ID-Suport Curs, An IV Horti - Legumicultura speciala-Sem.I PDF

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ
CLUJ NAPOCA
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
Prof. Dr. Maria APAHIDEAN

Șef lucrări. Dr. Alexandru-Ioan APAHIDEAN
LEGUMICULTURĂ SPECIALĂ- I
SUPORT DE CURS
2018
CUPRINS
U.I.-I. LEGUMELE DIN GRUPA VERZEI ............................................................................... 3

OBIECTIVE .................................................................................................................................4
1.1. VARZA ALBĂ ....................................................................................................................... 4
1.1.1. CULTURA VERZEI ALBE ÎN CÂMP ..........................................................................6
1.1.2. CULTURA VERZEI ALBE ÎN SERĂ ...........................................................................9
1.1.3. CULTURA VERZEI ALBE ÎN SOLARII .................................................................... 10
1.2. VARZA ROŞIE .................................................................................................................... 11
1.3. VARZA CREAŢĂ ............................................................................................................... 12
1.4. VARZA DE BRUXELLES .................................................................................................. 14
1.5. CONOPIDA ......................................................................................................................... 16
1.5.1. CULTURA CONOPIDEI ÎN CÂMP ............................................................................ 18
1.5.2. CULTURA FORŢATĂ ŞI PROTEJATĂ A CONOPIDEI ............................................ 19
1.6. BROCCOLI ......................................................................................................................... 20
1.7. GULIA.................................................................................................................................. 22
1.7.1.CULTURA GULIEI ÎN CÂMP ..................................................................................... 23
1.7.2. CULTURA GULIEI ÎN SERE...................................................................................... 25
1.7.3. CULTURA GULIEI ÎN SOLARII ................................................................................ 25
1.10. Bibliografie obligatorie ...................................................................................................... 29
1.11. Bibliografie facultativă ...................................................................................................... 29
UI. II. LEGUMELE RĂDĂCINOASE ...................................................................................... 31
Obiective ..................................................................................................................................... 32
2.1. MORCOVUL ....................................................................................................................... 32
2.1.1. CULTURA MORCOVULUI ÎN CÂMP ....................................................................... 34
2.1.2. CULTURA FORŢATĂ ŞI PROTEJATĂ A MORCOVULUI ...................................... 36
2.2. PĂTRUNJELUL .................................................................................................................. 37
2.3. ŢELINA DE RĂDĂCINĂ ................................................................................................... 39
2.4. PĂSTÂRNACUL ................................................................................................................. 42
2.5. RIDICHILE ......................................................................................................................... 44
2.5.1. CULTURA RIDICHILOR ÎN CÂMP ........................................................................... 45
2.5.2. CULTURA FORŢATĂ ŞI PROTEJATĂ A RIDICHILOR DE LUNĂ......................... 47
2.6. SFECLA ROŞIE .................................................................................................................. 47
1
1.9. Bibliografie obligatorie ........................................................................................................ 54
1.11.Test ...................................................................................................................................... 54
UI. III. LEGUMELE BULBOASE ............................................................................................ 56
Obiective ..................................................................................................................................... 57
3.1. CEAPA ................................................................................................................................. 57
3.1.1. CULTURA CEPEI PRIN ARPAGIC............................................................................ 61
3.1.2. CULTURA CEPEI PRIN SEMĂNAT DIRECT ........................................................... 64
3.1.3. CULTURA CEPEI PRIN RĂSAD ............................................................................... 65
3.1.4. CULTURA PENTRU CEAPĂ VERDE........................................................................ 66
3.2. USTUROIUL ....................................................................................................................... 67
3.3. USTUROIUL DE EGIPT (ROCAMBOLE) ....................................................................... 70
3.4. PRAZUL .............................................................................................................................. 71
3.5. CEAPA DE IARNĂ ............................................................................................................. 75
3.9. Bibliografie obligatorie ........................................................................................................ 82
3.11.Test ...................................................................................................................................... 82
UI. IV. LEGUMELE VERDEŢURI .......................................................................................... 84
Obiective ..................................................................................................................................... 85
4.1. SALATA DE GRĂDINĂ ..................................................................................................... 85
4.1.1. CULTURA SALATEI ÎN CÂMP ................................................................................. 88
4.1.2. CULTURA FORŢATĂ ŞI PROTEJATĂ A SALATEI ................................................ 89
4.2. SPANACUL ......................................................................................................................... 90
4.3. CICOAREA DE GRĂDINĂ ................................................................................................ 93
4.4. CICOAREA DE VARĂ (BRUXELLES) ............................................................................ 96
4.15. Bibliografie obligatorie .................................................................................................... 119
4.16. Bibliografie facultativă .................................................................................................... 119
5.1. Bibliografie obligatorie ...................................................................................................... 129
2
U.I.-I. LEGUMELE DIN GRUPA VERZEI
Obiective........................................................................................................4
1.1. Varza albă......................................................................................................4
1.1.1. Cultura verzei albe în câmp........................................................................6
1.1.2. Cultura verzei albe în seră...........................................................................9
1.1.3. Cultura verzei albe în solarii.....................................................................10
1.2. Varza roşie...................................................................................................11
1.3. Varza creaţă.................................................................................................12
1.4. Varza de Bruxelles......................................................................................14
1.5. Conopida.....................................................................................................16
1.5.1. Cultura conopidei în câmp.......................................................................18
1.5.2. Cultura forţată şi protejată a conopidei....................................................19
1.6. Broccoli.......................................................................................................20
1.7. Gulia............................................................................................................22
1.7.1. Cultura guliei în câmp..............................................................................23
1.7.2. Cultura guliei în sere.................................................................................25
1.7.3. Cultura guliei în solarii.............................................................................25
1.8. Varza chinezească.......................................................................................26
1.9. Bibliografie obligatorie...............................................................................29
1.10. Bibliografie facultativă..............................................................................29
1.11. Test............................................................................................................29
3
OBIECTIVE
Cunoaşterea particularităţilor bioecologice şi a posibilităţilor de cultivare a legumelor
vărzoase: varza albă pentru căpăţână, varza roşie, varza creaţă, gulia, conopida, broccoli, varza de
Bruxelles, varza chinezească, varza pentru frunze.
Toate aceste specii fac parte din familia Brassicaceae şi se comportă în cultură ca plante
bienale făcând excepţie conopida şi broccoli, care sunt anuale.
În general legumele vărzoase nu sunt pretenţioase faţă de temperatură, fapt ce permite
cultivarea lor şi în ţările mai nordice, unde legumele termofile nu dau rezultate corespunzătoare.
1.1. VARZA ALBĂ

Brassica oleracea, var. capitata L., f. alba (Lam) D.C.
Fam. Brassicaceae (Cruciferae)
Importanţa culturii. Varza albă se cultivă pentru căpăţâni care se utilizează în alimentaţie
în stare proaspătă sau murată sub formă de salate şi la prepararea unor mâncăruri.
Căpăţânile de varză conţin 8-10% substanţă uscată, reprezentată în special de glucide 4-
6,5%, protide 1,5-2%, precum şi vitamine: C (45-75 mg), caroten (0,2-2 mg), B1, B2, B6, P, K, H şi
săruri minerale: potasiu (200-216 mg), fosfor (80 mg), calciu (33-68 mg), magneziu (20-24 mg)
precum şi substanţe volatile care au acţiune bacteriostatică.
Varza murată constitue, în timpul iernii, o importantă sursă de vitamine şi minerale datorită
faptului că prin fermentaţia lactică, acestea se păstrează în cea mai mare parte.
Originea şi aria de răspândire. Varza albă este originară din zona Mării Mediterane,
provenind din specia sălbatică Brassica oleracea var. silvestris L. A fost cultivată de popoarele
antice, în special de către greci şi romani.
Varza albă este răspândită în majoritatea regiunilor de pe glob, cu climă temperată,
subtropicală sau chiar tropicală. În România, cultura verzei albe pentru căpăţână este răspândită în
toate zonele cu excepţia regiunilor înalte de munte.
Particularităţi biologice. Varza albă este o specie bienală, care în primul an de vegetaţie
formează în sol o rădăcină ramificată iar la suprafaţă o tulpină scurtă (cocean) pe care sunt dispuse
frunzele. Rădăcina este pivotantă şi bine ramificată. Tulpina, în primul an de vegetaţie, este scurtă
şi îngroşată. Pe ea sunt inserate frunzele din rozetă şi cele care formează căpăţâna (fig.1.1.1). În
vârful tulpinii şi la baza frunzelor se găsesc mugurii, care în anul al dfoilea, formează tulpinile
florifere.
Frunzele din rozetă sunt scurt sau lung peţiolate cu limbul de formă diferită în funcţie de soi
(rotund, obovat, lirat) şi sunt acoperite cu un strat de pruină care la unele soiuri imprimă o culoare
4
verde-albăstruie. Frunzele din interiorul căpăţânii sunt etiolate, albe sau alb gălbui şi în ele se
depozitează substanţele de rezervă.
În anul al doilea, după parcurgerea perioadei de vernalizare apar tulpinile florifere pe care
sunt frunze mici, sesile. Tulpinile florifere sunt ramificate şi ajung la o înălţime de 100-150 cm.
Florile sunt galbene, pe tipul 4. În urma polenizării alogame se formează fructe de tip
silicvă în care se găsesc 20-30 seminţe mici, sferice de culoare maro-închis.
Fig.1.1.1. Plante de varză cu căpăţâni formate
Soiuri cultivate. În cultură se găsesc soiuri şi hibrizi cu perioadă de vegetaţie diferită care
se cultivă în câmp, sere sau solarii şi permit astfel obţinerea producţiei eşalonate, în funcţie de
destinaţia acesteia.
Soiurile recomandate pentru cultură (conform Catalogului oficial al soiurilor-2014), grupate
după durata perioadei de vegetaţie sunt următoarele:
-soiuri extratimpurii (90-100 zile): Beauty Ball F1, Rezistor F1, Admiral F1, Flight F1;
-soiuri timpurii (100-120 zile): Timpurie de Vidra, Guardian F1, Parel F1, Ditmark ;
-soiuri semitimpurii (120-140 zile): Gredana F1, Bravissimo F1, Istriţa, Timpurie de
Amaradia, Gloria;
-soiuri semitârzii (140-160 zile): Doiniţa, Licurişcă, Măgura, Laredia, De Buzău;
-soiuri târzii (160-180 zile): AMA Daneză F1, De Socodor, Mocira, Gamma F1, Glassor,
Buzoiană, Poiana, De Işalniţa, Productor F1, Rovana, Selecta.
Soiurile cultivate în zona noastră fac parte din subspecii diferite:
-ssp.orientalis, care cuprinde soiuri cultivate în Asia Mică, Iran, Balcani şi Ucraina. Sunt
mai rezistente la temperaturi ridicate şi secetă, datorită faptului că frunzele au cuticula groasă,
stomatele mai mici şi dese, asigurând astfel, prin transpiraţie, scăderea temperaturii la nivelul
frunzei. Din această grupă fac parte soiurile De Buzău şi Licurişcă;
-ssp.europea, cuprinde soiuri europene şi asiatice din zona continentală, adaptate la un
climat umed şi răcoros şi nu suportă temperaturi prea ridicate. Majoritatea soiurilor cultivate la noi
fac parte din aceasta grupă (Ditmark, Gloria, Mocira).
5
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Temperatura optimă de creştere a plantelor este de 15-
20ºC, minimă 2-3ºC iar maximă 30ºC. Seminţele încep să germineze la 3-4ºC iar temperatura
optimă de germinaţie este de 18-20ºC, când germinaţia se realizează după 3-4 zile. Plantele tinere
de varză rezistă la -2...-3ºC când nu au fost călite în prealabil şi până la -10ºC dacă acestea au fost
bine călite.
Faţă de umiditate cerinţele sunt mari. Consumul zilnic de apă este variabil, de la 0,2-0,4 l
până la 2-2,5 l pe plantă, în funcţie de faza de vegetaţie. Până la formarea căpăţânilor, umiditatea
solului trebuie menţinută la 70-75% din capacitatea de câmp şi 75-80% în faza de formare a
căpăţânilor. Alternanţa umidităţii solului după formarea căpăţânilor determină, la unele soiuri,
crăparea căpăţânilor şi astfel se depreciază calitativ.
Faţă de lumină cerinţele sunt moderate. Cultivată în locuri umbrite formează căpăţâni mici
şi puţin îndesate. Cerinţele faţă de lumină sunt mai mari în faza de răsad când, în condiţii de lumină
insuficientă răsadul se alungeşte.
Varza are cerinţe ridicate faţă de sol. Rezultate bune se obţin pe soluri bine structurate,
fertile. Pentru culturile timpurii sunt potrivite solurile mijlocii spre uşoare iar pentru cele de vară-
toamnă, cele mijlocii spre compacte care reţin mai bine apa în timpul verii şi se încălzesc mai
puţin. Reacţia solului trebuie să fie neutră spre uşor alcalină (pH=6,5-7,8). Pentru cultura verzei
trebuie evitate solurile acide care, favorizează atacul de hernie (Plasmodiophora brassicae).
Nutriţia minerală. Consumul specific este de 3-3,5 kg N, 0,9-1,2 kg P2O5, 4-5 kg K2O, 5-
5,8 kg CaO, 0,4-0,6 kg MgO.
1.1.1. CULTURA VERZEI ALBE ÎN CÂMP

Cultura verzei se amplasează pe terenuri nivelate, irigabile, cu soluri mijlocii spre uşoare
(cultura timpurie) sau mijlocii spre compacte (culturile de vară-toamnă), fertile (3-4% humus), cu
reacţie neutră spre uşor alcalină. Pe acelaşi teren sau după alte crucifere, poate urma după 3-4 ani.
În asolament, varza poate urma după leguminoase anuale sau perene, după solanofructoase,
sau bostănoase. Bune premergătoare sunt şi culturile de rădăcinoase şi bulboase.
Cultura timpurie de varză

Pregătirea terenului începe din toamnă când se fertilizează cu 20-30 t/ha gunoi de grajd,
bine descompus, 300-400 kg/ha superfosfat şi 100-150 kg/ha sare potasică şi care, se încorporează
în sol, cu arătura adâncă, la 28-30 cm.
Primăvara, arătura se grăpează, se administrează 100-150 kg/ha azotat de amoniu sau 200-
250 kg/ha Complex III. Pentru combaterea buruienilor, la pregătirea patului germinativ
(preemergent) se poate aplica: Sultan 50 SC, 750 g/ha, Proponit 720 EC, 2,5 l/ha, Stomp 330 EC
6
1,65 kg/ha, Dual Gold 960 EC 1,2 l/ha, sau Pendigan 330 EC 5,0 l/ha. Imediat după aplicare se
încorporează erbicidul în sol, cu grapa cu discuri sau combinatorul.
Producerea răsadului are loc în răsadniţe calde. Semănatul se face în ultima decadă a lunii
ianuarie până la începutul lunii februarie, folosind 400-600 g sămânţă pentru răsadul necesar la un
hectar de cultură (10-12 g sămânţă la m2). Când plantele au 1-2 frunze adevărate se repică în
ghivece sau cuburi nutritive de 5 x 5 cm. Cu 2-3 săptămâni înainte de plantare, răsadurile se călesc,
prin descoperirea completă în timpul zilei şi în nopţile fără îngheţ.
Plantarea răsadurilor se realizează în luna martie până la începutul lunii aprilie, când în
sol se înregistrează 8ºC şi pentru 2-3 zile nu se prevăd îngheţuri. Pe teren nemodelat se plantează la
distanţe de 50-60 cm între rânduri şi 30 cm între plante pe rând iar pe teren modelat la 70-75/25
cm.
Lucrările de întreţinere constau în completarea golurilor după 3-4 zile de la plantare, două
praşile mecanice şi 1-2 praşile manuale pe rând. La 3-4 săptămâni de la plantare se administrează
150 kg/ha azotat de amoniu şi 80-100 kg/ha sare potasică. În perioadele secetoase se fac 3-4 udări
cu 300-400 m3 apă la ha. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se are în vedere tot timpul perioadei de
vegetaţie şi în acest scop se folosesc produsele specifice (tabelul 1.1.1). La aplicarea tratamentelor
se adaugă Aracet 0,15% pentru a asigura aderarea soluţiei pe frunze.
Recoltarea începe în ultima decadă a lunii mai, în zonele de câmpie şi la începutul lunii
iunie, în celelalte regiuni. Se recoltează manual, prin 2-3 treceri, prin tăierea căpăţânilor, când
acestea au ajus la maturitatea tehnică. Se obţin 20-30 t/ha.
Cultura verzei de vară

Pregătirea terenului se face ca pentru cultura timpurie.
Producerea răsadurilor. În vederea eşalonării producţiei tot timpul verii, se poate semăna
din prima decadă a lunii martie, până în prima decadă a lunii aprilie. Răsadul se produce în
răsadniţe sau solarii calde iar pentru semănăturile mai târzii chiar în solarii neîncălzite. Se seamănă
rar (3-4 g sămânţă/m2), fiind necesare 300-350 g sămânţă pentru obţinerea răsadului necesar pentru
un hectar de cultură. Se aplică lucrările obişnuite de întreţinere a răsadurilor. Vârsta răsadului la
plantare trebuie să fie de 40-45 zile.
Plantarea răsadurilor se realizează începând din luna aprilie până în prima jumătate a
lunii mai, în funcţie de data semănatului. Distanţele de plantare sunt de 70-75/25-30 cm.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele de la cultura timpurie. Deoarece,
perioada de vegetaţie a soiurilor de vară este mai lungă comparativ cu cele timpurii, se aplică 2-3
praşile mecanice şi 2 praşile manuale pe rând. Se aplică 5-6 udări, cu norme de 400-500 m3 apă/ha.
7
Tabelul 1.1.1
Combaterea bolilor şi dăunătorilor la legumele vărzoase
Concen- Timpul
Tratamentul Substanţe de traţia de
Boala sau dăunătorul
aplicat combatere Doza/ha pauză
(zile)
Mana (Peronospora Tratamente la Previcur 607 SL 0,15 % 21
brassicae) suprafaţa (Proplant 72,2 3-5 l/m2 -
Căderea plăntuţelor solului şi pe SL)
(Phytium de baryanum) frunze Dithane M 45 0,2% 14
Amendamente Carbonat de
Hernia verzei pe soluri calciu 3-4 t -
(Plasmodiophora calcaroase Topsin Al 70
brassicae) Tratamente la PU (WP) 0,1% 14
sol şi plante
Puricii cruciferelor Faster 10 CE 0,03% 14
(Phyllotreta sp.) şi Tratamente Decis 25 CE 0,3 l 14
ploşniţele verzei (Euridema foliare Actara 25 WG 0,02% 14
sp.)
Tratamente la Sintogril Super 30 kg -
Musca verzei sol
(Delia brassicae) Tratamente Imidan 50 WP 0,1% 14
foliare şi la sol
Actellic 50 EC 0,15 % 14
Păduchele cenuşiu al verzei Tratamente Mospilan 20 SP 0,012 % 14
(Brevicorzne brassicae) foliare Imidan 50 WP 0,1 % 14
Mavrik 2F(SC) 0,05 % 14
Dimilin 25 WP 0,05% 14
Sumi alpha 5 0,25% 14
Buha verzei (Mamestra
Tratamente EC 0,03 % 14
brassicae) şi fluturele alb al
foliare Heralat 2,5 EC 0,15% 14
verzei (Pieris brassicae)
Pyrinex quick
SC
Recoltarea începe din luna iulie şi continuă până în august-septembrie, în funcţie de data
plantării. Se recoltează eşalonat, prin 2-3 treceri, prin tăierea căpăţânilor îndesate. Producţia medie
este de 30-40 t/ha.
Cultura verzei de toamnă

Cultura de toamnă urmează în acelaşi an, după legume verdeţuri sau alte culturi timpurii de
legume (cartofi timpurii, mazăre, etc.).
Pregătirea de bază a solului se face din toamnă. După recoltarea culturii secundare, dacă
solul rămâne tasat se face o arătură superficială care se execută în agregat cu grapa stelată pentru
asigurarea mărunţirii solului. Se administrează 250-300 kg/ha Complex III şi se erbicidează cu
produsele menționate la cultura timpurie.
Producerea răsadurilor are loc pe straturi, în liber, folosind 300-400 g sămânţă pentru un
hectar de cultură. Semănatul se face manual, pe suprafeţe mici, la 8-10 cm între rânduri asigurând o
desime de aproximativ 400 plante/m2 (3-4 g sămânţă/m2). Pe suprafeţe mari se seamănă cu SUP -
8
21, în benzi de câte opt rânduri, după schema 62,5 + 12,5 x 7. Pentru combaterea buruienilor se
poate erbicida, după semănat, cu Proponit 720 EC, 2-3l/ha. În perioada de producere a răsadurilor,
se udă repetat, se pliveşte, dacă nu s-a erbicidat şi se combat puricii (Phyllotreta sp.). Vârsta
răsadului la plantare este de 35-40 zile.
Plantarea răsadurilor are loc de la sfârşitul lunii mai până la sfârşitul lunii iunie, în
funcţie de perioada de vegetaţie a soiurilor utilizate şi în funcţie de zona de cultură. Înainte de
plantare, răsadurile se fasonează şi se mocirlesc.
Distanţa de plantare este de 70-75 cm între rânduri şi 30-35 cm între plante pe rând.
Lucrările de întreţinere sunt aceleaşi ca pentru cultura de vară.
Recoltarea se face în lunile octombrie-noiembrie, după căderea primelor brume, care
determină grăbirea maturării căpăţânilor. Producţia este de 40-60 t/ha.
Cultura verzei prin semănat direct

Pentru obţinerea producţiei de vară-toamnă se poate practica cultura verzei prin semănat
direct. Culturile prin semănat direct se amplasează pe terenuri care nu formează crustă. Patul
germinativ trebuie să fie bine mărunţit şi nivelat.
Înfiinţarea culturii se realizează mecanizat, cu SPC-6 (8), echipat cu discuri de distribuţie
corespunzătoare, la distanţe de 70-75 cm între rânduri, folosind 1-1,5 kg sămânţă la hectar.
Adâncimea de semănat este de 2-2,5 cm pe solurile mai uşoare şi 1,5-2 cm pe solurile cu textură
mijlocie. Perioada de semănat este de la sfârşitul lunii martie, până la începutul lunii mai, în funcţie
de momentul când vrem să obţinem producţia.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele aplicate la culturile înfiinţate prin
răsad. Când plantele au 2-3 frunze adevărate se face răritul la distanţe de 25-30 cm, la soiurile
semitimpurii şi 30-40 cm la cele semitârzii şi târzii. Plantele rezultate din rărit se pot folosi pentru
complectarea eventualelor goluri sau la înfiinţarea unor noi culturi.
Pentru combaterea buruienilor, imediat după semănat se erbicidează imediat după semănat
cu Proponit 720 EC, 2-3 l/ha. După răsărirea plantelor se acordă atenţie deosebită combaterii
puricilor (Phyllotreta sp.) care pot să compromită cultura încă din primele faze de vegetaţie.
Recoltarea poate începe din lunile iulie-august şi durează până în octombrie-noiembrie, în
funcţie de data semănatului şi perioada de vegetaţie a soiurilor utilizate.
Se obţin producţii de 30-40 t/ha la soiurile semitimpurii şi 40-60 t/ha la cele târzii.
1.1.2. CULTURA VERZEI ALBE ÎN SERĂ

Varza fiind o specie cu cerinţe mai scăzute faţă de căldură poate fi cultivată în sere, în ciclul
I, mai ales atunci când din anumite considerente nu se pot asigura condiţii bune pentru speciile
9
termofile. Pregătirea serelor constă în fertilizarea de bază cu gunoi de grajd 40 t/ha (care se aplică
vara, înaintea ciclului II) şi îngrăşăminte chimice: superfosfat 500-600 kg/ha, sulfat de potasiu 200-
300 kg/ha şi azotat de amoniu, 150-250 kg/ha. Urmează mobilizarea solului cu MSS-1,4 şi
mărunţirea cu freza.
Producerea răsadurilor are loc în sera înmulţitor. Se seamănă în octombrie-noiembrie, în aşa
fel încât la plantare răsadul să aibă vârsta de 55-60 zile. Sunt necesare 400 g sămânţă. Răsadul se
repică în cuburi de 7 x 7 cm.
Cultura se înfiinţează în decembrie-ianuarie, la distanţe de 45/40 cm.
Lucrările de întreţinere constau în completarea golurilor, afânarea solului, udarea la interval
de 10-12 zile, cu norme de 200-250 m3/ha. Se aplică o fertilizare fazială înainte de începerea
formării căpăţânilor, cu 200-250 kg/ha Complex III.
Pentru asigurarea luminii se menţine în stare curată sticla. Temperatura se asigură la valori
de 18-20ºC în zile cu nebulozitate ridicată, 20-24ºC în zile senine şi 14-16ºC, noaptea. Combaterea
bolilor şi dăunătorilor se face preventiv, avându-se în vedere în special mana şi putregaiul cenuşiu.
Se recoltează eşalonat în perioada martie-aprilie. Plantele se taie sub căpăţână lăsând şi 2-3
frunze protectoare. Producţia este de 30-40 t/ha.
1.1.3. CULTURA VERZEI ALBE ÎN SOLARII

Pregătirea solariilor începe din toamnă, când după desfiinţarea culturilor premergătoare se
administrează 35-40 t/ha gunoi de grajd, 400-500 kg/ha superfosfat şi 200-250 kg/ha sulfat de
potasiu, care se încorporează, cu maşina de săpat sol MSS-1,4 la 28-30 cm.
Primăvara devreme se acoperă solariile (dacă nu au fost acoperite cu folie de lungă durată),
lăsându-se deschise la capete pentru zvântarea solului, apoi se fertilizează cu 200-250 kg/ha azotat
de amoniu sau Complex III, 300 kg/ha care se încorporează cu freza. Terenul se modelează în
straturi de 140 cm.
Producerea răsadurilor are loc în sere înmulţitor, răsadniţe calde sau solarii cu pat de
biocombustibil. Se seamănă la începutul lunii ianuarie, 7-10 g sămânţă la m2, fiind necesare 400-
500 g, pentru asigurarea răsadurilor pentru un hectar de cultură. Răsadul se repică în cuburi
nutritive de 5/5 cm.
Plantarea rasadurilor se realizează cât mai devreme posibil, începând de la sfârşitul lunii
februarie, în zonele de câmpie, până la 1-15 martie, în celelalte zone. Distanţele de plantare sunt de
40/30 cm sau 50/25 cm.
Lucrările de întreţinere constau în completarea golurilor, cu răsad din acelaşi soi şi de
aceeaşi vârstă. Se fac 2-3 praşile manuale şi 2 fertilizări faziale; prima la 2-3 săptămâni după
plantare şi apoi după alte 3-4 săptămâni, cu 150 kg/ha azotat de amoniu sau 200-250 kg/ha
10
Complex III. Udatul se face de 3-4 ori în martie cu câte 200-250 m3/ha şi de 5-6 ori în aprilie şi
mai, cu 300 m3 apă la ha, de obicei dimineaţa. Aerisirea se execută în perioadele călduroase, pentru
a menţine în timpul zilei temperaturi de 20-22ºC, iar noaptea cel puţin 10-12ºC. Temperaturile prea
ridicate pot determina inhibarea formării căpăţânilor.
Recoltarea căpăţânilor are loc imediat ce acestea s-au format şi sunt suficient de îndesate, în
2-3 etape, începând din luna mai. Se obţin producţii de 30-40 t/ha.
Cultura verzei protejată temporar. Pentru obţinerea unor producţii extratimpurii de

varză, în lipsa solariilor clasice se poate practica cultura sub tunele joase.
Pregătirea terenului se desfăşoară ca pentru cultura timpurie în teren neprotejat.
Răsadul se produce, repicat, în cuburi nutritive sau ghivece, cu aproximativ 10 zile mai
devreme decât pentru cultura neprotejată.
Plantarea răsadurilor are loc, când în sol se realizează cel puţin 6ºC, de obicei începând din
prima decadă a lunii martie. Distanţa de plantare este de 90+30+30/30 cm sau 100+50/22 cm,
realizând astfel o desime de 70 sau 60 mii plante la ha.
Imediat după plantare, are loc instalarea tunelelor, la distanţe de 70 cm între ele. Lăţimea
tunelelor este de 70 cm iar înălţimea de 35-40 cm, folosind folii de 140 cm lăţime şi 0,05-0,07 mm
grosime. Pentru a nu fi necesară aerisirea zilnică a tunelelor se foloseşte folie perforată, în partea
superioară a tunelului, pe 5-6 rânduri, la distanţe de 10-15 cm, cu orificii de 12-15 mm diametru.
Lucrările de întreţinere sunt cele obişnuite, prezentate la cultura timpurie în câmp. În zilele
cu insolaţie puternică se recurge la o aerisire suplimentară, prin deschiderea tunelelor la capete sau
prin ridicarea foliei, pe una din laturi, în aşa fel încât temperatura să nu depăşească 28-30ºC, în
interior. După 3-5 săptămâni de la plantare, în funcţie de mersul vremii, tunelele se ridică de pe
cultură şi pot fi folosite pentru protejarea culturilor termofile.
Recoltarea se realizează cu 2-3 săptămâni mai devreme decât la cultura timpurie în câmp.
1.2. VARZA ROŞIE

Brassica oleracea var. capitata L., f. rubra L.
Importanţa culturii. Se utilizează în stare proaspătă la prepararea mâncărurilor, în amestec

cu varza albă şi pentru murături datorită în special culorii pe care o imprimă acestora.
11
Originea şi aria de răspândire. Varza roşie are origine comună cu varza albă, din aceeaşi
specie sălbatică. Se cultivă însă pe suprafeţe mai mici comparativ cu varza albă datorită ponderii
mai reduse în alimentaţie.
Particularităţi biologice. În general particularităţile biologice ale verzei roşii sunt
asemănătoare cu cele de la varza albă dar, se deosebeşte de aceasta prin culoarea roşie-violacee,
datorită pigmenţilor antociani care se găsesc în stratul de celule de la suprafaţă.
Frunzele sunt pieloase, plantele formează căpăţâni mai mici şi bine îndesate. Culoarea roşie
violacee, permite deosebirea de celelalte varietăţi de varză, încă din faza de răsad.
Soiuri cultivate. Comparativ cu varza albă sortimentul de soiuri este mai redus, fiind
răspândite soiurile Roşie de Argeş şi Cap de negru.
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Varza roşie având origine comună cu varza albă,
cerinţele faţă de factorii de vegetaţie sunt asemănătoare. Are rezistenţă mai bună faţă de
temperaturile scăzute, în faza de căpăţână suportând temperaturi negative de -3...-5 până la -8ºC.
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
Tehnologia de cultură este asemănătoare cu cea prezentată la varza albă. Deoarece varza
roşie este solicitată pe piaţă în perioada de vară-toamnă se practică numai culturi de vară sau
toamnă, în câmp. În ambele situaţii se produce răsad nerepicat, în răsadniţe semicalde sau solarii,
pentru cultura de vară şi pe strat, în liber, pentru cea de toamnă. Sunt necesare 300-350 g seminţe
pentru asigurarea răsadului pentru un hectar de cultură.
Vârsta răsadului la plantare trebuie să fie de 40-45 zile. Plantarea răsadurilor are loc în
funcţie de momentul când vrem să obţinem producţia, respectiv din aprilie până în prima decadă a
lunii iunie. Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele de la varza albă.
Recoltarea are loc în perioada iulie-august, pentru cultura de vară şi septembrie-noiembrie,
pentru cea de toamnă. Producţia este de 25-40 t/ha.
1.3. VARZA CREAŢĂ

