TEMA: IV.

SISTEMUL INSTITUȚIONAL AL UNIUNII EUROPENE Secţiunea I – Consiliul

Conform art. 9 din Tratatul de la Lisabona[2], Uniunea dispune de un cadru instituţional care Consiliul (înainte de Tratatul de la Maastricht, numit Consiliul Comunităţilor Europene) a fost

vizează promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor consacrat în proiectul privind Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa sub denumirea de Consiliu de

săi şi ale statelor membre, precum şi asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi a Miniştri. El este principalul for de decizie al Uniunii, reprezentând, pe de o parte, interesele statelor

acţiunilor sale. Acest cadru instituţional comunitar cuprinde, potrivit noilor reglementări în materie, membre şi, pe de altă parte, interesul comunitar.

instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii Europene.

Potrivit art. 203 din Tratatul asupra U.E., „Consiliul este format din câte un reprezentant al
Având în vedere modificările recente, instituţiile Uniunii sunt: Parlamentul European,
fiecărui stat membru, abilitat să angajeze guvernul acestui stat membru”. Instituţia poate lua forma unui
Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană (denumită în continuare «Comisia»), Curtea de Justiţie
„Consiliu general”, atunci când e compusă din miniştri de externe ai statelor membre sau a unor Consilii
a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană, Curtea de Conturi.
„specializate” sau „sectoriale”, când e constituită din miniştri specializaţi într-un anumit domeniu. În
Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în
conformitate cu prevederile Tratatului de la Lisabona, „statele membre sunt reprezentate în Consiliul
conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea. Instituţiile cooperează unele cu
European de şefii lor de stat sau de guvern şi în Consiliu de guvernele lor” (art. 8 A, alin. 2).
altele în mod loial.
Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt asistate de Comitetul Economic şi Social şi de
Prin urmare, Consiliul e alcătuit din 28 de membri, câte unul din partea fiecărui stat membru,
Comitetul Regiunilor, ce exercită funcţii consultative (art. 9).
care au, în mod obligatoriu, calitatea de membri ai guvernelor, identitatea miniştrilor fiind determinată de
Din cadrul sistemului instituţional comunitar vom analiza, în continuare, mai multe instituţii şi
problemele înscrise pe ordinea de zi:
organe comunitare, precum: Consiliul, Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene (care cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul ca instituţie asociată Curţii de Justiţie –            miniştrii afacerilor externe, când Consiliul decide cu privire la afacerile generale sau la relaţiile
începând din 1988 şi Tribunalul Funcţiei Publice), Curtea de Conturi, Consiliul European, Comitetul externe ale Uniunii Europene; în această configuraţie poartă denumirea de Consiliul Afacerilor generale şi
Economic şi Social, Comitetul Regiunilor, Mediatorul European, Banca Centrală Europeană, Banca relaţiilor externe;
Europeană de Investiţii[3].
În literatura juridică se face distincţie între instituţii şi organe comunitare. Astfel, instituţiile –            miniştrii de resort, când deciziile urmează a fi luate în domenii specializate; de exemplu, în

au un rol esenţial în cadrul construcţiei comunitare, având un statut bine determinat, participând direct la probleme legate de agricultură se va reuni Consiliul pentru Agricultură şi pescuit.

luarea deciziilor comunitare (spre deosebire de organele comunitare), însă neavând personalitate juridică,
Funcţionarea Consiliului se face pe baza tratatelor institutive ale Comunităţilor Europene, a
deoarece ele reprezintă Uniunea şi acţionează pentru şi în numele acesteia. Potrivit noilor modificări aduse
Tratatului asupra Uniunii Europene, a Tratatului de la Lisabona şi a Regulamentului interior. În vederea
de Tratatul de la Lisabona, instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu
desfăşurării unei activităţi eficiente, Consiliul dispune de mai multe organisme şi organe auxiliare:
Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Potrivit principiului
Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), Preşedinţia Consiliului, Secretarul General,
subsidiarităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea
grupurile de experţi şi comitetele pe diferite domenii.
obiectivelor tratatelor (art. 3b, alineatele 3 şi 4).
Organele comunitare au fost create pentru a sprijini activitatea instituţiilor, acţiunea lor cu
Funcţionarea Consiliului. are în vedere: Preşedinţia Consiliului, modul de deliberare şi
caracter tehnic, auxiliar concretizându-se în pregătirea luării deciziilor.
organele auxiliare.
Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie de către fiecare stat membru, pentru o
 
perioadă de şase luni, în conformitate cu modalităţile de rotaţie stabilite de art. 203 din Tratatul asupra
Uniunii Europene, de art. 201b din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, aşa cum a fost
modificat prin Tratatul de la Lisabona şi de alte acte cu caracter legislativ[4].
În privinţa votului,  „Consiliul se întruneşte în şedinţă publică atunci când deliberează şi
votează un proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două părţi,
consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv activităţilor fără caracter legislativ.
Preşedinţia formaţiunilor Consiliului, cu excepţia celei privind Afacerile Externe, este asigurată de
reprezentanţii statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotaţie egal, în condiţiile stabilite în
conformitate cu articolul 201b din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene” (art. 9 D din Tratatul
de la Lisabona).
Conform noilor modificări, un rol important în cadrul Consiliului îl are o nouă figură în
peisajul instituţional comunitar – Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe şi securitate comună.
Reglementări cu privire la acesta regăsim în Tratatul de la Lisabona. În acest sens, Consiliul European,
hotărând cu majoritate calificată, cu acordul preşedintelui Comisiei, numeşte Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate. Consiliul European poate pune capăt mandatului
acestuia, în conformitate cu aceeaşi procedură.
Înaltul Reprezentant conduce politica externă şi de securitate comună a Uniunii. Acesta
contribuie, prin propuneri, la elaborarea acestei politici şi o aduce la îndeplinire în calitate de împuternicit
al Consiliului. Acesta acţionează în mod similar şi în ceea ce priveşte politica de securitate şi apărare
comună.
Înaltul Reprezentant este unul dintre vicepreşedinţii Comisiei. Acesta asigură coerenţa acţiunii
externe a Uniunii. Acesta este însărcinat, în cadrul Comisiei, cu responsabilităţile care îi revin acesteia din
urmă în domeniul relaţiilor externe şi cu coordonarea celorlalte aspecte ale acţiunii externe a Uniunii.
Prin acelaşi tratat menţionat mai sus, postul de ministru al Afacerilor Externe a Uniunii
Europene a fost eliminat, atribuindu-se, în schimb, puteri sporite Înaltului Reprezentant pentru Politică
Externă. Acesta va prezida reuniunile Consiliului Afaceri Generale şi Relaţii Externe (CAGRE).
În exercitarea Preşedinţiei Uniunii Europene au loc următoarele activităţi:
–   conducerea Consiliului European de către şeful de stat sau de guvern al statului, ce asigură
Preşedinţia Uniunii Europene; Consiliul European se reuneşte de patru ori pe an pentru a fixa marile
orientări ale politicii comunitare şi pentru a da o impulsionare politică;
– prezidarea Consiliului de către miniştrii statului ce exercită preşedinţia; Consiliul se reuneşte
lunar pentru a lua decizii comune, ce angajează toate statele membre;
– realizarea unor funcţii de către Preşedinţia Consiliului.
Preşedinţia Consilului are, în sens larg, trei funcţii esenţiale:
a) organizarea şi conducerea reuniunilor Consiliului şi a grupurilor sale de lucru, precum şi elaborarea de
compromisuri susceptibile de a rezolva problemele existente;
b) reprezentarea Consiliului atât în activitatea sa cu alte instituţii şi organisme ale U.E., cât şi la nivel
internaţional (de exemplu, în cadrul Naţiunilor Unite sau în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului);
preşedinţia reprezintă, de asemenea, U.E. în raporturile cu state terţe, membre ale Uniunii Europene;
c)  asigurarea continuării activităţilor şi a negocierilor în curs începute în timpul preşedinţiei precedente şi
pregătirea preşedinţiei următoare pentru a le prelua.
Preşedinţia pregăteşte şi conduce lucrările Consiliului, stabileşte priorităţile, fixează o ordine
de zi provizorie care se aprobă prin adoptarea ei de către Consiliu şi este mediator între Consiliu şi
celelalte instituţii comunitare.
La începutul fiecărei preşedinţii, un calendar de activităţi este prezentat Parlamentului
European, Comitetului Economic şi Social şi Comitetului Regiunilor.
La sfârşitul perioadei de şase luni, un raport este adresat Parlamentului cu privire la rezultatele
obţinute pe parcursul preşedinţiei.
Ca o noutate importantă, potrivit Tratatului de la Lisabona, un Preşedinte al Consiliului
European este numit pentru 2 ani şi jumătate.
Funcţia de Preşedinte al Consiliului European este incompatibilă cu orice demnitate publică
naţională.
Actualmente, pe lângă preşedinţia permanentă  a Uniunii instituită prin crearea postului de
Preşedinte al Consiliului European funcţionează şi preşedinţia „turnantă” sau rotativă, deţinută de Grecia
până la sfârşitul lunii iunie 2014.
 În activitatea sa de administrare, Preşedinţia beneficiază de sprijinul unui Secretariat
General, cu sediul la Bruxelles, care prin activitatea sa, asigură buna desfăşurare a lucrărilor
Consiliului. Din 1999, când a fost desemnat în funcţia de Secretar General al Consiliului Javier Solana,
acesta a fost şi Înalt Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună (1999- 2009). În această
calitate, el a ajutat Consiliul în elaborarea şi executarea deciziilor politice şi, în numele acestuia, a fost
Consiliul este asistat şi de alte organe auxiliare, precum: Comitetul pentru vize, Comitetul
permanent pentru forţa de muncă; Comitetul pentru energie; Comitetul pentru cercetare ştiinţifică şi
tehnică; Comitetul pentru educaţie, Comitetul pentru acordurile de cooperare cu ţările lumii a treia.
 

susţinut dialogul politic cu statele terţe. Secretarul General–adjunct e însărcinat cu gestionarea

Secretariatului General.
Comitetul reprezentanţilor permanenţi (COREPER) este organismul ce asigură pregătirea
lucrărilor Consiliului, cu excepţia problemelor agricole, care cad în sarcina Comitetului special pentru
agricultură. Acest organism (COREPER) este format din totalitatea reprezentanţilor permanenţi ai statelor
membre ale Uniunii Europene. Aceste state au fiecare câte o reprezentanţă, permanentă la Bruxelles ce are
drept scop apărarea intereselor naţionale. Această reprezentanţă este o misiune diplomatică, şeful ei fiind
ambasadorul ţării sale pe lângă Uniune ce se numeşte reprezentant permanent. COREPER este asistat în
activitatea sa de mai multe grupe de lucru ce sunt constituite din funcţionari ai administraţiilor naţionale.
Grupurile de experţi sunt alcătuite din experţi desemnaţi de Comisie şi experţi ai statelor
membre şi ei au rolul de a susţine iniţiativele legislative.
Activitatea deliberativă a Consiliului
Deciziile Consiliului sunt luate prin vot, ţinând seama de populaţia statelor, însă există şi o
reponderare a voturilor în favoarea statelor cu populaţii mai mici.
Începând cu 1 noiembrie 2004, repartiţia celor 321 de voturi în Consiliu a fost următoarea:
Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie, câte 29 de voturi; Spania şi Polonia – câte 27 de voturi; Olanda –
13 voturi; Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria şi Portugalia – câte 12 voturi; Austria şi Suedia – câte
10 voturi, Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda – câte 7 voturi, Cipru, Estonia, Letonia,
Luxemburg şi Slovenia – câte 4 voturi; Malta – 3 voturi. În cadrul Uniunii celor 27 s-au adăugat din
ianuarie 2007 şi cele 24 voturi ce aparţin României (14 voturi) şi Bulgariei (10 voturi).

