1 Probleme ale poluării aerului

Cuvântul "poluare" provine din latinescul "pollutus", care înseamnă infectat, impur sau
murdar.

Definiţie:

Poluarea aerului este definită ca acea condiţie atmosferică în care sunt prezente
substanţe la o concentraţie mai mare decât nivelul lor normal dintr-o atmosferă
curată şi care produc efecte semnificative asupra oamenilor, animalelor, vegetaţiei sau
materialelor.

Substanţele prezente: orice element natural sau chimic produs de om sau compuşi în
stare gazoasă, lichidă sau solidă care sunt capabile să se propage prin aer.

Suntem preocupaţi în primul rând de substanţele care pot provoca efecte nedorite în
mod semnificativ, cum ar fi:
- mirosuri neplăcute sau infectate,

- iritarea simţurilor,

- îmbolnăvirea sau moartea oamenilor,

- prejudicierea vegetaţiei conducând la oprirea creşterii vegetaţiei şi degradarea materi-

alelor şi a curăţeniei,

- reducerea vizibilităţii şi modificări climatice şi meteo nefavorabile.

Aceste efecte adverse pot rezulta din cauza:

- expunerii bruşte sau de termen scurt la concentraţii foarte înalte, sau

- din expuneri la concentraţii mici dar pe perioade lungi de timp.

Poluarea aerului este prezentă peste tot şi din cele mai depărtate timpuri. Activităţile
umane au produs poluarea aerului încă de când strămoşii noştri au început să facă focul,
dar a devenit o problemă serioasă numai în ultimii 200 de ani când creşterea populaţiei şi
industrializarea au produs mari cantităţi de contaminanţi. Aproximativ 150 milioane de
tone de poluanţi ai aerului (excluzând dioxidul de carbon şi particulele de praf purtate de
vânt) sunt eliberate în atmosferă în fiecare an prin activităţile umane din Statele Unite
ale Americii. Emisiile totale pe întreg globul al acestor poluanţi sunt de aproximativ 2
bilioane de tone pe an.

Poluarea aerului nu este doar o problemă de emisie, ci este de asemenea un fenomen

condiţionat de starea vremii şi în acest sens trebuie considerat unul din riscurile de
vreme. Poluarea aerului este cel mai rău risc de vreme : numărul mediu estimat de vieţi
pierdute pe an în SUA datorită poluării aerului este 15.000, faţă de 750 decese pe an
datorită tuturor celorlalte riscuri majore de vreme. Această cifră pentru decesele legate
de poluare este probabil mult subestimată deoarece ea nu include rata de mortalitate
datorată expunerii pe termen lung la fumul rezidual al fumătorilor. De asemenea, slaba
calitate a aerului poate acţiona în mod insidios pe o lungă durată de timp. Aceasta
creşte rata de mortalitate nu numai în ariile urbane şi industriale cronic poluate, dar şi
în regiunile mult mai largi, aparent nepoluate, cu mai puţine surse locale de poluare a
aerului.

Transportul regional şi de scară largă a poluanţilor aerului face ca problema poluării să
fie de scară largă şi nu este restrânsă doar la zonele urbane.
1.1 Tipurile de probleme ale poluării aerului

Calitatea aerului tinde să fie cea mai rea acolo unde sunt emişi cei mai mulţi poluanţi
(zonele industriale şi zonele urbane cu trafic congestionat). Aşadar, poluarea locală şi
cea urbană (incluzând poluarea de interior) constituie o problemă majoră.

Anumiţi poluanţi, cum ar fi ozonul troposferic, oxidanţii fotochimici, compuşii de sulf

şi de azot sunt uşor transportaţi de vânt şi împrăştiaţi pe regiuni întinse. Prin urmare,
problemele regionale de poluare a aerului, problema ozonului şi precipitarea acidă
au atras o atenţie crescândă deoarece acestea afectează oameni, animale, vegetaţie şi
materiale pe arii foarte mari.

Există de asemenea probleme globale de poluare a aerului care sunt cauzate în principal
de creşterea concentraţiilor a aşa numitor gaze de seră, precum dioxidul de carbon,
metanul, ozonul troposferic, oxidul de zot şi particule de materie. Problema epuizării
ozonului stratosferic datorată reacţiilor cu chimicalele fabricate de om apare de asemenea
a fi o problemă globală, dar cu cel mai mare efect asupra regiunilor polare şi de latitudine
mare.