Brassica oleracea var. sabauda L.
Importanţa culturii. Se cultivă pentru căpăţâni care se folosesc în stare proaspătă, sub
formă de salate sau la prepararea diferitelor mâncăruri.
12
Originea şi aria de răspândire. Provine din aceeaşi specie sălbatică ca şi varza albă, fiind
răspândită în cultură pe suprafeţe mai mari în special în vestul Europei. La noi se cultivă pe
suprafeţe relativ mici, în special în jurul oraşelor din Banat şi Transilvania.
Particularităţi biologice. Se deosebeşte de varza albă prin frunzele puternic gofrate,
datorită ritmului inegal de creştere a ţesutului parenchimatic şi nervuri (fig.1.3.1).
Din această cauză, căpăţânile sunt mai puţin îndesate comparativ cu cele de la varza albă. Culoarea
frunzelor din rozetă este verde-deschis sau verde-albastrui, în funcţie de soi.
Soiuri cultivate: Marilena şi Vorbote.
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. În general, varza creaţă are cerinţe asemănătoare faţă de
factorii de vegetaţie cu celelalte varietăţi de varză.
Faţă de temperatură are cerinţe moderate. Temperatura optimă de creştere şi dezvoltare este
de 15-18ºC. Plantele tinere rezistă până la -5ºC iar toamna, în faza de căpăţână, până la -5...-6ºC.
Fig. 1.3.1. Varza creaţă
Faţă de apă, are cerinţe mai mari comparativ cu varza albă datorită pierderilor mari de apă
cauzate de aspectul gofrat al frunzelor. Căpăţânile sunt sensibile la crăpare, deci în sol, se va
menţine o umiditate constantă, în perioada de formare a acestora.
În condiţiile specifice climatului de la noi din ţară (cu veri călduroase) varza creaţă asigură
rezultate bune de producţie numai în cultură de toamnă.
Pregătirea terenului se face ca pentru cultura verzei albe de toamnă. Răsadul se produce pe
strat, în câmp, semănându-se în perioada 20.IV-20.V, folosind 400 g seminţe pentru asigurarea
necesarului pentru un hectar de cultură.
Plantarea răsadurilor are loc în luna iunie până în 10-15 iulie, la distanţe de 70-75 cm între
rânduri şi 35-40 cm între plante pe rând. Se aplică lucrările obişnuite de întreţinere.
Recoltarea se face toamna, după căderea primelor brume. Producţia este de 25-30 t/ha.
13
1.4. VARZA DE BRUXELLES
Brassica oleracea L., var. gemmifera D.C.
Importanţa culturii. Se cultivă pentru verzişoarele care se formează la baza frunzelor,

preparate sub diferite forme. Se utilizează în alimentaţie în perioada de toamnă-iarnă deoarece
plantele sunt rezistente la temperaturi scăzute şi, în zonele cu ierni blânde, pot rămâne în câmp
până primăvara.
Originea şi aria de răspândire. Varza de Bruxelles
provine din specia sălbatică de varză, din zona de litoral a Mării
Mediterane şi a Oceanului Atlantic. A fost luată în cultură
aproximativ prin sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea.
S-a răspândit repede în ţările din vestul Europei (Marea Britanie,
Belgia, Olanda, Franţa) datorită cererii crescânde a
consumatorilor. În prezent consumul de varză de Bruxelles a
ajuns la 3,5 kg/locuitor/an în Marea Britanie şi 2,5 kg/locuitor/an
în Olanda şi Belgia.
Fig.1.4.1. Plante de varză de Bruxelles
În România, se cultivă pe suprafeţe reduse, grupate în jurul marilor oraşe din Transilvania şi
Banat.
Particularităţile biologice. Este o plantă bienală, alogamă.
Sistemul radicular pivotant, este bine dezvoltat, marea majoritate a rădăcinilor ajungând
până la 40-60 cm adâncime. Caracteristic pentru varza de Bruxelles este tulpina, înaltă de 0,80-1,25
m având un diametru de 3-6 cm, la dezvoltarea completă (fig.1.4.1). Pe tulpină sunt dispuse
frunzele, lung peţiolate, cordiforme având marginea limbului îndoită în sus, fapt ce permite
deosebirea de celelalte varietăţi de varză încă din faza de răsad.
Pe tulpină se formează 40-70 muguri axilari (la baza frunzelor) din care se vor forma
verzişoarele, care reprezintă partea comestibilă. La maturitatea de consum, verzişoarele au 3-4 cm
în diametru. Pe măsură ce acestea se formează, frunzele de pe tulpină încep să se îngălbenească şi
cad. În anul al doilea an de vegetaţie, din verzişoare se formează tulpinile florifere, cu flori
galbene, pe tipul 4, polenizarea este alogamă, entomofilă. Fructul este de tip silicvă în care se
găsesc seminţele mici, sferice, de 2-3 mm în diametru (350-400 bucăţi/gram). Facultatea
germinativă se menţine până la 5 ani.
14
Soiuri cultivate. La noi în ţară se cultivă soiul Târzie de Amager. Pe plan mondial s-au
răspândit în producţie hibrizii F1 care sunt mai productivi şi formează verzişoare uniforme, ca
mărime.
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Varza de Bruxelles are cerinţe asemănătoare faţă de
factorii de mediu ca şi varza albă.
Temperatura optimă de vegetaţie este 15-21ºC. Creşterea plantelor poate avea loc la
temperaturi cuprinse între 3 şi 35ºC. Verzişoarele se dezvoltă normal la temperaturi moderate (15-
18º). Temperaturile ridicate din toamnă pot să influenţeze nefavorabil dezvoltarea acestora.
Soiurile târzii sunt rezistente la temperaturi negative de până la -15ºC astfel că plantele pot să
reziste în câmp în zonele cu ierni blânde. Vernalizarea se realizează prin expunerea plantelor adulte
(cu cel puţin 15 frunze normal dezvoltate) la temperaturi de 4-7ºC, timp de 12 săptămâni.
Faţă de lumină, cerinţele sunt mai mari, în faza de răsad.
Cerinţele sunt mari faţă de apă, aceasta influenţând în mare măsură producţia. De aceea
trebuie evitate şocurile hidrice datorate lipsei de apă, în perioadele secetoase.
Preferă solurile profunde, fertile, bine structurate. Pe solurile compacte poate apare
fenomenul de asfixiere a rădăcinilor datorită excesului de apă, în perioadele cu precipitaţii
abundente. Spre deosebire de celelalte varietăţi de varză, suportă solurile uşor acide, pH-ul optim
fiind 6,5. Trebuie evitate solurile cu exces de azot deoarece plantele vor forma verzişoare mai puţin
îndesate sau desfăcute.
Pregătirea terenului se execută ca pentru cultura târzie de varză albă.
Producerea răsadurilor are loc începând din decada I-a a lunii aprilie. Răsadurile se
produc în răsadniţe semicalde sau pe strat în câmp folosind 200-250 g de sămânţă pentru asigurarea
necesarului pentru un hectar de cultură. Se seamănă rar (2 g sămânţă/m2) pentru a obţine 300-350
plante/m2. Vârsta răsadurilor la plantare trebuie să fie de 50-60 zile.
Plantarea răsadurilor se face până la începutul lunii iunie. Se plantează la distanţe de 70-
80 cm între rânduri şi 40-50 cm între plante pe rând.
Lucrările de întreţinere constau în completarea golurilor, praşile mecanice şi manuale, 3-6
udări, 1-2 fertilizări faziale. Pentru grăbirea formării verzişoarelor, toamna, se îndepărtează vârful
de creştere deasupra ultimelor verzişoare formate. Această lucrare este necesară în special la
soiurile care nu au capacitatea de a forma verzişoarele simultan.
Recoltarea verzişoarelor se poate realiza pe suprafeţe mici, eşalonat, pe măsură ce acestea
au ajuns la mărimea caracteristică începând din toamnă până primăvara, în martie (în zonele cu
ierni blânde).În condiţiile de la noi, în vederea valorificării, planta se taie de la bază, se
15
îndepărtează apoi porţiunea din vârf (fără verzişoare normal dezvoltate) şi frunzele de pe tulpină. În
ţările mari producătoare de varză de Bruxelles, recoltarea în câmp se realizează cu platforme
speciale, după care verzişoarele se îndepărtează de pe tulpini mecanizat, cu instalaţii speciale, apoi
verzişoarele sunt calibrate şi conservate prin refrigerare. Producţia este de 10-14 t/ha.
1.5. CONOPIDA
Brassica oleracea, var. botrytis (L.) Miller, subvar. cauliflora Alef.
Importanţa culturii. Se cultivă pentru inflorescenţele hipertrofiate care se utilizează la

prepararea diferitelor mâncăruri şi a murăturilor sau în industria conservelor.
Inflorescenţele au un conţinut ridicat în apă (90%), dar valoarea energetică este de 30
cal/100 g. Conţin glucide 3,9-5,5%, protide 1,5-2,4%, vitamine B1, B2, C (50-100 mg/100 g), K, P
şi săruri minerale: potasiu (321 mg), fosfor (60 mg), calciu, magneziu, fier. Are o digestibilitate
ridicată ceea ce o recomandă a fi utilizată în dieta bolnavilor.
Originea şi aria de răspândire. Conopida are o origine controversată. O lungă perioadă de
timp s-a presupus că are originea din zona orientală a Mării Mediterane, provenind din specia de
varză sălbatică, Brassica oleracea var. silvestris. Se consideră ca zonă de origine şi Cipru.
În Europa se cultivă pe suprafeţe mari în ţările din vestul Europei: Marea Britanie, Franţa,
Spania, Italia, Olanda, Belgia, dar şi în Polonia, Cehia, Slovacia. În ţările amintite conopida se
cultivă pe suprafeţe extinse datorită cererii mari pentru consum (de exemplu, în Marea Britanie 7
kg/loc./an). La noi se cultivă în toate zonele ţării, dar pe suprafeţe mult mai mici, comparativ cu
cele de varză.
Particularităţi biologice. Conopida se comportă în cultură ca o plantă anuală.
Rădăcina este pivotantă, ramificaţiile secundare fiind în stratul de sol de până la 25-40 cm
adâncime. Axul hypocotil este de culoare violacee, frunzele cotiledonale, cordiforme. Frunzele din
rozetă sunt peţiolate, de formă oval-alungită şi marginea frunzelor, fin-dinţată. În mijlocul rozetei
de frunze, apare după 60-80 zile de la semănat inflorescenţa modificată, formată la început din
lăstari scurţi, cărnoşi, etiolaţi. La unele soiuri inflorescenţa este protejată de frunzele din rozetă şi
astfel va avea o culoare albă (fig.1.5.1). Când nu este protejată, sub influenţa luminii capătă o
culoare alb-gălbuie.
După 10-20 zile de la formarea inflorescenţelor cărnoase, acestea se desfac, pedicelii florali
se alungesc, se lignifică şi se înverzesc formându-se astfel lăstarii floriferi. Fructul este de tip
16
silicvă în care se formează seminţele mici, cu diametru de 2-2,5 mm, sferice, de culoare brun-
închis. Facultatea germinativă se păstrează 5-6 ani.
Soiurile cultivate. Se grupează după durata perioadei de vegetaţie în:
- soiuri extratimpurii (90-100 zile): Fastman;
- soiuri timpurii (100-120 zile): Dumbrava, Fremont F1;
- soiuri semitimpurii (120-140 zile: Fortados, Veralto, Zarka F1, Zermo F1;
- soiuri semitârzii (140-160 zile): Lateman, Suprimax;
- soiuri târzii (160-180 zile): Zoran F1, Aviso F1, Centrum F1.
a. b.
Fig.1.5.1. Inflorescenţa la conopidă: a-neprotejată de frunze, b- protejată de frunzele din rozetă
Pe plan mondial sunt răspândite în cultură şi soiuri de tip "Romanesco", cu inflorescenţe

colorate, de formă piramidală.
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Conopida este o plantă de climat umed şi răcoros. În
perioadele călduroase şi secetoase nu dă rezultate bune de producţie atât sub aspectul cantităţii cât
şi al calităţii, de aceea, în condiţiile de la noi cultura dă rezultate bune primăvara şi toamna.
Temperatura optimă de creştere este de 15-22ºC. Temperatura optimă de germinare a
seminţelor este de 18-20ºC. După formarea părţii comestibile plantele sunt sensibile la îngheţ,
astfel la -5ºC, pe inflorescenţe apar pete translucide care, ulterior, provoacă putrezirea acestora.
Faţă de umiditate conopida are cerinţe ridicate. Nivelul optim al umidităţii solului este de
80% din capacitatea de câmp. Umiditatea relativă a aerului ridicată favorizează obţinerea de
producţii mari.
Conopida preferă solurile bine drenate, structurate, deoarece este sensibilă la asfixierea
rădăcinilor. Sunt bune solurile luto-nisipoase sau lutoase, bogate în humus, cu pH-ul 6,8-7,5, pentru
a reduce riscul de atac al herniei verzei (Plasmodiophora brassicae).
17
1.5.1. CULTURA CONOPIDEI ÎN CÂMP
În asolament, conopida ocupă sola legumelor vărzoase. Pregătirea terenului se face ca
pentru cultura de varză.
Cultura timpurie de conopidă

Pentru obţinerea unor producţii timpurii în câmp se folosesc numai soiuri cu perioadă de
vegetaţie scurtă iar pentru înfiinţarea culturii se produc răsaduri repicate în cuburi nutritive.
Producerea răsadurilor are loc în răsadniţe calde. Se seamănă în luna februarie, 400-500 g
sămânţă. În faza de 1-2 frunze adevărate, răsadul se repică în cuburi nutritive de 5 x 5 cm.
Plantarea răsadurilor se face în perioada 15-30.III, în sudul şi vestul ţării iar în zonele
colinare, între 25.III şi 10.IV. Distanţele de plantare sunt de 70-75/20-25 cm pentru suprafeţe mari
sau 70+40+40/30-35 cm, pe suprafeţe mai mici unde întreţinerea culturii se execută manual.
Lucrările de întreţinere constau în completarea golurilor după câteva zile de la plantare,
combaterea buruienilor şi afânarea solului prin praşile mecanice şi manuale. În perioadele
secetoase se aplică udări prin aspersiune cu norme de 300-400 m3 apă/ha. Sunt necesare 1-2
fertilizări faziale şi tratamente fitosanitare pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, folosind
produsele menţionate la varză. În cazul în care inflorescenţele nu sunt protejate faţă de razele
solare, de către frunzele din rozetă, este necesară protejarea acestora prin legarea câtorva frunze
deasupra inflorescenţei sau prin ruperea nervurii principale la 2-3 frunze pentru ca acestea să stea
peste inflorescenţă, prevenind astfel îngălbenirea acestora şi pierderea aspectului comercial.
Recoltarea inflorescenţelor se face manual, prin 2-3 treceri succesive, prin tăierea cu un
cuţit sub inflorescenţă, lăsându-se şi câteva frunze protectoare al căror limb se scurtează, deasupra
părţii superioare a inflorescenţei, în vederea protejării acestora în timpul manipulării. Perioada de
recoltat este începând din luna mai până în iulie.
Producţia este de 15-20 t/ha.
Cultura de toamnă a conopidei

Deoarece cultura se înfiinţează în timpul verii, poate să urmeze în acelaşi an după alte
legume timpurii.
Cultura de toamnă se poate înfiinţa prin răsad sau prin semănat direct.
Pregătirea terenului. Toamna se face fertilizarea de bază, ca pentru varză şi arătura
adâncă. După culturile secundare anticipate, se face o arătură de vară la 15-18 cm, urmată imediat
de 1-2 discuiri pentru mărunţirea acesteia. Se fertilizează cu 200-250 kg/ha Complex III şi se
erbicidează cu produsele menţionate la varză.
18
Răsadul se produce pe strat, în câmp. Se seamănă în luna mai, 3-4 g sămânţă/m2 fiind
necesară o cantitate de 300-400 g pentru asigurarea răsadului necesar unui hectar de cultură.
Răsadurile nu se repică.
Plantarea răsadurilor se realizează în perioada 10-20 iunie până în 15-25 iulie în funcţie
de zona de cultură şi perioada de vegetaţie a soiului utilizat. Se plantează răsadurile, mocirlite în
prealabil, manual sau semimecanizat, la distanţe de 70-75 cm între rânduri şi 30-35 cm între plante
pe rând.
Semănatul direct în câmp se poate face pe un teren bine mărunţit şi nivelat, cu
semănătoarea SPC-6, echipată cu discuri prevăzute cu orificii mici. Se seamănă în luna mai,
folosind 1-1,5 kg sămânţă/ha.
Recoltarea inflorescenţelor formate, se face în perioada septembrie-octombrie.
Producţia este de 25-35 t/ha. Deoarece conopida este un produs perisabil, se poate păstra
câteva zile la 5-10ºC şi umiditate de 80-85%. Pentru păstrarea mai îndelungată (3-5 săptămâni),
temperatura se reduce la -0,5...0ºC şi umiditatea relativă de 95%.
1.5.2. CULTURA FORŢATĂ ŞI PROTEJATĂ A CONOPIDEI

Pentru obţinerea unor producţii de conopidă primăvara devreme sau toamna târziu se poate
practica cultura de conopidă în sere şi solarii.
Cultura în sere se efectuează în ciclul I. Pentru aceasta serele se pregătesc în mod
corespunzător şi se produce răsadul în sera înmulţitor.
Semănatul are loc în ultima decadă a lunii octombrie. Se produce răsad repicat în cuburi
nutritive sau ghivece de 7 x 7 cm, folosindu-se 300-350 g/sămânţă.
Răsadurile se plantează în decembrie-ianuarie la distanţe de 40/30 cm. Lucrările de
întreţinere. La câteva zile după plantare se realizează completarea golurilor. Solul se menţine afânat
prin praşile manuale şi mecanice, cu motofreza. Se aplică udări în vederea asigurării unei umidităţi
de 80-85% din capacitatea de câmp. Se fac 1-2 fertilizări faziale aplicându-se 150-200 kg/ha azotat
de amoniu şi 200-250 kg/ha sulfat de potasiu.
Pentru asigurarea luminii se menţine sticla curată iar temperatura, în timpul zilei, trebuie să
fie de 15-18ºC şi noaptea, cu 4-6ºC mai scăzută. Prin tratamentele fitosanitare se urmăreşte
prevenirea atacului de mană (Perenospora brassicae), a putregaiului cenuşiu (Botrytis cinerea) iar
dintre dăunători păduchii verzi (Myzus sp.,) şi melcii fără cochilie (Agriolimax agrestis, Limax
maximus).
Recoltarea are loc în perioada aprilie-mai. Producţia este de 3-4 kg/m2.
Cultura în solarii se poate efectua primăvara devreme sau toamna. În vederea plantării
solarul se pregăteşte în mod corespunzător, începând din toamnă, când se fertilizează cu gunoi de
19
grajd 40-60 t/ha, 300-350 kg/ha superfosfat simplu şi 200-250 kg/ha sulfat de potasiu, care se
încorporează în sol cu rotosapa sau MSS-1,4. Primăvara, se acoperă solarul apoi, după zvântarea
solului se aplică 150-200 kg/ha azotat de amoniu şi se lucrează cu freza.
Pentru cultura de toamnă, după desfiinţarea culturii anticipate se administrează 250-300
kg/ha Complex III, se lucrează cu MSS-1,4 şi se mărunţeşte apoi cu freza.
Răsadul se produce în sera înmulţitor sau în răsadniţe calde pentru cultura de primăvară şi
pe strat, în liber, pentru cea de toamnă. Se produce răsad repicat în cuburi dar pentru cultura de
toamnă poate fi şi nerepicat. Sunt necesare 300-400 g sămânţă. Perioada de semănat este în 10-20
ianuarie, pentru cultura de primăvară şi în 15-30 iunie, pentru cea de toamnă. Plantarea se face la
începutul lunii martie, respectiv la sfârşitul lunii iulie, în funcţie de felul culturii. Distanţele de
plantare sunt de 40/30-40 cm la plantările de primăvară şi 60-70/35-40 cm la cele de toamnă,
datorită habitusului diferit ale soiurilor utilizate.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele de la varză.
Recoltarea se execută în perioada aprilie-iunie, obţinându-se 20-25 t/ha, la cultura timpurie
şi în noiembrie pentru cultura târzie, realizând o producţie de 30-40 t/ha.
1.6. BROCCOLI
Brassica oleracea L., var. cymosa, Duchesne (1785)
var. italica, Pleuch (1808)
Importanţa culturii. Se utilizează în alimentaţie, inflorescenţele mai puţin compacte,

comparativ cu cele de conopidă, la prepararea diferitelor mîncăruri. Valoarea alimentară este
ridicată datorită conţinutului bogat în glucide, vitamine şi săruri minerale.
Originea şi răspândirea. Broccoli are origine comună cu conopida şi este răspândită în
aceleaşi zone. Printre ţările mari producătoare de brocoli sunt Italia, Spania, Marea Britanie,
Franţa, Belgia, Olanda. La noi în ţară, se cultivă pe suprafeţe reduse.
Particularităţi biologice. În general plantele sunt asemănătoare cu cele de conopidă
excepţie făcând inflorescenţa care este mai răsfirată, puţin compactă şi uşor desfăcută (fig.1.6.1).
Culoarea inflorescenţelor este verde dar sunt soiuri cu inflorescenţă violetă sau galben-verzuie.
Soiuri cultivate: Pe plan mondial există o gamă foarte variată de soiuri şi hibrizi F1, având
inflorescenţe de mărime şi culoare diferite: Dandy Early, Neptune, Marathon, Shogun, Pollux,
Flash F1, Dannor F1, Champor F1, Bestor F1, Martor F1.
20
Fig.1.6.1. Inflorescenţa de broccoli
Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie sunt în general asemănătoare cu cele de la

conopidă. Temperatura optimă de vegetaţie este de 20-24ºC, înainte de apariţia inflorescenţei şi 15-
18ºC în perioada de formare a acestora. Temperaturile de peste 20ºC în timpul formării
inflorescenţelor grăbesc procesul de formare al florilor şi astfel, partea comestibilă se depreciază.
Faţă de apă, are cerinţe ridicate. Plantele reacţionează negativ atât la lipsa apei din sol cât şi
la excesul de apă prin deteriorarea calităţii părţii comestibile.
Preferă solurile fertile, bine dezvoltate dar cu capacitate bună de reţinere a apei, cu pH-ul
între 6,8-7,5. Plantele de broccoli tolerează solurile uşor sărăturate.
Nutriţia minerală. Pentru o tonă de produs comercial plantele extrag din sol 1,8-4,9 kg N,
0,5-1 kg P2O5 şi 5,4-10 kg K2O.
În ţările mari producătoare de broccoli, se cultivă atât în câmp cât şi în sere şi solarii.
Tehnologia de cultură este asemănătoare cu cea de conopidă.
Cultura în câmp se poate realiza primăvara sau toamna. La cultura timpurie pentru a preveni
efectul nefavorabil al temperaturilor mai reduse asupra plantelor, prin provocarea înfloririi
anticipate se recomandă protejarea culturii cu adăposturi joase, de tip tunel.
Pentru cultura timpurie, răsadul se produce în răsadniţe calde, începând din luna martie. Se
folosesc 300-350 g sămânţă pentru un hectar de cultură. Răsadul se plantează în prima decadă a
lunii aprilie la distanţă de 70-75/25-30 cm.
Pentru cultura târzie, răsadul se produce pe strat, în câmp, semănându-se la începutul lunii
mai, plantarea având loc în luna iunie, la distanţe de 70-75/30-35 cm.
Lucrările de întreţinere sunt aceleaşi cu cele aplicate la conopidă, cu menţiunea că nu sunt
necesare măsurile de protejare a inflorescenţelor faţă de lumină.
21
Recoltarea se face în momentul când inflorescenţele s-au dezvoltat suficient sunt relativ
compacte, înainte de deschiderea bobocilor florali. Se recoltează manual prin mai multe treceri,
deoarece după recoltarea inflorescenţei principale, apar noi lăstari care vor forma şi ei inflorescenţe
dar mai mici. Inflorescenţele se taie cu o porţiune din tulpină de 10-15 cm. După recoltare trebuie
să se acorde atenţie deosebită păstrării deoarece perisabilitatea este mult mai mare comparativ cu
conopida. Producţia este de 10-12 t/ha (40% din inflorescenţe principale) la cultura timpurie şi 20
t/ha (60% din inflorescenţe principale) pentru cultura de toamnă.
1.7. GULIA
Brassica oleracea var. gongylodes L.
Importanţa culturii. Se cultivă pentru tulpinile tuberizate care se utilizează în stare

proaspătă, în arta culinară. Tulpinile tuberizate conţin 11-14% substanţă uscată, 4-7% glucide, 1,5-
2,5% protide precum şi vitamine: C (50-80 mg), B1, B2, caroten (0,2 mg), săruri minerale: potasiu
(344 mg), fosfor (80 mg), calciu (75 mg); valorile fiind raportate la 100 g produs proaspăt.
Originea şi răspândirea. Gulia este originară din zona Mării Mediterane, provenind din
specia spontană Brassica rupestris. A fost cunoscută încă din antichitate.
Se cultivă pe suprafeţe mai mari în ţările din vestul şi centrul Europei. La noi, cultura este
răspândită în toate zonele ţării dar pe suprafeţe mai mici comparativ cu varza albă.
Particularităţi biologice. Este o plantă bienală care în primul an formează tulpina
tuberizată iar în anul al doilea înfloreşte şi fructifică.
Sistemul radicular este mai puţin dezvoltat comparativ cu varza, rădăcinile fiind răspândite
în stratul de sol de până la 30-35 cm.
Tulpina, în primul an de vegetaţie este scurtă şi după aproximativ 40-50 zile după răsărire
începe să se îngroaşe formând o porţiune tuberizată (fig.1.7), la majoritatea soiurilor fiind sferică
sau rotund-turtită, de culoare diferită (alb-verzui, roşu-violaceu). Tulpina tuberizată este fragedă la
început, apoi ţesuturile se lignifică, începând din partea bazală şi devine improprie pentru consum.
Frunzele sunt lung peţiolate, de formă ovală, cu marginea crestată fiind dispuse pe tulpina
îngroşată sub formă de spirală. La unele soiuri, peţiolul şi nervurile au culoare albastră-violacee.
În anul al doilea, după vernalizare, tulpina îngroşată se alungeşte şi se subţiază spre vârf iar
din mugurii existenţi la subsuoara frunzelor apar lăstarii floriferi.
Florile sunt galbene, pe tipul 4, polenizarea este alogamă, fructul de tip silicvă iar seminţele
sunt puţin mai mari faţă de cele de varză, au formă ovoidală şi culoare cafenie.
22
Fig.1.7. Plante de gulii, în faza de recoltare
Soiuri cultivate:
- soiuri extratimpurii (90-100 zile): Neise F1, Ligana;
- soiuri timpurii (100-120 zile): Productiv, Dworski, Trero;
- soiuri semitârzii (130-140 zile): Siba;
- soiuri târzii (130-140 zile): Albastră de Iernut, Ziridava, Goliat alb, Goliat albastru.
Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie. Guliile au cerinţe moderate.
Temperatura optimă de vegetaţie este de 18-20ºC. Temperaturile scăzute (sub 5ºC) în faza
de răsad pot determina vernalizarea plantelor, ceea ce provoacă pornirea prematură a lăstarilor
floriferi, în detrimentul formării tulpinii tuberizate.
Cerinţele faţă de apă sunt mai mari, comparativ cu varza datorită sistemului radicular mai
slab dezvoltat. Insuficienţa apei în sol, în perioada formării tulpinii tuberizate, determină
lignificarea ţesuturilor şi reducerea producţiei iar alternanţa perioadelor cu umiditate diferită duce
la crăparea părţii comestibile. Umiditatea solului trebuie menţinută la valori de 70-75% din
capacitatea de câmp.
Faţă de lumină are cerinţe moderate. În locuri umbrite însă se dezvoltă prea mult aparatul
foliar, în detrimentul părţii comestibile.
Gulia preferă solurile fertile, fără exces de azot cu pH 6,5-7,5. Pentru culturile timpurii sunt
mai favorabile solurile uşoare, nisipo-lutoase, iar pentru cele de toamnă solurile mai compacte,
semigrele, luto-argiloase.
Nutriţia minerală. Pentru 1 tonă de produs plantele consumă 4-5 kg N, 3-4 kg P2O5, 8-10
kg K2O, 3-3,5 kg CaO şi 0,8 kg MgO.
1.7.1.CULTURA GULIEI ÎN CÂMP

În câmp gulia poate fi amplasată în sola ocupată de celelalte legume vărzoase.
După cultura timpurie se pot cultiva pe acelaşi teren alte specii de legume pentru producţie
târzie (salată, spanac sau castraveţi şi fasole oloagă pentru industrializare).
23
Pregătirea terenului se execută ca pentru cultura verzei.
Cultura timpurie în câmp

Pentru înfiinţarea culturii se produce răsad, în răsadniţe calde. Se seamănă la începutul lunii
aprilie, folosind 0,8-1 kg sămânţă pentru un hectar de cultură. Pentru suprafeţe mici, răsadul se
repică în cuburi nutritive de 5 x 5 cm. În perioada de producere a răsadurilor se aplică lucrările
specifice de întreţinere. Temperatura se menţine la peste 12-14ºC, pentru a evita vernalizarea şi
formarea prematură a tulpinilor florifere. Înainte de plantare, cu aproximativ 10 zile se execută
călirea răsadurilor.
Plantarea răsadurilor are loc începând din ultima decadă a lunii martie până în prima
decadă a lunii aprilie. Se plantează câte 5 rânduri pe un strat după schema 50+25+25+25+25/20 cm
sau patru rânduri, 66+27+27+27/18-20 cm, realizând o desime de 130-160 mii plante la hectar.
Lucrările de întreţinere constau în completarea golurilor, 1-2 praşile manuale şi mecanice,
udări în perioadele secetoase şi combaterea bolilor şi dăunătorilor ca la varză.
Recoltarea se face eşalonat pe măsură ce tulpina îngroşată ajunge la un diametru de 5-10
cm, începând din luna mai. Planta se taie sub tulpina îngroşată, se îndepărtează frunzele de la bază,
lăsând 3-4 frunze în vârful tulpinii şi dacă este cazul, pentru valorificare se leagă câte 3-4
bucăţi/legătură. Producţia este de 15-20 t/ha.
Cultura de toamnă
Cultura târzie a guliilor urmează după alte culturi timpurii de legume (verdeţuri, cartofi
timpurii, mazăre verde). Cultura se înfiinţează cu răsad care se seamănă de la sfârşitul lunii aprilie
până la începutul lunii iunie, câte 3-4 g sămânţă/m2, deoarece răsadul nu se repică. Vârsta răsadului
la plantare trebuie să fie 40-50 zile.
Plantarea se poate face începând de la sfârşitul lunii mai până în 10-15 iulie. Se plantează
la distanţe de 70+40+40/30 cm, cu 60-65 mii plante/ha.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele de la cultura timpurie cu menţiunea că
sunt necesare mai multe udări (4-6) şi se fac 1-2 fertilizări faziale cu 150 kg/ha azotat de amoniu şi
100 kg sare potasică sau 200-250 kg/ha Complex III.
Recoltarea are loc toamna, în octombrie. Plantele se smulg din sol, se curăţă de frunze şi
pământ apoi se depozitează în vederea valorificării pe timpul iernii. Pentru valorificare imediată se
taie planta sub tulpina tuberizată şi se îndepărtează frunzele. Producţia este de 30-40 t/ha.
24
1.7.2. CULTURA GULIEI ÎN SERE
Gulia se cultivă în sere în perioada de iarnă-primăvară (ciclul I), în cultură pură sau asociată
cu speciile de bază (tomate, castraveţi).
Pegătirea serelor se face în mod obişnuit. Producerea răsadurilor are loc în sere înmulţitor
începând din noiembrie-decembrie, în funcţie de momentul când vrem să plantăm. Se produce
răsad repicat în cuburi de 5 x 5 cm, folosind 1,2-1,5 kg sămânţă pentru un hectar de cultură pură.
Plantarea răsadurilor se face în perioada decembrie - februarie la distanţe de 25-30 cm
între rânduri şi 20-25 cm între plante pe rând.
Lucrările de întreţinere constau în completarea golurilor, udări repetate cu norme de 100-
200 m3/ha, pentru menţinerea umidităţii solului la 75% din capacitatea de câmp. Este necesară o
fertilizare fazială, la începutul perioadei de îngroşare a tulpinii cu 150 kg/ha azotat de amoniu şi
100 kg/ha sulfat de potasiu.
Temperatura se corelează cu intensitatea luminii. Astfel în zile fără soare, se menţine o
temperatură de 10-12ºC ziua şi 6-8ºC noaptea. În perioadele cu lumină suficientă se asigură 15-
18ºC ziua şi 10-12ºC, noaptea. La culturile asociate, temperatura se dirijează în funcţie de cerinţele
speciei de bază. Când este cazul se iau măsuri de combatere a bolilor şi dăunătorilor.
Recoltarea se face eşalonat începând din momentul în care tulpina tuberizată a ajuns la 4-5
cm în diametru. În perioada de iarnă se poate face şi o recoltare a frunzelor, detaşând de pe fiecare
plantă 2-3 bucăţi, care se valorifică în legături. Pentru recoltare se taie planta sub porţiunea
tuberizată şi se îndepărtează frunzele bazale. Producţia este de 2,5-4 kg/m2.
1.7.3. CULTURA GULIEI ÎN SOLARII

