Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
la finantele intreprinderii
1. Mecanismul financiar şi structura financiară a întreprinderii
Esenţa şi structura mecanismului financiar la nivel de întreprindere
Prin mecanism financiar al întreprinderii înţelegem metode, pîrghii,
instrumente şi proceduri de colectare şi gestionare a capitalurilor. Aceste
mecanisme au o importanţă deosebită în organizarea şi conducerea activităţii
financiare şi se pun în mişcare prin tehnici specifice, particulare ce se utilizează în
procesul de naştere şi derulare a fluxurilor şi ciclurilor financiare, capitalurilor în
constituirea şi utilizarea surplusului monetar, în formarea şi acoperirea necesarului
global de finanţare a întreprinderii.
Orice schimb implică două mişcări de sens contrar: una generată de transfer
de bunuri şi servicii, iar alta generată de transfer de bani. Cantitatea de bunuri şi
monedă transferate într-o anumită perioadă între agenţii economici se numeşte
flux. Fluxurile pot fi:
1) reale sau fizice (de bunuri şi servicii)
2) financiare (monedă)
Cantitatea de bunuri sau monedă existente la un moment dat reprezintă un
stoc. Relaţiile dintre fluxuri şi stocuri stau la baza mecanismului financiar.
Fluxurile financiare pot fi:
1. Fluxuri financiare de contrapartidă – se caracterizează prin înlocuirea
imediată a unui activ real cu monedă sau invers;
2. Fluxuri financiare decalate – apar în cazul în care fluxurilor fizice nu
le corespund imediat nişte fluxuri financiare, astfel că echilibrul
stocurilor este rupt şi se restabileşte prin apariţia unui activ financiar.
3. Fluxuri financiare multiple – pentru a compensa efectele decalajelor
dintre fluxurile fizice şi cele financiare întreprinderea poate schimba
creanţa pe monedă apelînd la un terţ şi care este un intermediar
financiar.
4. Fluxuri financiare autonome – se degajă din operaţiunile financiare
privind acordarea sau primirea de împrumuturi, cînd au loc transferuri
de monedă de la o persoană la alta. Aceste fluxuri dau naştere la
active financiare, creanţe şi datorii.
Un ciclu financiar poate fi definit ca un ansamblu de operaţiuni şi proceduri
care intervin din momentul transformării monedei în bunuri şi servicii pînă la cel
în care se recuperează.
Activitatea întreprinderii trebuie să se desfăşoare în aşa fel încât să se poată
obţine nu numai recuperarea volumului iniţial de monedă ci şi un surplus.
Într-o întreprindere apar 3 cicluri financiare principale:
1. ciclul de investiţie – amortizare
2. ciclul operaţional
3. ciclul operaţiunilor financiare
Ciclul de investiţie – amortizare caracterizează procesul de formare a activelor
pe TL. Prin investiţii se creează un capital de producţie de la care întreprinderea
aşteaptă nişte venituri în mai multe perioade succesive. Investiţia este o cheltuială
imediată care se materializează în transformarea monedei în active fizice ce au o
durată îndelungată de funcţionare. O dată creat capitalul de producţie începe să se
deprecieze fizic şi moral. Suma de bani iniţială se recuperează în mod progresiv, în
timp ce valoarea activului din bilanţ se micşorează cu valoarea uzurii. La sfîrşitul
perioadei de serviciu a capitalului productiv va trebui să existe o echivalenţă a
fluxurilor.
Ciclul operaţional cuprinde:
1) achiziţia de bunuri şi servicii
2) transformarea acestora în produse finite
3) vînzarea lor
Acest proces trebuie să funcţioneze continuu spre a se asigura o folosire
optimă a muncii şi capitalului de producţie.
În fazele ciclului operaţional capitalul îmbracă diferite forme, circulînd şi
transformîndu-se în mod permanent. Fluxurilor reale le corespund o serie de
fluxuri financiare, creanţe, datorii.
Ciclul operaţiunilor financiare priveşte operaţiunile procedurile de acordare
sau luare de împrumut precum şi operaţiunile privind mărirea sau diminuarea
capitalului propriu. Toate operaţiunile de acordare sau luare de împrumut dau
naştere la fluxuri financiare, adică la intrări şi ieşiri de monedă.