Astfel, avem probleme semnificative de poluare a aerului pe diferite scale: local/urban,

regional şi global.
 Tipul de Scala Scala Scala
problemă orizontală verticală temporală
⎧
⎪
⎨ Internă 10−2 − 10−1 km până la 10−1 km 10−1 − 100 ore
I Locală 10−1 − 10 km până la 3 km 10−1 − 10 ore
⎪
⎩ Urbană
10 − 102 km până la 3 km 100 − 102 ore

Tipul I de probleme include:

- poluarea aerului interior din case şi clădiri comerciale;

- poluarea locală din jurul fabricilor izolate, centralelor electrice;

- poluarea aerului urban rezultată din diferite surse urbane (spre exemplu smogul urban
şi ceaţa).
 Tipul de Scala Scala Scala
problemă orizontală verticală temporală
(
Regional 102 − 103 km până la 15 km 10 − 103 ore
II
Continental 103 − 104 km până la 30 km 102 − 104 ore

Tipul II de probleme referitoare la poluarea regională şi continentală a aerului sunt

numite simplu poluări regionale sau interregionale. Poluări de acest gen sunt: transportul
oxizilor de azot şi sulfurilor din majoritatea ariilor industriale către alte regiuni unde ele
sunt îndepărtate din aer ca precipitaţii acide, transportul regional de ozon şi transportul
particulelor din incendiile forestiere şi fumul rezultat într-o nebuloasă extinsă.
 Tipul de Scala Scala Scala
problemă orizontală verticală temporală
(
Emisferică 104 − 2 × 104 km până la 50 km 103 − 105 ore
III
Globală 4 × 104 km până la 50 km 103 − 106 ore

Tipul III de probleme include poluarea globală sau pe emisferă a aerului şi posibilele
lor consecinţe de schimbări climatice pe perioade de zeci sau sute de ani. Exemple:

- încălzirea globală datorită creşterii concentraţiilor de CO2 şi alte gaze de seră,

- epuizarea ozonului stratosferic conducând la formarea aşa numitor găuri de ozon dea-
supra Antarcticii,

- pătrunderea stratosferică a particulelor de la erupţiile vulcanice şi emisiile antropogene

de la zborurile aviatice de mare înălţime.
1.2 Componentele unei probleme de poluare a aerului

Fiecare din problemele de poluare a aerului mai sus menţionate are trei componente
principale:

(1) sursele de emisie care produc poluanţii aerului;

Estimarea sau măsurarea emisiilor speciilor poluante de interes dintr-o varietate de surse
cere o cunoaştere a chimiei arderii şi a aspectelor inginereşti a proiectării echipamentului
de control a poluării aerului.

(2) atmosfera în care apar transportul, difuzia, transformările chimice şi procesele de
îndepărtare a poluanţilor. Înţelegerea caracteristicilor diferiţilor poluanţi atmosferici cere
o cunoaştere a chimiei atmosferice, fizicii aerului şi radiaţiei atmosferice.

Întelegerea transportului atmosferic şi difuziei poluanţilor cere o cunoaştere a meteorolo-

giei, mecanicii fluidelor de mediu şi a proceselor turbulente de schimb şi mixare.
O înţelegere profundă a transformărilor chimice şi proceselor de îndepărtare a polu-
anţilor (de exemplu depunerile uscate, norii şi rafalele de precipitaţii) necesită cunoaşterea
chimiei atmosferice, fizicii norilor şi precipitaţiilor şi proceselor microfizice a norilor.

(3) receptorii din vecinătatea Pământului care răspund cantităţilor de poluanţi ai aerului
ce ajung la ei. O întelegere a diferiţilor receptori (de exemplu instrumente, animale,
fiinţe umane, vegetaţie şi materiale) şi răspunsul lor la poluanţii aerului necesită cuno-
ştinţe de monitorizare a calităţii aerului, fiziologie, medicină, patologia plantelor şi ştiinţa
materialelor.

Astfel, poluarea aerului este o problemă interdisciplinară a cărei studiere şi soluţie necesită
eforuri interdisciplinare din partea oamenilor de ştiinţă, inginerilor, agenţiilor de protecţie
a mediului, legislatorilor şi a publicului larg.

