirmat că eventual ar vrea să semene cu un judoka.
Un alt procent de 5% au ca model de viață o persoană din familie. Cea mai mare atenție a fost îndreptată spre
capul familiei, tatăl. Acesta constituie un exemplu pentru modul în care s-a descurcat în viață, e cinstit, a ajutat pe
oricine avea nevoie, e muncitor și câștigă bine. Circa 30% dintre subiecți nu au avut nicio preferință, nu și-au pus
niciodată întrebarea dacă ar vrea să semene cu o persoană anume.
Analizând profilul global al personalității lotului investigat, așa cum ușor se poate constata, ca medie
generală aritmetică, subiecţii investigaţi prezintă următoarele particularități: nu fac parte dintre subiecții cu un
potențial agresiv-spontan, în genere agresivitatea dobândind valori mici; imaginea de sine nu este dintre cele mai
favorabile, ei fiind prost dispuși și nesiguri de sine; în genere sunt insensibili și iritabili la frustrare; prezintă un înalt
grad de nesociabilitate, acesta asociindu-se și cu complexe de inferioritate și vinovăție; se comportă încordat, inhibați
și totodată închiși, necritici; nivelul de emoționalitate este labil, autocaracterizările lor prezentându-i ca persoane cu
conduite reactive tipic stresante.

39
 Comparând rezultatele obţinute în urma aplicării chestionarului de investigare a reţelei de suport social, atât
în cazul minorilor delincvenţi cât şi în cazul minorilor fără manifestări delincvenţiale, am ajuns la o serie de
concluzii referitoare la nivelul de integrare socială a acestei categorii de minori. Minorii delincvenţi au avut scoruri
reduse la acest chestionar, comparativ cu minorii fără manifestări delincvenţiale, dovedind o reţea de suport social
mult mai redusă şi mai puţin structurată, conform ipotezei de lucru (minorii delincvenţi internaţi în centrele de
reeducare beneficiază de o reţea de suport social mai restrânsă decât minorii nedelincvenţi). Plasat intr-un mediu
social defavorizant, adolescentul tinde sa aspire la modele de viata superioare clasei sau grupului social din care face
parte. In fata acestor deziderate se interpun obstacole care il priveaza de mijloacele legitime de acces la modelul
,,visat".
În societățile anomice, abundă mijloacele şi privilegiile nelegitime si altele, care ofera tinerilor o sansa
riscanta, dar mai rapida spre atingerea dezideratelor individuale. Aceste oportunitati sunt amplificate de tendintele de
asociere a adolescentilor in ,,bande, ,,gasti", formand acele subculturi delincvente, a caror mediu viciat ofera
tanarului sentimentul de solidaritate cu cei defavorizați, asemeni lui. Subculturile delincvente influențează apariția
unor procese de educație și adaptare negative, așa numita ”socializare negativă”, astfel de procese situându-se la
antipodul celor promovate de societatea ”adulților”.
Printre direcțiile de abordare specifice orientării sociologice, se numără și perspectiva teoretică a
,,dezorganizării sociale", care intercondiționează delincvența juvenilă de o serie de schimbări și conflicte sociale care
însoțesc procesele modernizării (industrializarea, urbanizarea și migrația). Aceste procese determină, pe de o parte
schimbări în structura socială, economică și culturală, iar pe de altă parte determină modificări în conduita
oamenilor, lărgind sfera libertății și autonomiei individuale. Ca urmare, asimilarea unor noi exigențe normative
generează contradicție majoră între identitatea culturală tradițională, moștenită şi implementat prin intermediul
socializării comunitare şi noile valori promovate de un mod de viață urban. Contradicțiile generează, la rândul lor,
multiple comportamente aculturale şi deviante, capabile să genereze acte antisociale.
Adeseori, delincvența juvenilă este considerată ca fiind de proveniență urbană a cărei premisă o constituie
conflictele culturale şi amplificate de procesele de dezvoltare socială. Migrarea masivă a populației dinspre mediul
rural spre urban, izolarea socială, caracterul impersonal al relațiilor şi raporturilor sociale din zona urbană, slăbirea
controlului social exercitat de familie sunt doar câteva din elementele perturbatoare care măresc riscul delincvenţial,
afectând în principal generațiile tinere care sunt nevoite sa renunţe la modul de viață tradițional al părinţilor.
Astfel, plasaţi în cartiere mărginașe şi sărace, lipsite de condiții decente de trai, tinerii se organizează în
bande, orientate agresiv cu precădere asupra claselor privilegiate. Marginalizării prin amplasare în spaţiul urban îi
corespunde și o marginalizare socială, greu de delimitat dacă prima o generează pe a doua sau a doua este cauza celei
dintâi. Minorii și adolescenții recrutați în sânul acestor bande sunt supuși unor procese de socializare negativă,
adevărate școli ce produc și specializează delincvență.
O altă direcție a orientării etiologice cu caracter sociologic este circumscrisă concepției de ,,anomie",
concept prin care sociologul francez Durkheim definește starea de derută normativă în care se găsesc indivizi ca
urmare a unor mari perioade de criză socială, care atrag după sine suspendarea funcţionalității vechilor norme,
precum și o slăbire a controlului social. Apariția unor indivizi dezorientați în raport cu norma morală sau penală, nu

40
au un caracter patologic în sine, ci se datorează unei stări de dezorganizare normativă prin care trece întreaga
societate.
O altă direcție de analiză etiologico-socială a fenomenului de delincvență juvenilă este realizat din
perspectiva etichetării. Punctul de vedere caută să explice în mod special originea socială a delincvenței, încearcă să
pună în evidență de ce un tânăr care încalcă norma penală din accident este perceput şi numit deviant (delincvent) și
sancționat ca atare. Acest punct de vedere pune într-o lumină nefavorabilă mecanismele controlului social care sunt
suspectate ca având o contribuție majoră la apariția fenomenului de delincvență. Definit ca delincvent, de către
aceste instituții ale controlului social (poliția și instanța de judecată), acestea practic îl obligă pe tânăr să accepte
eticheta impusă, asemenea unui stigmat pe care o va interioriza în imaginea despre sine, ajungând să se comporte ca
atare.
Aceste conceptii si orientari, dincolo de o serie de limite, reprezinta un important punct de reper în
construirea unor modele explicative in ceea ce priveste delincvență juvenilă si amploarea ei in Romania post
revolutionară.
In cadrul grupului familial, parintii exercita, direct sau indirect, influenţe educațional-formative asupra
propriilor copii. Deci, cuplul conjugal se constituie într-un veritabil model social si este totodata primul dintr-un
ansamblu întreg de modele sociale, care va influenta hotarator evoluţia ulterioara a copilului (conceptia despre viata,
comportamentul, modul de relaționare la norme si valori sociale).
Cercetari psihopedagogice au relevat faptul ca in primii ani de viafa se pun bazele personalitatii. De aceea s-
a subliniat importanta si necesitatea desfasurarii unei educații unitare in familie, pe baza unor principii
psihopedagogice si a unor metodologii clar conturate.
Desi s-au luat ample masuri in ceea ce priveste instruirea parintilor pentru ca influenta lor educativa asupra
copiilor sa fie eficienta, există totusi parinti care, desi bine intenfionati, convinsi de eficienta propriilor metode in
realizarea unui optim educațional, nu reusesc sa favorizeze ,,radierea" fructuoasa a personalitatii copilului. Mai mult,
unele strategii sau pseudostrategii pot sa se soldeze cu o serie de consecinte negative asupra formarii personalitatii
copilului. Astfel, se poate ajunge in fata unor situatii dramatice.
O mare parte a parintilor, constientizand aceste discrepante, solicita ajutorul specialistilor in probleme de
educație, reorientandu-si fundamental sistemul de actiune educativa asupra propriilor copii. Din pacate exista
suficienti părinți care, deși puși în fața unor simptome de devianță educațională, nu reușesc să conștientizeze efectul
pervers al propriilor și ”originalelor” lor strategii educaționale.
În acest context educațional, climatul familial are o importanţă vitală având valoare de liant între influența
educațională și achizițiile comportamentale ale copilului supus procesului educativ.
Climatul familial constituie o formațiune psihosocială complexă, cuprinzând ansamblul de stări psihice,
moduri de relaționare interpersonală, atitudini ce caracterizează grupul familial o perioadă mai lungă de timp. Acesta
poate fi pozitiv sau negativ și se impune ca filtru între influența educațională exercitată de părinți și achizițiile
comportamentale.
Daca climatul este pozitiv, influenta educațională exercitată este, în mod evident, mai bună, pe când un
climat negativ, bazat pe relații conflictuale, pe ignorarea aspectelor psihoindividuale ale copilului, induce aproape

41
sigur un eșec al procesului educațional.
Multa vreme s-a considerat că familiile dezorganizate constituie sursa de proveniență a peste 80% din totalul
delincvenților. Studii mai recente au arătat că în cazul familiilor dezorganizate, nu structura familiei ca atare se face
responsabilă de apariția delincvenței juvenile, ci marile lipsuri cu care aceasta se confruntă (incapacitatea ei
psihologică, pedagogică și morală). Familia ajunge la dezorganizare prin pierderea integrității, a caracterului ei
nuclear, ca urmare a separării părinţilor din diverse motive.
Studii asupra delincvenței juvenile au arătat ca atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorității
părintești, a controlului și a afecţiunii acestora i-au determinat pe copii la adoptarea unor acte antisociale. Divorțul,
care duce la dezorganizarea familiei, poate determina serioase tulburări psihiatrice. Unii autori, analizând viaţa unor
mari criminali, prezentată de aceștia prin autoanaliză au ajuns să evidențieze ca principala sursă a agresivității
infractorilor o constituie modelele comportamentale întâlnite în familiile de apartenență. Numeroase date de anchetă,
efectuate pe copii delincvenți, evidențiază corelația înalt semnificativă, existentă între comportamentele
delincvențiale ale minorilor și viața familială dezorganizată din care provin.
Există numeroase familii care, deși ”organizate”, traversează accentuate și îndelungate stări conflictuale, a
căror intensitate variază de la forme relativ ușoare (ceartă, neînțelegeri, refuzul unor obligații conjugale forme mai
complexe) și mai grave (agresivitate fizică, alungarea de la domiciliu, existența unor relații adulterine etc.). Atunci
când conținutul, forma de manifestare și frecvența acestor conflicte cresc substanțial, ele devin sursă de
dezorganizare a microgrup familial.
Privarea de libertate îmbracă mai multe forme. De aceea, pentru a determina conţinutul privării de libertate
consecutive unei pedepse penale cu închisoarea sau internarea într-un centru de reeducare, este necesara o analiza
psihologica riguroasa. Analizând izolarea fizica, psihica si psihosocială pe de o parte, şi privarea de libertate prin
executarea unei pedepse penale, pe de alta parte, vom constata că între ele exista o multitudine de diferenţe ce
prezintă caracteristici specifice si manifestari complexe. Deosebirile sunt evidente, atât din punct de vedere
cantitativ, cât si calitativ.
Din punct de vedere cantitativ, fără îndoială, privările de libertate se întind pe perioade mai mari sau mai
mici, durata condamnărilor constituind principalul factor stresor, mai ales că studiile efectuate, demonstrează că
peste 92% dintre deţinuţi, chiar şi după efectuarea unei mari părţi din pedeapsă, se consideră nedreptăţiţi, prin aceea
că pedeapsa a fost prea aspră. Diminuarea pedepsei este supusă exclusiv unor factori externi, asupra cărora deţinutul
nu are nici o influenţă, ei fiind de competenţa legii şi organelor legiuitoare.
Din punct de vedere calitativ, privarea de libertate dă naştere unei game complexe de frământări psihice,
începând cu criza de detenţie manifestată prin închiderea în “carapacea” tăcerii, până la comportamente agresive şi
autoagresive. Spre deosebire de stările accidentale de izolare, privarea de libertate în sistemul detenţiei are drept
consecinţe absolut specifice, înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalităţii prin obligativitatea purtării
uniformei, care standardizează modul de viată şi estompează diferenţele interindividuale. Restrângerea acută a
libertaţii individuale, relaţiile impersonale, lipsa de informaţii, regimul autoritar, mediul închis şi activităţile
monotone, toate acestea sunt resimţite în mod acut de deţinut drept atingeri ale integrităţii sale ca fiinţă umană şi se
constituie în acelaşi timp, ca note distinctive ale privării de libertate.

42
 Trebuie să existe, aşadar, supape corespunzătoare evitării dezumanizării prin izolare, concretizate în
consumarea timpului prin participare la acţiuni utile, desfăşurate în comun şi prin statuarea unui microclimat de
cooperare, alternativ potenţialelor pedepse cu izolarea, în cazurile în care condiţia deţinutului le reclamă.
Pentru persoana care execută o pedeapsa privativă de libertate, mediul penitenciar pune două tipuri de
probleme: de adaptare la normele şi valorile specifice acestui cadru de viată; şi de evoluţie ulterioară a personalităţii
delincventului. Cu toate eforturile care se fac în prezent de către administraţia locurilor de detenţie, la cei cu pedepse
mari, şi mai ales la recidivişti, asistăm deseori la reorganizări negative ale valorilor personale, fapt care le
diminuează receptivitatea faţă de programul reeducativ desfăşurat. În general, ceea ce pare mai afectat la deţinuţi,
sunt normele după care îşi conduc activităţile şi relaţiile interumane, aprecierile individuale şi colective ale faptelor
cotidiene, ceea ce trădează un sistem de nevoi inferioare, o raportare la bine şi la rău prin prisma intereselor
personale şi, în ansamblu, un nivel scăzut de moralitate.
Pentru orice individ, privarea de libertate constituie o situaţie deosebită, cu rezonanţă amplă în mediul său de
viaţă, atât pe durata detenţiei, cât şi după aceea. Atâta timp cât individul se află în locul de detenţie între oameni care,
asemenea lui, au comis fapte antisociale,dificultăţile cele mai mari, sunt localizate în relaţiile interpersonale. În
contactul cu ceilalţi deţinuţi, remuşcările, autoacuzările declarative sau chiar sincere din timpul procesului penal sunt
repede înlocuite cu justificări ale faptelor comise, “fabricate’ în penitenciar, la care individul aderă deoarece îi oferă
raţiuni deculpabilizante. Diminuarea subiecțivă a gradului de vinovăţie uşurează conştiinţa deţinutului şi nu rareori
asistăm la modificarea poziţiei faţă de pedeapsă: dacă, la început, considera că pedeapsa este pe măsura faptei, destul
de repede o va aprecia ca fiind prea aspră. Ca urmare, de la un comportament pasiv, supus, de penitenţă, deţinutul
trece la unul activ, în care interesul personal, egoismul şi autoconservarea primează. În planul conduitei, de la morala
conformistă, fondată pe vinovăţie, se trece la morala frustrării, întemeiată pe convingeri de grup privind cauzele
infracţiunilor, soarta omului, atitudinea faţă de muncă, familie, lege, viitor şi , implicit, modul de viaţă în penitenciar.
Prezenţa dificultăţilor nu se rezumă doar la contextul social în care trăiesc deţinuţii, ci se extinde şi la
universul lor cultural. Fiind redus ca amploare şi profunzime, relaţiile interindividuale coboară la nivele inferioare,
iar comunicarea dintre deţinuţi rămâne tributară nevoilor nesatisfăcute şi dispoziţiilor de moment. Astfel, voinţa de a
fi moral nu primeşte sprijin decât din partea cadrelor din centrul de reeducare şi rareori din partea celor internaţi
acolo. Fiind veşnic interesaţi de aspectele personale şi materiale, nu mai rămâne loc pentru soluţii morale la
problemele cotidiene. Voinţa de a obţine un beneficiu material este mai mare decât de a fi moral, atunci când actul în
sine nu este motivat de obţinerea unei situaţii favorabile.
În mediul de detenţie, ceea ce duce la transformarea mentalităţii deţinuţilor este nevoia de reconstuire a unui
sistem de valori funcţional, în paralel cu activarea încrederii în sine şi în viitor, cu corectarea atitudinii faţă de
muncă, lege şi pedeapsă. Cu cât deţinuţii înţeleg mai repede că faptele morale le asigură acceptarea din partea
celorlalţi, liniştea interioară şi sentimentul participării, cu atât deschiderea lor la procesul de reconstrucţie atitudinală
este mai largă şi eficace.
Venind în locul de detenţie deja tensionat de contactul cu autoritaţile judiciare, de desfăşurarea procesului, se
vede dintr-o dată frustrat de ambianţa familială şi şcolară şi nu mai poate dispune de petrecerea timpului său liber. La
acestea se adaugă o suma de alte elemente frustrante, caracteristice noului mediu în care intră, un set de

