CONTRIBUŢIA AUTORILOR:

CIOPONEA CRISTINA: CAPITOLELE 2, 3, 4, 5, 9

BAICU CLAUDIA: CAPITOLELE 1, 6, 7, 8, 10

FINANŢE
- SINTEZĂ -

1
 CAPITOLUL 1. FINANŢELE – CONCEPT, SFERĂ DE
CUPRINDERE

1.1. FINANŢELE – ABORDARE CONCEPTUALĂ

În opiniile specialiştilor nu există o definiţie unică pentru a desemna conceptul de

„finanţe”. Cu titlu exemplificativ, mai jos sunt redate unele definiţii ale finanţelor
preluate din literatura de specialitate:
- "Finanţe - Ştiinţa administrării banilor strâns legată de economie şi
contabilitate; de a strânge banii necesari pentru a organiza, reorganiza sau extinde o
întreprindere, fie prin vânzarea de acţiuni, obligaţiuni, note, împrumut etc.; teoria şi
practica creditului monetar, operaţiunilor bancare şi de promovare în cel mai cuprinzător
sens, inclusiv bani, credit, activitatea bancară, titluri de valoare, investiţie, speculaţie,
schimb valutar, promovare, reorganizare, subscriere, brokeraj, trusturi şi altele; iniţial,
strângerea de bani prin impozite sau emisiuni de obligaţiuni şi administrarea veniturilor şi
cheltuielilor de către guvern, cunoscut sub numele de finanţe publice " 1;
-"Finanţe - Ştiinţa managementului banilor şi a altor active financiare”2;
-„Cuvântul finanţe vine de la cuvântul latin finis, care înseamnă sfârşit, termen.
În materie de drept, cuvântul finis marchează sfârşitul operaţiunilor juridice, adică
efectuarea plăţii. În felul acesta, cuvântul finis a dat naştere la o serie întreagă de expresii
vizând plata unor sume de bani. Finanţele publice vizează banii publici şi, prin extindere,
achiziţionarea, administrarea şi utilizarea banilor publici”3.
Din analiza acestor definiţii se poate spune că, în sens larg, finanţele se ocupă cu
gestionarea banilor statului sau altor entităţi: firmele, persoanele particulare.
Pornind de la aceste considerente, teoria şi practica în domeniu identifică
următoarele ramuri principale ale finanţelor:
- finanţele publice şi
- finanţele private.
O definire cuprinzătoare a finanţelor publice şi finanţelor private se prezintă
după cum urmează:
„Expresia de finanţe publice este asociată cu statul, cu unităţile administrativ-
teritoriale şi alte instituţii de drept public, în legătură cu resursele, cheltuielile,
împrumuturile şi datoria acestora; finanţele private sunt asociate cu întreprinderile
economice, cu băncile şi societăţile de asigurare, în legătură cu resursele şi cheltuielile

1
Woelfel, Charles, The dictionary of banking: over 5,000 terms defined and explained, Probus Publishing,
Chicago 1994, p. 104.
2
NYSSCPA (New York State Society of Certified Public Accounts), Accounting Terminology Guide -
Over 1,000 Accounting and Finance Terms, 2018, disponibil la: https://www.nysscpa.org/professional-
resources/accounting-terminology-guide#letterf, accesat 18 Februarie 2018.
3
Gaston Jèze, Cours de finances publiques, 1935-1936, Paris, Librairie Générale de Droit & de
Jurisprudence, 1936, p. 2, aşa cum apare citat în Văcărel, Iulian (coordonator) şi alţii, Finanţe publice,
ediţia a IV-a, Editura didactică şi pedagogică, RA, Bucureşti, 2004, p. 36.

2
acestora, cu împrumuturile primite sau acordate, cu creanţele de încasat şi obligaţiile de
plată, cu asigurările şi reasigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă” 4.
În categoria finanţelor private se disting: finanţele întreprinderii şi finanţele
personale.
Finanţele întreprinderii sunt asociate gestionării banilor la nivel de
întreprindere/firmă, respectiv deciziilor financiare luate de aceasta cu privire la operaţiuni
cum ar fi:
 procurarea resurselor necesare pentru derularea activităţii
 plasarea disponibilităţilor financiare în exces
 utilizarea diverselor instrumente de garantare
 modalităţile şi instrumentele de plată folosite
 oportunitatea realizării de fuziuni şi achiziţii.
Toate aceste decizii financiare trebuie să se facă în condiţii de eficienţă, de
maximizare a profitului firmei.
Finanţele personale se referă la deciziile financiare pe care le iau persoanele
individuale sau familiile (gospodăriile) cu privire la gestionarea banilor familiei. În
această categorie pot fi incluse activităţi cum ar fi:
 planificarea bugetului personal
 constituirea de depozite bancare
 accesarea de credite pentru nevoi personale sau credite pentru cumpărarea
de locuinţe
 încheierea de asigurări de viaţă
 cumpărarea de unităţi de fond la fondurile de investiţii
 cumpărarea de titluri (acţiuni, obligaţiuni, titluri de stat).
O ramură aparte a finanţelor o constituie finanţele internaţionale, care sunt
asociate fluxurilor financiare internaţionale determinate de operaţiuni, cum ar fi:
 constituirea de depozite în străinătate
 acordarea de credite străine
 realizarea de plăţi internaţionale
 efectuarea de investiţii străine directe şi de portofoliu
 administrarea rezervelor valutare ale statului.

1.2. ROLUL SISTEMULUI FINANCIAR. INTERMEDIARII FINANCIARI

Studiul finanţelor implică studiul sistemului financiar. Într-o accepţiune largă,

sistemul financiar reprezintă ansamblul instituţiilor, mecanismelor şi reglementărilor
care asigură şi facilitează transferul fondurilor de la cei care economisesc, adică, pentru
anumite perioade de timp, au surplus de fonduri în raport cu necesităţile lor, către cei
care au nevoie de fonduri.
Transferul fondurilor de la entităţile care au surplus de fonduri către entităţile care
sunt în deficit de fonduri se poate realiza:
- în mod direct, prin cumpărarea de către cei care au fonduri disponible de
instrumente financiare emise de împrumutat sau

4
Văcărel, Iulian (coordonator) şi alţii, Finanţe publice, ediţia a IV-a, Editura didactică şi pedagogică, RA,
Bucureşti, 2004, p. 34.

3
 - indirect, cu ajutorul intermediarilor financiari, care colectează fondurile
celor ce economisesc şi, ulterior, efectuează plasamente/acordă credite 5.
Intermediarii financiari (financial intermediaries). În sens larg, intermediarii
financiari reprezintă instituţiile care facilitează întâlnirea între cererea de fonduri (cei
care investesc) şi oferta de fonduri (cei care economisesc).
Principalii intermediari financiari sunt: băncile comerciale, societăţile de
asigurări, fondurile de pensii, fondurile de investiţii.
 Băncile comerciale, într-o accepţiune simplificată, sunt entităţi care
colectează economii sub forma depozitelor pe baza cărora acordă credite. Pentru
depozitele pe care le atrag de la persoane fizice, firme, alte instituţii financiare etc.,
instituţiile de credit plătesc deponenţilor o dobândă cunoscută sub denumirea de dobândă
pasivă, iar pentru creditele pe care le acordă încasează o dobândă (dobândă activă).
Pentru a funcţiona pe principii de profitabilitate, rata dobânzii la creditele acordate
trebuie să fie mai mare decât rata dobânzii pe care o bonifică la depozitele atrase.
Diferenţa dintre rata dobânzii activă, mai mare, şi rata dobânzii pasivă, mai mică, se
numeşte marjă de dobândă sau spread. Marja de dobândă este utilizată pentru acoperirea
cheltuielilor de funcţionare şi obţinerea de profit (dezvoltări privind instituţiile de credit
vor fi efectuate la capitolul 6).
 Societăţile de asigurare sunt intermediari financiari care atrag fonduri sub
forma primelor de asigurare încasate de la asiguraţi pentru plata unor despăgubiri în
cazul producerii anumitor evenimente sau la expirarea unei perioade de timp. Sumele de
bani colectate de societatea de asigurări sub forma primelor de asigurare sunt investite pe
diferite segmente ale pieţei financiare (depozite bancare, acţiuni, obligaţiuni etc.),
conducând la obţinerea de profituri sub formă de dobânzi, dividende etc. În principiu,
asigurările se clasifică în două mari grupe: asigurări de viaţă şi asigurări generale, care
acoperă riscuri într-o multitudine de domenii (dezvoltări privind societăţile de asigurări
vor fi efectuate la capitolul 10).
 Fondurile deschise de investiţii sau fondurile mutuale (open-end funds)
sunt entităţi care colectează economiile diverşilor investitori (persoane, firme etc.) cu
scopul de a le plasa în comun. Corespunzător sumelor avansate, investitorii primesc un
număr de unităţi de fond. În situaţia în care doresc să-şi retragă investiţia efectuată,
unităţile de fond sunt răscumpărate de fond. Câştigul investitorului rezultă din diferenţa
între suma primită la răscumpărarea unei unităţi de fond şi suma plătită pentru
cumpărarea aceleaşi unităţi de fond. Fondurile mutuale au apărut în SUA în anii 1920,
dar s-au dezvoltat şi au cunoscut o răspândire mai amplă în anii 1980. În România,
fondurile de investiţii (fonduri deschise de investiţii şi fonduri închise de investiţii) au
apărut după 1990.
Cauzele care au condus la apariţia fondurilor mutuale constau în avantajele pe
care le prezintă:
- oferă posibilitatea efectuării unor investiţii care pot fi chiar de dimensiuni reduse
(mai mici decât suma necesară constituirii unui depozit bancar);
- investiţiile sunt realizate pe baze profesionale;

5
Richard Roberts, The City, The Economist Books, London, 2004, p. 65-68, cit. în Negruş, Mariana,
Produse şi servicii bancare. Marketing bancar, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008, p.
20.

4
 - randamentul unităţilor de fond poate fi mai mare decât randamentul care s-ar
obţine prin realizarea unei investiţii individuale;
- portofoliul investiţional este foarte diversificat (sumele subscrise de investitori
sunt utilizate pentru cumpărarea unui număr mare de titluri emise de diverşi operatori);
- numărul mare de tranzacţii permite efectuarea de economii de scară.
Printre dezavantajele fondurilor mutuale se numără costurile pe care le presupun.
De asemenea, în România, comparativ cu depozitele bancare, care se bucură de o anumită
protecţie, în sensul că, în cazul falimentului băncii, investitorii sunt despăgubiţi de
Fondul de garantare a depozitelor, în limita unui anumit plafon, în cazul falimentului,
investiţiile în unităţi de fond sunt pierdute.
Fonduri închise de investiţii (sau societăţi de investiţii) (close-end funds) au
apărut mai întâi în Marea Britanie. Denumirea provine de la faptul că numărul acţiunilor
este fix. Acţiunile nu se răscumpără de fond, ci se tranzacţionează pe piaţa secundară 6.
 Fondurile de pensii sunt intermediari financiari care s-au dezvoltat în
ultimele decenii ca urmare a tendinţei de îmbătrânire a populaţiei, fenomen global, foarte
evident mai ales în Europa (inclusiv România) şi Japonia. Unul din efectele pe care le
incumbă îmbătrânirea populaţiei este afectarea sistemului public de pensii. În termeni
sintetici, sistemul public de pensii funcţionează pe următorul principiu: pensionarii sunt
plătiţi pe baza contribuţiilor de pensii vărsate de persoanele active (salariaţi). Sistemul îşi
dovedeşte eficacitatea atâta timp cât există o proporţie corespunzătoare între salariaţi şi
pensionari. În prezent însă, din cauza mutaţiilor demografice – scăderea natalităţii,
îmbătrânirea populaţiei, creşterea speranţei de viaţă -, raportul dintre salariaţi şi
pensionari este în scădere, ceea ce a impus dezvoltarea sistemelor de pensii private
(fonduri de pensii). Aceasta presupune că salariaţii plătesc regulat contribuţiile de pensie
care, spre deosebire de sistemul public, nu sunt utilizate imediat pentru plata drepturilor
cuvenite pensionarilor actuali, ci sunt investite de fondurile de pensii pe termen lung în
diverse plasamente (titluri de stat, alte instrumente ale pieţei monetare, obligaţiuni,
acţiuni etc.).
În ţara noastră, sistemul pensiilor private obligatorii a fost introdus în 2007, având
la bază modelul de pensii private de tip multipilon recomandat de Banca Mondială.
Acelaşi model a fost adoptat după 1990 şi de alte ţări din Europa Centrală şi de Est.
În prezent, sectorul financiar din România cuprinde următoarele tipuri de
instituţii:
 instituţii de credit
 instituţii financiare nebancare
 societăţi de asigurare
 fonduri de pensii private
 fonduri de investiţii.
Conform Raportului asupra Stabilităţii Financiare decembrie 2017 emis de
Banca Naţională a României, la sfârşitul trimestrului 3 al anului 2017, sectorul financiar
românesc era dominat în proporţie covârşitoare (75,3% din activele totale) de instituţiile
de credit, urmate de fondurile de investiţii (7,7%), fondurile de pensii private (6,8%),
instituţiile financiare nebancare (6,0%) şi societăţile de asigurare (4,2%).

6
IBR, Instituţii şi activităţi financiar-bancare, Institutul Bancar Român, Bucureşti, Octombrie 2000, p. 6-7.

5
 1.3. FINANŢAREA DIRECTĂ

Precum s-a precizat, transferul fondurilor de la entităţile cu surplus de fonduri la

cele în căutare de fonduri se poate realiza cu ajutorul intermediarilor financiari, aşa cum a
fost descris în paragraful anterior, dar şi în mod direct, prin finanţare directă. Această
modalitate de finanţare presupune că împrumutatul emite instrumente financiare pe piaţa
financiară prin care solicită împrumuturi de la persoanele fizice sau juridice care cumpără
instrumentele financiare respective. Caracterul direct al finanţării reiese din faptul că
investitorii în titlurile financiare emise de împrumutat împrumtă în mod direct
emitentul. Prezentarea comparată a finanţării directe şi finanţării indirecte este reflectată
în tabelul nr. 1.3.
Tabelul nr. 1.3. Finanţarea directă şi finanţarea indirectă – prezentare comparată
FINANŢAREA DIRECTĂ FINANŢAREA INDIRECTĂ
Definire Definire
Presupune că întâlnirea între cererea şi Întâlnirea între cererea şi oferta de fonduri,
oferta de fonduri, respectiv între entităţile adică între unităţile care temporar dispun
cu exces de disponibilităţi şi cele cu deficit de fonduri în exces şi cele care sunt în
de fonduri se realizează în mod direct, fără căutare de fonduri, se realizează cu ajutorul
implicarea unor intermediari financiari. intermediarilor financiari:
 băncile comerciale - colectează fonduri
Limite sub forma depozitelor atrase de la persoane
Recurgerea la această formă de finanţare fizice şi juridice pe baza cărora acordă
prezintă anumite limite întrucât, în practică, credite;
este dificil să se coreleze interesele celor  societăţile de asigurare - atrag fonduri
două tipuri de entităţi. sub forma primelor de asigurare încasate de
În plus, accesul la această formă de la asiguraţi pe care le investesc pe diferite
finanţare este rezervat firmelor mari, segmente ale pieţei financiare (depozite
cunoscute pe piaţă, cu standing ridicat. bancare, acţiuni, obligaţiuni etc.);
 fondurile mutuale - colectează
Băncile de investiţii economiile diverşilor investitori cu scopul
Un rol important în finanţarea directă de a le plasa în comun. Pentru sumele
revine băncilor de investiţii care oferă alocate, investitorii primesc unităţi de fond,
consultanţă firmelor în privinţa emiterii iar câştigul lor rezultă din diferenţa între
titlurilor, plasează şi garantează emisiunile. suma primită la răscumpărarea unei unităţi
de fond şi suma plătită pentru cumpărarea
Societăţile de rating aceleaşi unităţi de fond;
Acordă ratinguri emisiunilor de titluri  fondurile de pensii - colectează
efectuate de firme pentru pentru a furniza contribuţiile de pensie vărsate în mod
investitorilor cu privere la riscul aferent regulat de către salariaţi pe care le
titlurilor respective. investesc pe termen lung în diverse
plasamente pe piaţa financiară.
În mod exemplificativ, în continuare este ilustrat, în termeni sintetici, mecanismul
de derulare a finanţării directe prin emisiunea de hârtii comerciale.
Hârtiile comerciale sunt instrumente de debit prin care firmele pot obţine
finanţare pe termen scurt. Prin emisiunea de hârtii comerciale firma emitentă îşi ia

6
angajamentul faţă de investitorii care cumpără titlurile respective ca la scadenţă (până la
un an de zile) să le restituie suma plătită în momentul achiziţiei titlului plus o dobândă.
Există şi posibilitatea ca hârtiile comerciale să fie emise cu discount, respectiv să fie
vândute iniţial de emitent la un preţ mai mic şi să fie răscumpărate în momentul scadenţei
la un preţ mai mare.

NOŢIUNI ŞI CONCEPTE CHEIE

Finanţe, finanţe publice, finanţe private, finanţele întreprinderii, sistem financiar,
finanţare directă, finanţare indirectă, intermediari financiari, hârtii comerciale

TEME DE DEZBATERE
 Sfera de cuprindere a finanţelor
 Rolul intermediarilor financiari
 Tipuri de intermediari financiari
 Componentele sistemului financiar
 Modalităţi de realizare a finanţării directe
 Mecanismul emiterii hârtiilor comerciale
 Structura sistemului financiar în România

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

Stabiliţi dacă următoarele enunţuri sunt adevărate sau false

1.Finanţele întreprinderii şi finanţele personale fac parte din categoria finanţelor
publice.
Răspuns: Fals

2.Principalii intermediari financiari sunt: instituţiile de credit, societăţile de

asigurări, fondurile de pensii, fondurile de investiţii.
Răspuns: Adevărat

3.Sistemul financiar din România se bazează predominant pe piaţa de capital, în

timp ce sectorul bancar deţine o pondere modestă.
Răspuns: Fals

Stabiliţi care este varianta corectă de răspuns

4. .....................oferă posibilitatea efectuării unor investiţii care pot fi chiar de
dimensiuni reduse (mai mici decât suma necesară constituirii unui depozit bancar).
a) Fondurile mutuale
b) Fondurile hedge
c) Fondurile de administrare a averii statului
Răspuns: a

2.Mutaţiile demografice – scăderea natalităţii, îmbătrânirea populaţiei, creşterea

speranţei de viaţă – reprezintă factori importanţi pentru dezvoltarea:
a) fondurilor de administrare a averii statului
b) fondurilor de pensii

7
 c) fondurilor hedge.
Răspuns: b

3. Hârtiile comerciale sunt instrumente de debit prin care firmele pot obţine
finanţare pe:
a) termen mediu
b) termen lung
c) termen scurt.
Răspuns: c

8
 CAPITOLUL 2. BUGETUL PUBLIC

În România, necesarul de resurse la nivelul societăţii şi posibilităţile de acoperire

a acestor nevoi sunt reflectate în bugetul general consolidat, care cuprinde ansamblul
bugetelor componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un
întreg.

2.1. Structura bugetului general consolidat

La nivelul fiecărui stat se elaborează mai multe categorii de bugete, corelate între
ele, alcătuind sistemul bugetar. Componenţa sistemului bugetar se află în strânsă
interdependenţă cu structura organizatorică a statului şi diferă de la o ţară la alta.
Bugetul general consolidat reflectă, la nivelul unui an, fluxurile financiare publice
de formare a veniturilor şi de repartizare a acestora pe destinaţii, corespunzător nevoii
sociale şi obiectivelor de politică financiară ale perioadei. Caracterul de buget consolidat
decurge din tehnica întocmirii lui, adică eliminarea transferurilor dintre diferitele
categorii de bugete.
Conform Legii nr. 500/ 2002 privind finanţele publice - în vigoare şi în prezent –
bugetul general consolidat cuprinde un sistem unitar de bugete şi anume: bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul
Trezoreriei statului, bugetele instituţiilor publice autonome, bugetele instituţiilor publice
finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetele instituţiilor publice finanţate
integral din venituri proprii, bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate
sau garantate de stat, bugetul fondurilor externe nerambursabile 7.

2.2. Bugetul de stat – principalul plan financiar al statului

Bugetul este un instrument aflat în mâna conducerii statului pentru a previziona şi

aloca resursele financiare publice, cu scopul îndeplinirii unor obiective urmărite în cadrul
politicii sale. În acelaşi timp, bugetul este un instrument contabil şi financiar, un act
juridic şi unul politic. Bugetul este un cont al statului, care arată cât de mult cheltuieşte
guvernul şi cum sunt finanţate cheltuielile sale publice. Este un act juridic, deoarece este
un act de autorizare de către Parlament sau guvern. Fiind un document care necesită
autorizarea prealabilă a puterii legislative, bugetul are caracter obligatoriu. Este un act
politic, pentru că transpune în plan financiar o viziune politică.
Din punct de vedere economic, bugetul reflectă corelaţiile macroeconomice, în
special, legătura cu produsul intern brut. Teoria economică modernă consideră bugetul ca
o variabilă esenţială în determinarea produsului intern brut şi a nivelului folosirii
resurselor.
Bugetul de stat exprimă relaţii economice în formă bănească formate în procesul
repartiţiei produsului intern brut, corespunzător obiectivelor de politică economică,
socială şi financiară a fiecărei perioade. Aceste relaţii se manifestă în dublu sens: atât ca
relaţii de mobilizare la dispoziţia statului a resurselor băneşti, cât şi ca relaţii prin care se
repartizează aceste resurse.

7
conform art.1 alin (2) şi art 2 pct. 38 din Legea 500/2002 privind finanțele publice

9
 În economia modernă, bugetul nu constituie doar un document în care se înscriu
veniturile şi cheltuielile statului pe parcursul unui an bugetar, ci reprezintă un plan
financiar la nivel macroeconomic, pe termen scurt.
Rolul bugetului de stat este evidenţiat şi strâns legat de funcţiile finanţelor
publice. Bugetul nu reprezintă doar un tablou sintetic în care se înscriu şi se compară
veniturile şi cheltuielile publice; rolul său este mult mai complex şi vizează: alocarea şi
redistribuirea resurselor, precum şi reglarea vieţii economice.
Rolul alocativ al bugetului decurge din faptul că, în mod tradiţional, statul îşi
asumă sarcina finanţării serviciilor publice. La partea de cheltuieli, bugetul reflectă
modul de alocare a resurselor în fiecare an bugetar. În măsura în care statul se manifestă
ca agent economic (prin derularea unor activităţi industriale şi comerciale proprii sau prin
participarea la finanţarea unor acţiuni în sectorul particular) cheltuielile ocazionate de
asemenea activităţi sunt evidenţiate, de obicei, în bugete anexă şi în conturi speciale de
trezorerie.
Rolul redistributiv al bugetului se manifestă, pe de o parte prin intermediul
impozitelor şi taxelor şi, pe de altă parte prin intermediul cheltuierilor. Dacă avem în
vedere progresivitatea impunerii asupra veniturilor persoanelor fizice, aceasta este o
modalitate de redistribuire a veniturilor între diverse categorii sociale, iar tehnicile fiscale
folosite pot fi: deducerile din venit; aplicarea unor cote diferenţiate de impozit în funcţie
de mărimea tranşei de venit; utilizarea unor impozite diferenţiate în funcţie de originea
veniturilor etc. În ceea ce priveşte partea de cheltuieli, fiecare destinaţie dată acestora
reflectă redistribuirea realizată prin intermediul bugetului, între diverse domenii şi
sectoare de activitate. Bugetul asigură redistribuirea veniturilor publice şi prin
intermediul subvenţiilor (acordate diferitelor domenii, precum agricultura) sau al
cheltuielilor de transfer cu caracter social (cheltuieli publice efectuate în scopul asigurării
protecţiei sociale).
Rolul de reglare (stabilizare) se referă la posibilitatea autorităţilor publice de a
acţiona asupra economiei, stimulând sau frânând anumite activităţi, cu ajutorul
veniturilor, cheltuielilor şi soldului bugetar. Resursele publice pot fi utilizate ca
instrument al politicii conjuncturale în scopuri difetite, corespunzător cerinţelor din
anumite perioade: frânarea unor activităţi sau dimpotrivă, susţinerea relansării
economice. Creşterea impozitelor reduce veniturile disponibile, influenţând negativ
consumul. Scăderea impozitelor are efect contrar, astfel că veniturile disponibile cresc şi
relansează consumul.
Prin intermediul soldului bugetar, reglarea activităţii economice se bazează pe
acceptarea deficitului bugetar, care poate stimula economia. Acceptarea unui deficit
controlat stă la baza limitării presiunii fiscale şi a poverii impozitelor.

2.3. Principiile bugetare

Universalitatea presupune ca veniturile şi cheltuielile publice să fie înscrise în

bugetul de stat în sumele lor totale, astfel încât Parlamentul să dispună de informaţiile
privind veniturile totale pe care statul urmează să le încaseze în perioada considerată şi
destinaţia acestora. Înscrierea în buget a veniturilor şi cheltuielilor în sumele lor brute are
scopul de a facilita controlul financiar, interzicând compensarea între cheltuieli şi venituri
proprii. În practică, acest principiu se respectă doar parţial, locul bugetelor “brute” fiind

10
luat de elaborarea bugetelor “mixte”, în care veniturile şi cheltuielile unor instituţii
publice figurează cu sumele lor totale, iar ale altora doar cu soldurile. De altfel,
aplicarea cu stricteţe a principiului universalităţii, ar putea conduce şi la situaţii în care
bugetul evidenţiază un rulaj artificial al sumelor atât la venituri cât şi la cheltuieli.
Unitatea bugetară. Principiul unităţii bugetare implică existenţa unui document
unic în care să se înscrie veniturile şi cheltuielile publice exprimate în sumele lor totale.
Prin respectarea acestei reguli tradiţionale, în primul rând se creează posibilitatea
stabilirii raportului dintre veniturile şi cheltuielile bugetare, adică permite să se cunoască
dacă bugetul este echilibrat, excedentar sau deficitar, pentru a se lua, pe această bază,
măsurile adecvate cu privire la oportunitatea unor cheltuieli. În al doilea rând, se permite
Parlamentului o analiză mai temeinică bazată pe existenţa unui singur document
cuprinzător, comparativ cu situaţia în care i s-ar supune spre aprobare mai multe
documente succesive.
Debugetizarea constă în scoaterea în afara bugetului general al statului a unor
cheltuieli şi acoperirea lor din surse alternative. Prin debugetizare se intenţionează
facilitarea unor cheltuieli publice pe seama unor resurse complementare, atunci când
veniturile ordinare sunt insuficiente. Debugetizarea are două accepţiuni:
- trecerea de la finanţarea publică la cea particulară (exemplu: cheltuielile
privind construcţia de locuinţe);
- dezangajarea statului prin prevederea unor cheltuieli în bugete anexă sau în
bugetele conturilor speciale de trezorerie şi nu în bugetul general al statului.
Abaterile de la principiul unităţii bugetare sunt, în prezent, acceptate de practica
financiară internaţională şi constau în elaborarea, pe lângă bugetul de stat, a unor tipuri
de bugete diverse, precum: bugete autonome; bugete extraordinare; bugete anexă; conturi
speciale de trezorerie.
Bugetele autonome pot fi întocmite de: colectivităţi locale, instituţii din sfera
serviciilor sociale, culturale şi de educaţie precum şi a serviciilor publice cu caracter
comercial şi industrial. Acestea dispun de autonomie bugetară, în sensul că îşi dirijează
singure cheltuielile, dar nu dispun şi de autonomie financiară, resursele lor proprii nefiind
suficiente pentru acoperirea, în totalitate, a cheltuielilor proprii. Pentru echilibrarea
bugetului, aceste entităţi beneficiază de subvenţii sau transferuri de la bugetul central.
Anualitatea reprezintă prima regulă bugetară aplicată în practică. Principiul
anualităţii bugetului se referă, pe de o parte, la perioada de timp pentru care se întocmeşte
şi se aprobă bugetul şi, pe de altă parte, la perioada de timp în care se încasează
veniturile şi se efectuează cheltuielile.
Datorită faptului că execuţia prevederilor din buget, atât la venituri cât şi la
cheltuieli, nu se încheie întotdeauna la data expirării anului bugetar, practica financiară
oferă trei posibilităţi pentru soluţionarea acestei situaţii: sistemul de gestiune, care constă
în închiderea automată a bugetului la data expirării; veniturile şi cheltuielile neefectuate
urmează să fie înscrise în contul anului bugetar următor; şi sistemul de exerciţiu care
permite înregistrarea în bugetul anului respectiv a veniturilor aferente acelui an, dar
încasate după expirarea sa (cu prevederea în legislație a perioadei de prelungire).
În ţara noastră, anul bugetar coincide cu cel calendaristic, iar sistemul aplicat este
cel de gestiune. Creditele bugetare neutilizate în această perioadă sunt anulate de drept.
Orice venit neîncasat până la data de 31 decembrie a anului, se va încasa în contul
bugetului pe anul următor. Toate drepturile dobândite de stat referitoare la încasarea

11
veniturilor, drepturile ce-i revin, direct sau indirect, bugetului în perioada anului
respectiv, aparţin exerciţiului bugetar corespunzător acestuia. Pentru fondurile speciale,
Legea privind finanţele publice prevede reportarea în anul următor a creditelor aprobate
pentru anul bugetar expirat, cu obligativitatea păstrării destinaţiei iniţiale.
Echilibrul bugetar. Acesta a fost considerat vreme îndelungată ca fiind
“principiul de aur al gestiunii bugetare” şi constă în asigurarea egalităţii dintre venituri şi
cheltuieli, atât în faza de întocmire a bugetului, cât şi în perioada de execuţie a acestuia.
Principalele cauze care generează dezechilibre bugetare (în sensul apariţiei
deficitului bugetar) sunt: cursa înarmărilor, creşterea cheltuielilor de administraţie ale
statului, creşterea cheltuielilor cu serviciul datoriei publice ş.a. În prezent, practica
ignoră şi acest principiu, astfel că în numeroase ţări bugetele se întocmesc şi se încheie cu
deficit.
Principiul echilibrului bugetar a fost treptat abandonat, pe de o parte din cauză că
economia reală nu asigura un randament fiscal ridicat pentru acoperirea cheltuielilor
publice anuale iar, pe de altă parte, sub influenţa adepţilor finanţelor funcţionale, care
promovează teoria bugetelor ciclice şi cu caracter de reglare. Concret, aceste practici
constau în:
- întocmirea a două bugete: unul ordinar, echilibrat şi unul extraordinar deficitar.
Cel de al doilea urmează a fi echilibrat prin împrumuturi sau emisiune bănească;
- asigurarea echilibrului prin operaţiunea de debugetizare;
- elaborarea de bugete ciclice. Constă în întocmirea unor bugete plurianuale, în
cadrul cărora echilibrarea se realizează la nivelul unui ciclu economic, având în vedere
fluctuaţiile veniturilor publice în diferitele faze ale acestuia. Astfel, în perioadele de avânt
economic, pe seama creşterii produsului intern brut se remarcă o sporire a veniturilor
publice, iar în perioadele de depresiune, activitatea restrângându-se, are loc o reducere a
veniturilor publice, fapt ce îngreunează realizarea echilibrului bugetar anual.
Adepţii teoriei bugetelor ciclice propun următoarele tehnici pentru asigurarea
echilibrului: constituirea unor fonduri de rezervă; crearea unor fonduri de amortizare;
amortizarea alternativă a datoriei publice.
Specializarea bugetară. Potrivit acestui principiu, veniturile înscrise în buget
sunt aprobate de Parlament pe surse de provenienţă, iar cheltuielile pe categorii. Pentru a
oferi puterii legislative o imagine cât mai clară asupra bugetului public, înscrierea
veniturilor şi cheltuielilor trebuie să urmeze o schemă unitară, care se regăseşte în
clasificaţia bugetară. Schema clasificaţiei bugetare trebuie să fie simplă, concisă şi clară
şi să grupeze veniturile după provenienţă iar cheltuielile conform destinaţiei.
Astfel, resursele financiare publice (veniturile) sunt structurate conform criteriului
economic şi sunt gestionate printr-un sistem unitar de bugete, corespunzător sistemului
bugetar actual. Cheltuielile publice sunt înscrise în legile bugetare anuale, folosindu-se
clasificaţia economică şi cea funcţională, corespunzător clasificaţiei folosite de instituţiile
specializate ale ONU.
Publicitatea (transparenţa) bugetului presupune ca, în urma dezbaterii şi
aprobării de către Parlament, bugetul de stat să fie adus la cunoştinţa opiniei publice, fapt
realizat prin publicarea în Monitorul Oficial. Informarea trebuie să se extindă şi asupra
execuţiei acestor prevederi. Astfel, legea privind adoptarea bugetului de stat şi contul de
încheiere a exerciţiului bugetar pe anul precedent celui în curs, trebuie date publicităţii.

12
 Neafectarea veniturilor bugetare se referă la faptul că, odată vărsate la buget,
veniturile publice se depersonalizează. Altfel spus, veniturile, în ansamblul lor,
finanţează cheltuielile în totalitatea lor. Conform acestui principiu, se interzice ca un
anumit venit să fie destinat unei anumite cheltuieli, deoarece, în general, nu se poate
realiza o concordanţă deplină între nivelul unei cheltuieli şi nivelul unui anumit venit care
ar urma să o acopere.