Deoarece guliile timpurii se cultivă în solarii, în principal ca o cultură intercalată printre
tomate, ardei, vinete, sau castraveţi, pregătirea solariilor are loc în funcţie de cerinţele acestora.
Răsadurile se produc în sere înmulţitor sau răsadniţe calde. Semănatul are loc în ianuarie,
folosindu-se 1,2 kg pentru un hectar de cultură pură. Răsadul se repică în cuburi nutritive de 5 x 5
cm.
Plantarea răsadurilor are loc la începutul lunii martie la distanţe de 25/20 cm, câte 2 rânduri
pe coronamentul stratului, lăsând astfel loc pe marginea stratului, pentru cultura principală.
Până la înfiinţarea culturii principale se face completarea golurilor, o praşilă manuală, udări
şi aerisirea solarului în zilele mai călduroase. După înfiinţarea culturilor de bază, dirijarea
microclimatului se face în funcţie de cerinţele acestora.
Recoltarea are loc în perioada aprilie-mai procedându-se ca la cultura în sere.
25
1.8 VARZA CHINEZEASCĂ
Brassica campestris L. - var. pekinensis (Lour) Olson
- var. chinensis (L.) Makino
Importanţa culturii. Se utilizează în alimentaţie căpăţâna sau rozeta de frunze, în funcţie

de varietatea botanică, pentru pregătirea diferitelor preparate culinare sau ca salată, în stare
proaspătă, datorită conţinutului bogat în vitamine, săruri minerale şi a gustului uşor picant
Originea şi răspândirea. Varza chinezească provine din Asia orientală. În China se cultivă
aproximativ din sec. al. X-lea. În Europa a fost luată în cultură prin sec. al XVIII-lea. Primele
încercări de cultură nu au fost reuşite datorită pornirii premature a lăstarilor floriferi. În perioada
1904-1905 I. Cure, legumicultor parisian a stabilit după mai multe încercări principalele elemente
tehnologice în vederea obţinerii unor producţii corespunzătoare.
Varza chinezească s-a răspândit în cultură după anul 1920 în SUA, 1940 în Austria şi vestul
Europei. Pe plan mondial, ţările cele mai mari producătoare sunt China şi Japonia, unde consumul
este de 12 kg/locuitor. În Europa se cultivă pe suprafeţe mici în Spania, Belgia, Olanda, Austria,
Germania, Franţa.
În ţara noastră cultura este mai puţin cunoscută, dar este posibil ca pe măsura creşterii
ponderii populaţiei de origine asiatică să sporească cererea.
Particularităţi biologice. În cultură se găsesc două tipuri diferite de varză chinezească:
- Brassica campestris, var. pekinensis - la care plantele formează o rozetă de frunze şi
căpăţâni (fig. 1.9.1).
Fig.1.9.1. Aspectul plantelor din var.pekinensis
-Brassica campestris, var. chinensis - la care plantele formează numai rozeta de frunze dar
care au nervura principală bine dezvoltată, îngroşată.
Varza chinezească este plantă bienală, dar având o perioadă de vegetaţie mai scurtă, se pot
obţine seminţele încă din primul an deci, se comportă ca o specie anuală.
26
Fig.1.9.2. Aspectul plantelor din var.chinensis
Sistemul radicular este mai puţin dezvoltat, comparativ cu celelalte legume vărzoase.
Tulpina este scurtă şi groasă. Frunzele, sesile, prezintă o nervură principală bine dezvoltată (4-6
cm, la bază) de culoare albă. Limbul este mare de formă oval-alungită cu marginea dinţată, de
culoare verde-deschis.
Soiurile care aparţin var. pekinensis, formează o căpăţână oval-alungită, mai puţin îndesată
comparativ cu varza albă. Soiurile din var. chinensis nu formează căpăţână.
Tulpina floriferă este ramificată, are 60-80 cm înălţime, florile sunt galbene pe tipul 4.
Seminţele sunt mici (335-400 buc/g.), sferice, de culoare maro închis.
Soiuri cultivate: - timpurii (55-70 zile): Early top, Spring A1, Hagaota 50;
- semitimpurii (70-80 zile): Hong-Kong, Cadix, Tango;
- târzii (80-90 zile): Hogaoka King, Celesta, Wiater Knight.
Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie. Faţă de temperatură are cerinţe reduse. Temperatura
maximă de germinaţie este de 2ºC, optimă 17-18ºC. Căpăţânile se formează la temperaturi de 15-
16ºC. Temperaturile ridicate asociate cu lipsa apei în sol, favorizează apariţia tulpinilor florifere.
Cerinţele faţă de apă sunt mari. Pentru un kg de masă verde plantele consumă 40-55 l apă.
Plantele sunt sensibile la stresul hidric, datorat dezechilibrului între apa absorbită şi
evapotranspiraţie, caz în care apare necrozarea ţesuturilor din căpăţână.
Faţă de lumină are cerinţe moderate. În condiţii de zi lungă apar tulpinile florifere.
Varza chinezească preferă solurile fertile, bogate în humus, bine structurate, lutoase sau
luto-nisipoase, cu pH: 6,8-7,5.
Nutriţia minerală. Consumul specific este de 1,7-1,8 kg N, 0,5-0,6 kg P2O5, 2,7-3 kg
K2O, 1,8 kg CaO şi 0,3 kg MgO/1 t de masă verde.
Varza chinezească poate fi cultivată primăvara devreme în solarii iar în câmp, se pot efectua
culturi de primăvară sau de toamnă.
27
Cultura de varză chinezească în câmp. Pregătirea terenului se face ca pentru celelalte
legume vărzoase.
Producerea răsadurilor pentru cultura timpurie are loc în răsadniţe iar pentru cultura de
toamnă, pe strat, în câmp. Se seamănă în februarie (pentru cultura timpurie), 250-300 g pentru
asigurarea răsadurilor necesare unui hectar de cultură. Pentru suprafeţe mici se pot produce
răsaduri repicate în cuburi de 5 x 5 cm.
Pentru cultura de toamnă semănatul se face în mai-iunie, pe strat. Se produce răsad
nerepicat.
Plantarea răsadurilor are loc în martie-aprilie, pentru cultura timpurie şi în iulie-august
pentru cea de toamnă. La plantare se asigură o desime de 50-90 mii plante/ha, în funcţie de soi
(desimea este mai mică la soiurile care formează căpăţână.
Cultura de toamnă se poate efectua şi prin semănat direct, folosind 0,5 kg sămânţă, în cazul
în care dispunem de sămânţă drajată sau de maşini de semănat de precizie.
Lucrările de întreţinere constau în completarea golurilor, 1-2 praşile mecanice şi manuale,
udări în perioadele secetoase mai ales pentru cultura de toamnă.
Recoltarea se face prin tăierea rozetei de frunze sau a căpăţânilor, în funcţie de varietatea
botanică. Se recoltează eşalonat, prin 2-3 treceri succesive, în aprilie-mai, la cultura timpurie şi
septembrie-noiembrie la cultura de toamnă. În stare proaspătă, se poate păstra 8-10 săptămâni la
temperaturi între 0 şi +1ºC şi umiditate relativă de 90-95%.
Producţia este de 25-90 t/ha
Pentru obţinerea unor producţii extratimpurii se poate cultiva varza chinezească în solarii
sau se poate proteja cu tunele joase.
Cultura de varză chinezească în solarii. La cultura protejată cu tunele joase se procedează
ca pentru cultura timpurie în câmp cu precizarea că imediat după plantarea răsadurilor se montează
tunele joase, pentru protejarea culturii timp de 3-4 săptămâni.
Pentru cultura în solarii se produc răsaduri repicate în sere înmulţitor sau în răsadniţe calde.
Se seamănă în ianuarie iar plantarea răsadurilor se execută în luna martie.
Recoltarea are loc eşalonat, începând din luna aprilie.
28
1.10. Bibliografie obligatorie
 Indrea D., Apahidean Al.S., Maria Apahidean, Măniuţiu D., Rodica Sima, 2013, Cultura
legumelor, ed.III-a, revizuită, Ed. Ceres, Bucureşti, Cap.12.
 Apahidean Al.S., Maria Apahidean, 2004, Cultura legumelor şi ciupercilor, Ed.
Academicpres, Cluj-Napoca, Cap.VI.
1.11. Bibliografie facultativă

 Ciofu Ruxandra, Nistor Stan, Victor Popescu, Pelaghia Chilom, Silviu Apahidean, Arsenie
Horgoş, Viorel Berar, Karl Frits Laurer, Nicolae Atanasiu, 2003, Tratat de legumicultură,
Ed.Ceres, Bucureşti, cap.XIV.
1.12.Test
1. Care din speciile următoare se comportă ca plante anuale:
a. varza creaţă şi varza roşie,
b. conopida şi broccoli,
c. varza de Bruxelles şi gulia.
2. Răsadurile de varză, bine călite rezistă până la:
a. 0oC
b. -5oC
c. -10oC
3. Plantele de varză consumă zilnic, maxim:
a. 0,2-2,5 l apă
b. 1-2 l apă
c. 0,5-1 l apă
4. Pentru cultura de varză timpurie se folosesc răsaduri:
a. repicate, în cuburi
b. semănate rar
c. semănate des
5. Cultura de varză se înfiinţează în solarii:
a. toamna
b. primăvara în luna mai
c. primăvara cât mai devreme
6. Temperatura optimă de creştere a plantelor de varză creaţă este de:
a. 15-18oC
b. 18-22oC
29
c. 23-27oC
7. Pe plantele de varză de Bruxelles se formează:
a. 20-30 verzişoare
b. 40-70 verzişoare
c. peste 70 verzişoare
8. Vernalizarea plantelor de conopidă se realizează la temperaturi de:
a. 1-5oC
b. 5-10oC
c. 12-16oC
9. Temperatura optimă pentru formarea inflorescenţelor de broccoli este:
a. 10-15oC
b. 15-18oC
c. 18-23oC
10. Răsadurile semănate rar se folosesc pentru:
a. culturile timpurii de gulii
b. culturile de toamnă
c. culturile din solarii
30
UI. II. LEGUMELE RĂDĂCINOASE
Obiective....................................................................................................32
2.1. Morcovul....................................................................................................32
2.1.1. Cultura morcovului în câmp....................................................................34
2.1.2. Cultura forţată şi protejată a morcovului.................................................37
2.2. Pătrunjelul...................................................................................................37
2.3. Ţelina de rădăcină......................................................................................39
2.4. Păstârnacul..................................................................................................42
2.5. Ridichile......................................................................................................44
2.5.1. Cultura ridichilor în câmp.......................................................................45
2.5.2. Cultura forţată şi protejată a ridichilor de lună........................................47
2.6. Sfecla roşie..................................................................................................47
2.7. Scorţonera...................................................................................................50
2.8. Barba caprei................................................................................................52
2.9. Bibliografie obligatorie...............................................................................54
2.10.Bibliografie facultativă..............................................................................54
2.11.Test............................................................................................................54
31
Obiective
Studiul particularităţilor bioecologice şi a posibilităţilor de cultivare a legumelor cultivate
pentru rădăcini.
În această grupă sunt cuprinse speciile legumicole a căror parte comestibilă o reprezintă, în
principal rădăcina, de la unele consumându-se şi frunzele.
Legumele rădăcinoase fac parte din familii botanice diferite:
- Fam. Apiaceae (Umbeliferae): morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină;
- Fam. Brassicaceae (Cruciferae): ridichile;
- Fam. Asteraceae (Compositae): scorţonera, barba caprei.
- Fam. Chenopodiaceae: sfecla roşie.
Sunt plante de climat răcoros şi relativ umed ceea ce face posibilă cultivarea lor până la o
altitudine de 1000-1500 m şi 70-72º latitudine. Cultura legumelor rădăcinoase se efectuează în
principal în câmp, majoritatea având o rezistenţă bună la păstrare peste iarnă fapt ce permite
asigurarea consumului în stare proaspătă, tot timpul anului. Zone favorabile pentru cultura
rădăcinoaselor se găsesc pe luncile râurilor din Câmpia de vest, Transilvania, Câmpia şi Zona
Subcarpatică din sud precum şi în Moldova.
2.1. MORCOVUL
Daucus carota L.,conv.sativus (Hoffm)
Fam. Apiaceae (Umbelliferae)
Importanţa culturii. Se cultivă pentru rădăcinile tuberizate care se folosesc în alimentaţie,

în stare crudă, conservată sau deshidratată. Sucul de morcovi se foloseşte în alimentaţia copiilor
începând din primele luni de viaţă.
Rădăcinile de morcov conţin 12-14% S.U; glucide 6-9%, protide 0,7-1,5%, lipide 0,2-0,3%.
Valoarea alimentară ridicată este asigurată de conţinutul în vitamine: caroten (provitamina A) 5-24
mg, vitamina C, 5-20 mg, vitamina E, 2,5-3 mg, vitaminele B1, B2, K şi săruri minerale: potasiu
200 mg, fosfor 40-50 mg, calciu 30-50 mg, magneziu 20-30 mg, fier 0,3-1 mg, raportate la 100 g
produs proaspăt.
Originea şi răspândirea. Morcovul cultivat, provine din specia sălbatică care se găseşte în
flora spontană din Asia de Sud-Vest şi în zona Mării Mediterane.
În Europa se cultivă 144 mii ha realizându-se o producţie medie de 32,8 t/ha. Printre ţările
mari cultivatoare sunt Franţa, Polonia, Marea Britanie, Italia, Germania, Olanda.
La noi se cultivă în toate zonele, obţinându-se rezultate bune de producţie dar sub
potenţialul de producţie al soiurilor cultivate.
32
Particularităţi biologice. Morcovul este o plantă bienală care, în primul an de cultură
formează rădăcini tuberizate şi rozeta de frunze şi în anul al doilea, tulpina floriferă, florile şi
seminţele. Sistemul radicular este bine dezvoltat, pătrunde în sol până la 50-60 cm adâncime iar
unele rădăcini izolate până la 200 cm. Rădăcinile tuberizate au formă, mărime şi culoare diferită în
funcţie de soi (fig.2.1.1).
Fig.2.1.1. Forma rădăcinilor de morcov
Mărimea şi intensitatea culorii cilindrului central sunt indicatori ai calităţii, respectiv cu cât
este mai redus şi mai intens colorat cu atât calitatea este mai bună. Rozeta de frunze este formată
din 8-14 frunze, peţiolate, de 2-3 ori penatipartite, cu lobi penatifidaţi, uşor pubescente. În anul al
doilea, mugurele central emite tulpina floriferă înaltă de 100-150 cm, striată, ramificată şi acoperită
cu perişori. În vârful ramificaţiilor se formează inflorescenţele, de tip umbelă compusă, cu flori
mici, albe sau alb gălbui, pe tipul 5, cu polenizare entomofilă. Fructul este o dicariopsă de formă
elipsoidală sau ovoidală de 2,5-4 mm lungime prezentând pe partea dorsală şi laterală 4 creste cu
câte 10-12 perişori, care se îndepărtează în vederea semănatului. Facultatea germinativă se
păstrează 4-5 ani.
Soiuri cultivate. Soiurile de morcov, cultivate pe plan mondial, au rădăcina de formă,
sferică, cilindrică, conică. Soiurile cultivate la noi sunt prezentate în tabelul 2.1.1.
Tabelul 2.1.1.
Soiuri de morcov cultivate
Perioada de
Denumirea
vegetaţie Forma rădăcinii Destinaţia
soiului
(zile)
Carotte de Paris 90-100 sferică culturi forţate, industrializare
culturi de vară-toamnă, rezistente la
Nantes 120-130 cilindrică
păstrare
conică, rotunjită
Danvers 126 130-140 consum de vară-toamnă, pentru păstrare
la vârf
Chantenay 140-150 tronconică culturi de toamnă, pentru păstrare
Uriaş de
160-180 cilindrică culturi de toamnă, pentru păstare
Berlicum
Bauer Kieler culturi de toamnă, pentru păstrare sau
160-180 conică
Rote Herz industrializare
33
Relaţiile cu factorii de vegetaţie
Faţă de temperatură, morcovul are cerinţe moderate. Temperatura minimă de germinaţie
este de 4-5º, când germinaţia se realizează după 30-50 de zile iar temperatura optimă de germinaţie
este de 20-25º când răsărirea durează numai 10-12 zile. Temperatura optimă de creştere este de 16-
18ºC. Acumularea carotenului are loc până la temperaturi de 18-20ºC. Plantele, în repaus vegetativ,
rezistă la temperaturi de până la -5ºC.
Cerinţele faţă de apă sunt mari în faza de germinare şi cea de formare a rădăcinilor
tuberizate. În perioada de creştere activă umiditatea solului trebuie să fie 65-70% din capacitatea de
câmp iar la îngroşarea rădăcinilor 75-80%.
Are cerinţe moderate faţă de lumină. Cultivat pe terenuri umbrite se acumulează cantităţi
reduse de substanţe de rezervă, deci se obţin producţii mici.
Morcovul preferă solurile mijlocii sau uşoare, bine aprovizionate în humus (4-5%), adânci,
cu reacţie neutră (pH=6,5-7,5), dar suportă şi o reacţie uşor acidă sau uşor alcalină. Solurile
nisipoase, sărace în humus, cu posibilităţi reduse de reţinere a apei nu sunt favorabile pentru cultura
morcovului.
Nutriţia minerală. Pentru o tonă de rădăcini, plantele extrag din sol 2,2-4,7 kg N, 0,9-1,5
kg P2O5, 6,2-8 kg K2O, 1,5-2 kg CaO şi 0,5 MgO.
2.1.1. CULTURA MORCOVULUI ÎN CÂMP

În asolament, morcovul urmează după plante care eliberează terenul toamna devreme. Bune
premergătoare sunt solano-fructoasele, bostănoasele, care au fost fertilizate cu îngrăşăminte
organice şi care lasă terenul curat de buruieni.
Cultura morcovului se amplasează pe terenuri nivelate, irigabile. Culturile târzii de morcov,
pot urma după salată, spanac, ceapă verde.
Pregătirea terenului începe din toamnă când, după desfiinţarea culturilor anterioare, se
administrează 300-500 kg/ha superfosfat şi 100-150 kg/ha sare potasică care se încorporează în sol
prin arătura adâncă. Primăvara devreme, imediat ce solul s-a zvântat, urmează pregătirea patului
germinativ, cu combinatorul. Se fertilizează cu 150-200 kg/ha azotat de amoniu care se
încorporează prin lucrările de mărunţire a arăturii. În final patul germinativ trebuie să fie bine
mărunţit şi nivelat. Pentru culturile de toamnă, după recoltarea culturilor anticipate se aplică 200-
300 kg/ha Complex III şi dacă solul este tasat, se face o arătură de vară care se mărunţeşte cu grapa
cu discuri şi combinatorul.
Înfiinţarea culturii. Se foloseşte sămânţă deperozitată, tratată chimic. Pentru eliminarea
lucrării de rărit, în unele ţări se foloseşte sămânţă calibrată sau drajată (3-3,5 mm Ø) pentru
realizarea semănatului de precizie.
34
Epoca de semănat depinde de momentul când vrem să obţinem producţia. Pentru
consumul din timpul verii se seamănă primăvara devreme, în luna martie. Pentru producţia de
toamnă, destinată păstrării peste iarnă sau industrializării, se seamănă în lunile mai-iunie, în funcţie
de perioada de vegetaţie a soiurilor utilizate. Se seamănă câte patru rânduri pe un strat, după
formula 60+30+30+30 cm sau 66+15+44+15 cm. În unele ţări, se seamănă în benzi cu lăţime de 7-
10 cm, cu seminţele dispersate iar între aceste benzi 45 cm.
Cantitate de sămânţă folosită la hectar este de 3,5-4 kg.
Adâncimea optimă de semănat este de 2,5-3 cm în solurile mijlocii şi 2-2,5 cm în solurile
semigrele.
Lucrările de întreţinere. Pentru combaterea buruienilor, la culturile neerbicidate la
pregătirea terenului se poate erbicida imediat după semănat (preemergent) cu Dual Gold 960 CE
(0,8-1,0 l/ha), Stomp 330 CE (5 l/ha) sau Linurex 50 SL (1,5 l/ha). Postemergent, după ce plantele
de morcov au format cateva frunze se poate aplica Afalon 50 SC 2 l/ha în combinaţie cu Fusilade S
2 l/ha.
Fig.2.1.2. Aspecte din cultura de morcov- Recoltarea mecanizată
Până la răsărirea culturii se iau măsuri, dacă este cazul, pentru spargerea crustei, cu sapa
rotativă, lucrând perpendicular pe direcţia rândurilor sau se fac udări, folosind aspersoare cu
dispersie fină a apei (ASJ-1 M), cu norme mici (250 m3/ha).
Pentru combaterea buruienilor şi afânarea solului se execută 3-4 praşile mecanice şi 1-2
praşile manuale. Dacă este cazul, în special pe suprafeţe mici, se realizează plivitul buruienilor pe
rând, când buruienile sunt mici şi solul suficient de reavăn, pentru ca acestea să se smulgă uşor,
fără a deranja plantele de morcov.
35
După 30-40 zile de la răsărirea culturii se administrează 100-150 kg/ha azotat de amoniu şi
apoi, după aproximativ o lună, se fertilizează cu aceeaşi cantitate de azotat la care se adaugă şi 80-
100 kg/ha sulfat de potasiu.
În perioadele secetoase se aplică udări cu norme de 300-400 m3/ha. Numărul udărilor
depinde de zonă şi de condiţiile climatice. Sunt necesare 2-3 udări în zonele cu peste 600 mm
precipitaţii şi 5-7 în zonele mai secetoase. De obicei, la culturile de toamnă sunt necesare mai
multe udări. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face folosind produse specifice (tabelul 2.1.1).
Tabelul 2.1.1.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor în culturile de morcov, pătrunjel, păstârnac şi ţelină
Concen- Timp de
Tratamentele Substanţele de
Boala sau dăunătorul Aspectul atacului traţia, pauză
recomandate combatere
doza/ha zile
Pătarea frunzelor Tratamente
Pete de forme şi
(Septoria sp., alternative la Dithane M 45 0,25% 14
culori diferite pe
Cercospora sp. apariţia primelor Rovral 50 DF 0,05% 21
frunze
Alternaria sp.) semne (2-3)
Tratamente
Pete neregulate Ortiva 250 SC 0,075% 14
Făinarea (Erysiphe alternative la
albe, cu aspect Thiovit Jet 80 WG 0,4% 14
umbelliferarum) apariţia primelor
pâslos şi prăfos Flint Max 75 WG 0,3% 14
pete
Musca morcovului
Larvele de muscă şi Tratamente la sol Sintogril Super 30 kg 35
(Psila rosae)
de molie produc Stropiri pe frunze Decis 2,5 EC 0,05% 14
Molia morcovului
galerii în rădăcini la avertizare Fastac 10 EC 0,02% 14
(Aethes williana)
Frunze răsucite Karate 2,5 EC 0,30 l 14
Păduchii de frunze Tratamente
având colonii de Fastac 10 EC 0,02% 14
(Aphis fabae, foliare la apariţia
larve şi adulţi pe Decis 2,5 EC 0,05% 14
Semiaphis dauci) primelor colonii
partea inferioară
Recoltarea. Pentru consumul de vară se realizează prin smulgere sau dizlocare, începând
din luna iunie când rădăcinile au grosime de 1,5-2 cm şi se valorifică în legături de câte 5-10
bucăţi. Cultura de toamnă se recoltează după căderea primelor brume, în septembrie-octombrie,
semimecanizat, cu dislocatorul DLR-4. După dislocare, morcovii se smulg din pământ, se curăţă şi
se rup frunzele. Pe plan mondial există combine speciale pentru recoltat morcovi, care determină
reducerea cheltuielilor cu forţa de muncă (fig. 2.1.2).
Producţia este de 15-20 t/ha la cultura de vară şi 25-35 t/ha la cea de toamnă.
2.1.2. CULTURA FORŢATĂ ŞI PROTEJATĂ A MORCOVULUI

Datorită faptului că morcovii se păstrează în stare proaspătă o perioadă lungă de timp,
cultura forţată şi protejată este mai puţin răspândită.
Pentru cultura forţată şi protejată se folosesc numai soiuri timpurii, cu rădăcină scurtă.
36
Cultura în sere se înfiinţează, începând din noiembrie până în februarie, când se seamănă
la 15-20 cm între rânduri, folosind 0,8-1 g sămânţă/m2.
Cultura în solarii se poate înfiinţa toamna, în noiembrie sau primăvara devreme (februarie-
martie). Se seamănă la distanţe mici, 20 cm între rânduri.
În solarii, morcovul se poate cultiva şi intercalat, printre rândurile culturii de bază sau în
părţile laterale a solariilor de tip tunel.
Cultura protejată cu tunele joase se înfiinţează în februarie-martie. După semănat se
instalează, tunelele joase şi se protejează cultura până la începutul lunii mai.
Se aplică lucrările obişnuite de întreţinere, recoltarea şi valorificarea făcându-se ca la
cultura de vară din câmp.
2.2. PĂTRUNJELUL
Petroselinum crispum (Mill.), convar. radicosum (Def.)
Importanţa culturii. Pătrunjelul se cultivă pentru rădăcinile tuberizate şi frunzele care se

folosesc la prepararea şi aromatizarea mâncărurilor, la fabricarea conservelor şi a supelor
concentrate. Se utilizează în stare proaspătă sau congelată. Rădăcinile conţin 14-15% S.U.; glucide
6-9%, protide 1,5%, vitaminele B1, B2, C şi săruri minerale Ca, Mg, K, Fe. Frunzele conţin 3-4%
protide, 5-8 mg caroten şi 140-200 mg vitamina C la 100 g substanţă proaspătă. Atât rădăcinile cât
şi frunzele au un conţinut ridicat în substanţe volatile (apiol, apigenină, apiină) care asigură gustul
şi aroma caracteristică.
Originea şi răspândirea. Pătrunjelul este orginar din zona Mării Mediterane, unde se
găseşte în stare sălbatică. A fost utilizat de popoarele antice ca plantă medicinală şi ulterior fiind
folosită şi ca plantă alimentară.. Se cultivă în aceleaşi zone ca şi morcovul, dar ocupă suprafeţe mai
mici.
Particularităţi biologice. Pătrunjelul cultivat pentru rădăcină, este o specie bienală.
Rădăcina este pivotantă, de culoare albă, suculentă, având un diametru, în partea superioară
de 3-5 cm, în funcţie de soi, spre deosebire de pătrunjelul de frunze la care rădăcina este ramificată
și subțire.
Rozeta de frunze este formată din 15-20 frunze trifidate, glabre, de culoare verde închis,
ajungând la 20-25 cm lungime. Frunzele sunt lung peţiolate.
În anul al doilea se dezvoltă tulpinile florifere, ramificate, de 0,8-1 m înălţime. Florile mici,
alb-verzui sunt grupate în inflorescenţe de tip umbelă compusă, de dimensiuni mai reduse,
37
comparativ cu cele de morcov (fig.2.2.1.). Polenizarea este
alogamă, entomofilă. Fructul este o dicariopsă, fără perişori,
de culoare brun-verzuie, de mărime mică (600-700 buc./g.).
Soiuri cultivate de pătrunjel de rădăcină: Zaharat.
Fig. 2.2.1. Pătrunjel-tulpina floriferă şi rădăcina
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Pătrunjelul are

cerinţe asemănătoare faţă de factorii de vegetaţie cu cele ale
morcovului.
Temperatura minimă de germinaţie este de 3-4ºC iar
cea optimă 20-25ºC. Temperatura optimă de creştere este de
16-23ºC. Plantele rezistă la temperaturi de -10...-18ºC şi pot
rămâne peste iarnă în câmp.
Are cerinţe moderate faţă de apă. Preferă o umiditate uniformă în faza de îngroşare a
rădăcinilor (70-75% din capacitatea de câmp).
Faţă de lumină nu are pretenţii mari, plantele suportând şi o uşoară umbrire.
Preferă solurile mijlocii, luto-nisipoase sau lutoase, cu reacţie neutră spre uşor alcalină
(pH= 6,5-7,5). Trebuie evitate solurile compacte deoarece determină ramificarea rădăcinilor.
Nutriţia minerală. Consumul specific este de 4 kg N, 2 kg P2O5, 5 kg K2O, 0,8 kg MgO la
tona de rădăcini.
Locul în asolament, fertilizarea şi pregătirea terenului sunt asemănătoare cu cele prezentate
la cultura morcovului. De altfel, pătrunjelul ocupă de obicei, sola legumelor rădăcinoase alături de
morcov, păstârnac etc.
Înfiinţarea culturii. Se seamănă primăvara devreme, în luna martie, până cel mai târziu în
10-15 aprilie. Pe suprafeţe mici se poate semăna încă din toamnă (15-25.XI).
Adâncimea de semănat este de 2-3 cm. Pentru semănat se folosesc 4-5 kg sămânţă/ha.
Schema de semănat este ca la morcov.
Lucrările de întreţinere. Cultura se menţine curată de buruieni prin 3-4 praşile mecanice
şi 2-3 manuale. Se pot utiliza, pentru combaterea chimică a buruienilor, erbicidele prezentate la
morcov. Pe suprafeţe mici, la culturile semănate manual, se face răritul plantelor pe rând la 4-5 cm,
asigurându-se 20-30 plante pe metru liniar. Sunt necesare două fertilizări faziale, când se aplică
38
100-150 kg/ha azotat de amoniu, asigurându-se pentru a doua fertilizare şi 50-100 kg/ha sare
potasică.
În perioadele secetoase se aplică 1-2 udări, în zonele colinare şi 3-4 udări, în zonele de
câmpie, cu norme de udare de 300-400 m3 apă/ha.
Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se utilizează produsele prezentate anterior în
tabelul 2.1.1. Mai frecvent apare făinarea şi septorioza iar dintre dăunători, păduchii de frunze.
Recoltarea se poate face în timpul verii, pentru consumul curent începând din momentul în
care rădăcinile au 0,5-1 cm diametru. În acest caz se valorifică la legătură. Pentru păstrare peste
iarnă se recoltează toamna, după căderea primelor brume, în octombrie, semimecanizat cu DLR-4.
După dizlocare, se rup frunzele care se pot valorifica separat iar rădăcinile sunt destinate păstrării
peste iarnă. Producţia de rădăcini este de 15-20 t/ha.
2.3. ŢELINA DE RĂDĂCINĂ

Apium graveolens L., var. rapaceum (Mill.)
Importanţa culturii. Se utilizează în alimentaţie, la prepararea mâncărurilor, rădăcinile şi

frunzele datorită aromei specifice pe care o asigură diferitelor preparate culinare.
Rădăcinile conţin 9-12% S.U., glucide 5-8%, protide 1-1,5%, lipide 0,3%, vitamine:
caroten, B1, B2, B6, E, PP şi C (8-12 mg), săruri minerale: calciu 44-56 mg, potasiu 34 mg, fosfor
26-30 mg, magneziu 33 mg, fier 1,8 mg, la 100 g produs proaspăt.
Frunzele conţin şi ele cantităţi însemnate de vitamine, în special vitamina E, 5 mg/100 g,
săruri minerale şi substanţe volatile care imprimă gustul şi aroma caracteristică.
Originea şi răspândirea. Ţelina de rădăcină provine din forma sălbatică, care creşte
spontan în zona de litoral a Mării Mediterane şi a Oceanului Atlantic, pe terenuri mai umede şi
sărăturoase. A fost utilizată încă din antichitate ca plantă medicinală, iar din sec. al XVII-lea se
foloseşte şi în consum.
Se cultivă în toate regiunile de pe glob, la noi fiind mai mult cultivată în jurul oraşelor mari
dar, pe suprafeţe mai restrânse comparativ cu morcovul şi pătrunjelul.
Particularităţi biologice. Ţelina este o specie bienală.
În primul an plantele formează la suprafaţa solului o rozetă de frunze care ajung până la 40
cm lungime, sunt lung peţiolate, de 1-2 ori penat sectate cu foliole mari, glabre, lucioase şi de
culoare verde închis.Sistemul radicular este ramificat cu numeroase rădăcini care pătrund în sol
până la 50 cm adâncime. Tuberizarea se desfăşoară la nivelul coletului. Porţiunea tuberizată este
39
formată din axul epicotil, hypocotil şi partea superioară a rădăcinii. Are formă sferică, globuloasă
sau tronconică cu numeroase rădăcini secundare, cărnoase, la partea inferioară (fig. 2.3.1).
În anul al doilea se dezvoltă tulpina floriferă de 1-1,2 m, ramificată şi striată. Florile sunt
mici albe, grupate în inflorescenţe de tip umbelă. Înflorirea începe din iunie şi durează până în
septembrie. Polenizarea este alogamă. Fructul este de tip dicariopsă, are 1,2-2 mm, culoarea brun-
verzuie. Un gram conţine 2500-2800 seminţe. Facultatea germinativă se păstrează 6-8 ani.
Soiuri: Alabaster, Victoria.
Fig. 2.3.1. Plante de ţelină
Relaţiile cu factorii de vegetaţie.