Comitetul pentru Agricultură are rolul de a pregăti proiectele legislative din domeniul Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, adoptarea deciziilor în Consiliul se
agriculturii. realiza cu majoritate simplă, majoritate calificată şi unanimitate. După acest moment, se prevede în mod
expres: „Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel” (art.
Comitetul economic financiar a fost înfiinţat cu denumirea de Comitet monetar prin Tratatul
9 C alin. 3). Prin urmare, majoritatea calificată devine regula, iar votarea cu majoritate simplă sau cu
asupra Uniunii Europene cu scopul coordonării şi promovării politicilor în domeniul monetar. Odată cu
unanimitate excepţia.
trecerea la moneda unică, Comitetul economic financiar are rolul de a urmări situaţia monetară şi
financiară a statelor membre şi a Uniunii, raportând periodic Consiliului şi Comisiei. Majoritatea simplă (jumătate plus unu din voturile membrilor Consiliului)  a  fost – la
începutul creării Comunităţilor –  modalitatea de drept comun de adoptare a deciziilor; astăzi, aceasta este
Comitetul politic, instituit prin Tratatul de la Maastricht, are rolul de a urmări situaţia,
utilizată în cazuri limitate, precum: adoptarea Regulamentului interior al Consiliului (conform art. 207,
internaţională din perspectiva politicii externe şi de securitate comună. El contribuie la definirea politicilor
Consiliul hotărăşte cu majoritate simplă în chestiunile de procedură, precum şi în privinţa adoptării
din acest domeniu şi la cerere sau din oficiu, emite avize Consiliului.
regulamentului său de procedură); solicitarea de studii şi propuneri ori cererea de informaţii de la Comisia
Europeană; avizul favorabil la reuniunea în conferinţe ale reprezentanţilor guvernelor statelor membre ale
Prin Tratatul de la Lisabona, în cadrul Consiliului se instituie un comitet permanent, care să
Uniunii Europene.
asigure în cadrul Uniunii promovarea şi consolidarea cooperării operaţionale în materie de securitate
internă. Fără a aduce atingere art. 207, comitetul promovează coordonarea acţiunii autorităţilor
Anterior Tratatului de la Lisabona, majoritatea calificată a impus adoptarea deciziilor cu două
competente ale statelor membre. La lucrările comitetului pot fi implicaţi reprezentanţii organelor, ai
treimi din voturile de care dispun membrii Consiliului. În cazul Uniunii cu 27 de membri s-a urmărit
oficiilor şi ai agenţiilor în cauză ale Uniunii. Parlamentul European şi parlamentele naţionale sunt
informate cu privire la derularea acestor lucrări (art. 61 D).
reflectarea în capacitatea decizională atât a puterii economice, cât şi a ponderii demografice a statelor acest sistem va intra în vigoare la 1 noiembrie 2014, în urma compromisului realizat  la Consiliul
membre. European din iunie 2007. De asemenea, la insistenţele Poloniei, în perioada 1 noiembrie 2014 – 31 martie
2017, statele membre care se apropie de numărul de voturi necesar minorităţii de blocaj, vor putea cere să
O altă formulă a majorităţii calificate consta în luare deciziei cu excluderea votului statului aplice actualul sistem de vot, prevăzut de Tratatul de la Nisa.
interesat în adoptarea acesteia. Prin Tratatul de la Lisabona s-a desfiinţat structura pe „piloni” în ceea ce priveşte legislaţia
Uniunii Europene. Astfel, materiile ce vizau fostul pilon al treilea – cooperare judiciară în materie penală
Majoritatea calificată a fost prevăzută în mai multe domenii enumerate în diferite tratate
şi cooperare poliţienească – vor fi reglementate pe baza procedurilor legislative ce se aplicau pentru fostul
comunitare. Astfel, în Actul Unic European sunt determinate următoarele materii: tarifele vamale comune;
„pilon” întâi. Astfel, deciziile în cele mai multe dintre aceste domenii nu se mai iau de către Consiliu cu
protecţia economiilor (depunerilor); libera prestare a serviciilor; libera circulaţie a capitalurilor,
unanimitate, ci cu majoritate calificată, în cadrul procedurii de codecizie, care s-a transformat, în virtutea
transporturi maritime şi aeriene; piaţa internă, cu excepţia fiscalităţii, libera circulaţie a persoanelor,
noilor modificări, în procedură legislativă „ordinară”.
drepturile şi interesele muncitorilor, pentru care se cere unanimitate; coeziune; cercetare; mediu (cu unele
Prin urmare, procedura codeciziei, în care este practicată majoritatea calificată menţionată mai sus, este
excepţii). În Tratatul asupra UE, domeniile în care se cere majoritatea calificată sunt: politica vizelor,
consacrată ca procedură legislativă „ordinară” de adoptare a actelor juridice cu caracter obligatoriu la
educaţie, sănătate publică; consumatori; reţele transeuropene; cooperare în domeniul dezvoltării, sancţiuni
nivelul Uniunii Europene.
economice. Şi în Tratatul de la Amsterdam sunt identificate materiile în care e necesară o astfel de
Unanimitatea este modalitatea potrivit căreia fiecare stat are un drept de veto, cu precizarea că
majoritate; autorizarea cooperării consolidate; refugiaţi; ocuparea locurilor de muncă; cooperare vamală;
abţinerea de la vot nu are valoarea unui veto. Unanimitatea este rezervată în cazuri limitate: uniune
lupta împotriva excluderii sociale; egalitate între bărbaţi şi femei; sănătate publică; transparenţă; lupta
economică şi monetară, industrie, cultură (Tratatul de la Maastricht), fiscalitate, libera circulaţie a
antifraudă, statistici, protecţia vămilor; regiuni ultraperiferice.
persoanelor, drepturile şi interesele muncitorilor (Actul Unic European); constatarea încălcării de către un
stat a principiilor Tratatului asupra UE, aplicarea acordurilor încheiate de parteneri sociali; suspendarea
În Tratatul de la Lisabona, majoritatea calificată se extinde la alte 51 de domenii, precum:
dreptului de vot, politică externă şi de securitate comună (Tratatul de la Amsterdam); autorizarea de a
cooperarea judiciară şi poliţienească, politica economică, educaţie, sănătate, agricultură, securitate
recurge la o formă de cooperare consolidată (Tratatul de la Lisabona).
energetică, imigrare, fonduri structurale, politica socială, protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane,
Atribuţiile Consiliului sunt enumerate în tratatele constitutive – Actul Unic European (art.
energie, turism, protecţie civilă, cooperare admnistrativă, cadrul în care este pusă în aplicare politica
145), Tratatul de la Maastricht (art. 202) şi Tratatul instituind C.E.E.A. (art. 115). De asemenea, aceste
comercială comună, cooperarea cu ţările în curs de dezvoltare, acţiunile de ajutor umanitar ale Uniunii
competenţe sunt precizate în mod expres şi în Tratatul de la Lisabona: Consiliul exercită, împreună cu
Europene, statutul partidelor politice la nivel european, întreruperea sau restrângerea relaţiilor economice,
Parlamentul European, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de definire a politicilor şi
financiare cu unul sau mai multe state terţe. Începând cu 1 noiembrie 2014 şi sub rezerva dispoziţiilor
de coordonare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate.
tranzitorii stabilite prin Protocolul privind dispoziţiile tranzitorii, în cazul în care, în temeiul tratatelor, nu
Prin urmare, Consiliul exercită în cadrul Uniunii, în principal, atribuţii legislative, care nu sunt
toţi membrii Consiliului participă la vot, majoritatea calificată se defineşte după cum urmează: (a)
absolute, ci sunt explicit prezente în tratate. Acest rol legislativ este împărţit cu Parlamentul European, a
majoritatea calificată este definită ca fiind egală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului reprezentând
cărui importanţă a crescut din ce în ce mai mult din punct de vedere normativ.
statele membre participante, care reunesc cel puţin 65% din populaţia acestor state. Minoritatea de blocare
trebuie să includă cel puţin numărul minim de membri din Consiliu, care reprezintă mai mult de 35% din
Consiliul adoptă acte juridice cu forţă obligatorie (regulamente, directive), acte care fac parte
populaţia statelor membre participante, plus un membru, în caz contrar majoritatea calificată se consideră
din dreptul derivat al Uniunii şi trebuie să fie conforme cu tratatele comunitare. În cazul în care tratatele
a fi întrunită. (b)Prin derogare de la litera (a), în cazul în care Consiliul nu hotărăşte la propunerea
statuează doar obiectivul comunitar şi necesitatea luării unei decizii, fără a preciza instituţia competentă să
Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, majoritatea
facă acest lucru (art. 235 C.E.E. şi art. 236 Euratom), competenţa aparţine Consiliului, cu unanimitate, la
calificată se defineşte ca fiind egală cu cel puţin 72% din membrii Consiliului reprezentând statele
membre participante, care reunesc cel puţin 65% din populaţia respectivelor state (art. 205). Prin urmare,
propunerea Comisiei şi cu avizul Parlamentului. De asemenea, Consiliul poate revizui tratatele
comunitare.
Politica externă şi de securitate comună, precum şi politica privind afacerile interne şi justiţiasunt în
sarcina Consiliului. Astfel, Consiliul este cel care autorizează deschiderea negocierilor cu statele asociate
în vederea aderării sau cu alte state sau organizaţii internaţionale în scopul încheierii unor acorduri
internaţionale; de asemenea, aprobă acordurile internaţionale încheiate de Comisie. Conform Tratatului de
la Lisabona, politica externă şi de securitate comună face obiectul aplicării unor norme şi proceduri
speciale. Aceasta este definită şi pusă în aplicare de Consiliul European şi de Consiliu, hotărând în
unanimitate, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel. Adoptarea de acte legislative este exclusă.
În aceeaşi ordine de idei, se mai prevede că „deciziile referitoare la politica de securitate şi apărare
comună, inclusiv cele cu privire la lansarea unei misiuni menţionate la prezentul articol, se adoptă de
Consiliu, care hotărăşte în unanimitate, la propunerea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe şi politica de securitate sau la iniţiativa unui stat membru. Înaltul Reprezentant poate propune
recurgerea la mijloace naţionale, precum şi la instrumente ale Uniunii, după caz, împreună cu Comisia”.
Prin aplicarea noului tratat, Consiliul şi Comisia asigură coerenţa acţiunilor întreprinse în
cadrul unei forme de cooperare consolidată, precum şi coerenţa acestor acţiuni cu politicile Uniunii  şi
cooperează în acest scop.
În domeniul politicii externe şi de securitate comună, misiunile în cadrul cărora Uniunea poate
recurge la mijloace civile şi militare includ acţiunile comune în materie de dezarmare, misiunile umanitare
şi de evacuare, misiunile de consiliere şi de asistenţă în probleme militare, misiunile de prevenire a
conflictelor şi de menţinere a păcii, misiunile forţelor de luptă pentru gestionarea crizelor, inclusiv
misiunile de restabilire a păcii şi operaţiile de stabilizare după încetarea conflictelor. Toate aceste misiuni
pot contribui la combaterea terorismului, inclusiv prin sprijinul acordat ţărilor terţe în combaterea
terorismului pe teritoriul acestora. Consiliul adoptă decizii privind misiunile prevăzute mai sus, definind
obiectivele şi întinderea acestora, precum şi condiţiile generale de punere în aplicare. Înaltul Reprezentant
al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, sub autoritatea Consiliului şi în contact strâns şi
permanent cu Comitetul Politic şi de Securitate, supraveghează coordonarea aspectelor civile şi militare
ale acestor misiuni (art. 28 B).
Consiliul are atribuţii de coordonare a politicilor economice ale Uniunii Europene pentru
asigurarea funcţionării uniunii economice şi monetare. Sunt două tipuri de politici comunitare: cele
conduse de instituţiile comunitare (politicile comune) şi cele organizate de statele membre (politicile de
armonizare) ce trebuie armonizate la nivel comunitar. Coordonarea acestor politici se realizează printr-o
multitudine de documente, deoarece tratatele nu prevăd mijloacele de realizare a acestei competenţe. Prin
Tratatul de la Lisabona (art. 2 D), statele membre îşi coordonează politicile economice în cadrul Uniunii.
În acest scop, Consiliul adoptă măsuri şi, în special, orientările generale ale acestor politici.
Consiliul adoptă bugetul comunitar împreună cu Parlamentul European în cadrul unei
proceduri complexe, prevăzute de Tratatul de la Lisabona, care este detaliată într-o altă secţiune.
Consiliul numeşte membrii unor organe comunitare, cum sunt Comitetul Economic şi Social, Curtea de
Conturi.
Tot în Tratatul de la Lisabona se mai prevede că în cazul în care o acţiune a Uniunii se
dovedeşte necesară în cadrul politicilor definite în tratate, pentru a atinge unul dintre obiectivele
menţionate în tratate, fără ca acestea să fi prevăzut atribuţiile necesare în acest sens, Consiliul, hotărând în
unanimitate la propunerea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European, adoptă măsurile
corespunzătoare. La data la care dispoziţiile respective sunt adoptate de Consiliu în conformitate cu o
procedură legislativă specială, acesta hotărăşte în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea
Parlamentului European.
 
Secţiunea a II-a – Consiliul European
Consiliul European reuneşte şefii de state sau de guverne ai statelor membre, asistaţi de
miniştri lor de externe, plus preşedintele Comisiei Europene, asistat de comisarul european responsabil
cu relaţiile externe. Această instituţie s-a format pe cale cutumiară şi s-a instituţionalizat prin Actul Unic
European şi prin Tratatul de la Maastricht. Acesta din urmă prevede în art. 4 rolul acestui organism:
„Consiliul European dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi îi defineşte orientările şi
priorităţile politice generale”. Aceleaşi atribuţii sunt stabilite şi prin Tratatul de la Lisabona, precizându-se
şi faptul că această instituţie comunitară nu exercită funcţii legislative. De asemenea, deciziile Consiliului
European privind interesele şi obiectivele strategice ale Uniunii privesc politica externă şi de securitate
comună, precum şi celelalte domenii ale acţiunii externe a Uniunii. Deciziile pot să privească relaţiile
Uniunii cu o ţară sau o regiune sau pot aborda o anumită tematică. Acestea precizează durata lor şi
mijloacele care urmează a fi puse la dispoziţie de Uniune şi statele membre. Consiliul European hotărăşte
în unanimitate, la recomandarea Consiliului, adoptată de acesta în conformitate cu normele prevăzute
pentru fiecare domeniu în parte. Deciziile Consiliului European sunt puse în aplicare în conformitate cu
procedurile prevăzute în tratate (art. 10 B). Tratatul de la Lisabona mai prevede că, potrivit art. 61  A,
Consiliul European defineşte orientările strategice ale planificării legislative şi operaţionale în cadrul
spaţiului de libertate, securitate şi justiţie.
Tot ca o noutate, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate participă la lucrările Consiliului European. Acest Înalt Reprezentant al Uniunii aretrei
responsabilităţi: reprezintă Consiliul în politica externă şi de securitate comună (PESC); este preşedinte
al Consiliului Afacerilor Externe (CAGRE); este vice-preşedinte al Comisiei Europene. El este însărcinat
În prezent, reuniunile se desfăşoară la Bruxelles, precum şi în statul care deţine preşedinţia
Consiliului; la Nisa s-a decis ca o întâlnire pentru fiecare preşedinţie să se ţină la Bruxelles, iar când
Uniunea va avea 28 de membri, toate reuniunile să fie organizate, în principiu, la Bruxelles. Fiecare
Consiliu European se finalizează prin concluzii.
Prin noul tratat intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, Consiliul European se întruneşte de două

să conducă politica externă – reprezentând Uniunea pe plan internaţional în domeniul PESC -, ca şi ori pe semestru la convocarea preşedintelui său. Atunci când ordinea de zi o impune, fiecare membru al

politica de apărare comună; a fost numită de Consiliul European în această funcţie, cu acordul Consiliului European poate decide să fie asistat de un ministru şi, în ceea ce îl priveşte pe preşedintele

preşedintelui Comisiei şi în urma învestiturii Parlamentului European – de la 1 decembrie 2009 – Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci când situaţia o impune, preşedintele convoacă o reuniune

Catherine Ashton. Durata mandatului său este de cinci ani şi ea coincide cu cea a mandatului Comisiei. extraordinară a Consiliului European.

Sub autoritatea Înaltului Reprezentant al Uniunii a fost plasat un serviciu nou înfiinţat –
Consiliul European dă impulsurile la marile probleme politice privind construcţia Europei:
Serviciul European pentru acţiune externă.
modificarea tratatelor şi a instituţiilor, declaraţii diplomatice în cadrul politicii externe şi de securitate
Printre modificările de mare importanţă, menţionăm şi o nouă instituţie în peisajul comunitar
comună. El îndeplineşte funcţia de forum de discuţie la nivel politic cel mai înalt în situaţii de criză şi
– Preşedintele Consiliul European. Astfel, conform art. 9 B, Consiliul European îşi alege preşedintele cu
încearcă să aducă soluţii în caz de dezacord între statele membre. După negocieri între statele membre,
majoritate calificată, pentru o durată de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură
Consiliul European poate să emită, prin consens:
dată. În caz de împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatul
preşedintelui în conformitate cu aceeaşi procedură. Funcţia de Preşedinte al Consiliului European este
– orientări (acestea indică Consiliului şi Comisiei priorităţile Consiliului European cu privire la
incompatibilă cu orice demnitate publică naţională.
gestionarea Uniunii Europene şi a politicilor comune, orientările iau forma unor orientări politice generale,
cu definirea unui program şi a unor obiective concrete);
La 1 decembrie 2009, actualul preşedinte – M. Herman Von Rumpuy  – a fost ales cu
– declaraţii şi rezoluţii (ele exprimă, într-o manieră solemnă, poziţia şefilor de stat şi de guvern cu privire
unanimitate de statele membre pentru un mandat cuprins între 1 decembrie 2009 şi 31 mai 2012, fiind apoi
la o problemă determinată).
reales pentru încă un mandat de la 1 iunie 2012.

Orientările şi declaraţiile nu au, totuşi, valoare juridică. Pentru a fi puse efectiv în practică, ele
Preşedintele Consiliului European are ca sarcină organizarea lucrărilor acestuia şi, de
trebuie să urmeze procedura legislativă obişnuită.
asemenea, veghează la asigurarea consensului între statele membre. El este şi reprezentantul, la nivel înalt,
al Uniunii în domeniul politicii externe şi de securitate comună, fără a aduce atingere în vreun fel
În cazul în care Consiliul European se pronunţă prin vot, preşedintele acestuia şi preşedintele
atribuţiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi securitate comună.
Comisiei nu participă la vot. Abţinerile membrilor prezenţi sau reprezentaţi nu împiedică adoptarea
deliberărilor Consiliului European pentru care este necesară unanimitatea.
Consiliul European devine, din punct de vedere juridic, prin Tratatul de la Lisabona,
oinstituţie comunitară, fiind considerat un „organ paracomunitar”, subliniindu-se, astfel, puterea sporită pe
Preşedintele Parlamentului European poate fi invitat de Consiliul European pentru a fi audiat.
care o are în spaţiul comunitar.