2.4. Metode şi tehnici de cuantificare a veniturilor și cheltuielilor bugetare

În vederea dimensionării indicatorilor de venituri şi cheltuieli cuprinşi în buget,

se utilizează numeroase metode, grupate în două mari categorii: clasice şi moderne.
Dintre metodele clasice de stabilire a mărimii veniturilor şi cheltuielilor bugetului
de stat, menţionăm: metoda automată, metoda majorării şi metoda evaluării directe.
1. Metoda automată (numită şi a penultimei) constă în întocmirea proiectului de
buget, luând ca bază de pornire execuţia bugetară a penultimului an bugetar. Metoda are
avantajul simplităţii, întrucât nu necesită un volum mare de lucrări, dar dezavantajul că
datele oferite drept bază de pornire sunt perimate în timp, mai ales în perioadele de mari
transformări economice şi sociale.
2. Metoda majorării (sau a diminuării) presupune stabilirea unui ritm mediu de
variaţie a indicatorilor bugetari pe o perioadă anterioară de 5-10 ani. Pentru aceasta, se
iau în calcul indicatorii rezultaţi în exerciţiile bugetare ale perioadei anterioare anului
pentru care se proiectează noul buget. Valoarea ritmului mediu astfel rezultată, se aplică
asupra indicatorilor aferenţi anului bugetar în curs, determinând nivelul veniturilor şi al
cheltuielilor pentru anul următor.
3. Metoda evaluării directe are în vedere cuantificarea fiecărei surse de venit sau
categorii de cheltuieli, bazate pe valori rezultate din execuţia preliminată a indicatorilor
de buget pe anul în curs, precum şi pe previziunile în domeniul economico-social ale
perioadei pentru care se proiectează bugetul (anul următor).
În general, metodele clasice sunt depăşite, având anumite limite din următoarele
considerente:
- volumul insuficient de informaţii utilizat la construirea bugetului;
- imposibilitatea previzionării şi cuantificării efectelor unor factori ce pot interveni
pe parcurs în economia reală şi finanţele ţării;
- nu vizează urmărirea eficienţei acţiunilor ce se finanţează din resursele publice;
- nu reuşesc să cuantifice şi să coreleze cheltuielile aferente noilor instituţii publice
şi obiective economice publice, cu sporul de venituri rezultat prin introducerea unor noi
impozite sau mărirea celor existente şi/sau cu reducerea de venituri publice determinate
de eliminarea unor impozite sau de diminuarea unora dintre cele existente.
Metodele moderne de cuantificare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare
vizează raţionalizarea cheltuielilor bugetare şi au la bază, în principal, analiza “cost-
avantaje” sau “cost-eficacitate”. Această analiză presupune existenţa mai multor proiecte
alternative pentru realizarea aceluiaşi obiectiv şi reprezintă un mod practic de alegere a
acelei variante care maximizează rezultatele obtenabile la un anumit nivel al costurilor,
sau care obţine aceleaşi efecte, cu costuri minime.

13
 Dintre metodele modern menționăm: metoda de planificare, programare,
bugetizare; metoda denumită “baza bugetară zero”; managementul prin obiective; bugetul
bazat pe programe; metoda raţionalizării opţiunilor bugetare.

2.5. Procesul bugetar

Procesul bugetar reprezintă un ansamblu de operaţiuni care se succed anual şi

privesc elaborarea şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a
bugetului,încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi controlul
bugetar.
Separat de particularităţile care se pot manifesta în modul concret de desfăşurare,
procesul bugetar are unele trăsături specifice şi anume: caracter decizional, ciclic, politic,
democratic şi cu impact public.
În ţara noastră, procesul bugetar cuprinde următoarele etape (sau faze) succesive:
(1) elaborarea proiectului de buget; (2) aprobarea bugetului; (3) execuţia bugetului; (4)
încheierea execuţiei bugetului; (5) controlul execuţiei bugetului; (6) aprobarea execuţiei
bugetului.
Elaborarea proiectului legii bugetare este un proces deosebit de complex, având
caracter iterativ, care constă în dimensionarea mărimii alocaţiilor bugetare destinate
finanţării utilităţolor publice, precum şi a resurselor financiare care urmează a se mobiliza
în cadrul unui an bugetar.
Elaborarea proiectului de buget este un proces iterativ, în cadrul căruia fluxul
informaţional se produce în dublu sens, de jos în sus şi de sus în jos. Documentele care se
finalizează la întocmirea bugetului sunt: expunerea de motive şi proiectul bugetului de
stat, anexele la proiectul bugetului, precum şi alte informaţii documentare.
Aprobarea bugetului. Instituţia publică împuternicită prin Constituţie să aprobe
proiectul legii bugetului de stat este Parlamentul, ca for legislativ cu largă reprezentare a
populaţiei. Modul de desfăşurare a etapei referitoare la aprobarea proiectului de buget
depinde de organizarea Parlamentului: unicameral sau bicameral; în cel de al doilea caz,
există situaţii în care drepturile celor două camere sunt diferenţiate în ceea ce priveşte
formularea de amendamente la proiectul bugetului.
Proiectul de buget înaintat Parlamentului urmează mai multe faze:
- prezentarea proiectului de buget în plenul Parlamentului de către primul
ministru sau de către ministrul finanţelor;
- analiza proiectului de buget în comisiile parlamentare de specialitate: buget -
finanţe, educaţie, ocrotirea sănătăţii, cultură, protecţia mediului, apărare naţională,
agricultură, industrie etc.; în continuare are loc analiza şi aprobarea proiectului în
Comisia de buget-finanţe a legislativului, prilej cu care este luată decizia de aprobare
sau respingere a amendamentelor formulate de comisiile anterioare;
- dezbaterea şi aprobarea proiectului de buget în Parlament. În cazul semnalării
unor divergenţe între cele două Camere ale acestuia, se prevede constituirea unei Comisii
de mediere compusă din deputaţi şi senatori;
- ratificarea de către Preşedintele ţării a proiectului de buget aprobat de
Parlament. Din acest moment, bugetul devine lege şi trebuie aplicat în această formă.

14
 Etapa execuţiei bugetului se desfăşoară pe o perioadă de un an calendaristic şi
constă în luarea măsurilor necesare pentru realizarea, pe de o parte, a veniturilor
prevăzute şi, pe de altă parte, a cheltuielilor aprobate prin legea bugetului de stat.
Responsabilitatea pentru execuţia bugetului, în conformitate cu Legea bugetului
de stat revine Guvernului care, prin instituţiile componente, trebuie să demonstreze că
are capacitatea de a colecta veniturile în cuantumul prevăzut, precum şi de a efectua
cheltuielile în condiţii de eficienţă, eficacitate şi economicitate.
Prevederile bugetare se consideră limite minime pentru venituri şi limite maxime
pentru cheltuieli.
Execuţia veniturilor bugetare este diferită de execuţia cheltuielilor bugetare. Pe
parcursul acestui proces, obiectivul central este menţinerea echilibrului dintre venituri şi
cheltuieli. Derularea operaţiunilor de încasare a veniturilor şi efectuare a plăţilor aferente
bugetului, are loc prin intermediul Trezoreriei publice.
Răspunderea pentru modul cum sunt cheltuite sumele aprobate prin legea
bugetară revine, în primul rând, ordonatorilor de credite, care sunt funcţionari
administrativi cu calitatea de a ordona execuţia cheltuielilor publice. Ordonatorii pot fi
principali, secundari şi terţiari. Categoriile, rolul şi responsabilităţile ordonatorilor de
credite sunt precizate în Legea nr. 500 / 2002 privind finanţele publice, art. 20.
Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară. Modul de
gestionare a bugetului se concretizează în întocmirea, la finele anului bugetar, a contului
de execuţie bugetară. Acesta cuprinde toate operaţiunile de încasare a veniturilor şi
efectuare a cheltuielilor, precum şi soldul cu care s-a încheiat anul bugetar: excedent sau
deficit. Activitatea de încheiere a contului de execuţie bugetară revine Ministerului
Finanţelor Publice.Guvernul analizează şi definitivează contul general de execuţie a
bugetului de stat şi îl prezintă spre aprobare Parlamentului, până la data de 1 iunie a
anului următor celui de execuţie.
Dacă rezultatul contului de execuţie a bugetului de stat este deficit, la
propunerea Guvernului, Parlamentul hotărăşte modul de acoperire a acestuia şi măsurile
care trebuie adoptate pentru a preveni repetarea unor asemenea situaţii în exerciţiul
financiar următor.
Controlul şi aprobarea execuţiei bugetului. Controlul execuţiei bugetare are
o importanţă deosebită, deoarece trebuie să asigure, pe de o parte, respectarea legalităţii
bugetare şi, pe de altă parte, încadrarea în autorizarea bugetară dată de Parlament.
Controlului bugetar i se adaugă o activitate complementară, de evaluare a calităţii
gestiunii financiare publice, care poate fi realizată simultan cu operaţiunea de control
propiu-zisă sau separat de aceasta.
Corespunzător organismului care îl efectuează, controlul îndeplinirii prevederilor
înscrise în proiectul de buget aprobat, poate fi:
- administrativ – exercitat de organele interne de control ale Ministerului
Finanţelor sau ale altor ministere, precum şi de organele de control aflate în subordinea
directă a primului ministru;
- jurisdicţional – realizat de Curtea de Conturi şi Camerele de conturi judeţene;
- politic – exercitat de Parlament.

NOŢIUNI ŞI CONCEPTE CHEIE

15
buget public, buget de stat, buget general consolidat, sistem bugetar, bugete locale, buget
al asigurărilor sociale de stat, fonduri speciale, principii bugetare,

TEME DE DEZBATERE
- Comentați rolul bugetului de stat
- Descrieți principiul echilibrului bugetar
- Comentați principiul unității bugetare
- Precizați în ce constă anualitatea bugetară
- Precizati la ce se referă principiul transparenței bugetare
- Comentați esența principiului neafectării veniturilor bugetare
- Precizați în ce constă universalitatea bugetară
- Descrieți în ce constă sistemul de gestiune și efectuați o comparație cu
sistemul de exercițiu

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
Stabiliţi dacă următoarele enunţuri sunt adevărate sau false
1.Bugetul general consolidat reflectă, la nivelul unui an, fluxurile financiare
publice de formare a veniturilor şi de repartizare a acestora pe destinaţii, corespunzător
nevoii sociale şi obiectivelor de politică financiară ale perioadei.
Răspuns corect: Adev
2. Caracterul de buget consolidat decurge din tehnica întocmirii lui, adică
eliminarea transferurilor dintre diferitele categorii de bugete.
Răspuns corect: Adev
3. Bugetul de stat exprimă relaţii economice în formă bănească formate în
procesul repartiţiei produsului intern brut, corespunzător obiectivelor de politică
economică, socială şi financiară a fiecărei perioade. Aceste relaţii se manifestă în dublu
sens: atât ca relaţii de mobilizare la dispoziţia statului a resurselor băneşti, cât şi ca relaţii
prin care se repartizează aceste resurse.
Răspuns corect: Adev
4. Rolul bugetului de stat se manifestă pe mai multe planuri: alocativ,
redistributiv, de reglare.
Răspuns corect: Adev
5. Universalitatea presupune ca veniturile şi cheltuielile publice să fie înscrise în
bugetul de stat în sumele lor totale, astfel încât Parlamentul să dispună de informaţiile
privind veniturile totale pe care statul urmează să le încaseze în perioada considerată şi
destinaţia acestora.
Răspuns corect: Adev
Alegeți varianta corectă:
1. Rolul alocativ al bugetului decurge din faptul că:
a) în mod tradiţional, statul îşi asumă sarcina finanţării serviciilor publice
b) prin buget are loc redistribuirea fondurilor financiare publice, pe de o parte prin
intermediul impozitelor şi taxelor şi, pe de altă parte, prin intermediul
cheltuierilor publice
c) autorităţile publice au posibilitatea de a acţiona asupra economiei, stimulând
sau frânând anumite activităţi, cu ajutorul veniturilor, cheltuielilor şi soldului bugetar

16
 d) nici una dintre afirmații nu este adevărată cu privire la rolul alocativ al
bugetului de stat
e) toate afirmațiile sunt adevărate cu privire la rolul alocativ al bugetului de stat
Răspuns corect: a)
2. Dintre enunțurile de mai jos, selectați-l pe cel care se referă la principiile
bugetare:
a) universalitatea, unitatea, anualitatea, echilibrul, specializarea, publicitatea
bugetului, neafectarea veniturilor bugetare
b) universalitatea, unitatea, anualitatea, echitatea fiscală, specializarea,
publicitatea bugetului, neafectarea veniturilor bugetare
c) universalitatea, unitatea, anualitatea, echilibrul, specializarea, publicitatea
bugetului, neafectarea veniturilor bugetare, comoditatea impunerii
d) nici unul dintre răspunsuri nu cuprinde principii bugetare
e) toate enunțirile grupează principiile bugetare
Răspuns corect: a)
3. Principiul unităţii bugetare constă în:
a) existenţa unui document unic în care să se înscrie veniturile şi cheltuielile
publice exprimate în sumele lor totale
b) înscrierea în bugetul de stat a veniturilor şi cheltuielilor publice în sumele lor
totale
c) dezangajarea statului prin prevederea unor cheltuieli în bugete anexă sau în
bugetele conturilor speciale de trezorerie şi nu în bugetul general al statului
d) toate enunțurile sunt adevărate cu privire la principiul unităţii bugetare
e) nici unul dintre enunțuri nu este adevărat cu privire la principiul unităţii
bugetare
Răspuns corect: a)
4. Întocmirea de bugete autonome reprezintă o abatere de la principiul:
a) Unității bugetare
b) Anualității bugetare
c) Universalității bugetare
d) Echilibrului bugetar
e) Neafectării veniturilor bugetare
Răspuns corect: a)

17
 CAPITOLUL 3. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

Cheltuielile publice sunt ocazionate de realizarea rolului statului ca autoritate

publică şi ca actor economic, fiind suportate de către toţi cetăţenii acestuia, în proporţii
diferite.
3.1. Conţinutul și clasificarea cheltuielilor publice

Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească,

manifestate între stat, pe de o parte şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu
ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii
funcţiilor acestuia.
Concret, cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat pentru
îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acţiuni
social-culturale, apărare naţională, ordine publică, acţiuni economice etc.
Pentru a defini mai clar conceptul de cheltuieli publice, este utilă o paralelă între
cheltuielile pentru bunuri şi servicii private şi cheltuielile pentru bunuri şi servicii
publice. Pentru cheltuielile private sunt specifice următoarele aspecte:
- asigură satisfacerea unor preferinţe individuale, având la bază opţiunea
individuală;
- privesc plăţi efectuate pentru a obţine în schimb bunuri şi servicii;
- mărimea lor depinde de înclinaţia individuală spre consum a membrilor
societăţii;
- sunt efectuate direct de beneficiarul bunurilor şi serviciilor, care cunoaşte preţul
plătit.
Spre deosebire de acestea, cheltuielile publice:
- urmăresc satisfacerea unor preferinţe colective, stabilite pe baza opţiunilor
colective (se consideră că există un anumit grad de omogenitate a preferinţelor);
- privesc finanţarea de bunuri şi servicii publice, dar şi transferuri în scopul
redistribuirii veniturilor în societate;
- mărimea lor depinde de numeroşi factori, cum sunt: înclinaţia populaţiei spre
consumul de bunuri şi servicii publice; potenţialul economic al ţării respective;
ideologia partidelor aflate la putere; gradul de consimţire la plata impozitelor etc.;
- sunt efectuate de un intermediar – statul – beneficiarii bunurilor şi serviciilor
publice neputând să facă o legătură directă între contribuţia lor la aceste cheltuieli
(impozitele plătite) şi beneficiile obţinute din consumuarea bunurilor şi serviciilor
publice; altfel spus, beneficiarii bunurilor şi serviciilor publice nu cunosc preţul plătit
pentru accesul la consumul unui anumit bun sau serviciu public.
Pe baza acestor precizări, cheltuielile publice se pot defini ca acţiunile care
stabilesc obligaţii ce vor avea drept rezultat plăţi imediate sau viitoare, care au ca sursă de
finanţare veniturile publice şi în special veniturile fiscale.
Această definiţie scoate în evidenţă rolul de alocator de resurse al sectorului
public; acesta, folosind veniturile din impozite şi taxe colectate de la contribuabili,
acţionează pentru a satisface cererile de politici publice, prin efectuarea de cheltuieli
publice.

18
 Conţinutul economic al cheltuielilor publice este stâns legat de destinaţia acestora.
Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut (cheltuieli cu
administraţia generală, plata dobânzilor la împrumuturi ş.a.) iar altele reprezintă doar
o avansare de produs intern brut reflectând participarea statului la finanţarea formării
brute de capital, atât în sfera producţiei materiale, cât şi în sfera nematerială (echipamente
de investiţii, construcţia de drumuri, poduri, aeroporturi etc.).
Între cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare există o deosebire, corespunzător
sferei de cuprindere a celor două noţiuni. Astfel, sfera cheltuielilor publice este mai
cuprinzătoare, incluzându-le pe cele bugetare. Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli
publice, dar nu toate cheltuielile publice sunt, în acelaşi timp şi cheltuieli bugetare.
Criteriile de clasificare a cheltuielilor publice.
Structura cheltuielilor publice poate fi abordată corespunzător mai multor criterii
de clasificare şi anume:
a) Clasificaţia administrativă se bazează pe criteriul instituţiilor prin intermediul
cărora se efectuează cheltuielile publice: ministere, unităţi administrativ-teritoriale,
instituţii publice autonome etc. Acest criteriu se foloseşte la repartizarea cheltuielilor
publice pe ordonatori de credite bugetare.
b) Clasificaţia economică grupează cheltuielile publice în: (1) cheltuieli curente
care asigură buna funcţionare şi întreţinere a instituţiilor publice, finanţarea satisfacerii
acţiunilor publice, transferarea unor sume de bani anumitor categorii de persoane, sau
pentru onorarea angajamentelor speciale ale statului. Ele reprezintă un consum definitiv
de p.i.b. şi trebuie să se reînnoiască anual; (2) cheltuieli de capital (de investiţii) se
concretizează în achiziţionarea de bunuri de folosinţă îndelungată, destinate sferei
producţiei materiale sau sferei nemateriale (şcoli, spitale, şosele ş.a.). Ele reprezintă doar
o avansare de p.i.b., contribuind la dezvoltarea şi modernizarea patrimoniului public.
c) Clasificaţia financiară scoate în evidenţă momentul în care cheltuielile
publice afectează mresursele financiare ale statului; corespunzător acestui criteriu,
cheltuielile publice pot fi: cheltuieli definitive – cuprind cheltuieli de funcţionare sau de
investiţii şi formează ponderea cea mai mare a cheltuielilor publice; cheltuieli temporare
– care sunt evidenţiate în conturile speciale de trezorerie (avansuri, împrumuturi);
cheltuieli virtuale (sau posibile) – cele pe care statul se angajează să le efectuaze în
anumite condiţii. În cazul în care statul intervine ca girant pentru un împrumut care, din
diverse motive, nu mai poate fi rambursat de către debitori, sumele respective sunt
achitate de stat, devenind o cheltuială a acestuia.
d) În funcţie de rolul lor în viaţa economică, cheltuielile publice se împart în:
cheltuieli reale (sau negative) care reprezintă un consum definitiv de produs intern brut
(cheltuielile militare, cale cu întreţinerea aparatului administrativ etc.); cheltuieli
economice (sau pozitive) care contribuie la creşterea avuţiei naţionale (construcţia de
drumuri, poduri, aeroporturi, susţinerea unor proiecte economice etc.).
e) Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele
de activitate sau alte destinaţii spre care sunt dirijate resursele financiare publice. Această
grupare reflectă compoziţia cheltuielilor publice, conform principalelor funcţii prevăzute
în bugetul de stat: educaţie şi cultură, sectorul social, sănătate, utilizarea forţei de muncă,
apărare naţională etc.
f) Clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale ONU are la bază două
criterii principale: clasificaţia funcţională şi cea economică.

19
3.2. Scurtă prezentare a cheltuielilor publice grupate conform criteriului funcţional

Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezintă o componentă importantă a

politicii sociale a statelor şi necesită folosirea pe scară largă a resurselor financiare
publice în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale populaţiei.
Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale cuprind, în principal:
a) Cheltuielile publice pentru învăţământ
b) Cheltuielile publice pentru cultură, culte, activitate sportivă şi de tineret
c) Cheltuielile publice pentru sănătate
d) Cheltuielile publice pentru securitate socială
e) Cheltuielile pentru ajutorul de şomaj
f) Cheltuielile pentru asistenţă socială
Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice reflectă funcţia
statului de reglare a proceselor economice şi se realizează prin intervenţiua acestuia,
utilizând forme şi instrumente specifice. În mod concret, ele vizează finanţarea regiilor
autonome sau societăţilor cu capital de stat, particular şi mixt, fermierilor şi altor mici
întreprinzători sau urmăresc obiective economice importante pentru ţară.
În grupa ajutoarelor financiare directe se cuprind: subvenţiile; investiţiile;
împrumuturile cu dobândă subvenţionată; ajutoarele financiare pentru difuzarea de
informaţii, studii de marketing, organizare de expziţii; avansurile rambursabile.
Cheltuielile publice pentru acţiuni economice pot să vizeze domenii diverse: industrie,
transporturi, construcţii, agricultură.
Cheltuielile publice pentru gospodărie comunală şi locuinţe. Autorităţile publice
susţin financiar şi amenajările teritoriale acordând o seamă de avantaje pentru
revitalizarea regiunilor şi dezvoltarea zonelor rurale.
Cheltuielile publice pentru protecţia mediului. În ultimii ani, protecţia mediului a
devenit o preocupare prioritară a comunităţii internaţionale, ca urmare a faptului că un
complex de factori, printre care şi dezvoltarea economică, provoacă pierderi imense
tuturor ţărilor şi influenţează calitatea vieţii.
Cheltuielile publice pentru cercetare-dezvoltare. Ştiinţa şi tehnologia sunt
componente de bază ale vieţii moderne şi ajută direct statele în realizarea dezvoltării
durabile.
Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică, siguranţă
naţională şi apărare cuprind, în principal: cheltuielile pentru servicii publice generale şi
ordine public, cheltuielile publice pentru apărare naţională

3.3. Factori de influență și consecințele creșterii cheltuielilor publice

Pe termen lung s-a constatat tendinţa de creştere a cheltuielilor publice, atât în

valori absolute, cât şi ca pondere din produsul intern brut. Cauzele creşterii cheltuielilor
publice sunt de ordin economic şi politic, la care se adaugă cele sociale, care determină,
în special, creşterea grupei cheltuielilor de transfer.
Pentru interpretarea datelor statistice privitoare la cheltuielile publice, au fost
construite modele analitice care iau în considerare acţiunea concomitentă a cauzelor
economice, politice şi sociale care determină cheltuielile publice. O primă grupă a acestor
modele o constituie aşa-numitele “modele macroeconomice” care explică modificarea în
timp a cheltuielilor publice în funcţie de varuabilele macroeconomice cum ar fi produsul

20
intern brut sau rata inflaţiei. A doua grupă de modele este considerată cea care încearcă
să explice fundamentele microeconomice de bază ale procesului decizional, care, în
ultimă instanţă, generează creşterea cheltuielilor publice.

Modelele macroeconomice privind creşterea cheltuielilor publice

Principalele modele macroeconomice din literatura de specialitate sunt: legea lui
Wagner a extinderii activităţii statului; modelele dezvoltării privind creşterea cheltuielilor
publice; studiile clasice ale lui Peacock şi Wiseman privind creşterea cheltuielilor
publice. Analiza lui Peacock şi Wiseman are la bază faptul că, în perioadele dificile, se
schimbă concepţia cetăţenilor despre fiscalitate, în sensul acceptării unor impozite
ridicate care vor permite cheltuieli publice superioare chiar şi după depăşirea perioadelor
de criză.Legea lui Wagner se concentrează, în speciel, pe elasticitatea cererii în funcţie de
venit pentru bunuri şi servicii publice, punând în evidenţă totodată eşecul pieţei în
furnizarea unor astfel de activităţi. Modelele dezvoltării ale lui Musgrave şi Rostow
sustin că sporirea cheltuielilor publice reflectă creşterea rolului statului în procesul
dezvoltării, ca furnizor de capital necesar infrastructurii şi de investiţii sociale, precum şi
în încercarea de a acoperi eşecurile pieţei.

Factori microeconomici ai creşterii cheltuielilor publice

Analiza cauzelor care generează creşterea cheltuielilor publice se poate realiza şi
pornind de la studierea factorilor microeconomici care determină modificări în nevoile
economico-sociale şi preferinţele consumatorilor pentru bunuri şi servicii publice.
Corespunzător factorilor microeconomici, creşterea cheltuielilor publice este dependentă
de modificări în: cererea de bunuri şi servicii publice; ansamblul activităţilor de producţie
utilizate pentru realizarea bunurilor şi serviciilor; numărul şi structura populaţiei; calitatea
bunurilor şi serviciilor publice; preţurile intrărilor; regionalizarea şi globalizarea
economiei; capacitatea de a plăti impozite; factori politici şi sociali.

Consecinţele creşterii cheltuielilor publice

În vederea cuantificării nivelului optim al cheltuielilor publice, pe lângă factorii
obiectivi care contribuie la modificarea acestora, trebuie să se ţină seama şi de
consecinţele creşterii cheltuielilor publice. Aceste efecte pot fi apreciate ca favorabile sau
nefavorabile, în funcţie de specificul fiecărei ţări şi de modul concret în care sunt
efectuate cheltuielile publice. Dintre consecinţele nefavorabile ale creşterii cheltuielilor
publice enumerăm:
- extinderea sectorului public şi, implicit a puterii statului;
- atenuarea temerilor provocate de perspectiva şomajului, îmbolnăvirii, bătrâneţii;
- dezvoltarea unei mentalităţi a bunăstării pe seama creşterii dependenţei
cetăţenilor de sprijinul statului;
- creşterea fiscalităţii şi a împrumuturilor de stat pentru finanţarea cheltuielilor
publice în creştere;
- inhibarea stimulentului pentru muncă, iniţiativă şi economisire, ca efect al
creşterii rate fiscalităţii;
- creşterea datoriei publice pe seama împrumutării statului, ceea ce se
repercutează asupra nivelului ratei dobânzii şi ofertei de capital în economie (apariţia
efectului de evicţiune);

21
 - afectarea nefavorabilă a creşterii economice prin transferul de resurse din
sectorul particular spre cel public, pentru furnizarea de servicii sociale;
- reducerea capacităţii productive şi a potenţialului de export al unei economii,
deoarece bunurile şi serviciile publice (inclusiv transferurile) nu sunt exportabile şi nu
aduc valută din exterior;
- afectarea negativă a balanţei de plăţi prin reducerea exporturilor atunci când
guvernul trebuie să achite serviciul datoriei externe (rambursarea împrumuturilor şi a
dobânzilor aferente);
- inflaţia rezultată din injectarea cheltuielilor publice în fluxul de venituri ale unei
ţări afectează negativ atât standardul de viaţă, cât şi economia în ansamblu; etc.
Ca urmare a creşterii cheltuielilor publice se pot manifesta şi unele consecinţe
favorabile, printre care:
- creşterea prosperităţii unei ţări, în condiţiile în care cheltuielile publice
finanţează într-o proporţie ridicată proiecte de dezvoltare economică;
- sporirea standardului de viaţă al cetăţenilor, în general şi al anumitor grupuri, în
special, prin furnizarea de bunuri şi servicii publice;
posibilitatea de utilizare a cheltuielilor publice la stabilizarea economiei prin contractarea
inflaţiei;
- creşterea eficienţei în furnizarea bunurilor publice ca urmare a utilizării mai
eficiente a banului public, în încercarea de a ţine sub control cheltuielile publice;
- reducerea diferenţelor accentuate în nivelul consumului dintre membrii
societăţii, prin intermediul avantajelor acordate celor defavorizaţi, concomitent cu
aplicarea unei fiscalităţi progresive;
- posibilitatea sporirii nivelului ocupării forţei de muncă pe seama creşterii
cheltuielilor publice; (dacă însă, ca urmare a creşterii cheltuielilor publice are loc o
accentuare a inflaţiei, gradul de ocupare a forţei de muncă se poate reduce).

3.5. Analiza cheltuielilor publice: nivel, structură, dinamică

Analiza cheltuielilor publice serveşte la caracterizarea politicii financiare a unui

stat în diverse perioade de timp. Pentru a aprecia efectele intervenţiei statului în viaţa
economico-socială, este necesară cunoaşterea volumului şi structurii cheltuielilor publice
efectuate de organele centrale şi locale de stat din fondurile publice de resurse financiare.
Analiza aprofundată a cheltuielilor publice se realizează cu ajutorul indicatorilor privind
nivelul cheltuielilor (volumul sau mărimea acestora), structura cheltuielilor (care reflectă
destinaţia resurselor financiare publice) şi dinamica acestora (care reflectă evoluţia în
timp a cheltuielilor publice).
Analiza nivelului cheltuielilor publice. Nivelul cheltuielilor publice, totale şi al
diferitelor categorii de cheltuieli publice, se poate analiza atât static (valoarea acestora la
un moment dat) cât şi dinamic (evidenţiind modificarea şi sensul modificării lor în timp).
a) Volumul cheltuielilor publice poate fi exprimat în mărimi nominale sau reale.
Exprimarea în mărime nominală (Cnp) are dezavantajul denaturării indicatorului (dacă se
urmăreşte evoluţia în timp), fiind tributară preţurilor curente ale perioadei. Exprimarea în
mărime reală (Crp) elimină acest dezavantaj, cheltuielile publice fiind cuantificate în
preţuri constante (preţurile unui anumit an luat ca bază).

22
 Dacă evidenţele privind nivelul cheltuielilor publice nu sunt efectuate în preţuri
constante, se poate proceda la transformarea acestora din preţuri curente în preţuri
constante corectând valoarea cu indicele preţurilor, astfel:
r
C pn1
C p1 = , în care: (1)
I p1 / 0
C pr1 - cheltuielile publice ale perioadei curente exprimate în mărime reală (în preţuri
constante);
C pn1 - cheltuielile publice ale perioadei curente exprimate în mărime nominală (în preţuri
curente);
I p1 / 0 - indicele preţurilor în perioada curentă faţă de perioada de bază.
Indicatorul cheltuieli publice (în mărime nominală sau reală) este util pentru a reflecta
volumul acestora în monedă naţională şi serveşte la efectuarea de analize doar pe plan
naţional. El nu are putere de comparaţie internaţională.
b) Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (G) este un alt
indicator care poate caracteriza nivelul cheltuielilor publice dintr-o anumită perioadă. Se
calculează pe baza relaţiei:
Cp
G = x 100 , în care: (2)
PIB
G - ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut;
Cp - cheltuielile publice totale;
PIB - produsul intern brut.
Prin modul de calcul, acest indicator elimină influenţele distorsionante ale
inflaţiei (ambele mărimi - ale numărătorului şi numitorului - fiind exprimate în aceleasi
preţuri). El permite analiza cheltuielilor publice în raport cu nivelul de dezvoltare
economico-socială şi este utilizat frecvent în comparaţiile internaţionale.
Ponderea în produsul intern brut se poate calcula şi pe grupe de cheltuieli
publice, ceea ce arată cât din p.i.b. se alocă domeniului respectiv. La dezbaterea în
Parlament a proiectului de buget, în vederea aprobării acestuia, valorile care se iau în
discuţie sunt ponderile în p.i.b. ale diferitelor grupe de cheltuieli publice, corespunzător
clasificaţiei administrative (sau instituţionale). De exemplu, prin Legea învăţământului
nr. 84/1995 se prevede ca anual să se aloce acestui domeniu cel puţin 4% din p.i.b.
c) Cheltuielile publice totale ce revin în medie pe un locuitor este un indicator
de nivel foarte sugestiv, care arată cuantumul cheltuielilor publice ale statului, care
revine unui locuitor. Se calculează astfel:
Cp
cp = , în care: (3)
N
c p - cheltuieli publice medii pe locuitor (lei pe un locuitor);
Cp - cheltuielile publice exprimate în preţuri curente sau constante;
N - numărul de locuitori corespunzător anului bugetar.
Pentru a permite comparaţiile internaţionale, cheltuielile publice anuale pot fi
exprimate într-o monedă de circulaţie internaţională, în general, dolari SUA astfel:

23
 cp
c$ = , în care: (4)
c.v.
c$ - cheltuielile publice exprimate în $ ca monedă internaţională de comparaţie;
c p - cheltuielile publice exprimate în lei;
cv - cursul de schimb al monedei naţionale faţă de moneda internaţională de comparaţie
($).
În acest caz indicatorul cheltuieli publice medii pe locuitor se exprimă în : $/
locuitor. Valorile acestor indicatori sunt determinate de gradul de dezvoltare economică,
socială şi politică, precum şi de condiţiile organizatorice sau administrative ale unei ţări
într-o anumită perioadă.
Analiza structurii cheltuielilor publice vizează calculul proporţiei (ponderii) pe
care o are fiecare dintre grupele de cheltuieli publice în total. Se poate realiza în cadrul
oricărei clasificări a cheltuielilor publice: economică, funcţională, financiară,
administrativă etc.
Formula de calcul este:
c pi
g cpi = x100 , în care: (5)
Cp
g cpi - greutatea specifică (ponderea) cheltuielilor publice din grupa “i” în totalul
cheltuielilor publice.
cpi - nivelul cheltuielilor publice din grupa “i”;
Cp - cheltuieli publice totale.
Din analiza structurii cheltuielilor publice, reiese modul în care sunt direcţionate
resursele financiare publice în cursul unui an bugetar. Pe această bază, se pot desprinde
concluzii cu privire la orientarea politicii bugetare spre anumite obiective (sociale,
economice, militare ş.a.) considerate ca fiind prioritare într-o anumită perioadă.
Determinarea structurii cheltuielilor publice serveşte, totodată, la urmărirea în dinamică
a modificării opţiunilor bugetare ale autorităţilor publice şi la efectuarea de comparaţii
între state.
Din analiza comparativă (de la o ţară la alta sau pe grupe de ţări: dezvoltate, în
curs de dezvoltare sau în tranziţie) a structurii funcţionale a cheltuielilor publice rezultă
deosebiri uneori chiar foarte accentuate, care se explică, în principal, prin: gradele
diferite de dezvoltare economico-socială, politicile promovate de autorităţile publice şi
prin modul în care au fost repartizate competenţele între organele centrale şi locale.
Analiza dinamicii cheltuielilor publice relevă modificările care intervin în
cuantumul şi structura cheltuielilor publice în decursul unei perioade de timp. Indicatorii
de analiză a dinamicii cheltuielilor publice sunt: modificarea absolută şi relativă
(nominală sau reală) a cheltuielilor publice; modificarea ponderii cheltuielilor publice în
produsul intern brut; modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un
locuitor; modificarea structurii cheltuielilor publice; coeficientul de devansare a creşterii
p.i.b. de către creşterea cheltuielilor publice; elasticitatea cheltuielilor publice faţă de
produsul intern brut.
a) Modificarea absolută şi relativă (în valori nominale sau reale) a cheltuielilor
publice.