În cadrul acestui curs, atenţia va fi concentrată asupra transportului atmosferic şi difuziei
poluanţilor.
2 Surse ale poluării aerului

Diferitele surse de poluare a aerului pot fi împărţite în trei mari categorii:

(1) surse urbane şi industriale;

(2) surse agricole şi alte surse rurale;

(3) emisiile naturale.

Fiecare din aceste categorii poate fi divizată în alte câteva subcategorii.

Această catalogare nu este unică şi este dată doar în scopuri ilustrative.
2.1 Surse urbane şi industriale

a) Generatoarele de putere convenţionale bazate pe combustibili fosili sunt surse majore

de poluare a aerului.

Mari cantităţi de particule materiale din

- cărbune (incluzând SiO2, oxizi de fier şi aluminiu) sau

- metale grele din petrol

sunt emise din furnalele termocentralelor.

Poluanţii gazoşi majori emişi sunt: monoxidul de carbon (CO), dioxidul de carbon (CO2),
dioxidul de sulf (SO2), oxizii de azot (NO) şi anumite hidrocarburi şi compuşi organici
volatili (VOCs).

Centralele nucleare sunt mult mai curate în modul lor normal de operare.
În timpul răcirii coşurile de fum pot crea inconveniente ocazionale prin formarea ceţii şi
reducerea vizibilităţii. Eliberarea accidentală de substanţe radioactive sunt însă pericolul
major pentru populaţie, chiar dacă probabilitatea unor scăpări accidentale majore este
extrem de mică.

b) Instalaţiile industriale: Acestea includ mineritul, procesele de rafinare, metalurgia;

fabricarea celulozei şi hârtiei, a produselor farmaceutice, chimice şi metalurgice şi alte
industrii care emit o largă varietate de gaze şi particule materiale în atmosferă.

O mare problemă a poluării industriale a aerului provine din fabricarea produselor din
materiale brute, precum fierul din minereu, benzina din petrolul brut, pietrei din cariere,
cherestelei din copaci. O poluare considerabilă este de asemenea emisă de industriile
care convertesc produsele de mai sus în alte produse de consum precum automobile,
case, mobilă şi aparatură. Există de asemenea mari cantităţi de emisii trecătoare care
nu se transformă în nori de fum.

c) Transporturile: Această categorie include automobilele, autobuzele, camioanele, avioanele,

ambarcaţiunile nautice, etc. care sunt toate surse mobile. Nu este practic a urmări toate
sursele mobile când ele se deplasează, dar emisiile lor sunt estimate pe unitatea de arie
considerând densitatea traficului, viteza, emisia per vehicul, şi alte variabile. Poluanţii
majori produşi de sursele de transport sunt CO, CO2, NO, SO2, hidrocarburile şi com-
puşii organici volatili.

d) Procesele de emisie: Acestea includ cuptoarele şi alte procese folosite pentru încălzirea
caselor, birourilor şi clădirilor comerciale; şemineele, sobele, focurile de grătare, arderea
deschisă a gunoaielor şi frunzelor. Emisiile lor sunt estimate pe unitatea de arie. Poluanţii
majori emişi în atmosferă sunt CO, CO2, NO, SO2, hidrocarburile, compuşii organici
volatili şi particule de materie.

e) Depozitarea deşeurilor : deşeurile provenite de la complexele de locuinţe,

complexele comerciale şi industriale care sunt depuse în depozite de deşeuri,
instalaţiile de incinerare, instalaţiile de tratare a apelor de canal, gropile de
compost şi cele de gunoi. Toate acestea constituie surse majore de gaze
(de exemplu CO, CO2, CH4, H2S şi NH3) şi particule poluante ale aerului.

f) Activităţile de construcţii: Acestea includ defrişările, demolările, săpăturile, măcinarea,

pavarea, vopsirea şi alte activităţi legate de construcţii. Poluanţii emişi în atmosferă sunt
praful şi alte particule de materie, hidrocarburi, compuşii organici volatili, CO, CO2 şi
NO.
2.2 Surse agricole şi alte surse rurale