Consiliul European hotărăşte cu majoritate simplă în chestiuni de procedură, precum şi pentru

În urma Consiliului European de la Sevilla din iunie 2002, această instituţie
adoptarea regulamentului de procedură (art. 201 a).
interguvernamentală se reuneşte de patru ori pe an (în fiecare semestru de câte două ori). Reuniunea în
şedinţe extraordinare are loc doar în cazuri excepţionale.
 Prin excepţie, Consiliul European adoptă cu majoritate calificată: o decizie de stabilire a listei
formaţiunilor Consiliului, altele decât cea Afaceri Generale şi cea Afaceri Externe; o decizie referitoare la
preşedinţia formaţiunilor Consiliului, cu excepţia celei Afaceri Externe (art. 201 b).
Consiliul European joacă un rol cheie, dar distinct de cel al Consiliului, ai cărui membri
reprezintă şi angajează guvernele statelor membre.
Consiliul European este asistat în activitatea sa de un Secretariat General al Consiliului, iar
Preşedintele Consiliului European de un Cabinet.
Consiliul European diferă de Consiliul Europei – organizaţie internaţională –  creată la Londra, în 1949,
care are în vedere educaţia, cultura şi, în principal, apărarea drepturilor omului. Consiliul Europei are 47
de membri.
Secţiunea a III-a – Parlamentul European
“Reprezentarea cetăţenilor a fost una din principalele idei din retorica politică, indiferent de
epocă, filosofie sau ideologie guvernantă. Parlamentul sau Adunarea reprezentativă şi-a creat legitimitate
în viaţa publică europeană, o dată cu apariţia constituţionalismului şi principiului separaţiei puterilor în
stat”[5].
Parlamentul este definit ca fiind reprezentarea poporului, în statele democratice, iar
parlamentarismul este definit ca fiind concepţia politică, potrivit căreia poporul îşi exercită guvernarea
prin reprezentanţii săi în parlament.
Parlamentul European este una din instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene, care
reprezintă din punct de vedere politic popoarele ţărilor membre ale Uniunii, fiind singurul corp legislativ
comunitar care este ales prin vot direct.
Deşi s-au purtat discuţii cu privire la existenţa unui sediu unic, actualmente Parlamentul
European îşi desfăşoară activitatea în trei oraşe diferite: sediul Parlamentului este la Strasbourg, sediile
administrative sunt la Luxemburg, iar comisiile parlamentare îşi desfăşoară activitatea la Bruxelles.
Parlamentul European îşi începe istoria aproximativ o dată cu cea a construcţiei Europei Unite
şi anume la 9 mai 1950, când ministrul de externe francez Robert Schuman propune înfiiţarea unei
Adunări comune a Comunitaţilor Cărbunelui şi Oţelului, care să coordoneze folosirea acestor resurse.
Tratatul de la Paris din 1951 propune înfiiţarea unor instituţii care să facă posibilă integrarea şi
crearea unei Adunări comune. Tratatele de la Roma din 1958 au dus la înfiiţarea unei Adunări
parlamentare ca o adunare comună a C.E.C.O, C.E.E.A, şi C.E.E. În 1962, această Adunare ia numele de
Parlament, prin autoproclamare. În 1970, prin Tratatul de la Luxemburg, Parlamentul European capătă
puteri bugetare şi de control, fiind responsabil cu adoptarea bugetului şi a controlului execuţiei bugetare.
Tratatul de la Bruxelles din 1975 îi sporeşte Parlamentului puterile bugetare, având dreptul de a respinge
bugetul. O dată cu primele alegeri directe a membrilor Parlamentului European – desfăşurate în iulie 1979
– , creşte şi rolul acestei instituţii. Prin Actul Unic European din 1986 Parlamentul European primeşte
dreptul de aviz conform şi de cooperare legislativă în câteva domenii.
Prin Tratatul de la Maastricht, Parlamentului îi sunt recunoscute puterea bugetară, puterea de
control şi de nominalizare a comisarilor, precum şi puteri colegislative, Parlamentul European fiind
responsabil cu învestirea Comisiei.
Tratatul de la Amsterdam îi aduce Parlamentului şi puterea de a primi rapoartele Comisiei, de a
aproba preşedintele acesteia şi Colegiul Comisarilor şi de a demite Comisia  printr-o moţiune de cenzură.
Competenţa de a declanşa recursuri jurisdicţionale pentru incompetenţă, violarea formelor
substanţiale şi violarea tratatelor care instituie Comunitatea Europeană, precum şi recursuri împotriva
actelor Comisiei sau Consiliului îi este atribuită Parlamentului în 1999 prin Tratatul de la Nisa.
Perspectiva Parlamentului asupra noului Tratat este redată prin Rezoluţia din 11 iulie 2007
privind convocarea Conferinţei inter-guvernamentale (CIG): avizul Parlamentului European. Documentul
susţine păstrarea în substanţă a vechiului Tratat Constituţional, subliniind poziţia Parlamentului European,
care consideră că principalul interes al Uniunii este “să consolideze construcţia europeană şi metoda
comunitară, care au generat pace, stabilitate şi prosperitate de peste 50 de ani”[6].
Documentul identifică şapte tendinţe negative în pregătirea consensului constituţional, tendinţe
legate de renunţarea la: “a) ideea unui singur tratat constituţional; b)simbolurile Uniunii; c)o denumire
inteligibilă a actelor juridice ale Uniunii; d)o declaraţie clară privind prioritatea dreptului Uniunii şi
definirea Uniunii Europene ca Uniunea cetăţenilor şi a statelor; e) sporirea posibilităţilor de opt-out pentru
anumite state membre; g)evoluţia atitudinilor opuse ideilor europene de solidaritate şi integrare;
h)mandatul care permite modificarea denumirii actelor juridice, dar nu prevede nicio schimbare în Austria şi Bulgaria –17; Filanda, Danemarca, Slovacia – 13; Irlanda şi Lituania – 12; Letonia – 8,
structura şi ierarhia lor”[7]. Slovenia –7, Luxemburg, Cipru, Estonia – 6; Malta 5.
Documentul salută, de asemenea, consolidarea modalităţilor Parlamentului European de
participare la Conferinţa inter-guvernamentală şi voinţa de a menţine o relaţie strânsă cu parlamentele În urma alegerilor  pentru Parlamentul European din 2009 au fost desemnaţi un număr de 736

naţionale şi cu societatea civilă în timpul procesului de revizuire a tratatelor. Parlamentul European europarlamentari.

solicită “publicarea rezultatelor Conferinţei inter-guvernamentale şi sub forma unui proiect de versiune
Conform Tratatului de la Lisabona, numărul parlamentarilor europeni nu va depăşi 750
consolidată a tratatelor”[8].
membri, la care se adaugă preşedintele. Numărul europarlamentarilor va fi fixat printr-un sistem
Constituirea Parlamentului European
proporţional descrescător, cu un maxim de 96 şi un minim de 6 pentru fiecare stat membru. Consiliul
Parlamentul European[9] a fost denumit „Adunare generală” în tratatele institutive, fiind
European adoptă în unanimitate, la iniţiativa Parlamentului European şi cu aprobarea acestuia, o decizie
consacrată denumirea actuală în Actul Unic European.
de stabilire a componenţei Parlamentului European (art. 9 A alin. 1).
Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin sufragiu universal direct pentru un mandat de 5 ani –
mandat reprezentativ[10] -, ultimele alegeri desfăşurându-se în iunie 2009, cu participarea a 27 de state
 
membre. Sistemul electoral nu este unitar în toate statele membre, alternând reprezentarea majoritară cu
principiul reprezentării proporţionale. Structura Parlamentului European

Candidaturile pot fi depuse fie independent, fie pe listele unor partide, în conformitate cu
Conducerea Parlamentului revine unui preşedinte[17], unui număr de 14 vicepreşedinţi – care
legislaţia naţională a fiecărui stat.
împreună cu cei 5 chestori formează Biroul Parlamentului European, precum şi unui secretariat general.
Preşedinţii şi vicepreşedinţii sunt aleşi de membrii Parlamentului pe o perioadă de 2 ani şi jumătate.
Alegerile au loc timp de 3-4 zile, orice persoană care a împlinit 18 ani având dreptul la un
Alegerea Preşedintelui se face cu votul secret al majorităţii absolute, în trei tururi de scrutin, la propunerea
singur vot.
unui grup parlamentar sau a 32 de parlamentari.

În România, legislaţia privind alegerea europarlamentarilor se referă la: Legea nr. 429/2003 de
Preşedintele conduce şedinţele plenare, Conferinţa preşedinţilor şi Biroul Parlamentului
revizuire a Constituţiei României[11], Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor
European. El este însărcinat cu aplicarea Regulamentului instituţiei. În această calitate, el conduce
pentru Parlamentul European[12] cu modificările ulterioare[13] completată de Legea nr. 373/2004 pentru
ansamblul activităţilor Parlamentului European şi a organelor sale. Preşedintele reprezintă Parlamentul în
alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului cu modificările ulterioare[14]. Finanţarea campaniei electorale
problemele juridice. El ia cuvântul în faţa Consiliului European înainte de fiecare dintre reuniunile
este supusă prevederilor Legii nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a
acestuia. Cu această ocazie, el exprimă punctul de vedere al instituţiei pe care o reprezintă cu privire la
campaniilor electorale[15].
temele înscrise pe ordinea de zi. Preşedintele este reprezentantul Parlamentului în relaţiile internaţionale.
Ca urmare a modului de desemnare, Parlamentul European este format din reprezentanţi ai popoarelor
De asemenea, Preşedintele hotărăşte, prin semnătura sa, bugetul Uniunii Europene după votul
statelor membre[16]. Până în 2004, această instituţie a avut 626 de membri, iar din 2004, odată cu intrarea
Parlamentului European în cea de-a doua lectură. În cursul procedurii, el conduce delegaţiile ce reunesc
în vigoare a dispoziţiilor Tratatului de la Nisa şi a Protocolului anexat acestuia, cuprindea 732 de membri.
Parlamentul European şi Consiliul. El semnează împreună cu Preşedintele Consiliului toate actele
Din momentul în care Uniunea a avut 27 de state membre, numărul locurilor alocate fiecărui stat a fost din
legislative luate în cadrul procedurii legislative ordinare.
nou schimbat, totalul fiind de 786 de locuri.În urma organizării alegerilor din iunie 2009 pentru
Parlamentul European, Germania are 99 de parlamentari; Marea Britanie, Franţa, Italia câte 72, Spania,
Polonia – 50; România 33; Olanda –25; Ungaria, Portugalia, Grecia, Cehia, Belgia – 22; Suedia – 18;
 Preşedintele Parlamentului, cei 14 vicepreşedinţi şi cei 5 chestori sunt aleşi de Parlament,
prin scrutin secret, pentru o perioadă de doi ani şi jumătate. Ei formează Biroul. în care cei cinci chestori
au un vot consultativ.
Conferinţa preşedinţilor e formată din Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii grupurilor
politice. Ea reprezintă organul politic al Parlamentului care are următoarele atribuţii: organizează lucrările
Parlamentului şi programarea legislativă; are dreptul de a atribui competenţe comisiilor, delegaţiilor,
structurilor lor; stabileşte relaţii cu alte instituţii ale Uniunii Europene, cu parlamentele naţionale sau cu
ţări terţe; fixează calendarul Parlamentului şi ordinea de zi a sesiunilor plenare.
Parlamentul este asistat în activitatea sa de un Secretar General, numit de Biroul
Parlamentului.
Secretarul General conduce Secretariatul general, care cuprinde aproximativ 3500 de persoane,
dintre care marea majoritate sunt folosite pentru traducerile în şi din cele 24 limbi de lucru.
Organizarea Parlamentului European
&1. Grupurile politice
Parlamentarii europeni sunt grupaţi în grupuri politice cu caracter mixt, adică multinaţional,
nu în delegaţii naţionale. Cele mai importante grupări parlamentare sunt: Grupul Socialiştilor Europeni;
Grupul Partidului Popular European; Grupul „Europa Libertăţii şi Democraţiei”; Grupul Alianţei
Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa, Grupul verzilor, Stânga Europeană Unită şi Stânga Verde
Nordică, Grupul Conservatorilor şi Reformiştilor Europeni, Grupul celor neînscrişi într-un grup
parlamentar, fiind în total  736 deputaţi.
În urma aderării Bulgariei şi României la U.E. la 1 ianuarie 2007 s-a mai constituit un grup –
Identitate, Tradiţie, Suveranitate – , însă grupul nu a rezistat decât până în toamna lui 2007.
Numărul minim de formare a unui astfel de grup parlamentar este de 25 membri, dacă provin
din cel puţin o pătrime din statele membre.
Potrivit Tratatului de la Lisabona, partidele politice la nivel european contribuie la formarea
conştiinţei politice europene şi la exprimarea voinţei cetăţenilor Uniunii (art. 8A alin.4).
Grupul Partidelor de orientare Populară Europeană şi al Democraţilor Europeni,  cu 265 de
deputaţi, are aproximativ 37% din totalul voturilor şi colectează membrii democraţi creştini, conservatori
şi alte partide de centru dreapta din toate statele membre. Preşedintele grupului este de la 1 ianuarie 2007
Joseph Daul, care este ajutat în conducerea grupului de 8 vicepreşedinţi şi un trezorier. Fiind principalul
grup politic, acesta deţine 9 posturi de şef de Comisie parlamentară, 7 posturi de vicepreşedinţi din totalul
de 14 şi trei din cele  şase posturi de chestori. Din cauza multitudinii de partide componente, valorile şi
ideile politice ale grupului sunt greu de identificat, politica de grup fiind cât mai multe voturi, cât mai
multe partide.
Grupul Socialist  din Parlamentul European  se află pe locul doi ca importanţă şi a fost fondat în 1953 în
Adunarea Comună a Comunităţilor Cărbunelui şi Oţelului. Numără 184 deputaţi, care provin din 25 de
ţări. Miezul programului politic este de-birocratizarea şi dezvoltarea serviciilor publice pentru cetăţeni,
fără creşterea taxelor. Valorile şi ideile politice sunt definite prin: solidaritate socială şi echitate. Socialiştii
se luptă pentru a asigura europenilor dreptate socială şi libertate individuală şi de grup. Principalul proiect
politic este Europa Socială,socialiştii pronunţându-se pro pentru Constituţia Europeană.
Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa numără 84 deputaţi, avându-l ca
lider pe Graham Watson, care este ajutat de cinci vicepreşedinţi.Grupul deţine preşedinţia a trei comisii
parlamentare. Valorile acestui grup sunt libertatea individuală,dreptatea procedurală, competiţia între elite
şi limitarea ordinii politice la asigurarea securităţii individuale şi sociale.
Grupul Verzilor şi Alianţa Liberală Europeană are 55 de deputaţi.Preşidenţia grupului este asigurată de
Daniel Cohn-Bendit şi Monica Frassoni, asistaţi de un prim vicepreşedinte şi patru
vicepreşedinţi.Obiectivele partidului sunt crearea unei societăţi europene bazate pe respectul drepturilor
fundamentale şi a justiţiei mediului, creşterea libertăţii în cadrul relaţiilor de muncă şi crearea unei Europe
a oamenilor liberi bazată pe principiul subsidiarităţii.
Grupul Conservatorilor şi Reformiştilor Europeni ocupă locul al cincilea în ceea ce priveşte ponderea sa
în cadrul Parlamentului, având un număr de 54 de membri.
Grupul Stânga Europeană Unită şi Stânga Verde Nordică a fost fondat în 1973 şi are 35 de
deputaţi proveniţi din 12 ţări. Preşedintele grupului este Francis Wurtz .Obiectivele grupului sunt creşterea
solidarităţii şi a componenţei sociale în politicile comunitare şi o mai mare atenţie asupra problemelor de
mediu.
Grupul „Europa Libertăţii şi Democraţiei” a fost fondat în 2004 şi are 32 de deputaţi proveniţi din 10
state, deputaţi conduşi de Jens-Peter Bonde şi Nigel Farage.
Grupul celor neînscrişi într-un partid politic este constituit din 27 de deputaţi.
 