24
 Modificarea absolută exprimă creşterea sau descreşterea acestora de la o perioadă
la alta, în mărime absolută şi se determină conform relaţiei:
Cp(1 - 0) = Cp1 - Cp0 , în care: (6)
 Cp(1 - 0) - modificarea absolută a cheltuielilor publice, în perioada curentă (1) faţă de
perioada de bază (0);
Cp1 - cheltuielile publice în perioada curentă;
Cp0 - cheltuielile publice în perioada de bază.
Considerând că formula (6) se referă la modificarea absolută nominală exprimată
în preţurile curente ale celor două perioade, se poate calcula modificarea absolută reală,
folosind valorile perioadei curente exprimate în preţuri constante, astfel:
Cpr(1 - 0) = Cp1r - Cp0r , în care: (7)
Cp(1-0)r - modificarea absolută reală a cheltuielilor publice în perioada curentă (1)
faţă de perioada de bază (0);
Cp1r - cheltuielile publice în perioada curentă exprimate în preţurile perioadei de bază;
Cp0r -cheltuielile publice din perioada de bază.
Creşterea relativă a cheltuielilor publice rezultă şi din raportul dintre modificarea
absolută a cheltuielilor publice şi nivelul acestora şn perioada de bază:
C p1 0
% C rc p = x 100 (8)
C p0
Pentru determinarea evoluţiei cheltuielilor publice în expresie reală şi
identificarea factorilor care au influenţat mărimea şi sensul modificării, este necesară
exprimarea indicatorilor analizaţi în preţuri constante, cu ajutorul indicelui preţurilor.
b) Modificarea absolută a ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut
arată cu cât a crescut sau scăzut acest indicator de la o perioadă la alta. Calculul se
efectuează astfel:
G = G1 – G0 , în care: (9)
G - modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB în perioada (1) faţă de perioada
(0);
G1 şi G0 - ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut în perioada curentă (1)
şi în perioada de bază (0), calculată conform relaţiei (2).
Raportul procentual dintre G1-0 şi G0 reprezintă modificarea relativă a
ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut.
S-a constatat că, pe perioade mari de timp, are loc o creştere a ponderii
cheltuielilor publice în produsul intern brut.
c) Modificarea absolută a nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor
arată mărimea şi sensul modificării de la o perioadă la alta a nivelului mediu al
cheltuielilor publice ce revin în medie pe un locuitor. Se calculează pe baza relaţiei:
 c p = c p1 - c p 0 , în care: (10)
 c p - modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor, în
perioada (1) faţă de perioada (0);
c p1 şi c p 0 - cheltuielile publice ce revin în medie pe un locuitor, corespunzător
perioadei (1) şi perioadei (0), calculate conform relaţiei (3).

25
 Raportul procentual dintre modificarea absolută a cheltuielilor publice care revin
în medie pe un locuitor și c p 0 , reprezintă modificarea ralativă a nivelului mediu al
cheltuielilor publice pe locuitor
d) Modificarea absolută a structurii cheltuielilor publice reliefează evoluţiile
structurale de la o perioadă la alta, corespunzător politicii bugetare din perioada
analizată. Calculul se efectuează astfel:
gcpi = gcpi1 - gcpi0 , în care: (11)
gcpi - modificarea ponderii cheltuielilor publice ale grupării “i” în totalul
cheltuielilor publice;
gcpi1 - ponderea cheltuielilor publice din grupa “i” în total, în perioada curentă (1);
gcpi0 - ponderea cheltuielilor publice din grupa “i” în total, în perioada de bază (0).
Raportul procentual dintre modificarea absolută a ponderii cheltuielilor publice
din grupa “i” în total, în perioada curentă (1) şi ponderea cheltuielilor publice din grupa
“i” în total, în perioada de bază (0), reprezintă modificarea relativă a structurii
cheltuielilor publice.
e) Coeficientul de devansare a creşterii produsului intern brut de către creşterea
cheltuielilor publice (k) este o valoare care reflectă corespondenţa dintre evoluţia
cheltuielilor puclice şi a produsului intern brut. Se calculează pe baza relaţiei:
I cp1 / 0
k = , în care: (12)
I PIB1 / 0
k - coeficientul de devansare a creşterii produsului intern brut de către creşterea
cheltuielilor publice;
I Cp1/0 - indicele creşterii cheltuielilor publice în perioada (1) faţă de perioada (0),
calculat conform relaţiei (8);
I PIB1/0 - indicele creşterii produsului intern brut.
În funcţie de ritmul de creştere a cheltuielilor publice şi a produsului intern brut,
coeficintul poate lua următoarele valori: k > 1 semnifică o creştere mai accentuată a
cheltuielilor publice comparativ cu produsul intern brut; k = 1, când ambele mărimi au
ritmuri de creştere identice; k < 1, reflectă o creştere mai lentă a cheltuielilor publice
comparativ cu sporirea produsului intern brut.
f) Elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut măsoară
amploarea reacţiei cheltuielilor publice la modificarea produsului intern brut. Calculul se
efectuează astfel:
C p 10 
C p0
ecp = , în care: (13)
PIB1 0 
PIB0
e cp - elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut;
Cp (1-0) - modificarea cheltuielilor publice în perioada curentă (1) faţă de perioada de
bază (0), calculată conform relaţiei (6);
Cp0 - cheltuielile publice din perioada de bază;
PIB(1-0) - modificarea produsului intern brut în perioada de referinţă;
PIB0 - produsul intern brut din perioada de bază.

26
 Acest indicator exprimă tendinţa de utilizare a produsului intern brut la acoperirea
cheltuielilor publice şi poate lua următoarele valori: ecp > 1 reflectă tendinţa de utilizare
într-o mai mare proporţie a p.i.b. la finanţarea cheltuielilor publice; cheltuielile publice
sunt elastice la creşterea PIB. Când ecp = 1 tendinţa rămâne nemodificată de la o
perioadă la alta. Dacă ecp < 1, reflectă inelasticitatea cheltuielilor publice la creşterea
p.i.b., reflectând restrângerea proporţiei cheltuielilor publice în PIB.

NOŢIUNI ŞI CONCEPTE CHEIE

cheltuieli publice, cheltuieli curente, cheltuieli de capital, criteriul economic, criteriul
funcțional de clasificare, cheltuieli publice care reprezintă consum definitiv de PIB,
cheltuieli publice care reprezintă o avansare de PIB

TEME DE DEZBATERE
- Efectuați o paralelă între cheltuielile pentru bunuri şi servicii private şi
cheltuielile pentru bunuri şi servicii publice
- Enumerați și comentați criteriile de clasificare a cletuielilor publice
- Descrieți tipurile de cheltuieli publice clasificate conform criteriului economic
- Descrieți tipurile de cheltuieli publice clasificate conform criteriului financiar
- Enumerați indicatorii de analiză a nivelului cheltuielilor publice
- Prezentați indicatorii de analiză a dinamicii cheltuielilor publice

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
Stabiliţi dacă următoarele enunţuri sunt adevărate sau false
1. Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească,
manifestate între stat, pe de o parte şi persoane fizice şi juridice, pe de altă
parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în
scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.
Răspuns corect: Adevarat
2. Conţinutul economic al cheltuielilor publice este stâns legat de destinaţia
acestora. Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs
intern brut (cheltuieli cu administraţia generală, plata dobânzilor la
împrumuturi ş.a.) iar altele reprezintă doar o avansare de produs intern brut.
Răspuns corect: Adevarat
3. În funcţie de rolul lor în viaţa economică, cheltuielile publice se împart în:
cheltuieli reale (sau negative) care reprezintă un consum definitiv de produs
intern brut (cheltuielile militare, cale cu întreţinerea aparatului administrativ
etc.); cheltuieli economice (sau pozitive) care contribuie la creşterea avuţiei
naţionale (construcţia de drumuri, poduri, aeroporturi, susţinerea unor proiecte
economice etc.).
Răspuns corect: Adevarat
4. Analiza structurii cheltuielilor publice vizează calculul proporţiei (ponderii)
pe care o are fiecare dintre grupele de cheltuieli publice în total. Se poate
realiza în cadrul oricărei clasificări a cheltuielilor publice: economică,
funcţională, financiară, administrativă etc.
Răspuns corect: Adevarat

27
Alegeți varianta corectă:
1. Structura cheltuielilor publice poate fi abordată corespunzător mai multor
criterii de clasificare şi anume:
a) administrativ; economic; funcţional; financiar; după rolul lor în procesul
reproducţiei sociale; gruparea folosită de organismele ONU
b) administrativ; economic; funcţional; financiar; după rolul lor în procesul
reproducţiei sociale; trăsături de formă și fond
c) administrativ; economic; funcţional; financiar; după cota aplicată; gruparea
folosită de organismele ONU
d) toate enunțurile sunt corecte
e) nici unul dintre enunțuri nu este corect
Răspuns corect: a)
2. Dintre următoarele enunțuri, selectați indicatorii de analiză a nivelului
cheltuielilor publice:
a) Cheltuielile publice totale ce revin în medie pe un locuitor
b) Volumul cheltuielilor publice
c) Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut
d) Nici unul dintre indicatorii menționați
e) Toți indicatorii menționați
Răspuns corect: e)
3. Dintre următoarele enunțuri, selectați varianta care conține doar indicatori de
analiză a dinamicii cheltuielilor publice:
a) Modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor publice; coeficientul de
devansare a creşterii produsului intern brut de către creşterea cheltuielilor publice;
modificarea absolută a structurii cheltuielilor publice; modificarea relativă a structurii
cheltuielilor publice; elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut
b) Modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor publice, coeficientul de
devansare a creşterii produsului intern brut de către creşterea cheltuielilor publice,
modificarea absolută a structurii cheltuielilor publice, ponderea cheltuielilor publice în
PIB, elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut
c) Modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor publice, coeficientul de
devansare a creşterii produsului intern brut de către creşterea cheltuielilor publice,
modificarea absolută a structurii cheltuielilor publice, ponderea cheltuielilor publice
pentru sănătate în total, elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut
d) nici una dintre grupele de indicatori enumerați
e) toate grupele enumerate
Răspuns corect: a)
4. Elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut reprezintă un
indicator de:
a) volum
b) dinamică
c) structură
d) nu se încadrează în nici una dintre grupe
e) nici unul dintre enunțuri nu este corect
Răspuns corect: b)

28
 CAPITOLUL 4. SISTEMUL VENITURILOR FINANCIARE PUBLICE

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării

obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat. Între resursele
financiare ale societăţii şi resursele financiare publice există un raport ca de la parte la
întreg, având în vedere coexistenţa finanţelor publice alături de cele particulare, precum
şi distincţia dintre acestea.

4.1. Prelevările obligatorii

În ţările cu economie de piaţă, ponderea cea mai mare a resurselor financiare

publice o reprezintă prelevările cu caracter fiscal.

4.1.1. Sistemul resurselor financiare publice

Structura resurselor financiare publice este foarte diversă, iar clasificarea acestora
poate fi realizată din mai multe puncte de vedere: conţinutul economic, ritmicitatea
încasării, provenienţă, structura statelor sau prin prisma bugetului consolidat.
1. Din punctul de vedere al conţinutului economic, resursele financiare se
împart în:
a) prelevări cu caracter obligatoriu (impozite, taxe, contribuţii);
b) resurse de trezorerie;
c) împrumuturi publice;
d) emisiune monetară fără acoperire.
2. Corespunzător ritmicităţii cu care sunt încasate la buget, resursele financiare
publice pot fi ordinare (curente) şi extraordinare (incidentale).
3. Criteriul provenienţei grupează resursele financiare publice în interne
(impozite, taxe, contribuţii, venituri nefiscale, împrumuturi de la persoane fizice şi
juridice din ţara respectivă, alte venituri excepţionale interne) şi externe (împrumuturi de
stat externe contractate cu instituţii financiare internaţionale, bănci străine sau guvernele
altor ţări; ajutoare nerambursabile primite de la organisme internaţionale sau din partea
altor state).
4. Structura organizatorică a statelor reprezintă un alt criteriu de grupare a
resurselor financiare publice. Astfel, în statele de tip federal, resursele financiare publice
se formează şi utilizează pe trei niveluri: bugetul central (federal); bugetele statelor,
regiunilor, provinciilor sau landurilor membre ale federaţiei; bugetele locale. În statele
de tip unitar, resursele financiare publice se formează şi utilizează la nivel central şi
local.
5. Resursele financiare publice privite prin prisma bugetului general consolidat
se stucturează în: a) resurse financiare ale bugetului de stat (central); b) resurse financiare
ale bugetelor locale; c) resurse financiare ale bugetului asigurărilor sociale de stat; d)
resurse financiare care alimentează fondurile speciale.

4.1.2 Noţiuni generale privind impozitul

Impozitul reprezintă punctul nodal al fiscalităţii, fiind un produs al istoriei care a
însoţit permanent statul în prefacerile la care acesta a fost supus de evoluţia
evenimentelor, sau la cele la care statul a contribuit de-a lungul istoriei.

29
 Conţinutul şi rolul impozitului
Dintre definiţiile contemporane date impozitului, menționăm:
- “o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau averea persoanelor fizice
şi juridice la dispoziţia statului, în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această
prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie directă
din partea statului.” (Iulian Văcărel, Finanţe publice, Editura didactică şi pedagogică
R.A., Bucureşti, 1999);
- “obligaţii de plată ale contribuabililor (persoane fizice şi juridice) stabilite prin
lege de către stat, pentru susţinerea cheltuielilor publice necesare furnizării de către
acesta a unor bunuri şi servicii publice, inclusiv a unor transferuri, de care se bucură în
mod diferenţiat şi nedeterminat toţi cetăţenii unui stat ( foşti, actuali şi viitori
contribuabili), precum şi pentru influenţarea conjuncturii economice” (Nicolae Hoanţă,
Economie şi finanţe publice, Editura POLIROM, Iaşi, 2000).
Din definiţiile de mai sus, se desprind unele caracteristici fundamentale ale
impozitului: forţa puterii publice (elementul de autoritate); caracter general; transferul de
avuţie; caracterul pecuniar; faptul că nu presupune o contraprestaţie directă şi imediată;
caracterul definitiv; funcţia extinsă (rolul) impozitelor.
Rolul impozitelor se manifestă pe plan financiar, economic şi social. În plan
financiar, impozitele reprezintă principalul mijloc de procurare a resurselor financiare
publice necesare acoperirii nevoilor colective ale societăţii. O caracteristică importantă în
evoluţia impozitelor, este tendinţa de creştere continuă a acestora – atât în valori absolute,
cât şi ca pondere în produsul intern brut - dar nu în acelaşi ritm cu sporirea cheltuielilor
publice, fapt care favorizează apariţia deficitelor bugetare. În plan economic, rolul
impozitelor se manifestă în măsura în care autorităţile le folosesc în calitate de instrument
(pârghii) de intervenţie în activitatea economică.
Impozitele întâlnite în practica financiară sunt foarte diverse, deosebindu-se între
ele prin conţinut şi prin formă. Clasificarea impozitelor se realizează pe seama unor
criterii ştiinţifice diverse, cum sunt:
- trăsături de formă şi fond: impozite directe şi indirecte;
- obiectul impunerii: impozite pe venit, impozite pe avere şi impozite pe consum
(cheltuială);
- scopul urmărit de autoritatea publică prin introducerea şi perceperea lor,
impozitele sunt: financiare şi de ordine;
- frecvenţa realizării: permanente şi incidentale;
- cota aplicată: specifice şi ad valorem;
- destinaţia impozitelor pe verigi administrative: impozite ale administraţiei de
stat centrale şi impozite locale (iar în statele federale, în afara impozitelor federale şi
locale se mai percep şi impozite la nivelul statelor, provinciilor, landurilor sau regiunilor
membre ale federaţiei).
Elementele constitutive ale impozitului sunt definitorii pentru stabilirea
legalităţii perceperii şi a cuantumului obligaţiei fiscale din partea contribuabilului:
subiectul impozitului, suportatorul, obiectul impunerii, unitatea de impunere, sursa
impozitului, cota de impunere, termenul de plată.

30
 4.1.3. Sistemul fiscal
Sistemul fiscal reprezintă un sistem complex, alcătuit dintr-o diversitate de
elemente, care interacţionează între ele si care influenţează structura şi comportamentul
sistemului, contribuind la realizarea obiectivelor sale.
Există cel puţin două abordări ale conceptului de sistem fiscal. În cadrul primei
abordări, sistemul fiscal este văzut ca totalitatea impozitelor dintr-un stat. Cea de a doua
abordare îl defineşte prin prisma elementelor componente şi a relaţiilor dintre elementele
care formează acest sistem. Înscriindu-se pe linia celei de a doua abordări, sistemul fiscal
se defineşte ca fiind: ansamblul de concepte, principii, metode, procese cu privire la o
multitudine de elemente (materie impozabilă, cote, subiecţi fiscali) între care se
manifestă relaţii care apar ca urmare a proiectării, legiferării, aşezării şi perceperii
impozitelor şi care sunt gestionate conform legislaţiei fiscale în scopul realizării
obiectivelor sistemului.
Arhitectura sistemului fiscal evidenţiază funcţionalitatea acestuia, caracterizată
prin structură, comportament şi reglare. Structura reflectă ordinea, relativ stabilă, a
relaţiilor dintre elementele sistemului fiscal, funcţionarea sistemului depinzând de
calitatea acestor structuri.
În cadrul structurilor sistemului fiscal acţionează, în mod activ sau pasiv, mai
mulţi participanţi. Corespunzător funcţiilor pe care le îndeplinesc, se pot delimita trei
categorii de actori ai sistemului fiscal: cei dotaţi cu putere de decizie, cei care au
competenţe de administraţie fiscală şi de reglementare a litigiilor, contribuabilii.

4.2. Principiile impunerii

Cel care a formulat pentru prima dată principiile în acest domeniu este Adam
Smith (reprezentant al economiei politice clasice); în opinia sa, principiile impozitării
constau în: justeţea impunerii (sau echitatea fiscală); certitudinea impunerii;
randamentul impozitului (sau eficienţa acestuia); comoditatea perceperii.
Corespunzător realităţilor dintr-o economie modernă, principiile expuse de
A.Smith rămân de actualitate, dar pot fi extinse şi grupate astfel: principii de echitate
fiscală, principii de politică financiară, principii de politică economică şi socială.
a) Principii de echitate fiscală
Acest principiu urmăreşte înfăptuirea dreptăţii sociale în materie de impozite.
Pentru respectarea echităţii fiscale, este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor
condiţii, cum sunt:
- stabilirea minimului neimpozabil – constă în scutirea de impozit a unui venit
minim care să asigure satisfacerea nevoilor de trai strict necesare. Această măsură
vizează doar aplicarea impozitelor pe venit, sau în general a celor directe, neavând
aplicabilitate asupra impozitelor indirecte;
- stabilirea sarcinii fiscale în funcţie de puterea contributivă a fiecărui plătitor –
presupune luarea în consideraţie a atât a veniturilor sau averii, cât şi a situaţiei familiale a
contribuabilului (să se ţină seama de aspecte cum sunt: persoană singură sau căsătorită;
numărul copiilor sau al altor membrii de familie aflaţi în întreţinere ş.a.);
- prevederea unei echivalenţe între mărimea veniturilor supuse impozitării sau
capacitatea contributivă a plătitorilor, pe de o parte şi sarcina fiscală datorată, pe de
altă parte;

31
 - impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale care
realizează venituri sau care posedă un anumit gen de avere (cu excepţia celor care obţin
venituri sub minimul neimpozabil).
b) Principii de politică financiară
Acestea vizează aspecte cum sunt: obţinerea unui randament fiscal ridicat,
stabilitate şi elasticitate a impozitelor. Randamentul fiscal ridicat se obţine prin
îndeplinirea următoarelor condiţii:
- impozitul să aibă caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele
fizice şi juridice care obţin venituri din aceeaşi sursă, deţin acelaşi gen de
averi sau procură aceleaşi grupe de produse;
- să nu existe posibilităţi de sustragere a materiei impozabile de la impozitare;
- cheltuielile administraţiei fiscale în legătură cu stabilirea materiei
impozabile, calcularea şi perceperea impozitelor să fie cât mai reduse.
Stabilitatea impozitului implică menţinerea unui randament fiscal constant de-a
lungul întregului ciclu economic. În acest sens, este de dorit ca un impozit să nu
înregistreze fluctuaţii importante odată cu sporirea sau reducerea volumului activităţii sau
al veniturilor din perioadele de avânt sau criză economică.
Elasticitatea impozitului presupune ca acesta să poată fi adaptat în permanenţă la
necesitatea de procurare a veniturilor statului. Astfel, dacă se înregistrează o creştere a
cheltuielilor bugetare, este necesar ca impozitele să poată fi majorate corespunzător. În
general, elasticitatea impozitelor acţionează mai ales în sensul majorării impozitelor.
c) Principii de politică economică.
Impozitele pot fi folosite ca instrumente pentru: redresarea situaţiei economice;
stimularea investiţiilor particulare; creşterea/reducerea consumului anumitor mărfuri;
stimularea exportului şi/sau descurajarea importurilor etc.
d) Principii social-politice
Obiectivele cu caracter politic şi social vizează aspecte cum sunt:
- promovarea intereselor grupurilor sociale pe care le reprezintă formaţiunea aflată
la putere, prin măsuri fiscale adecvate;
- spijinirea contribuabililor cu venituri reduse şi un număr mare de membrii de
familie prin acordarea unor facilităţi fiscale;
- limitarea consumului anumitor produse considerate nocive pentru sănătatea
populaţiei, prin aplicarea unor impozite mari care sporesc preţul acestora;
- creşterea natalităţii prin practicarea unor impozite pe venit sporite pentru
persoanele celibatare sau căsătorite fără copii, etc.

4.3. Impozitele directe

În categoria prelevărilor fiscale, alături de impozitele propriu-zise, se includ şi
alte prelevări - taxele cu caracter fiscal şi contribuţiile - care au anumite trăsături
specifice.
Tipuri de prelevări fiscale. Cuvântul impozit provine din limba latină, de la
„impositum”, iar cuvântul taxă este de origine greacă, „taxis”. Ca urmare a influenţei
celor două culturi asupra altora, cuvintele originale au evoluat fonetic şi semantic, intrând
în fondul lexical al altor ţări.

32
 Taxa – ca venit fiscal8 – reprezintă plata bănească, facultativă (benevolă),
individuală, definitivă şi nerambursabilă, cu obligaţia din partea instituţiilor statului la o
contraprestaţie directă şi imediată către persoana fizică sau juridică plătitoare. În această
categorie se includ: taxe administrative, taxe juridice, taxe consulare etc.
Taxele fiscale sunt sinonime conceptual cu impozitele, sunt stabilite prin lege, au
caracter obligatoriu şi nu presupun o destinaţie specială, urmând să finanţeze bugetul de
stat sau bugetele locale.
Spre deosebire de impozite, taxele fiscale se caracterizează prin:
- presupun furnizarea, din partea statului a unei contraprestaţii;
- cuantumul lor este legat de nivelul costului furnizării serviciului în cauză (chiar
dacă nu îl acoperă în totalitate);
- este plătit doar de beneficiarul serviciului public, în momentul solicitării sau
furnizării;
- dacă la stabilirea cuantumului impozitului se are în vedere capacitatea
contributivă a subiectului, în cazul taxei ea este identică pentru toţi solicitatorii aceluiaşi
serviciu public;
- taxele presupun existenţa unor instituţii publice care prestează servicii
individualizabile, corespunzător unor cereri individuale specifice.
Contribuţiile reprezintă prelevări obligatorii, în schimbul cărora, la un moment
dat, individul poate primi un serviciu sau un echivalent. Astfel, sumele plătite cu titlu de
contribuţie pentru asigurări sociale de stat sunt încasate şi administrate de bugetul
asigurărilor sociale de stat, care urmează să plătească o pensie la îndeplinirea, de către
contribuabil, a condiţiilor de pensionare; contribuţiile pentru sănătate oferă plătitorilor
dreptul la anumite servicii publice de sănătate; contribuţia pentru ajutorul de şomaj este
plătită de angajaţi, dar numai în caz de şomaj (şi doar o perioadă de timp limitată)
individul încasează indemnizaţia respectivă.
Prelevările parafiscale sunt percepute în scopul finanţării autonome a
organismelor publice, altele decât administraţia centrală şi locală a statului, precum şi a
finanţării unor organisme private care realizează servicii de natură economică sau socială,
cu caracter specific, în avantajul celor obligaţi la plata acestora. Elementul de compunere
„para” este de origine neogreacă, având semnificaţii multiple: mult, puternic, foarte, tare,
prea numeros. Un aspect deosebit de important care trebuie relevat constă în faptul că
spre deosebire de prelevările fiscale care respectă principile universalităţii bugetare,
unităţii bugetare şi neafectării veniturilor bugetare, prelevările parafiscale au o destinaţie
specială, alimentează bugete ale fondurilor speciale aparţinând unor organisme
economice, sociale sau profesionale, fiind aprobate de Parlament odată cu bugetul de stat
sau separat de acesta.
Impozitele directe reprezintă contribuţii băneşti ale celor care realizează venituri
sau posedă avere, particularizându-se prin impactul imediat şi direct asupra platitorului.
Ca regulă generală, impozitele directe nu pot fi repercutate asupra altei persoane.
O caracteristică importantă a impozitelor directe este faptul că au un cuantum şi
termen de plată care pot fi precizate dinainte, astfel că pot fi cunoscute din timp, atât de
către contribuabil, cât şi de către organul fiscal. Impozitele aşezate pe obiecte materiale şi

8
Este necesar să se facă deosebirea între taxa reprezentând un venit fiscal al statului şi taxa încasată de o
firmă particulară pentru serviciile prestate plătitorului (ex. taxa de şcolarizare plătită unei instituţii de
învăţământ superior nu reprezintă un venit al statului, ci un venit al agentului economic în cauză).

33
genuri de activităţi (impozitele de tip real) au fost înlocuite, în cea mai mare parte, cu
impozitele stabilite pe diferite venituri - salarii, profit, rentă (care sunt impozite de tip
personal).
Deoarece impozitele directe sunt nominative, reglementate în funcţie de mărimea
venitului sau a averii şi au termene de plată stabilite şi cunoscute anticipat, ele sunt
preferabile, din punctul de vedere al administraţiei fiscale, față de impozitele indirecte.
Impozitele directe prezintă următoarele avantaje pentru stat:
- constituie venituri sigure pentru buget, fiindcunoscute din timp astfel că se poate
baza pe veniturile procurate pe această cale, la anumite intervale de timp;
- răspund obiectivului de justiţie fiscală, deoarece la aşezarea lor se poate ţine
seama de situaţia personală a plătitorului;
- se calculează şi se percep relativ uşor.
Impozitele directe prezintă, însă şi unele dezavantaje:
- nu sunt agreabile plătitorilor;
- recurgerea, în mod precumpănitor, la acest tip de impozite determină
conducerile statelor să devină nepopulare;
- sunt mai permisive în ceea ce priveşte practicarea evaziunii fiscale.
Din punctul de vedere al obiectului impozabil, impozitele directe pot fi pe venit şi
pe avere. Impozitele directe pot fi: impozite reale şi impozite personale.
În cazul impozitelor pe venit, plătitorul (una şi aceeaşi persoană cu suportatorul)
este persoana fizică sau juridică ce realizează venit. În general, modul de aşezare şi
percepere a impozitului pe venitul persoanelor fizice diferă de cel pe venitul persoanelor
juridice. Astfel, impozitul pe venit îmbracă două forme principale:
- impozitul pe venitul persoanelor fizice;
- impozitul pe venitul persoanelor juridice.
În practica finanţelor publice se cunosc două modalităţi principale de aşezare a
impozitelor pe venitul persoanelor fizice, în raport cu tratamentul veniturilor: impunerea
separată a fiecărui tip de venit realizat din surse şi locuri diferite (impunerea cedulară);
impunerea globală, constând în cumularea tuturor tipurilor de venit indiferent de sursa
acestora şi impunerea lor după globalizare.
Impozitul pe venitul persoanelor juridice. Plătitorii de impozite persoane juridice
sunt societăţile comerciale de orice tip, companiile naţionale şi regiile autonome, adică
toate organizaţiile cu scop lucrativ. Impozitul pe venitul persoanelor juridice îmbracă
următoarele forme: impozitul pe profit; impozitul pe dividende; impozitul pe venituri din
vânzarea activelor. Dintre acestea, impozitul pe profit este cel mai important, având în
vedere că profitul este principala formă de venit a societăţilor comerciale. În sens larg,
profitul reprezintă diferenţa dintre veniturile unui agent economic realizate din activităţile
pe care le desfăşoară şi cheltuielile aferente obţinerii lor. Obiectul impunerii este profitul
anual impozabil care este reprezentat de diferenţa dintre veniturile obtinute de agentul
economic într-un an fiscal şi cheltuielile deductibile aferente efectuate.
Impozitele pe avere. În funcţie de obiectul impunerii, impozitul pe avere îmbracă
trei fome principale: impozit aspra averii propriu-zise; impozit asupra circulaţiei averii:
impozitul pe succesiuni, impozitul pe donaţii, impozitul pe actele de vânzare-cumpărare
ale unor bunuri immobile, impozitul pe titlurile de valoare, impozitul pe circulaţia
capitalurilor şi a efectelor comerciale; impozit aspra creşterii averii (pe sporul de avere):

34
impozitul pe plusul de valoare imobiliară, impozitul pe sporul de avere dobândit în timp
de razboi.

4.4. Impozitele indirecte

Impozitele indirecte prezintă următoarele trăsături specifice:

- se percep la vânzarea mărfurilor şi serviciilor prin adăugarea unor cote de
impunere la preţurile şi tarifele acestora;
- se încasează de la toate persoanele care cumpără mărfurile şi serviciile supuse
impunerii indirecte, indiferent de veniturile, averea sau situaţia personală a acestora;
- se stabilesc în cote proporţionale asupra preţului marfurilor supuse vânzării
produselor şi prestării serviciilor, sau în sumă fixă pe unitatea de măsură a acestora;
- au un pronunţat caracter regresiv, datorită discrepanţei dintre mărimea
veniturilor diferitelor categorii sociale;
- au caracter inechitabil, deoarece nu prevăd un venit minim neimpozabil, nu
cuprind anumite facilităţi în cazul contribuabililor care au copii sau persoane în
întreţinere şi, totodată, avantajează persoanele cu venituri mari;
- se virează la bugetul public de către producători, comercianţi, însă sunt suportate
de către consumatori, fiind incluse în preţurile mărfurilor sau în tarifele serviciilor; în
acest sens, există o neconcordanţă între plătitorul acestora la buget (contribuabilul legal)
şi suportatorul lor real (contribuabilul real);
- utilizarea lor, ca şi în cazul impozitelor directe, conduce la scăderea nivelului de
trai al populaţiei, deoarece, prin reducerea veniturilor reale, se diminuează puterea de
cumpărare a populaţiei;
- mărimea acestora este necunoscută de consumatori, fiind „camuflată" în preţuri
sau tarife;
- manifestă o sensibilitate sporită faţă de conjunctura economică (de pildă, când o
economie are o evoluţie ascendentă, impozitele indirecte pot avea un randament fiscal
ridicat şi invers, în situaţia de recesiune economică);
- perceperea lor este comodă şi reclamă un cost de administrare relativ redus.
Pentru a evidenţia conţinutul şi necesitatea impozitării indirecte, se impune
compararea diferenţelor care există, din punct de vedere ştiinţific, dar şi juridic-
administrativ, între cele două mari categorii de impozite directe şi indirecte:
- obiectul impozitelor directe îl reprezintă existenţa venitului/averii, iar al celor
indirecte obiectul impunerii îl constituie cheltuiala/consumul venitului/averii;
- incidenţa şi repercusiunea lor, adică în modul în care impozitele îl afectează pe
suportator;
- în cazul impozitării directe a venitului sau averii, există aşa-numitul rol
nominativ deschis la administraţia fiscală, care nu se regăseşte la impozitele indirecte,
întrucât nu se cunoaşte dinainte contribuabilul final.
Impozitarea indirectă prezintă marele avantaj al randamentului prelevărilor de
acest fel, deoarece se impun circulaţia, vânzarea, cumpărarea sau consumul. Alte
caracteristici care se transpun în avantaje ale impozitelor indirecte constau în rapiditatea
perceperii şi în faptul că sunt mai puţin costisitoare decât impozitele directe.