43
particularităţi care influenţează integritatea psihică şi psihosocială a deţinutului primar. În acest sens, principala
caracteristică a privării de libertate este legată de înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalităţii, prin
obligativitatea purtării uniformei, care estompează diferenţele interindividuale caracteristice vieţii în libertate.
Diminuarea gamei contactelor fizice, psihice şi psihosociale reprezintă o altă particularitate a vieţii într-un
cadru închis, sărăcia vieţii de relaţie având implicaţii profunde asupra capacităţii individului de a-şi juca rolurile
normale, reducând puternic posibilitatea de interactiune cu semenii. Relaţiile impersonale, activitatea controlată,
regimul strict, lipsa informaţiilor, desfăşurarea monotonă a programului zilnic, ca şi bariera psihosocială dintre
deţinuţi şi funcţionarii din penitenciar sau centrul de reeducare, constituie un alt grup de particularităţi ale vieţii în
detenţie, percepute de cele mai multe ori de către deţinutul primar ca o atingere a integrităţii sale.
Comportamentul agresiv, caracterizat prin rezistenţa deschisa la regimul vieţii din penitenciar, reliefându-se
adevarate crize ale deprimării, ce se manifestă prin comportamente agresive îndreptate către alti deţinuţi sau chiar
spre cadrele din centru, ca şi prin reacţii de autoagresivitate (automutilarea sau tentative de sinucidere).
Comportamentul defensiv (de retragere), care semnifică interiorizarea izolarea dlincventului minor primar de
comunitatea semenilor săi şi de viaţa din centrul de reeducare, el construindu-şi o lume imaginară în care încearcă să
se refugieze.
Comportamentul de consimţire, prin care se înţelege conformarea pasivă a condamnatului la normele şi
regulile impuse, respectarea acestora fiind făcută în manieră formală, astfel încat să nu atragă sancţiuni suplimentare.
Comportamentul de integrare, conform căruia deţinutul primar se relaţionează activ cu ceilalţi internaţi şi cu mediul
de detenţie. Aceasta formă de adaptare este observată mai ales la tinerii internaţi pe termen lung.
Coloratura pozitivă sau negativă a sentimentelor este, de cele mai multe ori, determinată de modul în care a
rezolvat fiecare individ problema ispăşirii: când pedeapsa este apreciată ca fiind pe măsura faptei, conduita zilnică
exprimă o acceptare impusă a tuturor rigorilor; când pedeapsa este văzută ca fiind mai aspră decât infracţiunea
comisă, deţinutul considera că i s-a făcut o nedreptate şi suferă o sancţiune nemeritată. Ca urmare, el va rămâne
neîmpăcat, revendicativ şi ostil administraţiei din centru, dominat de sentimentul de victimizare.
Cu cât adaptarea la mediul de reeducare este mai bună, cu atât toleranţa faţă de condiţiile de viaţă este mai
mare, chiar dacă în această situaţie problema incompatibilităţii între deţinuţi, ca urmare a istoriilor individuale şi a
particularităţilor de personalitate, rămâne cronic nesoluţionată. Factorul “trecut” este implicat deseori în explicaţia
conduitelor unor categorii de deţinuţi. Astfel, recidiviştii se deosebesc de nerecidivişti prin faptul că pot coexista cu
trecutul personal, fară ca acesta să fie o sursă permanentă de remuşcări şi autoacuzări. Acest lucru îi cantonează într-
un prezent a cărui deviză este: “acum, aici, mie”.
Un alt aspect care influentează trăirile afective ale subiecţilor internaţi este violarea constantă a intimităţii:
totul se petrece în faţa celorlalţi, fapt ce duce cu timpul la tocirea sensibilităţii, la convingerea că totul este permis, iar
defectele şi răutatea – general valabile.
În privinţa particularitaţilor afective ale deţinuţilor la diferite categorii de vârstă, au ieşit în evidenţă
următoarele: insecuritatea, naivitatea, dorinţa de afirmare şi opozabilitatea, dezorientarea afectivă, hiperemotivitatea,
nevoia de originalitate şi anxietatea, nevoia de susţinere, egocentrismul, ataşamentul faţă de familie – toate acestea
sunt caracteristice pentru delincvenţii minori sau tineri. Constatăm cu uşurinţă că cele menţionate mai sus pot fi

44
considerate tot atâtea forme de regresiune psihologică a persoanei private de libertate. În acest caz, conduitele de
limită, precum revolta iraţională, oarba insubordonare nu mai surprind.
Motivația persoanelor private de libertate prezintă o mare complexitate: un prim grup de aspecte cuprinde
motivele prezentate de fiecare subiect ca fiind explicaţia faptei comise; un al doilea grup se referă la motivele unor
conduite disfuncţionale, precum şi sursele de satisfacţii şi insatisfacţii pe parcursul executării pedepsei; un ultim grup
ar îngloba probleme specifice unor categorii distincte de deţinuţi, în funcţie de sex, vârstă, situaţie juridică
(recidivişti, nerecidivişti, condamnaţi pe viaţă etc.).
În privinţa motivaţiei diferitelor categorii de delincvenţi, este de reţinut existenţa reală a unor poziţii
specifice faţă de probleme semnificative, precum viitorul, familia, relaţiile cu personalul, reintegrarea postexecutorie,
recidiva etc. Voinţa – reclamă o reprezentare realistă, deoarece, în munca de reeducare, se apelează deseori la
îndemnuri adresate voinţei, uitându-se că actul de voinţă implică satisfacerea prealabilă a anumitor nevoi. Instrument
de mobilizare pentru a depaşi obstacole, voinţa deţinuţilor nu poate acţiona fără sprijinul celorlalte componente ale
personalităţii. Dar energia afectivităţii, în condiţiile în care aproape toate “investiţiile” sentimentale au rămas fără
obiect, iar trebuinţele bazale – nucleu al personalităţii – sunt cronic nesatisfăcute, se transformă în obstacole interne,
care se cer, în primul rând ele, depăşite. În acest caz, mijloacele de care dispun instituţiile de reeducare sunt destul de
limitate.
În cazul, destul de frecvent de altfel, în care individul internat într-un centru de reeducare îşi pierde
încrederea în posibilitatea de reintegrare socială, voinţa începe să fie exersată în acţiuni care îl îndepărtează şi mai
mult de aşteptările cadrelor care coordonează programul de reeducare şi resocializare. Astfel, putem enumera câteva
acte de bravadă, precum: tatuje, aruncarei mâncării, fără a declara totuşi refuzul hranei, menţinerea tăcerii absolute
pe un interval de timp, provocarea altor minori internaţi la luptă etc.
Deşi persoanele internate obţin adesea adevărate performanţe în muncă, cu greu putem vorbi de mobilizarea
voinţei. Aceasta, deoarece conduita lor este expresia, în principal, a obligativităţii. Şi cum constatăm mult mai
frecvent cazuri în care obligativitatea este suportată de teamă, decât cazuri în care este înteleasă şi acceptată,
problema performanţelor în detenţie trebuie delimitată foarte strict. De obicei, realizări deosebite se întâlnesc înainte
de propunerea pentru libertatea condiţionată, şi cu ocazia promiterii unor recompense personale.
Nicăieri, ca în locul de detenţie, manifestările temperamentale nu sunt aşa de supuse influenţelor grupului de
apartenenţă: condiţiile materiale şi spirituale proprii centrelor de detenţie nu permit “ieşiri” temperamentale. Însă, în
situaţia în care, în aceeaşi cameră se întâlnesc mai mulţi indivizi cu acelaşi temperament, se instalează o atmosferă
caracteristică. Oricum, temperamentul, prin el însuşi, nu creează probleme deosebite în mediul de reeducare, care să
împieteze asupra bunului mers al grupurilor constituite formal.
Se încearcă ca diferitele aptitudini ale indivizilor să fie utilizate în activitatea educativă şi în munca. Cu toate
acestea, mecanismul formal al stimulării creativităţii deţinutului minor nu este bine reglat.
Cu precădere în cazul în care minorii comit acte antisociale, se pune problema reacţiei sociale organizate în
raport cu aceştia. Aceasta reacţie vizează, pe de o parte, sancţiunea aplicată şi, pe de altă parte, măsurile de reeducare
şi reinserţie socială. (T. Butoi, 2001).

45
 Pentru a continua analiza fenomenului de recidivă 43 la minori, trebuie să ne oprim asupra unei scurte
precizări terminologice, şi anume: termenul de “recidivă” este folosit aici, doar cu sensul de repetare a comiterii unei
infracţiuni, fără încărcătura sa juridică, pentru că infracţionalitatea repetată nu se consideră recidivă (cu toate
urmările sale penale) în cazul delincvenţilor minori.
S-a stabilit în munca de reeducare cu delincvenţii faptul că există factori de personalitate care disting
delincventul de nedelincvent. Astfel, faţă de ceilalţi, delincvenţii arată o tendinţa marcantă de a se lăsa duşi de forţa
evenimentelor pe care le trăiesc, dau semne de neadaptare socială, sunt vanitoşi şi egocentrici. Egocentrismul, prin
care se întelege incapacitatea de a ţine cont de sentimentele, gândurile şi interesele altora, este o caracteristică
fundamentală a infractorului recidivist. Un mare număr de comportamente deviante sunt asociate cu o persistentă
gândire egocentrică.
Multă vreme s-a crezut, sub influenţa teoriei lombrosiene, că infractorul este un individ total inferior sub
aspect intelectual, dar cercetările ulterioare au demonstrat că nivelul inteligenţei nu este mai scăzut sau mai ridicat
decât la persoanele de rând. Imaturitatea intelectuală nu trebuie confundată cu un coeficient de inteligenţă scăzut;
aceasta, se referă la capacitatea redusă de a stabili un raport raţional între pierderi şi câştiguri în proiectarea şi
efectuarea unui act infracţional. În trecerea la actul deviant, infractorul trebuie să cântărească bine câştigurile şi
sancţiunile scontate şi să ia în consideraţie pragurile de toleranţă socială şi, numai în baza unor asemenea socoteli, să
accepte sau nu riscul acţiunii. Cei care sunt mai apţi să estimeze toate posibilităţile, par să manifeste mai multă
prudenţă decât alţii. Dar, este de reţinut faptul că, dintre cei care trec la act, majoritatea au aceeiaşi întelegere a
conjuncturilor.
Înţelegerea şi tratarea delictului constă într-o apreciere corectă a motivelor predispozante care îl
direcţionează pe individ spre un comportament infracţional, pe de o parte, iar pe de altă parte, spre factorii ambientali
de precipitare, care inspiră şi declanşează actul criminal. Motivele predispozante includ dorinţa excesivă de a obţine
anumite feluri de gratificaţie (bunuri, sex etc.), o ostilitate exagerată faţă de orice persoană care refuză să coopereze
cu el, o teamă excesivă de a părea slab şi insuficient de “bărbat”. Date fiind asemenea stări, situaţia ambientală joacă
rolul de trăgaci al unei explozii comportamentale. Privit în acest fel, actul criminal este o încercare de a restabili
echilibrul iniţial (cu toate că, prin el însuşi, actul criminal duce la o nouă formă de dezechilibru).
O serie de alte cercetări au dus la realizarea următorului portret al infractorului recidivist: impulsivitate
crescută, indiferenţă afectivă, egocentrism, agresivitate, tendinţe de opoziţie, scepticism. Dar şi tendinţa de a percepe
realitatea într-un mod neobişnuit şi deformat, în sensul de a considera că toţi cei din jur sunt duşmani, nimeni nu
oferă ajutor şi că în viaţă totul se petrece conform norocului sau ghinionului; prezenţa unor manifestări de indecizie
şi incertitudine interioară; profunda dificultate de autoreprezentare; lipsa capacităţii de a se vedea pe sine în mod
realist, la care se adaugă şi strădania de a ascunde propria personalitate. În cazul minorilor reveniţi în instituţiile de
reeducare, s-au constatât drept cauze ale repetării comportamentului delincvenţial, următoarele: părinţii, sau rudele
apropiate nu au fost în măsură, sau nu s-au preocupat de supravegherea şi îndrumarea minorului respectiv; exemplul
negativ al tutorelui în grija căruia a fost încredinţat minorul; tendinţa spre un mod de viaţă uşuratic şi lipsit de
43
Termenul de “recidivă”este folosit aici doar cu sensul de repetare a comiterii unei infracţiuni , fără încărcătura sa
juridică, pentru că infracţionalitatea repetată nu se consideră recidivă (cu toate măsurile sale penale) în cayul delincvenţilor
minori.
46
responsabilitate; consumul de alcool; calitatea şi influenţa mediului în care au fost atraşi. (Gh. Florian, 1996).
Procesul de resocializare urmăreşte reintegrarea şi readaptarea tinerilor delincvenţi la cerinţele vieţii sociale,
prin asimilarea unor norme, valori, atitudini şi cunoştinţe compatibile cu principiile morale de convieţuire în
comunitate. O problemă importantă ridicată în legătură cu acest proces, vizează continuitatea scopurilor sale în timp
şi derularea sa în funcţie de mai multe etape succesive.
Fixarea obiectivelor procesului de resocializare trebuie să se bazeze pe proiectarea, în prealabil, a finalităţilor
(recuperarea şi reintegrarea în societate a minorilor, inducerea capacităţii de autonomie personală, modelarea
conştiinţei morale) în legatură directă cu cele mai urgente priorităţi (eliminarea tendinţelor de evaziune, evitarea
asocierilor negative între minorii internaţi). În funcţie de aceste obiective, trebuie create posibilităţi efective de
control al eficienţei diferitelor procedee educative folosite în terapie, ca şi modalităţi de evaluare a rezultatelor.
În cadrul centrelor de reeducare pentru minori din ţara noastră au fost formulate o serie de obiective şi
acţiuni în scopul resocializării acestora. Accentul a fost pus în principal pe activităţile productive şi de învăţământ,
prin crearea unor aptitudini şi deprinderi de muncă şi învăţătură, şi prin pregătirea pentru o reinserţie normală în
societate. Acţiunea de educaţie prin muncă şi pentru muncă, întreprinsă în şcolile speciale de reeducare, se
întemeiază pe următoarele coordonate fundamentale: orientarea şcolară şi profesională a minorilor, înţeleasă ca
acţiune educativă prin care minorul este pregătit pentru alegerea şi exercitarea unei meserii sau profesiuni;
recuperarea şcolară a minorului internat pentru a fi în măsură să înveţe o meserie adecvată aptitudinilor sale;
conştientizarea asupra pericolului social al faptelor sale anterioare, sensibilizarea lui la acţiunea de reeducare,
înţelegerea necesităţii de a se integra într-o viaţă socială normală şi demnă; participarea efectivă la muncă
(învăţătură, calificare, producţie, activităţi gospodăreşti, tabere de muncă).
Propunându-şi ca scop principal resocializarea minorilor prin dobândirea capacităţilor şi aptitudinilor
pozitive de convieţuire în societate şi prin formarea unui profil etic compatilbil cu normele şi valorile societăţii
noastre, centrele de reeducare depun toate eforturile pentru a asigura condiţii optime de dezvoltare a minorilor şi de
structurare a personalităţii lor. Şcolarizându-i după normele învăţământului de cultură generală şi creându-le
posibilităţi corespunzătoare de a învăţa o meserie (tâmplărie, lăcătuşerie, strungărie, mecanică auto, instalaţii
sanitare, zidărie, construcţii, tăbăcărie – pentru băieţi – şi croitorie, menaj, ţesătorie pentru fete), aceste centre sunt,
în general, bine organizate, dispunând de ateliere dotate tehnic. Producţia realizată în cadrul atelierelor şcolii se
valorifică în interesul instituţiei. Micii meseriaşi dovedesc multă pricepere şi receptivitate, o serie dintre produsele
lor fiind deosebit de apreciate şi competitive. Elevii sunt antrenaţi şi în activităţi de gospodărire cu profil agricol,
pomicol şi zootehnic, învăţând totodată deprinderile necesare pentru practicarea unei ocupaţii în mediul rural.
Asigurând completarea studiilor minorilor şi instrucţia profesională, şcolile sunt bine dotate şi sub aspect
tehnic, dispunând de cabinete de studiu, laboratoare, biblioteci, cluburi, săli şi terenuri de sport. Un rol important este
atribuit materialelor intuitive şi mijloacelor audio-vizuale, fiecare sală sau laborator cuprinzând multe planşe, grafice
şi alte materiale cu rol instructiv-educativ. Copiilor li se asigură condiţii optime pentru a dobândi deprinderi artistice
în domeniul picturii, sculpturii sau muzicii, dintre ei recrutându-se adevarate talente. Ei se pot afirma în mod
deosebit şi în sport.
În general, se poate considera că procesul de reintegrare şi resocializare a minorilor se desfăşoară în bune