§2. Comisiile parlamentare
Fiecare membru al Parlamentului European este membru de drept într-una din cele 20 comisii
permanente şi membru supleant într-o alta. Comisiile parlamentare sunt formaţiuni specializate de lucru
ale instituţiei, care pregătesc decizia luată de plenul Parlamentului European. Fiecare comisie este condusă
de un preşedinte şi trei vicepreşedinţi, aleşi la propunerea grupurilor parlamentare şi de un număr de
membri, proporţional cu importanţa comisiei.
O comisie este alcătuită din 24 până la 76 de deputaţi, având un preşedinte, un birou şi un
secretariat. Preşedintele unei comisii parlametare are următoarele atribuţii: conduce şedinţele, este
purtătorul de cuvânt al comisiei, are un rol important în stabilirea Agendei Comisiei Parlamentare,
reprezintă comisia în Conferinţa Preşedinţilor. În legislatura 2009-2014 există 20 de comisii
permanente:1.Afaceri externe; 2.Dezvoltare; 3.Comerţ internaţional; 4.Buget; 5.Control bugetar; 6.Afaceri
economice şi afaceri sociale; 7.Angajare şi afaceri sociale; 8.Mediu, sănătate publică şi securiate
alimentară; 9.Industrie,cercetare şi energie; 10.Piaţa internă şi protecţia consumatorului; 11.Transport şi
turism; 12. Dezvoltare regională; 13.Agricultură; 14.Pescuit; 15.Cultură şi educaţie; 16. Afaceri juridice;
17.Libertăţi civile, justiţie şi afaceri interioare; 18.Afaceri constituţionale; 19.Drepturile femeii şi egalitate
de şanse; 20.Petiţii.
Comisiile temporare pot fi constituite oricând de Parlament, la propunerea Conferinţei
Preşedinţilor, fiind determinate condiţiile, compoziţia şi mandatul lor, ce nu poate depăşi 12 luni, existând
posibilitatea prelungirii lui. Aceste comisii temporare sunt înfiinţate pentru a rezolva probleme speciale,
durata lor nedepăşind durata unui mandat. În legislatura 2004-2009 au fost înfiinţate două astfel de comisii
pentru soluţionarea unor diverse probleme: criza societăţii de asigurare “Equitable Life”; presupusa
folosire a unor ţări europene de către C.I.A. pentru transporturi şi deţinere ilegală de prizonieri.
Comisiile de anchetă pot fi formate tot de Parlament la cererea a unui sfert din numărul
deputaţilor, având scopul de a examina acuzaţiile aduse fie instituţiilor sau organelor comunitare, fie
administraţiei publice a unui stat membru, fie persoanelor mandatate pentru săvârşirea infracţiunilor prin
care s-a încălcat dreptul comunitar sau pentru reaua administrare în aplicarea dreptului comunitar.
Activitatea comisiei se finalizează cu un raport ce va trebui depus în cel mult 12 luni.
Funcţionarea Parlamentului European
Parlamentul lucrează în sesiuni ordinare lunare de câte o săptămână (cu excepţia lunii august)
şi în sesiuni extraordinare, la cererea unei majorităţi ai membrilor săi, a Consiliului sau a Comisiei.
Şedinţele Parlamentului sunt publice, la ele pot participa membrii Comisiei Europene, în timp
ce prezenţa membrilor Consiliului UE este obligatorie la sesiunile plenare.
Deciziile sunt adoptate cu majoritatea absolută a membrilor şi iau forma unor rezoluţii. De
regulă, Consiliul solicită opinii Parlamentul European, care vor fi redactate de o comisie parlamentară
specializată în domeniul ce face obiectul solicitării. Opiniile vor fi votate de Parlament, căpătând forma
unei rezoluţii.
Dezbaterile (ca şi toate documentele oficiale) parlamentare sunt traduse şi publicate în toate
cele 24 de limbi oficiale ale Uniunii (bulgara, ceha, croata, daneza, engleza, estoniana, finlandeza,
franceza, germana, greaca, irlandeza[18], italiana, letona, lituaniana, maghiara, malteza, olandeza,
poloneza, portugheza, româna, spaniola, slovaca, slovena şi suedeza), existând traduceri simultane.
Deşi tratatele institutive stabilesc obligaţia determinării unui singur sediu al acestei
instituţii[19], totuşi lucrările Parlamentului European se desfăşoară în trei oraşe diferite, ca urmare a
unei hotărâri pronunţate de Curtea de Justiţie, prin care s-a soluţionat un diferend existent între
parlamentari şi unele state (Franţa, Germania şi Luxembourg)[20]. Astfel, sesiunile în plen se desfăşoară
la Strasbourg, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles, iar Secretariatul General al Parlamentului îşi
realizează activitatea la Luxemburg.
Statutul deputaţilor Parlamentului European
Statutul deputaţilor Parlamentului European este reglementat de dispoziţiile comunitare şi de
cele naţionale şi el are în vedere existenţa unor incompatibilităţi, a imunităţii parlamentare, a unor drepturi
şi indemnizaţii.
Membrii Parlamentului European pot cumula mandatul de parlamentar european cu cel de
parlamentar naţional, însă nu pot fi membri în guvernele naţionale sau în alte instituţii comunitare.
Mandatul parlamentar este compatibil, însă, cu exercitarea oricărei funcţii private. Astfel, pentru a fi
asigurată transparenţa, conform Regulamentului interior al Parlamnetului European, se face o declarare a
veniturilor de către parlamentarii europeni.
 Parlamentarii beneficiază de imunitate în ceea ce priveşte exprimarea opiniilor şi voturilor în
exerciţiul funcţiei şi nu pot fi arestaţi sau urmăriţi judiciar pe teritoriul altui stat; pe teritoriul propriului
stat se aplică legislaţia naţională, deci ei pot fi arestaţi, dacă nu sunt şi parlamentari naţionali. Imunitatea
europeană durează pe toată durata mandatului parlamentar, concluzie ce se desprinde din deciziile Curţii
de Justiţie.
Ca regulă generală, parlamentarii europeni primeau salariul parlamentarilor din ţara de origine;
prin urmare, indemnizaţia parlamentarilor europeni şi regimul său de impozitare erau fixate de dispoziţiile
naţionale. Egalitatea de tratament se limita la indemnizaţiile de deplasare, asistenţă medicală, cheltuieli de
secretariat şi de cercetare. Noul art. 190 § 5 din TCE modificat prin Tratatul de la Nisa prevede că
„Parlamentul European stabileşte statutul şi condiţiile generale privind exercitarea funcţiei de către
membrii săi, după avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului, care hotărăşte cu majoritate calificată.
Consiliul decide în unanimitate în cazul normelor sau condiţiilor privind regimul fiscal al membrilor sau
foştilor membri”. În urma adoptării, în septembrie 2005, a Statutului membrilor Parlamentului European,
care a intrat în vigoare începând cu legislatura 2009, diferenţele salariale au dispărut. Necesitatea
„armonizării” salariale a fost generată de discrepanţele extrem de mari, accentuate de extinderea din 2004;
astfel, în timp ce unii europarlamentari aveau salarii sub 1.000 de euro, alţii aveau salarii de câteva ori mai
mari.
Relaţiile care se stabilesc între Parlamentul European şi parlamentele naţionale sunt puse în
evidenţă, conform dispoziţiilor Tratatului de la Lisabona, „prin participarea la cooperarea
interparlamentară dintre parlamentele naţionale cu Parlamentul European, în conformitate cu Protocolul
privind rolul parlamentelor naţionale în cadrul Uniunii Europene” (art. 8C lit. f).
 
 
Rolul Parlamentului European
Rolul pe care îl exercită Parlamentul European în construcţia europeană este pus în evidenţă
atât prin atribuţiile pe care le exercită conform legislaţiei comunitare, cât şi prin raporturile stabilite cu
alte instituţii comunitare prin participarea Parlamentului European la diferite proceduri reglementate la
nivelul Uniunii Europene.
Competenţele exercitate de acest for european sunt prevăzute expres în Tratatul de la Lisabona.
Astfel, Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară. De
asemenea, această adunare reprezentativă a cetăţenilor europeni exercită funcţii de control politic şi
consultative, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate (art. 9A alin. 1).
Atribuţiile Parlamentului European[21]
Potrivit unei opinii, “competenţele Parlamentului European nu sunt identice cu cele ale unui
parlament naţional, în primul rând pentru că puterea legislativă a Comunităţii – adică competenţa de a
adopta norme de caracter general – este, în principal, a Consiliului sau a Comisiei”[22]. Această afirmaţie
era valabilă anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Astăzi, conform acestui tratat,
Parlamentului îi sunt conferite atribuţii majore în ceea ce priveşte legislaţia. Astfel, se introduce o nouă
procedură legislativă, numită „ordinară” în majoritatea domeniilor; pentru celelalte materii, se prevede
„procedura legislativă specială”. Prin urmare, se constată o întărire a rolului Parlamentului European
datorită extinderii domeniilor politice în care Parlamentul şi Consiliul decid împreună[23](cum ar fi
justiţia şi afacerile interne); sunt conferite, de asemenea,  puteri sporite în procedura adoptării bugetului
european.
Până în 1958, Parlamentul European se numea Adunare, el neavând decât competenţa de a
depune moţiuni de cenzură cu privire la activitatea Comisiei Europene. Din 1958, denumirea va fi aceea
de Adunare Parlamentară, căpătând şi un statut diferit.
Începând cu anii ’90, “o dată cu introducerea şi extinderea procedurii de codecizie, prin
tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa, a început să se poată vorbi în termeni realişti de Parlament
ca de un colegislator, care împărţea puterea legislativă cu Consiliu în majoritatea domeniilor legate de
elaborarea de politici”[24].
 
§1. Control şi supraveghere asupra acţiunilor comunitare şi asupra instituţiilor Uniunii Europene
Parlamentul European exercită o atribuţie de control şi supraveghere asupra acţiunilor
comunitare şi asupra instituţiilor Uniunii Europene. În acest sens, Parlamentul poate adresa întrebări scrise
şi orale, precum şi interpelări Comisiei Europene sau Consiliului (Consiliul European şi Consiliul sunt
audiate de Parlamentul European în condiţiile prevăzute de Regulamentul de procedură al Consiliului
European şi al Consiliului)[25]; poate solicita Comisiei să prezinte o propunere Consiliului; dezbate
raportul general anual al Comisiei; Parlamentul, la recomandarea Consiliului, descarcă de gestiune
Comisia[26];la începutul mandatului preşedintele Consiliului prezintă Parlamentului programul său, iar la
sfârşitul mandatului prezintă un raport referitor la activitatea desfăşurată; la sfârşitul unei reuniuni a
Consiliului European, acesta din urmă prezintă un raport Parlamentului European cu privire la rezultatele
acelei întâlniri la nivel înalt şi iniţiază o dezbatere cu europarlamentarii; dezbate orice problemă de
politică generală; poate constitui comisii de anchetă pentru investigarea unor cazuri de nerespectare a
dreptului comunitar; poate sesiza Curtea de Justiţie şi pentru alte aspecte decât apărarea propriilor
prerogative, cum ar fi ilegalitatea unor acte comunitare sau a unor omisiuni de a acţiona din partea
Comisiei şi Consiliului[27]; primeşte Raportul anual privind execuţia bugetului Uniunii Europene şi
Raportul anual al Băncii Centrale Europene; Parlamentul European aprobă preşedintele, vicepreşedinţii şi
membrii Consiliului Director al Băncii Centrale Europene înainte ca aceştia să fie numiţi de către
Consiliu; poate adopta o moţiune de cenzură care să determine demiterea în bloc a Comisiei Europene,
moţiune ce trebuie adoptată de două treimi din numărul membrilor Parlamentului: „Comisia, în calitate de
organ colegial, răspunde în faţa Parlamentului European. Parlamentul European poate adopta o moţiune de
cenzură împotriva Comisiei, în conformitate cu articolul 201 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene. În cazul în care se adoptă o astfel de moţiune, membrii Comisiei trebuie să demisioneze în mod
colectiv din funcţiile lor, iar Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate
trebuie să demisioneze din funcţiile pe care le exercită în cadrul Comisiei”. Aceştia rămân în funcţie şi
continuă să gestioneze afacerile curente până la înlocuirea lor[28]. Tot prin Tratatul de la Lisabona,
Comisia şi, după caz, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate
informează periodic Parlamentul European şi Consiliul cu privire la evoluţia formelor de cooperare
consolidată.
 
§2. Atribuţii legislative
“Implicarea Parlamentului…în legiferare se face în formula colegiferării (cooperarea)
materializată, mai întâi, în cooperarea legislativă concretizată în poziţia comună şi apoi în co-decizie şi a
avizării concretizată în aviz conform”[29]. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, codecizia
poartă denumirea de procedură legislativă ordinară.
Prin urmare, atribuţiile legislative ale Parlamentului sunt puse în evidenţă prin emiterea de
avize, precum şi prin adoptarea legislaţiei comunitare (în anumite domenii) de către Parlament şi Consiliu
prin intermediul procedurii codeciziei, transformată în procedura legislativă ordinară prin Tratatul de la
Lisabona. De asemenea, în domeniul legislativ, prin Tratatul de la Lisabona, Parlamentul are dreptul de
iniţiativă legislativă. Astfel, proiectele de acte legislative adresate Parlamentului European şi Consiliului
se transmit parlamentelor naţionale.
În înţelesul unui protocol anexat Tratatului de la Lisabona, „proiect de act legislativ” reprezintă
propunerile Comisiei, iniţiativele unui grup de state membre, iniţiativele Parlamentului European, cererile
Curţii de Justiţie, recomandările Băncii Centrale Europene şi cererile Băncii Europene de Investiţii privind
adoptarea unui act legislativ.
Proiectele de acte legislative emise de Comisie se transmit direct de către aceasta parlamentelor
naţionale, în acelaşi timp în care se transmit Parlamentului European şi Consiliului.
Proiectele de acte legislative emise de Parlamentul European se transmit direct de Parlamentul
European parlamentelor naţionale.
Proiectele de acte legislative emise de un grup de state membre, de Curtea de Justiţie, de Banca
Centrală Europeană sau de Banca Europeană de Investiţii se transmit de Consiliu parlamentelor naţionale.
Parlamentele naţionale pot adresa preşedintelui Parlamentului European, al Consiliului şi,
respectiv al Comisiei, un aviz motivat privind conformitatea unui proiect de act legislativ cu principiul
subsidiarităţii, potrivit procedurii prevăzute în Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii.
Parlamentul European emite avize care pot fi facultative, consultative sau conforme. Procedura
legislativă obişnuită implică o propunere legislativă venită din partea Comisiei, avizul Parlamentului şi
hotărârea Consiliului.
În cazul procedurii „cooperării internaţionale”, în care Consiliul foloseşte majoritatea cerută de
tratate pentru adoptarea unei decizii, avizul Parlamentului e obligatoriu a fi cerut şi conţinutul său obligă
Consiliul (aviz conform). Avizul devine consultativ dacă decizia este luată în Consiliu cu unanimitate.
Dacă tratatele nu prevăd obligativitatea consultării Parlamentului European, Consiliul poate,
totuşi, să ceară opinia acestuia, exprimată sub forma unui aviz facultativ.
 Procedura legislativă ordinară (fosta procedură de codecizie) presupune adoptarea legislaţiei
comunitare pe baza acordului celor două instituţii comunitare, care apar, în acest caz, ca fiind egale din
punct de vedere legislativ. Această procedură va fi abordată pe larg într-o secţiune ulterioară.
 