Formele de manifestare ale capitalului întreprinderii
1. Prin structura financiară a unei întreprinderi se înţelege un raport
existent între finanţările sale pe TS şi finanţările pe TL şi TM. Fiecare
firmă îşi stabileşte o structură obiectivă a capitalului care constă din
anumite proporţii de capital propriu, capital împrumutat pe TL şi
capital împrumutat pe TS. Capitalul este un stoc de valori care, intrate
în circuitul economic, pot genera venituri posesorilor lor.
Capitalul poate fi clasificat conform următoarelor criterii:
I După apartinenţă:
1. capital propriu
2. capital împrumutat
II După scopul de întrebuinţare:
1. capital de producţie, caracterizează mijloacele întreprinderii investite în
active operaţionale
2. capital speculativ, caracterizează acea parte a capitalului care se
întrebuinţează în procesul efectuării operaţiunilor speculative financiare
3. capital dat cu împrumut
III După formele de investire, capitalul poate fi:
1. în formă materială
2. în formă nematerială
3. în formă bănească
IV După durata de utilizare:
1. capitaluri permanente
a) capital propriu
b) capital împrumutat pe TL
2. capitaluri pe TS
Capitalul propriu este caracterizat de următoarele avantaje:
- simplicitatea atragerii
- capacitatea mare de generare a profitului, deoarece nu e nevoie de
achita dobînzi
- asigurarea stabilităţii financiare, a solvabilităţii şi micşorării riscului de
faliment.
Pe lîngă calităţile pozitive finanţarea prin capitalul propriu mai are şi
neajunsuri, ca:
- costul capitalului propriu este mai mare decît costul capitalului
împrumutat
- posibilitatea neîntrebuinţată de creştere a coeficientului rentabilităţii
capitalului propriu din contul atragerii capitalului împrumutat.
Întreprinderea care foloseşte numai capital propriu are o stabilitate financiară
mai mare însă limitează ritmul dezvoltării sale şi nu foloseşte posibilităţile
financiare de creştere a profitului din capitalul investiţiilor.
Capitalul împrumutat se caracterizează prin următoarele avantaje:
- asigurarea creşterii potenţialului financiar;
- cost mai mic în comparaţie cu cel al capitalului propriu;
- autoposibilitatea de a genera creşterea rentabilităţii.
În acelaşi timp întrebuinţarea capitalului împrumutat are şi neajunsuri ca:
- creşterea riscului şi pierderea solvabilităţii;
- dependenţa mare a costului capitalului împrumutat de conjunctura
pieţii;
- procedura complicată de atragere.
Întreprinderea ce foloseşte capital împrumutat are un potenţial financiar mai
mic, însă este supusă unui risc de faliment la fel de mare.
Criterii de optimizare a structurii financiare
Decizia întreprinderii privind structura financiară presupune pe de o parte
alegerea raportului dintre capital permanent şi capital pe termen scurt, iar pe de altă
parte alegerea proporţiei fiecărei surse de capital permanent din totalul pasivului
bilanţului în aşa fel ca să maximizăm valoarea întreprinderii.
Criteriile principale care caracterizează selectarea unei structuri financiare
sunt:
1. Efectul de îndatorare
2. Rentabilitatea financiară
3. Capacitatea de îndatorare
Prin efect de îndatorare se înţelege rezultatul financiar pozitiv sau negativ pe
care îl obţine agentul economic ca urmare a folosirii capitalului împrumutat.
Efectul de îndatorare se obţine comparînd rentabilitatea economică cu rata
dobînzii. Dacă:
1) Re > Rd – efect de îndatorare pozitiv
2) Re < Rd – efect de îndatorare negativ
Efectul de îndatorare este direct proporţional cu structura financiară şi cu
diferenţa dintre Re şi Rd.
Re = Profit / Active
Eî = CÎ / CP * (Re – Rd)
Exemplu: O societate comercială are în vedere un proiect investiţional cu
următoarele caracteristici:
Capitalul investit se estimează la 30 mii lei, inclusiv din surse proprii 6 mii
lei. Re aşteptată este de 15% şi R d este de 10%. De determinat Eî şi de apreciat
situaţia.