35
 Marele inconvenient al impunerii indirecte îl reprezintă inechitatea fiscală, pe de o
parte, ca urmare a proporţionalităţii cotei de impunere, iar pe de altă parte, din cauza
faptului că nu ţine seama de situaţia personală a plătitorului.
Principalele categorii de impozite indirecte sunt: taxele de consumaţie; taxele
vamale; monopolurile fiscale; taxele de timbru şi înregistrare.
Cea mai răspândită formă de aşezare a impozitelor indirecte o reprezintă taxele de
consumaţie care sunt de două feluri: taxe generale pe consum – taxa pe valoarea
adăugată – şi taxe speciale pe consum aşezate numai pe vânzarea anumitor bunuri –
accizele.
Taxa pe valoarea adăugată (TVA). Forma sub care există, în prezent, taxa
generală de consumaţie este taxa pe valoarea adăugată (TVA), denumită şi impozit unic
încasat fracţionat. Se calculează asupra creşterii de valoare adăugată de fiecare agent
economic care participa la ciclul realizării unui produs sau la executarea unei lucrări care
intră sub incidenţa acestui impozit. Plătitori de TVA sunt toţi agenţii economici care vând
produse, execută lucrări sau prestează servicii. Obiectul impozabil este reprezentat de
valoarea bunurilor, a lucrărilor şi a serviciilor, la preţurile de facturare. Materia
impozabilă este suma globală a vânzării. Suportatorul este consumatorul final.
Accizele
Taxele speciale de consumaţie sunt aplicate doar la vânzarea anumitor produse
sau grupe de produse: bunuri considerate de lux, sau produse pentru care se urmăreşte
reducerea consumului, fie din considerentul că dăunează sănătăţii (tutun, alcool), fie
pentru că reprezintă resurse limitate sau cu grad mare de poluare (carburanţi). Aceste
considerente le încadrează in categoria impozitelor de ordine, chiar dacă ele aduc venituri
substanțiale bugetului public.
Taxele vamale reprezintă impozite indirecte instituite ca urmare a intervenţiei
statului în comerţul internaţional. Interventia statului în economie se poate realiza pe
două căi: direct şi indirect. Intervenţia indirectă se realizează prin taxele vamale, adică
prin impozitarea schimburilor internaţionale. Obiectul impunerii este valoarea în vamă a
produselor care fac obiectul tranzacţiei externe. Cota de impunere, adică nivelul taxei
vamale, se prevede prin lege.
Prin monopol fiscal se înţelege dreptul statului de a produce şi/sau comercializa,
în regim de exclusivitate, anumite produse. Veniturile realizate de stat din monopolurile
fiscale sunt reprezentate de profitul obţinut din activitatea de producţie sau
comercializare în regim exclusiv, precum şi de taxa cuprinsă în preţul de vânzare încasat
de la consumatori. Practic, acest impozit (taxă) fixat(ă) asupra preţului de vânzare şi care
se include în preţul final al mărfii, se numeşte monopol fiscal.
Taxele de timbru şi înregistrare
Aceste taxe sunt obligatorii numai în cazul în care cetăţeanul solicită un serviciu
din partea statului. În prezent, există o multitudine de astfel de taxe. Taxele judecătoreşti
şi notariale sunt printre cele mai des întâlnite şi se plătesc pentru diferite procese şi
înregistrări notariale. Ca taxe de înregistrare mai funcţionează diverse tipuri de taxe de
timbru: timbrul literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric şi al artelor plastice,
care alimentează diferite fonduri publice destinate susţinerii unor activităţi din domeniul
culturii.

36
 4.5. Indicatori de analiză a veniturilor fiscale

Indicatori privind nivelul resurselor financiare publice

Nivelul resurselor financiare publice totale şi al diferitelor categorii de venituri se
apreciază atât static (la un moment dat), cât şi dinamic (în evoluţie pe o perioadă de timp)
pe baza următorilor indicatori:
1) Volumul veniturilor publice, în expresie nominală şi reală. Volumul
veniturilor publice reprezintă suma veniturilor publice aflate la dispoziţia tuturor
entităţilor publice, pe o perioadă de timp determinată, de obicei un an (corespunzător
perioadei de întocmire şi execuţie a bgetului). Volumul resurselor publice în expresie
nominală reprezintă exprimarea acestuia în preţurile curente ale anului considerat, în
moneda naţională notat cu V pn .
În perioade caracterizate de inflaţie, pentru exprimarea volumului real al
resurselor, veniturile publice trebuie calculate în expresie reală, notat cu V pr .

r
V pn1
V p1 = , în care: (1)
I p1 / 0
V pr1 - veniturile publice ale perioadei curente exprimate în mărime reală;
V pn1 - veniturile publice ale perioadei curente exprimate în mărime nominală;
I p1 / 0 - indicele preţurilor în perioada curentă faţă de perioada de bază.
Indicatorul venituri publice (în mărime nominală sau reală) este util pentru a
reflecta volumul acestora în monedă naţională şi serveşte la efectuarea de analize doar pe
plan naţional. El nu are putere de comparaţie internaţională.
2) Ponderea veniturilor publice în produsul intern brut este un alt indicator al
nivelului veniturilor publice într-o anumită perioadă. Calculul se efectuează pe baza
relaţiei:
Vp
Gvp = x 100 , în care: (2)
PIB
Gvp - ponderea veniturilor publice în produsul intern brut;
Vp - veniturile publice totale;
PIB - produsul intern brut.
Dacă în locul veniturilor publice se ia în calcul şi analiză veniturile fiscale,
raportul exprimă rata presiunii fiscale.
3) Venituri publice medii pe un locuitor reprezintă mărimi variabile în ţările
dezvoltate şi în ţările în curs de dezvoltare. Acest indicator se calculează atât în moneda
naţională, cât şi în dolari SUA pentru a se asigura comparabilitatea datelor între diferite
ţări.
Vp
vp = , în care: (3)
N
v p - cheltuieli publice medii pe locuitor (lei pe un locuitor);
Vp - cheltuielile publice exprimate în preţuri curente sau constante;
N - numărul de locuitori corespunzător anului bugetar.

37
 Indicatori de analiză a structurii resurselor financiare publice. Ponderea
(greutatea specifică) a fiecărei categorii de venituri publice, în total se calculează astfel:
v pi
g vpi   100 , în care: (4)
Vpt
gvpi - greutatea specifică a categoriei de venituri publice în totalul veniturilor publice;
vpi - venituri publice din categoria i;
Vpt - venituri publice totale;
Cu ajutorul ponderilor fiecărei grupe de venit public în total şi în special a
ponderilor fiecărui venit fiscal în total venituri fiscale, se poate interpreta politica fiscală a
statului într-o anumită perioadă de timp. Totodată, pe seama structurii veniturilor fiscale se
pot efectua comparaţii între politicile fiscale ale statelor.
Indicatori de analiză a dinamicii resurselor financiare publice. Dinamica
resurselor financiare publice exprimă modificările care intervin în cuantumul şi structura
acestora de la o perioadă de timp la alta. Indicatorii dinamicii veniturilor publice sunt:
modificarea absolută (în mărime nominală şi reală) şi modificarea relativă a veniturilor
publice; modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut; modificarea
volumului mediu al veniturilor publice ce revin pe un locuitor; modificarea structurii
veniturilor publice; coeficientul de corelare dintre veniturile publice şi produsul intern brut
(corespunzător coeficientului de devansare a creşterii p.i.b. de către creşterea cheltuielilor
publice); elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut.
1) Modificarea absolută nominală şi reală a veniturilor publice. Modificarea
absolută nominală rezultă din compararea veniturilor publice exprimate în preţuri
curente şi se calculează conform relaţiei:
n n n
ΔV  V -V (5)
p1/0 p1 p0

Modificarea absolută reală rezultă din compararea veniturilor publice exprimate

în preţuri constante.
ΔVpr1/0  Vpr1 - Vpr0 , în care: (6)
Vp1/0 pentru n şi r reprezintă creşterea nominală sau reală a veniturilor publice în
perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0);
Vp1 şi Vp0 pentru n şi r reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale
perioadei de bază (0) exprimate în preţuri nominale, respectiv reale.
2) Modificarea relativă a veniturilor publice se determină prin raportarea
veniturilor publice din anul curent la cele din anul de bază, ceea ce reprezintă indicele de
creştere:
n
n
Vp1
I Vp
1/0
 n sau (7)
Vp0
r
r
Vp1
I Vp
1/0
 r , în care: (8)
Vp0

I nVp – indicele creşterii nominale a veniturilor publice;

1/0

38
I rVp – indicele creşterii reale a veniturilor publice.
1/0

Indiferent dacă se calculează pe baza datelor nominale sau reale, valoarea

indicelui de creştere va fi aceeaşi.
3) Modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut se calculează
astfel:
Δ Gvp(1-0) = Gvp1 ¯ Gvp0 , în care: (9)

Δ Gvp(1-0) – modificarea absolută a ponderii veniturilor publice în produsul intern brut, în

perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0);
Gvp1 – ponderea veniturilor publice în produsul intern brut, în perioada curentă (1), calculată
conform formulei (2);
Gvp0 – ponderea veniturilor publice în produsul intern brut, în perioada de bază (0), calculată
conform formulei (2).
Prin raportarea celor două valori se obţine modificarea relativă a ponderii
veniturilor publice în PIB, sau indicele acestui indicator.
4) Modificarea volumului mediu al veniturilor publice ce revin pe un locuitor se
calculează astfel:
 v p = v p1 - v p 0 , în care: (10)
 v p - modificarea absolută a volumului mediu al veniturilor publice ce revin pe un
locuitor, în perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0);
v p1 - venituri publice medii pe un locuitor, în perioada curentă (1), calculat conform
relaţiei (3);
v p 0 - venituri publice medii pe un locuitor, în perioada curentă (0), calculat conform
relaţiei (3);
Prin raportarea celor două valori se obţine modificarea relativă a veniturilor
publice medii pe locuitor, respectiv indicele acestui indicator.
5) Analiza structurii veniturilor publice în dinamică presupune urmărirea
modificării ponderii veniturilor publice astfel:
Δg g –g , în care: (11)
vpi vpi vpi
1 0
Δg - modificarea absolută a ponderii veniturilor publice din grupa i, în perioada
vpi
curentă (1) faţă de perioada de bază (0);
g - ponderea veniturilor publice din grupa i, în perioada curentă (1), calculată
vpi
1
conform relaţiei (4);
g - ponderea veniturilor publice din grupa i, în perioada de bază (0), calculată
vpi
0
conform relaţiei (4).
Pentru o analiză mai amplă, se poate calcula şi modificarea relativă, respectiv
indicele de modificare a ponderii veniturilor publice din grupa i, în perioada curentă (1)
faţă de perioada de bază (0);

39
 6) Coeficientul de corelare dintre veniturile publice şi produsul intern brut se
calculează similar coeficientului de devansare a creşterii cheltuielilor publice faţă de
creşterea produsului intern brut. Relaţia de calcul este:
I Vp
1/0
K , în care: (12)
I PIB
1/0

K - coeficientul de corelare dintre creşterea veniturilor publice şi creşterea PIB;

I Vp - indicele creşterii veniturilor publice, calculat conform relaţiei (7);
1/0

I PIB - indicele creşterii PIB, calculat conform relaţiei (7).

1/0
7) Elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut măsoară
amploarea reacţiei veniturilor publice la modificarea PIB şi se calculează astfel:
ΔVp
(1 - 0)

Vp
0
e  , în care: (13)
ΔPIB
(1 - 0)
PIB 0
e - elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut;
Vp - venituri publice în perioada de bază (0);
Vp - modificarea veniturilor publice în perioada curentă faţă de perioada anterioară,
calculată conform relaţiei (5);
PIB - produsul intern brut în perioada de bază;
PIB - modificarea produsului intern brut în perioada curentă (1) faţă de perioada de
bază (0), calculată conform relaţiei (5).

NOŢIUNI ŞI CONCEPTE CHEIE

resurse financiare publice, prelevări obligatorii, impozite, taxe, contribuții, imprumuturi
publice, veniturilor fiscale, indicatori de analiză a veniturilor fiscale, rata presiunii fiscale

TEME DE DEZBATERE
- Enumerati și comentați tipurile de resurse financiare clasificate conform
criteriului economic
- Enumerati care sunt prelevările cu caracter obligatoriu și comentați pe scurt pe
fiecare dintre acestea
- Enumerati și comentați elementele impozitului
- Descrieți tipurile de impozit clasificate pe baza criteriului privind forma și
fondul acestora
- Cine este reprezentantul economiei politice clasice care a formulat pentru
prima dată principiile impunerii. Comentati aceste principii.
- Descrieți impozitul pe venit, pornind de la criteriile de clasificare a
impozitelor
- Enumerați grupele de indicatori utilizați în analiza veniturilor fiscale

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

40
Stabiliţi dacă următoarele enunţuri sunt adevărate sau false
1. Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau
averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului, în vederea
acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu,
cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie directă din partea statului.
Răspuns: Adevărat
2. Din definiţiile impozitului, se desprind caracteristicile fundamentale ale
acestuia: forţa puterii publice; caracterul general; transferul de avuţie;
caracterul pecuniar; faptul că nu presupune o contraprestaţie directă şi
imediată; caracterul definitiv; funcţia extinsă (rolul) impozitelor.
Răspuns: Adevărat
3. În opinia lui Adam Smith, principiile impozitării constau în: justeţea
impunerii (sau echitatea fiscală); certitudinea impunerii; randamentul
impozitului (sau eficienţa acestuia); comoditatea perceperii.
Răspuns: Adevărat
Între indicatorii de analiză a nivelului resurselor financiare publice se
regăsesc: volumul veniturilor publice, în expresie nominală şi reală; Ponderea
veniturilor publice în produsul intern brut; Venituri publice medii pe un
locuitor.
Răspuns: Adevărat

Alegeți varianta corectă:

1. Din punctul de vedere al conţinutului economic, resursele financiare se împart
în:
a) prelevări cu caracter obligatoriu (impozite, taxe, contribuţii)
b) resurse de trezorerie
c) împrumuturi publice
d) emisiune monetară fără acoperire
e) toate enunțurile sunt adevărate
Răspuns: e)
2. Resursele financiare publice privite prin prisma bugetului general consolidat,
se stucturează în:
a) resurse financiare ale bugetului de stat (central)
b) resurse financiare ale bugetelor locale
c) resurse financiare ale bugetului asigurărilor sociale de stat
d) resurse financiare care alimentează fondurile speciale
e) toate enunțurile sunt adevărate
Răspuns: e)
3. Clasificarea impozitelor se realizează pe baza unor criterii ştiinţifice, cum sunt:
a) trăsăturile de formă şi fond; obiectul impunerii; scopul urmărit de autoritatea
publică prin introducerea şi perceperea lor; frecvenţa realizării; cota aplicată;
destinaţia impozitelor pe verigi administrative
b) trăsăturile de formă şi fond; obiectul impunerii; scopul urmărit de autoritatea
publică prin introducerea şi perceperea lor; elementele impozitului

41
c) trăsăturile de formă şi fond; scopul urmărit de autoritatea publică prin
introducerea şi perceperea lor; cota aplicată; destinaţia impozitelor pe verigi
administrative; subiectul impozitului
d) nici una dintre enumerări nu este corectă
e) toate enumerările sunt corecte
Răspuns: a)
4. Elementele constitutive ale impozitului sunt:
a) subiectul impozitului, obiectul impunerii, cota aplicată, termenul de plată,
suportatorul, unitatea de impunere, sursa impozitului
b) subiectul impozitului, obiectul impunerii, cota aplicată, termenul de plată,
suportatorul, destinaţia impozitelor
c) subiectul impozitului, obiectul impunerii, cota aplicată, termenul de plată,
suportatorul, unitatea de impunere, sursa impozitului, scopul urmărit
d) nici una dintre enumerări nu este corectă
e) toate enumerările sunt corecte
Răspuns: a)

42
 CAPITOLUL 5. CREDITUL PUBLIC ŞI DATORIA PUBLICĂ

5.1. Mecanismul formării și caracteristicile creditului public

Ca urmare a creşterii mai rapide a cheltuielilor comparativ cu sporirea veniturilor

publice, bugetele se întocmesc şi se încheie tot mai frecvent cu deficit, care este opusul
excedentului bugetar - când suma veniturilor publice depăşeşte valoarea cheltuielilor
publice. În situaţiile în care, încă din faza de elaborare a bugetului se constată că soldul
acestuia este negativ, este vorba despre un deficit de bugetare.

Concept, cauze, efecte ale deficitului bugetar

Deficitul bugetar poate să apară atât în ţări cu economie dezvoltată cât şi în ţări cu
economie în curs de dezvoltare sau în tranziţie, iar cauzele pot fi generate de propria
economie sau de conjunctura internaţională. Concret, printre aceste cauze se numără:
- nivelul şi fluctuaţiile produsului intern brut reprezintă una din cauzele interne
care duc la apariţia sau creşterea deficitului bugetar, prin încetinirea ritmului de creştere a
veniturilor publice. În schimb, într-o economie dezvoltată, cu agenţi economici puternici,
cu o pondere ridicată a populaţiei ocupate şi cu o populaţie cu venituri şi averi ridicate, în
care disciplina financiară este respectată, veniturile publice care alimentează bugetul
naţional se vor încasa în cuantum ridicat şi la termenele prevăzute, ceea ce crează
premisele acoperirii cheltuielilor publice:
- gradul de redistribuire a produsului intern brut poate conduce la dezechilibre
între veniturile şi cheltuielile publice, în condiţiile în care cresc componentele privind
ajutorul de şomaj şi asistenţa socială. Pe de o parte gradul redus de ocupare a forţei de
muncă implică încasări bugetare mai scăzute din impozitul pe venit, contribuţii la
asigurări sociale ş.a., iar pe de altă parte necesită eforturi suplimentare din partea
autorităţilor publice pentru protecţie socială:
- creşterea cheltuielilor publice pentru înarmare a fost adesea una dintre cauzele
care au dus la depăşirea veniturilor publice de către cheltuielile publice:
- fenomenele conjuncturale internaţionale îşi transmit influenţa prin intermediul
cursului de schimb şi al ratei dobânzii. Astfel, în anii ‘70 - ’80, numeroase ţări (dezvoltate
şi în curs de dezvoltare) s-au confruntat cu deficite bugetare puternice în urma crizei
petrolului şi accentuării cursei înarmărilor. În funcţie de gradul de dezvoltare economică,
diferite state au depăşit situaţia mai uşor sau mai greu, în unele situaţii influenţele
negative fiind propagate (transferate) de la ţări bogate spre ţări sărace.
Efectele în plan economic şi social ale deficitului bugetar sunt multiple. Existenţa
deficitului bugetar conduce la:
- creşterea datoriei publice şi implicit a serviciului acesteia, respectiv cheltuielile
publice privind rambursările, dobânzile şi comisioanele exigibile în fiecare an pentru
stingerea datoriei publice. În paralel cu sporirea cheltuielilor publice pe această cale, are
loc o realocare a fondurilor publice în detrimentul furnizării bunurilor şi serviciilor
publice către populaţie:
- deficitul bugetar contribuie la creşterea ratei dobânzii pe piaţă, prin sporirea
cererii de credite publice necesare acoperirii deficitului. În plus, creditul public, intrând în
competiţie cu creditul particular (fenomenul de evicţiune) se opune investiţiilor private,
încetinind ritmul creşterii economice:

43
 - în condiţiile în care împrumutul public este contractat de o generaţie şi este
achitat de o alta, apare o distribuire între generaţii a beneficiilor şi costurilor acestuia,
care poate fi considerată ca fiind inechitabilă, în funcţie de scopul iniţial al creditului
public.

Conţinutul şi trăsăturile creditului public

Creditul public reprezintă o înţelegere intervenită între stat, pe de o parte şi o
persoană fizică sau juridică, pe de altă parte, prin care, cea din urmă consimte să pună la
dispoziţia statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar
statul se angajează să restituie această sumă la un anumit termen, plătind şi dobânda
cuvenită.
Creditul public se caracterizează prin următoarele trăsături:
a) Are caracter contractual, exprimând acordul de voinţă al părţilor (spre
deosebire de impozit, care constituie o prelevare cu caracter obligatoriu, stabilită în mod
unilateral de către stat în sarcina unei persoane fizice sau juridice).
De obicei, creditul public este facultativ, subscrierea fiind lăsată la latitudinea
subscriitorilor. Practica s-a confruntat însă şi cu cazuri de împrumuturi forţate, dar numai
în situaţii excepţionale.
b) Creditul public are caracter rambursabil, urmând a fi restituit la termenul fixat
persoanelor care l-au acordat (spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare
obligatorie, definitivă şi neram-bursabilă). Există şi unele excepţii: aşa-numitul
“împrumut perpetuu”, când statul se limitează la plata unei dobânzi creditorilor săi, pe o
perioadă nedeterminată de timp.
c) Creditul public presupune şi o contraprestaţie şi anume, dobânda, câştigul sau
ambele forme. Acesta reprezintă “preţul” pe care statul se angajează să-1 plătească în
calitate de debitor pentru su-mele avansate sub formă de împrumut.
Destinaţia creditului public se referă la scopul în care este contractat acesta.
Astfel, împrumutul public poate fi contractat fie pentru necesităţi de trezorerie, fie pentru
echilibrarea bugetului de stat.
Necesităţile de trezorerie. Chiar dacă bugetul de stat a fost întocmit şi aprobat în
echilibru, pot exista situaţii în care încasările perioadei să fie insuficiente faţă de ritmul şi
cuantumul efectuării cheltuielilor. Ca urmare, în unele perioade, plăţile devansează
încasările (mai ales în primele luni ale anului), ceea ce provoacă o insuficienţă temporară
de resurse (gol de casă). În situaţia inversă, se înregistrează un plus de resurse.
Echilibrarea bugetului de stat. In situaţia în care veniturile ordinare (curente şi
de capital) ale bugetului de stat nu sunt suficiente pentru acoperirea integrală a
cheltuielilor bugetare la nivelul întregului an, statul lansează un împrumut pe piaţa
internă sau externă. Aceste credite se încheie, în general, pe termen mediu şi lung.
Datorită faptului că utilizarea împrumutului de stat are consecinţe multiple, rolul
creditului public se manifestă pe mai multe planuri:
- folosirea lor ca instrument de politică economică pentru impulsionarea
activităţii economice şi restabilirea echilibrului macroeconomic. Astfel, dacă împrumutul
public este direcţionat spre investiţii, restructurarea activităţii productive etc., efectul său
va fi pozitiv, contribuind la sporirea valorii nou create în societate (ceea ce dă
posibilitatea rambursării creditului şi a celorlalte cheltuieli publice generate);

44
 - redistribuirea prin intermediul creditului public a produsului intern brut,
deoarece sumele temporar disponibile (inclusiv în sectorul productiv) sunt plasate în
hârtii de valoare emise de stat şi folosite, în general, în scopuri neproductive (finanţarea
cheltuielilor publice, în loc să contribuie la creşterea producţiei şi comertului, prin
intermediul creditului comercial);
- reprezintă o modalitate de procurare rapidă a fondurilor financiare publice, dar
mai costisitoare decât impozitele. După părerea economiştilor din perioada capitalismului
clasic, generaţia care contractează împrumutul beneficiază de fondurile respective, iar
generaţiile următoare suportă plata lor. Concepţia economiştilor moderni cu privire la
creditul public, afirmă că împrumutul favorizează amplificarea valorii injectate în
activitatea productivă, ceea ce, determină ca plata costului împrumutului să fie realizată
prin plusul de valoare generat în acest mod.

5.2. Operaţiuni legate de acordarea creditului public

Împrumuturile de stat determină operaţiuni în legătură cu: plasarea pe piaţă,

modificarea ratei dobânzii și/sau a termenului de rambursare, precum şi amortizarea lor.
Plasarea creditului se realizează prin mai multe modalităţi şi anume:
- subscriere publică;
- prin intermediul unor consorţii bancare;
- vânzare la Bursa de Valori.
Modificarea nivelului dobânzii. Mărimea dobânzii nu rămâne la acelaşi nivel
vreme îndelungată, ci se modifică, în primul rând, în funcţie de raportul dintre cererea şi
oferta de capital de împrumut şi de alţi factori.
Pentru reducerea efortului financiar determinat de contractarea unor împrumuturi
publice în perioade mai puţin avantajoase, când rata dobânzii înregistrează scăderi
considerabile, statul poate proceda la preschimbarea înscrisurilor pentru un împrumut
vechi, în înscrisuri ale unui nou credit, cu o dobândă mai redusă. Această operaţiune se
numeşte conversiune, iar perioadele cele mai favorabile în care se poate recurge la ea,
sunt cea de depresiune şi cea de înviorare a economiei. Conversiunea poate fi de trei
feluri: conversiunea fortată, conversiunea facultativă, conversiunea anticipată..
Modificarea termenului de rambursare. În cazul în care, recurgând în mod
repetat la împrumuturi pentru acoperirea unor deficite temporare, se acumulează datorii
de valori mai mari decât resursele de acoperire din anul respectiv, pentru depăşirea
situaţiei, statul recurge la consolidarea datoriei ajunsă la scadenţă.
Consolidarea datoriei reprezintă preschimbarea înscrisurilor corespunzătoare
împrumuturilor exigibile imediat, sau pe termen scurt, cu înscrisuri ale unor credite pe
termen mijlociu sau lung, sau fără termen de rambursare.
Amortizarea creditului public. Creditele publice contractate se pot amortiza
(stinge) prin rambursare (situaţia normală) sau în cazuri excepţionale, cum sunt:
incapacitate de plată, depreciere monetară şi repudierea acţiunilor.
Rambursarea împrumutului reprezintă răscumpărarea înscrisurilor de la
deţinătorii lor sau, altfel spus, restituirea sumelor împrumutate de către stat. Rambursarea
poate fi obligatorie sau facultativă. In general. statul îşi asumă obligaţia de a restitui doar
creditele cu termen, dar poate restitui şi împrumuturile perpetue, pentru care nu îşi
asumase iniţial această obligaţie.

45
 Amortizarea creditelor publice se mai realizează şi în situaţii deosebite, cum sunt:
incapacitatea de plată, deprecierea monetară sau repudierea obligaţiilor financiare legate
de împrumutul respectiv.
Incapacitatea de plată a unui stat (sau insolvabilitatea acestuia) poate fi generată
de cauze politice sau economice ( război, criză economică, administrarea defectuoasă a
datoriei publice ş.a.).
În cazul în care insolvabilitatea unui stat este consecinţa unui război, creditorii
acestuia primesc, de obicei, promisiunea achitării într-un interval de timp, a unei anumite
părţi din datoria restantă cu titlu de arierate financiare.
Dacă împrumutul public este exprimat într-o monedă aflată într-un proces de
depreciere, iar în clauzele acestuia nu sunt prevăzute indexări sau alte măsuri de
protecţie, obligaţiile statului debitor se sting treptat, ca urmare a inflaţiei (deoarece statul
respectiv are obligaţia de a rambursa împrumutul la valoarea nominală, indiferent de
gradul de depreciere monetară, manifestat între momentul emisiunii şi scadenţă).
Deprecierea monetară este favorabilă efortului financiar al statului debitor, iar aprecierea
monetară (consolidarea monedei) are efectul de a îngreuna efortul financiar al acestuia.

5.3. Datoria publica

Prin datorie publică se înțelege datoria pe care o are statul față de terți, precum
persoane private, persoane juridice, bănci, intreprinderi, din țară sau din străinătate, care
au cumpărat obligatiuni emise de stat pentru a acoperi nevoile financiare ale statului.
Datoria publică a României include datoria administratiei publice, conform legislației
naționale include, în plus față de datoria publică conform metodologiei Uniunii
Europene, datoria garantată de Guvern, prin MFP, și de către UAT, rambursată din
sursele proprii ale beneficiarilor de garanție, precum și împrumuturile din disponibilitățile
CCGTS, în timp ce datoria publică conform metodologiei UE conține în plus datoria
agenților economici reclasificați în sectorul administrației publice.
Pentru analiza îndatorării statului, se utilizează o seamă de indicatori a căror
cuantificare se bazează pe volumul datoriei publice (totale, interne şi externe), precum şi
pe cel al serviciului datoriei publice.
Gradul de îndatorare a ţării, la un moment dat, se calculează ca raport între
volumul datoriei publice şi produsul intern brut, astfel:
Dpt
Gî = —— x 100 , în care: (1)
PIB
Gî - gradul de îndatorare al ţării;
Dpt - datoria publică totală;
PIB - produsul intem brut.
Acest indicator arată în ce măsură valoarea nou creată într-un an este grevată de
datoria publică. Sau, altfel spus, indicatorul arată cât din PIB ar trebui alocat pentru
rambursarea integrală a datoriei în anul respectiv, ceea ce denotă că indicatorul are o
valoare pur teoretică. Pentru a permite comparaţii la nivel internaţional, datoria publică
trebuie exprimată în USD sau Euro. La aceeaşi valoare a gradului de îndatorare, o ţară cu
o economie dezvoltată suportă mai uşor povara datoriei publice de o anumită valoare,
comparativ cu o ţară având o economie cu un grad mai redus de dezvoltare economică.

46
 Pentru măsurarea efortului financiar anual reclamat de datoria publică, se
cuantifică serviciul datoriei publice (S), care cuprinde: cheltuielile cu rambursarea
împrumutului, dobanda, comisioanele şi spezele aferente acestuia, etectuate în decurs de
un an.
Pornind de la nivelul serviciului datoriei publice, se poate calcula ponderea
acestuia în PIB:
S
Gs = —— x 100 , în care: (2)
PIB
Gs - ponderea serviciului datoriei publice în PIB;
S - serviciul datoriei publice.
Pentru analiza fenomenului de îndatorare se cuantifică şi analizează şi alţi
indicatori, cum sunt :
- datoria publică ce revine în medie pe locuitor care se calculează prin
raportarea volumului datoriei publice la numărul de locuitori, astfel:

_ Dpt
dp = ——— , în care: )
N
_
dp - datoria publică medie pe locuitor;
Dpt - datoria publică totală a ţării;
N - numărul locuitorilor.
- serviciul datoriei publice care revine, în medie, pe locuitor se calculează prin
raportarea serviciului datoriei publice la numărul locuitorilor:
_ S
s = ——— , în care: (4)
N

_
s - serviciul datoriei publice care revine, în medie, pe locuitor;
S - serviciul datoriei publice;
N - numărul locuitorilor.
- raportul dintre serviciul datoriei publice şi volumul cheltuielilor publice
reflectă cât din cheltuielile publice ale unei perioade ar fi necesare pentru acoperirea
serviciului datoriei publice. Se calculează ca raport procentual între nivelul serviciului
datoriei publice şi volumul cheltuielilor publice:
S
gs = —— x 100 , în care: (5)
Cp
gs - ponderea serviciului datoriei publice în cheltuielile publice;
S - nivelul serviciului datoriei publice;
Cp - volumul cheltuielilor publice ale unei perioade.