Diferitele surse de poluare a aerului în zonele agricole, incluzând operaţiunile agricole,

pot fi clasificate astfel:
a) Ridicarea prafului: Operaţiunile de arare, discuire şi recoltare conduc la însemnate
cantităţi de praf suflat de vânt. Emisiile de la tractoare, secerătoare şi alte maşinării nu
sunt considerate foarte semnificative.
b) Arderea miriştii: Curăţarea pământului prin arderea pădurilor, a paielor, a buruienilor,
produselor de deşeuri agricole constituie o sursă majoră de fum şi ceaţă în zonele rurale.
c) Emisiile de sol: Terenurile agricole sunt de obicei tratate prin aplicarea de fertilizanţi
conţinând nitraţi şi fosfaţi. Solurile tratate emit oxizi de azot care sunt produşi prin
activitatea microbiană din stratul de suprafaţă al solului.
d) Pesticidele: Aplicarea de pesticide terenurilor agricole prin împrăştierea din avion
poate duce la transportul lor către zonele rezidenţiale.
e) Descompunerea deşeurilor : Deşeurile agricole şi animale se descompun şi eliberează
amoniac, metan şi vapori nocivi în atmosferă. Fermele de bovine mari şi cele de porci
constituie o sursă majoră de poluare a aerului în zonele rurale.
2.3 Surse naturale

Pe lângă sursele datorate activităţilor umane ce poluează aerul, există multe surse nat-
urale ce pot fi clasificate astfel:

a) Eroziunea vântului: Eroziunea vântului a solurilor goale şi a terenurilor deşertice de

către vânturile puternice pot duce la furtuni mari de praf. Particulele de praf constau în
principal din SiO2, dar pot include urme de metale grele.

b) Incendiile forestiere: Multe incendii forestiere sunt aprinse de fulgere şi emit mari
cantităţi de fum, CO, CO2 şi NO şi hidrocarburi.

c) Erupţiile vulcanice: Vulcanii activi mari aruncă mari cantităţi de particule

materiale, CO2 şi SO2 şi alte gaze în atmosferă. Unele materiale sunt transportate
la altitudini suficient de mari şi stau acolo luni sau chiar câţiva ani încât au impact
asupra climatului global.

d) Emisiile biogene: Acestea includ emisiile de la păduri şi mlaştini. Poluanţii

majori emişi în atmosferă sunt hidrocarburile precum terbentina si izoprenul; metanul,
amoniacul, polenul şi sporii.
e) Vaporii marini şi evaporarea: Vaporii marini rezultaţi prin spargerea valurilor în vânturi
puternice este sursa majoră de particule de sare în atmosferă. În general procesul de
evaporare emite nu numai vapori de apă ci, de asemenea, emite multe urme de gaze din
apa mării în atmosferă.

f) Procesele microbiene din sol: Acestea includ respiraţia aerobică şi anaerobică a
solurilor naturale şi vegetaţiei producând emisii de oxid de azot (NO), metan (CH4),
hidrogen sulfurat (H2S) şi amoniac (NH3) în atmosferă.

g) Descompunerea naturală a materiilor organice: Aceasta include descompunerea veg-

etaţiei şi a altor materii organice care emit în principal CH4, H2S şi NH3.

h) Fulgerele: Fulgerele produc mari cantităţi de NO care apoi pot participa la reacţiile
fotochimice ce creează ozon.
3 Abordarea Euler pentru descrierea difuziei

Descrierea Euler a difuziei, în comparaţie cu descrierea Lagrange, este mai adecvată

pentru măsurători şi observaţii la puncte fixate în spaţiu atât într-un sistem de referinţă
fix cât şi într-un sistem de referinţă în mişcare.

Măsurătorile cu ajutorul instrumentelor aflate în locaţii fixe pe pământ (catarge sau

turnuri) sunt exemple de măsurători Euleriene într-un sistem de referinţă fix. Măsură-
torile dintr-un vehicul în mişcare, ambarcaţiune navală sau aeronavă sunt exemple de
masurători Euleriene într-un sistem de referinţă în mişcare.

Abordarea Euleriană este de asemenea mai potrivită pentru descrierea fluxului (curgerii)
folosind modele teoretice şi numerice deoarece ecuaţiile mişcării Euleriene sunt mult mai
simple decât cele ale mişcării Lagrange.
3.1 Concentraţia unui contaminant

Variabila primară ce descrie prezenţa unui contaminant într-un fluid este concentraţia
sa masică sau volumică.

Concentraţia de masă este în mod uzual definită de masa de contaminant pe unitatea

de volum a fluidului.

Concentraţia de masă în atmosferă este cel mai des exprimată în g/m3.

Concentraţia volumică este exprimată în termeni de părţi per milion (ppm) sau părţi
per bilion (ppb). Acestea nu sunt concentraţii reale ci fracţiuni molare adimensionale de
contaminanţi gazoşi în aer.