Eî = 24 000/6000 (15% – 10%) = 20%
Randamentul final este Re + Eî = 15 + 20 = 35%.
Importanţa structurii financiare decurge din rolul pe care îl are îndatorarea
asupra rentabilităţii financiare, adică asupra rentabilităţii capitalului propriu şi a
riscului financiar.
Rf = PN / CP
De exemplu: O întreprindere are în vedere 3 proiecte investiţionale: A, B, C
Calculul rentabilităţii financiare a proiectelor de investiţii Tabelul 1.1.
A B C
Capital investit 10 000 10 000 10 000
Capital propriu 10 000 4 000 2 000
Capital împrumutat 6 000 8 000
Re = 20%
Rd = 10%
Profit brut 2 000 2 000 2 000
Cheltuieli aferente 0 600 800
dobînzilor
Profit înainte de impozitare 2 000 1 400 1 200
Profit net
Rf 20% 35% 60%
Sursa: Elaborat de autor.
Structura financiară îndatorată implică însă şi un risc financiar sporit
determinat de funcţia cheltuielilor financiare fixe.
Capacitatea de îndatorare exprimă posibilităţile întreprinderii de a primi
credite care să fie garantate şi a căror rambursare să nu creeze probleme de
nesuportat.
Pentru aprecierea situaţiei în care se poate afla un solicitator de credite se
utilizează anumiţi indicatori cu capacitate de îndatorare:
1. Coeficientul îndatorării globale
CÎG = Datorii totale/Total Capital ≤ 2/3 Sau CÎG = Datorii totale /
Capital propriu ≤ 2
2. Coeficientul de îndatorare la termen
CÎT = Datorii la termen/Capital permanent ≤ ½ sau CÎT = Datorii la
termen/Capital propriu ≤ 1
Politica de investiţii
Rolul şi clasificarea investiţiilor
Investiţiile sunt totalitatea de cheltuieli care se fac pentru cumpărarea
bunurilor de capital şi obţinerea unui profit. În raport cu modul de folosire a
bunurilor de capital investiţiile se împart în:
a) investiţii de înlocuire destinate înlocuirii bunurilor de capital scoase din
funcţie ca urmare a uzurii lor fizice avînd ca sursă de finanţare amortizarea;
b) investiţii pentru dezvoltare sau nete sunt destinate sporirii volumului
capitalului, adică formării capitalului a cărui sursă de finanţare este venitul.
Suma investiţiilor de înlocuire şi a investiţiilor nete formează investiţii brute
de capital ce contribuie la formarea brută a capitalului tehnic. Investiţiile brute se
compun din bunuri de capital şi investiţii în stocuri.
Multitudinea formelor şi tipurilor de investiţii efectuate de întreprindere
impune o clasificare a investiţiilor:
1. Din punct de vedere a proprietarului:
a) private
b) publice
2. Din punct de vedere a apartinenţei regionale:
a) interne, care se efectuează în cadrul graniţelor naţionale a unei ţări
b) externe, care se efectuează în alte sau de alte ţări
3. Din punct de vedere al plasării capitalului
a) reale, ce caracterizează investirea capitalului în reproducerea mijloacelor
fixe şi în creşterea stocurilor de mărfuri şi materiale
b) financiare, care caracterizează investirea capitalului în instrumente
financiare
4. După caracterul participării în procesul investiţional:
a) directe, ce presupun participarea investitorului în alegerea obiectului de
investire
b) indirecte, ce presupun efectuarea investiţiilor de către intermediari
unde:
I0 – costul iniţial al proiectului de investire
CFi – profituri anuale actualizate prevăzute a se realiza în viitor
VR – valoarea reziduală
r – rata actuareală a dobînzii
n – numărul de ani
1
Factorul actuareal (1 r) i cu care se ponderează fiecare venit actual se dă în
unde:
rmin – rata de actualizare pentru care VAN este pozitiv;
rmax – rata de actualizare pentru care VAN este negativ.