47
 - raportul dintre dobânzile aferente datoriei publice şi PIB – arată cât din PIB
anual ar fi grevat pentru acoperirea dobânzilor aferente datoriei publice. Se calculează ca
raport procentual între dobânzile aferente datoriei publice şi PIB:
d
Gd = —— x 100 , în care: (6)
PIB
Gd - ponderea dobânzilor aferente datoriei publice în PIB;
d - volumul dobânzilor aferente datoriei publice;
- ponderea dobânzilor la datoria publică în volumul cheltuielilor publice –
reflectă cât din cheltuielile publice ale unei perioade ar fi necesare pentru acoperirea
dobânzilor la datoria publică. Se calculează ca raport procentual între nivelul dobânzilor
la datoria publică şi cheltuielile publice ale unei perioade:
d
gd = —— x 100 , în care: (7)
Cp
gd - ponderea dobânzilor la datoria publică în volumul cheltuielilor publice;
d - nivelul dobânzilor la datoria publică;
Cp - volumul cheltuielilor publice ale unei perioade.
Pentru analiza datoriei externe şi a gradului de îndatorare a ţării faţă de străinătate,
se folosesc diverşi indicatori, cum sunt:
- mărimea absolută a datoriei externe, care poate fi exprimată, fie în moneda
naţională a ţării considerate, fie într-o monedă de largă circulaţie internaţională (prin
transformarea diverselor valute în care a fost contractată datoria externă într-o sungură
monedă), ceea ce permite comparaţii cu alte state;
- datoria externă medie pe locuitor, care se calculează:
De
de= , în care: (8)
N
_
de - datoria externă medie pe locuitor;
De - datoria externă;
N - numărul de locuitori.
- ponderea datoriei externe în PIB - arată cât din produsul intern brut aferent
unui an s-ar consuma pentru acoperirea datoriei exteme. Se calculează astfel:
De
gDe = x 100 , în care: (9)
PIB
gDe - ponderea datoriei externe în PIB;
De - datoria externă:
PIB - produsul intern brut.
- ponderea serviciului datoriei externe în produsul intern brut este raportul
dintre serviciul datoriei externe şi PIB şi arată cât din valoarea nou creată în economie
este afectat de contractarea şi rambursarea datoriei exteme. Se calculează:
SDe
G = ——— x 100 , în care: (10)
PIB
G - ponderea serviciului datoriei externe în PIB;

48
SDe - serviciul datoriei externe (rate scadente, dobânzi aferente, comisioane sau speze
legate de rambursarea împrumuturilor externe, corespunzătoare unei perioade de un an).
Indicatorii care stabilesc un raport între datoria publică externă sau serviciul
datoriei publice externe şi produsul intern brut, dau imaginea asupra gradului de
îndatorare a ţării faţă de exterior.
Raportul dintre serviciul datoriei externe şi încasările din exportul de mărfuri şi
servicii exprimă efortul valutar pe care îl implică datoria publică externă. Se calculează:
SDe
efv = ——— x 100 , în care: (11)

E
ef v - efortul valutar implicat de datoria externă;
SDe - serviciul datoriei externe;
E - exportul (în valută) de produse şi servicii.
Acest indicator arată cât din încasările în valută provenind din exportul de bunuri
şi servicii corespunzătoare unui an, s-ar consuma în situaţia (ipotetică) a achitării
integrale a serviciului datoriei publice externe din aceste sume.
În cadrul structurii datoriei publice, un alt aspect al analizei îl constituie gradul de
exigibilitate a acesteia. În funcţie de acest criteriu, se disting: datoria flotantă formată
din sumele exigibile la termen scurt şi datoria consolidată – alcătuită din cele exigibile
la termene mijlocii şi lungi. Pentru o ţară contează mai mult efortul financiar pe care
trebuie să-l facă pentru rambursarea datoriei scadente şi plata dobânzilor aferente în
lunile următoare, decât cele care se profilează la un orizont situat peste 5 – 10 ani sau mai
mulţi. De aceea, cu cât ponderea datoriei flotante în totalul datoriei publice este mai
mare, cu atât nevoia de resurse financiare este mai presantă, iar procurarea acestora mai
dificilă.
Structura datoriei publice variază de la o ţară la alta şi chiar de la o perioadă la
alta, fiind resimţită în mod diferit în funcţie de condiţiile fianaciar – monetare. Ţările care
cunosc procese inflaţioniste mai pronunţate şi de lungă durată sunt obligate să apeleze pe
o scară tot mai largă la împrumuturi pe termen scurt şi eventual mijlociu, deoarece în
condiţii de inflaţie cronică, plasamentele în efecte publice pe perioade îndelungate sunt
supuse unei eroziuni sistematice, astfel că nu mai prezintă atractivitate pentru deţinătorii
de capital bănesc de împrumut, chiar dacă produc un venit mediu anual mai ridicat decât
împrumuturile pe termen scurt.

NOŢIUNI ŞI CONCEPTE CHEIE

Deficit bugetar, datorie public, credit public, serviciul datoriei publice, lansarea creditului
public, operațiuni legate de creditul public, elementele tehnice ale creditului public,
gradul de îndatorare a ţării

TEME DE DEZBATERE
- Comentați cauzele și efectele apariției deficitului bugetar
- Comentați conţinutul şi trăsăturile creditului public
- Descrieți oparațiunile care au loc în legătură cu creditul public

49
 - Prezentați posibilitățile de lansare a creditului public
- Enumerați modalitățile de amortizare a creditului public
- Comentați destinaţia şi rolul creditului public
- Enumerati indicatorii de analiză a îndatorării statului

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
Stabiliţi dacă următoarele enunţuri sunt adevărate sau false

1. Deficitul bugetar poate să apară atât în ţări cu economie dezvoltată cât şi în ţări
cu economie în curs de dezvoltare sau în tranziţie.
Răspuns corect: Adevărat
2. Cauzele apariției deficitului bugetar pot fi generate de propria economie sau de
conjunctura internaţională.
Răspuns corect: Adevărat
3. Creditul public reprezintă o înţelegere intervenită între stat, pe de o parte şi o
persoană fizică sau juridică, pe de altă parte, prin care, cea din urmă consimte să pună la
dispoziţia statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar
statul se angajează să restituie această sumă la un anumit termen, plătind şi dobânda
cuvenită.
Răspuns corect: Adevărat
4. Creditul public se caracterizează prin următoarele trăsături: caracter
contractual, presupune o contraprestaţie (dobânda, câştigul), este rambursabil.
Răspuns corect: Adevărat

5. Plasarea creditului se realizează prin mai multe modalităţi şi anume: subscriere

publică; prin intermediul unor consorţii bancare; vânzare la Bursa de Valori.
Răspuns corect: Adevărat

Alegeți varianta corectă:

1. Dintre următoarele enunțuri, selectați trăsăturile creditului public:
A) caracter contractual, presupune o contraprestaţie (dobânda, câştigul), este
rambursabil
B) caracter obligatoriu, nu presupune o contraprestaţie, nu este rambursabil
C) vizează persoanele fizice și juridice, presupune o contraprestaţie, nu este
rambursabil
D) se contractează pentru necesități de trezorerie sau pentru echilibrarea
bugetuluui
E) nici unul dintre enunțuri nu este adevarat
Variante de răspuns:
a) A+B+C+D
b) A+C+D
c) E
d) A+B
e) B+D
Răspuns corect: b)
2. Rolul creditului public se manifestă pe mai multe planuri și anume:

50
 a) redistribuirea PIB, instrument de politică economică, modalitate de procurare
rapidă a fondurilor financiare publice
b) instrument de politică economică, modalitate de procurare uzuală a fondurilor
financiare publice, încetinirea ritmului de creştere a veniturilor publice
c) caracter contractual, presupune o contraprestaţie (dobânda, câştigul), este
rambursabil
d) nici una dintre combinațiile de enunțuri nu este corectă
e) toate combinațiile de enunțuri sunt corecte
Răspuns corect: a)
3. Modalităţile de plasare a creditului public sunt:
a) subscriere publică; plasarea prin intermediul unor consorţii bancare; vânzare la
Bursa de Valori
b) vânzare la Bursa de Valori, amortizarea creditului public, repudierea creditului
public
c) subscriere publică; prin intermediul unor consorţii bancare; repudiere
d) nici una dintre combinațiile de enunțuri nu este corectă
e) toate combinațiile de enunțuri sunt corecte
Răspuns corect: a)
4. Între operaţiunile care au loc în legătură cu împrumuturile de stat, sunt:
a) plasarea acestora pe piaţă, modificarea ratei dobânzii sau a termenului de
rambursare, precum şi amortizarea lor
b) subscriere publică; plasarea prin intermediul unor consorţii bancare; vânzare la
Bursa de Valori
c) caracter contractual, presupune o contraprestaţie (dobânda, câştigul), este
rambursabil
d) nici una dintre combinațiile de enunțuri nu este corectă
e) toate combinațiile de enunțuri sunt corecte
Răspuns corect: a)

51
 CAPITOLUL 6. SISTEMUL BANCAR
În sens larg, sistemul bancar poate fi definit ca ansamblul băncilor care operează
pe teritoriul unei ţări, între care foarte importante sunt:
 banca centrală
 băncile comerciale
 băncile de investiţii.
Piloni importanţi ai sistemului bancar sunt reglementările şi instituţiile însărcinate
cu supravegherea.
Sistemul bancar modern este structurat pe două niveluri. Pe primul nivel se
situează banca centrală, cu funcţii specifice în ceea ce priveşte asigurarea stabilităţii
preţurilor şi stabilităţii financiare, iar pe cel de-al doilea nivel se situează celelalte bănci
din sistem.

6.1. BANCA CENTRALĂ – ROL, FUNCŢII

Între funcţiile unei bănci centrale pot fi enumerate: emisiunea de monedă,

implementarea politicii monetare şi de credit, reglementarea şi supravegherea sistemului
bancar. În funcţie de particularităţile care şi-au pus amprenta asupra sistemului financiar-
bancar din fiecare ţară, o bancă centrală poate îndeplini toate funcţiile sus menţionate,
singură sau în colaboare cu alte organisme, sau numai o parte din acestea. De exemplu,
sunt ţări în care supravegherea sistemului bancar nu intră în atribuţiile băncii centrale.
1. Elaborarea şi implementarea politicii monetare. Una din cele mai
importante funcţii ale unei bănci centrale este elaborarea şi implementarea politicii
monetare, respectiv dimensionarea optimă a masei monetare în circulaţie. În vederea
realizării acestui obiectiv, banca centrală are la dispoziţie diverse instrumente de politică
monetară, cum ar fi rata rezervelor minime obligatorii.
2. Elaborarea şi aplicarea politicii valutare. Banca centrală elaborează şi aplică
politica valutară, stabileşte regimul valutar şi supraveghează respectarea acestuia,
monitorizează tranzacţiile valutare. Deoarece modificarea cursului valutar al monedei
naţionale poate influenţa asupra stabilităţii preţurilor, banca centrală monitorizează cursul
valutar, intervenind pe piaţa valutară prin vânzări/cumpărări de valută în scopul
controlului evoluţiei cursului valutar.
3. Emisiunea monetară. Banca centrală deţine monopolul emisiunii monetare.
Această funcţie a băncii centrale cuprinde mai multe componente, care se referă la:
- definirea însemnelor monetare sub formă de bancnote şi monede utilizate ca
mijloace legale de plată. Banca centrală stabileşte valoarea nominală a bancnotelor şi
monedelor, precum şi caracteristicile tehnice ale acestora (dimensiuni, greutate, desen),
luând toate măsurile necesare pentru a se preveni falsificarea acestora. Dacă se consideră
necesar, banca centrală poate schimba însemnele monetare puse în circulaţie şi le poate
înlocui cu alte tipuri de însemne monetare;
- fixarea programului de emisiune monetară, ţinând cont de creşterea economică
şi nevoile circulaţiei băneşti; emisiunea de monedă peste nevoile reale poate conduce la
inflaţie;
- asigurarea tipăririi bancnotelor şi baterii monedelor;

52
 - distribuirea emisiunii monetare şi păstrarea în siguranţă a bancnotelor şi
monedelor care nu au fost puse în circulaţie;
- retragerea din circulaţie şi distrugerea monedelor şi bancnotelor uzate şi
înlocuirea lor cu altele noi.
4. Supravegherea sistemului bancar. Plecând de la premisa că este necesară
protejarea deponenţilor şi asigurarea stabilităţii sistemului bancar, banca centrală
stabileşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o instituţie pentru a desfăşura
activităţi bancare.
În principiu, acestea se referă la: nivelul minim al capitalului iniţial; experienţa
profesională a conducătorului băncii; acţionarii semnificativi; structura acţionariatului;
capacitatea băncii de a realiza operaţiuni în condiţii de siguranţă.
Dacă banca comercială îndeplineşte cerinţele legale, atunci banca centrală îi
acordă autorizaţia de funcţionare. Odată ce autorizaţia a fost primită, banca este obligată
să respecte normele şi indicatorii de prudenţă bancară stabiliţi de banca centrală. Banca
centrală verifică respectarea normelor şi indicatorilor pe baza raportărilor pe care le
efectuează banca şi a inspecţiilor pe care le realizează la sediul acesteia. Dacă se constată
nereguli, banca centrală ia măsuri şi aplică sancţiuni, care pot ajunge până la retragerea
autorizaţiei de funcţionare.
5. Funcţia de împrumutător de ultimă instanţă se referă la împrumuturile pe
care banca centrală le acordă băncilor comerciale în situaţia în care acestea au lipsă
temporară de lichidităţi, respectiv la sfârşitul zilei există un dezechilibru între încasări
(depuneri) şi plăţi (retrageri de numerar, plăţi ordonate de clienţi). Denumirea de
împrumut de ultimă instanţă provine de la faptul că băncile comerciale apelează la acest
împrumut numai în ultimă instanţă, după ce, în prealabil, a încercat să-şi acopere nevoile
de lichidităţi de pe piaţa interbancară. Banca centrală acordă împrumutul de ultimă
instanţă pentru a preveni destabilizarea sistemului bancar. Problema de lichiditate a unei
bănci se poate propaga şi asupra altor bănci, în sistemul bancar funcţionând „principiul
dominoului”. Clienţii băncilor fără probleme pot intra în panică şi se pot precipita la
ghişee, dorind să-şi retragă depozitele (fenomenul de „fugă la ghişee).
6. Funcţia de bancă a băncilor prezintă mai multe conotaţii:
- în primul rând, banca centrală se situează pe primul nivel în cadrul sistemului
bancar al unei ţări, fiind, aşa cum s-a arătat mai sus, instituţia care acordă băncilor licenţa
de funcţionare, reglementează şi supraveghează activitatea acestora, ia măsuri şi
sancţionează băncile cu probleme atunci când este cazul;
- băncile din sistem sunt obligate să aibă deschise la banca centrală conturi în care
sunt depozitate rezervele minime obligatorii;
- conturile pe care băncile le au deschise la banca centrală sunt utilizate şi pentru
realizarea operaţiunilor de decontare interbancară;
- în ultimă instanţă, banca centrală acordă băncilor comerciale împrumuturi,
pentru ca acestea să facă faţă lipsei temporare de lichidităţi.
7. Acţionează ca agent al statului. Banca centrală ţine în evidenţele sale contul
curent al trezoreriei statului, primind încasări şi efectuând plăţi în limita disponibilităţilor
existente. Poate acţiona ca agent al statului şi în ceea ce priveşte plasarea emisiunilor de
titluri de stat, înregistrarea, depozitarea şi transferul titlurilor de stat, precum şi plata
capitalului şi dobânzilor aferente.

53
 8. Administrarea rezervelor internaţionale. Băncile centrale gestionează
rezervele internaţionale ale ţării, care au un rol important în: asigurarea echilibrului
balanţei de plăţi; menţinerea cursului valutar al monedei naţionale în anumite limite;
asigurarea convertibilităţii monedei naţionale; creşterea încrederii de care se bucură ţara
respectivă pe pieţele financiare internaţionale. Activele de rezervă cuprind: aur monetar,
rezerve valutare oficiale şi drepturi speciale de tragere. În cea mai mare parte, rezervele
valutare sunt plasate sub formă de depozite bancare la alte autorităţi monetare şi bănci
străine sau titluri de valoare (bonuri de tezaur, obligaţiuni guvernamentale etc.). Aurul se
păstrează în tezaur în ţară şi/sau se depozitează la bănci din străinătate. Băncile centrale
gestionează rezervele internaţionale ţinând cont de principiul siguranţei, lichidităţii şi
realizării de venituri.
9. Colaborarea cu organisme financiare internaţionale. Băncile centrale au un
rol important în cooperarea internaţională în domeniul financiar, bancar, monetar şi de
plăţi. Participă, în numele statului, la organizaţii internaţionale care au caracter financiar-
bancar şi la tratative şi negocieri externe în domeniu. Asigură legătura cu organisme
financiare internaţionale cum ar fi Fondul Monetar Internaţional sau Banca
Reglementelor Internaţionale (BRI). BRI este considerată drept „banca centrală a
băncilor centrale”, fiind cea mai veche organizaţie financiară internaţională. A fost creată
în 1930 de băncile centrale din Italia, Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie şi Belgia
cu scopul de a reglementa plata datoriilor Germaniei din primul război mondial; BRI a
avut rolul de mandatar al ţărilor beneficiare. În prezent, numărul băncilor membre a
crescut, iar funcţiile sale s-au diversificat, promovarea cooperării între statele membre
constituind un obiectiv important al activităţii sale.
În condiţiile actuale ale creşterii accentuate ale interdependenţelor dintre ţări,
banca centrală dintr-un stat colaborează cu băncile centrale şi autorităţile competente din
alte ţări, realizând schimb de informaţii în vederea asigurării stabilităţii sistemului
financiar internaţional.

Banca Naţională a României

Banca Naţională a României (BNR) a fost înfiinţată în 1880 după modelul băncii
centrale din Belgia (fondată în 1850), avînd un rol important în modernizarea şi
dezvoltarea tânărului stat român. Banca era o societate pe acţiuni cu capital integral
autohton (particular şi de stat).
Conform Legii din 17/29 aprilie 1880, BNR avea privilegiul de a emite bancnote,
dreptul de a resconta efecte de comerţ şi bonuri de tezaur, de a lombarda obligaţiuni
publice, de a participa la capitalul unor instituţii. Începând cu 7 februarie 1929, BNR a
fost şi centrul de control al creditului.
La 28 decembrie 1946 BNR a fost etatizată şi a devenit mandatara statului în
acţiunea de dirijare şi control a activităţii tuturor instituţiilor bancare şi de credit. În 1948,
BNR a fost transformată în Banca Republicii Populare Române, Bancă de Stat. Ulterior
(1970), această denumire a fost schimbată în Banca de Stat a Republicii Populare
Române9.
Începând cu 1990, BNR a fost supusă unui amplu proces de restructurare.
Sistemul monobancă, ce concentra toate funcţiile bancare la nivelul unei singure bănci a

9
Kiriţescu, Costin, Emilian Dobrescu, Băncile – mică enciclopedie, Editura Expert, Bucureşti,
1998, p. 414-415.

54
fost desfiinţat şi a fost instaurat sistemul bancar pe două niveluri: un nivel, pe care este
situată banca centrală cu atribuţii specifice în domeniul monetar, valutar, de
supraveghere, al sistemului de plăţi etc., şi un nivel pe care se situează toate celelalte
bănci.
În prezent, BNR funcţionează pe baza Legii nr. 312/2004 privind Statutul Băncii
Naţionale10, care, în art. 2, reglementează obiectivul fundamental şi funcţiile BNR:
„ART. 2 - Obiectivul fundamental şi principalele atribuţii:
(1) Obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a României este asigurarea şi menţinerea
stabilităţii preţurilor.
(2) Principalele atribuţii ale Băncii Naţionale a României sunt:
a) elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;
b) autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit,
promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea
stabilităţii financiare;
c) emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;
d) stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
e) administrarea rezervelor internaţionale ale României.
(3) Banca Naţională a României sprijină politica economică generală a statului, fără
prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea şi menţinerea
stabilităţii preţurilor.”

6.2. BĂNCILE COMERCIALE – ROL, TIPOLOGIE

În mod tradiţional, banca comercială este banca care acceptă depozite de la

persoane particulare, firme, alţi investitori etc. pe baza cărora acordă credite sau
efectuează alte tipuri de plasamente.
Pe lângă funcţia de atragere de depozite şi acordare de credite, băncile comerciale
efectuează operaţiuni de plăţi şi alte activităţi/servicii pentru care nu încasează dobânzi,
ci comisioane.
Întrucât băncile comerciale operează, în mare măsură, pe baza fondurilor atrase de
la persoane particulare, de multe ori lipsite de expertiza financiară pentru evaluarea
gradului de risc al investiţiei efectuate, s-a considerat necesar că trebuie strict
reglementate şi supravegheate, astfel încât să fie protejate interesele deponenţilor. Aşa
cum s-a precizat anterior, activitatea de supraveghere a băncilor comerciale este realizată
fie de banca centrală, fie de o altă instituţie, abilitată în acest sens.
O altă justificare a reglementării şi supravegherii stricte a băncilor comerciale este
legată de faptul că falimentul unei bănci ar
Din punctul de vedere al provenienţiei capitalului, băncile comerciale pot fi:
 bănci de stat –cu capital integral (sau majoritar) de stat
 bănci cu capital privat
 banci mixte –cu capital privat şi capital de stat.
În România, în perioada comunistă, banca mixtă era considerată banca ce deţinea
atât capital românesc, care era integral de stat, cât şi capital străin.

10
Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României nr. 312 din 28 iunie 2004, Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 30 iunie 2004.

55
 De-a lungul timpului, în funcţie de diverşi factori, între care reglementările au
avut un rol important, băncile comerciale s-au specializat în anumite tipuri de operaţiuni,
deservind anumite categorii de clienţi sau operând în anumite zone geografice din
teritoriul unei ţări.
O primă clasificare din punctul de vedere al operaţiunilor derulate şi clienţilor
vizaţi se referă la băncile en-detail şi băncile en-gros.
Banca en-detail – banca ce deserveşte clienţi persoane fizice sau firme mici,
operaţiunile derulate având valori unitare de tranzacţionare mici, de unde şi denumirea.
Banca en-gros, spre deosedire de banca en-detail, se adresează marilor clienţi
(corporaţii, firme multinaţionale, alte societăţi financiare), motiv pentru care tranzacţiile
pe care le desfăşoară sunt de valori mari. Corespunzător acestor concepte se utilizează
denumirile de activitate bancară en-detail, respectiv activitate bancară en-gros.
În ceea ce priveşte obiectul de activitate, unele bănci au fost specializate în
finanţarea anumitor ramuri ale economiei, cum ar fi: investiţiile, agricultura, comerţul
exterior. Corespunzător acestor domenii se distingeau bănci cum ar fi:
 banca de dezvoltare – specializată în acordarea de credite pentru
dezvoltare, realizarea de investiţii;
 banca de comerţ exterior – specializată în operaţiunile cu străinătatea,
finanţarea tranzacţiilor comerciale internaţionale;
 banca agricolă - deserveşte sectorul agricol.
Pe măsura liberalizării şi globalizării financiare, s-a produs estomparea
diferenţelor dintre diferitele tipuri de bănci comerciale, astfel încât delimitările prezentate
mai sus şi-au pierdut din importanţă, afirmându-se conceptul de bancă universală, adică
bancă abilitată să efectueze toată gama de operaţiuni, atât din sfera de cuprindere a
băncilor comerciale, cât şi a băncilor de investiţii. (Detalii despre băncile de investiţii
sunt prezentate în paragraful 6.4.).
În condiţiile mutaţiilor profunde care au caracterizat domeniul financiar din
ultimele decenii, foarte importante sunt marile grupuri financiar-bancare, care reunesc
sub acelaşi „acoperiş” gama completă de operaţiuni financiar-bancare (operaţiuni
specifice băncilor comerciale, băncilor de investiţii, societăţilor de asigurări, fondurilor
de investiţii etc.). De asemenea, atât băncile universale, cât şi grupurile financiar-bancare
vizează toate categoriile de clienţi, de la clienţi persoane particulare şi întreprinderi mici
şi mijlocii, până la mari firme naţionale, companii multinaţionale, investitori instituţionali
etc.
Dezvoltarea tehnologiei informaţiei a determinat apariţia altor termeni, cum ar fi
banca online, spre deosebire de banca tradiţională „brick and mortar” (traducere liberă
din engleză, “cărămidă şi mortar”), sintagmă utilizată în literatura de specialitate pentru a
desemna prezenţa fizică a unei bănci, spaţiile fizice în care îşi desfăşoară activitatea, care
contrastează cu spaţiul virtual, specific băncii online. În corelaţie cu banca online sunt şi
alţi termeni cum ar fi Internet banking sau mobile banking.
Criza financiară globală a determinat afirmarea unui nou termen în domeniul
financiar, respectiv shadow banking system, traducere, din engleză, sistem bancar din
„umbră”. În literatura de specialitate din România, pentru a desemna conceptul de
shadow banking system, s-a impus sintagma sistem bancar paralel11.

11
A se vedea publicaţiile emise de Banca Naţională a României.

56
 Consiliul pentru Stabilitate Financiară (engleză, Financial Stability Board – FSB)
defineşte activitatea bancară din „umbră” în sens larg ca fiind “intermedierea de credit
care implică entităţi şi activităţi din afara sistemului bancar reglementat” 12.
Prin extensie, banca din „umbră” desemnează instituţie financiară nebancară
care îndeplineşte funcţii similare băncilor tradiţionale, dar care nu sunt supuse aceloraşi
reglementări stricte ca ale băncilor tradiţionale. În această categorie pot fi incluse, de
exemplu, fondurile mutuale şi fondurile hedge.
Aşa cum se va detalia ulterior, în România, o componentă a sistemului bancar
paralel o reprezintă instituţiile financiare nebancare, care, similar băncilor comerciale,
acordă credite, dar, care, spre deosebire de acestea, nu au dreptul să accepte depozite de
la public. Ca urmare a faptului că nu acceptă depozite de la public, iniţial nu s-a
considerat necesar ca activitatea acestor instituţii financiare nebancare să fie strict
reglementată, ca activitatea băncilor comerciale.
În perioada premergătoare izbucnirii crizei financiare globale, în unele ţări ale
lumii, sistemul bancar din „umbră” a cunoscut o expansiune foarte puternică, una din
cauze fiind posibilitatea realizării arbitrajului în domeniul reglementării, adică transferării
din sistemul bancar tradiţional către sistemul bancar din „umbră” a unor operaţiuni care,
prin reglementări, le erau interzise.
Consecinţele nefaste ale crizei financiare globale au condus la reformarea cadrului
de reglementare a activităţii financiar-bancare pe plan internaţional. Una din direcţiile de
reformare o reprezintă întărirea cadrului de reglementare a sistemului bancar paralel, ca
urmare a interconexiunilor care există între sistemul bancar tradiţional şi sistemul bancar
paralel.

6.3. SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC TRADIŢIONAL ŞI PARALEL

După cel de-al doilea război mondial, odată cu intrarea în sfera de influenţă
sovietică, şi până în 1990, când a început procesul de tranziţie către economia de piaţă, în
România a funcţionat sistemul monobancă. Acest sistem se caracteriza prin faptul că atât
funcţiile băncii centrale, cât şi funcţiile specifice băncii comerciale erau cumulate la
nivelul unei singure instituţii. Înainte de 1990, pe teritoriul României funcţionau şi unele
bănci specializate:
- Banca Română de Comerţ Exterior
- Banca pentru Agricultură şi Industria Alimentară
- Banca de Investiţii.
Casa de Economii şi Consemnaţiuni deţinea monopolul economiilor populaţiei.
Procesul de modernizare a sistemului bancar românesc a început după 1990, odată
cu instaurarea sistemului bancar pe două niveluri, pe primul nivel situându-se Banca
Naţională a României, ca bancă centrală, pe nivelul al doilea poziţionîndu-se celelalte
bănci din sistem.
Reglementările bancare adoptate au fost aliniate standardelor europene pentru a
permite integrarea în Uniunea Europeană.

12
FSB (Financial Stability Board), 2011. Shadow Banking: Scoping the Issues, p. 1.

57
 Marile bănci de stat, respectiv Banca Comercială Română, care s-a desprins în
1990 din Banca Naţională a României, preluând funcţiile specifice unei bănci comerciale,
şi băncile specializate care existau înainte de 1990 au fost restructurate şi privatizate.
Ca urmare a procesului de privatizare, capitalul bancar străin a devenit
predominant în România, astfel încât, din cele 37 de bănci care operau la sfârşitul anului
2016, doar două instituţii de credit aveau capital integral sau majoritar de stat (tabelul nr.
6.1.). Majoritatea covârşitoare a instituţiilor de credit era formată din instituţii de credit,
persoane juridice române cu capital majoritar străin (24) şi sucursale ale unor instituţii de
credit, persoane juridice străine (8).
Tabeul nr. 6.1. Componenţa sistemului bancar românesc pe forme de proprietate
(2015 -2016)
Număr de bănci,
sfârşitul perioadei
2015 2016
Instituţii de credit, persoane juridice române, din care: 29 29
Instituţii de credit cu capital integral sau majoritar de stat 2 2
Instituţii de credit cu capital majoritar privat, din care: 27 27
- cu capital majoritar autohton 4 3
- cu capital majoritar străin 23 24
Sucursale ale unor instituţii de credit, persoane juridice străine 7 8
Total instituţii de credit 36 37
Sursa: Banca Naţională a României, Raport anual 2016, p. 112
Corespunzător acestei evoluţii, instituţiile de credit cu capital majoritar străin
deţineau, la sfârşitul anului 2016, 86,7 la sută în totalul capitalului sistemului bancar
românesc, în timp ce cota de piaţă se situa, în aceeaşi perioadă, la 91,3 la sută 13.
În România, sistemului bancar paralel este compus din:
 instituţiile financiare nebancare (IFN)
 fondurile de investiţii (altele decât fondurile de piaţă monetară) şi
 fondurile de piaţă monetară.
Această încadrare a fost realizată de Banca Naţională a României pe baza
definiţiei extinse a sectorului bancar paralel efectuată de FSB în documentele sale de
lucru. Sectorul bancar paralel românesc deţine 15,5 la sută din activele financiare ale
întregului sistem financiar (BNR 2015, p. 109) 14.
Conform legislaţiei în vigoare, instituţiile financiare nebancare sunt definite drept
“entităţile, altele decât instituţiile de credit, ce desfăşoară activitate de creditare cu titlu
profesional, în condiţiile stabilite de lege”15. Legea nr. 93 din 8 aprilie 2009 privind
instituţiile financiare nebancare reglementează şi activităţile pe care IFN au dreptul să le
efectueze (articolului 14), precum şi activităţile care le sunt interzise. În prima categorie
sunt incluse, de exemplu, acordarea de credite de consum, ipotecare sau operaţiuni de

13
Banca Naţională a României, Raport anual 2016, p. 113.
14
BNR (Banca Naţională a României). Raport asupra Stabilităţii Financiare 2015, p. 109.
15
Legea nr. 93 din 8 aprilie 2009 privind instituţiile financiare nebancare, articolul 5, punctul c,
Monitorul Oficial al României, Partea I, 21 aprilie 2009.

58
leasing financiar. O diferenţă importantă între IFN şi instituţiile de credit se referă la
faptul că IFN, spre deosebire de instituţiile de credit, nu au dreptul să atragă depozite de
la public, conform articolului 15, aliniatul a) din legea menţionată.
Potrivit Băncii Naţionale a României, în sfera de cuprindere a IFN sunt incluse
categoria alţi intermediari financiari mai puţin societăţile de asigurări şi fondurile de
pensii. Tabelul nr. 6.2. oferă imaginea de ansamblu a sistemului bancar tradiţional şi
sistemului bancar paralel în România.
Tabelul nr. 6.2. Componenţa sistemului bancar tradiţional şi
sistemului bancar paralel în România
SISTEMULUI BANCAR SISTEMULUI BANCAR
TRADIŢIONAL PARALEL

Instituţii de credit, persoane juridice Instituţiile financiare nebancare

române, din care: (alţi intermediari financiari mai puţin
Instituţii de credit cu capital integral sau societăţile de asigurări şi fondurile de
majoritar de stat pensii)
Instituţii de credit cu capital majoritar
privat, din care: Fondurile de investiţii (altele decât
- cu capital majoritar autohton fondurile de piaţă monetară)
- cu capital majoritar străin
Sucursale ale unor instituţii de credit, Fondurile de piaţă monetară
persoane juridice străine

Dezvoltarea sistemului bancar paralel din România, în ultimii ani, s-a datorat
fondurilor de investiţii, altele decât fondurile de piaţă monetară, care au înregistrat
creşteri (figura nr. 6.1.).
Înainte de izbucnirea crizei financiare globale, în scopul „ocolirii” unor măsuri
prudenţiale adoptate de BNR pentru temperarea creditului în valută, care le afectau
posibilitatea obţinerii de venituri suplimentare, băncile au utilizat IFN din acelaşi grup
financiar pentru redirecţionarea unei părţi din activitatea de creditare. Pentru a stopa
astfel de practici, care ar fi putut avea recursiuni negative asupra stabilităţii sistemului
financiar, BNR a considerat oportun ca, începând cu 2006, să introducă instituţiile
financiare nebancare cu activitate de creditare sub sfera sa de monitorizare 16.
Fondurile de investiţii sunt reglementate şi supravegheate de Autoritatea de
Supraveghere Financiară.

6.4. OPERAŢIUNI ALE BĂNCILOR COMERCIALE

Funcţiile băncilor comerciale se realizează prin intermediul operaţiunilor pe care

le desfăşoară, care din punctul de vedere al bilanţului băncii sunt clasificate în:
- operaţiuni pasive şi
- -operaţiuni active.