47
condiţii, mare parte dintre elevi dovedind interes şi o reală preocupare pentru activitatea instructiv-educativă şi
practică. Mulţi dintre ei, care nu au beneficiat în cadrul familiei de un program riguros de viaţă sau de o
supraveghere atentă, învaţă aici norme elementare de comportament şi convieţuire civilizată, însuşindu-şi deprinderi
practice pozitive, aplicabile în domeniul igienei, al alimentaţiei, al îngrijirii sănătăţii sau al relaţiilor cu ceilalţi. În
cadrul colectivului şcolar se consolidează prietenii, se dezvoltă relaţii, se crează grupuri de influenţă. Elevii sunt
vizitaţi periodic de către părinţi, li se asigură corespondenţa şi posibilitatea dobândirii unor bunuri şi îşi petrec
vacanţele acasă sau, dacă nu au trecut şase luni de la internare, sunt trimişi în tabere de muncă, sau rămân în cadrul
şcolii. Sistemul de recompense şi pedepse este şi el bine pus la punct, cuprinzând învoiri în oraş, evidenţieri în faţa
colectivului, mustrări, interzicerea vizitelor, izolarea etc.
În urma măsurilor de reeducare întreprinse, o mare parte dintre elevi reuşesc o bună inserţie socială.
Modalităţile de stimulare şi formare la elevi a deprinderilor pozitive sunt multiple, iar scopurile principale ale
procesului de resocializare şi recuperare sunt atinse. Motivaţia şi orientarea selectivă a elevului delincvent trebuie
centrate pe stimularea sentimentului de identificare cu ceilalţi, pe mobilizarea aptitudinilor şi atitudinilor pozitive şi
pe autoreglarea conduitei.
În fond, performanţa şcolară nu se măsoară, în centrele de reeducare, numai prin nivelul cunoştinţelor şi
rezultatelor obţinute la învăţătură, ci mai ales prin crearea unei capacităţi de integrare în colectiv şi in societate. O
altă problemă referitoare la aspectele de integrare socială a minorilor delincvenţi, o reprezintă fuga acestora din
centrele unde sunt institutionalizaţi. Evaluând principalele cauze care îi determină pe minori să fugă, putem menţiona
următoarele: evaziunea dintr-un mediu închis, ca urmare a nevoii de sustragere dintr-o instituţie ale cărei activităţi
sunt reglementate riguros, după un orar zilnic (fuga de didactogenie); formarea la minorii în cauză a unui aşa-numit
“complex al tratamentului inechitabil” primit în centru (convingerea minorului că este persecutat, sentimentul că nu
este înţeles, iubit şi acceptat); perceperea internării în şcoală că pe o pedeapsă prea aspră în raport cu faptele comise;
conflictul existent între condiţiile anterioare ale mediului familial (caracterizate prin libertate excesivă, lipsă de
supraveghere, autonomie personală) şi condiţiile mediului de resocializare (caracterizate prin exigenţe ferme impuse
conduitei, prin obligaţia adoptării unui comportament reglat din exterior; conflicte generate de acceptarea sau
neacceptarea minorului în grupurile formale şi informale din cadrul centrului (deteriorarea armoniei şi solidarităţii
grupului, suspiciunea faţă de un “intrus”, respingerea ca membru cu drepturi depline; “complexul liderului”,
manifestat prin incapacitatea minorului de a primi un statut dominator în cadrul grupului; acest complex îi
caracterizează mai ales pe foştii lideri, care, în libertate se bucurau de anumite privilegii şi avantaje în rândul
celorlalţi minori; perceperea ca sancţiune a unor măsuri dictate de organizarea şi reorganizarea colectivelor şcolare
(destrămarea grupului preferenţial); tensiuni şi conflicte existente între minori ca urmare a săvârşirii unor furturi în
detrimentul celorlalţi, a bătăilor şi injuriilor primite din partea altor minori, a tentativelor de homosexualitate
săvârşite asupra lor. Probleme familiale ale minorilor (diferite situaţii care reclamă, după părerea celui internat,
prezenţa sa indispensabilă în cadrul familiei; de exemplu existenţa unei mame bolnave sau terorizate de tată, dorinţa
de a participa la anumite evenimente familiale: onomastică, căsătorie, deces. Incapacitatea de adaptare la exigenţele
mediului de resocializare datorită unor cauze psihopatologice, (mai ales în cazul olgofrenilor, a psihopaţilor, etc.);
angoasele datorate tulburărilor pubertare şi adolescentine; tendinţa de imitare a unor modele de conduită.

48
 Având în vedere principalele carenţe şi dificultăţi ale activităţii specifice de reeducare şi recuperare socială,
devine necesară sporirea eficacităţii procesului de resocializare a minorilor, prin elaborarea unor măsuri
organizatorice şi administrative care să ţina seama de îmbunătăţirea statutului profesional al cadrelor didactice cu
asemenea responsabilităţi, astfel încât, să fie satisfăcute pe această cale exigenţele funcţionale ale şcolilor de profil.
Utilizarea unei terapii intensive şi individualizate, prin care să se poată aduce la acelaşi nivel de pregătire
şcolară şi profesională un număr cât mai mare de minori pe tot timpul anului şcolar. Evitarea “inducţiei” sau imitării
conduitei de evaziune prin utilizarea unor forme şi modalităţi educative care să ridiculizeze şi să valorizeze negativ
comportamentele de fugă ale anumitor elevi. Diversificarea activităţilor educative, culturale şi sportive din aceste
centre (vizionarea unor spectacole, concursuri culturale, seri comemorative, întreceri sportive, turism şi drumeţii)
care să stimuleze atitudinile pozitive şi autonomia în rândul minorilor.
Reorganizarea structurii învăţământului, profesiilor şi revizuirea sau îmbunătăţirea statutului social al
personalului educativ din aceste şcoli prin: realizarea unei selecţii riguroase a personalului, recrutarea şi încadrarea în
muncă a unor specialişti, profesori şi educatori care au aptitudini, capacităţi şi înclinaţii reale spre munca de
reeducare; restructurarea învăţământului teoretic şi profesional în funcţie de vârsta minorilor internaţi, urmărind ca
unele centre să preia şi să şcolarizeze doar minori aflaţi sub vârsta de 14 ani, în timp ce alte centre de profil să aibă ca
finalitate şcolarizarea şi profesionalizarea minorilor care depăşesc această vârstă; reînfiinţarea, în acele centre care
dispun de condiţii tehnico-materiale adecvate, a învăţământului liceal cu clasele IX-XII, în vederea asigurării unei
calificări şcolare şi profesionale medii pentru anumiţi minori cu rezultate bune şi foarte bune în perioada
gimnaziului, cu posibilitatea continuării acestui ciclu după executarea sancţiunii educative. De asemenea,
informaţiile cuprinse în dosarele de personalitate ale copiilor reprezintă importante puncte de sprijin pentru
proiectarea şi realizarea măsurilor individualizate de integrare socială, în scopul evitării recidivelor.
În orientarea şi selecţia profesională trebuie să se ţină cont atât de cerinţele pe care le solicită profesiunea, cât
şi de cerinţele subiectului referitor la caracteristicile profesiunii. Este foate important să se ţină cont de satisfacţiile
pe care le obţine subiectul prin practicarea unei anumite meserii. Orientarea şi selecţia profesională eficientă poate fi
realizată doar pe baza confruntării structurii personalităţii cu caracteristicile profesiunilor. În structura personalitatii
trebuie sa se ia in considerare trei aspecte principale, şi anume: aptitudinile, particularităţile dinamince şi aspiraţiile,
sau orientarea valorică a subiectului, acest ultim aspect constituind fundalul motivaţional pe care se structurează
interesele profesionale ale individului.
În cazul minorilor delincvenţi, şi în special în cazul adolescenţilor, problema orientării şcolare şi
profesionale este foarte importantă. Aceştia au o structură dizarmonică de personalitate, caracterizându-se prin
toleranţă scazută la frustrare, autocontrol deficitar, egocentrism, impulsivitate, agresivitate, subestimarea gravităţii
greşelilor şi a actelor antisociale comise, nedezvoltarea sentimentelor morale, evitarea efortului voluntar, dorinţa
realizării unei vieţi uşoare fără muncă, opoziţie faţă de normele juridice, morale şi sociale, respingerea acestora şi
aderarea la statutul de delincvent, la un stil de viaţă indezirabil social, imagine falsă despre sine şi despre lume,
despre relaţiile interpersonale, concepute, de obicei, sub semnul agresivităţii. Simptomele caracteriale ce apar încă
din copilărie, se exacerbează în adolescenţă datorită factorilor perturbatori individuali (decalajul dintre maturizarea
fizică şi cea psihică) şi, mai ales, perturbărilor familiale.

49
 Dacă minorii delincvenţi sunt instituţionalizaţi într-un centru de reeducare, aceştia se confruntă cu limitarea
posibilităţilor de calificare şcolară şi profesională. Din acest punct de vedere, majoritatea tinerilor instituţionalizaţi işi
doresc o calificare într-o meserie care să fie mai uşoară, să se desfăşoare într-un mediu ambiant plăcut, să asigure
surse ridicate de venit, ignorând faptul că posibilităţile de calificare oferite de şcoală sunt destul de limitate. Nivelul
redus de şcolarizare constatât la majoritatea minorilor atât în raport cu vârsta şi cu numărul de clase absolvite, cât şi
lipsa interesului pentru învăţătură (care, la unii minori merge până la repulsie faţă de şcoală), ridică probleme
speciale în faţa personalului educativ, întrucât, puşi să opteze între “carte” şi “meserie”, majoritatea tinerilor preferă
a doua alternativă.
Cercetările efectuate în acest sens de Gh. Florian (1996), au evidenţiat următoarele aspecte: pentru unii
minori delincvenţi, viaţa în şcoala specială de muncă şi reeducare este mult mai uşoară decât cea pe care au dus-o
până în momentul internării, factorul represiv fiind considerabil diminuat; o serie de minori afirmă că procesul de
calificare într-o meserie pe timpul şcolii îi va ajuta să se integreze în societate; o bună parte a minorilor sunt de acord
că, dacă vrei să rămâi infractor, în zadar se desfăşoară întreaga activitate de reeducare şi resocializare; m ajoritatea
minorilor cunosc diferenţa dintre bine şi rău.
Alţii, au afirmat că se poate trăi bine doar din muncă, cee ce permite concluzia că devianţele
comportamentale ale acestora nu se datorează necunoaşterii normelor de convieţuire. În ceea ce-i priveşte pe minorii
aflaţi în penitenciare, activitatea de reeducare urmăreşte o serie de direcţii principale: viaţa profesională – urmărindu-
se formarea unui producător de bunuri sau servicii conştient de locul, rolul şi importanţa socială a muncii sale; viaţa
socială – un membru angajat în realizarea scopurilor generale; viaţa particulară şi familială – un individ autonom ăi
un membru de familie capabil; viaţa culturală şi activităţile în timpul liber.
Orientarea şcolară şi profesională implică o identificare socială din ce în ce mai complxă, deoarece
presupune o autoantrenare şi organizare, nu numai a unei opţiuni, ci a tuturor resurselor interioare psihice ale
adolescentului, prin care, de fapt, devine autodeterminare şi, mai ales, socializare vocaţională, adică orientare a
energiei şi eforturilor în vederea adaptării corecte la profesiunea aleasă, ceea ce pretinde eforturi de dobândire
selectivă de cunoştinţe prin orientarea curiozităţii şi prin de îndemânări specifice, care să materializeze identificarea.
Există forme de opţiuni profesionale superficiale, legate de atracţia spontană şi întreţinute de interese neconsolidate
prin cunoştinţe satisfăcătoare le unii tineri. În opţiunile lor apar prea multe elemente construite ad-hoc, prea multă
non-concordanţă între imaginea lor cu privire la o profesie şi caracteristicile ei reale.
Există apoi, opţiuni diferite din punct de vedere al profunzimii identificării profesionale prospective. Din
acest punct de vedere, apar opţiuni ce se efectuează pe o bază preponderent afectivă. Astfel de opţiuni se exprimă în
cazul tinerilor care “doresc” foarte mult să devină profesionişti într-o direcţie dată, dar nu ştiu ce să facă, nu posedă
cunoştinţe satisfăcătoare, solide teoretice şi practice. Aceştia au, de obicei, eşecuri mari la început, dar care, odată
traversate, creează profesionişti de înaltă clasă.
O altă categorie de opţiuni poate fi dominată de interese, cunoştinţe teoretice şi curiozitate, fără o antrenare
afectivă prea profundă. Aceşti tineri pot avea succese la început, reuşesc să depaşească examene, concursuri şi teste
implicate în accesul la o profesiune, dar aceasta nu are pentru ei rezonanţe interioare prea mari şi profesiunea începe
să pară anostă şi greu de exercitat din cauza acestei distanţe afective de ea.

50
 Există şi cazuri în care tinerii nu pot face o opţiune, sau în care îşi schimbă mereu opţiunea. În cazurile în
care există o nepotrivire temperamentală la profesiune, sau dorinţa ce implică ideea de câştig material drept criteriu
fundamental ori alte oportunităţi, se creează o tipologie variată a opţiunilor profesionale şi a identificării pe acest
plan al vieţii sociale.
Desigur, toate aceste aspecte abordate, sau toţi aceşti factori implicaţi în procesul de orientare profesională îi
vizează şi pe minorii delincvenţi aflaţi în instituţii speciale de reeducare. Pe lângă factorii enumeraţi mai sus, se
poate adaugă încă unul, de o importanţă cu totul deosebită, şi anume: nivelul de dezvoltare intelectuală. Chiar o
debilitate mintală uşoară sau un intelect de limită constituie un aspect ce nu trebuie scăpat din vedere în cazul
profesionalizării minorilor delincvenţi. În acest caz, tinerii se confruntă cu o dublă deficienţă: pe de o parte deficitul
de socializare, iar pe de altă parte, deficitul intelectual. Din această analiză rezultă că, pe lângă particularităţile unei
personalităţi dizarmonice determinate de comportamentul antisocial, se adaugă şi trăsăturile de specificitate ale
handicapului de intelect.
Deşi unii autori consideră că delincvenţii cu un coeficient de inteligenţă ridicat au şanse mai mari de a se
adapta socioprofesional, alţii susţin că, dimpotrivă, un nivel intelectual coborât este mai favorabil adaptării. Există,
de asemenea, studii în care s-a negat orice valoare a coeficientului de inteligenţă în determinarea reuşitei plasării în
societate.
Inteligenţa depinde de factorii emotivi-activi ai personalităţii, care îi imprimă şi orientarea spre activităţi
dezirabile sau indezirabile social. Majoritatea delincvenţilor, deşi sunt normali din punct de vedere intelectual, au
totuşi o personalitate dizarmonică datorită perturbărilor din sfera afectivă, motivaţională şi atitudinală, utilizându-şi
inteligenţa pentru săvârşirea actelor infracţionale, de multe ori prin modalităţi ingenioase. 44

Lot experimental:

Esti multumit de stilul de viata pe care-l duci?

Valid Cumulative
Frequency Percent Percent Percent
Valid da 8 26.6 42.2 42.2
n 10 33.3 56.2 98.4
u 100.0
Total 26 61.9 100.0
Missing NS/NR 12 40.0
System
0 0
Missing
Total 12 40.0
Total 30 100.0

44
V. Preda,1998 “Terapia socio-profesională presupune , printre altele , luarea în seamă a nivelului de dezvoltare a
inteligenţei, a aptitudinilor şi a performaţelor profesionale, precum si apelarea la unele elemente de socioterapie, astfel încât
minorii şi tinerii să ajunga la o revaloriyare a personalitaţii lor.”
51
 Esti multumit de stilul actual de viata?