Superdividendul
Superdividendul reprezintă suma distribuită acţionarilor peste(în plus)
primul dividend. În conclizie, seama anumitor conducători de întreprindere de a fi
constrânşi să verse dividende care se vor supune cash-flow-urilor viitoare ale
întreprinderii nu este câtuşi de puţin fondată. Rigoarea ataşată constituirii statutelor
va permite evitarea unor situaţii penalizatoare. Nu este mai puţin adevărat că
acţionarii sunt interesaţi în momentul achiziţiei titlurilor unei societăţi de vărsarea
dividendelor; se poate spune, în aceeaşi măsură, că ei ştiu de ceea ce să ţină cont,
respectiv la sumele sperate să le încaseze în anii următori; estimarea randamentului
este cel mai bun indicator al politicii duse de întreprindere în materie de distribuţie
de dividende.
Formele dividendelor
Dividendele pot fi plătite în numerar sau în natură. Se au în vedere şi
posibilităţile plăţii dividendelor parţial sau în totalitate în acţiuni cu condiţia ca
acest lucru să fie prevăzut în statut. Adunare Generală a Acţionarilor oferă tuturor
acţionarilor opţiunea de plată a dividendelor în numerar sau în acţiuni, termenul de
opţiune fiind mai mic de trei luni.
Remuneraţiile care se acordă acţionarilor sub forma de dividende la sfâşitul
exerciţiului financiar pot lua una din următoarele trei forme:
în bani – această formă este convenabilă atât acţionarilor care obţin
câştigurile direct şi imediat, cât şi pentru societatea comercială (presupunând
rapiditate şi costuri reduse), dar presupune apariţia unor fluxuri financiare
negative. Se aplică doar cu condiţia în care nu micşoreză prea mult volumul
lichidităţilor, pentru a nu pune în pericol situaţia creditorilor.
în acţiuni – remunerarea sub formă de acţiuni se foloseşte pentru a proteja
lichidităţile, sau dacă nu dispun de lichidităţi, pentru a face plata în bani. În
funcţie de volumul dividendelor datorate, societatea emite acţiuni
acţionarilor, care die le păstrează, fie le vând la bursă procurându-şi
lichiditătile de care au nevoie. Această metodă este avantajoasă pentru
societăţile care îşi micşorează fluxurile negative, îşi conservă lichidităţile
existente şi obţine majorarea capitalului social.
în natură – această formă de remunerare este întâlnită mai rar şi se aplică cu
acordul acţionarilor şi doar atunci când societatea produce şi desface mărfuri
de interes pentru acţionarii proprii: cherestea, combustibil, materiale de
construcţii. Această formă prezintă avantaj pentru că societăţile nu-şi
micşorează lichiditătile şi realizează concomitent creşteri corespunzătoare a
cifrei de afaceri. Reprezintă totuşi avantajşi pentru acţionarii care astfel îşi
acoperă unele nevoi deconsum individual sau gospodăresc la preţuri
avantajoase.
Distribuirea dividendelor
Distribuirea dividendelor de către societăţile pe acţiuni sunt operaţiuni
periodice care concretizeazădreptul acţionarilor la remunerarea capitalului plasat în
acţiuni.
I. dacă toate acţiunile emise de o societate comercială sunt cu drept de vot,
mărimea dividendelor şi randamentul acţiunilor vor fi egale pentru toate
acţiunile.
II. dacă societatea comercială a emis atât acţiuni ordinare cât şi acţiuni cu drep
de proprietate(privilegiu), distribuirea dividendelor se face diferit, în funcţie
de caracteristicile acţiunilor.
Există mai multe tipuri de acţiuni care pot influienţa modul de distribuire al
dividendelor astfel :
1. În cazul în care societatea emite acţiuni ordinare şi acţiuni cu
privilegiul de dividend , acestea din urmă prezintă avantajul certitudinii şi stabilirii
remunerării, chiar dacă profitul afectat acestei destinaţii nu este îndestulător;
deyavantajul acestor acţiuni rezidă în faptul că nu-şi pot spori randamentul peste
cel prevăzut în certificatul de acţiune.
2. Distribuirea dividendelor în cazul în care societatea a emis acţiuni cu
privilegiul de dividend cumulativ, au caracteritic faptul că pot fi remunerate
retroactiv, cu prioritate pentru anii când nu s-au distribuit dividende; pentru
celelalte categorii de acţiuni dividendele nedistribuite sunt pierdute definitiv.
3. Acţiunile cu privilegiul de participaţie sunt cele care permit sporirea
randamentului acţiunilor cu privilegiul de dividend până la nivelul randamentului
acţiunilor ordinare.