Relaţiile de conversie dintre concentraţiile de masă () exprimate în g/m3 şi con-
centraţiile de volum () exprimate în ppm se pot da exprimând ambele concentraţii în
termeni de concentraţie molară, , definită ca moli pe unitatea de volum de aer. (Aici
indicele  se referă la o specie particulară.) Astfel rezultă că
 
 = × 106 [ppm] (1)


 =  × 106 [g/m3] (2)

unde  reprezintă masa moleculară medie exprimată în grame per mol, şi  este
concentraţia molară a aerului exprimată în moli per m3. Ultima poate fi exprimată în
termenii presiunii şi temperaturii atmosferice folosind legea gazului ideal pentru aer

 = ∗ (3)
Notăm că prin definiţie
 
 =
= ∗ (4)
  
unde ∗ = 0 08314 mb m3 K−1 mol−1 este constanta absolută a gazului şi  este
temperatura absolută.
Din ecuaţile (1) şi (4) se obţine următoarea relaţie dintre concentraţiile volumice şi
masice:

∗
 =  (5)
 
unde  este concentraţia speciei  în ppm şi  este dată în g/m3.

Definiţia de mai sus a concentraţiei de masă sau concentraţiei volumice este oarecum
ambiguă deoarece în practică concentraţia poate depinde de volumul mostrei de fluid.
Pentru a evita această ambiguitate, vom defini o concentraţie punctuală prin reducerea
volumului din jurul unui punct la o valoare arbitrar mică, dar încă suficient de mare
pentru a permite tratarea fluidului ca un continuum. În teorie putem avea de a face atât
cu concentraţii punctuale instantanee cât şi cu concentraţii mediate pe volum sau con-
centraţii mediate temporar, în timp ce măsurarea practică implică aproape întotdeauna
concentraţii mediate pe volume finite şi intervale de timp finite care depind de mărimea
senzorului şi caracteristicile sale de răspuns. Foarte rar concentraţiile măsurate vor fi
reprezentative pentru concentraţiile teoretice sau cele calculate, şi viceversa. Aceasta
este una din dificultăţile fundamentale în validarea teoriilor de difuzie şi a modelelor de
măsurare a concentraţiei în condiţii similare.
4 Fluxul unui contaminant

Fluxul de masă (sau de volum) al unui contaminant într-un curent de fluid este cantitatea
(masa sau volumul) contaminantului ce trece ³−prin unitatea de arie în unitatea de timp
→´
într-o direcţie dată. Astfel fluxul de masă  este o mărime vectorială ce cuprinde
³−
→´ ³−→´
două părţi: transportul prin curent  şi prin difuzie moleculară  . Fiecare din
acestea implică un mecanism diferit de producere a fluxului.

Transportul datorat curentului este pur şi simplu produsul dintre concentraţie şi vectorul
viteză
→
− →
−
 = 
Acesta se va anula doar în absenţa curgerii de ansamblu.

Pe de altă parte, fluxul difuziv este independent de curgerea de ansamblu şi este cauzat de
mişcarea moleculară în prezenţa gradientului de concentraţie. Fluxul difuziv se va anula
doar când contaminantul este peste tot bine mixat astfel încât nu există un gradient de
concentraţie la nivel macroscopic.
4.1 Legea lui Fick

Analog legii lui Newton a vâscozităţii şi a legii lui Fourier pentru conducţia de căldură,
legea lui Fick afirmă că fluxul difuziv de masă este proporţional cu gradientul de con-
centra¸
tie, directia fluxului fiind opusă gradientului; adică
→
−
 = − ∇ (6)
unde ∇ este operatorul gradient, iar coeficientul de proportionalitate  este difuzivitatea
moleculară a carei valoare depinde atât de contaminant cât şi de fluidul în care acesta
difuzează.