 3. Atribuţii bugetare
Parlamentul îşi exercită competenţele bugetare prin trei componente: adoptarea bugetului, execuţia
bugetară şi descărcarea bugetară.
Cheltuielile bugetare sunt aprobate pe baza unor principii: anualitatea, unitatea, universalitatea şi non-
contradicţia între venituri şi cheltuieli, transparenţa specificitatea şi buna gestiune.Cheltuielile bugetare ale
U.E. sunt:cheltuieli operaţionale şi administrative şi cheltuieli obligatorii şi neobligatorii.
Parlamentul European şi Consiliul îşi împart puterea bugetară. Comisia pregăteşte un proiect de buget,
pe care îl prezintă Consiliului şi Parlamentului. Pe baza acestuia, Consiliul adoptă poziţia sa, pe care o
transmite Parlamentului European.Parlamentul adoptă poziţia sa în funcţie de priorităţile sale politice. În
cazul în care Parlamentul aprobă poziţia Consiliului sau nu adoptă nicio poziţie, bugetul se consideră
adoptat. În mod normal însă, Parlamentul adoptă amendamente, proiectul de buget modificat este retrimis
Consiliului şi Comisiei, iar Preşedintele Parlamentului European convoacă o reuniune a unui comitet de
conciliere format din reprezentanţi ai Parlamentului şi Consiliului. Comitetul de conciliere are sarcina de a
prezenta un proiect comun în termen de 21 de zile; în cazul în care reprezentanţii Consiliului şi ai
Parlamentului nu pot conveni asupra unui proiect comun, Comisia trebuie să prezinte un nou proiect de
buget. Atunci când comitetul de conciliere ajunge la un acord asupra unui proiect comun, Parlamentul şi
Consiliul dispun de 14 zile pentru a-l aproba. Preşedintele Parlamentului European este cel care semnează
forma finală a bugetului.
Anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, pentru cheltuielile neobligatorii Parlamentul
avea preeminenţă asupra Consiliului, iar pentru cele obligatorii Consiliul decidea în mod definitiv. După 1
decembrie 2009, Parlamentul poate decide forma finală referitoare la întreg bugetul Uniunii.
Prin Tratatul de la Bruxelles, Parlamentul primeşte dreptul de a respinge total bugetul, cu o majoritate
de două treimi. De asemenea, dacă nu există un buget adoptat, Preşedintele Parlamentului European are
dreptul de a-l stabili.
Parlamentul European supraveghează buna folosire a creditelor, controlează depistarea  şi represiunea
fraudelor, prin intermediul Comisiei de Control bugetar a Parlamentului, care întocmeşte rapoarte şi
rezoluţii sau adresează întrebări Comisiei.
Descărcarea bugetară  a Comisiei se face la recomandarea Consiliului. Dacă până în 1970 Consiliul
vota singur descărcarea bugetară, începând cu 1977, Parlamentul o decide singur, fără Consiliu.
Bugetul comunitar este adoptat de Consiliu împreună cu Parlamentul European. Vom detalia într-o
secţiune ulterioară procedura adoptării bugetului comunitar, precum şi rolul Parlamentului European în
cadrul acesteia
 4. Dreptul de a examina petiţii
Dreptul de a examina petiţii a fost în mod oficial recunoscut Parlamentului European de reglementările
din Tratatul asupra Uniunii Europene[30]. Petiţia este considerată unul din drepturile fundamentale ale
cetăţenilor europeni (art. 194 CE). Astfel, orice cetăţean al Uniunii sau rezident în unul din statele membre
poate adresa, individual sau colectiv, o petiţie referitoare la unul din domeniile de competenţă comunitară,
atunci când chestiunea îl vizează în mod direct. Acest instrument dă posibilitatea Parlamentului „să pună
în evidenţă o încălcare  drepturilor unui cetăţean european de către un stat membru sau de către autorităţi
locale sau o altă instituţie”[31]. În acest sens, cea mai intensă activitate o are comisia pentru petiţii.
Fiecare plângere depusă, dar care nu a putut fi considerată ca petiţie, este retransmisă şi cetăţeanul va fi
informat pe larg asupra activităţii Uniunii în domeniul respectiv, precum şi asupra altor posibilităţi de
acţiune, dacă este necesar.
Parlamentul European a primit 1655 de petiţii în 2010 – conform raportului anual al Comisiei pentru
petiţii – ce au avut ca teme principale mediul înconjurător şi drepturile fundamentale.
 
§5. Numirea şi controlul activităţii Mediatorului European (Ombudsman-ului European)
Mediatorul European este numit de Parlamentul European pentru o perioadă corespunzătoare
legislaturii Parlamentului, mandatul putând fi reînnoit. Acesta este ales dintre personalităţile Uniunii care
îndeplinesc toate condiţiile cerute pentru exercitarea înaltelor funcţii jurisdicţionale sau dintre cele care
posedă o experienţă şi o competenţă de notorietate pentru îndeplinirea funcţiei Mediatorului. Pe durata
exercitării funcţiei sale, Mediatorul nu poate exercita nici o altă funcţie politică sau administrativă ori
activitate profesională remunerată sau nu. Exercitându-şi funcţia în deplină independenţă, în interesul
general al cetăţenilor Uniunii, acesta nu poate accepta instrucţiuni din partea nici unui guvern sau
organism.
La sfârşitul fiecărei sesiuni anuale, Ombudsman-ul European prezintă Parlamentului European
un raport privind rezultatul anchetelor sale.
În raportul anului 2005[32], la împlinirea a zece ani de la instituire, se menţionează că
Mediatorul a primit 3920 de plângeri, dintre care 3705 provenite de la cetăţeni şi 215 de la organizaţii sau
companii. Principala cauză de administrare nefastă a fost lipsa transparenţei, incluzând refuzul de a oferi
informaţii (188 cazuri), abuz de putere (132 cazuri), discriminare (103 cazuri), soluţii nesatisfăcătoare (78
cazuri), întârzieri nefondate (73 cazuri), neglijenţă (44 cazuri), neîndeplinirea obligaţiei Comisiei
Europene de a supraveghea respectarea Tratatului vis-s-vis de statele membre (37 cazuri).
Comparativ cu raportul de mai sus, în raportul prezentat în 2010 s-au înregistrat 2667 de
plângeri, fiind deschise 323 de anchete pe baza acestora. În total, Ombudsman-ul European a gestionat
peste 3700 de plângeri şi cereri de furnizare de informaţii. Principalele categorii de plângeri s-au referit la:
transparenţă, încălcarea drepturilor recunoscute şi garantate în cadrul Uniunii Europene, contracte şi
oferte, drepturile persoanelor cu handicap, recrutare, corectitudine, aspecte instituţionale şi politice. În 70
% din cauzi s-a deschis o anchetă, a fost transferat cazul la un organ competent sau a fost oferită asistenţă.
Pentru a clarifica ceea ce înseamnă o administraţie bună în practică, Ombudsman-ul European
a realizat Codul European al unui comportament bun în administraţie[33]. Acesta prezintă cetăţenilor la ce
au dreptul să se aştepte de la administraţia Uniunii Europene şi oferă indicaţii oficialilor asupra modului în
care trebuie să se poarte în relaţia cu publicul. Oficialii care urmează prevederile codului pot fi siguri că
vor evita investigaţiile ce au ca obiect proasta administrare. Serviciile oferite de către aceştia cetăţenilor
europeni ar trebui să aibă drept consecinţă o îmbunătăţire semnificativă. Parlamentul European a aprobat
acest cod în septembrie 2001. Ombudsman-ul European îl utilizează în prezent în investigaţiile sale ca
urmare a plângerilor adresate de către cetăţenii Uniunii Europene prin care sunt semnalate cazuri de
proastă administrare.
Ombudsman-ul European încetează să îşi îndeplinească îndatoririle[34] fie la sfârşitul
mandatului său, fie în urma demisiei sau a eliberării din funcţie. Cu excepţia cazurilor în care este eliberat
din funcţie, Ombudsmanul European rămâne în funcţie până la numirea succesorului său. În eventualitatea
întreruperii timpurii a îndeplinirii îndatoririlor, în termen de trei luni din momentul în care postul devine
vacant este numit de către Parlamentul European un succesor până la sfârşitul mandatului parlamentar.
Ombudsman-ul European care nu mai întruneşte condiţiile necesare pentru îndeplinirea îndatoririlor sale
sau care se face vinovat de o abatere disciplinară gravă poate fi eliberat din funcţie de Curtea de Justiţie  la
cererea Parlamentului European.
 
§6. Atribuţii în domeniul politicii externe şi de securitate comună şi în domeniul cooperării
poliţieneşti şi judiciare în materie penală
În cadrul PESC, conform art. 21 TUE, Parlamentul este consultat de Consiliu asupra aspectelor
principale în materie. De asemenea, Parlamentul poate interpela Consiliul şi îi poate adresa recomandări.
În domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală, potrivit art. 39 TUE,
Parlamentul este consultat de Consiliu în legătură cu deciziile-cadru, deciziile şi convenţiile pe care le va
adopta. Parlamentul îşi va formula avizul în termenul determinat de Consiliul, interval care este de cel
puţin trei luni.
Potrivit Tratatului de la Lisabona, „Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politică de securitate consultă periodic Parlamentul European cu privire la aspectele principale şi la
opţiunile fundamentale din domeniul politicii externe şi de securitate comune şi ale politicii de securitate
şi apărare comune şi îl informează în privinţa evoluţiei acestora. Acesta se asigură ca punctele de vedere
ale Parlamentului European să fie luate în considerare în mod corespunzător. Reprezentanţii speciali pot fi
implicaţi în activitatea de informare a Parlamentului European”.
În acelaşi sens, după consultarea Parlamentului European, Consiliul adoptă o decizie care
stabileşte procedurile speciale pentru garantarea accesului rapid la alocările din bugetul Uniunii destinate
finanţării de urgenţă a iniţiativelor în cadrul politicii externe şi de securitate comune, în special la
activităţile de pregătire a misiunilor speciale ale Uniunii Europene.
 
§7. Modificarea tratatelor cu o procedură de revizuire ordinară sau cu o procedură de revizuire
simplificată
 Conform Tratatului de la Lisabona, prin art. 48, tratatele pot fi modificate în conformitate cu o
procedură de revizuire ordinară. De asemenea, acestea pot fi modificate potrivit unor proceduri de
revizuire simplificate.
În cadrul procedurii de revizuire ordinare, Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul
European sau Comisia poate prezenta Consiliului proiecte de revizuire a tratatelor. Aceste proiecte pot
viza, printre altele, fie extinderea, fie reducerea competenţelor atribuite Uniunii în cadrul tratatelor. Aceste
proiecte se transmit Consiliului European de către Consiliu şi se notifică parlamentelor naţionale.În cazul
în care Consiliul European, după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei, adoptă cu majoritate
simplă o decizie favorabilă examinării modificărilor propuse, preşedintele Consiliului European convoacă
o Convenţie compusă din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, ai şefilor de stat sau de guvern ai
statelor membre, ai Parlamentului European şi ai Comisiei. Banca Centrală Europeană este, de asemenea,
consultată în cazul modificărilor instituţionale în domeniul monetar. Convenţia analizează proiectele de
revizuire şi adoptă prin consens o recomandare adresată Conferinţei reprezentanţilor guvernelor statelor
membre. Consiliul European poate decide cu majoritate simplă, cu aprobarea Parlamentului European, să
nu convoace Convenţia în cazul în care amploarea modificărilor nu o justifică. În acest ultim caz,
Consiliul European stabileşte mandatul pentru Conferinţa reprezentanţilor guvernelor statelor membre.În
vederea adoptării de comun acord a modificărilor care trebuie aduse tratatelor, preşedintele Consiliului
convoacă o conferinţă a reprezentanţilor guvernelor statelor membre.Modificările intră în vigoare după ce
au fost ratificate de toate statele membre în conformitate cu normele lor constituţionale.
În cadrul procedurii de revizuire simplificate, Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul
European sau Comisia poate prezenta Consiliului European proiecte de revizuire, integrală sau parţială, a
dispoziţiilor părţii a treia din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, privind politicile şi acţiunile
interne ale Uniunii.Consiliul European poate adopta o decizie de modificare, integrală sau parţială, a
dispoziţiilor părţii a treia din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Consiliul European hotărăşte
în unanimitate, după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei, precum şi a Băncii Centrale
Europene, în cazul unor modificări instituţionale în domeniul monetar. Această decizie intră în vigoare
numai după aprobarea de către statele membre, în conformitate cu normele lor constituţionale.
În cazul în care dispoziţiile Tratatului de la Lisabona prevăd că, într-un anumit domeniu sau
într-un anumit caz, Consiliul hotărăşte în unanimitate, Consiliul European poate adopta o decizie de
autorizare a Consiliului de a hotărî cu majoritate calificată în domeniul sau în cazul respectiv.
În cazul în care dispoziţiile Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene prevăd că actele
legislative se adoptă de Consiliu în conformitate cu o procedură legislativă specială, Consiliul European
poate adopta o decizie de autorizare a adoptării respectivelor acte legislative în conformitate cu procedura
legislativă ordinară.
Pentru adoptarea deciziilor prevăzute mai sus, Consiliul European hotărăşte în unanimitate,
după aprobarea Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea membrilor care îl compun (art.
48).
 