Ţelina are cerinţe moderate faţă de căldură. Temperatura minimă de germinaţie este de 4-
5ºC iar cea optimă de 20-25ºC. Temperatura optimă de vegetaţie este de 18-22ºC. Plantele rezistă
la temperaturi negative de până la -4...-5ºC. Sunt sensibile la temperaturi ridicate. În perioada de
producere a răsadurilor trebuie evitate temperaturile mai mici de 14ºC pentru a preveni vernalizarea
prematură, care determină formarea tulpinilor florale. Faţă de apă are cerinţe mari. Necesită în sol o
umiditate de 65-75% din capacitatea de câmp, fiind astfel necesare udări în perioadele secetoase.
Are cerinţe moderate faţă de lumină. Preferă solurile mijlocii spre compacte, cu o bună capacitate
de reţinere a apei bogate în humus. Nu sunt bune solurile alcaline, bogate în calciu, cu un conţinut
mai mare de 3-5% carbonat de calciu, pH-ul optim fiind de 6,4-6,8.
Nutriţia minerală. Consumul specific este de 5-6 kg N, 3-4 kg P2O5, 6-7 K2O, 8-9 kg CaO
şi 0,5-0,7 kg MgO la tona de produs. Ţelina pentru rădăcină este foarte sensibilă la carenţa de
magneziu şi bor.
40
Spre deosebire de celelalte legume rădăcinoase, cultura de ţelină se înfiinţează cu răsad,
datorită faptului că seminţele sunt foarte mici.
În asolament ţelina ocupă sola fertilizată cu gunoi de grajd. Bune premergătoare sunt
leguminoasele anuale, solano-fructoasele. Cultura de ţelină poate să urmeze, în acelaşi an, după
spanac, salată, ridichi de lună sau după mazăre, în sudul şi vestul ţării.
Pregătirea terenului începe din toamnă când se aplică 30-40 t/ha gunoi de grajd, 300-400
kg/ha superfosfat şi 100-150 kg/ha sare potasică, care se încorporează în sol cu arătura adâncă.
Primăvara se fertilizează cu 150-200 kg/ha azotat de amoniu şi se erbicidează cu Stomp 330
CE 5 l/ha. Se pregăteşte patul germinativ cu grapa cu discuri sau combinatorul.
Producerea răsadurilor. Se seamănă în răsadniţe calde, în perioada 20.II-10.III pentru
culturile de vară şi în 20.III-10.IV pentru cele de toamnă. Se seamănă rar, 0,6-1 g sămânţă la m2
deoarece răsadurile nu se repică. Sunt necesare 100-120 g sămânţă pentru a se asigura răsadurile
pentru un hectar de cultură. Adâncimea de semănat este de maxim 0,5 cm. Pentru obţinerea unor
producţii mai timpurii, pe suprafeţe mici, răsadurile se pot repica în cuburi de 5 x 5 cm, în faza de 2
frunze adevărate, după aproximativ 20 zile de la răsărire. În perioada de producere a răsadurilor se
asigură 18-20ºC ziua şi 12-15ºC noaptea. Vârsta răsadurilor la plantare este de aproximativ 50 zile.
Plantarea răsadurilor. Pentru cultura de vară se plantează la începutul lunii mai iar pentru
cea de toamnă, până în prima decadă a lunii iunie. Pe teren nemodelat se plantează în rânduri
echidistante la 40-50 cm, între rânduri şi 25-30 cm între plante pe rând. Pe teren modelat se
plantează trei rânduri pe strat, după schema 70+40+40/25-30 cm.
Răsadurile nerepicate se sortează, apoi se fasonează prin scurtarea rădăcinilor la 3-4 cm şi
îndepărtarea a 1/3 din limbul foliar, apoi se mocirlesc rădăcinile.
Plantarea se poate realiza manual, cu plantatorul, pe suprafeţe mici, semimecanizat sau
mecanizat cu MPR-6. Adâncimea de plantare este aceeaşi cu cea de la locul de producere a
răsadului, pentru ca mugurele central să rămână deasupra suprafeţei solului.
Lucrările de întreţinere. După 4-5 zile de la plantare se face complectarea golurilor.Pentru
afânarea solului şi combaterea buruienilor se fac 3-4 praşile mecanice şi 2-3 manuale. La
aproximativ 3 săptămâni după plantare se poate erbicida cu Afalon 47 PU 0,5-1,5 kg/ha iar pentru
buruienile monocotiledonate cu Fusilade S 1,5 l/ha. Se fac două fertilizări faziale administrându-se
100-150 kg/ha azotat de amoniu şi apoi după 3-4 săptămâni 100 kg azotat de amoniu plus 80-100
kg/ha sare potasică. Sunt necesare udări pentru asigurarea prinderii răsadurilor, după plantare şi
apoi în perioadele secetoase din timpul verii. Se udă de 3-4 ori, în zonele colinare şi de 8-10 ori în
zonele secetoase, prin aspresiune cu norme de 300-450 m3 apă/ha.
41
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face de câte ori este nevoie, utilizand produse
specifice.
Recoltarea. Ţelina pentru rădăcină se recoltează începând din timpul verii, pentru
consumul curent când după dizlocare, plantele se fasonează, prin îndepărtarea rădăcinilor
secundare, valorificându-se cu frunze. Culturile de toamnă se recoltează în luna octombrie, înainte
de venirea îngheţului, semimecanizat cu DLR-4. În acest caz frunzele din rozetă se îndepărtează,
prin tăiere, lăsând aproximativ 1 cm din peţiol. Producţia de rădăcini este de 20-25 t/ha.
2.4. PĂSTÂRNACUL
Pastinaca sativa L., convar. hortensis Ehrh.
Importanţa culturii. Păstârnacul se cultivă pentru rădăcini, care se utilizează la prepararea

diferitelor mâncăruri şi în industria conservelor, împreună cu alte legume. Au un conţinut ridicat de
substanţă uscată, 17-19%, reprezentată de glucide 9-12%, protide 1-1,5%. Conţine de asemenea
vitamine: 17-30 mg vitamina C, vitaminele B1, PP şi săruri minerale: calciu 40 mg, fosfor 69 mg,
magneziu 20 mg, raportate la 100 g produs proaspăt. Rădăcinile conţin şi substanţe volatile care
imprimă acestora gustul şi aroma specifică.
Originea şi răspândirea. Provine din zona Mării Mediterane unde se găseşte în stare
sălbatică, pe terenurile umede şi umbrite. Se cultivă încă din antichitate, fiind în prezent răspândit
mai ales în zonele cu climat temperat. La noi, se cultivă în special în jurul oraşelor fiind însă
răspândit pe suprafeţe mai mici comparativ cu cele de pătrunjel.
Particularităţi biologice. Este o plantă bienală. În primul an de vegetaţie formează în sol o
rădăcină pivotantă. Porţiunea îngroşată poate avea formă conic-alungită sau sferică, în funcţie de
soi (fig.2.4.1). Are pulpa alb-gălbuie, suculentă şi cu aromă caracteristică. Spre deosebire de
pătrunjel, cilindrul central este mic. Frunzele sunt peţiolate, pubescente, penat sectate, cu 2-7
perechi de foliole, cea terminală fiind trilobată. În anul al doilea se formează tulpinile florale,
ramificate, striate, care ajung până la 150-200 cm. Florile sunt mici, galbene, grupate în
inflorescenţe de tip umbelă compusă. Polenizarea este alogamă. Fructele, dicariopse, sunt de
mărime mijlocie (4-6 mm, în diametru), rotund-turtite cu marginile aripate, de culoare cafenie şi cu
viabilitate redusă (facultatea germinativă se menţine cel mult 2 ani de zile).
Soiuri cultivate: Semilung, Alb lung.
42
Fig. 2.4.1. Aspectul rădăcinilor tuberizate de păstârnac
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Faţă de temperatură are cerinţe moderate. Temperatura

minimă de germinaţie este de 2-3ºC iar cea optimă de 15-25ºC. Plantele tinere rezistă până la -5ºC
iar cele mature până la -8...-10ºC, astfel că poate ierna în câmp. Temperatura optimă de vegetaţie
este de 15-25ºC. Are cerinţe moderate faţă de umiditate, datorită înrădăcinării profunde, dar
reacţionează favorabil la o umiditate relativ ridicată în sol, de 75-80% din capacitatea de câmp.
Păstârnacul suportă o uşoară umbrire, neavând cerinţe mari faţă de lumină. Preferă solurile
mijlocii, lutoase sau luto-nisipoase, adânci, fertile, bogate în humus, cu reacţie neutră.
Nutriţia minerală. Consumul specific este de 6 kg N, 3,7 kg P2O5, 12,5 K2O şi 7,5 CaO la
tona de produs.
Păstârnacul se cultivă în câmp, având tehnologia asemănătoare cu cea a pătrunjelului.
Pregătirea terenului începe toamna, când se fertilizează cu 30-40 t/ha gunoi de grajd, 300-
500 kg/ha superfosfat şi 100-150 kg/ha sare potasică. Arătura adâncă la 28-30 cm, efectuată din
toamnă se mărunţeşte primăvara devreme cu combinatorul. Se aplică 150 kg/ha azotat de amoniu
sau 200 kg/ha Complex III şi se erbicidează cu Dual Gold 960 CE 0,8-1,0 l/ha.
Semănatul se face primăvara devreme (20.II-20.III). Se seamănă în rânduri echidistante de
40-50 cm pe teren nemodelat sau în benzi de câte 3 rânduri pe strat, la 40 cm între rânduri şi 70 cm
între benzi. Adâncimea de semănat este de 3-3,5 cm pe soluri mai uşoare şi 2-2,5 cm pe solurile
mijlocii. Cantitatea de sămânţă este de 6-8 kg/ha.
Lucrările de întreţinere constau în 3-4 praşile mecanice şi 1-2 manuale. Când plantele au
3-4 frunze se face răritul la 4-6 cm, între plante pe rând. Se poate erbicida pe vegetaţie, după ce
plantele au 2-3 frunze, cu Afalon 47 PU 1,2-1,5 l/ha iar pentru buruienile monocotiledonate, cu
Fusilade S 12,5 în doză de 1,5 l/ha. În perioadele secetoase sunt necesare 3-5 udări cu norme de
350-400 m3 apă/ha.
43
Se fac două fertilizări faziale, după răsărire cu 150 kg/ha azotat de amoniu şi în perioada de
formare a rădăcinilor îngroşate cu 150 kg azotat de amoniu şi 80-100 kg/ha sare potasică.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se execută când este cazul, folosind produse specifice.
Recoltarea are loc toamna târziu, după căderea primelor brume, prin dizlocare cu DL-4. Se
curăţă apoi de pământ şi frunze, se sortează şi se poate păstra peste iarnă în pivniţe, şanţuri sau
depozite. Când nu există posibilităţi de valorificare sau păstrare peste iarnă, păstârnacul poate
rămâne în câmp pana primăvara în martie-aprilie.
Producţia de rădăcini este de 35-40 t/ha.
2.5. RIDICHILE
Raphanus sativus L., convar. sativus - ridichea de lună
Raphanus sativus L., convar. niger - ridichea de vară-iarnă
Importanţa culturii. Ridichile se cultivă pentru rădăcinile tuberizate care se consumă în

stare proaspătă. Ridichea de lună conţine 5-8% substanţă uscată, 3-3,5% glucide, 0,6-1,2% protide,
vitaminele B1, C (20-30 mg/100 g), săruri minerale: calciu, fosfor, magneziu şi substanţe volatile.
Ridichile de vară-iarnă conţin 8-11% substanţă uscată, 5-8,4% glucide, 1-1,3% protide. Datorită
conţinutului ridicat în substanţe volatile, ridichile au acţiune diuretică, bactericidă şi vermifugă.
Originea şi răspândirea. Ridichile sunt originare din Asia şi zona Mării Mediterane.
Ridichile de lună au apărut în sec. XVIII-XIX. Se cultivă în zonele umede şi răcoroase din Europa,
Asia şi America fiind mai răspândită în centrul Europei, în Japonia, Coreea şi China.
Particularităţi biologice. Ridichea de lună este o plantă anuală iar ridichea de vară-iarnă se
comportă ca o specie bienală. În sol se dezvoltă porţiunea tuberizată reprezentată de axul hypocotil,
la soiurile sferice iar la cele alungite pe lângă hypocotil se îngroaşă şi partea superioară a rădăcinii.
Are culoare albă, roz, roşie, neagră iar la unele soiuri, porţiunea tuberizată este bicoloră (fig.2.5.1).
Rădăcinile secundare sunt fibroase şi pătrund în sol la 30-40 cm, la ridichile de lună şi până
la 60-80 cm la cele de vară-iarnă.
Frunzele cotiledonale sunt cordiforme, pubescente. Rozeta de frunze cuprinde 3-8 frunze
lirate sau penatsectate, acoperite cu perişori.
Tulpina floriferă înaltă de 50-100 cm, este ramificată, florile sunt grupate în inflorescenţe
de tip racem terminal, sunt pe tipul 4, de culoare albă sau violacee, cu polenizare alogamă,
entomofilă.
44
Fructul este o silicvă indehiscentă, în care se formează seminţele ovoidale, de culoare
cafenie, fiind mai mari, comparativ cu cele ale altor specii din fam. Brassicaceae (80-120 buc./g.).
Soiuri cultivate:
- Ridichea de lună: timpurii (30-40 zile): Rotunde timpurii, Roşii cu vârf alb, Redo, Ilka;
semitimpurii (40-50 zile): De Blaj, Ţepuşi de gheaţă;
- Ridichea de vară (50-60 zile): Albe japoneze, De Dumbrăveni, De Iernut;
- Ridichea de toamnă (70-80 zile): Bere de München;
- Ridichea de iarnă (100-120 zile): Negre rotunde.
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Ridichile au cerinţe moderate faţă de temperatură.
Temperatura minimă de germinaţie este de 1-2ºC iar cea optimă de 20-25ºC. Plantele călite rezistă
până la -3...-6ºC. Temperatura optimă de vegetaţie este de 15-20ºC. Temperaturile scăzute, de 5-
8ºC în primele faze de vegetaţie pot determina apariţia tulpinilor florale, la ridichile de vară-iarnă.
Temperaturile ridicate asociate cu seceta, determină, la ridichile de lună, pornirea prematură a
lăstarilor floriferi, apariţia ţesutului spongios în porţiunea tuberizată şi acumularea uleiurilor eterice
care depreciază calitatea.
Cerinţele faţă de umiditate sunt mari, necesitând în sol 70-80% din capacitatea de câmp.
Din acest punct de vedere ridichile de iarnă, datorită sistemului radicular mai profund se pot
aproviziona mai bine cu apă şi suportă mai uşor perioadele secetoase. Alternanţa perioadelor
secetoase cu cele cu umiditate ridicată determină, în special la ridichile de lună, crăparea părţii
comestibile.
Ridichile au cerinţe moderate faţă de intensitatea luminii. Insuficienţa luminii, la ridichile
de lună determină alungirea axului hypocotil şi din această cauză se deformează porţiunea
tuberizată. Ridichea de lună fiind o plantă de zi lungă, care în astfel de condiţii formează tulpini
florifere, trebuie cultivată numai în condiţii de zi scurtă, primăvara devreme sau toamna târziu.
Pentru cultura ridichilor de lună şi de vară sunt potrivite solurile mijlocii spre uşoare, fertile
iar pentru cele de toamnă-iarnă sunt bune solurile semigrele, luto-argiloase, care reţin mai bine apa
în timpul verii, cu reacţie neutră, pH-ul optim fiind 6,8-7,4.
Nutriţia minerală. Consumul specific este de 5-8 kg N, 2-3,5 kg P2O5, 5-6 kg K2O, 2-2,5
kg CaO şi 0,3-0,4 kg MgO la o tonă de produs.
2.5.1. CULTURA RIDICHILOR ÎN CÂMP

Ridichile se cultivă în principal în câmp, dar ridichea de lună se cultivă şi în spaţii protejate.
În general ridichile ocupă terenul înainte sau după alte culturi de legume deoarece au o
perioadă de vegetaţie mai scurtă.
45
Pregătirea terenului începe din toamnă, când, după desfiinţarea culturii precedente se face
fertilizarea de bază. Cantităţile de îngrăşăminte aplicate se corelează şi cu cerinţele speciei de bază,
care se amplasează înainte sau după cultura ridichilor. Tot din toamnă, se execută arătura adâncă.
Primăvara se administrează 100-150 kg/ha azotat de amoniu sau 200 kg/ha Complex III şi
se mărunţeşte arătura cu combinatorul.
Pentru ridichile de toamnă-iarnă, care urmează în acelaşi an după alte culturi de legume se
face o arătură de vară care se mărunţeşte imediat cu grapa cu discuri şi combinatorul.
Înfiinţarea culturii. Ridichile de lună se seamănă primăvara devreme sau pentru cultura de
toamană în perioada 10.VIII-10.IX. Pentru eşalonarea producţiei se poate semăna în 2-3 etape, la
intervale de 10-15 zile. Se seamănă în benzi de câte şase rânduri, după schema prezentată în figura
9, folosind 15-20 kg sămânţă/ha. Ridichea de vară se seamănă în luna martie, câte patru rânduri pe
strat folosind 10-12 kg sămânţă/ha. Ridichile de toamnă-iarnă se seamănă începând de la sfârşitul
lunii mai până în 10-15 iulie, câte trei rânduri.
Adâncimea de semănat este de 2-2,5 cm. Semănatul mai adânc, în special la soiurile de
ridichi de lună având formă sferică, determină deformarea porţiunii îngroşate.
Semănatul se face mecanizat, pe suprafeţe mari, cu SUP-21 sau manual, pe suprafeţe mici.
Lucrările de întreţinere. Pentru combaterea buruienilor se poate erbicida, după semănat cu
Ramrod 65 PU (Satecid, Clorilat) 6-8 kg/ha. Se fac 1-2 praşile mecanice şi 1-2 manuale, în special
la ridichile de toamnă-iarnă. După răsărire plantele se răresc la 2-3 cm, la ridichile de lună şi de
vară şi respectiv 6-8 cm, cele de toamnă-iarnă. În perioadele secetoase se udă, prin aspersiune, de
2-4 ori cu norme de 300-400 m3/ha, mai ales la culturile de vară-toamnă.
Fig.2.5.1. Ridichi de lună

Pentru ridichile de toamnă-iarnă este necesară şi o fertilizare fazială cu 100-150 kg/ha
azotat de amoniu şi 50-100 kg/ha sare potasică. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face utilizând
produsele specifice.
46
Recoltarea. Ridichile de lună şi de vară se recoltează manual, prin smulgere, în 2-3 etape
pe măsură ce rădăcinile s-au dezvoltat suficient şi se leagă în legături de câte 5-8 bucăţi, la ridichea
de lună şi 3-5 la cea de vară. Ridichea de toamnă şi de iarnă se recoltează după căderea primelor
brume, semimecanizat cu DLR-4, apoi se curăţă de pământ şi se rup frunzele.
Producţia este de 8-10 t/ha la ridichea de lună, 15-20 t/ha la ridichea de vară şi 20-30 t/ha la
cele de toamnă-iarnă.
2.5.2. CULTURA FORŢATĂ ŞI PROTEJATĂ A RIDICHILOR DE LUNĂ

Ridichea de lună, având perioadă scurtă de vegetaţie se pretează la cultura în răsadniţe,
solarii şi sere. În răsadniţe şi solarii se cultivă începând din ianuarie până în aprilie, pentru a obţine
producţia înaintea celei din câmp. În sere, se poate cultiva începând din octombrie până în
februarie-martie, cultura efectuându-se, între cele două cicluri de bază.
Înainte de înfiinţarea culturii se pregăteşte patul germinativ prin lucrările specifice.
Semănatul se face manual, în rânduri dese, la 8-10 cm folosind 5-8 g sămânţă/m2, realizând
în acest fel 350-400 plante recoltabile/m2. Între plante pe rând se asigură distanţe de 2-2,5 cm,
respectiv 40-50 plante pe metru liniar.
Adâncimea de semănat este de 0,5-1 cm, pentru a preveni deformarea părţii comestibile.
În vederea evitării alungirii axului hypocotil, după răsărire se asigură temperaturi de 10-
15ºC ziua şi 8-10ºC noaptea, timp de 5-7 zile, apoi se ridică la 14-18ºC ziua şi 10-12ºC noaptea.
Pentru asigurarea luminii sticla se va menţine curată iar folia de pe solarii trebuie să aibă o bună
transparenţă. În zilele călduroase, prin aerisiri se va evita creşterea temperaturii. Se aplică udări
pentru a menţine în sol umiditate moderată şi constantă şi se face o fertilizare fazială cu 100-150
kg/ha Complex III. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face utilizând produse specifice.
Recoltarea are loc manual, începând din faza în care rădăcinile au aproximativ 2 cm în
diametru. Plantele se smulg din sol, se curăţă de pământ şi se leagă în legături.
2.6. SFECLA ROŞIE

Beta vulgaris L., convar. conditiva L.
Fam. Chenopodiaceae
Importanţa culturii. Sfecla roşie se cultivă pentru rădăcini care se utilizează preparate sau
marinate. Se foloseşte în industria conservelor, ca materie primă. Rădăcinile de sfeclă conţin 11-
12% S.U., glucide 6-9%, proteine 0,5-1,8%, lipide 0,1-0,2%, vitaminele B1, B2, PP (B3), C (8-30
mg), P (100-150 mg) şi săruri minerale: potasiu 100 mg, sodiu 258 mg, fosfor 15 mg, calciu 300
47
mg, raportat la 100 g produs proaspăt. Culoarea roşie-violacee este asigurată de un glicozid,
betanină, care are valoare alimentară, folosindu-se ca şi colorant natural, în industria conservelor.
Originea şi răspândirea. Este originară din zona de litoral a Mării Mediterane şi a
Oceanului Atlantic unde creşte în stare sălbatică (Beta vulgaris, ssp. maritima Thell.). Primele
forme cultivate s-au răspândit în centrul Europei în sec. al XV-lea. Se cultivă în toate zonele cu
climat temperat şi subtropical.
Particularităţi biologice. Sfecla roşie este o specie bienală care formează în primul an de
vegetaţie în sol, o rădăcină pivotantă, care se tuberizează în partea superioară, având formă sferică,
globuloasă sau conic alungită. Porţiunea îngroşată cuprinde şi axul hypocotil (fig.2.6.1).
La suprafaţa solului se formează o rozetă de frunze, lung peţiolate, cordate, cu limb mare,
de formă ovată, având nervurile colorate în roşu-violaceu.
În anul al doilea de vegetaţie se dezvoltă tulpinile florale care ajung până la 80-120 cm, sunt
bine ramificate. Frunzele de pe tulpină sunt sesile, lanceolate. Florile sunt mici, concrescute, pe
tipul 5, grupate în spice terminale. Polenizarea este alogamă. Fructul, de tip glomerulă este format
din 2-6 nucule concrescute.
Soiuri cultivate: Bordo, Vidra 28, De Arad. În vestul Europei se cultivă şi soiuri cu
rădăcini mici (3 cm în diametru) pentru conservare.
Fig.2.6.1. Sfecla roşie
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Temperatura minimă de germinaţie este de 4-5ºC. La o

temperatură în sol de 10ºC, răsărirea se realizează după 15-20 zile iar la 16ºC, după 10-12 zile.
Temperatura optimă de creştere este de 16-23ºC; plantele sunt sensibile la temperaturi de peste
48
25ºC. Rezistă la îngheţuri uşoare de - 5...-6ºC, dar în faza de frunze cotiledonale sunt mai sensibile,
rezistând numai până la -1...-2ºC.
După declanşarea fazei de acumulare a substanţelor de rezervă, plantele pot vernaliza
prematur, dacă se înregistrează o perioadă mai lungă de timp temperaturi de 5-10ºC.
Faţă de apă are cerinţe moderate, necesitând în sol o umiditate de 65-75%, valorile mai
ridicate fiind la germinaţie şi în faza îngroşării rădăcinilor.
Preferă solurile mijlocii spre uşor compacte, luto-nisipoase, lutoase sau luto-argiloase,
bogate în humus cu reacţie neutră sau slab alcalină, cu pH-ul între 5,8-7,5.
Nutriţia minerală. Consumul specific este de 3,5-4 kg N, 1,5-2 kg P2O5, 5-6 kg K2O, 1-2
kg CaO, 0,6-0,8 kg MgO la tona de rădăcini. Raportul între azot şi potasiu trebuie să fie de 1:1,5
pentru a se asigura un conţinut ridicat în glucide şi o coloraţie mai intensă a rădăcinilor.
Cultura sfeclei roşii se poate practica în ogor propriu, pentru obţinerea producţiei în
perioada de vară sau succesiv după salată, ceapă verde, mazăre, când producţia se obţine toamna
târziu.
În asolament sfecla roşie poate urma după solanacee, leguminoase anuale sau castraveţi.
Pregătirea terenului începe din toamnă printr-o fertilizare de bază cu 300-400 kg/ha
superfosfat şi 150-200 kg/ha sare potasică urmată de arătura adâncă la 28-30 cm. Primăvara se
administrează azotat de amoniu 150 kg/ha şi se pregăteşte patul germinativ cu combinatorul. Pentru
cultura de toamnă, după recoltarea culturii secundare se administrează 200-250 kg/ha Complex III
şi se face o arătură superficială, care se mărunţeşte imediat cu grapa cu discuri şi combinatorul.
La pregătirea terenului se poate erbicida cu Venzar 80 PU 1-1,5 kg/ha.
Înfiinţarea culturii se face prin semănat direct cu SPC-6.
Epoca de semănat este primăvara (20.III-10.IV) pentru cultura de vară şi în mai-iunie,
pentru cultura de toamnă. Se seamănă la distanţe de 70+40+40 cm, folosind 12-14 kg sămânţă/ha.
Lucrările de întreţinere. Dacă nu s-a erbicidat la pregătirea patului germinativ se poate
aplica preemergent, Dual Gold 960 EC 1-1,5 l/ha. După răsărire se face răritul la distanţe de 8-10
cm între plante pe rând, asigurându-se 20-25 plante/m2.
Se fac 3-4 praşile mecanice şi 2-3 praşile manuale. La începutul perioadei de îngroşare a
rădăcinilor se administrează 150 kg/ha azotat de amoniu şi 100 kg/ha sare potasică. În perioadele
secetoase se udă prin aspersiune, fiind necesare 2-4 udări cu norme de 400-450 m3 apă/ha.
Pentru combaterea bolilor se fac tratamente preventive şi curative cu Brestan 60 PU - 0,5
kg/ha, Topsin M 70 - 0,3 kg/ha, Benlate 50 PU - 0,3 kg/ha, împotriva cercosporiozei (Cercospora
beticola) şi cu Tilt 250 CE 0,5 l/ha sau Score 250 CE 0,3 l/ha pentru făinare (Erisiphe betae).
49
Dintre dăunători trebuie avuţi în vedere păduchii de frunze (Doralis fabae) şi gărgăriţa sfeclei
(Bothynoderes punctiventris), care se pot combate cu Fernos 50 PU 0,05%, Decis 0,125% sau
Fastac 10 EC, 0,02% (tabelul 2.6.1.).
Tabelul 2.6.1.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor culturii de sfeclă roşie
Timp
Concen-
Boala sau Tratamentele Substanţele de de
Aspectul atacului traţia,
dăunătorul recomandate combatere pauză
doza/ha
zile
Cercosporioza Tratamente foliare
Pete mici, circulare, Score 250 EC 0,3 l 14
sfeclei alternative,
brune, mărginite de un Topsin 70 PU 0,3 kg 18
(Cercospora preventive şi
halou gălbui, pe frunze Bravo 500 SC 4l 7
beticola) curative
Făinarea sfeclei Pete pâsloase sau Tilt 250 CE 0,5 l 21
Tratamente foliare
(Erysiphe prăfoase, de culoare Alert SC 0,5 l 14
alternative
betae) albă, pe frunze Score 250 EC 0,3 l 14
Colonii de păduchi pe
Păduchii de
partea inferioară a Decis 2,5 EC 0,0125% 14
frunze Tratamente foliare
frunzelor gofrate şi Fastac 10 EC 0,02% 14
(Aphis fabae)
răsucite
Gărgăriţa Decis 2,5 EC
Retezarea plantelor 0,5 l 14
sfeclei Tratamente foliare şi Lamdex 5 EC
tinere, zone roase ale 0,2 l 14
(Bothynoderes la sol Karate Zeon
frunzelor 0,150 l 14
punctiventris) (SC)
Recoltarea se execută semimecanizat, prin dizlocare cu DLR-4 după care plantele se smulg
din pământ, se curăţă şi se îndepărtează frunzele. Perioada de recoltare este în iulie-august pentru
cultura înfiinţată primăvara şi în septembrie-octombrie după căderea brumelor, pentru culturile
înfiinţate vara.
Producţia este de 15-20 t/ha pentru culturile de vară şi 25-30 t/ha pentru culturile de
toamnă.
2.7. SCORŢONERA
Scorzonera hispanica L.
Fam. Asteraceae (Compositae)
Importanţa culturii. Se cultivă pentru rădăcinile tuberizate care se utilizează în special sub
formă de salate. Rădăcinile conţin 15-20% glucide, 2-2,5% lipide şi 0,5-1% protide, vitamine (B1,
B2, C) şi săruri minerale: calciu, fosfor, fier.
Latexul din plantă este bogat în glicozizi (insulină, asparagină, levulină) care au efect
favorabil asupra digestiei.
50
Originea şi răspândirea. Scorţonera este originară din sudul Europei şi a fost luată în
cultură relativ recent, în sec. al XVII-lea, în Spania: Se cultivă pe suprafeţe mai mari în ţările din
vestul Europei: Franţa, Belgia, Olanda. La noi, în ţară, este puţin cultivată.
Particularităţi biologice. Este o plantă perenă dar în cultură se comportă ca o specie
bienală. În primul an de vegetaţie se dezvoltă în sol o rădăcină pivotantă, cilindrică, de 25-35 cm
lungime şi până la 2-3 cm grosime, având culoare brun-închis, pulpa albă, bogată în latex (
fig.2.7.1-a). Frunzele sunt oval-lanceolate, dispuse în rozete.
a. b.
Fig.2.7.1. Scorţonera: a-rădăcina, b- floarea
Din anul al doilea apar tulpinile florifere de 60-120 cm înălţime, ramificate. Uneori tulpinile
florifere apar încă din primul an de vegetaţie.
Florile sunt galbene, grupate în inflorescenţe de tip capitul iar polenizarea este atât
autogamă cât şi alogamă (fig.2.7.1-b).
Fructele sunt de tip achenă, de formă cilindrică, având 12-17 mm lungime şi 1-1,5 mm
grosime, sunt prevăzute cu papus şi facultatea germinativă se păstrează 1-2 ani.
Relaţii cu factorii de vegetaţie. Scorţonera are cerinţe moderate faţă de temperatură.
Seminţele încep să germineze la 6-8ºC. Temperatura optimă de germinaţie este de 13-15ºC. Este
rezistentă la temperaturi scăzute şi din această cauză poate ierna în câmp. Are cerinţe moderate şi
faţă de umiditate, necesitând în sol valori de 70-75% din capacitatea de câmp. Nu este pretenţioasă
faţă de lumină.
Preferă solurile adânci, fertile, bogate în humus, cu reacţie neutră sau uşor alcalină
(pH=6,5-7,5).
51
Scorţonera se cultivă exclusiv în câmp parcticându-se în special culturi anuale şi mai rar
bienale.
Pregătirea terenului începe din toamnă prin administrarea a 30-50 t/ha gunoi de grajd bine
descompus, 300-400 kg/ha superfosfat, 200-250 kg/ha sulfat de potasiu şi arătura adâncă la 28-30
cm. Primăvara se pregăteşte patul germinativ şi se fertilizează cu 150 kg/ha azotat de amoniu.
Înfiinţarea culturii se face primăvara devreme, în martie-aprilie prin semănat la distanţe de
25-30 cm între rânduri, cu 8-10 kg sămânţă la hectar. Se seamănă la 2-2,5 cm adâncime.
Se poate însămânţa şi în a doua jumătate a lunii august, cu recoltare în iulie anul următor.
După răsărire se face răritul la 10-12 cm între plante pe rând, realizându-se o desime de
500-600 mii plante/ha şi se menţine cultura curată de buruieni prin 2-3 praşile mecanice şi 1-2
manuale. În perioadele secetoase se aplică 2-3 udări prin aspersiune, cu norme de 300-400 m3
apă/ha, în special în perioada de formare a rădăcinilor îngroşate. Se fertilizează cu 150 kg/ha azotat
de amoniu şi 120 kg/ha sulfat de potasiu.
Se îndepărtează prin rupere eventualele tulpini florifere care au apărut pentru a evita
deprecierea rădăcinilor şi epuizarea plantelor.
Recoltarea rădăcinilor are loc toamna în septembrie-octombrie, prin dislocare manuală sau
cu DLR-4, după care plantele se adună şi se rup frunzele din rozetă, apoi se sortează. Se poate
recolta şi în anul al doilea începând din primăvară până vara. În acest caz însă, pentru a favoriza
dezvoltarea rădăcinilor se îndepărtează încă de la apariţie, tulpinile florifere.
2.8. BARBA CAPREI (sin. Scorţonera albă)