Legea lui Fick a fost iniţial propusă ca o expresie fenomenologică de proporţionalitate

dintre fluxul difuziv şi gradientul de concentraţie. Deducerea teoretică mai riguroasă a
ecuatiei (6) şi legile similare pentru difuzia căldurii şi impulsului se bazează pe teoria
cinetică a gazelor care exprimă difuzivităţiile moleculare ale căldurii, impulsului şi masei
în termenii vitezei moleculare medii () şi a drumului liber mediu (Λ); difuzivitatea
moleculară este direct proporţională cu produsul  Λ.
În teoria cinetică moleculele de gaz sunt tratate ca sfere elastice ce se mişcă în direcţii
aleatoare cu viteze mari şi care se ciocnesc unele cu altele. Moleculele de azot, oxigen şi
argon, cele trei constituente principale ale aerului au diametre de aproximativ 10−10
, lungimea drumului liber mediu de aproximativ 10−7m, şi viteza moleculară medie de
aproximativ 400 m/s la temperatura şi presiune normală. Numărul de ciocniri suferite
de fiecare moleculă este de ordinul 109−1 ciocniri. Difuzivitatea moleculară apare ca o
consecinţă directă a acestei agitaţii neîntrerupte şi a ciocnirilor între molecule.

Valorile tipice ale difuzivităţii moleculare a unor poluanţi gazoşi în atmosferă la presiunea
normală sunt date în tabelul alăturat. Să notăm că difuzivităţile moleculare tipice ale
contaminanţilor gazoşi în aer sunt de ordinul 10−52 şi depind slab de temperatură
şi presiune.

Substanţa Difuzivitatea moleculară (m2 s−1)

difuzivă 0 ◦C 25 ◦C
Amoniac (NH3) 1 98 × 10−5 2,29 × 10−5
Dioxid de carbon (CO2) 1 42 × 10−5 1,64 × 10−5
Disulfid de carbon (CS2) 0 94 × 10−5 1,07 × 10−5
Hidrocarbon 0 5 ÷ 1 3 × 10−5 0 6 ÷ 1 6 × 10−5
5 Conservarea masei şi ecuaţiile de difuzie

Legea lui Fick furnizează o relaţie între distribuţia spaţială a concentraţiei şi fluxul difuziv
de masă a unei specii chimice particulare.

O a 2-a relaţie matematică dintre aceleaşi variabile poate fi obţinută prin aplicarea prin-
cipiului conservării masei într-un volum elementar realizând astfel închiderea matematică
a problemei. Din motive de simplitate vom deduce o ecuaţie de difuzie instantanee pen-
tru concentraţia unei specii chimice non-reactive, neutru flotabile, eliberată în atmosferă
şi dispersată atât prin mişcarea moleculară cât şi prin mişcările de ansamblu ale aerului.
Considerăm conservarea masei unei specii chimice din interiorul unui volum elementar
444 cu dimensiunile infinitizimale 4, 4, 4 centrate în jurul punctelor , ,
. Masa  4 4 4 (sau concentraţia ) în interiorul volumului elementar, în absenţa
oricărei surse sau pierderi din volum poate varia doar în următoarele moduri:

1. Advecţia sau transportul speciei în unitatea de timp către sau din elementul de volum
datorită mişcării aerului. Considerând fluxul net de transport prin fiecare pereche de feţe
opuse, advecţia totală  sau transportul de masă al speciei în elementul de volum este
dată prin:
" #
 () 4  () 4
 = −  + −  + 4 4 (7)
 2  2
" #
 () 4  () 4
−  + −  + 4 4
 2  2
" #
 () 4  () 4
−  + −  + 4 4
 2  2
sau
" #
 ()  ()  ()
=− + + 4 4 4
  

2. Difuzia de masă a speciei în unitatea de timp datorată agitaţiei moleculare. Din nou
considerăm fiecare pereche de feţe opuse a elementelor de volum, difuzia totală a masei
din elementele de volum este dată prin:
à !
  
 = − + + 4 4 4 (8)
  
Ca o consecinţă a advecţiei şi difuziei nete masa speciei,  =  4 4 4, din
elementul infinitezimal de volum variază cu timpul. Conservarea masei cere ca

=  +  (9)

sau, după substituirea ecuaţiilor (7), (8) şi împărţirea prin volumul elementar 4 4 4,
rezultă
à !
  ()  ()  ()   
+ + + =− + + (10)
      

În acord cu legea lui Fick

  
 = − ;  = − ;  = − (11)
  