14

12

10
Frequency

0
da nu ns/nr

Lot martor:

Esti multumit de stilul de viata pe care-l duci?

Valid Cumulative
Frequency Percent Percent Percent
Valid da 1 60.0 60.0 60.0
n 8
10 33.3 34.2 94.2
u 100.0
Total 28 93.3 100.0
Missing NS/NR 2 6.6
System
0 0
Missing
Total 2 6.6
Total 30 100.0

52
 Esti multumit de stilul actual de viata?

14

12

10
Frequency

0
da nu ns/nr

Lot experimental

De la cine ai primit cel mai mult sprijin?

Valid Cumulative
Frequency Percent Percent Percent
Valid familia 3 7.1 9.4 9.4
scoala 2 4.8 6.3 15.6
prietenii 2 4.8 6.3 21.9
iubita 7 16.7 21.9 43.8
bunicii 2 4.8 18.8 62.5
altcineva 10 28.6 37.5 100.0
Total 26 76.2 100.0
Missing NS/NR 4 9.6
System
2 4.8
Missing
Total 6 14.4
Total 30 100.0

53
 De la cine ai primit cel mai mult sprijin?

14

12

10

8
Frequency

0 ii

nr
a

ita

va
ci
n
ili

al

ni
te

e
b
m

in
iu

bu
ie
sc
fa

tc
pr

al
Lot martor:

De la cine ai primit cel mai mult sprijin?

Valid Cumulative
Frequency Percent Percent Percent
Valid familia 1 27.1 29.4 29.4
scoala 1
3 7.1 7.3 36.7
prietenii 6 15.6 14.3 48.0
iubita 3 7.1 8.9 56.9
bunicii 5 14.8 18.8 75.5
altcineva 2 4.8 7.5 100.0
Total 30 100.0 100.0
Missing NS/NR 0 9.6
System
0 4.8
Missing
Total 0 14.4
Total 30 100.0

54
 De la cine ai primit cel mai mult sprijin?

14

12

10

8
Frequency

0
ii

i
a

ita
la

va
ci
n
ili

oa

ni
te

e
b
m

in
iu

bu
sc

ie
fa

tc
pr

al
Cate persoane ar fi dispuse sa-ti imprumute bani?

Valid Cumulative
Frequency Percent Percent Percent
Valid nici una 13 31.0 50.0 50.0
una 12 28.6 46.2 96.2
doua 1 2.4 3.8 100.0
Total 26 61.9 100.0
Missing NS/NR 14 33.3
System
2 4.8
Missing
Total 16 38.1
Total 42 100.0

55
 Bar Chart
14

12

10

4
Frequency

0
nici una una doua

Cate persoane ar fi dispuse sa-ti imprumute bani?

Lotul martor (elevi la liceu)

Cate persoane ar fi dispuse sa-ti imprumute bani?

Valid Cumulative
Frequency Percent Percent Percent
Valid doua 3 7.1 8.1 8.1
trei 12 28.6 32.4 40.5
mai multe 22 52.4 59.5 100.0
Total 37 88.1 100.0
Missing NS/NR 3 7.1
System
2 4.8
Missing
Total 5 11.9
Total 42 100.0

56
 Bar Chart
30

20

10
Frequency

0
doua trei mai multe

Cate persoane ar fi dispuse sa-ti imprumute bani?

Aceste raspunsuri au fost similare cu cele de la intrebarea ”Cate persoane sunt dispuse sa se duca
pentru tine la farmacie?”

Pentru lotul probant (minorii delincventi )

pe cine iubesti cel mai mult?

Valid Cumulative
Frequency Percent Percent Percent
Valid parintii 3 7.1 9.4 9.4
bunici 2 4.8 6.3 15.6
educator 2 4.8 6.3 21.9
iubita 7 16.7 21.9 43.8
prietenii 6 14.3 18.8 62.5
pe nimeni 12 28.6 37.5 100.0
Total 32 76.2 100.0
Missing NS/NR 8 19.0
System
2 4.8
Missing
Total 10 23.8
Total 42 100.0

57
 Bar Chart
14

12

10

4
Frequency

0
parintii bunici educator iubita prietenii pe nimeni

pe cine iubesti cel mai mult?

Pentru lotul martor (elevii de la liceu)

Pe cine iubesti cel mai mult?

Valid Cumulative
Frequency Percent Percent Percent
Valid parintii 13 31.0 35.1 35.1
bunicii 13 31.0 35.1 70.3
iubita 4 9.5 10.8 81.1
prietenii 5 11.9 13.5 94.6
pe nimeni 2 4.8 5.4 100.0
Total 37 88.1 100.0
Missing NS/NR 3 7.1
System
2 4.8
Missing
Total 5 11.9
Total 42 100.0

58
 Bar Chart
14

12

10

4
Frequency

0
parintii bunicii iubita prietenii pe nimeni

Pe cine iubesti cel mai mult?

Pentru lotul probant (minorii delincventi)

care este persoana cu care te intelegi cel mai bine?

Valid Cumulative
Frequency Percent Percent Percent
Valid mama 2 4.8 7.1 7.1
bunicii 1 2.4 3.6 10.7
psihologul 3 7.1 10.7 21.4
prietenul
15 35.7 53.6 75.0
meu
iubita 5 11.9 17.9 92.9
preotul 2 4.8 7.1 100.0
Total 28 66.7 100.0
Missing NS/NR 12 28.6
System
2 4.8
Missing
Total 14 33.3
Total 42 100.0

59
 Bar Chart
16

14

12

10

4
Frequency

0
mama psihologul iubita
bunicii prietenul meu preotul

care este persoana cu care te intelegi cel mai bine?

Pentru lotul martor (elevii din liceu)

Care este persoana cu care te intelegi cel mai bine?

Valid Cumulative
Frequency Percent Percent Percent
Valid mama 7 16.7 17.5 17.5
bunicii 9 21.4 22.5 40.0
un prieten 18 42.9 45.0 85.0
iubita 6 14.3 15.0 100.0
Total 40 95.2 100.0
Missing System
2 4.8
Missing
Total 2 4.8
Total 42 100.0

60
 Bar Chart
20

10
Frequency

0
mama bunicii un prieten iubita

Care este persoana cu care te intelegi cel mai bine?

Pentru lotul probant (minorii delincventi)

cu cate persoane ai putea impartasi un secret?

Valid Cumulative
Frequency Percent Percent Percent
Valid nici una 11 26.2 39.3 39.3
una 14 33.3 50.0 89.3
doua 2 4.8 7.1 96.4
mai multe 1 2.4 3.6 100.0
Total 28 66.7 100.0
Missing NS/NR 12 28.6
System
2 4.8
Missing
Total 14 33.3
Total 42 100.0

61
 Bar Chart
16

14

12

10

4
Frequency

0
nici una una doua mai multe

cu cate persoane ai putea impartasi un secret?

Pentru lotul martor (elevii de la liceu)

Cu cate persoane ai putea impartasi un secret?

Valid Cumulative
Frequency Percent Percent Percent
Valid nici una 2 4.8 5.6 5.6
una 2 4.8 5.6 11.1
doua 4 9.5 11.1 22.2
trei 10 23.8 27.8 50.0
mai multe 18 42.9 50.0 100.0
Total 36 85.7 100.0
Missing NS/NR 4 9.5
System
2 4.8
Missing
Total 6 14.3
Total 42 100.0

62
 Bar Chart
20

10
Frequency

0
nici una una doua trei mai multe

Cu cate persoane ai putea impartasi un secret?

Studii de caz

Metoda studiului de caz a fost relevantă în cadrul acestui demers investigativ, pentru a sublinia o serie de
factori care stau la baza inadaptării socio-profesionale a minorilor delincvenţi. În acest scop, am ales un număr
restrâns de subiecţi, toţi elevi ai Şcolii de muncă şi reeducare Cluj Napoca – cazurile care mi s-au părut cele mai
elocvente în acest sens.
Pentru a putea cunoaşte cât mai bine subiecţii în cauză, am utilizat, pe lângă probele administrate împreună
cu restul colectivului de elevi metoda observaţiei, metoda convorbirii şi metoda studiului biografic, bazându-mă pe
următorul ghid de interviu:
- Întrebări referitoare la persoana subiectului;
- Întrebări referitoare la situaţia socio-economică a familiei;
- Întrebări referitoare la situaţia familială a subiectului;
- Întrebări referitoare la anturajul individului;
- Întrebări referitoare la situaţia şcolară;
- Întrebări referitoare la caracteristicile infracţiunii săvârşite.
În continuare voi prezenta studiile de caz alese dintre cele mai semnificative:

1. Andrei, în vârstă de 18 ani, cu domiciliul în localitatea Târgovişte, a fost internat în Centrul de muncă şi
reeducare Cluj Napoca, pentru săvârşirea mai multor infracţiuni în dauna avutului public şi particular.

63
 Provine dintr-o familie dezorganizată prin despărţirea în fapt a părinţilor. Este singurul copil la părinţi. Tatăl,
în vârstă de 48 de ani este muncitor necalificat, iar mama, în vârstă de 46 de ani este casnică. În urma unor certuri
frecvente, mama a fost alungată cu forţa din locuinţă, la momentul acela Andrei fiind în vârstă de 12 ani, în locul ei
tatăl aducând o altă femeie, fără angajament marital faţă de aceasta.
Întrebat dacă părinţii săi consumă alcool, minorul a răspuns afirmativ, tatăl şi concubina acestuia consumând
zilnic alcool. În cadrul atmosferei de acasă certurile şi violenţa sunt prezente zilnic.
Din relaţia actuală a tatălui, Andrei mai are încă un frate şi o soră. Atitudinea pe care o are faţă de aceştia
este însă de indiferenţă şi dispreţ, fraţii fiind „favoriţii” părinţilor. Echilibrul sufletesc al minorului a fost puternic
afectat de conflictele şi certurile grave dintre tată şi concubina sa, dispute care aveau ca pretext prezenţa în locuinţă a
minorului. Tentativele lui Andrei de a locui cu mama sa au eşuat din momentul în care aceasta s-a recăsătorit, având
şi un copil cu actualul soţ.
Andrei a terminat doar nouă clase, în şcoală fiind un elev mediocru. Afirmă că nu-l interesa nici o disciplină
şcolară, dar frecventa totuşi cursurile, neavând corigenţe până la terminarea clasei a VIII-a. Părinţii consideră că este
bine ca el să urmeze un liceu industrial din localitate, dar clasa aIX-a este terminată cu rezultate foarte slabe. În acest
timp, minorul este bătut tot mai des, agresat verbal de tată şi, uneori, înfometat de către concubina acestuia. Astfel,
începe să fugă de acasă, dormind prin parcuri sau magazii părăsite.
În aceste împrejurări, Andrei s-a asociat cu alţi tineri cu antecedente penale, comiţând împreună furturi de pe
urma cărora, el personal, nu a avut nici un folos material. Fiind prins în cele din urmă de către organele de poliţie,
minorul este sancţionat penal pentru săvârşirea infracţiunilor cu internarea într-un centru de reeducare pe o perioadă
de 2 ani.
Pe perioada internării, Andrei a frecventat cursurile şcolii profesionale din centru, obţinând o calificare de
lăcătuş-mecanic. A avut o serie de conflicte cu colegii săi, provocate de dorinţa acestora de a-l deposeda de o serie de
obiecte personale. Cu toate acestea, el afirmă că nu le poartă pică.
În urma cercetării dosarului, am constatât următoarele: Andrei are un coeficient intelectual de 104, este o fire
introvertă cu tendinţe antisociale, prezintă un grad crescut de agresivitate îndreptată asupra obiectelor sau
persoanelor faţă de care se simte frustrat.
În urma aplicării probelor investigative, Andrei a obţinut un scor foarte mic la chestionarul de investigare a
reţelei de suport social, toleranţă redusă la frustrare, sentimentul de pericol nedefinit, putere de concentrare redusă şi
sentimente de culpă.
În concluzie, factorii care stau la baza inadaptării sociale a acestui delincvent sunt condiţiile precare din
punct de vedere afectiv din cadrul mediului familial de provenienţă, frecventarea unui mediu cu potenţial criminogen
ridicat, aceşti factori conjugându-se cu un tablou psihoindividual predispozant spre delincvenţă. Pentru ca
reintegrarea socio-profesională a minorului să se realizeze corespunzător, se recomandă sprijinirea morală şi afectivă
a acestuia, precum şi supravegherea din partea unui asistent social, psihopedagog sau a unui alt specialist în
probleme de reinserţie socială a acestei categorii de minori.

2. Florin, în vârstă de 16 ani, cu domiciliul în localitatea Moreni, a fost internat în Centrul de muncă şi

64
reeducare Cluj Napoca, pentru săvârşirea mai multor infracţiuni în dauna avutului particular, provocând prejudicii în
valoare de 80.000.000 lei.
Provine dintr-o familie organizată, cu doi copii, Florin fiind cel mai mic dintre fraţi. Tatăl, în vârstă de 50 de
ani este contabil, cu studii superioare, iar mama, în vârstă de 45 de ani este funcţionară la o firmă particulară, având
studii medii. În familie nu au existat cazuri de violenţă fizică sau certuri grave. Situaţia materială a familiei este
satisfăcătoare, minorului nelipsindu-i cele necesare creşterii şi educării. Atitudinea mamei faţă de copii a fost excesiv
de protectoare şi permisivă, încercând să le „acopere” toate dificultăţile şi preluând responsabilităţile acestora.
Atitudinea tatălui a fost de indiferenţă faţă de educaţia directă a copiilor, lăsând această grijă exclusiv de partea soţiei
sale.
Comportamentul şcolar al lui Florin a fost necorespunzător, acesta lipsind frecvent de la cursuri,
neparticipând la activităţile şcolare. A avut numeroase conflicte cu profesorii şi cu conducerea şcolii. La acestea s-a
adăugat un număr mare de absenţe, elevul fiind exmatriculat în perioada clasei a X-a. În aceste circumstanţe, minorul
cunoaşte două persoane majore, cu antecedente penale, cu care plănuieşte jefuirea magazinului particular la care
lucrează mama minorului. Fiind prins la scurt timp după comiterea infracţiunii, minorul este sancţionat cu internarea
într-un centru de reeducare, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea de prelungire până la majorat în cazul unui
comportament inadecvat.
În urma studierii dosarului acestui subiect, am constatât următoarele: Florin prezintă un coeficient de
inteligenţă mediu – 102; prezintă tendinţe anti-sociale pregnante, este o fire extrovertă cu un grad ridicat de
agresivitate, el opunându-se cu vehemenţă atât colegilor cât şi profesorilor din cadrul centrului de reeducare. De
asemenea, prezintă tendinţe spre mitomanie şi grandoare. În centrul de reeducare, el este liderul unui grup de minori,
împreună „organizând”bătăi în scopul deposedării de bunuri a altor minori din centru care nu fac parte din grup.
Factorii care au dus la inadaptarea socială a acestui minor sunt de natură intrinsecă, referindu-se la
predispoziţii temperamentale si psihoindividuale. Refuzul de a primi sprijinul din partea familiei şi cadrelor din
centrul de reeducare, este o consecinţă a unei constituţii delincvenţiale manifeste, care s-a dezvoltat şi a luat
amploare în cadrul familial hiperpermisiv şi hiperprotector, precum şi eşecului şi abandonului şcolar.