Tragopogon porrifolius L.
Importanţa culturii. Se utilizează în alimentaţie rădăcinile tuberizate care se consumă

fierte sau prăjite. Pot fi folosite şi frunzele tinere pentru salată.
Originea şi răspândirea. Este originară din Europa meridională unde creşte spontan, în
special pe terenuri calcaroase. În prezent se cultivă pe suprafeţe mai mari, în ţările din vestul
Europei.
Particularităţi biologice. Este o plantă bienală. În ritmul an de vegetaţie se formează în
sol o rădăcină pivotantă îngroşată, de 20-25 cm lungime de culoare alb-gălbuie (2.8.1-a). La
52
suprafaţa solului se dezvoltă rozeta de frunze, care sunt alungite, cu limbul îngust de culoare verde
cu nervura centrală de culoare albă.
În anul al doilea apar tulpinile florifere de 1-1,2 m, ramificate. Florile sunt grupate în
capitule şi au culoare albastru-violacee sau roz (fig.2.8.1-b). Polenizarea este alogamă. Fructul de
tip achenă are formă eliptică, culoare brun-închis cu suprafaţa rugoasă (80-100 bucăţi/g).
Facultatea germinativă se menţine 1-2 ani.
a. b.
Fig. 2.8.1. Barba caprei: a- rădăcina, b-floarea.
Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie. Are cerinţe asemănătoare cu scorzonera. Plantele

rezistă până la -15ºC şi astfel pot să ierneze în câmp, în zonele cu ierni mai puţin geroase
Terenul se pregăteşte ca pentru scorzonera. Cultura se înfiinţează prin semănat direct în
martie-aprilie la 25-30 cm între rânduri, asigurând 30-50 seminţe/m linear. Adâncimea de semănat
este de 2-2,5 cm.
După răsărire, când plantele au 3-4 frunze se face răritul la 8-12 cm. În timpul iernii se
îndepărtează tulpinile florifere pentru a favoriza dezvoltarea rădăcinilor şi pentru a preveni
lignificarea acestora.
Celelalte lucrări se aplică ca la scorțonera.
Recoltarea are loc toamna târziu sau în primăvara anului următor, prin dizlocarea
rădăcinilor, mecanizat cu DLR-4 sau manual. Plantele se smulg apoi din pământ şi se rup frunzele
din rozetă.
53
Academicpres, Cluj-Napoca, Cap.VII.
Ed.Ceres, Bucureşti, cap.XV.
1.11.Test
1.Care din speciile următoare se comportă ca plante anuale:
a. Morcov, pătrunjel
b. Ţelina, sfecla roşie
c. Ridichi de lună
2.Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor de morcov este:
a. 0-1oC
b. 3-4oC
c. 6-8oC
3.Cultura de morcov, pentru păstrare peste iarnă, se înfiinţează:
a. primăvara devreme
b. lunile mai-iunie
c. toamna
4. Pătrunjelul rezistă la temperaturi de:
a. -8....-10oC
b. -10...-20oC
c. -2.....-5oC
5.Gunoiul de grajd se administrează toamna la:
a. morcov, pătrunjel
b. sfeclă roşie
c. păstârnac, ţelină
6.Temperatura optimă de creştere a plantelor de ţelină este de:
a. 12-14oC
b. 16-20oC
c. 20-25oC
54
7.Cultura de ţelină se înfiinţează:
a. prin semănat direct sau răsad
b. numai prin semănat direct
c. numai prin răsad
8.Ridichile de toamnă-iarnă pot emite prematur tulpini florifere dacă plantele trec prin
perioade cu temperaturi de:
a. 1-5oC
b. 5-8oC
c. 10-15oC
9. Ridichile de lună, emit tulpini florifere:
a. în perioade secetoase
b. în condiţii de zi scurtă
c. în condiţii de zi lungă
10.Combaterea puricilor se face obligatoriu la:
a. pătrunjel
b. ridichi
c. ţelină
55
UI. III. LEGUMELE BULBOASE
Obiective.............................................................................................58
3.1. Ceapa...................................................................................................58
3.1.1. Cultura cepei prin arpagic.................................................................62
3.1.2. Cultura cepei prin semabnat direct...................................................65
3.1.3. Cultura cepei prin răsad...................................................................65
3.1.4. Cultura de ceapă verde.....................................................................66
3.2. Usturoiul...............................................................................................68
3.3. Usturoiul de Egipt................................................................................71
3.4. Prazul....................................................................................................72
3.5. Ceapa de iarnă.......................................................................................76
3.6. Ceapa eşalotă....................................................................................... .77
3.7. Ceapa de Egipt......................................................................................79
3.8. Ceapa de tuns........................................................................................80
3.9. Bibliografie obligatorie..........................................................................82
3.10.Bibliografie facultativă.........................................................................82
3.11. Test.......................................................................................................82
56
Obiective
Studiul particularităţilor bioecologice şi a posibilităţilor de cultivare a legumelor bulboase.
În această grupă sunt cuprinse speciile legumicole a căror parte comestibilă o reprezintă,
bulbul, tulpina falsă, de la unele consumându-se şi frunzele verzi.
Legumele bulboase fac parte din familia Aliaceae: ceapa, usturoiul, prazul, usturoiul, ceapa
de Egipt, ceapa de iarna, ceapa de tuns, ceapa eşalotă.
Sunt specii puţin pretenţioase faţă de căldură şi din această cauză la noi se cultivă în toate
zonele, cu execepţia celor de munte. Sunt mai răspândite în cultură ceapa, usturoiul şi prazul,
celelalte specii fiind puţin cultivate la noi în ţară.
3.1. CEAPA
Allium cepa L.
Fam. Alliaceae (Liliaceae)
Importanţa culturii. Ceapa se cultivă în principal pentru bulbi, dar se consumă şi tulpina
falsă şi frunzele, când acestea sunt verzi. Se utilizează în alimentaţie în stare proaspătă sau
preparată. Este materie primă pentru industria alimentară şi farmaceutică. Bulbii de ceapă conţin
10-14% substanţă uscată, reprezentată în principal de glucide 6,5-8%, protide 1,3-2%. Conţine
vitaminele A, B1, B2, C 10-30 mg/100 g şi săruri minerale: potasiu 150-230 mg/100 g, fosfor,
calciu. Atât bulbul cât şi tulpina falsă şi frunzele conţin fitoncide care au acţiune antibacteriană.
Originea şi răspândirea. Pe baza cercetărilor paleontologice şi botanice s-a ajuns la
concluzia că ceapa este originară din Asia Centrală şi de sud-vest, provenind din formele sălbatice
care se află în flora spontană din Iran, Afganistan, Turkestan, Siberia Occidentală şi Caucaz.
În ţara noastră ceapa se cultivă în toate zonele cu excepţia celor de munte. Suprafaţa
cultivată anual este în jur de 30 mii ha, obţinându-se însă numai 10,8 t/ha. În decursul timpului s-au
creat o serie de bazine consacrate în cultura cepei, creându-se în acest fel o tradiţie şi o specializare
a forţei de muncă. Sunt cunoscute astfel bazinele Făgăraş, Turda-Mihai Viteazu, Crasna-Pericei -
jud. Sălaj, Vinga - jud. Arad.
Particularităţi biologice. La ceapă, ciclul de viaţă durează doi ani, când se practică cultura
prin semănat direct şi răsad sau trei ani, în cazul cultivării prin arpagic.
În timpul germinaţiei şi răsăririi apare mai întâi radicela şi apoi frunza cotiledonală care
străbate stratul de pământ având forma de cot, datorită unei zone foarte active de creştere deasupra
57
muguraşului şi alta înspre vârful frunzei cotiledonale, cu un ritm de creştere mai redus. Diferenţa
dintre ritmurile de creştere ale celor două zone face ca vârful frunzei cotiledonale şi tegumentul
seminţei să iasă la suprafaţa solului (fig.3.1.1).
a. b.
Fig.3.1.1. Răsărirea plantelor de ceapă a) pe teren fără crustă,
b) pe teren care a format crustă la suprafaţă
Rădăcina este fasciculată. După germinarea seminţelor se formează o rădăcină primară care
trăieşte până la apariţia primelor frunze adevărate, timp în care se formează şi tulpina adevărată,
sub forma unui disc. În continuare încep să apară noi rădăcini adventive iar rădăcina primară se
usucă şi piere. Numărul de rădăcini care se formează în primul an variază între 30 şi 70. După
intrarea în repaus a bulbului aceste rădăcini mor şi în primăvara anului următor, din partea
inferioară a discului apar altele, în număr de 70-120. Înrădăcinarea este în general superficială, cea
mai mare parte din rădăcini fiind răspândite până la 18-20 cm. Pe terenurile permeabile o parte din
rădăcini pot ajunge la 30-40 cm şi chiar până la 80-90 cm.
Tulpina propriu-zisă, în anul întâi de vegetaţie, are formă de disc. Partea inferioară, pe care
cresc rădăcinile este aproape plană iar cea superioară este bombată şi prezintă primordiile terminale
sub forma unor proeminenţe din care se formează frunzele, mugurii şi apoi tulpinile florifere.
Tulpina falsă este alcătuită din tecile frunzelor care se suprapun concentric, învelindu-se
succesiv şi este situată în prelungirea bulbului până la limbul frunzelor.
Frunzele sunt fistuloase, acoperite cu pruină şi apar în mod succesiv şi altern, fiecare în
interiorul precedentei pe care o străpunge la un moment dat şi iese afară. Limbul frunzelor este
suculent şi fraged, când frunzele sunt tinere iar când acestea îmbătrânesc, nu mai este comestibil şi
după formarea bulbului se usucă.
Bulbul este un organ vegetativ, rezultat din modificarea frunzelor prin îngroşarea lor la
bază. Frunzele din interiorul bulbului sunt cărnoase iar cele de la exterior sunt pergamentoase
Bulbul este de formă sferică, turtită sau ovală, în funcţie de soi şi are mărime diferită care variază
în mod obişnuit între 60-80 g până la 150-200 g. Frunzele pergamentoase de la exteriorul bulbului
pot fi de culoare albă, galbenă sau roşie-violacee, în funcţie de soi.
Tulpina florală apare în anul al doilea sau al treilea de cultură şi este fistuloasă, fusiformă,
ajungând la înălţimea de 0,80-1,50 m. În mod obişnuit la o plantă apar 2-3 tulpini florale, dar poate
58
fi şi numai una sau mai multe (fig.3.1.2). Inflorescenţa este o umbelă globuloasă alcătuită din 300-
800 flori şi se formează în vârful tulpinii florale. La început este protejată de o peliculă
membranoasă de culoare alb-verzuie care crapă şi se desface înaintea înfloririi apoi se usucă şi
cade. Înflorirea durează 10-25 de zile, în funcţie de condiţiile de mediu, pe timp uscat şi călduros
durează mai puţin şi invers, dacă vremea este umedă şi rece, înfloritul durează mai mult. Floarea
este hermafrodită, organizată pe tipul 3, de culoare alb-verzuie, mică. O floare poate da naştere la
maxim şase seminţe, dacă se realizează o fecundare completă. Polenizarea este alogamă (fig.3.1.3).
Fig.3.1.2. Cultura seminceră de ceapă Fig.3.1.3. Inflorescenţă de ceapă
Fructul este o capsulă triloculară, având în fiecare lojă maxim două seminţe, deci în total
şase. De obicei se formează mai puţin de şase seminţe la maturitatea deplină în partea superioară şi
există astfel posibilitatea scuturării şi pierderii seminţelor mature.
Seminţele sunt mici, de culoare neagră, au formă triedrică, cu tegumentul tare şi zbârcit.
Facultatea germinativă se păstrează 3-4 ani şi de obicei are valori mai scăzute comparativ cu alte
specii de legume.
Soiuri cultivate. La noi se cultivă în principal soiuri care au bulbul de culoare galben-
maronie sau roşie violacee (tabelul 3.1.1). În alte ţări se cultivă şi soiuri sau hibrizi de culoare albă.
În lista de soiuri pentru anul 2015 se recomandă a fi cultivate soiurile următoare:
- pentru cultura din arpagic: Alexandra, Zittau, Filofteia, Liliana;
- pentru cultura prin semănat direct: Ancuţa, Anuska, Volska, Roşie de Arad, Roşie de
Arieş, Andrada F1, Arieşana, Aroma, Barito F1, Brilliant, Marrona F1, Orizont, Rubiniu, Niky F1,
Nicola F1, Diamant, Delicioasă, Luciana;
- pentru cultura prin răsad: De Buzău.
Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie
Ceapa este o plantă cu cerinţe moderate faţă de căldură. Temperatura minimă de germinare
a seminţelor este de 3-4ºC dar în astfel de condiţii, răsărirea plantelor are loc după 30-40 zile.
Temperatura optimă de germinaţie este de 15-18ºC iar încolţirea are loc după 7-10 zile.
59
Temperatura optimă de vegetaţie este de 18-20ºC, cea minimă 10-15ºC şi maximă 25-30ºC. Bulbul
se formează la temperaturi de 20-26ºC. Plantele rezistă la îngheţ (-4...-8ºC). Ceapa poate să ierneze
în câmp sub formă de sămânţă încolţită sau sub formă de bulbili înrădăcinaţi.
Lumina este un factor important pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor de ceapă. Zilele
scurte (8-12 ore) favorizează creşterea vegetativă în timp ce bulbii se formează în condiţii de zi
lungă (14,5-15,5 ore).
Tabelul 3.1.1
Soiuri de ceapă
Perioada de Bulbul
Rezistenţa la
Soiul vegetaţie
Mărime Formă Culoare păstrare
(zile)
- Soiuri cultivate prin arpagic:
mijlocie spre
Zittau 120-130 sferică galben-maronie f.bună
mare
mijlocie spre rotund-
De Stuttgart 130-145 galben-maronie f.bună
mare turtită
galben- maroniu
De Macău 120-135 mijlocie sferică f.bună
închis
- Soiuri cultivate prin semănat direct:
sferică
Volska 160-170 mare galben-auriu bună
uşor ovală
Diamant 145-165 mare sferică galben- maronie bună
Roşie de
130-140 mijlocie sferică roşie-violacee mijlocie
Făgăraş
Roşie de Turda 125-140 mijlocie sferică roşie-violacee mijlocie
- Soiuri cultivate prin răsad:
conic-
Aurie de Buzău 140-145 mare galben-aurie mijlocie
inversă
Ceapa are un consum relativ scăzut de apă, forma frunzelor şi stratul de pruină cu care sunt
acoperite micşorează pierderile prin transpiraţie. Totuşi datorită înrădăcinării superficiale şi a
suprafeţei relativ reduse de absorbţie, ceapa are nevoie de umiditate în prima parte a perioadei de
vegetaţie. Umiditatea solului trebuie să fie de 80-90% din capacitatea de câmp până la formarea
bulbilor, 70-80% în timpul formării şi creşterii bulbilor şi 60-70% în perioada de maturare a
acestora. Apa poate lipsi total din sol cu 2-3 săptămâni înainte de recoltare, pentru desăvârşirea
maturării şi pentru intrarea bulbilor în perioada de repaus. Umiditatea relativă optimă este de 60-
70%. Umiditatea atmosferică excesivă favorizează atacul de mană, care în lipsa măsurilor de
protecţie provoacă pagube mari la culturile de ceapă.
Plantele de ceapă cresc bine şi dau producţii bune pe solurile uşoare, fertile, afânate în
profunzime, permeabile pentru apă cu reacţie neutră (pH=6-7). nu sunt favorabile pentru cultura
cepei solurile grele, compacte, reci sau acide.
60
Nutriţia minerală.Consumul specific al plantelor de ceapă pentru o tonă de bulbi este de 3-
4 kg N, 1,2-1,8 kg P2O5 şi 3,5-4,8 kg K2O. Pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor raportul N:P:K
trebuie să fie 1:1,3-2:3.
Ceapa, datorită rezistenţei la păstrare a bulbului pe o perioadă lungă de timp se cultivă
numai în câmp. Pentru obţinerea de ceapă verde, destinată consumului în stare proaspătă se
practică şi cultura protejată.
Cultura cepei, pentru obţinerea de bulbi se poate realiza prin arpagic, prin semănat direct
sau prin răsad. Dintre aceste metode de cultură cea mai avantajoasă din punct de vedere economic
este cea prin semănat direct şi ca urmare, pe plan mondial este mai mult utilizată. La noi în ţară se
practică însă pe suprafeţe mai mari (aproximativ 60-70% din suprafaţa totală cultivată) metoda prin
arpagic. Aceasta se datorează mai ales ritmului mai rapid de creştere al plantelor, în primele faze de
vegetaţie, comparativ cu cele obţinute prin semănat direct şi datorită acestui fapt, posibilităţilor mai
bune de întreţinere a culturii chiar şi în lipsa utilizării erbicidelor.
3.1.1. CULTURA CEPEI PRIN ARPAGIC

Cultura cepei prin arpagic presupune două etape: producerea arpagicului şi efectuarea
culturii pentru obţinerea bulbilor pentru consum.
A. Producerea arpagicului
Pentru producerea arpagicului se aleg terenuri cu un grad mai redus de îmburuienare, cu
soluri bine structurate, care nu formează crustă, cu o fertilitate mai scăzută.
Terenul se pregăteşte din toamnă printr-o fertilizare cu 300-350 kg/ha superfosfat şi 120-
150 kg/ha sulfat de potasiu, care se încorporează în sol prin arătura adâncă.
Primăvara devreme, imediat ce solul s-a zvântat se execută o grăpare, se aplică 100-150
kg/ha azotat de amoniu şi se lucrează cu combinatorul.
Semănatul are loc în luna martie, folosind 100-120 kg sămânţă/ha. Adâncimea de semănat
este de 2-3 cm. Se seamănă la 15 cm între rânduri, câte şase rânduri pe un strat şi 75 cm între
straturi, utilizând formula 75+15 cm x 5. Pe suprafeţe mari semănatul se execută cu SUP-21 iar pe
suprafeţe mici, manual, în rigole deschise cu săpăliga. Dacă umiditatea solului este scăzută, se face
o tăvălugire cu 3 TN-1,4.
Lucrările de întreţinere. După semănat, pentru combaterea buruienilor se erbicidează cu
Pengan 330 EC 6 l/ha, Stomp 330 EC 1,0 l/ha sau Dual gold 960 EC 1,0 l/ha. Dacă nu se
erbicidează sunt necesare pliviri repetate, ceea ce determină creşterea preţului de cost al
arpagicului. În perioadele secetoase sunt necesare 1-2 udări, cu norme de 250-300 m3/ha. Se aplică
61
măsuri preventive pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, ca la culturile pentru obţinerea de
bulbi.
Recoltarea arpagicului are loc în perioada iulie-august. Momentul optim de recoltare este
atunci când tulpina falsă s-a înmuiat la bază, la majoritatea plantelor şi frunzele s-au îngălbenit la
vârf. Se recoltează manual, prin smulgere, apoi se lasă 4-5 zile la soare pentru uscare după care se
îndepărtează frunzele uscate şi se sortează pe calităţi:
- calitatea I: bulbii cu diametrul de 7-20 mm, care se vor utiliza pentru obţinerea de bulbi
pentru consum;
- calitatea II: bulbii cu diametrul peste 20 mm, care se pot folosi numai pentru obţinerea de
ceapă verde deoarece plantele vor emite tulpini florifere.
Producţia de arpagic este de 6-7 t/ha.
B. Obţinerea bulbilor de ceapă pentru consum
Cultura se amplasează pe terenuri plane, irigabile, cu un grad redus de îmburuienare. Se
aleg solurile mijlocii, fertile, permeabile, cu reacţie neutră. Cultura cepei poate să urmeze după
solano-fructoase, bostănoase sau vărzoase. Pe acelaşi teren sau după usturoi şi praz, cultura cepei
va reveni după cel puţin 4-5 ani, pentru a preveni atacul de nematozi.
Toamna, după desfiinţarea culturii precedente se administrează 300-400 kg/ha superfosfat,
150-200 kg/ha sulfat de potasiu şi se face arătura la 28-30 cm.
Plantarea arpagicului se face primăvara devreme, în martie. Se foloseşte arpagic de
calitatea I, cu diametrul între 7 şi 20 mm (cel cu diametrul peste 20 mm determină formarea
tulpinilor florifere în detrimentul dezvoltării bulbului). Înainte de plantare arpagicul se poate trata
cu Germisan, 30-50 g/1 kg arpagic. Pentru prevenirea formării tulpinilor florifere se poate face un
tratament termic timp de 10-15 zile la 25-35ºC şi apoi 6-8 ore la 40ºC.
Pa suprafeţe mici se plantează manual, în rigole deschise cu sapa iar pe suprafeţe mari
semimecanizat sau mecanizat cu MPB-8.
Distanţele de plantare sunt 60+30+30+30 cm sau în benzi de câte două rânduri, folosind
formula 66+20+44+20 cm. Între plante pe rând se asigură 3-4 cm. Adâncimea de plantare este de
4-5 cm. Pentru un hectar de cultură este necesară o cantitate de 600-700 kg arpagic.
Lucrările de întreţinere
În cazul în care nu s-a erbicidat la pregătirea patului germinativ, se poate erbicida după
plantarea arpagicului cu Stomp 330 EC, 1,0 l/ha, Pengan 330 EC 6 l/ha sau Boxer 800 EC 3-3,5
l/ha.
În timpul perioadei de vegetaţie, când plantele de ceapă au format 4-5 frunze se poate
erbicida cu Goal 2XI (SC), 1,0 l/ha, Agil 100 EC 1,0 l/ha, Pledge 50 WP 0,08 kg/ha iar pe
62
terenurile infestate cu pir, Fusilade S - 1,5 l/ha care se aplică când plantele de pir au aproximativ 10
cm înălţime.
Pentru afânarea solului şi combaterea buruienilor sunt necesare 2 praşile mecanice şi 1-2
manuale. La începutul perioadei de formare a bulbilor se fertilizează cu 150 kg azotat de amoniu şi
100 kg sulfat de potasiu/ha. În perioadele secetoase sunt necesare 2-3 udări cu norme de 300-350
m3/ha. Udările se sistează cu 3-4 săptămâni înainte de recoltare pentru a favoriza maturarea
bulbilor. Tot timpul perioadei de vegetaţie se fac tratamente fitosanitare preventive, pentru
combaterea bolilor şi dăunătorilor utilizând produsele specificate în tabelul 3.1.2. Pentru asigurarea
aderenţei soluţiei pe frunze se adaugă obligatoriu aracet 0,2%.
Tabelul 3.1.2
Combaterea bolilor şi dăunătorilor la legumele bulbifere
Boala sau Tratamentul Substanţa de Concentraţia Timpul

dăunătorul aplicat combatere Doza/ha de pauză
Aliette 80 WP 0,3% 21
Mana cepei Bravo 500 SC 0,4% 7
(Peronospora Planet 72 WP 0,25% 14
destructor) Tratamente Previcur 607 SL 0,15% 14
foliare Ridomil Zineb 2,5 kg 14
Ridomil Gold 2,5 kg(0,25%) 21
MZ 68 WP
Alcupral 50 PU 0,4-0,5% 14
Alternarioza
cepei şi prazului Tratamente Bravo 500 EC 0,4% 7
(Alternaria foliare Rovral 50 PU 0,5% 21
porri)
Putregaiul alb
Tratarea
(Sclerotium Sulfat de cupru 1% 7
bulbilor
cepivorum)
Nematozii Nemathorin 10 G
Tratarea 10-15 kg -
(Ditylenchus Vydate 10 G
bulbilor 30 kg -
dipsaci) (SL)
Musca cepei Novadim Progress
Tratamente
(Delia antiqua) (EC) 0,2% 14
foliare
Musca Confidor Energy 0,12% 14
Tratament
usturoiului Sintogril Super 30 kg
la sol
(Suillia lurida)
Recoltarea bulbilor se execută la sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august. Pentru
consumul curent se poate recolta începând din luna iunie. Momentul optim de recoltare este atunci
când la aproximativ 80% din plante, tulpina falsă s-a înmuiat la bază şi rozetele de frunze s-au
culcat pe sol. Se recoltează manual, prin smulgere, pe suprafeţe mici iar după recoltare bulbii se
lasă pe sol 4-5 zile, pentru uscare. Pe suprafeţe mari se poate recolta cu MRC-1,4.
Producţia de bulbi este de 20-25 t/ha.
63
3.1.2. CULTURA CEPEI PRIN SEMĂNAT DIRECT
Dintre cele trei metode de cultură a cepei pentru bulbi cea prin semănat direct este mai
avantajoasă din punct de vedere economic şi din această cauză este mai răspândită în ţările cu o
agricultură dezvoltată. La noi se practică în multe bazine legumicole situate în zonele cu precipitaţii
mai abundente sau cu posibilităţi de irigare. În viitor, această metodă de cultură ar trebui adoptată
de un număr cât mai mare de producători.
Pentru cultura prin semănat direct se vor folosi numai terenuri care nu formează crustă
deoarece altfel, datorită particularităţilor de răsărire cultura se poate compromite încă din faza de
răsărire. Terenul se pregăteşte ca pentru cultura prin arpagic.
Semănatul are loc primăvara devreme, în martie până cel mai târziu în prima decadă a lunii
aprilie. Distanţele de semănat se stabilesc în funcţie de suprafaţă şi modul de întreţinere a culturii:
- suprafeţe mici, întreţinere manuală: 50+30+30+30 cm;
- suprafeţe mari, întreţinere mecanizată: 66+20+44+20 cm.
În unele ţări producătoare de ceapă se practică şi semănatul în benzi late de 5-8 cm, în felul
acesta obţinându-se bulbi mai uniformi ca mărime.
Adâncimea de semănat este de 2-3 cm. Se utilizează o normă de 6-8 kg/ha pentru a obţine
bulbi de mărime mijlocie spre mare şi pentru a nu fi necesară lucrarea de rărit. Semănatul se poate
face manual în rigole deschise cu săpăliga sau mecanizat cu SUP-21. După semănat se tăvălugeşte
cu tăvălugul neted 3 TN-1,4.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele de la cultura prin arpagic.
În cazul în care după semănat se formează crustă, se iau măsuri de distrugere a acesteia fie
cu sapa rotativă sau prin udări prin aspersiune, cu norme de udare de 200-250 m3/ha, folosind
aspersoare cu dispersie fină a apei. După semănat, pentru combaterea buruienilor se erbicidează cu
Pengan 330 EC 6 l/ha, Stomp 330 EC 1,0 l/ha sau Dual gold 960 EC 1,0 l/ha.
Când desimea plantelor pe rând este prea mare, se efectuează răritul la 3-4 cm. Lucrarea se
execută când plantele de ceapă au format 3-4 frunze. Se fac două fertilizări faziale. Prima, când
plantele au 3-4 frunze, cu 80-100 kg/ha azotat de amoniu şi a doua după 3-4 săptămâni când se
administrează 120 kg/ha azotat de amoniu şi 90-100 kg/ha sulfat de potasiu.
Datorită perioadei de vegetaţie mai mare, comparativ cu ceapa înfiinţată prin arpagic, sunt
necesare 5-8 udări cu norme de 300-400 m3 apă/ha.
Recoltarea bulbilor se realizează la începutul lunii septembrie şi se procedează ca la cultura
din arpagic. Producţia de bulbi este de 20-25 t/ha.
64
3.1.3. CULTURA CEPEI PRIN RĂSAD
Cultura prin răsad este mai puţin practicată datorită cheltuielilor mai ridicate ocazionate de
producerea şi plantarea răsadurilor. Datorită faptului că în acest caz cultura se înfiinţează primăvara
târziu, spre deosebire de celelalte metode de cultură, pe acelaşi teren până la plantarea răsadurilor
de ceapă se pot cultiva legume verdeţuri: salată, spanac sau ridichi de lună.
Pregătirea terenului se face ca pentru celelalte metode de cultură a cepei.
Producerea răsadurilor are loc pe straturi reci sau în răsadniţe semicalde unde se seamănă
în luna martie până la începutul lunii aprilie. Se seamănă în rânduri la distanţă de 8-10 cm folosind
10-15 g sămânţă/m2. Adâncimea de semănat este de 2 cm. Pentru producerea răsadului necesar
unui hectar de cultură sunt necesare 3-4 kg sămânţă. După semănat, pentru combaterea buruienilor
se poate erbicida cu produsele menționate la cultura prin semănat direct. Răsadul este bun pentru
plantat când are 3-4 frunze, înălţime de 15 cm şi diametrul la bază 0,5 cm.
Plantarea răsadurilor. Epoca de plantare este în luna mai până la începutul lunii iunie.
Înainte de plantare răsadurile se fasonează prin scurtarea rădăcinilor la aproximativ 2 cm şi dacă
timpul este călduros se îndepărtează 1/3-1/2 din limbul frunzelor mai bine dezvoltate, apoi se
mocirlesc.
Se plantează câte patru rânduri pe un strat la 30 cm între rânduri şi 6-8 cm între plante pe
rând. Pentru a evita deformarea bulbilor se plantează cu cel mult 1-2 cm mai adânc faţă de nivelul
la care au fost la locul de producere.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele prezentate la cultura prin semănat
direct. După plantare se udă pentru prinderea răsadurilor. La câteva zile de la plantare se execută
completarea golurilor, manual, cu plantatorul folosind răsad din rezerva iniţială.
Recoltarea bulbilor are loc la începutul lunii septembrie procedându-se ca la celelalte
culturi de ceapă. Producţia este de 15-20 t/ha (fig.3.1.4).
Fig. 3.1.4. Recoltarea cepei
65
3.1.4. CULTURA PENTRU CEAPĂ VERDE
Ceapa verde este solicitată de consumatori în perioada de primăvară. Deoarece cultura
ocupă terenul o perioadă mai scurtă de timp se poate realiza înaintea culturilor de bază (tomate,
ardei, vinete, castraveţi, fasole). Cultura se poate practica atât în câmp cât şi în solarii, pentru
obţinerea unor producţii foarte timpurii. Pregătirea terenului se face ca pentru cultura de bază.
Cultura de ceapă verde în câmp se înfiinţează toamna în perioada 20 septembrie - 15
octombrie sau primăvara foarte devreme.
Pentru înfiinţarea culturii se foloseşte arpagic de peste 20 mm în diametru, în cantitate de
1500-2000 kg/ha. Se plantează câte patru-cinci rânduri pe un strat la 20-25 cm între rânduri şi 3-4
cm între plante pe rând. Pe suprafeţe mici se plantează manual, în rigole, la adâncime de 4-5 cm
toamna şi 3-4 cm primăvara. Pe suprafeţe mari se plantează cu MPB - 6 la distanţe de 30-40 cm
între rânduri.
Lucrările de întreţinere constau într-o fertilizare fazială de primăvară, când se aplică 120-
150 kg/ha azotat de amoniu, o praşilă manuală, dacă este cazul şi 1-2 udări în primăverile
secetoase, cu 300 m3 apă/ha. Pe suprafeţe mari, la culturile înfiinţate primăvara se poate erbicida
după plantare cu Stomp 330 EC, 1,0 l/ha, Pengan 330 EC 6 l/ha sau Boxer 800 EC 3-3,5 l/ha.
Fig. 3.1.5.Recoltarea şi condiţionarea cepei verzi
Recoltarea începe din aprilie, când plantele au 15-20 cm înălţime (fig.3.1.5). Plantele se
dizlocă, apoi se smulg din sol se curăţă de foilea exterioare, se leagă în legături de câte 5-10 buc. şi
se fasonează rădăcinile la aproximativ 2 cm. Producţia este de 10-25 t/ha, respectiv 60-100 mii
legături.
Cultura de ceapă verde în solarii
Terenul se pregăteşte în funcţie de cultura de bază. Ceapa verde se poate cultiva ca o cultură
secundară, anticipată culturii de bază sau intercalată cu aceasta.
66
Înfiinţarea culturii are loc toamna, cu 3-4 săptămâni înainte de venirea îngheţului sau
primăvara devreme.
Arpagicul se plantează la distanţe de 15-20 cm între rânduri şi 4-5 cm între plante pe rând.
La culturile asociate se lasă loc liber pentru rândurile culturii de bază. Se folosesc 2000-3500 kg/ha
arpagic care se plantează manual în rigole deschise cu săpăliga.
Lucrările de întreţinere constau în udări repetate, după ce timpul a început să se
încălzească primăvara, o fertilizare fazială cu 120-150 kg/ha azotat de amoniu, combaterea
buruienilor dacă este cazul şi aerisiri în zilele călduroase.
Recoltarea are loc în perioada martie-aprilie, în funcţie de zonă şi momentul înfiinţării
culturii. Producţia este de 3-5 kg/m2, respectiv 15-20 legături/mp.
3.2. USTUROIUL
Allium sativum L. ssp. vulgare
Fam. Aliaceae (Liliaceae)
Importanţa culturii. Usturoiul se cultivă pentru bulbi, tulpină falsă şi frunze verzi, care se
consumă în stare proaspătă sau pentru condimentarea unor preparate culinare, a mezelurilor,
conservelor precum şi în industria farmaceutică.
Bulbul conţine 25-30% substanţă uscată. Are conţinut ridicat în glucide 20-26%, protide 6-
7%, vitamina C 10-20 mg, vitaminele B1, B2, E şi săruri minerale: calciu, fosfor, potasiu-540 mg la
100 g substanţă proaspătă. Conţine şi cantităţi mari de fitoncide cu acţiune bactericidă având
proprietăţi tonifiante şi antiseptice.
Originea şi răspândirea culturii. Usturoiul este originar din Asia Centrală. A fost utilizat
în alimentaţie încă din antichitate de către egipteni, greci şi romani. Printre ţările mari cultivatoare
sunt Spania, Franţa, Italia, Grecia precum şi SUA, Argentina, Mexic. La noi în ţară se cultivă pe
suprafeţe mai mari în Oltenia, Muntenia, Banat şi centrul Moldovei.
Particularităţi biologice. Usturoiul este o plantă bulboasă care şi-a pierdut în decursul
timpului posibilitatea de a produce flori fertile. Din această cauză se înmulţeşte numai vegetativ,
prin bulbi. Sistemul radicular este slab dezvoltat, rădăcinile fasciculate dezvoltându-se până la
adâncimea de 10-20 cm.
În sol se dezvoltă bulbul sau căpăţâna de usturoi care este formată din 10-20 bulbili (fig.
3.2.1). De obicei cei situaţi în interiorul căpăţânii sunt de dimensiuni mai mici. La exterior fiecare
bulbil este protejat de tunici subţiri, translucide, de culoare albă sau roz. În interiorul fiecărui bulbil
se află câte un mugure. Partea bazală a bulbililor diferenţiază o serie de rădăcini adventive care se
67
dezvoltă atunci când, după detaşare este amplasat în condiţii de germinare. Bulbilii sunt fixaţi cu
partea bazală pe tulpina propriu-zisă, sub formă de disc turtit. Ei sunt protejaţi, toţi împreună de
către 3-4 foi pergamentoase de culoare alb-argintie, alb-gălbuie sau cu nuanţe roz.
Fig. 3.2.1. Plantă şi căpăţâna de usturoi
Frunzele în număr de 8-15, sunt lineare, lanceolate şi în partea mediană prin suprapunere
formează o tulpină falsă.
După formarea frunzelor, mugurele central al bulbului poate avorta sau să formeze o tulpină
florală-cilindrică plină, cu înălţime de 0,80-1 m cu flori sterile. Formarea tulpinilor florifere este
favorizată de expunerea bulbilor la temperaturi scăzute sau de temperaturi scăzute asociate cu zile
lungi, la începutul perioadei de bulbificare.
Soiuri cultivate. În funcţie de perioada de înfiinţare a culturilor sunt cultivate soiuri de
primăvară: De Cenad, De Dărăşti şi soiuri de toamnă: De Cioroiu, Dărăşti-Ilfov, De Moldova,
Favorit, Record.
Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie. Faţă de temperatură are cerinţe moderate.
Temperatura optimă de vegetaţie este de 18-20ºC, minimă 3-4ºC şi maximă 25-30ºC. Bulbii
înrădăcinaţi rezistă iarna până la -25ºC iar în perioada de repaus până la -15ºC. Formarea bulbilor
este favorizată de temperaturi de 18-20ºC şi zile lungi.
Usturioiul are pretenţii ridicate faţă de lumină. Cultivat în locuri umbrite nu formează bulbi.
Faţă de apă are cerinţe mai mari datorită sistemului radicular superficial. Umiditatea solului
trebuie să fie 70-75% din capacitatea de câmp până la formarea bulbului şi 60-65% în perioada de
maturizare a acestora.
Rezultate bune de producţie se obţin numai pe soluri uşoare spre mijlocii, fertile, cu reacţie
neutră sau slab alcalină, pH=6,5-7,5.
68
Nutriţia minerală. Consumul specific este de 5-6 kg N, 1-1,5 kg P2O5, 4-5,5 kg K2O, 2-3
kg CaO şi 0,5 kg MgO la tona de bulbi.
Usturoiul se cultivă în câmp, pe terenuri plane sau uşor înclinate, însorite şi irigabile. Bune
premergătoare sunt leguminoasele anuale şi solano-fructoasele. În asolament poate reveni pe
acelaşi teren sau după alte bulboase, numai după 4-5 ani pentru a preveni atacul de nematozi.
Pregătirea terenului începe din toamnă când se fertilizează cu 300-350 kg/ha superfosfat
şi 100-150 kg/ha sulfat de potasiu care se încorporează în sol prin arătura adâncă. Pentru plantările
din toamnă se continuă cu mărunţirea arăturii, cu grapa cu discuri, prin treceri repetate, pentru
pregătirea patului germinativ. În cazul plantărilor de primăvară, după zvântarea arăturii se aplică
150 kg/ha azotat de amoniu.
Înfiinţarea culturii are loc toamna, în luna octombrie cu 3-4 săptămâni înainte de venirea
îngheţului pentru a se realiza înrădăcinarea bulbililor sau primăvara devreme, în martie.
Pentru plantat se folosesc bulbilii sănătoşi, neinfectaţi cu nematozi. Înainte de plantare se
pot trata cu Furadan 35 ST în concentraţie de 0,5-0,75% (1-1,5 l/600-800 kg bulbili).
Se folosesc 600-800 kg de bulbili/ha la soiurile cu bulbili de mărime mijlocie până la 1000-
1200 kg/ha la cele cu bulbili mari, realizându-se 70-80 plante/m2 la usturoiul de primăvară şi 50-60
plante/m2 la usturoiul de toamnă.
Se plantează câte patru rânduri pe un strat distanţate la 30 cm sau în benzi de câte două
rânduri, folosind formula 66+20+44+20 cm. Între plante pe rând se asigură 3-4 cm.
Adâncimea de plantat este de 4-5 cm toamna şi 3-4 cm la plantările de primăvară.
Lucrările de întreţinere. După plantare se poate erbicida cu Stomp 330 EC, 1,0 l/ha,
Pengan 330 EC 6 l/ha sau Boxer 800 EC 3-3,5 l/ha. În timpul perioadei de vegetaţie, când plantele
de ceapă au format 4-5 frunze se poate erbicida cu Goal 2XI (SC), 1,0 l/ha, Agil 100 EC 1,0 l/ha
sau Pledge 50 WP 0,08 kg/ha iar pe terenurile infestate cu pir, Fusilade S - 1,5 l/ha care se aplică
când plantele de pir au aproximativ 10 cm înălţime.
În timpul perioadei de vegetaţie sunt necesare 2-3 praşile mecanice şi 1-2 praşile manuale.
În perioadele secetoase, în special în perioada de formare a bulbilor se aplică 2-3 udări cu norme de
300-350 m3 apă/ha. La începutul perioadei de formare a bulbilor se face o fertilizare fazială cu 150-
200 kg/ha Complex III. Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se folosesc produsele menţ ionate
la ceapă (tabelul 3.1.2).
Recoltarea poate să înceapă din aprilie-mai, pentru consumul curent, când se valorifică la
legătură, câte 4-5 plante/legătură.
Pentru consumul de vară-toamnă şi pentru păstrare, momentul optim de recoltare este atunci
când, tulpina falsă s-a înmuiat la bază şi se lasă pe sol, la majoritatea plantelor. Se recoltează prin
69
smulgere apoi plantele se lasă pe sol câteva zile pentru uscare. Usturoiul plantat toamna se
recoltează în luna iunie, iar cel plantat primăvara, în iulie. Producţia este de 8-12 t/ha.
3.3. USTUROIUL DE EGIPT (ROCAMBOLE)