16
BNR (Banca Naţională a României). Raport asupra Stabilităţii Financiare 2006, p. 48-49.

59
 Operaţiunile pasive ale băncilor comerciale sunt operaţiunile prin care băncile
atrag resursele de care au nevoie pentru a-şi desfăşura activitatea. Din punct de vedere
contabil, aceste operaţiuni sunt reflectate în partea de pasiv a bilanţului băncii comerciale,
de unde şi denumirea de operaţiuni pasive. Pe lângă resursele atrase, băncile comerciale
dispun şi de capital propriu, dar care, în ansamblul fondurilor disponibile, deţin o pondere
mult mai mică decât resursele atrase.
Principalele operaţiuni pasive ale unei bănci comerciale sunt:
- operaţiuni de atragere de fonduri sub formă de conturi curente
- operaţiuni atragere de fonduri sub formă de depozite la termen
- operaţiuni de atragere de fonduri prin emisiunea de certificate de depozit
- operaţiuni de atragere de fonduri prin efectuarea de împrumuturi
- operaţiuni de atragere de fonduri prin emisiunea de obligaţiuni.
Conturile curente sunt conturile prin intermediul cărora clienţii băncilor - firme,
persoane particulare etc.- efectuează plăţi şi încasări curente, motiv pentru care soldul
acestor conturi este variabil, iar rata dobânzii bonificată de bănci este foarte mică (uneori
inexistentă).
Depozitele la termen sunt destinate fructificării economiilor pupulaţiei sau
fondurilor disponibile ale diferitelor entităţi pentru o anumită perioadă de timp.
Scadenţele uzuale pentru depozitele la termen sunt: o lună, trei luni, şase luni, nouă luni,
un an. Pentru sumele constituite sub formă de depozite, deponenţii primesc dobânzi.
Certificatele de depozit sunt înscrisuri care atestă depunerea de către clienţi a unei
sume de bani la bancă pe o perioadă de timp de până la un an. În funcţie de valoarea lor
nominală, certificatele de depozit sunt destinate achiziţionării de către persoanele fizice
(în situaţia în care valoarea unitară este mai mică) şi de firme mari sau chiar alte bănci (în
cazul în care valoarea unitară este mare). Spre deosebire de depozitele bancare,
certificatele de depozite pot fi negociate, respectiv pot fi vândute înainte de scadenţă pe
piaţa secundară altor investitori.
Astfel, dacă un deponent a efectuat un depozit la termen cu scadenţa de şase luni,
pentru a încasa dobânda prevăzută în contractul încheiat cu banca în momentul depunerii
trebuie să aştepte momentul scadenţei. Dacă, de exemplu, după trei luni are nevoie de
fonduri, atunci poate solicita băncii să-i restituie banii constituiţi sub formă de debozit,
dar va fi penalizat în ceea ce priveşte suma încasată ca dobândă (fie nu încasează nicio
dobândă, fie o dobândă mică corespunzătoare ratei dobânzii la conturile curente).
Dacă investitorul ar fi cumpărat cu aceeaşi sumă de bani certificate de depozit cu
scadenţa la şase luni ar fi avut posibilitatea să vândă certificatele de depozit cumpărate
după trei luni altui investitor, care i-ar fi restituit suma investită în cumpărarea
certificatelor de depozit plus dobânda aferentă celor trei luni cât a deţinut certificatele de
depozit. La scadenţă, adică peste încă trei luni, noul posesor al certificatelor de depozit va
încasa de la banca emitentă contravaloarea certificatelor de depozit plus dobânda aferentă
pentru cele şase luni.
Certificatele de depozit pot fi emise şi cu discount, respectiv, iniţial, sunt vândute
de banca emitentă la un preţ mai mic decât valoarea nominală, urmând să fie
răscumpărate de banca emitentă, la scadenţă, la valoarea nominală, diferenţa
reprezentând câştigul investitorului.
Operaţiunile active ale unei bănci comerciale se referă la plasamentele,
investiţiile pe care banca le efectuează, pe baza resurselor pe care le au la dispoziţie. Din

60
punctul de vedere contabil, aceste operaţiuni sunt reflectate în partea de activ a bilanţului
băncii comerciale, de unde şi denumirea de operaţiuni active.
Principalele operaţiuni active ale unei bănci comerciale sunt:
- operaţiuni de acordare de credite clientelei nebancare
- operaţiuni de investire în titluri financiare
- operaţiuni de constituire de depozite la alte bănci
- operaţiuni de cumpărare de certificate de depozit emise de alte bănci
- operaţiuni de acordare de credite altor bănci.
Tadiţional, creditele acordate clientelei nebancare (firme, persoane particulare)
deţin ponderea principală în totalul activelor unei bănci comerciale.
Clasificarea creditelor se realizează după mai multe criterii. În mod convenţional,
se consideră credite pe termen scurt, creditele cu scadenţa mai mică de un an, credite pe
termen mic şi mijlociu, creditele cu scadenţa cuprinsă între un an şi cinci ani, iar creditele
pe termen lung sunt creditele cu scadenţa mai mare de cinci ani.
Din punctul de vedere al împrumutatului se disting credite acordate persoanelor
fizice şi credite acordate clienţilor persoane juridice. În categoria creditelor acordate
persoanelor fizice, denumite credite retail, se disting creditele de consum şi creditele
pentru investiţii imobiliare.
Categorii de credite de consum: creditele nenominalizate; creditele pentru nevoi
personale; creditele pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii; credit cardul.
Creditele pentru investiţii imobiliare includ: creditul imobiliar, cel ipotecar 17.
Pe lângă plasamentele tradiţionale sub formă de credite acordate clientelei
nebancare, băncile pot să acorde credite şi altor bănci, să constituie depozite la alte bănci
sau să achiziţioneze certificate de depozit emise de alte bănci. Aceste operaţiuni se
derulează pe piaţa interbancară.
De asemenea, conform reglementărilor prudenţiale, pot să realizeze investiţii şi în
titluri financiare.
Pentru a face faţă cerinţelor zilnice ale clienţilor de retragere de numerar, o parte
din fonduri este păstrată la casierii. Întrucât aceste fonduri nu aduc venituri băncii, este
important să se efectueze anticipări cât mai corecte, astfel încât să fie dimensionate cât
mai aproape de cerinţele reale zilnice.
În conturile deschise la banca centrală, băncile comerciale sunt obligate să
păstreze o parte din fondurile atrase prin depozite sub forma rezervelor minime
obligatorii, pentru care fie nu primesc dobânzi, fie primesc dobânzi foarte mici.
O formă de plasament frecvent întâlnită în bilanţul băncilor comerciale o
reprezintă investiţiile în titluri emise de stat, atunci când statul doreşte să se împrumute.
Dacă împrumutul este pe termen scurt, sunt emise certificate de trezorerie sau bonuri de
tezaur. Dacă împrumutul este pe termen lung, se emit obligaţiuni de stat. Aceste forme de
plasament sunt considerate ca fiind cu risc mic.
Schema de principiu privind bilanţul simplificat al unei bănci comerciale este
ilustrată în tabelul nr. 6.2.

Tabelul nr. 6.2. Bilanţul simplificat al unei bănci comerciale

ACTIV PASIV

17
Mihai, Ilie, Management financiar-bancar, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, p. 93.

61
Numerar Conturi curente ale clienţilor nebancari şi
Rezerva minimă obligatorie ale altor bănci
Tiluri de stat Depozite la termen
Depozite plasate la alte bănci Împrumuturi de la alte bănci
Certificate de depozit cumpărate de la alte Obligaţiuni
bănci Alte pasive
Credite acordate clienţilor nebancari Capital
Credite acordate altor bănci
Investiţii în titluri financiare
Mijloace fixe
Alte active

Din punct de vedere contabil, există următoarea corelaţie:

Active = Pasive + Capital.

6.4. RISCUL ÎN ACTIVITATEA BĂNCILOR COMERCIALE

Activitatea desfăşurată de băncile comerciale implică gestionarea mai multor

categorii de riscuri, între care foarte importante sunt: riscul de lichiditate, riscul de credit,
riscul de rată a dobânzii, riscul valutar.
Riscul de lichiditate se referă la riscul ca banca comercială să nu aibă suficient
numerar pentru a face faţă solicitărilor de plăţi şi retragere de numerar ale clienţilor. Aşa
cum s-a precizat, băncile comerciale păstrează sub formă de numerar în casierii numai o
mică parte din capitalul disponibil, întrucât numerarul nu numai că nu conduce la
obţinerea de profit, dar incumbă şi unele costuri privind siguranţa, depozitarea etc. Ca
urmare, interesul băncilor este să păstreze în casierii o sumă cât mai apropiată de
necesarul zilnic. În acest scop, se fac calcule pentru a se anticipa cât mai corect acest
necesar. În situaţia în care însă banca nu efectuează previziuni corecte şi cantitatea de
numerar disponibilă rste insuficientă, se confruntă cu lipsă de lichidităţi.
Riscul de credit este riscul ca banca să suporte pierderi ca urmare a faptului că
debitorii săi care au accesat credite nu au capacitatea (sau nu vor) să-şi onoreze
angajamentele privind plata ratelor scadente, inclusiv a dobânzilor aferente. Pentru a se
proteja contra acestui risc, băncile pot solicita debitorilor garanţii, care, în cazul lipsei
plăţii, sunt executate.
Riscul de rată a dobânzii se manifestă în cazul în care banca înregistrează
pierderi ca urmare a evoluţiei nefavorabile a ratei dobânzii pe piaţă. Acest risc a devenit
foarte important în ultimele decenii, odată cu fluctuaţiile mari care au loc pe pieţele
financiare şi care determină instabilitate financiară. Exemplificativ, dacă o bancă a
acordat un credit pe termen de cinci ani cu o rată a dobânzii fixă, iar după 5 luni de la
acordarea creditului, rata dobânzii pe piaţă a crescut, banca înregistrează o pierdere
corespunzătoare diferenţei dintre rata dobânzii de pe piaţă la 5 luni (mai mare) şi rata
dobânzii din momentul acordării creditului (mai mică).
Riscul valutar este de asemenea un risc care a devenit tot mai pregnant în
ultimele decenii marcate de creşterea instabilităţii cursurilor valutare pe pieţele
financiare. Ca urmare, băncile îşi asumă riscul ca valoarea pasivelor denominate în valută
străină să se aprecieze, iar valoarea activelor denominate în valută străină să se

62
deprecieze. Gestionarea riscului valutar implică utilizarea mai multor tehnici, între care
foarte importantă este corelarea activelor şi pasivelor în valută străină.

6.5. BĂNCILE DE INVESTIŢII

Spre deosebire de băncile comerciale tradiţionale, care acceptă depozite şi acordă

credite, din cauza specificului lor, respectiv riscului ridicat pe care îl presupune
activitatea desfăşurată, băncile de investiţii nu au dreptul să atragă depozite şi să acorde
credite. Activitatea de bază a băncilor de investiţii o reprezintă subscrierea şi vânzarea de
titluri financiare.
În mod exemplificativ, mai jos sunt redate unele definiţii, din literatura de
specialitate, atât pentru băncile de investiţii, cât şi pentru activitatea bancară de investiţii
financiare (investment banking).
Banca de investiţii: „Entitate ce îndeplineşte rolul de intermediar între cei ce
doresc să se împrumute (emitenţii de tituri financiare), prin organizarea şi logistica
emisiunilor şi cei ce doresc să investească, prin vânzarea de titluri în loturi mici, pe piaţa
investitorilor, efectuând implicit şi alte activităţi cu titluri financiare” 18.
Activitatea bancară de investiţii financiare: „Vânzarea şi plasarea unei noi
emisiuni de titluri de valori, efectuate de un intermediar financiar (o bancă de investiţii),
care cumpără titlurile de la emitent, ca împrumutător principal, şi îşi asumă riscul plasării
titlurilor către investitori. Procesul cumpărării şi plasării titlurilor este cunoscut drept
subscriere. În mod obişnuit, mai multe bănci de investiţii iau parte în procesul emiterii
titlurilor, fiecare agreând să vândă o parte din titlurile propuse spre vânzare şi, încasând,
în schimb, o parte din comisionul de subscriere sau spread”19.
Sintetic, principalele activităţi ale unei bănci de investiţii sunt: sprijinul
companiilor în obţinerea de capital prin emisiunea de titluri financiare; subscrierea şi
vânzarea de titluri; acordarea de consultanţă pentru fuziuni şi achiziţii; tranzacţionarea de
titluri financiare pe piaţa secundară; activităţi legate de managementul activelor (tabelul
nr. 6.3).
Tabel nr. 6.3. Principalele activităţi ale unei bănci de investiţii financiare
(investment bank)
1. Activitatea bancară de  acordarea de consultanţă marilor companii
investiţii financiare/finanţări şi guverne în organizarea de finanţări, fuziuni şi
corporaţii – piaţa primară achiziţii, privatizări şi alte proiecte financiare
de capital mari
 obţinerea de capital pentru companii prin
emisiuni de acţiuni pe piaţa primară de capital
 obţinerea de capital pentru companii prin
emisiunea de obligaţii (sau alte titluri de debit) pe
piaţa primară de capital

18
Negruş, Mariana, Produse şi servicii bancare. Marketing bancar, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2008, p. 30.
19
Fitch, Thomas, Dictionary of banking terms, second edition, Barron’s Educational Series, Inc., 1993, p.
328.

63
2. Activităţi pe piaţa  tranzacţionarea de titluri financiare în
secundară de capital nume propriu şi în numele clienţilor
 tranzacţionarea de produse financiare
derivate (produse structurate)
3. Alte activităţi  managementul activelor
 management averi/clienţi privaţi
 private equity/investiţii de capital de risc
 credite de brokeraj
 creditări
 management fonduri mutuale
Sursa: Negruş, Mariana, Produse şi servicii bancare. Marketing bancar, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2008, p. 387.
Băncile de investiţii mari au prezenţă globală ( de exemplu, JP Morgan, Bank of
America Merrill Lynch, Deutsche Bank, Credit Suisse, Goldman Sachs).
Din punct de vedere istoric, după criza din 1929-1933, în SUA a fost adoptat
Glass Steagal Act, document prin care s-a separat activitatea băncilor comerciale de
activitatea băncilor de investiţii. Această reglementare a avut drept scop protejarea
deponenţilor de plasamentele riscante în titluri financiare, pentru a se evita consecinţele
dezastruoase a unei crize financiare similare Marii Depresiuni. În Europa nu a existat o
separare între cele două tipuri de activităţi.
Începând cu anii 1980, pe măsură adâncirii procesului de dereglementare această
separare strictă între activitatea băncilor comerciale şi activitatea băncilor de investiţii a
început să se erodeze, iar în 1999 a avut suprimată.
Criza financiară globală a pus din nou pe tapet oportunitatea separării activităţii
băncilor comerciale de activitatea băncilor de investiţii.
Sintetic, în tabelul nr. 6.4., sunt prezentate, în mod comparat, funcţiile băncilor
care compun sistemul bancar. Pentru o cât mai bună sistematizare, au fost incluse şi
băncile „paralele”.
Tabelul nr. 6.1. Banca centrală, banca comercială, banca „paralelă”,
banca de investiţii – prezentare comparată
BANCA BANCA BANCA BANCA DE
CENTRALĂ COMERCIALĂ „PARALELĂ” INVESTIŢII
(„SHADOW”
BANKS)
Emite monedă. Acceptă depozite. Realizează Sprijină companiile
Implementează Acordă credite. operaţiuni similare în obţinerea de
politica monetară Efectuează băncilor comerciale, capital prin
şi de credit. operaţiuni de plăţi. dar nu sunt supuse emisiunea de titluri.
Monitorizează aceloraşi financiare
cursul monedei Sunt strict reglementări stricte. Subscrie şi vinde
naşionale. reglementate şi titluri financiare.
Reglementează şi supravegheate. Acordă consultanţă
supraveghează firmelor pentru

64
sistemul bancar. fuziuni şi achiziţii.
Acţionează ca Tranzacţionează
agent al statului. titluri pe piaţa
secundară.

NOŢIUNI ŞI CONCEPTE CHEIE

sistem bancar, banca central, bănci comerciale, bancă „paralelă” („Shadow” bank),
sistem bancar parallel, bănci de investiţii, risc de lichiditate, risc de credit, risc de rată a
dobânzii, risc valutar

TEME DE DEZBATERE
 Funcţiile băncii centrale
 Istoricul Băncii Naţionale a României
 Rolul şi tipologia băncilor comerciale
 Operaţiunile pasive ale băncilor comerciale
 Operaţiunile active ale băncilor comerciale
 Riscuri în activitatea băncilor comerciale
 Strucura sistemului bancar tradiţional în România
 Structura sistemului bancar paralel în România
 Definirea şi funcţiile băncilor de investiţii
 Activităţile unei bănci de investiţii
 Prevederile Actului Glass Steagal cu privire la separarea activităţii băncilor
comerciale de activitatea băncilor de investiţii

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

Stabiliţi dacă următoarele enunţuri sunt adevărate sau false

În mod tradiţional, creditele acordate clientelei nebancare – mari companii,
întreprinderi mici şi mijlocii, persoane particulare – deţin ponderea principală în
ansamblul activelor deţinute de băncile comerciale.
Răspuns: adevărat
Din punct de vedere istoric, după criza din 1929-1933, în Europa a fost adoptat
Glass Steagal Act, document prin care s-a separat activitatea băncilor comerciale de
activitatea băncilor de investiţii.
Răspuns: fals
Spre deosebire de băncile comerciale, băncile de investiţii nu au dreptul să atragă
depozite şi să acorde credite.
Răspuns: adevărat

Stabiliţi care este varianta corectă de răspuns

1. Resursele atrase de băncile comerciale de la clientela nebancară îmbracă, în
principal, forma:
a) creditelor primite de la banca centrala
b) depozitelor
c) titlurilor de stat
Răspuns:b

65
 2. Certificatele de depozit:
a) atestă depunerea la bancă pe o anumită perioadă a unor sume de bani (de
obicei, scadenţele şi valorile sunt standardizate);
b) certifică existenţa în conturi bancare a unor sume de bani constituite drept
garanţii;
c) certifică faptul că cecurile emise de deponent au acoperire.
Răspuns:a
3. Pentru a fi profitabile şi a-şi acoperi cheltuielile de funcţionare,
..............................., la creditele pe care le acordă, trebuie să fie mai mare decât
....................., la depozitele pe care le atrag.
a) rata dobânzii activă/ rata dobânzii pasive
b) rata dobânzii pasive/ rata dobânzii activă
c) rata dobânzii fixe/rata dobânzii variabile
Răspuns:a

Activitatea de bază a băncilor de investiţii o reprezintă:

a) subscrierea şi vânzarea de titluri financiare
b) atragerea de depozite
c) acordarea de credite
Răspuns: a
4. Sprijinul companiilor în obţinerea de capital prin emisiunea de titluri financiare
reprezintă principala activitate:
a) a unei bănci comerciale
b) a unei bănci de investiţii
c) a unei bănci retail.
Răspuns: b

66
 CAPITOLUL 7. MONEDA, CREDIT, ECHILIBRU MONETAR
7.1. MONEDA ŞI SISTEMUL MONETAR

Conform definiţiei dată de Costin Kiriţescu în lucrarea sa Moneda – mică

enciclopedie, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982, moneda este:
„Piesă de metal – aur, argint, cupru etc. – care se prezintă în general sub formă de
disc plat şi serveşte ca mijloc de circulaţie, de plată, şi eventual – atunci când merită - de
tezaurizare.” (p. 212).
În continuare, autorul precizează diferenţa dintre monedă şi bani, respectiv faptul
că banii reprezintă un termen generic, pe când moneda este un anumit fel de bani.
Etape în formele banilor:
1. monezile metalice de aur şi argint, care au fost folosite până la
începutul primului război mondial;
2. odată cu apariţia bancnotelor, în secolul al XVII-lea, s-au utilizat atât
monezi de aur şi argint, cât şi bancnote convertibile în aur sau argint;
3. bancnotele convertibile şi neconvertibile şi banii de cont sunt specifici
etapei istorice care a început cu primul război mondial până în
prezent20.

7.2. MASA MONETARĂ. CEREREA ŞI OFERTA DE MONEDĂ

Masa monetară: “mărime eterogenă constând din suma activelor care pot fi
utilizate pe teritoriul unei ţări pentru cumpărarea de bunuri şi servicii şi pentru achitarea
datoriilor”21.
Masa monetară este compusă din:
- numerar (bancnote şi monede)– cel mai lichid activ
- conturi curente
- depozite la termen
- alte active, cum ar fi: certificate de tezaur, cambii, bilete la ordin, acţiuni,
obligaţiuni.
Activele financiare pot fi clasificate în funcţie de gradul de lichiditate, adică de
capacitatea de a fi transformate rapid şi fără costuri în numerar.
Conform acestui criteriu (gradul de lichiditate), activele care compun masa
monetară pot fi grupate în:
- bani primari
- bani secundari
- quasi-bani.
Banii primari sau baza monetară este formată din:
- numerar
- depozitele pe care băncile comerciale le constituie la banca centrală sub forma
rezervelor minime obligatorii.

20
Kiriţescu, Costin, Moneda – mică enciclopedie, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.
63-64.
21
Kiriţescu, Costin, Emilian Dobrescu, Băncile – mică enciclopedie, Editura Expert, Bucureşti, 1998,
p.267.

67
 Banii secundari reprezintă disponibilităţile la vedere din conturile deschise la
băncile comerciale.
Quasi-banii, în principiu, sunt depozitele la termen22.
Agregatele monetare sunt indicatori monetari care cuprind diferite componente
ale masei monetare.
În România, conform documentelor Băncii Naţionale a României, agregatele
monetare utilizate sunt:
M1 – masa monetară în sens restrâns
M2 – masa monetară intermediară
M3 – masa monetară în sens larg.
Masa monetară în sens restrâns (M1) cuprinde: numerarul în circulaţie
(numerarul în afara sistemului bancar) şi depozitele overnight (conturi curente, depozite
la vedere).
M1 = numerarul în circulaţie + depozitele overnight

Masa monetară intermediară (M2) cuprinde masa monetară în sens restrâns (M1)
şi depozitele cu durata iniţială de până la doi ani inclusiv.
M2 = M1 + depozitele cu durata iniţială de până la doi ani inclusiv
Masa monetară în sens larg (M3) cuprinde masa monetară intermediară (M2) la
care se adaugă alte instrumente financiare, cum ar fi: acţiuni, unităţi ale fondurilor de
piaţă monetară, titluri de natura datoriei cu maturitatea de până la doi ani inclusiv.
M3 = M2 + alte instrumente financiare.
Cu titlu ilustrativ, în tabelul nr. 7.1. sunt prezentate agregatele monetare în
România la sfârşitul anului 2017

7.3. INSTRUMENTE DE CREDIT: CAMBIA ŞI BILETUL LA ORDIN

Cambia
Să considerăm următorul exemplu ipotetic: producătorul A cumpără de la
furnizorul B o marfă în valoare de 1000 u.m. (unităţi monetare). La rândul său, furnizorul
B are o datorie faţă de firma C tot în valoare de 1000 u.m. şi tot la aceeaşi scadenţă. În
aceste condiţii, pentru a-şi stinge obligaţia de plată faţă de firma C, furnizorul B poate să
dea ordin datornicului său, respectiv firmei A, să plătească cele 1000 u.m care îi
datorează direct firmei C.
Acest mod de reglare a plăţii se realizează prin intermediul cambiei. În literatura
de specialitate, cambia este definită drept instrument de plată şi credit prin care o
persoană, denumită trăgător, dă ordin altei persoane, denumită tras, să plătească la o
anumită dată (scadenţă) o sumă de bani în favoarea sau la ordinul celei de-a treia
persoană, denumită beneficiar. Aşadar, cambia pune în legătură trei persoane:
- trasul – persoana care trebuie să efectueze plata;
- trăgătorul – persoana care dă ordin trasului să efectueze plata şi care emite
cambia;
- beneficiarul – persoana care încasează suma de bani.

22
Ionescu, Lucian (coord.), Economia şi rolul băncilor, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 165-
166.

68
 În practică, trăgătorul şi beneficiarul pot fi una şi aceeaşi persoană. Scadenţa
efectuării plăţii poate fi la vedere (adică la prezentarea cambiei) sau la termen, de
exemplu, la un anumit număr de zile de la data emiterii cambiei.
Revenind la exemplul considerat, trasul este producătorul A, trăgătorul este
furnizorul B, iar beneficiarul, firma C. În alţi termeni, furnizorul B emite înscrisul
denumit cambie prin care îi ordonă producătorul A să plătească la scadenţă sumă de 1000
u.m. în favoarea (sau la ordinul) firmei C.
Schematic, furnizorul B livrează marfa producătorului A şi, în acelaşi timp, emite
cambia. Ulterior, producătorul A efectuează plata celor 1000 u.m. la scadenţă în favoarea
firmei C (faţă de care furnizorul B avea o datorie). În loc ca producătorul A să plătească
cele 1000 u.m. furnizorului B, iar, ulterior, furnizorul B să plătească datoria de 1000 u.m.
firmei C, prin intermediul cambiei, plata se va efectua direct de la producătorul A către
firma C.
Biletul la ordin
Reglarea plăţii între două părţi se poate realiza şi prin intermediul biletului la
ordin. Biletul la ordin este un instrument de plată şi credit prin care o persoană, denumită
emitent, îşi ia angajamentul efectuării unei plăţi în favoarea (sau la ordinul) beneficiarului
la o anumită scadenţă. Ca şi în cazul cambiei, scadenţa efectuării plăţii poate fi la vedere
sau la termen.
Exemplificativ, dacă producătorul A cumpără de la furnizorul B marfă în valoare
de 1000 u.m., reglementarea plăţii se poate efectua printr-un bilet la ordin emis de
producătorul A în favoarea furnizorului B. Cu ajutorul biletului la ordin, producătorul A
îşi ia angajamentul necondiţionat faţă de furnizorul B că va efectua la scadenţă plata celor
1000 u.m.
Pentru a fi asiguratorii din punctul de vedere al efectuării plăţii, cambia şi biletul
la ordin pot fi avalizate de o bancă. Prin avalizarea cambiei, beneficiarul are certitudinea
că dacă la scadenţă trasul nu efectuează plata, atunci plata va fi efectuată de banca ce a
avalizat cambia. Similar în cazul biletului la ordin. Pentru a fi sigur că va încasa suma de
bani cuvenită, beneficiaarul biletului la ordin trebuie să solicite emitentului să-i prezinte
un billet la ordin avalizat de o bancă. În principiu, avalizarea biletului la ordin se
realizează de banca emitentului.
Pentru a conferi siguranţă, cambia trebuie, de asemenea, să fie acceptată de tras,
care, astfel, se obligă să efectueze plata.
În cazul cambiei şi biletului la ordin cu scadenţa la termen, pentru a intra mai
repede în posesia sumei de bani cuvenite, posesorul are posibilitatea scontării cambiei sau
biletului la ordin, respectiv vânzării titlului respectiv unei bănci comerciale. Prin
operaţiunea de scontare, posesorul încasează valoarea nominală a titlului mai puţin
scontul, adică suma de bani pe care banca o reţine drept cost pentru suma de bani dată în
avans posesorului cambiei sau biletului la ordin.
Atât cambia, cât şi biletul la ordin sunt reglementate uniform pe plan internaţional
prin convenţiile internaţionale semnate la Geneva în 1930.

7.4. INTERNAŢIONALIZAREA MONETARĂ

Dezvoltarea schimburilor comerciale şi necomerciale internaţionale, respectiv

importul şi exportul de mărfuri şi servicii, precum şi a relaţiilor financiare internaţionale

69
sub forma creditului internaţional, a investiţiilor internaţionale etc. au impus utilizarea
unor monede naţionale în fluxurile internaţionale.
De-a lungul timpului, structura şi ierarhia valutelor utilizate în fluxurile financiare
internaţionale au cunoscut mai multe etape. Lira sterlină a dominat finanţele
internaţionale până în 1939. După cel de-al doilea război mondial până în 1965, dolarul
american a deţinut supremaţia, importanţa lirei sterline diminuându-se. Trecerea la
convertibilitatea externă deplină a unor monede europene au determinat afirmarea în
fluxurile financiare internaţionale, pe lângă dolarul american, şi a altor monede, cum ar fi
marca germană şi francul francez.
După 1990, odată cu adoptarea monedei unice euro, care a implicat dispariţia de
pe pieţele financiare internaţionale a unor monede cum ar fi marca germană şi francul
francez, tranzacţiile financiare internaţionale sunt dominate de un număr redus de
monede23.
Conform statisticilor internaţionale24, în prezent, principalele monede utilizate în
finanţele internaţionale sunt:
- dolarul american
- moneda unică euro
- lira sterlină.

NOŢIUNI ŞI CONCEPTE CHEIE

monedă, bani, sistem monetar, masa monetară, agregat monetar, instrumente de plată şi
credit; cambia; bilet la ordin, sistem monetar internaţional

TEME DE DEZBATERE
 Etape în formele banilor
 Componentele masei monetare
 Agregatele monetare
 Agregatele monetare în România
 Cererea şi oferta de monedă
 Instrumentele de plată şi credit

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Masa monetară este compusă din:

a. numerar (bancnote şi monede) – cel mai lichid activ
b. conturi curente
c. depozite la termen
d. alte active, cum ar fi: certificate de tezaur, cambii, bilete la ordin, acţiuni,
obligaţiuni
e. toate variantele sunt adevărate
Răspuns: e

23
Negruş, Mariana, Claudia Baicu, Relaţii valutare şi marketing financiar, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2007, p. 43-44.
24
A se vedea, de exemplu, SWIFT, Worldwide Currency Usage and Trends Information paper prepared by
SWIFT in collaboration with City of London and Paris EUROPLACE December 2015 disponibil

70
 2. Conform statisticilor internaţionale 25, în prezent, principalele monede utilizate
în finanţele internaţionale sunt:
a. dolarul american, moneda unică euro, lira sterlină
b. dolarul american, moneda unică euro, francul elvețian
c. dolarul american, yenul japonez, moneda unică euro
d. nici una dintre variante nu este corectă
e. toate variantele sunt corecte
Răspuns: a

3. În funcţie de gradul de lichiditate, adică de capacitatea de a fi transformate

rapid şi fără costuri în numerar, activele care compun masa monetară pot fi
grupate în:
a. bani primari
b. bani secundari
c. quasi-bani
d. toate variantele sunt corecte
e. nici una dintre variante nu este corectă
Răspuns: d

25
A se vedea, de exemplu, SWIFT, Worldwide Currency Usage and Trends Information paper prepared by
SWIFT in collaboration with City of London and Paris EUROPLACE December 2015 disponibil

71
 CAPITOLUL 8. PIEŢE FINANCIARE
8.1. STRUCTURA PIEŢEI FINANCIARE

Piaţa financiară este un termen generic care desemnează piaţa prin intermediul
căreia se întâlneşte cererea şi oferta de fonduri atât pe termen scurt (în mod convenţional,
până la 1 an), cât şi pe termen mediu (între 1 şi 5 ani) şi lung (peste 5 ani).
Piaţa financiară cuprinde două segmente importante:
- piaţa bancară, care reflectă ansamblul relaţiilor de credit bazate pe active care
nu sunt negociabile, respectiv pentru care nu există o piaţă secundară;
- piaţa titlurilor financiare, cu două subcomponente:
- piaţa monetară – reflectă tranzacţiile cu titluri financiare pe
termen scurt;
- piaţa de capital – cuprinde tranzacţiile cu titluri financiare pe
termen lung26.
În cazul pieţei bancare, întâlnirea cererii şi ofertei de fonduri se realizează prin
interpunerea între solicitantul de fonduri (cel care doreşte un credit bancar) şi ofertantul
de fonduri (cel care constituie un depozit bancar) a unui intermediar, practicându-se
finanţarea indirectă.
În cazul emisiunii de titluri financiare, finanţarea are caracter direct, respectiv cel
care solicită un credit emite în mod direct titluri financiare pe diferite termene, de
exemplu, obligaţiuni pentru împrumuturile pe termen mediu şi lung sau efecte (hârtii)
comerciale pentru împrumuturile pe termen scurt.

8.2. PIAŢA DE CAPITAL – ROL, CARACTERISTICI, STRUCTURĂ

Piaţa de capital este acel segment al pieţei financiare prin intermediul căreia se
emit şi se tranzacţionează titluri financiare pe termen mediu şi lung. Pieţele de capital au
un rol important în economie, permiţând mobilizarea fondurilor pe termen mediu şi lung.
Sunt o alternativă la sistemul bancar tradiţional atât pentru solicitanţii de fonduri, de
exemplu, emisiunea de obligaţiuni în locul unui credit bancar, cât şi pentru investitori –
cumpărarea de titluri financiare, ca alternativă de investiţii în locul depozitelor bancare.
Exemplu de tranzacţie pe piaţa de capital – emisiunea de obligaţiuni corporative
Dacă o mare firmă doreşte să se împrumute pe termen de 5 ani şi vrea să evită
costurile pe care le-ar presupune un împrumut bancar poate să apeleze la piaţa de capital
şi să emită obligaţiuni corporative. În montarea împrumutului obligatar, firma apelează la
serviciile unei bănci de investiţii, care, pe lângă consultanţa oferită în ceea ce priveşte
emisiunea obligatară, subscrie şi vinde titlurile financiare emise. Operaţiunea de
subscriere presupune că banca de investiţie îşi asumă riscul distribuirii titlurilor
financiare pe piaţă, respectiv, în cazul în care nu găseşte suficienţi investitori dornici să
cumpere titlurile financiare emise de firmă, banca de investiţii păstrează titlurile
neacoperite de piaţă. Pentru această operaţiune, banca de investiţie încasează un
comision. În situaţia în care emisiunea obligatară are valori foarte mari, se pot organiza
sindicate bancare (formate din mai multe bănci, în care una este bancă leader) care să

26
Popa, Ioan, Bursa, vol. 1, Colecţia Bursa, Editura Adevărul SA, Bucureşti, 1993, p. 43.

72
subscrie tranzacţia. Investitorii/cumpărătorii titlurilor financiare pot fi investitori
instituţionali, cum ar fi fonduri de pensii, societăţi de asigurări sau fonduri hedge, în
funcţie de strategia şi politica urmărită de fiecare investitor.
Astfel de emisiuni pot fi realizate şi de guverne – obligaţiuni de stat - sau alţi
emitenţi (municipalităţi, obligaţiuni municipale).
Caracteristicile pieţei de capital27:
- este o piaţă deschisă;
- instrumentele pieţei de capital sunt pe termen mediu şi lung;
- produsele pieţei de capital - valorile mobiliare - pot fi transferate de la un
posesor la altul (negociabilitate şi transferabilitate);
- intermediarii au un rol important în tranzacţionarea valorilor mobiliare,
punând în contact emitenţii cu investitorii.
Piaţa de capital cuprinde două segmente:
- piaţa primară de capital – destinată emisiunii şi vânzării/cumpărării de titluri
financiare pentru prima dată;
- piaţa secundară de capital – piaţa prin intermediul căreia se vând şi se
cumpără titlurile financiare care au fost deja emise.
Altă clasificare a pieţelor de capital are în vedere următoarele criterii 28:
1. după tipul de titluri – se deosebesc piaţa de acţiuni, piaţa de obligaţiuni, piaţa
titlurilor de stat;
2. după procedurile de tranzacţionare – se identifică piaţa de licitaţie şi piaţa de
negociere;
3. după locul tranzacţionării – piaţa organizată şi piaţa OTC („Over The
Counter”);
4. după dinamica şi riscul tranzacţiilor – conform acestui criteriu există: piaţa la
vedere, piaţa forward, piaţa futures, piaţa de opţiune.