3. Radu, în vârstă de 17 ani, cu domiciliul în comuna Cobia, a fost internat în Centrul de muncă şi reeducare
Cluj Napoca, pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie, furt repetat din avutul public şi jefuirea de locuinţe. Este
revenit în centrul de reeducare pentru a doua oară.
Minorul provine dintr-o familie dezorganizată, fiind cel de-al doilea copil dintr-o familie cu 5 copii. Tatăl
copilului a decedat pe când Radu avea 10 ani, iar mama, în vârstă de 56 de ani nu s-a preocupat prea mult de educaţia
copiilor. Nefiind supravegheat, minorul începe să fugă de acasă şi, întovărăşit cu alţi copii de aceeaşi vârstă, fac
„escapade” în oraş. În timpul acestor plecări, minorul consumă alcool şi chiar ia contact cu drogurile.
În ceea ce priveşte situaţia şcolară a minorului, se constată că acesta a absolvit doar patru clase primare,
mama lăsându-l să îşi neglijeze situaţia la învăţătură fără să-i ceară socoteală de modul în care îşi petrece timpul.
Astfel, Radu continuă să fie în centrul unui anturaj dubios, întovărăşit de persoane cu antecedente penale, care îl aduc
în contact cu lumea drogurilor. Banii pentru cumpărarea drogurilor îi obţine în mod fraudulos, prin comiterea

65
repetată a infracţiunilor de furt din locuinţe. În cele din urmă, este prins de către organele de poliţie şi internat într-un
centru de reeducare prin hotărâre judecătorească, până la majorat. De când se află în centrul de reeducare, minorul a
fost nevoit să renunţe la droguri şi să urmeze cursurile primare de alfabetizare. În cadrul programului de pregătire
profesională se specializează în meseria de tâmplar.
Datorită nivelului redus de cunoştinţe de scris-citit ale subiectului, probele de investigaţie au fost aplicate în
mod individual, prin citirea fiecărui item în parte. Astfel, rezultatele referitoare la reţeaua de suport social indică un
nivel de socializare redus,fiind caracterizat de confuzie şi anxietate în situaţii problemă si rezultând un profil
individual predominant depresiv, sentimentul de gol lăuntric şi apatie, complexe de inferioritate adânc înrădăcinate,
apelează la autoagresiuni (consumul de droguri), are de multe ori sentimentul de culpă, de insuficienţă şi insatisfacţie
generală.
În concluzie, printre cauzele care stau la baza socializării discordante a acestui minor, ne putem referi în
primul rând la consecinţele nefaste pe care le-a avut influenţa mediului familial dezorganizat asupra
comportamentului minorului prin lipsa autorităţii paterne conjugată cu influenţe delincvenţiale din partea anturajului,
consumul de alcool şi droguri. Declaraţia subiectului denotă dorinţa de a învăţa să scrie şi să citească, precum şi să
înveţe o meserie, aceste fapte susţinând în mod promiţător procesul său de reinserţie socială. În continuare se
recomandă continuarea unor acţiuni de psihoterapie desfăşurate în cadrul centrelor de resocializare pentru minorii
delincvenţi.

4. Călin, în vârstă de 17 ani, cu domiciliul în localitatea Târgovişte, a fost internat în centrul de reeducare
pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie şi vătămare corporală gravă.
Minorul provine dintr-o familie dezorganizată, părinţii despărţindu-se cănd Călin avea 7 ani. Până la vârsta
de 10 ani, minorul a locuit cu mama, dar aceasta, recăsătorindu-se, l-a lăsat în grija tatălui alcoolic. Părintele este
foarte brutal cu minorul, nu-i arată nici o urmă de afecţiune, fapt care a constituit un şoc, mai ales în condiţiile
privării de afecţiunea maternă.
Situaţia şcolară a minorului este slabă în această perioadă, el rămânând repetent în clasa a VII. Ca urmare,
este sancţionat sever de către tatăl său şi se hotărăşte să părăsească domiciliul în tovărăşia unui coleg, îndreptându-se
către Bucureşti. Ajunşi în comuna Ghergani, cei doi tâlhăresc un bătrân pe care îl ameninţă cu cuţitul, imobilizându-
l. Împotrivirea victimei a provocat o reacţie deosebit de violentă din partea lui Călin, care l-a înjunghiat de mai multe
ori cu cuţitul, provocând rănirea gravă a victimei. Intervenţia organelor de poliţie a fost promptă, cei doi minori fiind
sancţionaţi penal cu internarea într-un centru de reeducare până la majorat.
Călin, în urma aplicarii chestionarului referitor la reţeaua de suport social, au rezultat date privind o integrare
relativ bună în cadrul colectivului din centrul de reeducare. Individul prezintă un nivel ridicat de anxietate, este
dezorganizat în situaţii limită, mai ales în situaţii de suferinţă. În acest caz, subiectul îşi pune toată încrederea în
partenerul său. Propria suferinţă îi apare ca un obstacol şi ca un scandal care presupune revoltă, de aceea, reacţia lui
este relativ imprevizibilă şi cu momente de insolenţă sau agresiune.
Deține următoarele caracteristici: agresivitate, imaturitate emoţională, nestăpânire de sine. Subiectul poate
comite în mod spontan acte de agresiune corporală, verbală sau imaginară. În relaţiile cu oamenii are un

66
comportament impulsiv, uneori poate fi sadic, se bucură de răul altuia, face glume grosolane sau lipsite de sens şi se
amuză la glumele puerile. Este în general nestăpânit, neliniştit, cu o pregnanată nevoie de schimbări, sete de
aventură. Subiectul prezintă stări de iritabilitate, este tensionat, susceptibil şi emotiv, are toleranţă redusă la frustrare,
este nerăbdător şi neliniştit. Devine uşor irascibil şi furios, apoi agresiv şi ameninţător.
Putem concluziona că factorii care l-au condus pe minor spre săvârşirea infracţiunii ţin de mediul familial
dezorganizat, de eşecul şi abandonul şcolar, de conjunctura negativă creată prin fuga de acasa şi vagabondaj. Pe de
altă parte, nu trebuie neglijată constituţia psihoindividuală predispozantă a minorului pentru fapte deviante.
Reinserţia socio-profesională a subiectului se poate realiza în condiţii bune prin antrenarea individului în activităţi pe
care le poate îndeplini cu succes, care să fie antrenante şi să-i ofere satisfacţii într-un timp relativ scurt. Este
recomandată supravegherea îndeaproape a minorului de către un asistent social, în vederea evitării unui anturaj cu
influenţe negative asupra dezvoltării ulterioare a valorilor morale ale individului.
Din prezentarea acestor studii de caz, rezultă faptul că factorii care stau la baza unui comportament antisocial
mai mult sau mai puţin structurat, precum şi la baza inadaptării sociale a minorilor delincvenţi au un caracter foarte
diversificat.
Pe scurt, am putea sublinia următorii factori, în concordanţă cu etiologia comportamentului deviant
prezentată în prima parte a lucrării de faţă: atitudinea negativă a societăţii în general faţă de această categorie de
tineri (s-a observat că, de obicei, oamenii manifestă reticenţă atunci când este vorba de persoane cu antecedente
penale); situaţia economico-materială a tinerilor (mulţi dintre ei, la părăsirea centrului de reeducare sunt lipsiţi de o
bază materială şi comit o nouă infracţiune pentru a-şi putea procura cele necesare traiului zilnic). Un factor deosebit
de important îl reprezintă constituţia predispozantă către devianţă şi violenţă a tinerilor care comit infracţiuni, grefată
pe un fond psihoindividual instabil datorat perioadei critice de adolescenţă.
Absenţa unui model parental adecvat şi fragilitatea sistemului de valori aflat încă în formare la vârsta
adolescenţei reprezintă factori de risc pentru comiterea infracţiunilor din partea minorilor.

Percepția delicvenței juvenile de către părinți

Problema delincvenţei juvenile a fost cercetată la diferite etape şi sub diferite aspecte, atât de
cercetătorii străini, cât şi de către cercetătorii din România. Cercetarea delincvenţei juvenile a fost
condiţionată de faptul că acest fenomen a căpătat la etapa actuală proporţii îngrijorătoare. Vârsta
delincvenţilor reţinuţi pentru infracţiuni este între 12 şi 17 ani. Circa 95% de infracţiuni sânt comise în
grup. Este impunătoare şi cifra care ne vorbeşte despre numărul de minori care se află la evidenţă - 7700,
dintre care 1300 ţin de categoria socială, adică au comis crime grave, dar nu pot fi sancţionaţi din cauza
vârstei reduse [4].
Studierea percepţiei fenomenului de delincvenţă juvenilă de către părinţi, prin aplicarea unei
anchete cu variante de răspuns, elaborat de autori, este un scop în sine, foarte actual,care solicită eforturi
ulterioare, ne-a sugerat câteva recomandări în vederea prevenirii acestui fenomen.

67
 Părinţii anchetați au fost rugaţi să citească cu atenţie întrebările anchetei şi să selecteze una
dintre variantele propuse în ceea ce priveşte opinia lor privind fenomenul delicvenţei juvenile. Ancheta
„Percepţia fenomenului de delicvenţă juvenilă” conţine 5 întrebări (Tabelul1)
Tabelul 1. Ancheta „Percepţia fenomenului de delicvenţă juvenilă”
Întrebări Variante de
răspuns
1. Ce înţelegeţi prin A. B. C.
noţiunea de o infracţiune comisă un un
„delincvenţă de către un comportam comportament
juvenilă?” adolescent ent normal,
antisocial conştientizat
2. Care dintre A. B. C. D. E. F.
infracţiunile furt jaf viol tâlhări bătăi asasin
enumerate sunt i ări
mai des comise
de
delincvenţi?
3. Cum credeţi, care A. B. C. D. E. F.
sunt cauzele sărăc conflicte stima de incapa compo consu
delincvenţei ia din le din sine ci rta m de
juvenile? medi familie, scăzută a tatea mentul alcool
ul lipsa copilului de a agresiv sau
famil controlul găsi al celor drogur
ial ui din alte din jur i
partea activit
părinţilo ăţi
r.
A. B. C. D. E. F.
4. Care sunt sancţio sancţion mediere în discipli atrager
metodele de na re are mai a depen na rea ea la
prevenire a severă blândă conflicte de nţă copiilo răspun
delincvenţei lor de r în der e a
juvenile? vârsta familie părinţil
delicv or
en
tului
5. Cum credeţi, A. B. C.
cine trebuie să părinţii specialiştii: organele de poliţie
intervină în cazul psihologul,
„delincvenţei asistentul social sau
juvenile?” pedagogii
Au fost implicați 60 părinţi din cadrul liceului din Cluj Napoca. Sexul (masculin /
feminin) al participanţilor în cercetare, îl prezentăm în tabelul 2:

68
 Tabelul 2. Repartizarea după sex a părinţilor
Sexul Număr total de părinţi Subiecţi, %
Feminin 48 80%
Masculin 12 20%

69
 20%

Feminin
80%
Masculin

Figura 1. Repartizarea subiecţilor după sex

Din figura 1, observăm că au participat48 femei (mămici), ceea ce constituie 80% şi 20% dintre
ei au fost părinţi de sex masculin. Părinţi care au participat în cadrul cercetării au fost cu vârste cuprinse
între 30 şi 49 ani, informaţie prezentată în figura 2.

70%
63%
60% 37%
50% 30-39 ani
40%
30% 40-49 ani
20%
10%
0%

Figura 2. Repartizarea subiecţilor conform vârstei

Menţionăm faptul că în cadrul cercetării au participat mai mulţi părinţi tineri. Rezultatele pentru
prima întrebare, propusă părinţilor:„Ce înţelegeţi prin noţiunea de „delicvenţă juvenilă?”, sunt
prezentate în figura 3.

O infractiune comisa de
minori
43 0 60%
% % Un comportament
57
% 40% antisocial

20% Un comportament
normal, constientizat
0%

Figura 3. Distribuţia rezultatelor privind opinia părinţilor în ceea ce priveşte fenomenul

delicvenţei juvenile

70
 La prima întrebare, propusă părinţilor:„Ce înţelegeţi prin noţiunea de „delicvenţă juvenilă?”, cu
variantele de răspuns că este o infracţiune comisă de către un adolescent, au răspuns 26 părinţi din 60,
ceea ce constituie 43%; este un comportament antisocial – au răspuns 34 părinţi din 60 (57%). Nici un
părinte nu a susţinut ideea că delicvenţa juvenilă ar fi un comportament normal, conştientizat. Situaţia în
ceea ce priveşte care dintre infracţiunile enumerate sunt mai des comise de delincvenţi?este redată în
figura 4:

Furt
33%
41% Jaf
Viol
Tilharii
Asasinari
0% Batai
13%
3% 10%

Figura 4. Rezultatele privind opinia părinţilor privind tipurile de infracţiuni comise de

minori
În baza figurii 4, observăm că aproape jumătate dintre părinţii anchetați, au menţionat că cea mai
frecventă infracţiune comisă de către minori este furtul. Această idee a fost susţinută de către 24 părinţi
din 60, 41%; următoarele tipuri de infracţiuni comise de către minori, în opinia părinţilor este împărţită
în următoarele proporţii: Procentajul de 33% susţin că minorii comit bătăi, apoi tâlhăriile cu 13%, iar
10% dintre părinţi au selectat jaful. Violul a fost menţionat doar de doi părinți. Nici un răspuns nu a fost
obţinut pentru comiterea asasinărilor din partea minorilor.
Următoarea întrebare la care au răspuns părinţii ţine de cauzele delicvenţei juvenile – o problemă
dureroasă pentru societate, dar insuficient cercetată de către organele abilitate.
Rezultatele în ceea ce priveşte distribuţia rezultatelor o redăm în tabelul 3:
Tabelul 3. Rezultatele privind opinia părinţilor privind cauzele delicvenţei juvenile
Cauzele delicvenţei juvenile Număr total Subiecţi, %
Sărăcia din mediul familial 18 30%
Conflictele din familie, lipsa controlului din partea 22 37%
părinţilor
Stima de sine scăzută a copilului 10 16%
Incapacitatea de a găsi alte forme de manifestare 0 0%
Comportamentul agresiv al celor din jur 4 7%
Consumul de alcool sau droguri 6 10%
71
 10%

7%

16%

37%
30%

0% 5% 10% 15% 20% 25% 30% 35% 40%

Consumul de alcool sau droguri Comportamentul agresiv al celor din jur Incapacitatea de a găsi
alte forme de manifestare Stima de sine scăzută a copilului
Conflictele din familie, lipsa controlului din partea părinţilor
Sărăcia din mediul familial

Figura 5. Distribuţia rezultatelor privind cauzele delicvenţei juvenile

Opinia părinţilor în ceea ce priveşte cauzele delicvenţei juvenile, se distribuie în felul următor:
37% dintre părinţi au menţionat că cauza principală a delicvenţei juvenile este generată de conflictele
din familie şi lipsa controlului din partea părinţilor; 30% dintre părinţi au răspuns că sărăcia din mediul
familial este la fel o cauză importantă care generează producerea cazurilor de delicvenţă în rândul
minorilor. Aceasta înseamnă că din cauza lipsei surselor materiale pentru existenţă, pentru întreţinere,
copiii sunt nevoiţi să comită acte de furt, pentru a supravieţui. De această părere sunt 18 părinţi din 60.
În proporţie de 10% au fost obţinute rezultate pentru consumul de alcool sau droguri. Cauza -
comportamentul agresiv al celor din jur – a obţinut un punctaj nesemnificativ de - 7%.
În ceea ce priveşte metodele de prevenire a fenomenului de delicvenţă juvenilă, care trebuie să
fie aplicate pentru a reduce numărul de cazuri în rândul minorilor, conform variantelor propuse în
anchetă, răspunsurile părinţilor au fost următoarele:
Tabelul 4. Rezultatele privind opinia părinţilor despre metodele de prevenire a delicvenţei
juvenile
Metodele de prevenire a delicvenţei juvenile Număr total Subiecţi, %
de alegeri

72
Sancţionare severă 10 17%

73
 Sancţionare mai blândă 14 23%
Mediere a conflictelor 16 27%
În dependenţă de vârsta delicventului 2 3%
Disciplinarea copiilor în familie 12 20%
Atragerea la răspundere a părinţilor 6 10%

Sanctionare severa
30% 27
20 23 20
17 % Sancţionare severă
% % %
25% % 10
3 % Sancţionare mai blândă
%
20%
Mediere a conflictelor
15%
În dependenţă de vârsta
10% delicventului
Disciplinarea copiilor în
5% familie
Atragerea la răspundere a
0% părinţilor

Figura 6. Repartizarea răspunsurilor subiecţilor în ceea ce priveşte metodele de prevenire

a delicvenţei juvenile
27% (16 părinţi din 60) dintre părinţi sunt de părerea că o metodă de prevenire a delicvenţei
juvenile este medierea conflictelor care apar pe parcursul vieţii copilului în legătură cu diferite situaţii şi
evenimente legate de viaţa de familie sau cea şcolară şi nu trebuie de sancţionat minorii pentru fapta
incorectă comisă; 14părinţi, ceea ce constituie - 23 % au menţionat faptul că o metodă de prevenire a
delicvenţei juvenile ar fi o sancţionare mai blândă a minorilor delicvenţi; 17% dintre părinţi au selectat
varianta cu privire la sancţionarea severă a minorilor, adică indiferent de vârsta copilului el trebuie să
răspundă de fapta comisă şi chiar sancţionat sever şi 3% dintre părinţi susţin ideea că este necesar de
sancţionat minorii, dar în dependenţă de vârsta lor, adică cu cât vârsta atinge majoratul cu atât şi
sancţionarea să fie mai aspră; 20% dintre părinţii au menţionat că o metodă de prevenire a delicvenţei
juvenile ar fi disciplinarea copiilor în familie, iar 10% dintre ei chiar susţin atragerea la răspundere a
părinţilor minorilor care comit infracţiuni, furturi, tâlhării, etc.
În cazurile delicvenţei juvenile trebuie să intervină o echipă de specialişti, iar ponderea cea mai
mare totuşi în asemenea cazuri o au părinţii, care trebuie să se implice cel mai serios, în cazul în care
copiii lor au comis vreo infracţiune. Această situaţie este relevată în figura 7:

74
 27% 30% Specialiştii: psihologul,
asistentul social
pedagogii
Parintii

Organele de politie

43%

Figura 7. Rezultatele privind opinia părinţilor privind persoanele ce trebuie să se implice

în cazul delicvenţei juvenile
În caz de delicvenţă juvenilă, cea mai bună parte dintre părinţi – 43% au răspuns că trebuie să se
implice părinţii, familia minorului, fiindcă lor le aparţine cea mai mare responsabilitate pentru orice face
copilul în societate;
Poliţistul este persoana ce trebuie să intervină în cazul „delicvenţei juvenile”, susţin 27% dintre
părinţi, fiindcă el este care descoperă şi cercetează cazul infracţional; 30 % dintre părinţi au răspuns că
trebuie să se implice mai mulţi specialişti, precum: psihologul şi profesorii din instituţiile şcolare,
deoarece copiii în cea mai bună parte a timpului se află în mediul şcolar; asistenţii sociali pentru a apăra
drepturile minorilor.