Surse de plata a dividendelor
Ca regulă generală, principala sursă de acoperire a dividendelor de plată o
reprezintă beneficiul societăţii, cu condiţia să existe suficient beneficiu pentru a nu
se consuma din substanţa socităţii comerciale (capitalul social) şi să nu fie pusă în
pericol lichiditatea financiară.
Dacă beneficiul nu este îndestulător, societatea comercială poate apela la surse
adiţionale (împrumuturi obţinute în condiţii lejere, creşteri de capital) astfel încât
plătind dividendele să se păstreze sau chiar să crească gradul de lichiditate
financiară.
Dacă plata dividendelor rămâne un beneficiu excedentar care nu se
intenţionează a fi reivestit, se poate renunţa la anumite finanţări adiţionale,
contractate anterior.
Astfel pentru a putea observa cum care sunt sursele de plată ale acestora vom
folosi o serie de prescurtări pentru a le putea detalia sub forma unor egalităţi.
Astfel dacă V = valoarea profitului de finanţat, P = profitul net obţinut la
sfârşitul exerciţiului financiar, D = volumul dividendelor de plată, A = finanţarea
adiţională, putem evidenţia următoarea relaţie:
V = P – D +/- A
În funcţie de politica adoptată de fiecare societate această relaţie poate fi
interpretată astfel:
dacă societatea comercială promovează o politică reziduală de
dividend : D = P – V , de unde rezultă că A = 0, astfel profitul plus
alte surse acoperă finanţarea proiectelor avute în vedere, iar pentru
plata dividendelor nefiind nevoie de surse adiţionale;
dacă P <( V + D), rezultă că :
V= P – D +A, iar de aici încă două situaţii:
A=V+D–P
D = P + V – A,
- dacă profitul este mic pentru finanţarea priectelor şi pentru
plata dividendelor, este necesară apelarea la surse adiţionale
dacă P > ( V + D ), atunci:
V = P – D – A, iar din această operaţie rezultă altele două:
A=P–V–D
D = P – V – A,
- se procedează la o răscumpărare de acţiuni pentru
echilibrare sau se pot rambursa unele credite obţinute
anterior.
Volumul dividendelor de plată, determinate în cele trei situaţii se
concretizează cu cheltuielile ocazionate de emisiunea de acţiuni şi cu impozitul pe
dividende rezultând astfel plăţi efective către acţionari.
Plata dividendelor
Investitorul, din momentul achiziţiei sale caută un randament atractiv
regulat. Dividendul este rezultatul unui calcul contabil, beneficiul net înainte de
repartizare este scindat în mai multe părţi: punerea în rezerve legale sau
ststutare,report din nou şi sume distribuibile. Decizia de distribuire a dividendelor
este votată de Adunarea Generală Ordinară, în momentul aprobării contului
exerciţiului încheiat.
Spe exemplu, în Franţa, dividendul este plătit la nouă luni după încheierea
exerciţiului financiar. Nici un dividend nu poate fi distribuit atunci când această
distribuţie ar fi avut ca efect să facă capitalurile proprii inferioare sumei
capitalului majorat cu rezervele legale şi cele statutare.
Plata dividendelor face să scadă cursul acţiunii şi deci şi pe cel de subscriere
a acţiunilor. Valoarea intrinsecă a bonului este întradevăr diminuată de dividend.
Dacă se compară diferite bonuri de subscriere, cele care au valoarea cea mai mare
sunt cele care corespund acţionarilor care varsă dividendele cele mai reduse.
Creşteri de capital prin plata dividendelor în acţiuni
Această operţiune prezintă un dublu avantaj pentru societatea plătitoare de
dividende, şi anume:
de a nu debursa imediat lichidităţi pentru a vărsa dividendele;
de fideliza acţionarul, propunându-i-se noi acţiuni.
Dacă plasamentele în obligaţiuni sunt remunerate prin dobânzi, plasamentele
în acţiuni sunt remunerate prin dividende, care reprezintă o parte din beneficiile
reaizate de societatea care au emis acţiuni. Plata dividendelor sau a dobânzilor e
însoţită de detaşarea unui cupon numerotat, care face parte dintr-o serie de cupoane
ataşate titlului.