Allium sativum ssp. sagittatum
Importanţa culturii. Se utilizează în alimentaţie ca şi usturoiul comun, având aceleaşi

calităţi.
Originea şi răspândirea. Usturoiul rocambole provine din Egipt şi s-a răspândit în toate
zonele în care se cultivă şi usturoiul comun.
La noi s-a răspândit în special în Moldova şi Transilvania, datorită avantajului pe care-l
prezintă pentru îmnulţire, bulbilii aerieni.
Particularităţi biologice. Spre deosebire de usturoiul comun, cel de Egipt se comportă ca o
specie bienală, în cazul în care pentru înmulţire se folosesc bulbilii aerieni. În primul an de
vegetaţie din bulbilii aerieni se formează în sol un singur bulb care poate ajunge până la 2-3 cm în
diametru. În anul al doilea de vegetaţie se formează din aceştia, plante normal dezvoltate care în
sol, formează o căpăţână în care bulbilii sunt dispuşi pe un singur rând în jurul tulpinii aeriene.
Tulpina aeriană are înăţime de până la 0,8-1 m şi în vârful acesteia se dezvoltă o "inflorescenţă"
globuloasă care conţine mai mulţi bulbili mici, cu diametrul de aproximativ 0,5 mm (Fig.3.3.1).
Soiuri cultivate: De Bucovina.
Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie. Usturoiul de Egipt are cerinţe asemănătoare cu
usturoiul comun.
Pregătirea terenului se face ca pentru usturoiul comun. Pentru înfiinţarea culturii se folosesc
bulbilii aerieni care se plantează în sol din toamnă, la distanţe de 20-25 cm între rânduri şi 2-3 cm
între plante pe rând. Pe un strat se pot amplasa astfel 4-5 rânduri.
În timpul perioadei de vegetaţie se aplică lucrările obişnuite de întreţinere.Recoltarea
bulbililor are loc în luna iulie-august, când tulpina falsă se înmoaie la bază. Aceştia se scot din sol
şi se lasă 2-3 zile la soare să se usuce după care se sortează. Bulbilii care au dimensiuni mai mari se
pot folosi pentru consum iar ceilalţi se păstrează în loc uscat până în luna octombrie când se
replantează câte patru rânduri pe un strat la 25-30 cm între rânduri şi 6-8 cm între plante pe rând.În
anul următor se vor forma plante care emit tulpini cu bulbili aerieni. Pe suprafeţe mici, dacă cultura
70
se poate menţine curată de buruieni, bulbilii după primul an de vegetaţie pot să rămână în sol,
nerecoltaţi până în anul următor.În anul al doilea de vegetaţie se aplică lucrările de întreţinere
specifice.
a. b.
Fig. 3.3.1. a-Plantă de usturoi de Egipt
b-Căpățână cu bulbili dispuși pe un singur rând (sus) și bulbili aerieni (jos)
Recoltarea are loc în august-septembrie, după ce bulbilii aerieni s-au maturizat. Plantele se
smulg din pământ se lasă să se usuce. Căpăţânile se folosesc pentru consum iar bulbilii aerieni
pentru înfiinţarea unor noi culturi. Producţia este de 8-10 t/ha. Spre deosebire de usturoiul comun,
cel de Egipt are rezistenţă mai slabă la păstrare şi din această cauză trebuie valorificat încă din
toamnă.
3.4. PRAZUL
Allium porrum L.
Importanţa culturii. Prazul se cultivă pentru tulpina falsă care se utilizează în alimentaţie,
în stare proaspătă sau preparată.
Tulpina falsă conţine 11-13% S.U, reprezentată de glucide 6-10,5%, protide 2-3%, vitamina
C 12-30 mg/100 g produs proaspăt, vitaminele B1, B2, săruri minerale: calciu, fosfor. Gustul
specific este asigurat de către uleiul volatil care conţine compuşi cu sulf.
71
Originea şi aria de răspândire. Este originar din zona Mării Mediterane unde creşte în
stare spontană şi este printre cele mai vechi plante legumicole cultivate. Se cultivă în toate
regiunile cu climă temperată de pe glob, producţia totală depăşind 1 milion de tone. În Europa se
cultivă în special în ţările din sud şi cele din vest, unde este şi foarte solicitat de consumatori.
Astfel în Franţa consumul mediu anual este de 3,9 kg/locuitor. La noi în ţară cultura prazului este
mai extinsă în sud şi est fiind mai puţin cultivat în Banat şi Transilvania.
Particularităţi biologice. Prazul este o specie bienală. Sistemul radicular este fasciculat,
format din numeroase rădăcini alb-argintii care pot ajunge la 15-20 cm.
În primele faze după răsărire plantele seamănă cu cele de ceapă, frunza cotiledonală fiind
tubulară. Frunzele adevărate sunt lineare, asemănătoare cu cele de usturoi dar limbul are lăţime mai
mare. Frunzele sunt suprapuse în partea bazală şi formează astfel tulpina falsă care este de lungime
diferită, în funcţie de soi (15-40 cm) şi grosime de 3-4 cm.
Tulpina propriu-zisă, ca la celelalte aliaceae are formă de disc turtit. În interiorul tulpinii
false se găseşte şi un mugure din care în anul al doilea de vegetaţie se formează tulpina floriferă, de
1-1,5 m înălţime, care este plină în interior. În vârful acesteia se dezvoltă inflorescenţa globuloasă
protejată de o membrană care se rupe la înflorire. Florile sunt albe, roz sau violacee. Polenizarea
este alogamă, entomofilă. Fructul, de tip capsulă triloculară, conţine seminţe, negre, cu tegumentul
zbârcit fiind mai mici (1,5-1,75 mm) decât cele de ceapă (2-2,75 mm). Facultatea germinativă se
păstrează 1-3 ani.
Soiuri cultivate: Cămuş, Carentan.
Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie. Are cerinţe moderate faţă de temperatură.
Temperatura minimă de germinaţie este de 5-7ºC iar cea optimă de 15-20ºC, când germinaţia se
realizează după 10-16 zile. Temperatura optimă de vegetaţie este de 18-20ºC, minimă 3-4ºC iar cea
maximă de 25-30ºC. Plantele tinere rezistă la îngheţuri uşoare iar plantele mature suportă
temperaturi de -15...-18ºC. Faţă de lumină are cerinţe mari. Plantele nu suportă umbrirea. Spre
deosebire de alte specii din fam. Liliaceae, prazul este neutru faţă de durata perioadei de iluminare.
Prazul are cerinţe mari faţă de umiditate. În sol necesită 75-80% din capacitatea de câmp. În
lipsa apei partea comestibilă îşi pierde frăgezimea şi scade producţia.
Preferă solurile mijlocii spre uşor compacte, bogat humus, cu reacţie neutră.
Nutriţia minerală. Pentru o tonă de produs plantele extrag din sol 2,6-3 kg N, 1-1,6 kg
P2O5, 4-5 kg K2O, 0,2-0,4 kg MgO.
Prazul se cultivă în câmp prin răsad sau prin semănat direct. La cultura prin semănat direct
este obligatorie utilizarea erbicidelor, pentru combaterea buruienilor din primele faze de vegetaţie
72
şi dacă este posibil, utilizarea semănătorilor de precizie. În asolament poate să urmeze după
leguminoase, solano-fructoase sau vărzoase. În acelaşi an se poate cultiva înaintea prazului, spanac
semănat din toamnă. După ceapă sau usturoi poate urma numai după 4-5 ani.
Pregătirea terenului începe din toamnă prin fertilizare cu 20-25 t/ha gunoi de grajd, 300-
400 kg/ha superfosfat şi 150-200 kg/ha sulfat de potasiu după care se face arătura adâncă, la 28-30
cm. Primăvara se administrează 200-250 kg/ha azotat de amoniu şi se pregăteşte patul germinativ
cu grapa cu discuri sau combinatorul.
Cultura prin răsad

Producerea răsadului. Se seamănă în răsadniţe sau solarii cu pat de gunoi de grajd, când
dorim să obţinem o producţie de vară sau pe strat, pentru cultura de toamnă. Perioada de semănat
este februarie-martie şi respectiv martie-aprilie. De obicei se produce răsad nerepicat şi pentru
aceasta se folosesc 4-5 g sămânţă/m2, respectiv 2-3 kg pentru obţinerea răsadului pentru un hectar
de cultură. Vârsta răsadului la plantare este de 70-90 zile.
În unele ţări din vestul Europei, pentru a obţine o producţie mai timpurie, se produce răsad
în cuburi sau ghivece nutritive, având vârsta de 110-125 zile la plantare.
Înfiinţarea culturii. Plantarea răsadului are loc în perioada mai-iunie, în funcţie de tipul
culturii (vară sau toamnă). Înainte de plantare răsadul se fasonează, prin scurtarea rădăcinilor şi
eliminarea a 1/3-1/2 din suprafaţa limbului foliar, când timpul este călduros, după care se
mocirlesc. Se plantează câte patru rânduri pe strat, pe suprafeţe mici, după schema 60+30+30+30
cm şi câte trei rânduri în cazul suprafeţelor mari, folosind schema 70+40+40 cm. Între plante pe
rând se asigură 15-20 cm.
Adâncimea de plantare este de până la 10-12 cm în funcţie de gradul de dezvoltare al
răsadurilor. Plantarea mai adâncă favorizează obţinerea unei porţiuni etiolate de tulpină mai mare.
Lucrările de întreţinere. La câteva zile după plantare se complectează golurile. Se fac 3-4
praşile mecanice şi 1-2 manuale. Sunt necesare 1-2 fertilizări faziale cu 125-150 kg/ha azotat de
amoniu. După plantarea răsadurilor, se udă cu 300 m3 apă/ha pentru asigurarea prinderii iar în
cursul perioadei de vegetaţie, de câte ori este nevoie, cu norme de 350-400 m3/ha. În zonele mai
secetoase sunt necesare 8-10 udări, repartizate în lunile de vară. Cu scopul de a favoriza etiolarea
tulpinii false se face muşuroirea plantelor. Pe suprafeţe mici se lucrează manual cu sapa iar pe
suprafeţe mari se bilonează rândurile, cu un cultivator echipat cu rariţe. Prazul este, în general mai
puţin atacat de boli şi dăunători, comparativ cu ceapa şi usturoiul. În cazul apariţiei de boli sau
dăunători se folosesc aceleaşi produse care au fost prezentate la ceapă.
73
Fig. 3.4.1. Plante de praz pregătite pentru valorificare
Recoltarea poate începe din timpul verii pentru consumul curent şi durează până toamna în
octombrie-noiembrie, la culturile târzii. Pe suprafețe mici, plantele se dizlocă cu cazmaua sau cu
furci speciale iar pe suprafeţe mari cu dizlocatorul DLR-4. Se adună manual se îndepărtează
rădăcinile şi se scutură limbul frunzelor (fig. 3.4.1). În vederea păstrării peste iarnă, plantele se
aşează în şanţuri în poziţie oblică şi se acoperă tulpina falsă cu pământ sau în pivniţe, se stratifică
în nisip. În regiunile cu ierni blânde poate să rămână peste iarnă în câmp, până primăvara când se
poate recolta.
Cultura prin semănat direct

Pentru cultura prin semănat direct se aleg terenuri care să nu formeze crustă, cu un grad de
îmburuienare mai redus. Semănatul are loc pe un teren pregătit corespunzător, primăvara în martie-
aprilie. Se seamănă cu SUP-21, folosind 3-4 kg sămânţă/ha, la aceleaşi distanţe ca la cultura
înfiinţată prin răsad. Prin utilizarea seminţelor drajate se poate face un semănat de precizie, cu
SPC-6.
După semănat, pentru combaterea buruienilor, se poate erbicida folosind produsele
menționate la cultura cepei prin semănat direct. Se aplică lucrările de întreţinere prezentate la
cultura prin răsad cu menţiunea că după ce plantele au format 2-3 frunze, se răresc la 15-20 cm.
Recoltarea la culturile înfiinţate prin semănat direct are loc toamna târziu, în octombrie-
noiembrie.
74
3.5. CEAPA DE IARNĂ
Allium fistulosum L.
Importanţa culturii. Se cultivă pentru consumul tulpinii false şi a frunzelor verzi, în stare
proaspătă. Spre deosebire de ceapa verde obţinută din arpagic, ceapa de iarnă asigură producţie
primăvara devreme, cu 2-3 săptămâni mai repede.
Originea şi răspândirea. Ceapa de iarnă provine din Asia, respectiv din China şi Siberia
de Sud-Est. Cultura este răspândită pe suprafeţe mai mari în zonele de origine. La noi este puţin
cultivată.
Particularităţi biologice. Este o specie perenă, care nu formează bulbi în sol. Se poate
înmulţi prin seminţe sau vegetativ, prin despărţirea tufelor. În primul an de vegetaţie plantele
formează o tulpină falsă şi frunze tubulare verzi, talia plantelor fiind mai mare, comparativ cu
ceapa comună. Rădăcinile sunt fasciculate dar înrădăcinarea este mai profundă. Începând din anul
al doilea de vegetaţie, plantele emit tulpini florifere de aproximativ 60-80 cm înălţime, vârful lor
formându-se inflorescenţele globuloase (fig.3.5.1). Seminţele sunt asemănătoare cu cele de ceapă
comună dar mai mici ca dimensiuni.
Fig. 3.5.1. Plante de ceapă de iarnă
Soiuri cultivate: De Cluj.

Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Ceapa de iarnă este o specie rezistentă la temperaturi
scăzute. Suportă temperaturi negative de până la -25ºC. Plantele încep să vegeteze imediat ce se
înregistrează temperaturi pozitive de 1-2ºC.
75
Datorită înrădăcinării mai profunde rezistă mai bine la secetă, în timpul verii. Preferă
solurile uşoare spre mijlocii, cu expoziţie sudică care se încălzesc primăvara mai devreme,
favorizând astfel dezvoltarea plantelor.
Terenul se pregăteşte în mod obişnuit ca pentru cultura de ceapă comună înfiinţată prin
semănat direct.
Înfiinţarea culturii. Pe suprafeţe mici cultura se poate înfiinţa în perioada august-
septembrie sau primăvara devreme, prin despărţirea tufelor.
Cultura de ceapă de iarnă se înfiinţează, pe suprafeţe mari, prin semănat direct începând de
primăvara devreme până la începutul lunii iulie, pentru ca, să se poată recolta în primăvara anului
următor. Se seamănă câte patru rânduri pe un strat distanţate la 25-30 cm, folosind 5-6 kg
sămânţă/ha. Adâncimea de semănat este de 2-3 cm.
Lucrările de întreţinere. După semănat cultura se poate erbicida cu Ramrod (Satecid,
Clorilat) 6-8 kg/ha, aplicat în primele 3-4 zile de la data înfiinţării culturii. La semănăturile mai
târzii se asigură condiţii de răsărire prin aplicarea de udări prin aspersiune, utilizând norme mici,
200-250 m3/ha şi folosind aspersoare care asigură o dispersie fină a apei, pentru a preveni formarea
crustei. După ce plantele au format 2-3 frunze adevărate se face răritul la 6-8 cm. Cultura se
menţine curată de buruieni, prin praşile mecanice şi manuale precum şi prin erbicidarea cu Afalon
1,2 kg/ha aplicat când plantele de ceapă au format 3-4 frunze adevărate. Se aplică 3-5 udări în
perioadele secetoase, cu norme de 300-400 m3 apă/ha şi se fertilizează cu 200-250 kg/ha Complex
III. Plantele rămân peste iarnă în câmp, neprotejate şi pentru că frunzele sunt distruse şi se usucă,
primăvara este necesară degajarea plantelor de aceste resturi uscate prin greblare. În cazul
recoltărilor parţiale, cultura se întreţine în anii următori prin 2-3 praşile mecanice şi manuale, 2-3
udări şi câte o fertilizare fazială anual.
Recoltarea. Pe suprafeţe mici se recoltează parţial lăsându-se la fiecare tufă 1-2 plante care
datorită proprietăţii de înfrăţire vor determina refacerea tufelor.
Culturile efectuate cu scop comercial, se recoltează total în anul doi de vegetaţie, prin
dizlocarea plantelor, apoi se curăţă de pământ şi de frunzele uscate şi se leagă câte 5-6 la o legătură,
în vederea valorificării.
76
3.6. CEAPA EŞALOTĂ
Alium ascalonicum L. (Allium cepa L. var. ascalonica)
Importanţa culturii. Ceapa eşalotă având denumirea populară de vlaşiţă, în sudul ţării sau
hajmă în partea de est, se cultivă pentru frunzele verzi care se consumă primăvara dar şi pentru
bulbi.
Originea şi răspândirea.Este originară din Asia orientală şi Orientul apropiat unde se
găseşte în stare spontană. Se cultivă în special în Rusia, Ucrania, China dar şi în ţările din vestul
Europei.
La noi este mai răspândită în zonele subcarpatice din Oltenia, Muntenia, în Moldova şi mai
puţin în Transilvania.
Particularităţi biologice. Ceapa eşalotă se comportă ca o specie bienală.
În primul an, din seminţe se formează în sol 4-5 bulbi de dimensiuni reduse. În anul al
doilea, după plantarea acestora se formează 8-15 bulbi sau chiar mai mulţi, având o greutate medie
de 30-50 g (fig.3.6.1-b).
Spre deosebire de ceapa de Egipt, nu formează bulbili aerieni.
a. b.
Fig.3.6.1. Ceapa eşalotă: a- frunze, b- bulbi.
Bulbii au formă oval-alungită sau rotundă şi sunt protejaţi, la maturitate, de foi exterioare
pergamentoase de culoare galben-maronie sau roşie-violacee, în funcţie de soi. În fiecare bulb se
găsesc 10-15 muguri din care se vor forma un număr mare de frunze. Spre deosebire de ceapa
comună plantele de ceapă eşalotă, nu formează tulpini false (fig.3.6.1-a). În anul al doilea de
vegetaţie, în zonele favorabile, plantele formează tulpini florifere cu înălţime de 50-80 cm în vârful
cărora apar inflorescenţe globuloase, mai mici comparativ cu ceapa comună.
77
Polenizarea este alogamă. Seminţele sunt asemănătoare cu cele de ceapă comună, dar mai
mici ca dimensiuni.
Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie. Are cerinţe asemănătaore ce ceapa comună dar
plantele sunt mai rezistente la temperaturi negative, rezistând până la -20ºC. Seminţele încep să
germineze de la 3-4ºC iar temperatura optimă de creştere este de 18-20ºC. Are cerinţe mari faţă de
umiditatea solului şi preferă solurile mijlocii, cu fertilitate ridicată
Datorită faptului că în condiţiile de la noi plantele formează mai rar seminţe, ceapa eşalotă
se înmulţeşte vegetativ prin bulbi.
Pregătirea terenului se face ca pentru ceapa comună.
Înfiinţarea culturii are loc din toamnă, în luna octombrie,cu 3-4 săptămâni înainte de
venirea îngheţului, pentru ca bulbii să se înrădăcineze sau primăvara foarte devreme.
Pentru plantare se folosesc bulbi de mărime mijlocie fiind necesară o cantitate de 800-1200
kg/ha. Se plantează câte patru rânduri pe un strat, distanţate la 25-30 cm între rânduri şi 8-10 cm
între plante pe rând.
Adâncimea de plantare este de 5-6 cm.
Lucările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele aplicate la ceapa comună cultivată prin
arpagic.
Recoltarea. Pentru frunze verzi are loc primăvara, când plantele au înălţime de 25-30 cm.
În acest caz tufele se dizlocă, se curăţă de pământ şi se valorifică pentru consum în stare proaspătă.
Pentru bulbi, se recoltează vara, în iunie, în cazul plantărilor din toamnă şi în iulie-august pentru
cele din primăvară când frunzele s-au îngălbenit şi au început să se usuce la vârf.
Plantele se scot din pământ şi se lasă câteva zile la soare, să se usuce, apoi se desfac bulbii-
fraţi şi se sortează. Bulbii care sunt mai mari se pot folosi pentru consum iar cei mai mici pentru
replantare.
78
3.7. CEAPA DE EGIPT
Allium cepa, forma bulbiferum
Importanţa culturii. Ceapa de Egipt se utilizează în stare proaspătă, primăvara devreme,

fiind consumată ca ceapă verde. Comparativ cu ceapa comună, prezintă avantajul că asigură
producţii mai timpurii.
Originea şi răspândirea. Provine din zona Orientului apropiat, unde creşte în stare
sălbatică. Este o specie mai puţin răspândită în cultură.
Particularităţi biologice. Este o specie perenă care se înmulţeşte prin bulbili aerieni.
Frunzele şi tulpina falsă sunt asemănătoare cu cele de la ceapa comună. Bulbul este de dimensiuni
mai reduse şi nu are rezistenţă la păstrare. Începând din anul al doilea de vegetaţie, plantele emit
tulpini florifere de 60-80 cm înălţime, goale în interior. În vârful tulpinii se formează bulbilii
aerieni. Aceştia pot fi dispuşi pe unul sau mai multe etaje, datorită faptului că, în anumite condiţii,
bulbilii pot emite şi ei tulpini scurte în vârful cărora se formează alţi bulbili (fig.3.7.1).
Fig.3.7.1. Bulbili aerieni la ceapa de Egipt

Relaţiile cu factorii de vegetaţie.În general are cerinţe asemănătoare faţă de condiţiile de
mediu ca şi ceapa comună, fiind mai rezistentă la temperaturi scăzute.
Pregătirea terenului se face toamna devreme printr-o fertilizare cu 25-30 t/ha gunoi de
grajd, 300-400 kg/ha superfosfat şi 150-200 kg/ha sulfat de potasiu care se încorporează în sol prin
arătura adâncă. În continuare se pregăteşte patul germinativ cu grapa cu discuri şi combinatorul.
Înfiinţarea culturii se face pe suprafeţe mici, prin despărţirea tufelor. Fiecare plantă
detaşată trebuie să aibă o porţiune de disc şi câteva rădăcini care se fasonează. Înainte de plantare
se îndepărtează şi 1/3 din lungimea frunzelor.
79
Se plantează toamna în septembrie-octombrie sau primăvara în martie, cu 2-3 cm mai adânc
faţă de nivelul la care au fost în pământ. Distanţele de plantare sunt de 40 cm între rânduri şi 12-15
cm între plante pe rând.
În mod frecvent pentru înfiinţarea culturii se folosesc bulbi aerieni care se plantează
începând din august până în octombrie, câte patru rânduri pe un strat, la 25-30 cm între rânduri şi
5-6 cm pe rând. Pe măsură ce plantele cresc, în anii doi şi trei de vegetaţie, prin rărire, se asigură
25-30 cm între plante pentru a permite dezvoltarea tufelor.
Adâncimea de plantare este de 3-4 cm iar cantitatea de bulbili este de 600-800 kg/ha.
Lucrările de întreţinere. După plantare, pe timp secetos se udă pentru a se asigura
prinderea butaşilor sau pornirea în vegetaţie a bulbililor.
Cultura se întreţine curată de buruieni prin praşile mecanice şi manuale. Primăvara se face o
fertilizare fazială cu 100-150 kg/ha azotat de amoniu iar în perioada de vară cu 150-200 kg/ha
Complex III.
În cazul culturilor perene, după maturarea şi recoltarea bulbililor, tulpinile florifere se taie şi
se îndepărtează din cultură.
Recoltarea se realizează primăvara, după ce plantele au ajuns la 30-40 cm înălţime prin
dizlocarea totală sau parţială a tufelor, apoi se curăţă de pământ se separă plantele îndepărtându-se
resturile de frunze uscate şi se leagă câte 5-6 bucăţi într-o legătură în vederea valorificării.
Se recoltează începând din anul al doilea de vegetaţie şi pentru culturile în care se face
recoltare parţială, poate să dureze 6-8 ani.
Producţia este de 15-20 t/ha în primii ani şi la recoltările parţiale şi poate ajunge la 30-40
t/ha când se recoltează total după doi-trei ani de vegetaţie.
3.8. CEAPA DE TUNS

Allium schoenoprasum
Importanţa culturii. Se cultivă pentru frunzele subţiri, fine, care se pot recolta începând de
primăvara foarte devreme şi se consumă în stare proaspătă, sau la prepararea unor mâncăruri.
Originea şi răspândirea culturii. Se consideră că zona de origine este Europa unde creşte
în stare sălbatică dar este mai răspândită în cultură în Asia orientală. La noi se cultivă pe suprafeţe
mici atât ca plantă legumicolă dar datorită frunzelor subţiri şi a florilor de culoare violacee este
utilizată şi ca plantă ornamentală, pentru borduri.
80
Particularităţi biologice. Ceapa de tuns este o specie perenă. În sol formează bulbi foarte
mici, care nu se pot folosi în alimentaţie datorită mărimii. Frunzele sunt cilindrice, fistuloase şi
mult mai subţiri comparativ cu alte specii de ceapă .
Tulpinile florifere apar din anul al doilea de vegetaţie, sunt de 30-40 cm înălţime şi în vârful
lor se formează o inflorescenţă de culoare violacee (fig.3.8.1).
Seminţele sunt asemănătoare cu cele de ceapă comună, dar mai mici şi au o facultate
germinativă scăzută.
Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie. Are cerinţe asemănătoare cu ceapa comună, nefiind o
specie pretenţioasă. Rezistă foarte bine la temperaturile scăzute din timpul iernii. Preferă solurile
mai umede, fertile.
Pregătirea terenului se face ca pentru cultura de ceapă comună.
Înfiinţarea culturii se realizează prin intermediul plăntuţelor divizate din tufă care se
plantează pe straturi, câte patru rânduri, la distanţe de 25-30 cm şi 10-12 cm între plante pe rând.
Plantarea se face primăvara foarte devreme sau toamna.
Cultura se poate face şi prin semănat direct primăvara devreme la aceleaşi distanţe între
rânduri.
Lucrările de întreţinere constau în menţinerea culturii curată de buruieni, prin praşile,
udări în perioadele secetoase, o fertilizare de primăvară cu 100-150 kg/ha azotat de amoniu şi la
nevoie combaterea bolilor şi dăunătorilor. Deoarece cultura rămâne pe acelaşi loc mai mulţi ani, în
fiecare primăvară se curăţă resturile de frunze uscate.
Fig.3.8.1. Plante de ceapă de tuns în faza de înflorire

Recoltarea se face eşalonat manual prin tăierea frunzelor în funcţie de posibilităţile de
valorificare. Se recoltează începând de primăvara devreme, înaintea celorlalte varietăţi de ceapă
care se consumă în stare proaspătă.
81
Academicpres, Cluj-Napoca, Cap.VIII.