Secţiunea a IV-a – Comisia Europeană[35]
Comisia Europeană este formată în prezent din 27 de comisari desemnaţi de guvernele statelor
membre, pe baza competenţei lor generale şi a angajamentului lor faţă de ideea europeană, dintre
personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă (art. 9 D din Tratatul de la Lisabona).
Potrivit Tratatului de la Lisabona, începând cu  2014, numărul comisarilor europeni va fi redus
şi nu va mai fi  egal cu cel al statelor membre. Comisia Europeană va fi compusă din 18 comisari (sau
două treimi din numărul statelor membre), atât timp cât Consiliul European nu decide modificarea acestui
număr, hotărând în unanimitate. Membrii Comisiei sunt aleşi dintre resortisanţii statelor membre – pentru
un mandat de cinci ani –  în conformitate cu un sistem de rotaţie strict egal între statele membre care să
reflecte diversitatea demografică şi geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabileşte de
către Consiliul European, care hotărăşte în unanimitate în conformitate cu articolul 211 a din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene.
Tratatul de la Nisa, precum şi Tratatul de la Lisabona ce cuprind anumite modificări a tratatelor
institutive reglementează şi desemnarea Comisiei. Astfel, Consiliul European hotărăşte desemnarea unei
personalităţi ce urmează a fi numită preşedinte al Comisiei, Parlamentul European aprobând această
desemnare. În cazul în care acest candidat nu întruneşte majoritatea, Consiliul European, hotărând cu
majoritate calificată, propune, în termen de o lună, un nou candidat, care este ales de Parlamentul
European în conformitate cu aceeaşi procedură. Consiliul (cu majoritate calificată) împreună cu viitorul
preşedinte al Comisiei desemnează comisarii pe baza propunerilor venite din partea guvernelor naţionale.
Aceşti comisari împreună cu preşedintelor lor sunt supuşi, în calitatea de organ colegial, aprobării
Parlamentului European. Comisia Europeană în întregime este numită în funcţie de Consiliul cu majoritate
calificată.
În septembrie 2009 José Manuel Durao Barroso a obţinut sprijinul Parlamentului European
pentru un al doilea mandat ca preşedinte al Comisiei.
Pe 9 februarie 2010 Parlamentul European a aprobat noua Comisie formată din 27 de membri,
câte unul din fiecare stat membru. Noua Comisie ar fi trebuit să îşi înceapă activitatea în noiembrie 2009,
dar numirea ei a fost amânată datorită ratificării târzii a Tratatului de la Lisabona şi a retragerii candidatei
bulgare din cursa pentru postul de comisar (Rumiana Jeleva), înlocuită de Kristalina Georgieva.
Comisarii sunt cetăţeni ai statelor membre şi în prezent pot fi cel mult doi din aceeaşi ţară.
Numărul lor e stabilit de Consiliul cu unanimitate de voturi.
Mandatul comisarilor europeni este de 5 ani, mandat ce poate fi reînnoit. Deşi sunt desemnaţi
de guvernele naţionale, comisarii europeni nu pot fi demişi de aceştia. Singura instituţie ce are dreptul de a
demite un comisar este Curtea de Justiţie, în timp ce Comisia în întregime, ca organ colegial, poate fi
demisă de Parlamentul European prin moţiune de cenzură adoptată cu două treimi din voturile exprimate.
Comisia reprezintă interesul comunitar[36], aflat adesea în contradicţie cu cel al statelor
membre. De aceea, în exercitarea atribuţiilor lor, comisarii europeni sunt independenţi, pentru că ei trebuie
să ia poziţie în faţa tendinţei de influenţare din partea statului care i-a desemnat. În acest sens, tratatele
stabilesc anumite obligaţii în sarcina comisarilor şi a statelor membre. Astfel, membrii Comisiei nu pot
cere sau primi, în exercitarea atribuţiilor lor, nici un fel de instrucţiuni din partea guvernelor naţionale sau
a altor instituţii naţionale sau comunitare şi trebuie să se abţină de la orice activitate incompatibilă cu
natura atribuţiilor lor: „Comisia îşi exercită responsabilităţile în deplină independenţă; …membrii
Comisiei nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea niciunui guvern, instituţie, organ, oficiu sau
agenţie. Aceştia se abţin de la orice act incompatibil cu funcţiile lor sau cu îndeplinirea sarcinilor lor”.
După încetarea activităţii de comisar, persoana respectivă are îndatorirea de a se comporta cu
discreţie şi integritate. Încălcarea obligaţiilor asumate de comisar atrage răspunderea juridică a acestuia în
faţa Curţii de Justiţie care îl poate demite. De asemenea, comisarul poate pierde drepturile de pensie tot
printr-o decizie a Curţii. În schimb, comisarul european beneficiază de privilegii şi imunităţi pentru
realizarea activităţii în bune condiţii.
Conducerea Comisiei este realizată de preşedintele acesteia şi de cei doi vicepreşedinţi.
Preşedintele Comisiei este desemnat cu şase luni înainte ca mandatul să înceapă şi el este
consultat în legătură cu desemnarea celorlalţi comisari. Numirea sa se face pentru un mandat egal cu cel al
Comisiei.
Preşedintele Comisiei avea, în mod teoretic, rol administrativ şi protocolar, el reprezentând
Comisia în faţa celorlalte instituţii comunitare, precum şi în relaţiile cu terţii. Tratatul de la Nisa, prin
dispoziţiile sale, a întărit rolul preşedintelui. Astfel, acesta defineşte orientările politice şi organizarea
internă a Comisiei, asigură coerenţa, colegialitatea şi eficacitatea acţiunilor Comisiei, numeşte
vicepreşedinţii Comisiei şi poate cere demisia unui comisar. Conform Tratatului de la Lisabona, (articolul
217), responsabilităţile care îi revin Comisiei sunt structurate şi repartizate între membrii săi de către
preşedinte, în conformitate cu articolul 9 D alineatul (6) din respectivul tratat”. Din nou se accentuează şi
mai mult rolul pe care îl are preşedintele Comisiei.
Toate comisiile care au funcţionat până în prezent au purtat numele preşedinţilor lor: Comisia
CEE Hallstein I (1957-1962); Comisia CEE Hallstein II (1957-1962); Comisia CE Rey (1967-1970);
Comisia CE Malfatti (1970-1972); Comisia CE Mansholt (1972-1973); Comisia CE Ortoli (1973-1977);
Comisia CE Jenkins (1977-1981); Comisia CE Thorn (1981-1985); Comisia CE Delors I (1985-1989);
Comisia CE Delors II (1989-1993); Comisia CE Delors  III (1993-1995); Comisia UE Santer (1995-
1999); Comisia UE Prodi (1999-2004); Comisia UE Barroso I (2004-2009); Comisia UE Barroso II
(2010-2014).
Cei doi vicepreşedinţi sunt desemnaţi dintre comisari de către preşedinte. Ei au ca rol
suplinirea preşedintelui atunci când e necesar acest lucru.
 
Funcţionarea Comisiei Europene
Fiecare comisar este asistat în activitatea sa de un Cabinet, format din funcţionari
administrativi. Şefii de cabinet se întâlnesc săptămânal pentru discutarea problemelor care necesită
întrunirea Comisiei şi pentru a pregăti lucrările acesteia.
 Comisia are sediul la Bruxelles şi se întâlneşte săptămânal, prezenţa comisarilor la şedinţă fiind
obligatorie. Hotărârile se iau în prezenţa majorităţii membrilor, cu majoritate simplă şi implică
răspunderea colectivă a comisarilor europeni.
Activitatea permanentă cu caracter administrativ este asigurată de cele 36 de direcţii generale
(D.G.) dintre care menţionăm secretariatul general, serviciul juridic, biroul de statistică.
Personalul administrativ al Comisiei (aproximativ 21.000 de persoane) este recrutat de Comisie
pe criterii geografice, iar o mare parte din acesta este angrenată în activitatea de traducere a documentelor
oficiale.
Caracterul tehnic al Comisiei necesită emiterea a cel puţin 6000 de acte comunitare pe an
dintre care aproximativ 4000 sunt emise de un comisar sau altul, pe bază de abilitate.
”Comisia formează o administraţie unică, sistemul complex de direcţii generale, direcţii,
servicii şi divizii nefiind decât un mod de repartizare a competenţelor şi de delimitare a funcţiilor în scopul
evitării suprapunerii acestora sau a apariţiei unor conflicte de competenţe”[37].
Atribuţiile Comisiei Europene
Conform Tratatului de la Lisabona, „Comisia promovează interesul general al Uniunii şi ia
iniţiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor
adoptate de instituţii în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul
Curţii de Justiţie. Aceasta execută bugetul şi gestionează programele. Comisia exercită funcţii de
coordonare, de executare şi de administrare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Cu excepţia
politicii externe şi de securitate comune şi a altor cazuri prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea
externă a Uniunii. Comisia adoptă iniţiativele de programare anuală şi multianuală a Uniunii, în vederea
încheierii unor acorduri interinstituţionale. Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la
propunerea Comisiei, cu excepţia cazului în care tratatele prevăd altfel. Celelalte acte se adoptă la
propunerea Comisiei, în cazul în care tratatele prevăd acest lucru ( art. 9 D).
Prin urmare, Comisia are patru funcţii esenţiale[38]:
a) supune propunerile legislative Parlamentului şi Consiliului;
b) gestionează şi aplică politicile şi bugetul UE (atribuţii executive);
c) aplică dreptul comunitar (de comun acord cu Curtea de Justiţie);
d) reprezintă Uniunea Europeană pe plan internaţional.
a) Comisia Europeană nu mai deţine monopolul iniţiativei legislative în sfera fostului  „pilon” întâi – cel
comunitar -, aşa cum prevăd dispoziţiile Tratatului de la Lisabona. În acest sens, proiectele de acte
legislative adresate Parlamentului European şi Consiliului se transmit parlamentelor naţionale.
În înţelesul Protocolului privind rolul Parlamentelor naţionale anexat Tratatului de la Lisabona,
„proiect de act legislativ” înseamnă propunerile Comisiei, iniţiativele unui grup de state membre,
iniţiativele Parlamentului European, cererile Curţii de Justiţie, recomandările Băncii Centrale Europene şi
cererile Băncii Europene de Investiţii privind adoptarea unui act legislativ. Proiectele de acte legislative
emise de Comisie se transmit direct de către aceasta parlamentelor naţionale, în acelaşi timp în care se
transmit Parlamentului European şi Consiliului.
Iniţiativele Comisiei sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria „C”, fiind
numite „documente COM”.
Comisia are şi putere normativă proprie. Astfel, în practică ea îşi exercită acest drept alături de
Consiliu, care emite un aviz conform.
Potrivit Tratatului instituind Euratom şi Tratatului privind funcţionarea UE, Comisia
dobândeşte putere normativă proprie numai în anumite domenii enumerate expres, precum: uniune
vamală, concurenţă.
Comisia are şi putere normativă subordonată celei a Consiliului, care-i permite executarea
actelor adoptate de Consiliu.
Comisia poate emite decizii individuale (precum şi recomandări sau avize) adresate statelor sau
întreprinderilor comunitare prin care intervine în anumite domenii, cum ar fi concentrările economice.
b) Comisia este organul executiv al Uniunii, punând în executare actele normative emise de Consiliul sau
adoptate de acesta împreună cu Parlamentul European prin procedura legislativă ordinară.
 Domeniile în care Comisia are putere executivă sunt, conform tratatelor: implementarea
(execuţiei) bugetului comunitar, al cărui proiect este tot de competenţa Comisiei, uniunea vamală,
concurenţa, funcţionarea pieţei comune (cu excepţia agriculturii), gestiunea fondurilor comunitare. În
celelalte cazuri, competenţa executivă decurge din voinţa Consiliului, care delegă în mod expres Comisia
să execute actele necesare pe care le-a adoptat.
 