Delincvenţa juvenilă este un fenomen social care include toate încălcările de norme de către
minorii care nu au împlinit vârsta de 18 ani. Toate aceste fapte comise de un copil sau de un adolescent
sunt sancţionate penal. Dintre cauzele comportamentului delincvent al copiilor si adolescenţilor am
putea enumera: La nivel macrosocial: sărăcia; inegalitatea sociala, şomajul, migrația forţei de munca. La
nivel microsocial: dezorganizarea familiilor; lipsa supravegherii părinteşti – ca una dintre consecinţele
migrației forţei de muncă, agresivitatea, alcoolismul, narcomania, abandonul şcolar. Toate acestea le
regăsim în imaginea delincvenţilor minori din mass – media şi dosarele minorilor delicvenţi. Observăm
că părinții percep diferit fenomenul delicvenței. Important este că acceptă faptul că ei însăși, părinții
reprezintă o forță importantă în prevenția și reducerea comportamentelor indezirabile
În calitate de acţiuni necesare de întreprins, din răspunsurile la anchetă se întrevăd:
1. îmbunătăţirea educaţiei în familie;
2. reviziunea stilului atitudinal/ educațional în familie
3. evitarea pedepselor neîntemeiate, aspre asupra copiilor
4. adaptarea sistemului din învăţământ la nevoile specifice ale adolescenţilor;

75
 5. implicarea părinţilor, a şcolii, şi, mai general, a societăţii civile în proiecte sociale pentru
identificarea cauzelor devianţei;
6. elaborarea unor strategii adecvate pentru combaterea fenomenului, dar şi pentru reinserţia
socială a minorului infractor.
Copii au nevoie de familie, de o familie în care să găsească următoarele:
- respectul reciproc părinţi-copii, în asigurarea căruia rolul conducător revine părinţilor,
care îmbină blândeţea, căldura şi drăgălăşenia cu fermitatea;
- constanţă şi claritate în atitudini şi preocuparea de a-i învăţa pe copii importanţa
consecinţelor logice ale acţiunii prin aplicarea regulii celor trei R: soluţie Relaţională, care să implice
Respectul şi nu umilinţa şi care să fie Rezonabilă, având scopul de a învăţa din ea şi nu de a produce
suferinţă;
- comunicare deschisă presupunând ascultarea activă a celor spuse de copil şi încercarea
de a înţelege mesajul real pe care doreşte să-l comunice, pentru a lua decizia cuvenită;
- fără pedepse fizice, care, chiar dacă rezolvă pe termen scurt un comportament nedorit, are
consecinţe negative pe termen mediu şi lung, atât pentru copii (generând resentimente, mânie, frică, ură),
cât şi pentru părinţi, care se simt ulterior vinovaţi, confuzi, necăjiţi, suferind alături de copii; pedepsele
fizice induc un comportament violent, care se va reproduce şi în viaţa adultă. De la violentarea copiilor
mulţi părinţi trec imediat la tandreţe, intrându-se într-un stil de ataşament ambivalent-anxios, care
suplimentează efectele negative asupra copiilor. În locul pedepselor fizice ar trebui practicate alte
principii ale modificării comportamentului, cum ar fi retragerea gratificaţiilor pentru un timp, etc.
Rezultatele căpătate au valoare practică pentru părinţi, profesori, lucrători sociali în scopul
prevenirii şi profilaxiei comportamentelor delicvente la minori.
Cu rezultatele anchetei au fost familiarizați părinții participanți și s-a organizat o masă rotundă
cu genericul cauzele și aspectele prevenției delicvenței minore. În finalul discuțiilor, majoritatea
părinților au exprimat doleanțe de schimbarea atitudinii parentale față de copil; colaborarea permanentă
cu școala; conștientizarea reală a problemelor /necesităților copilului și acordarea ajutorului necesar,
simplificarea programului școlar și minimizarea volumului temelor pentru acasă; șanse egale în educație
pentru toți copiii.
Întrucât familia reprezintă factorul primordial al socializării morale şi al integrării copilului în
societate, se impune, necesitatea adoptării unor acţiuni de susţinere economică a familiilor cu dificultăţi
financiare, care au în creştere sau întreţinere copii minori. Un aspect al politicilor sociale promovate de
stat vizează reactualizarea şi reinstituţionalizarea serviciului de asistenţă educativă şi psiho-socială, ale
cărei tradiţii pot fi valorificate, într-un sens benefic pentru protecţia şi ocrotirea familiei şi minorului
care creează probleme de adaptare şi comportare socială. Experienţa avansată din alte ţări demonstrează
76
 eficienţa Centrelor şi cabinetelor de consiliere familială în care activează psihologi, a unor grupuri de
lucru specializate în profilaxia conduitelor deviante la copii, adolescenţi şi maturi.

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Demersul investigativ prezentat în lucrarea de faţă a urmărit evidenţierea problemelor referitoare la

reintegrarea socială şi profesională a minorilor delincvenţi, în prima parte, teoretic-explicativă; cea de-a doua parte,
practic-aplicativă s-a axat pe evidenţierea gradului de maturizare socială şi a principalelor tendinţe psihoindividuale
ale minorilor cu comportament deviant. În urma analizei datelor obţinute, am ajuns la următoarele concluzii:
Principalele probleme de care se lovesc minorii delincvenţi în desăvârşirea procesului de reinserţie socio-
profesională sunt legate de atitudinea de respingere a societăţii în general, şi chiar a membrilor propriei familii; o altă
dificultate se referă la dezavantajul economico-material al acestei categorii de adolescenţi, precum şi absenţa unor
instituţii specializate pe probleme privind reinserţia socială a minorilor delincvenţi, numărul scăzut de cadre
specializate în acest domeniu al devianţei juvenile.
Gradul de socializare al minorilor fără manifestări delincvenţiale, şcolarizaţi în condiţiile învăţământului de
masă, este vizibil mai mare decât cel al minorilor aflaţi într-un centru de reeducare, privativ de libertate. Se poate
conchide, din acest punct de vedere, că reintegrarea socială a minorilor delincvenţi s-ar putea realiza cu mai mult
succes în medii deschise, care să întreţină legături cu comunitatea largă.
Orientarea profesională a minorilor delincvenţi ar trebui să se facă şi în funcţie de aptitudinile şi deprinderile
lor individuale. Se recomandă, de asemenea, lărgirea ariei de profesionalizare a minorilor.
O serie de autori au analizat fenomenul delincvenţei juvenile, propunând diverse măsuri privind profilaxia
comportamentului deviant, măsuri care vin în sprijinul resocializării acestei categorii de delincvenţi. Dintre măsurile
psihosociologice şi psihopedagogice ce urmăresc pe baza depistării şi înlăturării timpurii a unor factori negativi,
disfuncţionali, realizarea unor relaţii interpersonale adecvate pentru o reinserţie socio-familială pozitivă: socioterapia
şi psihoterapia familiei acolo unde este cazul; suplinirea familiei, în absenţa fizică a acesteia, când ea este total
incompetentă din punct de vedere educativ; testarea şi depistarea copiilor care prezintă probleme pe linia adaptării şi
integrării şcolare; orientarea şcolară şi profesională, prin elaborarea unor metode şi procedee diagnostice şi formative
pentru dezvoltarea capacităţilor de învăţare şi a aptitudinilor elevilor; formarea noţiunilor şi judecăţilor morale, a
sentimentelor şi obişnuinţelor morale, a trăsăturilor pozitive de caracter.
Măsuri socio-profesionale care să prevină riscurile de eşec adaptativ, prin alegerea, de exemplu, a unei
profesiuni care nu concordă cu potenţialul tinerilor, sau prin plasarea lor într-o profesiune pentru care nu manifestă
nici interes şi nici aptitudini reale. Măsuri medico-psihologice şi psihiatrice care sunt orientate în direcţia depistării şi
înlăturării sau atenuării unor factori cauzali de natură individuală, cu sediu organic sau psihogen cu conţinut
patologic, care, în anumite condiţii pot favoriza manifestări comportamentale antisociale: depistarea precoce a
copiilor cu diferite tulburări de conduită (caracteriale şi comportamentale, instabilitate emotivă, tendinţe agresive).
După depistarea acestora se impun măsuri psihopedagogice de intervenţie sau alte forme de tratament
psihoterapeutic, în vederea prevenirii formării unei personalităţi dizarmonice cu tendinţe antisociale; măsuri de
77
educaţie sanitară şi psihopedagogice prin care familia este instruită asupra modului de reacţie în raport cu anumite
tulburări de conduită precoce ale copiilor; dispensarizarea cazurilor mai dificile în vederea diagnosticării lor
neuropsihiatrice.
Măsuri juridico-sociale care să permită creşterea gradului de influenţare socială prin popularizarea legilor şi
prin propagânda juridică în general. Măsuri care previn inadaptarea socială cu caracter educativ şi de supraveghere
socială (asistenţă socială, supraveghere prin centrul de sănatâte mintală, formare profesională, integrarea într-un grup
social conform nevoilor individului). Toate aceste măsuri ar contribui în mod substanţial la identificarea cazurilor de
comportamente antisociale şi, în aceeaşi măsură la realizarea unei reintegrări socioprofesionale adecvate a minorilor
delincvenţi.
După cum am putut constata prin rezultatele obţinute, criminalitatea juvenilă în ţara noastră se află într-o
ascensiune continuă, în ultimii ani, aceasta atât din punct de vedere numeric, dar şi din punctul de vedere al
amplitudinii şi formelor în care acesta se exprima. Constatăm tot mai mult coborarea limitei de varstă a copilului cu
devianţa comportamentală şi delincvenţa juvenilă. Ipotezele noastre de lucru au fost confirmate şi totodată ne-au
sugerat unele măsuri concrete care sunt menite să limiteze fenomenul infracţional şi să se creeze o opinie favorabilă
în acest scop.
Din punct de vedere al dezvoltării intelectuale, conduita infracţională nu se asociază, în mod expres, cu
nivele scazute ale dezvoltării mintale. În ce priveste subiecţii aflati la prima abatere, ei au comis infracţiunea pentru
care au fost pedepsiţi, datorită mimetismului social, datorită unor factori aleatori de mediu. Între aceştia se detaşează
nivelul de aspiraţii, orientările valorice ale grupurilor de apartenenţă, în primul rând caracteristicile familiei şi ale
grupurilor din care aceşti copii şi tineri fac parte. Nu atât nivelul dezvoltării mintale şi nivelul de instruire
intelectuală s-au dovedit a fi responsabili pentru faptele lor, cât mai ales coordonatele morale care ţin de sfera moral-
cetăţenească a acestora. Deprinderile, reprezentarile morale, convingerile şi particularităţile caracteriale ale acestor
copii, minori şi tineri ar trebui să facă, în mod expres, obiectul intervenţiei specialiştilor -consilieri, educatori,
profesori, psihologi, asistenţi sociali.
Ca urmare a unor particularităţi cu potenţial criminogen, deţinuti de mediul apropiat şi îndepărtat în care
aceşti tineri trăiesc, aspiraţiile şi idealurile acestora se caracterizează printr-un înalt grad de disfuncţionalitate în
relaţiile pe care ei le stabilesc cu societatea şi cu normele de apartenenţă. În planul personalităţii, se detaşează un
indice ridicat de nevrozism, imaturitate şi labilitate emotională, emotivitate şi frustrare, nesociabilitate şi iritabilitate,
o înalta slabiciune a sentimentului de sine.
Dacă lucrurile se prezintă astfel, atunci rezultă că întreaga societate ar trebui responsabilizată în legatură cu
prevenirea unor acte cu caracter infracţional la nivel juvenil. Analiza documentelor cu caracter legislativ din ţara
noastră, pe care am încercat să le cunoaştem cât mai complet, a relevat, între altele, absenţa unui cadru legislativ bine
pus la punct care să se refere preponderent asupra acestui segment de populaţie tânără. Este şi motivul pentru care
am considerat necesar ca organele de specialitate ale comisiilor judeţene şi locale de la nivelul unităţilor
administrativ-teritorialc din care provine copilul, să-şi amplifice responsabilitatea şi să-şi optimizeze modalităţile de
intervenţie în direcţia diminuarii fenomenului infracţional în rândul copiilor şi tinerilor. Pentru aceasta, la nivelul
Comisiei pentru Protecţia Copilului, ar trebui să se ia o serie de măsuri, concretizate în următoarele: înfiinţarea şi