8.3. INSTRUMENTE FINANCIARE TRANZACŢIONATE PE

PIAŢA DE CAPITAL - ACŢIUNILE

Acţiunile fac parte din categoria instrumentelor financiare tranzacţionate pe piaţa

de capital.
Instrumentele financiare tranzacţionate pe piaţa de capital pot fi clasificate
în:
a) valori mobiliare, între care foarte importante sunt acţiunile şi
obligaţiunile. Valorile mobiliare se caracterizează prin: negociabilitate,
adică posibilitatea transferării lor către alte persoane; emitere în formă
materializată (pe suport hârtie) sau prin înscrieri în cont (formă
dematerializată); valorile mobiliare oferă deţinătorilor drepturi

27
Anghelache, Gabriela, Piaţa de capital. Caracteristici, evoluţii, tranzacţii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p.
15.

28
Stoica, Victor, Ion Corbu, Ioana Murariu, Sistemul bursier internaţional, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2006, p. 27

73
 patrimoniale şi nepatrimoniale, cum ar fi dreptul obţinerii unei
remunerări;
b) instrumente financiare derivate (contracte futures, opţiuni);
c) instrumente financiare sintetice – obţinute prin combinarea
caracteristicilor altor tipuri de instrumente financiare 29.
Acţiunea este un titlu financiar cu venit variabil, care reprezintă o parte din
capitalul social al unei societăţi. Prin emisiunea de acţiuni, emitentul are posibilitatea să
atragă capital. Acţiunile se emit de firme fie iniţial, pentru constituirea capitalului firmei,
fie, ulterior, pentru majorarea capitalului social al firmei. Venitul încasat de investitor
îmbracă forma dividendului, care variază în funcţie de rezultatele, profitul obţinut de
firmă. Pe lângă obţinerea de dividende, investitorul în acţiuni poate să obţină câştig şi din
evoluţia favorabilă a cursului acţiunilor.
În principiu, se consideră că investiţia în cumpărarea de acţiuni este mai riscantă
decât în cumpărarea de obligaţiuni, dar, corespunzător riscului mai mare asumat, se
aşteaptă ca profitul obţinut în cazul acţiunilor să fie mai mare decât câştigul obţinut prin
investirea în obligaţiuni.
Printre avantajele companiilor listate la bursă se numără:
- accesul la capital în condiţii mai avantajoase (mai repede şi mai uşor);
- creşterea vizibilităţii companiei;
- posibilitatea determinării valorii de piaţă a companiei;
- creşterea eficienţei managementului companiei;
- posibilitatea recompensării salariaţilor cu acţiuni ale companiei, care poate
conduce la fidelizarea salariaţilor;
- ca urmare a transparenţei mai mari a companiei, clienţii şi partenerii de afaceri
pot avea încredere mai mare în compania respectivă30.

Tipuri de acţiuni
Literatura şi practica de specialitate clasifică acţiunile după mai multe criterii 31,
între care foarte importante sunt drepturile pe care le conferă acţionarilor şi modul în care
apare evidenţiat posesorul acţiunii.
În funcţie de drepturile pe care le conferă deţinătorilor, acţiunile pot fi:
- comune (ordinare)
- -preferenţiale.
Prezentarea comparată a caracteristicilor specifice acţiunilor comune şi acţiunilor
preferenţiale este ilustrată în tabelul 8.1.

Tabelul 8.1. Caracteristicile acţiunilor comune şi preferenţiale

Caracteristici ale acţiunilor comune Caracteristici ale acţiunilor preferenţiale
- conferă dreptul de proprietate - conferă dreptul de încasare a
asupra patrimoniului firmei unui dividend fix
29
Anghelache, Gabriela, Piaţa de capital, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 142-143.
30
Bursa de Valori Bucureşti, Piaţa reglementată, p. 2.
31
A se vedea, de exemplu: Stoica, Victor, Ion Corbu, Ioana Murariu, Sistemul bursier internaţional,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006, p. 61; Anghelache, Gabriela, Piaţa de capital,
Editura Economică, Bucureşti, 2004, p.145-151; Institutul Bancar Român, Pieţe monetar-financiare,
Bucureşti, martie 2000, pag. 2-11- pag. 4-12; Bursa de Valori Bucureşti, Ghidul investitorului de retail,
octombrie 2014, p. 10.

74
 - dau drept de vot în adunarea - acţiunile preferenţiale implică
generală a acţionarilor limitarea sau chiar suprimarea
- dau dreptul de a încasa un dreptului posesorului acţiunii de
dividend variabil, în funcţie de a vota în adunarea generală a
rezultatele şi politica firmei. acţionarilor.
Sursa: Bursa de Valori Bucureşti, Ghidul investitorului de retail, octombrie 2014, p. 10.

Un alt criteriu de clasificare a acţiunilor are în vedere modul de identificare a

posesorului acţiunii. Conform acestui criteriu, acţiunile pot fi nominative, respectiv apare
menţionat numele posesorului, şi la purtător, caz în care nu se menţionează numele
posesorului, iar transmiterea acţiunilor de la un posesor la altul se poate realiza fără nicio
formalitate.

8.4. INSTRUMENTE FINANCIARE TRANZACŢIONATE PE

PIAŢA DE CAPITAL - OBLIGAŢIUNILE

Obligaţiunile sunt instrumente financiare emise de diferiţi emitenţi – firme,

municipalităţi, stat – pe termen mediu şi lung cu scopul finanţării anumitor activităţi. Prin
emisiunea de obligaţiuni, emitentul se împrumută pe termen mediu sau lung de la
investitorii care cumpără obligaţiunile respective. Emisiunea de obligaţiuni reprezintă o
alternativă la creditul bancar clasic, o modalitate directă de finanţare, care poate fi o
variantă de finanţare mai ieftină.
Caracteristici ale obligaţiunilor:
- constituie o fracţiune dintr-un împrumut;
- deţinătorii obligaţiunilor sunt creditori ai emitentului;
- spre deosebire de acţiuni, obligaţiunile nu dau drept de vot în adunările
generale ale emitentului;
- obligaţiunile asigură deţinătorilor un venit fix;
- durata de viaţă a obligaţiunii este limitată - până la scadenţă 32.

Tipuri de obligaţiuni
Practica de specialitate internă şi internaţională identifică mai multe categorii de
obligaţiuni clasificate după o serie de criterii, cum ar fi: după natura emitentului
obligaţiunii; după felul în care sunt emise obligaţiunile; după tipul cuponului; după modul
de garantare; după ţara de provenienţă a emitenţilor şi investitorilor etc.
Din punctul de vedere al emitentului
- obligaţiuni emise de stat – obligaţiuni de stat
- obligaţiuni emise de firme, instituţii de credit etc. – obligaţiuni corporative
- obligaţiuni emise de autorităţile publice locale – obligaţiuni municipale.
Piaţa obligaţiunilor corporative a debutat în România în 2004 cu obligaţiunile
emise de BRD – Groupe Société Générale. Ulterior, alte companii sau instituţii de credit
au emis obligaţiuni pe piaţa de capital din România: Transelectrica, Raiffeisen Bank,
Garanti Bank, Unicredit Bank. Dintre emitenţii străini de obligaţiuni corporative

32
Stoica, Victor, Ion Corbu, Ioana Murariu, Sistemul bursier internaţional, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2006, p. 68.

75
tranzacţionate la Bursa de Valori Bucureşti se remarcă Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)33.
În România, piaţa obligaţiunilor municipale a debutat la Bursa de Valori
Bucureşti în 2001, primele obligaţiuni municipale tranzacţionate fiind emise de
municipiile Predeal şi Mangalia. Printre avantajele asociate emisiunii de obligaţiuni
municipale în România se numără:
- acest tip de împrumut este, de multe ori, o alternativă mai ieftină a creditului
bancar;
- termenii împrumutului obligatar pot fi stabiliţi în funcţie de nevoile emitentului;
- creşte vizibilitatea emitentului;
- dobânda la împrumutul obligatar este încasată nu de o instituţie bancară – ca în
cazul creditului bancar -, ci direct de investitorii persoane fizice şi juridice, care pot
proveni chiar din cadrul comunităţii care a lansat împrumutul respectiv 34.
După tipul de venit pe care îl incumbă, obligaţiunile pot fi:
- obligaţiuni cu dobândă – obligaţiunile sunt emise la valoarea nominală, care, de
obicei, se rambursează la scadenţă, iar dobânzile aferente se plătesc conform termenilor
emisiunii;
- obligaţiuni cu cupon zero – se emit la un preţ mai mic decât valoarea nominală
şi se răscumpără la scadenţă la valoarea nominală, care este mai mare decât preţul de
emisiune, diferenţa reprezentând câştigul investitorului.
Din punctul de vedere al gradului de protecţie conferit investitorilor în
obligaţiuni, se disting:
- obligaţiuni garantate cu anumite active – sunt obligaţiunile care oferă protecţie
investitorilor în sensul că, în cazul în care emitentul obligaţiunii nu îşi garantează
obligaţiunile de plată, investitorul îşi poate recupera prejudiciul recurgând la activul
constituit sub formă de garanţie;
- obligaţiuni negarantate, caz în care investitorii nu au nicio garanţie privind
respectarea angajamentelor de plată ale emitentului, bazându-se exclusiv pe credibilitatea
acestuia35.
Din punctul de vedere al ţării de provenienţă a emitentului şi creditorilor:
- obligaţiuni interne – atât emitentul, cât şi creditorii provin din aceeaşi ţară. De
exemplu, obligaţiunile în lei emise de municipiul Mangalia pe piaţa din România sunt
obligaţiuni interne;
- obligaţiuni internaţionale – emitentul şi cumpărătorii obligaţiunilor provin din
ţări diferite. Ilustrativ, obligaţiunile în dolari americani emise de o firmă din Italia pe
piaţa din Marea Britanie.
Prezentarea sintetică a criteriilor de clasificare a obligaţiunilor şi tipurilor de
obligaţiuni este redată în tabelul nr. 8.2.
Tabelul 8.2. Criterii de clasificare a obligaţiunilor şi tipuri de obligaţiuni
CRITERII DE CLASIFICARE TIPURI DE OBLIGAŢIUNI

33
Bursa de Valori Bucureşti, Obligaţiunile corporative, p. 2.
34
Idem, Obligaţiunile municipale. Instrumente de finanţare pentru proiecte municipale de investiţii, p. 2-3.
35
Anghelache, Gabriela, Piaţa de capital, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 153.

76
1. Din punctul de vedere al emitentului  obligaţiuni de stat - emise de stat
 obligaţiuni municipale - emise de
autorităţile publice locale
 obligaţiuni corporative - emise de firme
etc.

 obligaţiuni cu dobândă – dobânzile

2. După tipul de venit aferente se plătesc conform termenilor
emisiunii
 obligaţiuni cu cupon zero – se emit la un
preţ mai mic decât valoarea nominală şi se
răscumpără la scadenţă la valoarea
nominală, care este mai mare decât preţul
de emisiune
3. Din punctul de vedere al gradului de  obligaţiuni garantate cu anumite active
protecţie conferit investitorilor
 obligaţiuni negarantate

 obligaţiuni interne – emitentul şi

4. Din punctul de vedere al ţării de
creditorii provin din aceeaşi ţară
provenienţă a emitentului şi creditorilor
 obligaţiuni internaţionale – emitentul şi
cumpărătorii provin din ţări diferite.

8.5. BURSA DE VALORI

Bursele de valori au un rol important în finanţarea economiei unei ţări,

constituind, totodată, un barometru al economiei. În România, Bursa de Valori Bucureşti
şi-a reluat activitatea după 1990, odată cu trecerea la economia de piaţă şi transformările
profunde care au afectat sistemul financiar românesc. În mod tradiţional, firmele din
România au preferat creditul bancar în detrimentul finanţării prin titluri financiare. Cu
toate acestea este de dorit ca bursa de valori să-şi intensifice rolul în România.
Pieţele secundare pentru titluri financiare (adică pieţele pe care se tranzacţionează
titlurile financiare) pot fi organizate:
- sub formă de burse de valori (engl. stock exchanges)
- sub formă de pieţe de negocieri (engl. pieţe OTC, over-the-counter).
Bursa de valori concentrează cererea şi oferta de titluri financiare. Tranzacţiile se
efectuează în mod deschis, prin intermediul unui mecanism care permite accesul direct şi
continuu la informaţiile de piaţă (preţul bursei) în conformitate cu un regulament
cunoscut. În mod tradiţional, operaţiunile bursiere se realizau într-un spaţiu fizic special
de tranzacţionare, unde se concentrau cererea şi oferta de titluri. Odată cu mijloacele
electronice de transmitere şi executare a ordinelor s-au dezvoltat bursele electronice.

77
 Pieţele OTC sau over-the-counter sunt pieţe destinate tranzacţiilor cu titluri care
nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a fi cotate la bursele propriu-zise 36.
Tranzacţii bursiere - tipuri37
Tipuri de tranzacţii la bursele de tip american:
a) tranzacţii cu lichidare imediată – executarea contractului, adică livrarea
titlurilor şi plata acestora, are loc în ziua încheierii contractului;
b) tranzacţii cu lichidare normală – finalizarea operaţiunilor se realizează
la un anumit număr de zile după încheierea contractului (3-7 zile);
c) tranzacţii cu lichidare pe bază de aranjament special – finalizarea
operaţiunilor are loc la o scadenţă dată.
La bursele de tip european se deosebesc următoarele tranzacţii:
a) tranzacţii la vedere – executarea contractului are loc imediat sau în
câteva zile după încheierea tranzacţiei;
b) tranzacţii la termen de o lună sau cu „reglementare lunară”;
c) tranzacţii ferme la termen;
d) tranzacţii de tip condiţionat.
Un alt criteriu de clasificare al operaţiunilor de bursă are în vedere scopul urmărit.
Potrivit acestui criteriu, operaţiunile de bursă pot fi:
a) operaţiuni simple de investire;
b) operaţiuni de arbitraj;
c) operaţiuni de acoperire;
d) operaţiuni speculative;
e) operaţiuni cu caracter tehnic.
Evoluţia de ansamblu a unei pieţe bursiere este reflectată prin intermediul
indicilor bursieri.
Piaţa bursieră din SUA
Un rol important în ansamblul pieţelor bursiere ale lumii îl are piaţa bursieră din
SUA atât în ceea ce priveşte capitalizarea, cât şi modelul dezvoltat.
În SUA, funcţionează două categorii de pieţe secundare:
– burse de valori, care funcţionează pe principiul licitaţiei, cea mai mare
fiind NYSE, cu o capitalizare de peste 19 trilioane USD;
– pieţe OTC (over the counter), care funcţionează pe principiul negocierii
între vânzător şi cumpărător, între care cea mai mare este NASDAQ, cu
o capitalizare de peste 6 trilioane USD.
Cea mai mare parte a acţiunilor se tranzacţionează în loturi de 100. Obligaţiunile
guvernamentale şi corporative se tranzacţionează în loturi de 10 şi au valoarea nominală
de 1000 USD.
Principalele instrumente financiare tranzacţionate sunt:
 acţiuni ordinare
 acţiuni preferenţiale
 warrant-uri
 ADR (American Depositary Receipt)
 ETF (Exchange Traded Funds)

36
Popa, Ioan, Bursa, volumul I, Colecţia Bursa, Bucureşti, 1993, p. 44-46.
37
Anghelache, Gabriela, Piaţa de capital, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 297-299.

78
  certificate de trezorerie, note de trezorerie, obligaţiuni de trezorerie emise
de guvernul SUA
 obligaţiuni guvernamentale
 obligaţiuni corporative
 obligaţiuni municipale38.
Principalii indici bursieri sunt:
- NYSE Composite
- NYSE Amex Composite
- Dow Jones Industrial Average.
Bursa de Valori Bucureşti
Conform site-ului oficial al Bursei de Valori Bucureşti
(http://www.bvb.ro/AboutUs/History), primele burse de comerţ au fost înfiinţate în 1839.
Din cauza măsurilor adoptate de regimul comunist, timp de aproape 50 de ani activitatea
bursieră a fost întreruptă în România. Bursa de Valori Bucureşti a fost reînfiinţată în
1995.
Arhitectura pieţei de capital din România39:
-Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF) – supraveghează şi
reglementează piaţa de capital, piaţa pensiilor private şi piaţa asigurărilor din România;
- Bursa de Valori Bucureşti (BVB) – principalul operator de pe piaţă;
- Depozitarul Central – compensează şi decontează tranzacţiile cu instrumente
financiare; ţine evidenţele registrelor societăţilor emitente;
- Fondul de Compensare a Investitorilor – are drept scop compensarea
investitorilor în cazul incapacităţii membrilor de a returna fondurile băneşti investitorilor;
- Institutul de Guvernanţă Corporativă – realizează seminarii de informare;
- Casa de Compensare Bucureşti – casă de compensare pentru instrumente
financiare derivate.
În cadrul Bursei de Valori Bucureşti operează două pieţe.
Piaţa reglementată, pe care se tranzacţionează:
- acţiuni ale companiilor româneşti şi străine;
- obligaţiuni corporative şi municipale
- titluri de stat
- unităţi de fond, ETF-uri
- certificate.
Pentru a fi listate pe piaţa reglementată, companiile trebuie să îndeplinească
anumite criterii, între care capitalurile proprii să fie de minimum 1 milion euro.
Piaţa AeRO – segment de piaţă pe care sunt listate companii de dimensiuni mai
mici sau start-up-uri, pentru care se consideră că riscul investiţiei este mai mare decât la
companiile admise la tranzacţiile pe piaţa reglementată 40.

NOŢIUNI ŞI CONCEPTE CHEIE

piaţa financiară; piaţa bancară; piaţa titlurilor financiare, acţiuni; acţiuni nominative,
acţiuni la purtător, acţiuni ordinare, acţiuni preferenţiale, dividend, obligaţiuni;
obligaţiuni de stat; obligaţiuni corporative; obligaţiuni municipal, burse de valori, pieţe

38
Depozitarul Central SA, Profil Piaţa de Capital Statele Unite ale Americii, ianuarie 2015.
39
Bursa de Valori Bucureşti, Ghidul investitorului de retail, Octombrie 2014, p. 16.
40
Bursa de Valori Bucureşti, Ghidul tău pentru administrarea averii, p. 17-18.

79
de negocieri (pieţe OTC, over-the-counter), tranzacţii bursiere, Bursa de Valori
Bucureşti

TEME DE DEZBATERE
 Instrumente financiare tranzacţionate pe piaţa de capital
 Avantaje ale companiilor listate la bursă
 Tipuri de acţiuni: acţiuni comune; acţiuni preferenţiale; acţiuni nominative;
acţiuni la purtător
 Caracteristici ale acţiunilor comune
 Caracteristici ale acţiunilor preferenţiale
 Definirea şi caracteristicile obligaţiunilor
 Criterii de clasificare a obligaţiunilor; tipuri de obligaţiuni
 Definirea, rolul şi organizarea bursei de valori
 Pieţele OTC sau over-the-counter
 Tipuri de tranzacţii bursiere
 Arhitectura pieţei de capital din România
 Bursa de Valori Bucureşti

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
Stabiliţi dacă următoarele enunţuri sunt adevărate sau false
1. Piaţa de capital este acel segment al pieţei financiare prin intermediul căreia se
emit şi se tranzacţionează titluri financiare pe termen mediu şi lung. (Adevărat)
2. Acţiunile comune conferă posesorului dreptul obţinerii unui dividend fix,
stabilit iniţial, indiferent de rezultatele firmei şi politica de dezvoltare. (Fals)
3. Spre deosebire de obligaţiunile cu dobândă, obligaţiuni cu cupon zero se emit
la un preţ mai mic decât valoarea nominală. (Adevărat)
4. Similar acţiunilor, obligaţiunile dau drept de vot investitorilor în adunările
generale ale emitentului. (Fals)
5. Piaţa AeRO este o piaţă din cadrul Bursei de Valori Bucureşti pe care sunt
listate companiile româneşti de dimensiuni mari şi companiile străine. (Fals)

Stabiliţi care este varianta corectă de răspuns

1.În montarea unui împrumut obligatar, emitenţii apelează la serviciile unei
.............. care, pe lângă consultanţa oferită în ceea ce priveşte emisiunea obligatară,
subscrie şi vinde titlurile financiare emise.
a) bănci comerciale
b) bănci de investiţii
c) societăţi de asigurări.
Răspuns: b
2. ........................este destinată emisiunii şi vânzării/cumpărării de titluri
financiare pentru prima dată.
a) Piaţa primară de capital
b) Piaţa secundară de capital
c) Piaţa la vedere
d) Piaţa la termen.

80
 Răspuns: a
3. Printre caracteristicile acţiunilor preferenţiale se numără:
1) conferă posesorului dreptul de vot în adunarea generală a acţionarilor
2) conferă posesorului dreptul de a încasa un dividend variabil
3) conferă posesorului dreptul de a încasa un dividend fix, prestabilit
4) suprimă dreptul de vot al posesorului acţiunii în adunarea generală a
acţionarilor.
a) 1+2
b) 2+3
c) 3+4
d) 1+4
Răspuns: c
4. În funcţie de venitul pe care îl oferă investitorilor, obligaţiunile pot fi:
a) obligaţiuni cu dobândă, obligaţiuni cu cupon zero
b) obligaţiuni garantate cu anumite active, obligaţiuni negarantate
c) obligaţiuni de stat, obligaţiuni corporative, obligaţiuni municipale.
Răspuns: a

5. Pentru a fi listate pe ..............................din cadrul Bursei de Valori Bucureşti,

companiile trebuie să îndeplinească anumite criterii, între care cerinţe minime privind
capitalurile proprii (minimum 1 milion euro).
a) piaţa reglementată
b) piaţa AeRO
Răspuns: a)
6. În funcţie de ................................., operatiunile bursiere pot fi: operaţiuni
speculative, operaţiuni de acoperire a riscurilor, operatiuni de investire, operaţiuni de
arbitraj.
a) termenul la care are loc executarea contractului
b) scopul pentru care se efectuează
c) data la care are loc încheierea contractului
Răspuns: b)

81
 CAPITOLUL 9. FINANŢAREA INVESTIŢIILOR
ŞI ACTIVELOR CIRCULANTE
Hotărârea managerilor de a investi se bazează pe o multitudine de informații
complexe cu privire la: necesitatea, oportunitatea, eficiența investiției, durata de execuție
și exploatare a investiției, volumul cheltuielilor și al resurselor financiare, fluxurile de
intrare și ieșire a fondurilor pe durata exploatării investiției, asigurarea rentabilității și
lichidității, durata de recuperare a capitalurilor investite ș.a.

9.1. Politica de investiţii

Necesitatea investiției apare în condițiile în care capacitățile existente nu pot
asigura îndeplinirea programului de producție și desfacere a firmei, în condiții normale de
lucru. Oportunitatea investiției este în strânsă legătură cu necesitatea, eficiența, și durata
optimă de realizare și punere în funcțiune a capacităților de producție, cu obținerea
resurselor financiare, condițiile de aprovizionare și desfacere. Eficiența se referă la
raportul dintre rezultatele obținute de firmă în urma exploatării investiției și eforturile de
realizare a acesteia, printre factorii de influență semnificativi aflându-se volumul
vânzărilor și nivelul costurilor de producție. Efortul de investiții este întotdeauna
măsurabil pentru investiții ca cele sociale, umane, comerciale, dar masurarea efectului
este dificil, dacă nu chiar imposibil de cuantificat.
Participaţiile sunt de două categorii: investiţii de portofoliu şi speculative.
Investiţiile de portofoliu au în vedere procurarea de acţiuni de la o altă firmă, cu
intenţia de a extinde interesele firmei participante asupra unui concurentsau într-un alt
domeniu de activitate; urmăresc, de asemenea, procurarea de obligaţiuni (publice sau nu)
cu intenţia unei valorificări avantajoase, pe termen lung, a unor disponibilităţi consolidate
pentru care nu sunt încă create condiţii pentru o utilizare în interiorul firmei.
Participaţiile speculative sau plasamentele speculative au în vedere valorificarea
unor informaţii sau estimări privind conjunctura pieţei, adică evoluţia ei pe termen scurt,
ceea ce presupune angrenarea în „jocul” bursei prin cumpărarea/vânzarea de titluri de
valoare în scop speculativ. În categoria plasamentelor se include, de asemenea, fără a
avea de data aceasta, în mod necesar, caracter speculativ, crearea de depozite bancare la
termen, cu intenţia valorificării unor resurse disponibile în limita unei anumite perioade
de timp.
Termenul de „investiţii” semnifică, stricto sensu, utilizarea unor resurse
financiare pentru intrarea în patrimoniul firmei a unor mijloace de producţie fixe (clădiri,
construcţii, maşini, instalaţii, echipamente, utilaje etc.) fie prin achiziţie, fie prin
construirea lor propriu-zisă. Am delimitat în acest fel sfera şi obiectul investiţiilor în
cadrul sferei mai largi a plasamentelor şi participaţiilor. Din punct de vedere strict
financiar, investiţia este o imobilizare de capital pe termen lung în scopul obţinerii unei
rentabilităţi viitoare mai mari. Efectul investiţiei, în forma sa cea mai generală, este
creşterea volumului şi calităţii activităţii unei firme. O investiţie presupune proiecte
alternative, variante pe multiplele aspecte vizate de o astfel de iniţiativă: evoluţia pieţei
(preţuri, grad de saturare, apariţia unor produse înlocuitoare sau noi), soluţiile tehnice,
soluţiile de amplasament, finanţarea, costurile de investiţie, costurile de exploatare,
dinamica pieţelor adiacente (materii prime, utilizări etc.), dinamica pieţei muncii etc.

82
 Politica de investiţii reprezintă ansamblul deciziilor privind crearea mijloacelor de
producţie fixe, adică inclusiv a formării şi a utilizării resurselor de finanţare. Politica de
investiţii este una din componentele politicii financiare atât la nivel macroeconomic, cât
şi la nivel microeconomic.
La nivel macroeconomic, politica de investiţii se regăseşte în politica cheltuielilor
publice, în politica fiscală, în politica monetară. În cadrul cheltuielilor efectuate de stat
prin buget se regăsesc cheltuieli cu caracter economic, între care apar şi cheltuieli pentru
investiţii. Acestea pot viza infrastructura economiei (reţelele de comunicaţii şi utilităţile
generale), obiective economice sau obiective social-culturale. În oricare din aceste forme
s-ar efectua investiţii de către stat, efectul general este ameliorarea mediului economic,
ceea ce stimulează ansamblul activităţii economice şi, implicit, pe întreprinzătorii
particulari. Stimulul poate fi direct sau indirect.
La nivel microeconomic, politica de investiţii se regăseşte în politica de distribuire
a profitului şi în cea privind structura financiară. La acest nivel pot fi identificate câteva
tipuri majore de decizii care definesc politica de investiţii. Decizia de distribuire a
profitului are în vedere raportul între capitalizare şi dividend. Decizia de finanţare
vizează structura surselor de finanţare, adică raportul între autofinanţare şi apel la credite.
Această decizie este determinată de cea precedentă.

9.2. Evaluarea rentabilităţii investiţiilor

Analiza pragului de rentabilitate poate fi utilizată, pe de o parte, ca tehnică de
management financiar, de previzionare a profitului, iar pe de altă parte, ca limită a
expunerii firmei la riscul aferent investiţiei analizate, întrucât până la nivelul acestei
limite valoarea actualizată netă înregistrează valori negative. Pragul de rentabilitate
ilustrează volumul vânzărilor pentru care valoarea actualizată netă a investiţiei este egală
cu zero, valoarea fluxurilor de trezorerie de intrare – încasările rezultate ca urmare a
exploatării proiectului de investiţie - este egală cu valoarea fluxurilor de trezorerie de
ieşire – cheltuielile cu investiţia.
Pragul de rentabilitate poate fi determinat în unităţi fizice, valorice, în număr de
zile, pentru un produs, sau pentru întreaga activitate. Rentabilitatea investiţiei este unul
dintre criteriile de bază pe care se întemeiază decizia de alegere a unei variante de
investiţie. Evaluarea acestei rentabilităţi se poate face prin două metode: contabilă și
financiară.
Durata de viaţă economică este intervalul de timp în care investiţia generează o
rentabilitate cel puţin acceptabilă. Această durată este estimată pe baza informaţiilor
folosite la determinarea fluxurilor financiare pozitive, dar şi a caietelor tehnice care
descriu investiţia, a predicţiilor privind progresul tehnic şi inovaţia vizând obiectul
investiţiei în cauză, a normelor legale în vigoare privind durata de amortizare a activelor
fixe.
Factorul timp introduce diferenţierea în termenireali şi de utilitate a două bunuri
absolut identice, dar disponibile pentru uz la momente de timp diferite. În sensul
obiectului de studiu al finanţelor, acest bun este considerat, în principiu, ca fiind o sumă
de bani. Diferenţierea în termeni reali se referă la faptul că aceiaşi sumă de bani are puteri
de cumpărare diferite la momente de timp diferite, din cauza ratei inflaţiei.
Pentru echivalarea a două sume disponibile la momente diferite în timp se
utilizează: procedeul actualizării și procedeul fructificării.

83
 9.3. Criterii de alegere a variantelor de investiţie
Un criteriu important care permite clasificarea investiţiilor după gradul de
rentabilitate este criteriul RIR sau criteriul ratei interne a rentabilităţii. Aceasta presupune
determinarea ratei rentabilităţii capitalului investit care echivalează cu rentabilitatea care
ar fi obţinută de investitor dacă şi-ar plasa valoarea investiţie, pe o perioadă de timp egală
cu durata de viaţă a proiectului, în sistem de dobândă compusă la o bancă. Practic această
rentabilitate internă se obţine prin egalarea valorii investiţiei cu suma tuturor fluxurilor
financiare viitoare actualizate cu rata respectivă care se degajă pe parcursul duratei de
viaţă a investiţiei.
Firma poate accepta sau respinge proiecte independente (non-exclusive) care nu
depind unele de celelalte, nu se condiţionează, dar nici nu se excud reciproc. Proiectele
pot fi acceptate sau respinse, fiecare individual dar şi împreună. Proiectele reciproc
exclusive nu pot fi acceptate împreună; ele pot fi acceptate fiecare individual, dar nu
împreună, sau pot fi respinse individual sau toate.
În procesul de selectare a investiţiilor pe baza utilizării RIR, se disting mai multe
situaţii:
a) Problema RIR de investire sau RIR de finanţare;
b) Problema existenţei mai multor RIR pentru un proiect de investiţii;
c) Problema proiectelor de investiţii rentabile, dar cu durată mai mare de
exploatare;
d) Problema mărimii investiţiei iniţiale.
Problemele ridicate de criteriul RIR sunt determinate de asumarea reinvestirii
cash-flow-urilor la rate de rentabilitate egale cu RIR. Proiecte cu RIR ridicate presupun
reinvestirea la rate ridicate şi invers. Aplicarea criteriului RIR este limitată. Dacă
întreprinderea are la dispoziţie mai multe proiecte de investire atunci aceasta va alege
acel proiect care are rata rentabilităţii interne cea mai mare.
Pentru acceptabilitatea unui proiect de investiţii, în practica financiară se
utilizează criteriul VAN (valoarea actualizată netă) care permite determinarea profitului
actuarial care se degajă din proiectul de investiţii ca diferenţă dintre suma tuturor
fluxurilor viitoare actualizate şi valoarea iniţială a investiţiei. Dacă VAN < 0 atunci
proiectul se respinge deoarece rata rentabilităţii proiectului de investiţii este mai mică
decât costul capitalului. Dacă VAN = 0 proiectul poate fi acceptat sau nu întrucât
capitalul investit este remunerat la nivelul dobânzii compuse practicate de băncile
comerciale. În cazul în care VAN > 0 proiectul se acceptă pentru că rentabilitatea
investiţiei este superioară ratei dobânzii sau costului capitalului. Din mulţimea de
proiecte pe care întreprinderea le are la dispoziţie prin aplicarea criteriului VAN se poate
identifica mulţimea proiectelor acceptabile.
Criteriul indicelui de profitabilitate este utilizat cu prudenţă pentru investiţii
nonexclusive. Indicele de profitabilitate se calulează ca raport între câştigul actuarial şi
valoarea investiţiei. Dacă IP > 1 atunci investiţia este acceptată deoarece avem un
randament favorabil pe unitatea monetară.
Un alt criteriu utilizat în teoria financiară este termenul de recuperare (TR).
Acesta reprezintă numărul de ani în care investiţia iniţială este recuperată pe baza cash-
flow-urilor anuale degajate de proiectul respectiv.