c) Prin tratatele institutive, Comisia este împuternicită să urmărească şi să asigure respectarea dreptului
comunitar atât de către statele membre, cât şi de către celelalte instituţii comunitare.
Procedura utilizată de Comisie în cazul în care un stat membru omite sau refuză să-şi
îndeplinească o obligaţie ce decurge din tratate are mai multe etape. Mai întâi, Comisia reaminteşte
statului obligaţiile pe care le are şi îl invită să-şi prezinte observaţiile într-un anumit interval de timp. Când
statul nu se conformează, Comisia emite o „opinie motivată” prin care stabileşte o perioadă de timp în
care statul este obligat să-şi îndeplinească îndatoririle. Dacă nici acest termen nu este respectat, Comisia
sesizează Curtea de Justiţie care constată nerespectarea obligaţiilor din tratate şi solicită, la rândul ei,
statului membru să se conformeze cerinţelor Comisiei. Ultima etapă o reprezintă acţionarea de către
Comisie a statului membru în faţa Curţii pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute în tratat, finalizată cu o
hotărâre judecătorească obligatorie pentru statul vizat. Conform Tratatului de la Lisabona, în  cazul în care
sesizează Curtea printr-o acţiune în temeiul articolului 226, considerând că statul respectiv nu şi-a
îndeplinit obligaţia de a comunica măsurile de transpunere a unei directive adoptate în conformitate cu o
procedură legislativă, Comisia poate indica, în cazul în care consideră necesar, cuantumul sumei forfetare
sau al penalităţii cu titlu cominatoriu care urmează a fi plătită de statul respectiv şi pe care îl consideră
adecvat situaţiei. În cazul în care constată neîndeplinirea obligaţiei, Curtea poate impune statului membru
respectiv plata unei sume forfetare sau a unei penalităţi cu titlu cominatoriu, în limita valorii indicate de
Comisie. Obligaţia de plată intră în vigoare la data stabilită de Curte prin hotărârea sa (art. 228 alin.3).
Pentru îndeplinirea atribuţiilor de „gardian al tratatelor”, Comisia poate cere informaţii statelor,
întreprinderilor sau persoanelor fizice, în scop preventiv sau de informare.
d) Comisia reprezintă Uniunea Europeană în relaţiile cu statele nemembre şi cu organisme
internaţionale. În interiorul Uniunii, ea reprezintă interesul comunitar în raport cu persoanele fizice sau
juridice, cu celelalte instituţii comunitare sau cu statele membre. Înainte de orice iniţiativă legislativă,
Comisia poate negocia cu statele membre şi mediază negocierile dintre statele membre.
Pe plan extern, Comisia este cea care negociază tratatele internaţionale încheiate de Uniune,
fiind împuternicită de fiecare dată de către Consiliul printr-o „decizie de negociere”. Ulterior, Consiliul va
vota acordul internaţional cu majoritate calificată, cu excepţia acordurilor de asociere sau de aderare, care
trebuie votate cu unanimitate.
 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene[39]
Curtea de Justiţie a Uniniunii Europene  cuprinde, potrivit Tratatului de la Lisabona, Curtea de Justiţie,
Tribunalul (fostul Tribunal de Primă Instanţă), precum şi Tribunalul Funcţiei Publice.
Secţiunea a V-a – Curtea de Justiţie
Rolul Curţii de Justiţie
Curtea de Justiţie, cu sediul la Luxembourg, are menirea de a garanta aplicarea, interpretarea
uniformă şi respectarea dreptului comunitar pe întreg teritoriul Uniunii Europene.Judecătoriieuropeni nu
pot fi influenţaţi în deciziile lor de apartenenţa la un stat membru, ci trebuie să urmărească interesul
comunitar. Litigiile aduse în faţa sa sunt fie între Comisia Europeană şi statele membre, fie între statele
membre, fie între persoane fizice sau juridice şi Uniunea Europeană. Toate litigiile au natură
administrativă sau civilă, Curtea neavând competenţe de instanţă penală.
Nu trebuie confundate Curtea de Justiţie şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul la
Strasbourg – organ creat de Consiliul Europei în baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Jurisdicţia C.E.D.O. în domeniul drepturilor omului este recunoscută de toate statele membre ale Uniunii
Europene.
Componenţa Curţii de Justiţie
În prezent, Curtea este formată din judecători şi din 8 avocaţi generali numiţi de comun acord
de guvernele statelor membre, după consultarea unui nou comitet creat prin Tratatul de la Lisabona.
Astfel, conform art. 224a, se instituie un comitet care emite un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor
de a exercita funcţiile de judecător şi avocat general în cadrul Curţii de Justiţie şi al Tribunalului, înainte
ca guvernele statelor membre să facă nominalizările. Comitetul este format din şapte personalităţi, alese
dintre foştii membri ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului, dintre membrii instanţelor naţionale supreme şi
din jurişti reputaţi, dintre care unul este propus de Parlamentul European. Consiliul adoptă o decizie care
stabileşte regulamentul de funcţionare al acestui comitet, precum şi o decizie prin care sunt desemnaţi
membrii comitetului. Comitetul hotărăşte la iniţiativa preşedintelui Curţii de Justiţie.
Începând cu 2007, Curtea are 27 de judecători, prin Tratatul de la Nisa stabilindu-se ca
principiu desemnarea a câte unui judecător pentru fiecare stat membru. Numărul avocaţilor generali care a
fost de 9 s-a redus la 8, Consiliul având dreptul să crească numărul acestora, votând cu unanimitate în
acest sens, la propunerea Curţii de Justiţie.
În ceea ce priveşte Statutul Curţii, prin noile modificări, Parlamentul European şi Consiliul,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot modifica dispoziţiile Statutului, cu excepţia
titlului I şi a articolului 64. Parlamentul European şi Consiliul hotărăsc fie la solicitarea Curţii de Justiţie şi
după consultarea Comisiei, fie la propunerea Comisiei şi după consultarea Curţii.
Judecătorii sunt desemnaţi de Consiliu, la propunerea statelor membre, dintre persoanele „a căror
independenţă este mai presus de orice îndoială şi care au pregătirea necesară numirii în cele mai înalte
funcţii judecătoreşti în ţările lor, ori sunt profesori universitari de competenţă recunoscută”. Mandatul
judecătorilor este de 6 ani şi poate fi reînnoit; jumătate din judecători sunt schimbaţi din 3 în 3 ani, pentru
a se asigura o anumită continuitate în activitatea Curţii.
Avocaţii generali sunt numiţi (şi reînnoiţi) pe aceleaşi principii ca şi judecătorii  şi au rolul de a prezenta
public, cu toată imparţialitatea şi total independent, concluzii motivate asupra cauzei în care este
obligatorie prezenţa lor, asistând, astfel, Curtea în activitatea sa.
Judecătorii şi avocaţii generali pot fi demişi cu votul unanim al celorlalţi colegi ai lor, când se ajunge la
concluzia că nu mai sunt calificaţi pentru a-şi exercita atribuţiile; în istoria Curţii nu au fost, până acum,
cazuri de demitere a vreunui judecător sau avocat general.
Funcţionarea Curţii
Judecătorii aleg dintre ei, prin vot secret, un preşedinte, al cărui mandat este de 3 ani şi poate fi reales.
Preşedintele Curţii are rolul de a prezida audierile şi deliberările din Camera de consiliu şi de a dirija
activitatea Curţii.
Judecătorii sunt ajutaţi în îndeplinirea atribuţiilor jurisdicţionale de către grefieri şi referenţi.
Grefierii sunt aleşi de către judecători şi au atribuţii de asistare a acestora în funcţia judiciară – asistă la
audieri, consemnează dezbaterile, ţin arhivele Curţii şi răspund de publicarea hotărârilor judecătoreşti în
„Colecţia de jurisprudenţă a Curţii”, precum şi în atribuţiile administrative – asigură administrarea
bugetului Curţii, sub autoritatea preşedintelui acesteia.
Referenţii funcţionează pe lângă fiecare judecător sau avocat general (câte doi la număr), fiind jurişti
conaţionali ai acestuia, de regulă doctori în drept. Referenţii alcătuiesc un fel de „cabinet” al judecătorului
sau avocatului general, subordonat exclusiv acestuia.
Formaţiunile de lucru ale Curţii sunt plenul, Marea Cameră şi Camerele.
Camerele sunt compuse din 3 până la 5 judecători, iar Marea Cameră este compusă din 11 judecători. În
principiu, Camerele doar instrumentează cauzele, însă treptat, prin decizii ale Curţii sau prin tratatele
comunitare, acestea au primit şi atribuţii de judecată. Deciziile lor au aceeaşi forţă juridică cu a deciziilor
Curţii. De regulă, sunt de competenţa Camerelor litigiile declanşate între persoanele fizice sau juridice,
care nu prezintă dificultate. Dacă acţiunea vizează un stat membru sau o instituţie comunitară, competenţa
va aparţine însă plenului Curţii.
Marea Cameră se întruneşte atunci când statul membru sau instituţia comunitară parte în litigiu o solicită
în mod expres.
Dimpotrivă, Curtea judecă în plenul său în cazurile în care complexitatea cazului dedus judecăţii o cere,
precum şi în alte patru situaţii: când judecă cererea Parlamentului European de demitere a Mediatorului
European (Ombudsman); când se pronunţă asupra sesizării Comisiei sau Consiliului în legătură cu
nerespectarea obligaţiei de onestitate şi prudenţă după încetarea funcţiei de către un fost comisar
european; când se pronunţă asupra sesizării de către Comisie sau Consiliu privind comiterea de către un
comisar european a unor greşeli grave sau privind neîndeplinirea condiţiilor necesare exercitării funcţiei
sale; când ia act de demisia unui membru al Curţii de Conturi, care nu mai îndeplineşte condiţiile de
exercitare a funcţiei.
Procedura de judecată este contradictorie (fiecare parte îşi susţine şi argumentează pretenţiile), publică,
mixtă (cuprinde două etape: una scrisă[40] şi una orală[41] şi inchizitorie (deoarece presupune activităţi
de instrumentare a cauzei, cum ar fi expertiza şi audierea martorilor).
Deliberările au loc în „Camera de consiliu”, adică într-o încăpere distinctă de sala de judecată, la ele
participă judecătorii care au fost prezenţi la procedura „orală”, iar avocaţii generali nu participă. Numărul
judecătorilor trebuie să fie impar[42].
Hotărârea se ia cu majoritate[43]. Întrucât Statutul Curţii nu precizează ce fel de majoritate, se aplică
regula generală, a majorităţii simple. Indiferent de numărul de voturi favorabile unei decizii, aceasta
angajează în mod colectiv Curtea, opiniile contrare neputând fi făcute publice sau publicate, aşa cum se
întâmplă în sistemele de drept naţionale.
Părţile sunt reprezentate în mod obligatoriu în faţa Curţii, în orice fază a procedurii. Instituţiile comunitare
şi statele membre sunt reprezentate prin agenţi – juriştii instituţiilor comunitare, respectiv a Ministerului
afacerilor externe din guvernul statului membru –, iar persoanele fizice sau juridice, prin avocaţi.
Limba în care se desfăşoară procesul este , de regulă, limba pârâtului[44]; în cazul în care pârât este o
instituţie comunitară, reclamantul poate decide „limba de procedură”[45]. Odată stabilit regimul lingvistic,
acesta va fi respectat până la sfârşit, în limba respectivă fiind redactate actele procedurale, susţinute
pledoariile şi redactată hotărârea. Orice versiune tradusă a hotărârii are valoare ca atare, nu ca document
original.
Cuantumul cheltuielilor de judecată nu este stabilit prin hotărâre, acesta fiind lăsat într-o primă fază la
acordul părţilor; dacă acestea nu se înţeleg, va decide instanţa, printr-o ordonanţă.
 
Competenţa Curţii
Curtea îndeplineşte două funcţii, manifestându-se în diferite modalităţi, în funcţie de ipostaza în care se
află:
a) o funcţie jurisdicţională: 1) atunci când acţionează ca o curte constituţională, judecând recursurile
contra unei instituţii comunitare sau a unui stat membru care nu-şi respectă obligaţiile din tratate sau când
interpretează tratatele comunitare; 2) atunci când se comportă ca o curte administrativă, controlând
legalitatea actelor comunitare; 3) atunci când exercită atribuţiile unei jurisdicţii civile, soluţionând cauzele
ce au ca obiect acordarea daunelor-interese; 4) atunci când acţionează ca o curte de apel, judecând
recursurile împotriva hotărârilor date de Tribunal.
b) o funcţie consultativă, întrucât emite avize în cazul în care se pune problema revizuirii tratatelor
comunitare sau a încheierii unor acorduri internaţionale.
În conformitate cu modificările aduse prin Tratatul de la Lisabona, Curtea controlează legalitatea actelor
legislative, a actelor Consiliului, Comisiei şi ale BCE, altele decât recomandările şi avizele, a actelor
Parlamentului European şi ale Consiliului European menite să producă efecte juridice faţă de terţi. Aceasta
controlează, de asemenea, legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii destinate să
producă efecte juridice faţă de terţi.
Potrivit noilor reglementări, Curtea are competenţa de a se pronunţa în acţiuni formulate şi de Comitetul
Regiunilor, care urmăresc salvgardarea prerogativelor acestuia.
De asemenea, orice persoană fizică sau juridică poate formula o acţiune împotriva actelor al căror
destinatar este sau care o privesc direct şi individual, precum şi împotriva actelor normative care o privesc
direct şi care nu presupun măsuri de executare.
Actele de constituire a organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii pot să prevadă condiţii şi proceduri
speciale privind acţiunile formulate de persoanele fizice sau juridice împotriva actelor acestor organe,
oficii sau agenţii care sunt destinate să producă efecte juridice faţă de ele.
În cazul în care acţiunea este întemeiată, Curtea declară actul contestat nul şi neavenit. Cu toate acestea,
Curtea indică, în cazul în care consideră că este necesar, care sunt efectele actului anulat, care trebuie
considerate ca fiind irevocabile.
Instituţia emitentă a actului anulat sau a cărei abţinere a fost declarată contrară prezentului tratat este
obligată să ia măsurile impuse de executarea hotărârii Curţii.
Ca o noutate, Curtea  este competentă să se pronunţe în privinţa legalităţii unui act adoptat de Consiliul
European sau de Consiliu în temeiul articolului 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană numai la
solicitarea statului membru care face obiectul unei constatări a Consiliului European sau a Consiliului şi
numai în privinţa respectării dispoziţiilor de procedură prevăzute de respectivul articol. Această cerere
trebuie prezentată în termen de o lună de la data respectivei constatări. Curtea hotărăşte în termen de o
lună de la data cererii (art. 235 a).
Alte noi dispoziţii se referă la competenţa Curţii în domeniul PESC şi în cel privind spaţiul de libertate,
securitate şi justiţie al Uniunii Europene. Astfel, conform art. 240 a, Curtea de Justiţie nu este competentă
în ceea ce priveşte dispoziţiile privind politica externă şi de securitate comună, nici în ceea ce priveşte
actele adoptate în temeiul acestora. Cu toate acestea, Curtea este competentă să controleze respectarea
dispoziţiilor articolului 25b din Tratatul privind Uniunea Europeană şi să se pronunţe în ceea ce priveşte
acţiunile formulate în condiţiile prevăzute la articolul 230 al patrulea paragraf din tratat, privind controlul
legalităţii deciziilor care prevăd măsuri restrictive împotriva persoanelor fizice sau juridice adoptate de
Consiliu în temeiul titlului V capitolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană.
În concordanţă cu noul articol 240 b, în exercitarea atribuţiilor sale privind dispoziţiile părţii a treia titlul
IV capitolele 4 şi 5, referitoare la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, Curtea de Justiţie nu este
competentă să verifice legalitatea sau proporţionalitatea operaţiunilor efectuate de poliţie sau de alte
servicii de aplicare a legii într-un stat membru şi nici să hotărască cu privire la exercitarea
responsabilităţilor care le revin statelor membre în vederea menţinerii ordinii publice şi a apărării
securităţii interne.
 
Secţiunea a VI-a – Tribunalul
Actul Unic European a prevăzut înfiinţarea unui tribunal, ataşat Curţii de Justiţie, care să judece în primă
instanţă litigiile în care reclamanţi sunt persoanele fizice şi funcţionarii comunitari. Tratatul de la Nisa
aminteşte, alături de Curte, şi Tribunalul de Primă Instanţă (numit „Tribunal” prin Tratatul de la Lisabona)
ca instituţie comunitară chemată să „asigure respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului
tratat”.
Structura şi funcţionarea Tribunalului sunt similare celor ale Curţii de Justiţie. Tribunalul are dreptul de a-
şi stabili singur regulile de conduită şi de funcţionare, cu acordul Curţii şi cu aprobarea unanimă a
Consiliului; întrucât aceste reguli nu au fost încă stabilite, Statutul Curţii se aplică şi în cazul Tribunalului.
O dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, Tribunalul este format din câte un judecător din
fiecare stat membru, iar prin Statutul Curţii poate fi prevăzută existenţa avocaţilor generali. Până când vor
fi instituiţi avocaţii generali, atribuţiile acestora sunt îndeplinite de judecători. Judecătorul care exercită
atribuţia de avocat general nu poate participa la pronunţarea hotărârii în cauza respectivă.
În competenţa Tribunalului intră: acţiunile în anulare contra actelor adoptate prin procedura legislativă
ordinară de Consiliul şi Parlament, a actelor emise de Consiliul, Comisia Europeană şi Banca Centrală
Europeană; acţiunea în carenţă împotriva instituţiilor comunitare; recursul împotriva hotărârilor
tribunalului specializat; chestiunile prejudiciale de interpretare şi de apreciere a validităţii,
responsabilitatea extracontractuală a Uniunii Europene, precum şi cea contractuală când s-a stabilit clauza
compromisorie.
Prin excepţie de la aceste reguli de competenţă, acţiunile introduse de instituţiile comunitare, de statele
membre sau de Banca Centrală Europeană sunt de competenţa Curţii.
Relaţia dintre Tribunal şi Curtea de Justiţie este similară relaţiei dintre un tribunal şi o curte de apel dintr-
un sistem de drept naţional. Astfel, hotărârile Tribunalului pot fi atacate cu recurs, motivat numai pe
probleme de drept[46], în faţa Curţii. Dacă recursul este fondat, cauza se rejudecă de către Curte sau este
trimisă spre rejudecare Tribunalului, care trebuie să ţină seama de modul în care Curtea a rezolvat
problemele de drept.
Potrivit Tratatului de la Lisabona (art. 227a), Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate
cu procedura legislativă ordinară, pot înfiinţa tribunale specializate pe lângă Tribunal, care să aibă
competenţa de a judeca în primă instanţă anumite categorii de acţiuni în materii speciale. Parlamentul
European şi Consiliul hotărăsc prin regulamente, fie la propunerea Comisiei şi după consultarea Curţii de
Justiţie, fie la solicitarea Curţii de Justiţie şi după consultarea Comisiei.
Tribunalul judecă în Camere de câte 3 sau 5 judecători, fără a exista şedinţe ale plenului. Procedura de
judecată este aceeaşi, cu deosebirea că Tribunalul poate renunţa la faza scrisă.
Secţiunea a VII-a – Tribunalul Funcţiei Publice (TFP)
La data de 4 noiembrie 2004, Consiliul a adoptat Decizia nr.752/2004/CE[47] pentru înfiinţarea
Tribunalului Funcţiei Publice al Uniunii Europene (TFP) („European Union Civil Service Tribunal” sau
“Tribunal de la fonction publique de l’Union Européenne”), ca fiind prima dintre „camerele
jurisdicţionale”, potrivit dispoziţiilor art.225A din Tratatul de la Nisa[48]. Această competenţă a fost
exercitată iniţial de actuala Curte de Justiţie şi, începând cu crearea sa, în 1988, de Tribunalul de Primă
Instanţă (numit „Tribunal” prin Tratatul de la Lisabona).
TFP este compus din şapte judecători numiţi de Consiliu pentru o perioadă de şase ani care poate fi
reînnoită, după ce se face apel la candidaturi şi după obţinerea avizului unui Comitet format din şapte
personalităţi, alese dintre foşti membri ai Curţii  şi ai Tribunalului, dintre jurişti a căror competenţă este
notorie.
Judecătorii desemnează din rândul lor preşedintele pentru o perioadă de trei ani, care poate fi reînnoită.
Tribunalul Funcţiei Publice se întruneşte, ca regulă, în camere compuse din trei sau cinci judecători şi ca
excepţie în plenul instanţei, atunci când dificultatea sau importanţa problemelor de drept justifică acest
lucru.
În ansamblul jurisdicţiei comunitare, Tribunalul Funcţiei Publice este instanţa specializată în materia
contenciosului funcţiei publice al Uniunii Europene, soluţionând în primă instanţă: litigiile dintre Uniunea
Europeană şi agenţii ei, conform articolului 236 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
(reprezintă aprox. 150 de cauze pe an). Aceste litigii au drept obiect probleme referitoare la relaţiile de
muncă propriu-zise (precum: remuneraţie, desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare etc.),
regimul de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă, alocaţii familiale); litigiile
privind anumite categorii de personal, îndeosebi personalul din cadrul Eurojust, Europol, al Băncii
Centrale Europene şi al Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPI).
Hotărârile adoptate de Tribunalul Funcţiei Publice[49] pot face obiectul unui recurs limitat la probleme de
drept (potrivit art.11 alin.1 din Anexa 1 – lipsa de competenţă a TFP; pe încălcarea procedurii în faţa
tribunalului care aduce atingere intereselor părţii în cauză, cât şi pe încălcarea dreptului comunitar de către
Tribunalul Funcţiei Publice.). Acest recurs poate fi introdus în termen de două luni în faţa Tribunalului.
Procedura în faţa TFP[50] se desfăşoară conform dispoziţiilor Statului Curţii, în special a celor conţinute
în anexa I a acestuia, precum şi de Regulamentul de procedură, intrat în vigoare la 1 noiembrie 2007 şi
cuprinde o fază scrisă şi una orală.
Procedura este scutită de taxe, onorariul avocatului, abilitat să pledeze în faţa instanţelor unui stat membru
la care părţile trebuie să recurgă pentru a fi reprezentate, nefiind suportat de către instanţă. În cazuri
speciale se poate solicita asistenţă juridică gratuită.
În orice stadiu al procedurii, TFP poate încerca să faciliteze soluţionarea amiabilă a litigiilor.
Limba în care este redactată acţiunea poate fi una dintre cele 24 de limbi oficiale ale Uniunii Europene,
fiind totodată limba în care se va desfăşura procedura în cauza respectivă.
Secţiunea a VIII-a – Curtea de Conturi
Rolul Curţii de Conturi
Înfiinţată în 1975, Curtea de Conturi, cu sediul la Luxembourg, este cea mai puţin cunoscută dintre
instituţiile Uniunii Europene. Statutul de „instituţie comunitară” i-a fost atribuit prin Tratatul de la
Maastricht şi apoi precizat din nou prin reglementările Tratatului de la Lisabona.
Rolul ei este acela de instituţie specializată în controlul financiar, exercitat asupra instituţiilor comunitare,
asupra modului de încasare a veniturilor comunitare şi de realizare a cheltuielilor din bugetul comunitar.
De asemenea, Curtea controlează managementul financiar al conducerilor instituţiilor şi organismelor
comunitare.
Rapoartele redactate de instituţie sunt cu caracter general, anuale, privesc modul de administrare a
conturilor comunitare şi determină descărcarea de gestiune a Comisiei Europene în privinţa administrării
bugetului comunitar sau pot interveni pentru anumite probleme specifice, la cererea altor instituţii
comunitare sau din oficiu. În activitatea de control, Curtea poate cere documente sau să facă propriile
investigaţii; atunci când acţionează pe teritoriul statelor membre, organele fiscale naţionale sunt ţinute să-i
acorde sprijinul necesar.
Tratatul de la Amsterdam a lărgit aria controlului financiar şi la organismele publice sau private
beneficiare a unor fonduri comunitare.
 