De exemplu legislaţia franceză a impus plata veniturilor din acţiuni şi părţi
să se facă pentru fiecare categorie de titluri o singură dată în cadrul unui exerciţiu.
Pe de altă parte majoritatea societăţilor americane servesc dividende trimestriale
acţionarilor lor şi cupoane de dobânzi semestriale purtătorilor de obligaţiuni.
Putem vorbi şidespre Anglia unde dividendele sunt servite totdeauna semestrial.
Formele politicii de dividend
Politica reziduală de dividend – presupune distribuirea drept dividende a
unei sume care rămâne disponibilă după acoperirea nevoilor de finanţat. La
sfârşitul exerciţiului societatea determină volumul total al resurselor proprii cât şi
al celor asimilate care pot fi mobilizate în exerciţiul următor, la care se mai adaugă
şi împrumuturile de care poate beneficia plus eventualele creşteri de capital în
perioada dată. Din suma totală se scade valoarea proiectelor ce se doresc a fi
finanţate iar ceea ce rămâne se distribuie sub formă de dividende.
Politica ratei constante – presupune aplicarea de către o firmă, an de an, a
unei proporţii fixe a dividendelor în raport cu beneficiul total. Stabilirea unei
proporţii constante a dividendelor creează o anumită siguranţă acţionarilor privind
remuneraţia, indiferent de politica de autofinanţare dusă de societate. Această
politică nu exclude variaţia sumei absolute a dividendelor anuală,întrucât acestea
depind de masa profitului realizat în fiecare an.
Politica sumei constante – presupune obligatia societăţii de acorda drept
dividend o sumă fixă pentru fiecare acţiune deţinută de către acţionar. Asigură
venituri chiar dacă societatea comercială nu înregistrează beneficii la nivelul
anilor anteriori şi când este necesară apelarea la surse adiţionale. Cele mai multe
societăţi se orientează spre o politică de stabilire a sumei absolute a dividendelor
sau a ratei, cu tendinţa de creştere uşoară de la un an la altul.
Indicatorii politicii de dividend
Pentru urmărirea politicii de dividend duse de către o societate pe acţiuni,
pentru a crea posibilitatea comparării cu alte unităţi similare sau pentru a scoate în
evidenţă performanţele diferitelor unităţi în ceea ce priveşte politica de dividend se
pot utiliza diverşi indicatori printre care se numără şi următorii:
I. Dividend pe acţiune = Dividend de plată / Număr de acţiuni emise
marchează suma absolută a dividendelor care se distribuie pentru o
VU – valoare uzurabilă;
DFU – durata de funcţionare utilă.
Exemplu: Unitatea economică a pus în funcţiune un mijloc fix cu următoarele
caracteristici:
Valoarea iniţială (VI)= 60 000 lei, DFU=5 ani, valoarea rămasă (VR)=3000
lei.
Calculaţi uzura anuală şi cea acumulată după metoda liniară.
Uzura anuală = VU: DFU, VU= VI – VR
VU= 60 000 – 3000 = 57 000
Uzura anuală= 57 000 lei : 5 ani = 11 400lei/anual
Calculul uzurii prin metoda liniară Tabelul 4.1.
Anii Valoarea de Uzura anuală Uzura Valoarea de
intrare acumulată bilanţ
Începutul 60 000 - - 60 000
primului an
Sfîrşitul I an 60 000 11 400 11 400 48 600
Sfîrşitul II an 60 000 11 400 22 800 37 200
Sfîrşitul III an 60 000 11 400 34 200 25 800
Sfîrşitul IV an 60 000 11 400 45 600 14 400
Sfîrşitul V an 60 000 11 400 57 000 3 000
Sursa: Elaborat de autor
2. Metoda în raport cu volumul produselor fabricate ia în consideraţie
numărul de produse fabricate în fiecare an, respectiv suma uzurii anuale depinde de
volumul producţiei marfă fabricat în anul respectiv. Pentru a calcula uzura anuală
se ia numărul de piese fabricat în acest an şi se înmulţeşte la uzura mijlocului fix
pentru o piesă. Uzura pentru o piesă se determină după următoarea formulă:
VU
Uunitate
Nr. unitati