78
dezvoltarea unui serviciu propriu pentru protecţia copilului cu devianţă comportamentală de tip penal; organizarea şi
funcţionarea unor centre de triere şi primire a copiilor care prezintă devianţă comportamentală de tip penal şi a
centrelor de orientare, supraveghere şi sprijin, a reintegrării copiilor ce prezintă devianţă comportamentală de tip
penal; Autoritatea Natională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie va trebui să elaboreze standarde minime de
organizare şi funcţionare a centrelor şi a acestor organisme amintite; Comisiile judeţene şi respectiv locale vor trebui
să asigure în mod proporţional cu necesităţile şi numărul de centre de primire şi al celor de orientare, supraveghere şi
sprijinire a integrării copilului; ar trebui ca decizia de protecţie specială pentru un copil, luată de catre Comisia
pentru Protecţia Copilului, să se facă numai în condiţiile în care Tribunalul de Minori va decide trimiterea cazului la
serviciile sociale sub condiţia suspendării judecăţii cauzei sau a amânării pronunţării sentinţei.
Între măsurile de protecţie specială, aplicabile copiilor ce prezintă devianţă comportamentală de tip penal şi
delincvent, propunem a fi următoarele: plasamentul copilului în regim de urgenţă; supraveghere deosebită pe o
perioadă cuprinsă între şase luni şi doi ani, cu obligarea participării copilului la şedinţele de consiliere psihologică,
pedagogică sau psihoterapie individuală şi de grup; încredinţarea copilului într-un centru de orientare, supraveghere
şi sprijinire a reintegrării sociale.
Măsurile de protecţie specială instituită pentru această categorie de copii, ar trebui să ţină seama de vârsta
copilului, de potenţialul său de reintegrare socio-familială, de condiţiile sociale şi morale ale familiei naturale, de
grupul de determinare al antecedentelor deviante ale copilului în reeditarea unei condiţii deviante, de grup, de pericol
social al faptei savârşite, valoarea prejudiciată, de nivelul de ostilitate al comportamentului său exprimat în raport cu
societatea.
Ocupaţiile importante pentru optimizarea activităţii serviciilor de intervenţie cu privire la copiii cu devianţă
comportamentală, o constituie amplificarea serviciilor psihopedagogice, în particular a serviciilor de psihopedagogie
specială. Aceasta întrucat educaţia specială trebuie să abordeze două niveluri importante: un nivel global-social,
acolo unde trebuie să se insiste asupra schimbărilor de atitudine, cultură, mentalitate, astfel încât, persoana care a
comis infraţiunea să fie constrâns prin modelele de viată impuse de către comunitate să-şi modifice felul de a fi şi
formele efective de conduită; la nivel individual, insistându-se pe o educaţie specială diferenţiată, în acest sens va
trebui să se accentueze principalele particularităţi individuale şi situaţii speciale în raport cu care tânărul se comportă
ca un inadaptat.
De fiecare data va trebui să se aibă în vedere ca educaţia trebuie să aibă o anumită intenţionalitate, că ea
trebuie să se desfaşoare în raport cu un anumit scop general. Diferenţa specifică a actului educaţional, cu activităţi
educaţionale individuale este dată de forma terapeutică pe care acesta îl îmbracă. Educaţia specială este un act
puternic impregnat terapeutic. În ceea ce priveşte aplicarea sa în cazul copiilor cu tulburări de comportament
criminogen, are o serie de caracteristici: este un act explicit şi intenţionat de educaţie; reprezintă o modalitate de
excepţie a demersului educaţional, deoarece acţionează în situaţii excepţionale generate de o agresiune patologică;
este explicit şi intenţionat terapeutic, subordonat vindecării bolnavilor, acolo unde este cazul; nu face ci reface, nu
educă ci reeducă; folosește procedee strict individualizate; este utilizată într-un cadru specializat, de catre un
educator specializat; activitatea educatorului specializat se integrează unei activităţi de: muncă în echipă; are un
caracter conştient, presupunând o participare constantă şi o participare cat mai susţinută din partea bolnavului; are un

79
caracter directiv.
Prin demersurile întreprinse trebuie să se urmarească reechilibrarea personalităţii şi reechilibrarea
raporturilor dintre subiectul cu probleme comportamentale şi societatea în care trăieşte. Resocializarea reprezintă o
modalitate de reconvertire, reorientare, remodelare a personalităţii individului delincvent, condamnat la o sancţiune
penală, de reeducare şi retransformare a comportamentului acestuia în raport cu normele şi valorile acceptate în
societate. Implicând abandonul unui mod de viaţă şi adoptarea altuia, resocializarea presupune o ,,rupere completă cu
trecutul", un control instituţionalizat exercitat în anumite stabilimente de profil prin: restructurarea profundă a
personalităţii individului delincvent, în ideea prevenirii reitegrării unor noi acte delincvente asigurarea unor condiţii
de viaţă compatibile cu demnitatea umana şi în conformitate cu normele comunităţii; restabilirea “din mers" a
rolurilor jucate de individul delincvent în viata socială, prin încadrarea lui treptată într-o reţea normală de relaţii cu
comunitatea socială din care a făcut parte, (familie, şcoală, prieteni, vecini, colegi de muncă etc.). Realizarea unei
resocializări normale şi eficiente a individului delincvent este condiţionată de o serie de factori, între care cei mai
importanti sunt actorii care definesc caracteristicile şi elementele specifice ale instituţei care realizează procesul de
resocializare (centru de reeducare, stabiliment semideschis, penitenciar, institut medical-educativ etc.); factorii carei
definesc individualizarea sancţiunii şi durata acesteia, precum şi măsurile de asistenţă medicală, socială şi educativă,
adoptate în funcţie de personaliatâtea fiecărui delincvent.
În funcţie de aceşti factori, resocializarea individului delincvent se realizează în două etape sau momente: în
timpul executării sancţiunii penale (cu sau fără privare totală de libertate), când se urmăreşte, prioritar, schimbarea şi
transformarea vechiului sistem de norme, valori şi convingeri ale individului delincvent, prin ,,dirijarea" comporta-
mentului său spre scopuri dezirabile social, utilizându-se în acest scop forme de normalizare, deschidere şi
responsabilizare a delincventului dintre cele mai diverse; după executarea sancţiunii penale, când se urmăreşte
reinserţia postpenală a fostului delincvent, încadrarea lui într-o activitate socială, dobândirea unui nou status şi
îndeplinirea unor noi roluri, ca şi diminuarea efectelor procesului de ,,stigmatizare" în viaţa socială (familie, loc de
muncă, zona rezidenţială, grup de prieteni etc.).
Metodologia cercetării fenomenului de delincvenţă juvenilă reprezintă unul dintre cele mai importante
domenii ale practicii sociologice , deoarece de modul in care se culeg datele si se analizează conţinutul lor
informaţional depinde, in cea mai mare măsură, conturarea unor direcţii de acţiune pentru prezent si pentru viitor,
elaborarea unor programe unitare de prevenire care să ţină seama de multiplele determinări şi condiţionări cauzale
ale fenomenului. Insuficienta atenţie acordată acestei laturi fundamentale a investigaţiei de teren constituie una dintre
cauzele principale ale erorilor care se mai comit încă in evaluarea semnificaţiei actelor de încălcare a normelor
penale de către minori, prin ignorarea specificului psihologic al perioadei adolescenține (perioada de vârstă care
furnizează cea mai mare pondere de delincvenţi), a caracterelor particulare ale universului familial în care se
socializează aceştia, a ansamblului de factori care determina sau favorizează transformarea unei conduite deviante
ocazionale într-o conduită infracţională mai mult sau mai puţin structurată şi persistentă.
De aceea cea mai importanta condiţie a validităţii si eficacităţii cercetării întreprinse în acest domeniu o
reprezintă situarea ei pe o bază metodologică temeinic fundamentată, constând într-un ansamblu unitar de
instrumente si tehnici prin intermediul cărora sa poată fi identificată interacţiunea logică dintre diferitele variabile cu

80
caracter psihologic, pedagogic, sociologic şi criminologic care contribuie la explicaţia si predicţia delincvenţei
juvenile, fenomen în înţelegerea căruia simpla acumulare de date descriptive nu este suficientă. Din punct de vedere
operaţional, metodologia cercetării transgresiunii normelor penale de către adolescenţi are un specific aparte care nu
se reduce la instrumentele tradiţionale ale sociologiei şi criminologiei (ancheta, observaţia , interviul etc.), ci implică
o totalitate de metode şi tehnici dintre care unele sunt preluate din metodologiile specifice ale pedagogilor si
psihologilor, iar altele fac parte integrantă din corpul de metode şi tehnici ale statisticienilor, economiştilor, juriştilor,
medicilor, ale celorlalte categorii de specialişti care activează în domenii conexe cu cel ce îşi propune să definească
tendinţele prezente şi viitoare ale delincvenţei juvenile. Cele cinci dimensiuni analitice (statistică, criminologică,
sociologică, psihologică şi prospectivă) implicate cu prioritate în orice evaluare cantitativă şi calitativă a fenomenului
devianţei penale adolescenține nu pot fi operaţionalizate decât cu ajutorul unei metodologii complexe, care să ţină
seama, pe de o parte, de caracterul obiectiv al infracţiunii (stabilirea condiţiilor cu caracter juridic care pun în
dependenţă conduita adolescentului de reglementările legislaţiei), iar, pe de altă parte, de caracterul ei subiectiv
(particularităţile procesului de dezvoltare biologică a adolescentului, conţinutul socializării morale primite în familie,
influenţe şi incitări primite din partea anturajului etc.). În acest sens, utilizarea conjugată a unor tehnici curente, cum
sunt experimentele psihopedagogice, sociogramele, testele psihologice, biografiile, cazuisticile, expertizele
psihiatrice, analizele statistice, evaluările dosarelor penale, anchetele cu subiecţi minori sau cu experţi în domeniu,
poate aduce multiple clarificări fenomenului de delincvenţă juvenilă, colaborând punctul de vedere al sociologului
sau al criminologului cu evaluările altor specialişti.
Utilizarea tehnicii analizei de dependenţă şi a analizei factoriale s-a impus relativ recent în domeniul
sociologiei delincvenţei, în special datorită unor necesităţi practice, apărute în urma recoltării şi condensării unui
volum mare de date şi informaţii empirice. În mod concret, la nivelul observaţiei şi al generalizării empirice,
numeroase studii şi cercetări au pus în evidenţă o serie de factori (cauze) cu implicaţie criminogenă, cum ar fi :
socializarea imperfectă, educaţia morală negativă în familie, controlul social ineficient, neintegrarea şcolară şi
profesională, parazitismul social, inflluenţa grupului stradal delincvent etc., care au un rol important în determinarea
mecanismului delincvenţei juvenile. Întrucât, aceşti factori nu sunt impilicaţi în egală măsură, în diferitele momente
ale declanşării actului delincvent, şi cercetătorii şi-au pus problema evaluării cantitative şi calitatative a raporturilor
ce se pot stabili între aceşti factori şi a analizei relaţiilor diferitelor variabile care caracterizează principalele
dimensiuni ale fenomenului de delincvenţă juvenilă.

Dacă în privinţa analizei factoriale privind valorile sociale ( obiectivele reuşitei şi atitudinea faţă de muncă)
nu s-a constatat diferenţe semnificative între grupurile de tineri, în schimb, analiza mijloacelor de reuşită a identificat
o diferenţă semnificativă, tinerii din grupul de control manifestând o atitudine mai realistă : ei consideră ca o familie
care dispune de mijloace financiare puternice este factorul cel mai important pentru reuşita socială a unui tânăr,
totodată, find convinşi, mult mai mult decât tinerii delincvenţi, că nu există aceleaşi şanse pentru reuşita în viaţă.
Această atitudine mai realistă faţă de unele valori sociale a permis tinerilor din grupul de control să-şi reglementeze
dorinţele şi aspiraţiile de viaţă, asigurâdu-le, în consecinţă, o mai bună integrare socială în viaţa profesională şi
socială.

81
 Concluzia studiului este că există o relaţie manifestă între integrarea în mediul familial, cel şcolar şi cel de
muncă, o intergrare pozitivă într-unul din acestea determinând o bună integrare a tânărului şi în celelalte domenii.
Relaţia cu timpul liber este, din contră, negativă, o bună integrare în acest domneiu (timp liber, cerc de prieteni)
determinând o integrare deficientă în domeniul familial şi în cel şcolar. Aceste corelaţii nu reprezintă, de fapt, şi
relaţii cauzale, dar, totuşi, se poate aprecia că integrarea într-un grup de prieteni apare ca o compensare a slabei
integrări a tânărului în familie sau în şcoală. De aceea, nu este suficient de a semnala, conchid autorii studiului, că
„există modele de socialzare diferite în funcţie de categoriile sociale existente în societate şi că unele dintre aceste
modele nu pregătesc adecvat copilul sau tanarul pentru o bună integrare în scoală sau în muncă”, ci de a arăta că
nerealizarea fuţiilor fundamentale ale familiei şi şcolii reprezintă, în mare parte, cauze generatoare de devianţă şi
delincvenţă juvenilă.

Spre deosebire de ancheta penală, ancheta de asistență socială nu tinde sa stabilească, din punct de vedere
juridic, vina delincventului şi pedeapsa ce urmează a i se aplica. Ea are drept scop să împiedice recidivarea să
oprească procesul de decădere socială. Investigaţia are deci, scop să stabilească gradul până la care minorul a înaintat
pe calea imoralităţii şi a tulburărilor de comportament social.
Pentru aceasta este necesară o analiză individualizată foarte complexă a minorului şi a vieţii lui, analiză
permanent dirijată de gândul că predelincventul şi chiar delincventul minor constituie un eşec al vieţii sociale faţă de
care avem datoria unei recuperări complete dat fiind că vina copilului nu poate fi invocată împotriva lui, el nefiind în
fond decât o victimă.
Investigaţia cazurilor de predelincvenţă şi delincvenţă a minorilor impune o colaborare strânsă cu medicii, cu
cadrele şcolare însărcinate cu educarea lor şi şefii pe care îi are sau i-a avut la locurile lor de muncă.
Se face analiza completă a familiei sau a familiilor de origine sau adoptive în care a crescut copilul. Se va
insista asupra situaţiilor în care copilul nu a avut parte de un mediu familial. Se va insista asupra exemplelor rele ale
adulţilor adoptivi şi în special asupra îndemnurilor la imoralitate sau impunerea săvârşirii de acte imorale de către
aceştia.
Se analizează relaţiile cu familia: complicitate cu unu sau mai mulţi membrii ai familiei, refuz de a se încadra
în viaţa de familie, ură faţă de familie, acte de comportament greşit făcute în mod deliberat pentru a exaspera familia,
pentru a o umili (din răzbunare; ca represalii). Se va acorda toată atenţia situaţiilor – mai rare – în care copilul
sănătos moralmente evadează din familia sa pe care o consideră imorală pentru a scăpa de o atmosferă viciată care i-
a ajuns intolerabilă.
Se vor analiza diferite grupuri sociale cu care minorul a avut contact sau legături în afara familiei - grupuri
de joacă din stradă, prieteni, grupurile întâmplătoare sau grupuri organizate în asociaţii, în bande, cu şefi, reguli
interioare de conduită, sarcini trasate cu mijloace de încurajare a disciplinei şi de reprimare a indisciplinei, locurile
de întâlnire; orele petrecute împreună, concepţia grupului despre el însuşi, gravitatea isprăvilor săvârşite, contactul
grupului cu adulţii delincvenţi.
Pe lângă datele cerute în cercetarea tulburărilor de comportament se vor cerceta în special vârstele la care au
apărut cele dintâi acte imorale, gravitatea şi natura lor: furtişaguri, bătăi, actele de agresivitate, tendinţă spre
pornografie, spre băuturi alcoolice, fumat, chiar si substante toxice (droguri); deprinderi de lene, minciună
82
sistematică în scop fraudulos; vârsta celor dintâi acte cu caracter penal; natura şi gravitatea lor.
Este necesar, de asemenea, examenul clinic şi neuropsihic complet. Se cere autobiografia minorului
(povestită sau scrisă), potrivit vârstei şi se compară cu biografia lui și povestiri cu minorul despre el însuşi - ce crede
despre viaţa lui trecută şi prezentă, planuri de viitor, în ce măsură îşi dă seama de atitudinile lui greşite, are
sentimente de bravadă, cinism, remuşcare, ruşine, urmăreşte un scop personal sau se lasă antrenat de alţii, din lipsă
de voinţă, incapacitate de rezistenţă, ambiţie și dacă are discernământ.
Se evaluează nivelul intelectual atins - școli urmate; absolvire; rezultate obţinute; preocupări intelectuale:
lecturi, spectacole. Interes pentru activităţi sportive (ex: box, lupte, arte marţiale etc.); ca spectator sau ca participant.
Se analizează pregătirea profesională şi atitudinea faţă de muncă, precum și părerea minorului despre soluţia ce
trebuie dată cazului său.
Procesul de resocializare urmăreşte reintegrarea şi readaptarea tinerilor delincvenţi la cerinţele vieţii sociale,
prin asimilarea unor norme, valori, atitudini şi cunoştinţe compatibile cu principiile morale de convieţuire în
comunitate. O problemă importantă ridicată în legătură cu acest proces, vizează continuitatea scopurilor sale în timp
şi derularea sa în funcţie de mai multe etape succesive.
În acest proces trebuie să se ţină seama de evoluţia previzibilă a colectivităţii şi a factorilor formativi-
educațivi care vor exercita influenţe asupra conduitei minorilor, ca şi de resursele financiare şi de personalul necesar
pentru o acţiune de reinserţie socială eficace.
Fixarea obiectivelor procesului de resocializare trebuie să se bazeze pe proiectarea, în prealabil, a finalităţilor
(recuperarea şi reintegrarea în societate a minorilor, inducerea capacităţii de autonomie personală, modelarea
conştiinţei morale) în legatură directă cu cele mai urgente priorităţi (eliminarea tendinţelor de evaziune, evitarea
asocierilor negative între minorii internaţi). În funcţie de aceste obiective, trebuie create posibilităţi efective de
control al eficienţei diferitelor procedee educațive folosite în terapie, ca şi modalităţi de evaluare a rezultatelor.
În cadrul centrelor de reeducare pentru minori din ţara noastră au fost formulate o serie de obiective şi
acţiuni în scopul resocializării acestora. Accentul a fost pus în principal pe activităţile productive şi de învăţământ,
prin crearea unor aptitudini şi deprinderi de muncă şi învăţătură, şi prin pregătirea pentru o reinserţie normală în
societate. Acţiunea de educare prin munca şi pentu munca, întreprinsă în şcolile speciale de reeducare, se întemeiază
pe următoarele coordonate fundamentale:
Orientarea şcolară şi profesională a minorilor, înţeleasă ca acţiune educațivă prin care minorul este pregătit
pentru alegerea şi exercitarea unei meserii sau profesiuni;
Recuperarea şcolară a minorului internat pentru a fi în măsură să înveţe o meserie adecvată aptitudinilor sale;
Conştientizarea asupra pericolului social al faptelor sale anterioare, sensibilizarea lui la acţiunea de
reeducare, înţelegerea necesităţii de a se integra într-o viaţă socială normală şi demnă;
Participarea efectivă la muncă (învăţătură, calificare, producţie, activităţi gospodăreşti, tabere de muncă).
Pentru realizarea acomodării cu un regim de viaţă şi de muncă ordonat, pentru cunoaşterea regulilor de
comportare şi pentru orientarea şcolară şi profesională, minorii delincvenţi sunt supuşi examinării psihopedagogice a
nivelului de cunoştinţe generale, fiind testaţi şi asupra aptitudinilor şi intereselor în vederea orientării lor
profesionale. În acest scop, se au în vedere: vârsta, nivelul de şcolarizare, aptitudinile, opţiunile minorilor, zona