Ed.Ceres, Bucureşti, cap.XVI.
3.11.Test
1. Care din speciile următoare se comportă şi ca plantă trienală:
a. Prazul
b. Usturoiul de Egipt
c. Ceapa
2. Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor de ceapă este:
a. 0-1oC
b. 3-4oC
c. 6-8oC
3. Cultura de ceapă, pentru păstrare peste iarnă, se înfiinţează:
a. primăvara târziu
b. la începutul verii
c. primăvara devreme
4. Pentru producerea arpagicului este necesară o cantitate de sămânţă de:
a. 8-10 kg
b. 50-70 kg
c. 100-120 kg
5. Gunoiul de grajd se administrează toamna la:
a. ceapă
b. praz
c. usturoi
6. Temperatura optimă de creştere a plantelor de usturoi este de:
a. 18-20oC
b. 10-15oC
82
c. 20-25oC
7. Cultura de praz se înfiinţează:
a. prin semănat direct sau răsad
b. numai prin semănat direct
c. numai prin răsad
8. Plantele mature de praz rezistă la temperaturi de:
a. -1.....-5oC
b. -8....-12oC
c. -15....-18oC
9. Adâncimea de plantare a răsadurilor de praz este de:
a. 10-12cm
b. 6-8cm
c. 3-4 cm
10. Ceapa de iarnă se poate înmulţi:
a.numai prin seminţe
b.prin arpagic
c.prin seminţe sau despărţirea tufelor.
83
UI. IV. LEGUMELE VERDEŢURI
Obiective...............................................................................................85
4.1. Salata de grădină...................................................................................85
4.1.1. Cultura salatei în câmp.......................................................................88
4.1.2. Cultura forţată şi protejată a salatei....................................................89
4.2. Spanacul.................................................................................................90
4.3. Cicoarea de grădină...............................................................................93
4.4.Cicoarea de vară (Bruxelles) .................................................................96
4.5. Sfecla pentru peţiol (Mangold)..............................................................99
4.6. Ţelina pentru peţiol..............................................................................100
4.7. Pătrunjelul pentru frunze......................................................................103
4.8. Loboda de grădină................................................................................104
4.9. Fetica....................................................................................................106
4.10.Cresonul de grădină.............................................................................109
4.11.Cresonul de fântână.............................................................................111
4.12. Feniculul de Florenţa..........................................................................113
4.13. Cardonul..............................................................................................115
4.14. Spanacul de Noua Zeelandă................................................................117
4.15. Bibliografie obligatorie........................................................................119
4.16. Bibliografie facultativă........................................................................119
4.17. Temă.....................................................................................................119
84
Obiective
Studiul particularităţilor bioecologice şi a posibilităţilor de cultivare a legumelor verdeţuri
şi aromatice.
În această grupă sunt cuprinse speciile legumicole a căror parte comestibilă o reprezintă,
frunzele.
Sunt specii puţin pretenţioase faţă de căldură şi din această cauză la noi se cultivă în toate
zonele. Majoritatea speciilor de legume cultivate pentru frunze au o perioadă scurtă de vegetaţie şi
de aceea se pot cultiva înainte sau după culturile principale de legume. Unele se cultivă şi asociate
cu speciile de bază, atât în câmp cât şi în sere şi solarii.
Părţile comestibile sunt reprezentate de frunze (salată, spanac, cicoare, creson, fetică,
lobodă, pătrunjel) sau peţioli (ţelină de peţiol, sfeclă de peţiol) şi se utilizează în alimentaţie, în
special în stare proaspătă.
Legumele condimentare şi aromatice sunt utilizate în arta culinară şi în industria
conservelor, datorită gustului şi aromei deosebite pe care o imprimă preparatelor culinare sau
conservelor. Din această grupă fac parte mărarul, cimbrul, asmăţuiul şi busuiocul. Sortimentul de
legume condimentare este însă, pe plan mondial, mult mai bogat. Astfel din această grupă mai fac
parte şi alte specii cum sunt: coriandrul, chimionul, muştarul, cimbrişorul sau fenicolul de Florenţa,
care se utilizează şi pentru aromatizarea unor preparate culinare.
4.1. SALATA DE GRĂDINĂ

Lactuca sativa L.
Importanţa culturii. Salata de grădină se cultivă pentru frunze şi căpăţâni care se

utilizează în stare proaspătă sau sub formă preparată. Este solicitată de consumatori tot timpul
anului, fiind cultivată atât în câmp cât şi în spaţii protejate, în culturi succesive sau asociate.
Căpăţânile şi frunzele de salată conţin 4-8% S.U., 2-3,5% glucide, 1-1,6% protide,
vitaminele B1, B2, C (5-20 mg) P şi E, caroten (1-3 mg) şi săruri minerale: potasiu-260 mg, fier 1,2-
1,7 mg, calciu, fosfor - 40 mg, magneziu - 24 mg, raportate la 100 g produs proaspăt. Frunzele
conţin de asemenea latex, care imprimă gustul uşor amărui.
Este o legumă uşor digestibilă, cu aport caloric redus, corespunzătoare unui regim dietetic.
Originea şi răspândirea. Originea salatei este controversată. Majoritatea ipotezelor susţin
că la apariţia formei actuale au participat patru specii de origine europeană: Lactuca sativa, L.
saligna, L. serriola şi L. virosa.
85
A fost cultivată încă din antichitate de egipteni, greci şi romani fiind apreciată datorită
proprietăţilor terapeutice, calmante şi emoliente. Formele iniţiale aveau un conţinut ridicat în latex
şi care s-a diminuat treptat în urma lucrărilor de selecţie şi ameliorare. Primele forme cu căpăţână
au apărut în sec. al XV-lea iar varietăţile cunoscute în prezent, datează din sec. XVII-XVIII.
Soiurile adaptate condiţiilor din sere şi solarii datează din sec. al XIX-lea.
Salata este una din speciile legumicole cel mai mult consumată pe plan mondial, fiind foarte
răspândită în cultură, în ţările dezvoltate din punct de vedere economic. Se cultivă în prezent pe
toate continentele. La noi în ţară se cultivă în toate zonele în special toamna şi primăvara în câmp
iar în perioada de iarnă în sere.
Particularităţile biologice. Salata este o plantă cu perioadă de vegetaţie scurtă.
Rădăcina este pivotantă, înrădăcinarea fiind superficială, până la 25-30 cm adâncime.
La suprafaţa solului se dezvoltă o rozetă de frunze iar mai târziu la unele soiuri se formează
şi o căpăţână afânată, puţin îndesată (fig.4.1.1). Frunzele sunt scurt peţiolate având limbul de
formă, mărime şi culoare diferită în funcţie de soi. Tulpina adevărată este scurtă şi îngroşată, pe ea
fiind dispuse frunzele. La soiurile cu căpăţână, frunzele din interiorul acesteia sunt etiolate şi mai
fragede comparativ cu cele din rozetă.
În condiţii de zi lungă, la majoritatea soiurilor se formează tulpina floriferă care are înălţime
de 80-100 cm, este ramificată şi în vârful acesteia se formează florile, dispuse în inflorescenţe de
tip calatidiu. Florile sunt ligulate, galbene cu polenizare autogamă. O plantă formează aproximativ
750 de capitule, în fiecare existând 7-15 flori (fig.4.1.2).
a. b.
Fig.4.1.1. Plante de salată cu căpăţână (a) şi fără căpăţână (b)
Fructul este de tip achenă, de formă alungită, ascuţit la extremităţi, de culoare alb-argintie
sau maronie, în funcţie de soi. Pe suprafaţa seminţelor există 5-9 dungi şi sunt prevăzute la vârf cu
papus. Seminţele sunt mici, 600-1000 buc./g. Facultatea germinativă este de 70-75% şi se păstrează
3-5 ani.
86
Soiuri cultivate
Soiuri pentru cultura în câmp: Polul Nord, Silvia (cultură de iarnă), De Mai, Cora, Dana,
Mona (culturi de primăvară), Marula de Brăila (cultură de vară);
Soiuri pentru cultura în sere şi solarii: Ostinata, Jessy, Amplus.
Fig.4.1.2. Fructe (sămânţa) de salată
Relaţiile cu factorii de mediu. Salata are cerinţe
moderate faţă de temperatură. Seminţele pot să germineze
începând de la 3-4ºC. Temperatura optimă de germinaţie este
de 18-20ºC. Plantele călite, aparţinând soiurilor de iarnă pot să
reziste până la -16...-18ºC. La soiurile de primăvară plantele
necălite rezistă până la -2...-3ºC iar cele călite până la -5...-
10ºC. Dacă se înregistrează un deficit al alimentaţiei hidrice
poate să apară necrozarea marginilor frunzelor. Condiţii bune
de creştere a plantelor, se înregistrează atunci când temperatura
solului este de 12-13ºC iar cea atmosferică de minim 6-7ºC.
Faţă de lumină are cerinţe moderate. salata este plantă de zi lungă dar, cultivată în condiţii
de zi scurtă asigură producţii mai mari. Majoritatea soiurilor, în condiţii de zi lungă formează foarte
repede tulpinile florifere, în detrimentul producţiei de frunze.
La culturile efectuate în perioada de iarnă, când condiţiile de lumină sunt puţin favorabile
există pericolul de acumulare a nitraţilor în frunze, care pot determina în organism, diferite
anomalii fiziologice.
Are cerinţe mari faţă de apă. Umiditatea optimă a solului este de 65-70% din capacitatea de
câmp înainte de formarea căpăţânilor şi 75% în perioada de formare a acestora.
Salata preferă solurile mijlocii spre uşoare, bogate în humus, fertile, cu reacţie neutră,
pH=6,5-7. este sensibilă la concentraţia în săruri, suportând cel mult 2-4 g săruri/l.
Nutriţia minerală. Consumul specific este de 1,6-2,6 kg N, 0,6-3,0 kg P2O5, 3,7-5,2 kg K2O,
0,9-1,5 kg CaO şi 0,2-0,5 kg MgO, pentru o tonă de produs recoltat.
Salata se cultivă în câmp, primăvara devreme sau toamna târziu, precum şi în sere şi solarii,
pentru obţinerea producţiei în perioada de iarnă-primăvară.
87
4.1.1. CULTURA SALATEI ÎN CÂMP
Se cultivă înainte sau după speciile de bază. Pregătirea terenului se face în funcţie de
cultura principală şi se urmăreşte realizarea unui pat germinativ bine mărunţit. Cultura se poate
înfiinţa prin semănat direct sau prin răsad.
Semănatul direct se realizează în funcţie de momentul când vrem să obţinem producţia,
astfel: pentru culturile timpurii - primăvara devreme, până în 20-25 martie; pentru culturile de vară
- 15-30 martie; pentru culturile de toamnă 15-25 august; pentru culturile de iarnă 1-15 septembrie.
Se folosesc 2,5-3,5 kg sămânţă/ha iar adâncimea de semănat este de 1,5-2 cm.
Producerea răsadurilor.Pentru cultura de primăvară, răsadul se produce în răsadniţe calde
unde se seamănă în a doua decadă a lunii februarie. Se folosesc 400-500 g sămânţă pentru un
hectar de cultură. Vârsta răsadului la plantare este de 35-40 zile. Se produce răsad repicat în cuburi
nutritive de 3-5 cm sau pentru suprafeţe mari, nerepicat. Pentru cultura de toamnă, răsadul se
produce pe strat în liber, unde se seamănă la începutul lunii august, pentru producţia de toamnă sau
în prima decadă din septembrie, pentru producţia de primăvară.
Indiferent de modul de înfiinţare a culturii, se utilizează formula 50+25+25+25(20 cm,
pentru suprafeţe mici şi 66+20+44+20/20 cm în cazul suprafeţelor mari.
Lucrările de întreţinere. Pentru culturile înfiinţate prin răsad se execută, după câteva zile
de la plantare, completarea golurilor iar la cele înfiinţate prin semănat direct, după răsărire se face
răritul la 15-20 cm între plante pe rând. După înfiinţarea culturii sunt necesare udări pentru
asigurarea prinderii răsadurilor sau pentru asigurarea răsăririi, în special la culturile înfiinţate în
august-septembrie, cu norme de 150-200 m3 apă/ha. În timpul perioadei de vegetaţie se mai aplică
1-2 udări cu norme de 200-250 cm3 apă/ha. Sunt necesare 1-2 praşile pentru combaterea
buruienilor. Fertilizarea fazială se aplică în special la culturile înfiinţate din toamnă prin
administrare, după desprimăvărare a 150-200 kg/ha Complex III. Se fac tratamente fitosanitare
(tabel 4.1.1) pentru combaterea bolilor: mana (Bremia lactucae) cu Captadin 50 PU 0,3%, Dithane
M-45=,2%, Previcur 0,15% şi putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea) cu Sumilex 50 PU 0,15%,
Rovral 30 PU 0,1% sau Ronilan 0,2% şi pentru dăunători: păduchii de frunze (Aphis fabae) cu
Fernos 50 DP 0,05%, Fastac 10 CE 0,02%, Ecalux 25 CE iar pentru melcii fără cochilie (Limax
maximus) prin aplicarea printre plante a granulelor de Escartox PG-5, 30 kg/ha.
Recoltarea are loc în momentul în care plantele au ajuns la mărimea caracteristică soiului
şi au realizat o greutate corespunzătoare, care să permită valorificarea la bucată.
Se recoltează manual, prin tăierea plantelor sub rozeta de frunze, îndepărtându-se apoi
eventualele frunze bazale necorespunzătoare. La recoltat se evită dacă este posibil perioadele
călduroase, pentru a nu se deprecia produsul prin ofilire, precum şi perioadele ploioase.
88
Salata de primăvară se recoltează în perioada aprilie-iunie iar cea de toamnă în septembrie-
noiembrie. Producţia este de 15-20 t/ha.
4.1.2. CULTURA FORŢATĂ ŞI PROTEJATĂ A SALATEI

Salata se cultivă în sere şi solarii atât în cultură pură cât şi intercalată (asociată) printre
rândurile speciilor de bază: tomate, castraveţi, ardei, vinete.
În sere, cultura se înfiinţează începând din septembrie-octombrie până în ianuarie-
februarie, în funcţie de modul de organizare şi desfăşurare al culturilor de bază.
Tabelul 4.1.1
Combaterea bolilor şi dăunătorilor la culturile de legume verdeţuri
Concen- Timp de
Boala sau Tratamentele Substanţele de
Aspectul atacului traţia, pauză
dăunătorul recomandate combatere
doza/ha zile
Mana (Bremia Pete decolorate pe Tratamente Dithane M-45 0,2% 14
lactucae şi partea superioară a foliare Previcur N 0,15% 14
Peronospora frunzelor şi prăfoase pe Infinito 687,5 NC 0,14% 14
spinaciae) parte inferioară
Pete şi putrezire umedă Tratamente Rovral 30 PU 0,1% 21
Putregaiul cenuşiu la frunzele inferioare foliare
(Botrytis cinerea) sau colet, cu fructificaţii
cenuşii
Încreţirea şi răsucirea Tratamente Fastac 10 CE 0,02% 14
Păduchii de
frunzelor, pe partea foliare Decis Mega 50 0,02% 14
frunze (Aphis
inferioară se observă EW
fabae)
adulţi şi larve
Melcii fără Perforaţii în frunze şi Tratamente la Optimol 4 G 15 kg -
cochilie urme de secreţii sol Metaldehidă 5 10 kg -
(Agriolimax sp., sticloase pe sol Mesurol 4 G 3-6 kg -
Limax maximus) Mesurol 2 RB 5 kg -
Răsadul se produce în serele înmulţitor, repicat în cuburi nutritive, cu latura de 5 cm, având
vârsta la plantare de 40-45 de zile. Se plantează la distanţe de 25-30 cm între rânduri şi 20-25 cm
între plante pe rând, realizându-se, în cultura pură desimi de 160-200 mii plante/ha.
Lucrările de întreţinere constau în asigurarea unor temperaturi moderate de 10-18ºC ziua şi
6-8ºC noaptea, udări repetate, tratamente fitosanitare. Trebuie să se evite excesul de umiditate după
formarea căpăţânilor pentru a preveni putrezirea plantelor.
Recoltarea se face ca la cultura în câmp, în momentul în care plantele au o greutate de
aproximativ 150 g/bucată. Producţia este de 25-30 t/ha.
Cultura în solarii se poate înfiinţa toamna sau primăvara (fig.4.1.3). Pentru cultura din
toamnă se vor folosi numai soiuri rezistente la temperaturile scăzute din timpul iernii.
89
Fig.4.1.3. Aspecte din culturi de salată în solarii
Rezultatele mai bune se obţin prin înfiinţarea culturii primăvara devreme, începând din
ultima decadă a lunii februarie până la mijlocul lunii martie.
Pentru cultura asociată, salata se plantează tot primăvara devreme dar se lasă loc pentru
rândurile culturii de bază care se va înfiinţa în momentul în care timpul va fi corespunzător, din
punct de vedere al temperaturii. Astfel printre două rânduri de tomate, ardei, vinete sau castraveţi
se pot planta câte trei rânduri de salată la distanţe de 20/25 cm.
Lucrările de întreţinere constau în completarea golurilor, dirijarea temperaturii prin aerisiri,
în perioadele călduroase, udări repetate. La culturile înfiinţate din toamnă, primăvara se face o
fertilizare fazială cu 100-150 kg/ha azotat de amoniu. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face
utilizând produsele menţionate la cultura în câmp.
Recoltarea are loc în luna aprilie pentru culturile înfiinţate din toamnă şi aprilie-mai pentru
cele de primăvară. Producţia este de 20-30 t/ha la culturile pure şi 10-15 t/ha la cele asociate.
4.2. SPANACUL
Spinacia oleracea L.
Fam. Chenopodiaceae
Importanţa culturii. Spanacul se cultivă pentru frunze, care se utilizează în alimentaţie sub
forma diferitelor preparate culinare atât în stare proaspătă cât şi conservată, constituind materie
primă pentru fabricile de conserve.
Frunzele de spanac conţin 7-10% substanţă uscată, 1,5-3,5% glucide, 2-3,7% protide;
vitaminele: C 40-70 mg, B1, B2, B3, B6, K, E, caroten 3-6 mg, minerale: potasiu 520 mg, calciu 130
mg, fier 8 mg, fosfor 160 mg, raportate la 100 g produs proaspăt.
Originea şi răspândirea. Spanacul este o specie cu origine controversată. Există două
specii care cresc spontan în Afganistan şi Tadjikistan, considerat centrul primar de origine,
90
Spinacia tetranda şi Spinacia turkestiana, despre care se presupune că sunt la originea formei
cunoscute în prezent. Se cultivă pe suprafeţe mai mari în partea de Nord şi Sud a Europei ocupând
locul al treilea din grupa legumelor consumate în stare fiartă, după conopidă şi fasole verde.
La noi în ţară se cultivă în toate zonele, suprafeţele mai mari fiind grupate în jurul oraşelor,
unde este asigurată piaţa de desfacere.
Particularităţi biologice. Spanacul este o plantă anuală, cu perioadă scurtă de vegetaţie,
unisexuat dioică. Rădăcina este pivotantă având marea majoritate a rădăcinilor secundare, în stratul
superficial de sol, 15-20 cm. Tulpina este scurtă şi pe ea se formează rozeta de frunze care cuprinde
15-20 frunze. Frunzele sunt lung peţiolate, cu limbul mare având suprafaţa mai mult sau mai puţin
gofrată în funcţie de soi. Limbul poate fi de formă hastatică, la soiurile mai vechi, oval-alungită sau
rotund-ovală, la soiurile actuale. În condiţii de zi lungă şi temperaturi ridicate se dezvoltă tulpinile
florifere care ajung la înălţimi de până la 100 cm (fig.4.2.1).
Fig. 4.2.1. Plante de spanac în faza de înflorire
91
Florile sunt dispuse la subsuoara frunzelor. Plantele femele asigură o producţie mai mare de
frunze comparativ cu cele mascule. Polenizarea este alogamă. Fructul este o achenă monoloculară,
colţuroasă sau rotundă în funcţie de soi. Facultatea germinativă se păstrează 4-6 ani.
Soiuri cultivate: Matador, Matares, Smarald.
Relaţii cu factorii de vegetaţie. Faţă de temperatură, spanacul are cerinţe moderate.
Temperatura minimă de germinaţie este de 2-3ºC, răsărirea având loc după 25-30 zile, iar cea
optimă de germinaţie este între 20-25ºC când 50% din plante răsar după 3-4 zile. Temperatura
minimă de vegetaţie este de 5ºC, temperatura optimă fiind 15-20ºC. Plantele călite rezistă până la -
18...-20ºC şi astfel pot să reziste în câmp peste iarnă. Temperaturile ridicate de 23-25ºC determină
scăderea producţiei şi formarea tulpinilor florale.
Cerinţele faţă de lumină sunt moderate. În condiţii de zi scurtă se dezvoltă mai bine aparatul
foliar, asigurând producţii ridicate iar în condiţii de zi lungă se declanşează formarea tulpinilor
florale. Spanacul are cerinţe relativ mari faţă de umiditatea solului care trebuie menţinută la 75-
80% din capacitatea de câmp. În lipsa apei, scade producţia şi în cazul asocierii cu temperaturi
ridicate se formează mai repede tulpinile florifere.
Preferă solurile mijlocii, luto-argiloase care reţin mai bine apa, în perioada de primăvară,
asigurându-se astfel condiţii mai bune de creştere a plantelor. Sunt bune solurile cu reacţie neutră
sau uşor alcalină, cu pH=6,5-7,5. Solurile acide pot determina carenţa în molibden.
Nutriţia minerală. Pentru o tonă de produs recoltat plantele consumă 2,8-4,5 kg N, 1,3-1,8
kg P2O5, 8,4-11,3 kg K2O, 1,1-1,6 kg CaO şi 0,4-1 kg MgO.
Având o perioadă scurtă de vegetaţie, spanacul se cultivă înainte sau după culturile de bază,
atât în câmp cât şi în solarii. Fiind plată de zi lungă, cultura se poate face, în condiţiile de la noi,
primăvara devreme sau toamna târziu.
Cultura în câmp. Pregătirea terenului se execută în funcţie de cultura principală. Pentru
combaterea buruienilor se poate erbicida la pregătirea patului germinativ cu Olticarb 75 CE, 4-6
l/ha sau cu Vanzar 80 WP 1-1,5 kg/ha, aplicat preemergent.
Înfiinţarea culturii are loc prin semănat direct. Perioada de semănat depinde de momentul
când vrem să obţinem producţia. Astfel, pentru a obţine producţia primăvara devreme, se seamănă
toamna în perioada 10.IX, 10.X sau primăvara începând din 20.II până în 15.III. Pentru recoltare
toamna, se seamănă în perioada 25.VII-15.VIII.
Se seamănă în rânduri distanţate la 25-30 cm, câte 4-5 rânduri pe un strat, folosind 17-20 kg
sămânţă/ha, cu maşinile de semănat SUP-21. Între plante pe rând se asigură 3-5 cm iar adâncimea
de semănat este de 3-4 cm. Culturile pentru industrializare se seamănă la 15-20 cm între rânduri
asigurând 35 plante/m linear, realizând astfel o desime de 150-180 plante/m2.
92
Lucrările de întreţinere. Pentru culturile înfiinţate toamna, se fac udări cu norme de 150-
200 m3 apă/ha, pentru asigurarea germinării seminţelor iar primăvara înainte de reluarea vegetaţiei
se aplică 120-150 kg/ha azotat de amoniu. Pentru combaterea buruienilor, dacă este cazul, se aplică
1-2 praşile mecanice şi una manuală.
Recoltarea. Pentru spanacul de iarnă se recoltează începând din luna martie, cel de
primăvară, în aprilie-mai iar la cultura de toamnă, în septembrie-octombrie.
Se recoltează manual prin tăierea plantelor de la colet sau prin culegerea frunzelor, în 2-3
etape. Pentru industrializare, în culturile curate de buruieni, se recoltează mecanizat cu MRM-2,2.
Cultura în solarii. După pregătirea terenului, se seamănă în perioada 20.IX-10.X, la
distanţa de 15-20 cm între rânduri, folosind 18-20 kg sămânţă/ha. Pe un strat se amplasează 6-7
rânduri, lăsându-se între straturi intervale de 50-60 cm.
După semănat se udă pentru a se asigura răsărirea culturii. În cazul solariilor acoperite cu
folie care rezistă mai multe sezoane de cultură sau în cele acoperite cu sticlă, se va uda periodic
până toamna târziu când se realizează temperaturi negative. În timpul iernii când intervin perioade
mai calde sau la începutul primăverii se reiau udările pentru asigurarea creşterii plantelor.
Solariile, la acoperirea cărora se foloseşte folie de un sezon, se acoperă primăvara devreme.
Când plantele îşi reiau vegetaţia, se aplică 150 kg/ha azotat de amoniu sau 200 kg/ha sulfat de
amoniu. În perioadele cu insolaţie puternică se evită, prin aerisiri supraîncălzirea aerului iar spre
seară se închid pentru asigurarea unor temperaturi pozitive pe timpul nopţii.
Recoltarea poate începe din februarie-martie, în zonele de câmpie şi durează până în aprilie
în zonele de deal. Producţia este de 1,5-2 kg frunze la m2.
4.3. CICOAREA DE GRĂDINĂ

Cichorium endivia
Importanţa culturii. Cicoarea de grădină se cultivă pentru frunze care se utilizează în

alimentaţie în stare proaspătă, sub formă de salate verzi şi mai puţin preparată. Frunzele verzi au un
gust amărui pronunţat datorită conţinutului ridicat de glicozizi (inulină, lactucină, intibină), dar care
prin procesul tehnologic de etiolare este mult diminuat. Frunzele au un conţinut bogat în vitamine
(A, B1, B2, C) şi săruri minerale (K, P, Fe).
Origine şi rădpândire. Cicoarea de grădină sau endivia, are originea în zona Mării
Mediterane. Specia Cicorium endivia prezintă două forme cultivate:
93
- C. endivia var. latifolia sau cicoarea scarolă, cu frunze întregi, mari, mai mult sau mai
puţin gofrate şi cu marginea dantelată;
- C. endivia, var. crispa sau cicoarea creaţă, cu frunze mai mult sau mai puţin fine, puternic
sectate şi creţe.
În prezent se cultivă pe suprafeţe mari în special în ţările din vestul Europei, unde consumul
mediu pe locuitor este de 2,8-3,3 kg/an. La noi se cultivă pe suprafeşe mici, mai ales în jurul
marilor oraşe.
Particularităţi biologice. Este o plantă bienală, dar prin cultura forţată se poate comporta
ca o specie anuală. În sol formează o rădăcină pivotantă care pătrunde adânc, dar marea majoritate
a rădăcinilor se găsesc în stratul arabil de sol.
Frunzele sunt de forme diferite, în funcţie de varietatea botanică, au culori diferite, verde-
deschis, verde închis sau cu nuanţe roşietice. Frunzele cresc sub formă de rozetă cu diametru de 40-
50 cm. Unele soiuri formează şi o căpăţână de până la 300 g, de formă sferică sau ovală.
Tulpina floriferă este de 60-80 cm, ramificată. Florile sunt ligulate de culoare albastră,
grupate în inflorescenţe de tip capitul.
Fructul este o achenă mică, 2,5-3 mm lungime şi 1 mm în diametru, prevăzută cu papus, de
formă piramidal-trunchiată cu nuanţă maronie. Facultatea germinativă se păstrează 8-10 ani.
Relaţii cu factorii de vegetaţie. Cicoarea de grădină are cerinţe moderate faţă de căldură.
Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor este de 6-8ºC, iar temperatura optimă de
22-25ºC (răsare după 36-48 ore). Este rezistentă la temperaturi scăzute, suportând uşor brumele şi
îngheţurile târzii de primăvară sau cele timpurii de toamnă. Dacă plantele sunt călite şi se
protejează peste iarnă, în zonele cu ierni blânde, pot să reziste în câmp până primăvara.
Are cerinţe moderate faţă de lumină. Este plantă de zi lungă dar plantele cresc şi se dezvoltă
mai bine în condiţii de zi scurtă, realizându-se astfel producţii mai mari.
Este pretenţioasă faţă de apă, necesitând în sol o umiditate ridicată tot timpul perioadei de
vegetaţie. Cicoarea de grădină preferă solurile mijlocii, lutoase sau luto-argiloase, cu o capacitate
bună de reţinere a apei, cu fertilitate ridicată, având reacţie neutră.
Nutriţia minerală. Pentru o tonă de produs plantele extrag din sol 1,8-2 kg N, 0,8-1 kg P2O5,
4,6-5 kg K2O, 0,8 kg CaO şi 0,3 kg MgO.
În ţările din vestul Europei, cicoarea de grădină se cultivă atât în câmp cât şi în sere şi
solarii. În general tehnologia de cultură este asemănătoare cu cea a salatei de grădină.
Cultura în câmp se poate realiza, în condiţiile de la noi, primăvara devreme sau toamna
târziu. Pregătirea terenului se face ca pentru salată.
94
Înfiinţarea culturii se realizează prin răsad repicat în cuburi de 5x5 cm, pentru cultura
timpurie şi poate fi nerepicat pentru cea de toamnă. Pentru cultura timpurie răsadul se produce în
răsadniţe calde sau solarii folosind 300-400 g sămânţă, începând din luna martie. După 8-10 zile de
la răsărire, se repică în cuburi cu latura de 4-5 cm.
În perioada de producere a răsadului se asigură în substrat 20-25ºC, apoi după răsărire
primele patru zile, 21ºC în atmosferă, după care se scade temperatura progresiv la 16-18ºC ziua şi
12-14ºC noaptea. Înainte de plantare răsadurile se călesc. Răsadul este bun de plantat după 4-5
săptămâni de la răsărire. Pentru cultura târzie răsadul se produce pe straturi în liber în lunile iulie-
august. Plantarea răsadurilor are loc în luna aprilie, pentru cultura timpurie după ce în sol se
realizează 12-15ºC iar pentru cultura de toamnă, în luna august. Plantarea se execută la 40-60 cm
între rânduri şi 30-35 cm între plante pe rând asigurându-se aproximativ 100.000 plante/ha.
Cultura se poate înfiinţa şi prin semănat direct, fiind necesare însă semănători speciale şi o
cantitate de 1-1,5 kg sămânţă/ha.
Lucrările de întreţinere constau în completarea golurilor la culturile înfiinţate prin răsad
sau răritul la cele semănate direct. Cultura se menţine curată de buruieni prin praşile mecanice şi
manuale. În perioadele secetoase se fac udări cu norme de 300-400 m3 apă la ha.
Pentru diminuarea gustului amar la frunzelor se practică etiolarea acestora, înainte de
recoltare. Pentru a se asigura un produs de calitate porţiunea etiolată trebuie să reprezinte 35% din
greutatea totală a rozetei (fig.4.3.1).
Ca metode de etiolare se poate recurge la acoperirea totală a plantelor cu paie sau diferite
materiale agrotextile de culoare neagră aşezate fie direct pe cultură sau pentru a preveni necrozarea
frunzelor, pe arce simple, tip tunele joase. Durata acoperirii totale este de 7-10 zile şi prezintă
avantajul, pentru culturile târzii, că în felul acesta se realizează şi o protejare a plantelor împotriva
îngheţului.
Etiolarea poate fi realizată şi prin acoperirea parţială a plantelor. Astfel plantele se pot
acoperi cu un fel de clopote speciale de polietilenă albă, opacă, care reflectă lumina pentru a
preveni supraîncălzirea frunzelor şi permit aerisirea. Ele au un diametru de 21-25 cm şi protejează
astfel mijlocul rozetei de frunze. La protejarea individuală etiolarea durează 4-5 zile la cultura
timpurie şi 12-14 zile la cea de toamnă.
Cultura în sere se realizează prin plantarea răsadurilor începând din octombrie până în
ianuarie-februarie iar recoltarea se poate eşalona astfel din decembrie până în aprilie.
În solarii se pot planta răsadurile în septembrie pentru a recolta în noiembrie-decembrie sau
primăvara începând din februarie-martie, cu recoltare în perioada aprilie-mai.
În solariile acoperite şi peste iarnă sau în serele-solar de sticlă cultura se poate înfiinţa din
octombrie, plantele rezistă peste iarnă şi în acest caz se poate recolta în luna aprilie
95
Fig.4.3.1. Etiolarea plantelor de cicoare
4.4. CICOAREA DE VARĂ (BRUXELLES)

Cichorium intybus L.
Importanţa culturii. Cicoarea de vară sau de Bruxelles se cultivă pentru frunzele etiolate
care rezultă în urma "forţării" rădăcinilor. Frunzele etiolate sau andivele, se utilizează în
alimentaţie, în stare proaspătă, la prepararea diferitelor mâncăruri. Valoarea alimentară ridicată este
asigurată de conţinutul în vitamine şi săruri minerale.
Originea şi răspândirea culturii. Cicoarea de vară provine din zona Mării Mediterane,
unde creşte în stare spontană. Este o plantă alimentară cultivată din timpuri îndepărtate. Se cultivă
pe suprafeţe mai mari în ţările din vestul Europei (Franţa, Belgia, Olanda). În Belgia consumul
mediu anual este de 5,2 kg/locuitor, în Franţa 3,6 kg/locuitor iar ăn Olanda 2,9 kg/locuitor. La noi
este puţin cultivată, nefiind prea mult cunoscută de către potenţialii producători dar şi de
consumatori.
Particularităţi biologice. Cicoarea de vară este o specie bienală.
În primul an de vegetaţie se formează în sol o rădăcină pivotantă şi la suprafaţă rozeta de
frunze. Frunzele sunt peţiolate, lanceolate, dinţate pe margini. După tuberizare, rădăcinile ajung la
un diametru de 3 cm în august şi 4-5 cm, la sfârşitul lunii septembrie. Rădăcinile au culoare brună
la exterior iar în interior, sunt alb-gălbuie şi conţin cantităţi mari de latex. Porţiunea tuberizată are o
lungime de 25-30 cm.
96
În anul al doilea de vegetaţie se dezvoltă tulpina floriferă de 80-120 cm, ramificată în partea
superioară. Florile sunt albastre, ligulate grupate în capitule. Polenizarea este alogamă. Fructele
sunt de tip achenă şi ajung la maturare după 20 zile de la înflorire.
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Temperatura optimă de germinare a seminţelor este de
15ºC . Temperaturile sub 10ºC din timpul perioadei de vegetaţie, determină formarea tulpinilor
florifere încă din primul an, reducându-se astfel numărul rădăcinilor apte pentru forţare.
Faţă de umiditate are cerinţe mari, tot timpul perioadei de vegetaţie. Lipsa apei în sol poate
determina formarea prematură a tulpinilor florifere.
Are cerinţe moderate faţă de lumină. În locuri umbrite nu se dezvoltă corespunzător
rădăcinile şi nu se vor obţine andive de calitate.
Cerinţele faţă de sol sunt mari. Necesită soluri fertile, mijlocii, cu capacitate bună de
reţinere a apei, cu reacţie neutră. Trebuie evitate solurile argiloase.
Nutriţia minerală. Pentru o tonă de rădăcini plantele extrag din sol 1,9-2,8 kg N, 1,1-2,0
kg P2O5 şi 6,6-8,3 kg K2O.
În asolament, cicoarea de vară trebuie să fie amplasată în sola fertilizată cu îngrăşăminte
organice cu 2-3 ani înainte, pentru a se evita atacul de bacterioză şi excesul de azot.
Pentru obţinerea rădăcinilor, terenul se pregăteşte din toamnă.
Înfiinţarea culturii se realizează prin semănat direct, eşalonat, începând de la sfârşitul lunii
aprilie până în 10-15 iunie. În zona cu precipitaţii abundente sau în condiţii de irigare se poate
semăna până în 10-15 iulie. Perioada de semănat depinde şi de momentul când dorim să realizăm
forţarea rădăcinilor. Se folosesc 2-3 kg sămânţă la hectar iar adâncimea de semănat este de 2-2,5
cm. Se seamănă la distanţe de 25-40 cm între rânduri, în funcţie de posibilităţile de întreţinere a
culturii.
Lucrările de întreţinere constau în răritul culturii la 10-12 cm între plante pe rând asigurând
8-10 plante/m liniar. Cultura se întreţine curată de buruieni prin 2-3 praşile mecanice şi 2 praşile
manuale. În perioadele secetoase se fac 4-6 udări cu norme de 350-400 m3 apă/ha.
Recoltarea rădăcinilor poate începe din luna august la soiurile timpurii. De obicei, se
recoltează toamna, în octombrie, când rădăcinile au diametru de 3-5 cm. Se recoltează
semimecanizat, cu DLR-4. După smulgerea rădăcinilor din pământ se îndepărtează frunzele, cu
grijă fără a rupe mugurele central, lăsându-se o porţiune din frunze de 3-4 cm deasupra coletului.
Este foarte importantă stabilirea momentului optim de recoltare deoarece gradul de
maturare al rădăcinilor influenţează producţia de andive. Se recoltează când frunzele au început să
se îngălbenească, rădăcinile sunt suficient dezvoltate, au culoare albă şi au tendinţă de a deveni
spongioase.
97
Până la forţarea rădăcinilor, acestea se păstrează în pivniţe sau depozite, la temperaturi de
1-3ºC şi o umiditate relativă a aerului de 80-90%, pentru a preveni deshidratarea acestora.
Forţarea rădăcinilor în vederea obţinerii andivelor se realizează eşalonat începând din
toamnă până primăvara, în funcţie de necesităţile de consum şi posibilităţile de valorificare.
Forţarea rădăcinilor se face la întuneric deoarece lipsa luminii favorizează alungirea mugurelui
axial şi împiedică formarea clorofilei.
Pentru forţarea rădăcinilor, se practică în ţările cultivatoare trei metode:
- forţarea tradiţională în şanţuri;
- forţarea în hangare cu pământ de acoperire;
- forţarea în bacuri cu soluţie nutritivă.
Metoda clasică presupune realizarea de şanţuri de 0,2-0,4 m adâncime şi lăţime de 1,8-2 m.
Pentru asigurarea temperaturii necesare se poate utiliza fie o instalaţie electrică sau cu apă caldă,
potabilă iar în lipsa acestora se poate folosi ca sursă de căldură gunoiul de grajd, proaspăt.
După instalarea sursei de căldură se aşează un strat de pământ şi apoi rădăcinile, una lângă
alta în poziţie verticală sau uşor înclinată introducându-se pământ în spaţiile dintre ele şi se udă. Se
acoperă cu un strat de amestec de pământ de 15-20 cm, un strat de paie de 40-50 cm şi o folie de
polietilenă.
Metodele moderne de forţare presupun construcţii speciale prevăzute cu încăperi pentru
păstrarea rădăcinilor la 0-2ºC, o sală de forţare şi spaţii pentru condiţionarea produsului. În sala de
forţare sunt bacuri din material plastic sau lemn căptuşit cu folie de polietilenă. Bacurile au
dimensiuni de 1,21 x 1,01 m (1,2 m2) şi înălţime de 0,15-0,20 m (cât lungimea rădăcinilor). Sunt
prevăzute cu orificii de alimentare şi evacuare a soluţiei nutritive. Ele sunt suprapuse pentru
exploatarea mai intensivă a spaţiului (fig.4.4.1).
a. b.
Fig.4.4.1 Forţarea rădăcinilor (a) şi ambalarea andivelor (b)
98
Rădăcinile se aşează în aceste bacuri una lângă alta, se introduc în sala de forţare şi se
conectează bacurile la instalaţia de alimentare cu soluţie nutritivă. Se asigură apoi condiţiile
necesare de temperatură, umiditate şi întuneric.
Recoltarea andivelor se realizează manual prin tăierea cu o porţiune de aproximativ 1 cm
din colet. Andivele sunt un produs perisabil de aceea se lucrează cu multă grijă.
4.5. SFECLA PENTRU PEŢIOL (MANGOLD)