Structură
Curtea de Conturi este compusă, potrivit noilor modificări, din câte un resortisant din fiecare stat membru
numit pe o perioadă de 6 ani, al cărui mandat poate fi reînnoit.
Numirea se face de către Consiliul, cu majoritate calificată, după obţinerea avizului cu caracter consultativ
al Parlamentului European şi pe baza propunerilor înaintate de statele membre.
Curtea are un preşedinte ales dintre membrii acesteia, pentru un mandat reînnoibil de 3 ani.
Pentru adoptarea unor anumite categorii specifice de rapoarte sau avize, instituţia îşi poate organiza, ca
structuri de lucru, Camere interne specializate.
Membrii Curţii de Conturi, la fel ca şi cei ai Comisiei sau ai Curţii, trebuie să fie independenţi în
exercitarea sarcinilor comunitare, numai în acest fel instituţia putând funcţiona în mod eficient ca organ de
control comunitar. Ei trebuie să aibă pregătire de specialitate, corespondentă unui expert naţional dintr-un
corp de control contabil extern sau să fi fost membri ai Curţilor de conturi naţionale.
În contextul modificărilor intervenite prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, rolul Curţii de
Conturi va creşte foarte mult datorită necesităţii de a spori transparenţa şi de asumare a responsabilităţii
pentru a gestiona corect fondurile publice.
 
Secţiunea a IX-a – Mediatorul European
Instituţia Mediatorului este o inovaţie a Tratatului de la Maastricht. Astfel, Parlamentul European
numeşte, pe toată durata legislaturii sale, un Mediator European, după modelul Ombudsman-ului nordic,
care are ca şi atribuţii primirea şi soluţionarea plângerilor cetăţenilor europeni vizând ilegalităţile săvârşite
de instituţiile şi organele comunitare în activitatea lor.
În urma sesizărilor primite, Mediatorul (cu sediul la Strasbourg, în sediul Parlamentului European),
întreprinde o anchetă administrativă şi redactează un raport, pe care îl prezintă Parlamentului European şi
instituţiei în cauză. Mediatorul nu poate impune, însă, nici un fel de sancţiuni juridice instituţiei în culpă,
el fiind doar un organ de conciliere şi de rezolvare amiabilă a litigiilor administrative. Ombudsman-ul
European investighează  plângerile pe care le primeşte şi întocmeşte un raport cu privire la acestea (art.
195 modificat prin Tratatul de la Lisabona).
În faţa Parlamentului, Mediatorul prezintă anual un raport general, în care arată modul de soluţionare a
plângerilor primite.
Mediatorul poate fi demis de către Curtea de Justiţie, la cererea Parlamentului, dacă nu mai îndeplineşte
condiţiile necesare exercitării funcţiei, sau în caz de culpă gravă.
 
Secţiunea a X-a – Banca Centrală Europeană
Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC) este compus din Banca Centrală Europeană (BCE) şi toate
celelalte bănci centrale naţionale ale statelor membre. Termenul „Eurosistem” defineşte Banca Centrală
Europeană şi băncile centrale/naţionale ale statelor care au aderat la zona Euro.
Statele care au aderat la zona euro sunt: Austria, Benelux, Franţa, Germania, Italia, Irlanda, Portugalia,
Spania, Finlanda (1999); Grecia (2001); Slovenia (2007); Cipru şi Malta (2008); Slovacia (2009); Estonia
(2011).
Obiectivele acestui sistem sunt:  definirea şi implementarea politicii monetare a zonei euro; derularea
operaţiunilor externe; păstrarea şi administrarea rezervelor statelor membre; promovarea unui sistem
eficient de plăţi.
Misiunea SEBC devine cu mult mai complexă prin noile reglementări ale Tratatului de la Lisabona. În
acest sens, conform art. 245 a, Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale constituie Sistemul
European al Băncilor Centrale («SEBC»). Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale ale
statelor membre a căror monedă este euro, care constituie Eurosistemul, conduc politica monetară a
Uniunii. SEBC este condus de organele de decizie ale Băncii Centrale Europene. Obiectivul principal al
SEBC îl reprezintă menţinerea stabilităţii preţurilor. Fără a aduce atingere acestui obiectiv, SEBC sprijină
politicile economice generale în cadrul Uniunii pentru a contribui la realizarea obiectivelor acesteia.
Banca Centrală Europeană are sesdiul la Frankfurt şi are personalitate juridică. Aceasta este singura
abilitată să autorizeze emisiunea de monedă euro. Aceasta este independentă în exercitarea competenţelor
şi în administrarea finanţelor sale. Instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii, precum şi guvernele
statelor membre, respectă această independenţă.
Banca Centrală Europeană adoptă măsurile necesare îndeplinirii misiunilor sale. Statele membre a căror
monedă nu este euro, precum şi băncile lor centrale, îşi păstrează competenţele în domeniul monetar.
În domeniile în care are atribuţii, Banca Centrală Europeană este consultată asupra oricărui proiect de act
al Uniunii, precum şi asupra oricărui proiect de reglementare la nivel naţional şi poate emite avize.
SEBC este guvernat de structurile de decizie ale BCE, şi anume Consiliul Director şi Comitetul Executiv.
Consiliul Director este compus din membrii Comitetului Executiv şi din guvernatorii băncilor centrale
naţionale din statele zonei Euro.
Comitetul Executiv este compus din Preşedintele BCE, Vice-Preşedintele ei şi alţi patru membri, aleşi
dintre profesionişti recunoscuţi în domeniul monetar bancar.
Consiliul General este compus din Preşedintele şi Vice-Preşedintele BCE, precum şi din guvernatorii
băncilor centrale din toate statele membre UE.
După aderarea la Uniunea Europeană România este reprezentată în Consiliul General de către
Guvernatorul Băncii Naţionale. La momentul aderării României la moneda unică, acesta va deveni şi
membru al Consiliului Guvernatorilor.
Secţiunea a XI-a – Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.)
Instituită iniţial (1958) cu scopul sprijinirii pieţei comune europene, prin finanţarea unor proiecte de
reducere a decalajelor economice între regiunile din spaţiul comunitar, B.E.I. a primit prin Tratatul de la
Maastricht şi alte competenţe, legate de susţinerea statelor candidate la aderare, în scopul unei mai uşoare
tranziţii spre economia comunitară.
B.E.I. este o instituţie financiară independentă, dotată cu personalitate juridică proprie, cu sediul la
Luxembourg, şi are ca membri statele membre ale U.E., care au subscris şi capitalul social al băncii.
Conducerea băncii este asigurată de: a) Consiliul Guvernatorilor, format din Miniştrii de finanţe ai statelor
membre, cu întâlniri anuale, b) Consiliul de administraţie alcătuit din 24 de membri propuşi de statele
membre şi unul propus de Comisia europeană, ce lucrează cu jumătate de normă şi c) un Comitet de
conducere cu normă întreagă, din care face parte Preşedintele băncii şi cei 7 vicepreşedinţi, numiţi de
Consiliul Guvernatorilor pentru un mandat reînnoibil de 6 ani.
Secţiunea a XII-a – Organe consultative
Potrivit prevederilor Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt asistate
de un Comitet Economic şi Social şi de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcţii consultative.
Comitetul Economic şi Social este format din reprezentanţi ai organizaţiilor patronale, salariale şi ai altor
reprezentanţi ai societăţii civile, în special din domeniile socio-economic, civic, profesional şi cultural.
Comitetul Regiunilor este format din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale, care sunt fie
titularii unui mandat electoral în cadrul unei autorităţi regionale sau locale, fie răspund din punct de vedere
politic în faţa unei adunări alese.
Mandatul membrilor Comitetului Economic şi Social şi ai Comitetului Regiunilor nu este imperativ.
Aceştia îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al Uniunii.
§1. Comitetul Economic şi Social (ECOSOC)
Comitetul Economic şi Social, cu sediul la Bruxelles, este format din membri (numărul lor nu poate depăşi
350), numiţi de Consiliul cu unanimitate, pentru un mandat de 5 ani (ce se poate reînnoi). Preşedintele
Comitetului este ales din rândul membrilor, pentru un mandat de 2 ani şi jumătate. Consiliul hotărăşte
după consultarea Comisiei. Acesta poate obţine opinia organizaţiilor europene reprezentative pentru
diferitele sectoare economice şi sociale şi ale societăţii civile, pe care activitatea Uniunii le priveşte.
Din momentul în care Uniunea a avut 27 de state membre, votul necesar în Consiliul pentru numirea
membrilor ECOSOC a fost cel cu majoritate calificată (conform Tratatului de la Nisa), iar numărul
membrilor organului consultativ a crescut la 344.
Potrivit tratatului de la Lisabona, Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei, adoptă o
decizie care stabileşte componenţa Comitetului.
Membrii ECOSOC sunt ţinuţi să reprezinte interesele categoriilor socio-profesionale şi economice din
care provin, nu pe cele ale statului membru de origine.
Astfel, sunt reprezentate la acest nivel diferitele industrii producătoare de bunuri, comercianţii,
consumatorii, fermierii, micii producători, profesiile liberale (avocaţii, doctorii, arhitecţii), membrii fiind
împărţiţi în trei mari grupuri: a) patroni, b) angajaţi, şi c) alte categorii.
Comitetul are un rol consultativ la nivelul Uniunii Europene, el putând fi consultat de Consiliul sau de
Comisia Europeană înainte de luarea unei decizii, atunci când aceste instituţii consideră necesar sau când
tratatele o impun.
La început exclusiv facultativă, consultarea ECOSOC a devenit în ultimul timp obligatorie, mai ales în
domeniul pieţei unice comunitare, a armonizării fiscale şi a noilor politici comunitare care sunt lansate în
cadrul spaţiului european comunitar, cum au fost, în timp, politica transporturilor, politica socială, politica
educaţională, protecţia consumatorilor, protecţia mediului, politica industrială etc. În lipsa avizului
consultativ al acestui organ comunitar, actul adoptat de Consiliul poate fi anulat de către Curtea de
Justiţie.
Comitetul Regiunilor are menirea de a apăra principiul subsidiarităţii, el fiind consultat totodată în
probleme cum ar fi fondurile structurale, cultură, sănătate publică, tineret şi formare profesională,
cooperarea transfrontalieră. De asemenea, Comitetul poate emite avize din oficiu, ori de cate ori consideră
necesar, avizul fiind consultativ.

De asemenea, ECOSOC poate emite din oficiu avize în legătură cu acte comunitare aflate în diferite stadii
de adoptare sau de aplicare.

§2. Comitetul Regiunilor

Structura specifică a unor state europene, cum ar fi Germania, Belgia, Italia, Spania, dominată de
federalizare, regionalizare şi descentralizare, precum şi dorinţa entităţilor federate sau regionale de a fi
implicate activ în procesul de luare a deciziilor în cadrul Uniunii Europene, a dus la constituirea, prin
Tratatul de la Maastricht, a Comitetului Regiunilor.

Prin Tratatul de la Lisabona, Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei, adoptă o decizie
care stabileşte componenţa Comitetului Regiunilor.

Creat ca organ consultativ format din reprezentanţi ai diferitelor entităţi locale sau regionale din statele
membre, autonome faţă de aceste state, Comitetul este organizat pe grupuri politice, la fel ca şi
Parlamentul European, distingându-se patru astfel de grupuri: popularii, socialiştii, liberalii şi radicalii.

Compoziţia Comitetului Regiunilor este asemănătoare celei a Comitetului Economic şi Social. În prezent
sunt 344 de membri numiţi cu unanimitate de Consiliul, autonomi în activitatea lor, desfăşurată pe
parcursul unui mandat de 5 ani.

Membrii Comitetului nu pot cumula această calitate cu aceea de parlamentar european[51]. Sediul
Comitetului se află la Bruxelles, iar activitatea sa permanentă este dirijată de un Secretar general.

Repartizarea locurilor care revin fiecărei ţări se face în funcţie de structura ei administrativă, destul de
diversificată: landuri, departamente, unităţi administrative cu regim lingvistic specific.

În cazurile specificate expres în tratatele Uniunii, consultarea Comitetului Regiunilor este obligatorie,
lipsa avizului putând fi sancţionată de Curtea de Justiţie prin anularea actului comunitar.