83
geografică de provenienţă, profesia părinţilor, posibilităţile de plasare în muncă. În funcţie de acestea şi de rezultatele
examinării, minorii sunt îndrumaţi şi ajutaţi să hotărască asupra a ce vor face în etapa resocializării în centrul de
reeducare, fiind repartizaţi într-un colectiv de şcolarizare şi calificare.
Propunându-şi ca scop principal resocializarea minorilor prin dobândirea capacităţilor şi aptitudinilor
pozitive de convieţuire în societate şi prin formarea unui profil etic compatilbil cu normele şi valorile societăţii
noastre, centrele de reeducare depun toate eforturile pentru a asigura condiţii optime de dezvoltare a minorilor şi de
structurare a personalităţii lor. Şcolarizându-i după normele învăţământului de cultură generală şi creându-le
posibilităţi corespunzătoare de a învăţa o meserie (tâmplărie, lăcătuşerie, strungărie, mecanică auto, instalaţii
sanitare, zidărie, construcţii, tăbăcărie – pentru băieţi – şi croitorie, menaj, ţesătorie pentru fete), aceste centre sunt,
în general, bine organizate, dispunând de ateliere dotate tehnic. Producţia realizată în cadrul atelierelor şcolii se
valorifică în interesul instituţiei. Micii meseriaşi dovedesc multă pricepere şi receptivitate, o serie dintre produsele
lor fiind deosebit de apreciate şi competitive. Elevii sunt antrenaţi şi în activităţi de gospodărire cu profil agricol,
pomicol şi zootehnic, învăţând totodată deprinderile necesare pentru practicarea unei ocupaţii în mediul rural.
Asigurând completarea studiilor minorilor şi instrucţia profesională, şcolile sunt bine dotate şi sub aspect
tehnic, dispunând de cabinete de studiu, laboratoare, biblioteci, cluburi, săli şi terenuri de sport. Un rol important este
atribuit materialelor intuitive şi mijloacelor audio-vizuale, fiecare sală sau laborator cuprinzând multe planşe, grafice
şi alte materiale cu rol instructiv-educațiv. Copiilor li se asigură condiţii optime pentru a dobândi deprindri artistice
în domeniul picturii, sculpturii sau muzicii, dintre ei recrutându-se adevarate talente. Ei se pot afirma în mod
deosebit şi în sport.
Orarul din şcoli este reglementat după un program riguros, cuprinzând ore de instruire practică, meditaţii, ore
de studiu individual, activităţi de club, acţiuni cultural-sportive, munca în gospodărie, program de activităţi
administrative. În cadrul orelor de dirigenţie se predau diferite teme educațive, acţionându-se în acest fel pe planul
asimilării diferitor atitudini corespunzătoare cu normele şi valorile sociale.
În urma măsurilor de reeducare întreprinse, o mare parte dintre elevi reuşesc o bună inserţie socială.
Modalităţile de stimulare şi formare la elevi a deprinderilor pozitive sunt multiple, iar scopurile principale ale
procesului de resocializare şi recuperare sunt atinse.
Pe de altă parte, cu minorii aflaţi în penitenciare, atât cei condamnaţi la pedeapsa închisorii, cât şi cei arestaţi
preventiv, se desfăşoară programe speciale de educaţie, în care o pondere însemnată o au activităţile de creştere a
nivelului de cultură generală, învăţarea regulilor de comportare civilizată şi dezvoltarea spiritului de răspundere faţă
de propria comportare. În toate penitenciarele se iau măsuri de şcolarizare şi de împrospătare a cunoştinţelor celor
care au absolvit 8 clase. În fiecare penitenciar există un cadru cu pregătire corespunzătoare, care răspunde direct de
desfăşurarea activităţilor cu minorii. În penitenciar, cazarea, acţiunile educațive şi activităţile de muncă sunt astfel
organizate încât să se excludă orice contact al minorilor cu delincvenţii majori.

84
BIBLIOGRAFIE

1. Basiliade, G., Reeducarea şi reintegrarea socială, Ed. CCPT, Bucureşti, 1978

2. Berge, A. - Copilul dificil, EDP, Bucureşti, 1972
3. Bogdan, T. - Probleme de psihologie judiciară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973
4. Brădet, G.I. - Criminologie generală românească, Ed. Tipocart Braşovia, Braşov, 1993
5. Brezeanu, O. - Minorul şi legea penală, Ed. All Beck, 1998
6. Bujdoiu, N. - Sociologia devianţei, Ed. Romprint, Braşov, 2002
7. Butoi, T., Butoi I. - Psihologia judiciară, Ed. Fundaţia Romania de Mâine, 2001
8. Chelcea, S. - Experimentul în psihosociologie, Ed. Ştiiţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982
9. Chelcea, S. - Personalitate şi societate în tranziţie, Ed. Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1994
10. Chelcea, S. ─ Cum să redactăm: o lucrare de diplomă, o teză de doctorat, un articol ştiinţific în domeniul
stiinţelor socioumane, Comunicare.ro, Bucureşti, 2003
11. Cirkev, A. - Psihologia atitudinilor sociale, Editura Institutului de Psihologie al Universităţii din
Cluj-Napoca la Sibiu, Sibiu, 1941
12. Dewey, J. - Democraţie şi politică, Bucureşti, Editura Politică, 1972
13. Dragomirescu, V. – Psihosociologia comportamentului deviant, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976
14. Ester, P., Loek, H., De Moor, R. - The Individualizing Society. Value Change in Europe and North America,
Tilburg University Press, 1994
15. Florian, Gh. – Psihologie penitenciară, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1992
16. Gilles, F.; Philippe, J.M.; Nicole, M. ─ Dicţionar de sociologie, Ed. Armand. Colin, Paris, 1995
17. Ibiş, A. – Influenţa agenţilor de socializare asupra comportamentelor predelincvente ale elevilor, Ed.
Pansofia, 2001
18. Iluţ, P. - Valori, atitudini şi comportamente sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2004

85
 19. Inglehart, R. - The Silent Revolution in Europe: Intergenerational Change in Post-Industrial Societies,
American Political Science Review, 65 (4), p. 991–1017, 1971
20. Inglehart, R., Baker, W.E. - Modernization, Cultural Change, and the Persistence of Traditional Values,
American Sociological Review, vol. 65, februarie, p, 19-51, 2000
21. Merton, R.K. – Social Theory and Social Structure,Ed. Free Press, Chicago, 1957
22. Mitrofan, N.; Zdrenghea, V.; Butoi, T. – Psihologie judiciară, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994
23. Mucchielli, R. – Comment ils deviennent delinquants, Ed. ESF, Paris, 1981
24. Petcu, M. – Delincvenţa-repere psihosociale Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999
25. Petru Iluţ, Valori, atitudini şi comportamente sociale, Editura Polirom, Bucuresti, 2004, p. 67
26. Pitulescu, I. – Criminalitatea juvenilă – fenomenul copii străzii, Ed Naţional, 2000
27. Popovici, D. V. – Elemente de psihopedagogia integrării, Ed. ProHumanitate, 1999
28. Preda, V. – Delincvenţa juvenilă, Ed. Presa universitară Clujeană, 1998;
29. Preda, V. – Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981
30. Rădulescu, S. M., Banciu, D. – Introducere în psihologia delincvenţei juvenile, Ed. Medicală, Bucureşti,
1990
31. Rădulescu, S.M., Banciu, D., Voicu, N. – Adolescenţii şi familia, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986
32. Reckless, C.W. – Sociology of Crime and Delinquency, Ed. Reinhardt & Winston, New York, 1957
33. Roşan, A. - Violenţa juvenilă şcolară. Teorie, prevenţie şi intervenţie integrativă, Ed. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006
34. Schwartz, S. H. - Universals in the content and structure of values: Theoretical advances and empirical tests
in 20 countries, pp. 1-65 in Mark Zanna, ed., Advances in Experimental Social Psychology, San Diego,
Academic Press, 1992
35. Stănoiu, R. – Introducere în criminologie, Ed. Academiei Bucureşti, 1989
36. Şchiopu, U. – Criza de originalitate la adolescenţi, EDP, Bucureşti, 1997
37. Şchiopu, U., Verza, E. – Adolescenţa – personalitate şi limbaj, Ed. Albatros, Bucureşti, 1989
38. Şchiopu, U., Verza, E. – Psihologia vârstelor, EDP, Bucureşti, 1997
39. Ștefan Boncu, Psihologia influenţei sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 24
40. Verza, E. – Opţinuni şcolare şi profesionale, Ed. Coral, Cluj-Napoca, 1978
41. Verza, E. – Protecţia socială a copilului – Delincvenţa juvenilă, Nr. 5/1999
42. Vettenburg, N. - Violence in Schools: Awareness-raising, Prevention, Penalities, Strasbourg, Council of
Publishing, 1999
43. W. McGuire, Iducing resistance to persuasion, în L. Berkowitz (ed.), Advances in Experimental
Social Psychology, Academic Press, New York, 1964, p. 65

ANEXE

86
 CHESTIONAR DE APRECIERE A IDEALURILOR ŞI ASPIRAŢIILOR INDIVIDUALE

Numele şi prenumele :
Varsta:
Studii:
Ocupaţia la data săvârşirii infracţiunii:

Naţionalitatea :......................................................................................

Mediul de provenienţă:
a) urban
b) rural

Mijloace audiovizuale în familie:

a) radio
b) televizor
c) casetofon
d) video
e) altceva……………………………
f) NS/NR

Ce antecedente penale aveţi ?

Precizaţi fapta şi perioada.

…………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………..
Aveţi antecedente penale în familie ? Au suferit condamnări ?
a) tata
b) mama
c) frati, surori.
d) NS/NR

Ce infracţiune ai comis ?
………………………………………………………………...............................................................................

87
................................................................................................................

Precizaţi durata pedepsei

……………………………………………………………………………………………..

Fapta s-a petrecut:

a) spontan
b) a fost gândită
c) ……………………………………………………………………………………..
d) NS/NR

Descrieţi fapta pe scurt.

…………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………..

Ce cauze consideraţi că au determinat comiterea faptei?

a) imaruritatea
b) lipsuri materiale şi financiare
c) anturaj necorespunzător
d) consum exagerat de alcool
e) afecţiuni psihice
f) climat familial alterat
g) dorinţa de aventură
h) alte cauze…………………………………………………………………………...
i) NS/NR

Legătură cu familia există prin :

a) corespondenţă
b) vizite
c) telefon
d) nu există
e) NS/NR

La ce vă gândiţi în cea mai mare parte a timpului?

…………………………………………………………………………………………………………………

88
…………………………………………………………………………………………………………………………....
.......................................................................

Care este distracţia ta preferată aici?

…………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………..

Ce obiectiv v-aţi propus să atingeţi după ieşirea din şcoală:

a) să vă continuaţi studiile
b) să prestaţi o muncă la o unitate de stat
c) să lucraţi in comerţ
d) să lucraţi in gospodărie
e) să vă dedicaţi artei şi sportului de performanţă
f) alte situaţii……………………………………………………………………….
g) să vă intemeiaţi o familie
h) să vă construiţi o locuinţă
i) să vă cumparaţi un autoturism
j) sa vă calificaţi într-o meserie solicitată de economia de piaţă
k) alte dorinţe………………………………………………………………………
l) NS/NR

Dacă ai căştiga foarte mulţi bani ce ai face cu ei?

…………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………..

Numeşte un personaj cu care ţi-ar plăcea să semeni şi spune de ce.

…………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………

Care sunt cele mai mari interese, preocupări sau pasiuni ale tale?
…………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………...

Faptul că ai trecut prin această şcoală te face să crezi că eşti mai rău decât ceilalţi?

89
a)da
b)nu
c) NS/NR

Ce persoane din şcoală te-au impresionat cel mai mult?

a) ofiţeri
b) subofiţeri
c) educatori
d) profesori
e) alţi copii
f) nimeni
g) NS /NR

Cine va avea grijă de tine după ce vei ieşi din şcoală?

a) părinţii
b) rudele
c) autorităţile
d) tu singur
e) NS/NR

CHESTIONAR DE APRECIERE A REŢELEI DE SUPORT SOCIAL

Vârstă:…………………………………………………………………………………

Mediul de provenienţă:
a) rural
b) urban

3. Esti mulţumit de stilul de viaţă pe care-l duci?

a) da
b) nu
c) NŞ/NR

4. Cine este persoana cu care te intelegi cel mai bine?

a) unul dintre parinţi

90
 b) unul dintre bunici
c) un cadru didactic
d) un prieten
e) altcineva………………………………………………………………………….
f) NŞ/NR

5. De la cine ai primit cel mai mult sprijin?

a) familie
b) scoală/centru de reeducare
c) prieteni
d) bunici
e) altcineva…………………………………………………………………………
f) NŞ/NR

6. Pe cine iubesti cel mai mult?

a) părinti
b) bunici
c) un cadru didactic
d) iubita
e) altcineva………………………………………………………………………..
f) NŞ/NR

7. În fiecare zi trăim evenimente care ne bucură sau ne întristează, aflăm veşti bune sau mai rele, întâlnim
persoane care ne plac sau nu. Tu cu câte persoane poţi să vorbeşti despre astfel de lucruri?
a) nici una
b) una
c) două
d) trei
e) mai multe
f) NŞ/NR

Există perioade în care toate lucrurile sunt aşa cum ne dorim noi să fie, dar şi momente în care apar
probleme, unele mai uşor de rezolvat, altele copleşitoare. Tu cu câte persoane poţi discuta despre problemele tale?
a) nici una
b) una
c) două
d) trei

91
 e) mai multe
f) NŞ/NR

Să presupunem că ai nevoie de o sumă de bani pentru a-ţi cumpăra ceva ce iţi doreşti foarte mult. Câte
persoane ar fi de acord să-ţi împrumute banii necesari?
a) nici una
b) una
c) două
d) trei
e) mai multe
f) NŞ/NR

Să presupunem că răcit şi că ai nevoie de medicamente. Tu nu te poţi deplasa, pentru că te simţi rău. Câte
persoane ar fi dispuse să se ducă la farmacie pentru tine?
a) nici una
b) una
c) două
d) trei
e) mai multe
f) NŞ/NR

Să presupunem că ai făcut ceva rău şi nu vrei să afle despre asta. Cu câte persoane ai putea împărtăşi acest
secret?
a) nici una
b) una
c) două
d) trei
e) mai multe
f) NŞ/NR

Câte persoane crezi că ţin la tine?

a) nici una
b) una
c) două
d) trei
e) mai multe
f) NŞ/NR

92
93