Beta vulgaris L. ssp. vulgaris L. (sin. ssp. cicla)
Fam. Chenopodiaceae
Importanţa culturii. Sfecla pentru peţiol sau mangoldul se cultivă pentru peţiolul frunzelor
care se utilizează sub formă de salata. Se poate folosi şi limbul frunzelor la prepararea unor
mâncăruri. Atât peţiolul cât şi limbul frunzei conţine cantităţi însemnate de vitamine şi săruri
minerale.
Originea şi răspândirea. La originea sfeclei pentru peţiol se găsesc trei subspecii ale
speciei Beta şi anume: cicla, maritima şi vulgaris. Acestea se găsesc în zona delimitată de estul
Europei, Marea Mediterană şi nord-estul Indiei. Mangoldul a fost selecţiont în decursul timpului
datorită mărimii deosebite a frunzelor şi a grosimii nervurii principale.
A fost luat în cultură încă de pe timpul romanilor. La sfârşitul sec. al XIX-lea se găsesc în
cultură 8-10 varietăţi apoi, pe la începutul sec. al XX-lea cultura mangoldului a intrat în declin iar
în prezent s-a extins din nou în ţările din vestul Europei unde se produce şi se valorifică aproape tot
timpul anului.
Printre ţările mari cultivatoare sunt Italia, Franţa şi Spania. La noi se cultivă în special în
Transilvania, ăn grădinile familiale, fiind consumat în perioada de vară când sortimentul de legume
verdeţuri este mai scăzut.
Particularităţi biologice. Este o plantă bienală.
În primul an de vegetaţie formează în sol o rădăcină ramificată, dar slab dezvoltată. La
suprafaţă se dezvoltă un număr mare de frunze, dispuse în rozetă. Ele sunt lung peţiolate, au limbul
mare, neted sau ondulat, de culoare verde-închis sau verde-deschis. Caracteristic pentru sfecla de
peţiol este peţiolul şi nervura principală care sunt bine dezvoltate, având o lăţime de până la 10 cm,
de culoare albă şi cu ţesuturi fragede. Aceasta reprezintă partea comestibilă a plantei dar uneori se
poate consuma şi limbul frunzelor (fig.4.5.1).
În anul al doilea planta emite o tulpină floriferă, ramificată, care poate ajunge la 2 m
înălţime. Florile sunt hermafrodite, de culoare verzuie, fără petale. Seminţele sunt de tip glomerulă,
99
formate din 2-4 achene uniloculare concrescute din care vor rezulta 2-3 plantule. La sfecla pentru
peţiol nu s-au obţinut încă soiuri cu seminţe monogerme.
Fig.4.5.1. Plante de mangold, în primul an de vegetaţie
Cerinţe faţă de factorii de mediu. Sfecla pentru peţiol are cerinţe asemănătoare cu
celelalte varietăţi de sfeclă.
Temperatura minimă de germinaţie este de 5ºC. Temperaturile scăzute de 1-10º, în fază
tânără, pot să determine vernalizarea prematură a plantelor.
Sfecla pentru peţiol are cerinţe mai mari faţă de umiditatea solului. În condiţii de secetă
peţiolii nu se dezvoltă suficient şi ţesuturile nu sunt fragede.
Preferă solurile profunde, bogate în humus, cu o bună capacitate de reţinere a apei.
4.6. ŢELINA PENTRU PEŢIOL

Apium graveolens L. var. dulce
Importanţa culturii. Se utilizează în alimentaţie peţiolul frunzelor, în stare crudă, sub

formă de salate şi la prepararea unor mâncăruri. Se poate folosi şi limbul frunzelor pentru
aromatizarea unor preparate culinare. Conţine cantităţi importante de vitamine şi săruri minerale,
precum şi uleiuri volatile care imprimă gustul şi aroma specifică.
100
Originea şi răspândirea. Provine din zona Mării Mediterane, din specia sălbatecă Apium
graveolens var. silvestre din care s-au format cele trei varietăţi cultivate: var. secalinum Alef.
pentru frunze, var. rapaceum Mill. pentru rădăcină şi var. dulce Mill. - pentru peţiol.
Se cultivă pe suprafeţe mari în vestul Europei, unde cererea pentru consum este ridicată. În
Franţa consumul mediu anual pe locuitor a ajuns la 1,2 kg.
Particularităţi biologice. Este o plantă bienală.
Spre deosebire de ţelina de rădăcină, plantele formează în sol o rădăcină pivotantă
ramificată, improprie oentru consum. Frunzele sunt mari, ajung la 40-60 cm lungime, fiind de 1-2
ori penatsectate cu foliole dinţate, glabre, de culoare verde-închis, sau verde-deschis, lucioase
(fig.4.6.1.a).
a. b.
Fig. 4.6.1. Ţelina de peţiol: a-plante cu frunze; b-plantă pregătită pentru valorificare
Peţiolul frunzelor este bine dezvoltat, îngroşat, canelat, suculent. Frunzele din mijlocul
rozetei, formează o zonă densă, fără clorofilă fiind partea cea mai apreciată de consumatori,
datorită fineţei (fig.4.6.1.b).
Tulpina floriferă, florile şi seminţele se formează în anul al doilea de vegetaţie şi sunt
asemănătoare cu cele de la ţelina de rădăcină.
Cerinţe faţă de factorii de mediu. Are cerinţe asemănătoare cu ţelina de rădăcină.
Temperatura minimă de vegetaţie este de 5ºC. Temperatura de vernalizare este de 5-7ºC.
Temperatura de vernalizare este de 5-7ºC. Plantele vernalizate incomplet pot suferi un
proces reversibil dacă sunt asigurate temperaturi de 20ºC.
Lipsa apei în sol, dezechilibrele de nutriţie, starea fitosanitară necorespunzătoare sau
poluarea, pot determina şi ele apariţia prematură a tulpinilor florifere.
101
Ţelina de peţiol preferă solurile profunde, bogate în humus, fără execes de calcar, cu pH-ul
6,3-6,8.
Nutriţia minerală. Consumul specific pentru o tonă de produs este de 2,5-3,1 kg N, 1,6-1,9
kg P2O5, 5-6,2 kg K2O, 0,3-0,8 kg MgO, 1,2 kg Na2O şi 2,5 kg CaO.
Ţelina pentru peţiol este sensibilă la carenţa de magneziu şi bor.
În ţările mari cultivatoare, pentru asigurarea consumului pe o perioadă cât mai lungă de
timp se practică cultura atât în spaţii protejate cât şi în câmp.
Pentru condiţiile de la noi prezintă importanţă, în perspectivă, cultura în câmp.
Pregătirea terenului se face ca pentru ţelina de rădăcină cu menţiunea că se administrează
din toamnă cantităţi mari de gunoi de grajd, 50-80 t/ha care se încorporează în sol prin arătura
adâncă.
Producerea răsadurilor. Are loc în răsadniţe calde, unde se seamănă în martie-aprilie, câte
3 g sămânţă/m2, care se acoperă apoi cu un strat de 0,5 cm amestec de pământ.
Se asigură 20-25ºC în substrat iar în spaţiul de producere 18-20ºC ziua şi 16-18ºC noaptea. De
obicei răsadurile nu se repică dar pentru suprafeţe mici se poate practica repicatul când plantele au
3 frunze, în cuburi de 5 x 5 cm.
Vârsta răsadului la plantare este de aproximativ 50 de zile.
Plantarea răsadurilor are loc în mai-iunie. În momentul plantării răsadurile au format 4-6
frunze. Distanţele de plantare depind de vigoarea soiului utilizat. Pentru soiurile cu habitas mai
redus se realizează desimi de 120-150 mii plante/ha prin plantarea după schema 40+40+70/25 cm.
Pentru soiurile viguroase se plantează la 60-70 cm între rânduri şi 25 cm între plante pe
rând, realizându-se desimi de 50-70 mii plante/ha.
Lucrările de întreţinere constau în completarea golurilor, praşile mecanice şi manuale,
udări în perioadele secetoase, 1-2 fertilizări faziale, combaterea preventivă a septoriozei şi a muştei
ţelinei.
Pentru realizarea unui produs de calitate sunt necesare şi măsuri pentru ănălbirea părţii
comestibile. În acest scop, cu 3-4 săptămâni înainte de recoltare se poate aşeza un strat de paie
printre rândurile de plante.
Pe suprafeţe mari înălbirea se poate realiza prin bilonarea rândurilor de plante. Lucrarea se
poate face mecanizat cu rariţa lucrându-se în trei etape. La început se acoperă 1/3 din lungimea
peţiolurilor, apoi 2/3 şi în a treia etapă până la partea inferioară a limbului.
Această metodă nu se poate aplica toamna în zone cu precipitaţii abundente, pentru a
preveni putrezirea părţii comestibile.
102
Înălbirea se poate face toamna după recoltarea plantelor, prin smulgere şi aşezarea lor în
şanţuri de 40 cm adâncime după care se acoperă cu diferite materiale.
Metoda tradiţională presupune păstrarea plantelor după recoltare în diferite încăperi, unde
plantele se acoperă cu un strat de paie pentru evitarea condensului şi apoi cu folie de polietilenă,
opacă.
Recoltarea se face manual prin tăierea planmtelor de la colet după care se scurtează limbul
frunzelor. Se sortează apoi pe 3 calităţi, în funcţie de mărime (800 g, 500-800 g şi 150-500 g).
Producţia este de 40-45 t/ha dar poate ajunge şi la 70-80 t/ha, la soiurile viguroase.
4.7. PĂTRUNJELUL PENTRU FRUNZE

Petroselium crispum Mill. ssp. crispum, convar, crispum
Importanţa culturii. Se cultivă pentru frunze care se utilizează la aromatizarea unor

mâncăruri. Frunzele se folosesc şi la prepararea supelor concentrate precum şi în industria
farmaceutică. Ele se remarcă printr-un conţinut ridicat în vitamine, săruri minerale şi uleiuri
volatile.
Originea şi răspândirea. Originea este comună cu cea a pătrunjelului de rădăcină,
provenind din zona Mării Mediterane. Se cultivă mai mult în ţările din vestul Europei. În prezent
la noi se cultivă pe suprafeţe reduse.
Particularităţi biologice. Spre deosebire de pătrunjel pentru rădăcină, are în sol o rădăcină
ramificată, cele secundare fiind subţiri. La suprafaţa solului se dezvoltă, în primul an de vegetaţie,
o rozetă bogată care cuprinde un număr mare de frunze cu limbul neted sau puternic gofrat, în
funcţie de soi (fig.4.7.1).
Fig.4.7.1. Rozeta de frunze
În anul al doilea se formează tulpinile florifere, ca la varietatea pentru rădăcină.

103
Cerinţele faţă de factorii de mediu sunt aceleaşi cu ale pătrunjelului de rădăcină.
Pregătirea terenului se face în mod obişnuit. Spre deosebire de pătrunjelul de rădăcină,
din toamnă se administrează şi 30-40 t/ha gunoi de grajd.
Înfiinţarea culturii are loc primăvara devreme. SE seamănă patru rânduri pe strat la 25-30
cm sau grupate câte două în benzi, folosind schema 66+20+44+20 cm. Cantitatea de sămânţă este
de 4-5 kg/ha iar adâncimea de semănat 2,5-3 cm.
Lucrările de întreţinere constau în praşile mecanice şi manuale, udări în perioadele
secetoase şi după fiecare recoltare, 1-2 fertilizări faziale. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face
cu produsele prezentate la pătrunjelul de rădăcină.
Recoltarea. Frunzele se recoltează manual prin treceri repetate, în perioada de vară-toamnă.
Pe suprafeţe mari se fac 2-3 recoltări prin cosirea frunzelor.
Fiind o specie bienală, rezistentă la temperaturi scăzute se poate recolta şi în primăvara
anului următor, până când încep să se formeze tulpinile florifere.
Producţia este de 15-20 t/ha frunze verzi.
4.8. LOBODA DE GRĂDINĂ

Atriplex hortensis L.
Fam. Chenopodiaceae
Importanţa culturii. Loboda de grădină se cultivă pentru frunzele tinere care se utilizează
pentru unele preparate culinare (ciorbe, mâncăruri). Are o valoare alimentară ridicată fiind bogată
în vitamine şi săruri minerale.
Originea şi răspândirea. Loboda cultivată provine din specia sălbatică Atriplex nitens,
Schur., care creşte spontan în nord-estul Europei, Cucaz, centrul Asiei şi Siberia. A fost utilizată în
alimentaţie din antichitate de către greci şi romani.
După extinderea spanacului în cultură, ponderea lobodei în grupa legumelor verdeţuri s-a
redus. La noi se cultivă pe suprafeţe mici, în special în grădinile familiale.
Particularităţi biologice. Este o plantă anuală care are în sol o rădăcină pivotantă, bine
ramificată iar la suprafaţa solului, la început, o rozetă de frunze după care de dezvoltă o tulpină
înaltă de 0,8-1,5 m, ramificată. Frunzele de la baza plantei sunt cordiforme-triunghiulare, dinţate pe
margini iar cele superioare sunt triunghiulare-alungite (fig.4.8.1.a). Culoarea frunzelor este diferită
în funcţie de varietatea botanică: verde- f. viridis, galben-verzuie - f. lutea; roşietică - f. rubra.
104
Florile sunt hermafrodite, de culoare verde sau roşietică.
a. b.
Fig.4.8.1. a-plante de lobodă în faza de recoltare, b-fructe de lobodă
Fructele, de tip achenă, numite impropriu seminţe, au formă rotund-turtită, cu marginea

uşor aripată, de culoare galben verzuie (fig.4.8.1.b). Facultatea germinativă se păstrează 1-2 ani.
Relaţii cu factorii de vegetaţie. Are cerinţe moderate faţă de temperatură. Rezistă la
temperaturi scăzute. Nu este pretenţioasă faţă de lumină de aceea se poate cultiva atât pe terenuri
însorite cât şi pe cele relativ umbrite. Cerinţele faţă de umiditate sunt moderate. Nu suportă însă
excesul de apă. Seceta pronunţată, asociată cu temperaturi ridicate determină formarea unor frunze
de dimensiuni mici şi grăbeşte formarea tulpinilor florifere.
Preferă solurile fertile, bogate în humus.
Pregătirea terenului se face ca pentru celelalte legume verdeţuri.
Înfiinţarea culturii se face prin semănat direct, primăvara devreme sau toamna târziu (în
pragul iernii). Se seamănă la distanţe de 30-40 cm, folosind 8-10 kg sămânţă/ha. Adâncimea de
semănat este de 1,5-2 cm.
Lucrările de întreţinere. După răsărire, plantele se răresc la 10-12 cm. Sunt necesare 1-2
praşile pentru combaterea buruienilor, udări în perioadele secetoase şi o fertilizare fazială cu 100-
150 kg/ha azotat de amoniu aplicat concomitent cu prima praşilă.
Recoltarea se face eşalonat, în perioada aprilie-mai, prin smulgerea plantelor sau prin
culegerea frunzelor. Se pot obţine 2-3 kg frunze/m2.
105
4.9. FETICA
Valerianela locusta L. (sin. Valerianela olitoria, Moench.)
Fam. Valerianaceae
Importanţa culturii. Se cultivă pentru frunze care se utilizează în stare proaspătă sub
formă de salate simple sau în amestec cu alte legume verdeţuri. Frunzele sunt apreciate de
consumatori datorită conţinutului ridicat în vitamine, săruri minerale şi a gustului plăcut.
Origine şi răspândire. Fetica provine din flora spontană. În stare sălbatecă se găseşte în
Europa, Africa de Nord şi Asia occidentală. Datorită rusticităţii şi rezistenţei la frig a fost denumită
mult timp ca salată de iarnă.
Se cultivă pe suprafeţe mai mari, în ţările din vestul Europei, atât în câmp cât şi în spaţii
protejate.
Particularităţi biologice. Este o plantă anuală, erbacee. Rădăcina este pivotantă, ramificată
şi se dezvoltă în stratul superficial de sol, marea majoritate a rădăcinilor fiind până la 20-25
adâncime.
La suprafaţa solului se dezvoltă o rozetă de frunze. Acestea sunt sesile, alungite, invers-
ovate, de culoare verde-închis, cu nervuri pronunţate (fig.4.9.1-a). Frunzele sunt prinse pe o tulpină
scurtă pe care se găsesc şi muguri axilari din care se formează rozete secundare cu frunze mici care
determină aspectul de tufă al plantei şi sporesc randamentul la unitatea de suprafaţă.
a. b.
Fig. 4.9.1. Plante de fetică: a-în faza de recoltare, b-în faza de înflorire.
Înflorirea începe de la sfârşitul lunii aprilie, începutul lunii mai şi începe prin alungirea
axului vegetativ şi o uşoară decolorare a frunzelor, care nu mai sunt bune astfel pentru consum.
Pe tulpina floriferă se formează multe ramificaţii de 10-20 cm lungime, pe care se găsesc
florile mici, albe sau alb-albăstrui, grupate în buchete terminale (fig.4.9.1-b).
106
Seminţele sunt mici (300-500 buc/g până la 700-1000 buc/g, în funcţie de soi), sferice, de
culoare crem. Facultatea germinativă se păstrează 4-5 ani.
Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie. Fetica nu are cerinţe mari faţă de temperatură.
Temperatura optimă de germinare a seminţelor este de 12-15ºC, caz în care plantele răsar după 6-8
zile.
La temperaturi de peste 20ºC germinaţia este compusă fapt ce constitue un impediment
serios pentru realizarea culturilor în timpul verii. În faza de creştere vegetativă necesită temperaturi
moderate de 15-20ºC. Plantele rezistă la temperaturi negative şi pot ierna în câmp.
Are cerinţe moderate faţă de lumină şi faţă de apă.
Preferă solurile mijlocii, luto-argiloase.
Nutriţia minerală. Consumul specific pentru o tonă de frunze este de 3-5 kg N, 1,5-3 kg
P2O5, 5-8 kg K2O şi 1,0-2,5 kg MgO.
Având o perioadă scurtă de vegetaţie fetica se cultivă înainte sau după speciile de bază. Se
poate cultiva atât în câmp cât şi în spaţii protejate.
Cultura în câmp se face primăvara devreme sau toamna târziu. Pe acelaşi teren fetica
poate să revină doar după 2-3 ani, pentru a preveni atacul de boli şi dăunători.
Pregătirea terenului are loc în funcţie de cultura principală. Pentru cultura de toamnă se face
o arătură superficială şi se fertilizează cu 250 kg/ha Complex III. Prin lucrările de pregătire a
terenului se urmăreşte realizarea unui pat germinativ bine mărunţit de oarece seminţele sunt mici.
Cultura se înfiinţează prin semănat direct, primăvara în martie-aprilie sau toamna, în
septembrie. Se poate semăna şi în octombrie, în cazul folosirii soiurilor mai rezstente la frig, pentru
recoltare primăvara devreme.
Se seamănă în rânduri distanţate la 15-20 cm, asigurându-se pe un metru linear de strat 250-
300 plante, la soiurile cu seminţe mari şi 500-600 plante, la soiurile cu seminţe mici.
Adâncimea de semănat este de 1,5-2 cm.
Recoltarea se face manual, primăvara sau toamna, în funcţie de perioada de înfiinţare a
culturii. Se pot recolta frunzele prin 2-3 treceri succesive sau pe suprafeţe mari se taie rozeta de
frunze de sub colet. Se evită recoltarea pe timp călduros pentru a evita ofilirea frunzelor. Pentru
valorificare se ambalează în pungi, caserole perforate, egalizate, de 100-200 g (fig.4.9.2-a).
Producţia este de 4-5 t/ha la varietăţile cu seminţe mici şi 6-8 t/ha la cele cu seminţe mari.
107
a. b.
Fig.4.9.2. Recoltarea plantelor de fetică: a-recoltare totală, b-recoltare selectivă.
Cultura protejată în solarii sau tunele joase se realizează în aceleaşi perioade ca şi în

câmp. Primăvara cultura se înfiinţează în luna martie iar pentru recoltare toamna, la sfârşitul lunii
septembrie, începutul lunii octombrie. În solarii se poate înfiinţa cultura în luna octombrie, pentru
recoltare primăvara devreme.
Fig.4.9.3. Cultura protejată cu tunele joase
Înfiinţarea culturii şi lucrările de întreţinere sunt ca şi în câmp. Recoltarea va avea loc

primăvara, în aprilie-mai şi toamna în noiembrie (fig.4.9.3). Producţia este de 1,5-2 kg/m2.
108
4.10. CRESONUL DE GRĂDINĂ
Lepidium sativum L.
Importanţa culturii. Se cultivă pentru frunzele şi tulpinile tinere care se consumă în stare
proaspătă sub formă de salate sau pentru condimentarea unor preparate culinare.
Are conţinut ridicat în vitaminele: A, B, K, C (60-75 mg/100 g); săruri minerale: Ca, Fe,
Mn, P şi uleiuri eterice care imprimă gustul caracteristic.
Origine şi răspândire. Cresonul de grădină este originar din Orientul Mijlociu, fiind
cultivat de către egipteni, greci şi romani. Se cultivă în Europa centrală şi de vest, la noi fiind
cultivat sporadic de către grădinarii amatori.
Particularităţi biologice. Este o specie anuală, cu perioadă scurtă de vegetaţie. Frunzele
bazale sunt late, penat-sectate sau lobate având la unele soiuri limbul puternic gofrat. Frunzele
superioare sunt liniare, uşor lanceolate, de culoare verde cu nuanţe diferite în funcţie de soi
(fig.4.10.1-a). Tulpina floriferă ajunge la 40-50 cm înălţime, este ramificată.
a. b.
Fig. 4.10.1. Plante de creson de grădină:a-în faza de recoltare, b-în faza de fructificare.
Florile sunt mici, albe. Fructul, de tip siliculă, conţine seminţe mici (450-500 buc./g), de
culoare brun-roşcată, cu facultate germinativă ridicată (97%) care se păstrează 3-5 ani (fig.4.10.1-
b).
Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie. Cresonul nu are cerinţe mari faţă de factorii de
mediu. Seminţele germinează repede, în 2-3 zile chiar şi la temperaturi moderate. Plantele rezistă la
109
temperaturile mai scăzute care se întâlnesc primăvara devreme sau toamna târziu, dar nu rezistă la
îngheţuri puternice.
Are cerinţe moderate faţă de lumină şi umiditate. Preferă solurile fertile, nisipo-lutoase sau
luto-nisipoase.
Cresonul de grădină are o perioadă scurtă de vegetaţie şi se poate cultiva atât în câmp cât şi
în spaţii protejate, de obicei primăvara deoarece sau toamna târziu.
Terenul se pregăteşte în mod obişnuit, urmărindu-se să se realizeze un pat germinativ bine
mărunţit.
Cultura se înfiinţează prin semănat direct, în etape diferite, pentru a eşalona perioada de
consum, începând din luna martie. Se seamănă la 10-15 cm între rânduri, la 1,5-2 cm adâncime,
folosind 4-5 kg sămânţă/ha.
Deoarece se recoltează după 3-4 săptămâni de la semănat, nu necesită lucrări de întreţinere
deosebite. În perioadele secetoase se udă prin aspersiune cu norme de 250-300 m3 apă/ha.
Recoltarea se face manual, prin 2-3 treceri succesive şi constă în ruperea frunzelor sau
printr-o singură trecere, când plantele se taie de la bază.
În ţările din vestul Europei cresonul se cultivă şi în lădiţe sau tăvi de plastic în care se
introduce un amestec de pământ (turbă 40%, pământ de ţelină 30%, mraniţă 30%) cu grosime de 3-
5 cm. Se seamănă foarte des (100-150 g/m2) prin împrăştierea seminţelor la suprafaţă, apoi se
tasează şi se udă. După însămânţare ţările se ţin 2-3 zile la o temperatură de 20-25ºC, apoi 1-2 zile
sunt ţinute la întuneric pentru asigurarea alungirii axului hypocotil iar apoi din nou la lumină. După
alte 4-5 zile, plantele ajung la 8-10 cm şi pot fi recoltate prin tăiere (fig.4.10.2).
Fig.4.10.2. Cultura în tăvi de plastic

Producţia este de 1-2 kg/m2, în funcţie de mărimea plantelor.
110
4.11. CRESONUL DE FÂNTÂNĂ
(Cresonul de baltă)
Nasturtium officinale R. Brown
Familia Brassicaceae (Cruciferae)
Importanţa culturii. Cresonul de fântână este o legumă apreciată de unii consumatori, care
folosesc frunzele la prepararea salatelor. Frunzele au conţinut ridicat de calciu (peste 250 mg la 100
g substanţă proaspătă) fier şi vitamine. Are un gust plăcut, picant, caracteristic datorită conţinutului
bogat în uleiuri volatile. Are efect tonic şi depurativ asupra organismului.
Răspândirea culturii. Se cultivă în unele ţări din Europa de vest, în SUA şi Asia, în special
pe terenuri umede mlăştinoase.
La noi această specie este aproape necunoscută.
Cultura prezintă importanţă şi prin faptul că se poate consuma începând din toamnă până
primăvara, în regiunile cu ierni blânde.
Particularităţi biologice. Cresonul de fântână este o specie anuală. Planta formează o
tulpină de până la 50 cm înălţime, ramificată.
Are posibilitatea de a emite rădăcini adventive. Astfel planta formează în sol rădăcini
subterane cu rol de fixare a acesteia în sol şi de alimentare precum şi rădăcini plutitoare care au şi
ele rol în alimentarea plantelor. frunzele sunt penatsectate, cu lobi obovali, la baza plantelor şi
oblongă la extremităţi.
Ele sunt fragile şi se îngălbenesc repede dup recoltare. florile sunt albe, mici (fig.4.11.1).
Fructele de tip silicvă sunt cilindrice şi scurte, conţin seminţe mici, sferice, de culoare brun-
deschis.
Fig.4.11.1. Plante de creson de fântână
111
Cultura cresonului de fântână se practică în

Limbă

ID-Suport Curs, An IV Horti - Legumicultura speciala-Sem.I PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ID-Suport Curs, An IV Horti - Legumicultura speciala-Sem.I PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

Prof. Dr. Maria APAHIDEAN

U.I.-I. LEGUMELE DIN GRUPA VERZEI ............................................................................... 3

1.1. VARZA ALBĂ

Fig.1.1.1. Plante de varză cu căpăţâni formate

1.1.1. CULTURA VERZEI ALBE ÎN CÂMP

Cultura timpurie de varză

Cultura verzei de vară

Cultura verzei de toamnă

Cultura verzei prin semănat direct

1.1.2. CULTURA VERZEI ALBE ÎN SERĂ

1.1.3. CULTURA VERZEI ALBE ÎN SOLARII

Cultura verzei protejată temporar. Pentru obţinerea unor producţii extratimpurii de

1.2. VARZA ROŞIE

Importanţa culturii. Se utilizează în stare proaspătă la prepararea mâncărurilor, în amestec

1.3. VARZA CREAŢĂ

Fig. 1.3.1. Varza creaţă

Importanţa culturii. Se cultivă pentru verzişoarele care se formează la baza frunzelor,

Fig.1.4.1. Plante de varză de Bruxelles

Importanţa culturii. Se cultivă pentru inflorescenţele hipertrofiate care se utilizează la

Pe plan mondial sunt răspândite în cultură şi soiuri de tip "Romanesco", cu inflorescenţe

Cultura timpurie de conopidă

Cultura de toamnă a conopidei

1.5.2. CULTURA FORŢATĂ ŞI PROTEJATĂ A CONOPIDEI

Importanţa culturii. Se utilizează în alimentaţie, inflorescenţele mai puţin compacte,

Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie sunt în general asemănătoare cu cele de la

Importanţa culturii. Se cultivă pentru tulpinile tuberizate care se utilizează în stare

1.7.1.CULTURA GULIEI ÎN CÂMP

Cultura timpurie în câmp

1.7.3. CULTURA GULIEI ÎN SOLARII

Importanţa culturii. Se utilizează în alimentaţie căpăţâna sau rozeta de frunze, în funcţie

Fig.1.9.1. Aspectul plantelor din var.pekinensis

1.11. Bibliografie facultativă

Importanţa culturii. Se cultivă pentru rădăcinile tuberizate care se folosesc în alimentaţie,

Fig.2.1.1. Forma rădăcinilor de morcov

2.1.1. CULTURA MORCOVULUI ÎN CÂMP

Fig.2.1.2. Aspecte din cultura de morcov- Recoltarea mecanizată

2.1.2. CULTURA FORŢATĂ ŞI PROTEJATĂ A MORCOVULUI

Importanţa culturii. Pătrunjelul se cultivă pentru rădăcinile tuberizate şi frunzele care se

Fig. 2.2.1. Pătrunjel-tulpina floriferă şi rădăcina

Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Pătrunjelul are

2.3. ŢELINA DE RĂDĂCINĂ

Importanţa culturii. Se utilizează în alimentaţie, la prepararea mâncărurilor, rădăcinile şi

Fig. 2.3.1. Plante de ţelină

Relaţiile cu factorii de vegetaţie.

Importanţa culturii. Păstârnacul se cultivă pentru rădăcini, care se utilizează la prepararea

Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Faţă de temperatură are cerinţe moderate. Temperatura

Importanţa culturii. Ridichile se cultivă pentru rădăcinile tuberizate care se consumă în

2.5.1. CULTURA RIDICHILOR ÎN CÂMP

Fig.2.5.1. Ridichi de lună

2.5.2. CULTURA FORŢATĂ ŞI PROTEJATĂ A RIDICHILOR DE LUNĂ

2.6. SFECLA ROŞIE

Fig.2.6.1. Sfecla roşie

Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Temperatura minimă de germinaţie este de 4-5ºC. La o

2.8. BARBA CAPREI (sin. Scorţonera albă)

Importanţa culturii. Se utilizează în alimentaţie rădăcinile tuberizate care se consumă

Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie. Are cerinţe asemănătoare cu scorzonera. Plantele

Fig.3.1.2. Cultura seminceră de ceapă Fig.3.1.3. Inflorescenţă de ceapă

3.1.1. CULTURA CEPEI PRIN ARPAGIC

Boala sau Tratamentul Substanţa de Concentraţia Timpul

Fig. 3.1.4. Recoltarea cepei

Fig. 3.1.5.Recoltarea şi condiţionarea cepei verzi