9.4. Resursele de finanțare a investiției

84
 Finanţarea investiţiei se poate realiza din surse proprii (capitalul social, fondul de
amortizare, profitul, fondurile de rezervă, suplimentarea de capital, veniturile din
plasamente), din surse atrase (mobilizarea resurselor interne) şi din surse împrumutate
(credite).
Capitalul social este sursa de finanţare a investiţiei prin care se constituie o
societate comercială nouă. Dimensiunea lui este stabilită de grupul de iniţiativă, cel ce
propune deţinătorilor de capital „afacerea” pe care o reprezintă viitoarea societate
comercială.
Fondul de amortizare are ca destinaţie de bază înlocuirea activelor fixe la data
ieşirii lor din funcţiune. Deoarece constituirea fondului se face treptat, pe seama
vânzărilor, acesta este disponibil între momentul constituirii şi momentul utilizării, astfel
încât, pe acest interval de timp, poate fi folosit pentru finanţarea investiţiilor.
Profitul, ca sursă de finanţare a investiţiilor, are ca destinaţie de bază creşterea
stocului de capital (formarea netă a capitalului fix al firmei) şi ca destinaţie
complementară înlocuirea activelor fixe scoase din funcţiune.
Fondurile de rezervă sunt constituite din profitul anual, prin cote prevăzute fie în
normele legale (care conduc la formarea rezervelor legale), fie în statutul de constituire al
firmei sau în hotărâri ale consiliului de administraţie. Din punctul de vedere al bilanţului,
aceste fonduri au regim de capital propriu.
Decizia de a utiliza pentru investiţii partea din rezerva legală care depăşeşte cota
stabilită de lege se ia sub forma unei decizii de suplimentare a capitalului social. În acest
sens se produce o emisiune suplimentară de acţiuni „noi”, de obicei cu aceeaşi valoare
nominală ca cele deja existente („vechi”). Pentru că acţionarii „vechi” au drept
preferenţial de subscriere, ei sunt cei ce beneficiază în mod gratuit de acţiunile emise în
plus. Ca posesori ai acestui drept, ei îl pot vinde în propriul beneficiu, caz în care vor
apărea noi acţionari. Noile acţiuni reprezintă pentru piaţa financiară o ofertă
suplimentară, fapt care va determina o diminuare a cursului acţiunilor respectivei firme.
Mobilizarea resurselor interne este o altă sursă de finanţare a investiţiilor; are
caracter temporar şi reprezintă doar o „punte” utilizabilă pentru un interval relativ scurt
(3 luni), adică până apare posibilitatea constituirii unor surse de durată. Spre deosebire de
toate celelalte surse de investiţie, care sunt evidenţiate în conturi distincte, aceasta nu se
evidenţiază în nici un cont.
Creditele constituie o altă sursă importantă pentru finanţarea investiţiilor. Apelul
la credite se poate face: (1) pe termen scurt (sub un an) pentru acoperirea decalajelor
lunare sau trimestriale între necesarul de finanţare a investiţiei şi sursele proprii
disponibile pentru respectiva investiţie; (2) pe termen mediu sau lung (peste un an) pentru
completarea resurselor proprii. Formele de finanţare a investiţiilor prin credite sunt
numeroase: emiterea de obligaţiuni simple; emiterea de obligaţiuni convertibile în
acţiuni; emisiunea de euroobligaţiuni; împrumuturile la instituţiile financiare; creditul
bancar; creditul-contract de închiriere, (leasing sau creditbail).
Leasing-ul este o formă specială de închiriere a bunurilor imobiliare sau
mobiliare, prin care chiriaşul (utilizatorul) obține avantaje legate de folosința bunului
închiriat, în timp ce finanțarea achiziției acestuia și amortizarea investișiei de capital
revin societății de leasing (locatorul). În schimbul obținerii avantajelor folosiirii
bunurilor, firma care l-a închiriat plătește locatorului o redevență (chirie) care trebuie să

85
acopere: amortizarea bunului închiriat, costul de oportunitate (dobânzile) ce corespund
fondurilor avansate de către societatea de leasing pentru cumpărarea bunului în cauză;
marja de profit a locatorului.
Opțiunile care se pot face la încheierea contactului, sunt: utilizatorul (chiriașul)
poate intra în proprietatea bunului închiriat, prin plata valorii reziduale a mijlocului fix
care face obiectul contractului de leasing; prelungirea leasing-ului cu negocierea de noi
redevențe; restituirea bunului închiriat; restituirea către locator a bunului închiriat.
Principalele tipuri de leasing sunt: operațional, financiar și vânzare și leaseback.
Leasing-ul operațional oferă atât închirierea bunului, cât și serviciile de întreținere și
asigurare.
Leasing-ul financiuar reprezintă o formă de finanțare a mijlocului fix intrat în
folosința utilizatorului pe toată durata de viață a utilajului închiriat.
Prin vânzare și leaseback, o firmă vinde unei societăți de leasing sau altui
investitor, bunuri din proprietatea sa la valoarea de piață și totodată, încheie un contract
de închiriere a respectivelor utilaje în condișiile specifice ale leasing-ului financiar.
Din punct de vedere financiar, leasing-ul este o alternativă la finanțarea din
împrumuturi pe termen lung cu garanții sigure. În consecință, leasing-ul ridică două
probleme financiare majore: a îndatorării și a costului finanțării operațiunii de închiriere.

9.5. Amortizarea: conținut, metode, norme

În literatura de specialitate regăsim mai multe abordări ale noțiunii de amortizare.

Din punct de vedere contabil, amortizarea este procesul de depreciere a activelor
imobilizate, cauzată de uzura în timp, și evoluția tehnicii. Agenții economici calculează,
înregistrează și recuperează uzura capitalului imobilizat în active corporale și
necorporale, în scopul refacerii acestuia. Uzura are două forme: fizică și morală. Uzura
fizică se referă la pierderea valorii mijloacelor fixe în procesul de producție, din cauza
unor factori naturali și ca urmare a trecerii timpului. O dată manifestată uzura fizică,
mijloacele fixe trebuie supuse unui proces de întreținere și reparații care necesită
cheltuieli; în anumite situații, mijloacele fixe se scot din folosință și se înlocuiesc cu
altele. Uzura morală are loc atunci când mijloacele fixe sunt depășite din punct de vedere
tehnologic, întrucât apar altele mai perfecționate și uneori chiar mai ieftine.
Fondul de amortizare are efect asupra expansiunii firmei, având în vedere că, între
momentul constituirii și cel al utilizării sale, fondurile financiare pot fi plasate în scopul
obținerii de câștiguri sau satisfacerii altor necesități ale întreprinderii.
Procesul amortizării începe o dată cu darea în funcțiune a mijloacelor fixe, și
continuă până la recuperarea integrală a valorii acestora. Dacă unele mijloace fixe sunt
scoase din funcțiune înainte de recuperarea integrală a valorii lor, ca efect al apariției
uzurii fizice și morale, trebuie recuperate sumele până la nivelul valorii de inventar
(minus sumele rezultate din valorificarea lor). Există și situații în care mijloacele fixe se
mențin în funcțiune după expirarea duratei normate de funcționare și recuperarea
integrală a valorii de inventar, caz în care nu se mai calculează amortizarea acestora.
Deoarece amortizarea este un proces care se derulează în timp, valoarea
recuperată a activului fix creşte, iar valoarea rămasă nerecuperată se reduce. Din acest
motiv, gestiunea activelor se realizează la mai multe tipuri de valori pentru acelaşi activ
fix:

86
 - valoare de inventar, în sensul de valoare de achiziţie, inclusive cheltuielile cu
transportul, montarea, punerea în funcţiune, rodajul; în anumite împrejurări (de pildă, o
rată mare a inflaţiei pe mai mulţi ani), activele fixe sunt reevaluate majorându-se valoarea
lor prin indexare;
- valoare de înlocuire, în sensul de cheltuieli necesare, la un moment dat, pentru a
putea înlocui (de regulă ipotetic) activul fix în cauză; este o valoare curentă de piaţă;
decalajul mare între aceasta şi valoarea de inventar este un semnal pentru reevaluare;
- valoare rămasă este diferenţa dintre valoarea de inventar şi cuantumul la zi al
amortizării;
- valoarea medie a activelor fixe ale unei firme este o valoare determinată ca
balanţă intrări/ieşiri în vederea calculului amortizării.

9.6. Activele circulante: conţinut, determinarea necesarului şi a nevoii de finanţare

Activele circulante constituie a doua componentă importantă a activelor unei

firme, alături de cele fixe. Activele circulante reprezintă forma materială a utilizărilor pe
termen scurt a resurselor financiare ale firmei. Ele se pot clasifica după mai multe criterii:
a) natura lor, le diferenţiază în: stocuri materiale; mijloace în decontare;
mijloace băneşti.
b) faza circuitului economic, în care se regăsesc: active circulante în sfera
aprovizionăriiactive circulante în sfera producţiei; active circulante în sfera
comercializării.
c) criteriul sferei de exploatare, în care se deosebesc: active circulante în
exploatare; active circulante în sfera exploatării.
d) criteriul apartenenţei sursei de finanţare, care le împarte în: active
circulante proprii; active circulante atrase; active circulante împrumutate.
Ponderea diferitelor categorii de active circulante în total este determinată de
obiectul de activitate al firmei, dar şi de caracteristicile ciclului economic şi ale
conjuncturii. Stocurile materiale, în special cele din sfera producţiei, respectiv „în
exploatare”, sunt cele mai importante deoarece constituie suportul desfăşurării activităţii.
Necesarul se determină pe categorii de active circulante: materii prime, materiale,
ambalaje, piese de schimb, obiecte de inventar, echipamente şi material de protecţie.
Pentru materiile prime timpul de imobilizare include component specifice: timpul pentru
stoc curent (Tsc), timp pentru stocul de condiţionare (Tc), timp pentru stocul de siguranţă
(Ts); astfel încât pot fi identificate trei categorii de stocuri în ceea ce mai sus am numit
nivelul curent al stocului: stocul curent; stocul de condiţionare; stocul de siguranţă.
Nevoia de finanţare a activelor circulante se determină pornind de la necesarul
de active circulante şi de la sursele care sunt mobilizate în mod natural pe parcursul
derulării activităţii (datorii către furnizori, decontări cu terţii etc.). Nevoia de finanţare a
activelor circulante şi, mai ales, nevoia de finanţare a exploatării cresc odată cu cifra de
afaceri.

9.7. Surse de finanţare a activelor circulante

Mijloacele de procurare a capitalurilor circulante sunt: sursele proprii, sursele

atrase și cele împrumutate. Mobilizarea acestora trebuie să aibă loc în condiții de
armonizare a relației rentabilitate-lichiditate și de diminuare a riscului. Cea mai sigură

87
sursă de finanțare o constituie sursele proprii, chiar dacă implică participarea
“investitorilor de capitaluri” la proprietate și la distribuirea profitului net, întrucât
determină autonomie financiară și elimină riscul retragerii fortuite a capitalurilor. Sursele
atrase (datoriile de exploatare) sunt neoneroase, dar nesigure, întrucât evoluția lor este
strâns legată de evoluția și caracteristicile ciclului de exploatare care determină atât
mărimea datoriilor de exploatare, cât și durata lor de exigibilitate. Sursele împrumutate
prezintă ca principal avantaj mobilitatea lor, pentru a amortiza diferența continuu
fluctuantă dintre necesarul de finanțat, pe de o parte și sursele proprii și atrase de
capitaluri circulante, pe de altă parte. O decizie optimă de finanțare a ciclului de
exploatare este aceea care echilibrează relația contradictorie dintre creșterea autonomiei
financiare (prin folosirea surselor proprii) și necesitatea apelării la surse mobile de
capitaluri, care să acopere nevoile temporare și să completeze sursele proprii. Desigur că
este vorba despre o decizie complexă, al cărei criteriu optim este realizarea obiectivelor
financiare de rentabilitate, lichiditate și diminuare a riscului.
Fondul de rulment poate fi exprimat procentual (FR%) sau în zile (FRz). În
expresie temporală, fondul de rulment arată numărul de zile pentru care este asigurată
finanţarea activelor circulante din resurse proprii. O chestiune de decizie financiară
privind fondul de rulment este stabilirea nivelului său. Nevoia de finanţare a activelor
circulante şi a fondului de rulment se determină atât pentru perioada de gestiune (de
obicei – anul), cât şi pe subperioade de gestiune (lună, trimestru) pentru a putea corela
nevoile cu resursele pentru fiecare dintre acestea. Stabilirea unui fond de rulment la nivel
minim generează nevoia de credite de trezorerie.
În analiza economico-financiară şi în aprecierea calităţii activităţii financiare a
unei firme, fondul de rulment este legat de caracteristica de lichiditate, adică de
capacitatea firmei de a-şi putea transforma, rapid şi fără pierdere de valoare, mijloacele
materiale, creanţele, titlurile comerciale, monetare sau financiare pe care le posedă în
monedă, bani lichizi sau mijloace agreate pentru a face plăţi. Pentru caracterizarea
lichidităţii sunt utilizaţi indicatori cum sunt: rata lichidităţii generale, rata de finanţare a
activelor circulante, rata de acoperire a stocurilor.
Fiind o sursă permanentă, este recomandabil ca mărimea fondului de rulment să
fie egală cu o nevoie cvasipermanentă din domeniul exploatării. În cadrul ciclului de
exploatare, stocurile și creanțele sunt reînnoibile. Pentru reînnoire, firma are în
permanență nevoie de capitaluri pentru constituirea unui stoc optim de materiale, de
produse și de cash. Astfel, caracterul reînnoibil al stocurilor, determină ca și în ciclul de
exploatare să se manifeste o necoie permanentă de capitaluri. O dată cu reînnoirea
stocurilor și creanțelor, în pasivul bilanțului se reînnoiesc,în eceeași proporție și datoriile
către furnizori.
Creditele reprezintă o altă sursă importantă pentru finanţarea activelor circulante.
Determinarea cuantumului lor se face pe întreaga perioadă de gestiune şi pe subperioade
de gestiune. În măsura în care se iau în considerare pasivele stabile (sursele atrase),
necesarul pentru finanţarea activelor circulante se diminuează cu dimensiunea acestora,
astfel încât şi cuantumul creditelor necesare se va diminua corespunzător. Sursele pentru
acoperirea necesarului finanţării activelor circulante, peste nivelul asigurat prin fondul de
rulment, sunt în cea mai mare parte împrumutate de la bănci sub forma creditelor.
Creditele bancare pe termen scurt rămân baza surselor împrumutate. Aceste
credite sunt diversificate ca durată, obiect, garanţie etc. Pentru completarea

88
disponibilităţilor băneşti care lipsesc temporar sau sunt insuficiente se apelează la aşa-
numitele credite generale. Obiectul lor este îmbunătăţirea situaţiei de casă (a trezoreriei)
şi nu se dau, în general, cu garanţie, ci numai pe baza calităţii lichidităţii pe termen scurt,
respectiv a calităţii activităţii financiare a firmei.
Pentru completarea surselor necesare derulării activităţii curente se apelează la
creditele pentru activitatea de exploatare. Sunt practicate mai multe forme ale acestor
credite, dintre care uzuale sunt: creditul de scont; creditul pe stocuri.
Pentru alte tipuri de operaţiuni completarea resurselor financiare se poate realiza
apelând la credite pentru operaţiuni speciale, dintre care menționăm: creditul
documentar; creditul pentru nevoi sezoniere; creditul pentru nevoi pasagere.
Acoperirea nevoii de finanţare a activelor circulante se poate realiza şi din surse
atrase, alături de cele proprii (fondul de rulment) şi cele împrumutate (creditele). Aceste
surse, numite pasive stabile, sunt reprezentate de datoria minimă pe care o are o firmă,
pe un interval de timp dat, ca rezultat al decalajului în timp între data creării unei obligaţii
şi data stingerii acesteia. Astfel de obligaţii apar în legătură cu plata salariilor, plata
impozitelor şi taxelor la buget, plata unor furnizori etc. În privința salariilor, plata
acestora se face, de regulă, chenzinal. Calculul pasivelor stabile se poate realiza după mai
multe procedee, dintre care: procedeul numărului de zile şi procedeul soldurilor zilnice.
În cazul primului procedeu, pentru un interval de gestiune dat (lună, trimestru,
an), pasivele stabile se determină la nivelul firmei, prin însumarea valorilor determinate
distinct pentru fiecare dintre obligaţiile de plată ce apar pe parcursul respectivului
interval. Procedeul soldurilor zilnice este mai elaborat şi mai exact. Calculele se
efectuează pentru trimestrul cu activitate minimă, acceptându-se ipoteza că obligaţiile de
plată sunt minime în acest trimestru.

NOŢIUNI ŞI CONCEPTE CHEIE

investiții, investiții de portofoliu, termenul de recuperare a investiției, rentabilităţii
investiţiilor, prag de rentabilitate, durata de viaţă economică, valoarea actualizată netă,
resursele de finanțare a investiției, capital fix, fonduri de rezervă, leasing, leasing
financiar, leasing operațional, locator, amortizare, fondul de amortizare, valoare de
inventor, valoare de înlocuire, active imobilizate, durata de viaţă economică

TEME DE DEZBATERE
- decizia de investire, ca parte integrantă a politicii firmei;
- participaţiile la capitalul altei/altor firme;
- analiza pragului de rentabilitate;
- situaţii care se disting în selectarea investiţiilor pe baza utilizării RIR;
- resursele de finanțare a investiției;
- principalele tipuri de leasing;
- metodele de amortizare a activelor fixe

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
Stabiliţi dacă următoarele enunţuri sunt adevărate sau false
1. Termenul de „investiţii” semnifică, stricto sensu, utilizarea unor resurse
financiare pentru intrarea în patrimoniul firmei a unor mijloace de producţie
fixefie prin achiziţie, fie prin construirea lor propriu-zisă.

89
 Răspuns: Adevărat
2. La nivel macroeconomic, politica de investiţii se regăseşte în politica
cheltuielilor publice, în politica fiscală, în politica monetară.
Răspuns: Adevărat
3. Pragul de rentabilitate poate fi determinat în unităţi fizice, valorice, în număr
de zile, pentru un produs, sau pentru întreaga activitate.
Răspuns: Adevărat
4. Durata de viaţă economică este intervalul de timp în care investiţia generează
o rentabilitate cel puţin acceptabilă.

Răspuns: Adevărat
5. Un criteriu important care permite clasificarea investiţiilor după gradul de
rentabilitate este criteriul RIR sau criteriul ratei interne a rentabilităţii
Răspuns: Adevărat

Alegeți varianta corectă:

1. La nivel macroeconomic, politica de investiţii se regăseşte în:
a) politica cheltuielilor publice, în politica fiscală, în politica monetară
b) în politica fiscală, în politica monetară, în politica de marketing
c) politica cheltuielilor publice, politica demografică
d) politica cheltuielilor publice, în politica fiscală, în politica de marketing
e) nici una dintre politicile enumerate
Răspuns corect: a)
2. În procesul de selectare a investiţiilor pe baza utilizării RIR, se disting mai
multe situaţii:
a) Problema RIR de investire sau RIR de finanţare
b) Problema existenţei mai multor RIR pentru un proiect de investiţii
c) Problema proiectelor de investiţii rentabile, dar cu durată mai mare de
exploatare
d) Problema mărimii investiţiei iniţiale
e) Toate enunțurile sunt corecte
Răspuns corect: e)
3. Între sursele proprii care pot fi utilizate la finanţarea investiţiei, se regăsesc:
a) capitalul social, fondul de amortizare, profitul, fondurile de rezervă,
suplimentarea de capital, veniturile din plasamente
b) capitalul social, fondul de amortizare, profitul, creditele
c) fondurile de rezervă, suplimentarea de capital, veniturile din plasamente,
sursele împrumutate
d) capitalul social, fondul de amortizare, profitul, fondurile de rezervă, sursele
atrase
e) nici una dintre sursele enumerate
Răspuns corect: a)
4. Opțiunile care se pot face la încheierea contactului de leasing, sunt:
a) utilizatorul (chiriașul) poate intra în proprietatea bunului închiriat, prin plata
valorii reziduale a mijlocului fix care face obiectul contractului de leasing
b) prelungirea leasing-ului cu negocierea de noi redevențe

90
c) restituirea către locator a bunului închiriat
d) nici una dintre situațiile enumetare
e) toate situațiile enumerate
Răspuns corect: e)

91
 CAPITOLUL 10. ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI
Societăţile de asigurări sunt intermediari financiari care atrag fonduri sub forma
primelor de asigurare încasate de la asiguraţi pentru plata unor despăgubiri în cazul
producerii anumitor evenimente sau la expirarea unei perioade de timp.
Sumele de bani colectate de societatea de asigurări sub forma primelor de
asigurare sunt investite pe diferite segmente ale pieţei financiare (acţiuni, obligaţiuni
etc.), conducând la obţinerea de profituri sub formă de dobânzi, dividende etc.
La fel ca fondurile de pensii, societăţile de asigurări fac parte din categoria
investitorilor instituţionali.
Investitorii instituţionali sunt entităţi care deţin mari sume de bani pe care le
investesc cu scopul de a obţine profit. Printre cele mai importante categorii de investitori
instituţionali se numără:
 fondurile de pensii
 societăţile de asigurări
 fondurile mutuale
 fondurile hedge.
Investitorii instituţionali sunt actori importanţi pe piaţa titlurilor financiare. În
scopul diversificării portofoliilor pe care le deţin, investitorii internaţionali procedează la
internaţionalizarea lor, respectiv la deţinerea de titluri străine. Însă această practică de
diversificare şi de arbitraj între pieţele financiare poate contribui la creşterea instabilităţii
portofoliului, întrucât investitorii modifică adesea nivelul şi ponderile deţinute de diverse
titluri străine, ceea ce poate cauza insecuritatea pieţelor financiare 41.
În ţările dezvoltate, fondurile de pensii şi societăţile de asigurări au un rol
important în sistemul financiar. Cu toate acestea, există diferenţe notabile între diverse
ţări, izvorâte din particularităţile sistemelor financiare atât în ceea ce priveşte rolul
băncilor şi pieţelor de capital, cât şi reglementările în materie.
Pornind de la aceste considerente, un studiu 42 privind investitorii instituţionali
fonduri de pensii şi societăţi de asigurări în diferite ţări relevă existenţa unor diferenţe
fundamentale între SUA şi Marea Britanie, pe de o parte, şi ţările Europei continentale,
pe de altă parte.
În Europa continentală, sistemele financiare bazându-se tradiţional pe sistemul
bancar, rolul investitorilor instituţionali fonduri de pensii şi societăţi de asigurări este
mult mai mic decât în SUA şi Marea Britanie. În plus, ca urmare a reglementărilor mai
stricte, plasamentele investitorilor instituţionali din Europa continentală au fost realizate,
predominant, în titluri de stat.
Dimpotrivă, în SUA, investitorii instituţionali au contribuit atât la dezvoltarea
pieţei acţiunilor, cât şi a obligaţiunilor corporative. Similar, în Marea Britanie, investitorii
instituţionali au contribuit la dezvoltarea bursei de valori. Evoluţii recente au determinat
însă şi investitorii instituţionali din Europa să realizeze plasamente, pe lângă titluri de
stat, şi în acţiuni şi obligaţiuni corporative.

41
Dominique Plihon, Mizele globalizării financiare în Serge Cordellier (coord.) „Mondializarea dincolo de
mituri”, Editura Trei, Bucureşti, 2001, p. 67.
42
Trusted Sources, Insurance companies and pension funds as institutional investors: global investment
patterns, Report prepared for the City of London Corporation, November 2011, p. 3.

92
 În ceea ce priveşte strict sectorul asigurărilor, studiul menţionat anterior (p. 7)
stabileşte că asigurările s-au dezvoltat pe măsură ce nivelul de dezvoltare al diverselor
ţări a crescut, trendul de creştere fiind universal. În intervalul 1980-2009, în Marea
Britanie, activele din domeniul asigurărilor au crescut de la 20 la sută din PIB până la 100
la sută din PIB. Şi în Franţa creşterea sectorului asigurărilor a fost foarte mare. În SUA,
respectiv Germania, sectorul asigurărilor deţine circa 40 la sută din PIB, respectiv 60 la
sută. Spre deosebire de ţările dezvoltate, în ţările Europei de sud, sectorul asigurărilor
este mult mai puţin dezvoltat, însă cu potenţial mare de creştere. Referitor la tipurile de
asigurări practicate în diverse ţări, acelaşi studiu menţionează că asigurările de viaţă deţin
ponderea cea mai importantă în majoritatea ţărilor.

10.2. TIPURI DE ASIGURĂRI

Teoria şi practica în domeniu au identificat mai multe criterii de clasificare a

asigurărilor.
a) După natura raporturilor juridice de asigurare se deosebesc:
 asigurarea obligatorie
 asigurarea facultativă.
b) După tipul obiectului asigurat se disting următoarele categorii de asigurări:
 asigurări de bunuri
 asigurări de persoane
 asigurări de răspundere civilă
 asigurări de riscuri financiare.
c) După natura riscurilor asigurate se deosebesc:
 asigurări pentru riscuri din calamităţi
 asigurări contra riscurilor care au caracter social-politic
 asigurări pentru riscurile care ţin de natura mărfurilor.
d) În funcţie de aria geografică în care se încheie sau se derulează contractele,
asigurările pot fi clasificate în:
 asigurări interne
 asigurări externe43.
O clasificare de bază a asigurărilor se referă la asigurările de viaţă şi asigurările
generale, care acoperă riscuri într-o multitudine de domenii.
Asigurările de viaţă reprezintă o formă de asigurare asociată economisirii; sunt
contracte încheiate între societatea de asigurare (asigurator) şi partea contractantă
(asigurat) prin care societatea de asigurare se angajează, contra plăţii de către contractant
a unor prime de asigurări, să-l despăgubească pe beneficiar cu o sumă de bani în cazul în
care se produce un eveniment privind viaţa asiguratului.
De exemplu, persoana care doreşte să realizeze nişte economii pentru perioada de
pensie se poate adresa unei societăţii de asigurări pentru a încheia un contract în care să
se stipuleze că dacă la sfârşitul unei perioade de timp nu a decedat atunci societatea de
asigurare îl va despăgubi cu o sumă de bani (similară unei pensii private). În exemplul

43
Negru, Titel, Practica asigurărilor comerciale, Wolters Kluver, Bucureşti, 2010, p. 16-17.

93
considerat, beneficiarul şi asiguratul sunt una şi aceeaşi persoană. Sumele colectate de
societatea de asigurări sub forma primelor de asigurări sunt depuse într-un fond care este
gestionat de societatea de asigurări sub forma unor plasamente în titluri de stat şi alte
instrumente de piaţă monetară, obligaţiuni, acţiuni etc.
Din cele prezentate, se evidenţiază faptul că, prin acest mecanism, societăţile de
asigurări au devenit competitori direcţi pentru bănci în atragerea economiilor diverşilor
investitori, ceea ce a contribuit la creşterea concurenţei în sistemul financiar atât la nivel
naţional, cât şi internaţional, precum şi la dezvoltatea pieţelor de capital. Un rol important
în aceste evoluţii l-au avut însă şi reglementările în domeniul asigurărilor, care, în
condiţiile dereglementării, respectiv a relaxării anumitor condiţii, au permis investitorilor
instituţionali să efectueze investiţii pe mai multe segmente ale pieţei financiare, ceea ce a
contribuit la creşterea randamentului operaţiunilor de plasament.
Relaxarea reglementărilor au permis investitorilor instituţionali, pe lângă
diversificarea plasamentelor pe plan naţional, şi efectuarea de plasamente în străinătate,
dar şi în derivative şi alte clase de active mai puţin conservatoare.
Noile strategii au permis creşterea randamentelor plasamentelor, dar au expus
societăţile de asigurări la riscuri sporite, un exemplu elocvent în acest sens fiind criza
financiară globală, care a implicat şi multe societăţi de asigurări.

10. 3. SECTORUL ASIGURĂRILOR ÎN ROMÂNIA

Corespunzător statisticilor oferite de Banca Naţională a României, sectorul

asigurărilor în România deţine cea mai mică pondere în totalul activelor sistemului
financiar, respectiv doar 4,3, în iunie 2017.
O particularitate a pieţei asigurărilor din România, comparativ cu piaţa europeană,
se referă la faptul că, la nivel naţional, piaţa asigurărilor este dominată de asigurările
generale – 79 la sută din primele subscrise, în timp ce segmentul asigurărilor de viaţă
deţine doar 21 la sută din totalul primelor subscrise (iunie 2017). Mai mult chiar, la
rândul său, segmentul asigurărilor generale este dominat de asigurările auto, care
totalizează 75 la sută din totalul primelor subscrise în cadrul asigurărilor generale. În
contrast, piaţa europeană de asigurări nu este dominată de segmentul asigurărilor
generale, ci de asigurările de viaţă44.
În România, societăţile de asigurări sunt autorizate, reglementate şi supravegheate
de Autoritatea de Supraveghere Financiară.
„Asigurarea de Răspundere Civilă Auto (RCA) este „un contract încheiat între
proprietarul unui vehicul, persoană fizică sau juridică şi o societate de asigurări care are
dreptul de a practica asigurarea RCA pe teritoriul României” 45.

NOŢIUNI ŞI CONCEPTE CHEIE

 Asigurări
 Reasigurări
 Asigurări de viaţă
 Asigurări generale
44
Banca Naţională a României, Raport asupra Stabilităţii Financiare decembrie 2017, p. 110-111.
45
Autoritatea de Supraveghere Financiară, Ghidul RCA, august 2017.

94
  Societăţi de asigurare

TEME DE DEZBATERE
 Rolul societăţilor de asigurare în economie
 Tipuri de asigurări
 Rolul reasigurării
 Evoluţii internaţionale privind dezvoltarea sectorului asigurărilor
 Importanţa asigurările de viaţă în cadrul diverselor sisteme financiare
 Sectorul asigurărilor în România

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

Stabiliţi dacă următoarele enunţuri sunt adevărate sau false

1. În ţările dezvoltate, fondurile de pensii şi societăţile de asigurări au un rol
important în sistemul financiar. Cu toate acestea, există diferenţe notabile între diverse
ţări, izvorâte din particularităţile sistemelor financiare atât în ceea ce priveşte rolul
băncilor şi pieţelor de capital, cât şi reglementările în materie. (Adevărat)
2. Spre deosebire de SUA şi Marea Britanie, în mod tradiţional, în ţările Europei
continentale, investitorii instituţionali fondurile de pensii şi societăţile de asigurări au un
rol mai mic în sistemul financiar al ţărilor respective. (Adevărat)
3. Relaxarea reglementărilor au permis investitorilor instituţionali fonduri de
pensii şi societăţi de asigurări, pe lângă diversificarea plasamentelor pe plan naţional, şi
efectuarea de plasamente în străinătate. (Adevărat)

Stabiliţi care este varianta corectă de răspuns

1. ..........................sunt intermediari financiari care atrag fonduri sub forma

primelor de asigurare încasate de la asiguraţi pentru plata unor despăgubiri în cazul
producerii anumitor evenimente sau la expirarea unei perioade de timp.
d) Societăţile de asigurări
e) Societăţile de leasing
f) Fondurile de pensii
Răspuns: a

2. ....................... reprezintă o formă de asigurare asociată economisirii; sunt

contracte încheiate între societatea de asigurare (asigurator) şi partea contractantă
(asigurat) prin care societatea de asigurare se angajează, contra plăţii de către contractant
a unor prime de asigurări, să-l despăgubească pe beneficiar cu o sumă de bani în cazul în
care se produce un eveniment privind viaţa asiguratului.
a) Asigurările generale
b) Asigurările de viaţă
Răspuns: b

95
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE

1. Mariana-Cristina Cioponea - Finanţe publice şi teorie fiscală, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2008
2. Titel Negru, Asigurări şi Reasigurări Moderne, Editura Fundaţiei “România de
Mâine”, Bucureşti, 2009
3. Manolescu Gheorghe, Moneda şi politica monetară, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2006
4. Dumitru Marin, Finanţele întreprinderii, Editura Fundaţiei România de Maine,
Bucureşti, 2007
5. Stoica, Victor, Titel Negru, Eduard Ionescu, Pieţe financiare, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2006
6. Negruş, Mariana, Claudia Baicu, Relaţii valutare şi marketing financiar, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007
7. Mladen Luise, Manolescu Gheorghe, Buget si trezorerie, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2007
*** Legea privind finanţele publice nr. 500/2002, publicată în MO nr. 597/2002

96