şi astfel ecuaţia (10) poate fi scrisă ca
à !
  ()  ()  ()  2  2  2
+ + + = 2
+ 2+ 2 (12)
      
care este ecuaţia de difuzie instantanee pentru o specie non-reactivă (conservabilă),
neutru flotabilă în absenţa oricăror surse şi pierderi în punctele    la care ne referim.
După considerarea variaţiilor în concentraţia masei datorită posibilelor transformări chim-
ice şi altor surse şi pierderi (de exemplu a rafalelor de ploaie) ecuaţia (12) poate fi
generalizată
à !
  ()  ()  ()  2  2  2
+ + + = 2
+ 2 + 2 ++ (13)
      
unde  şi  reprezintă ratele de variaţie a concentraţiei cu timpul datorită reacţiilor chim-
ice şi respectiv datorită prezenţei surselor sau pierderilor. Folosind forma incompresibilă
a ecuaţiei de continuitate, ecuatia (13) poate fi exprimată de asemenea ca
à !
     2  2  2
+ + + = 2
+ 2 + 2 ++ (14)
      
sau, folosind notaţia simplificatoare pentru derivata totală şi laplacian

=  ∇2 +  +  (15)

Putem scrie ecuaţiile de difuzie instantanee similare pentru toate speciile chimice de
interes care pot reacţiona unele cu altele şi cu constituenţii atmosferici primari, precum
oxigenul, vaporii de apă, azotul, dioxidul de carbon. Termenul de reacţie chimică în
orice ecuaţie de specie particulară va depinde de concentraţiile tuturor celorlalte specii
care pot reacţiona cu cea dintâi. Astfel, în general, poate fi necesară obţinerea soluţiilor
simultane a ecuaţiilor diferenţiale parţiale cuplate pentru conservarea masei a mai multor
specii diferite

=  ∇2 +  (1 2   ;  ) +  (16)

unde  = 1 2  . În plus, ecuaţiile cuplate pentru conservarea impulsului şi energiei
termodinamice trebuie să fie rezolvate în mod separat pentru a obţine câmpurile de
viteză şi temperatură care sunt cerute ca date iniţiale în ecuaţiile de conservare a masei
(difuziei).

Se presupune în mod obişnuit că, concentraţiile speciilor poluante sunt prea mici pentru
a afecta dinamica şi termodinamica atmosferei. Aşadar câmpurile de viteză şi temper-
atură pot fi considerate independente de câmpul concentraţiilor cu o posibilă excepţie
pentru vaporii de apă, care oricum nu sunt consideraţi un poluant, exceptând cazul unei
imense cantităţi de apă eliberate în atmosferă din turnurile mari de răcire care pot cauza
impacturi adverse semnificative precum formarea ceţei şi reducerea vizibilităţii pe o scară
locală.
5.1 Caracterizarea surselor

Cunoaşterea caracteristicilor surselor, precum tipul de eliberare, locaţia şi geometria

sursei şi intensitatea sursei este un punct de start necesar pentru estimarea difuziei.
Caracterizările idealizate folosite în literatură pentru o sursă sunt date în tabelul alăturat.

Tipul de emisie Locaţia sursei Geometria sursei

Instantanee Suprafaţa Pământului Sursă punctuală sau volumică
Continuă Aflată în Stratul Limită Atmosferic Sursă liniară
Intermitentă Atmosfera Liberă Sursă plană

Notăm că o sursă ideală poate fi caracterizată prin orice combinaţie a tipului de eliberare,
locaţie şi geometrie a sursei. De exemplu, se poate specifica o sursă volumică instantanee
la nivelul solului; o sursă liniară continuă la o anumită altitudine, etc.

Adesea distincţia dintre o sursă punctiformă continuă şi o sursă finită liniară, de suprafaţă
sau volumică depinde de distanţa faţă de sursă a locului unde se estimează difuzia. La
distanţe suficient de mari, unde firul de poluant devine mult mai gros decât maximul
dimensiunii liniare a sursei, o sursă finită liniară, de suprafaţă sau volumică, poate fi
tratată ca o sursă punctiformă cu o rată echivalentă de emisie. De exemplu chiar un
oraş de mărime moderată poate fi considerat ca o sursă punctiformă de emisii în evaluarea
impactului său asupra calităţii aerului dintr-o zonă departe de oraş.

Poate cea mai importantă caracteristică a unei surse de poluant este rata de emisie
sau cantitatea de material eliberat. Caracterizarea intensităţii sursei depinde de tipul de
eliberare a poluantului precum şi de geometria sursei. Intensităţile surselor instantanee
sunt în mod normal exprimate prin cantitatea (masa sau volumul) materialului eliberat de
o sursă punctiformă (intenstitatea ) sau cantitatea eliberată pe unitatea de lungime
a unei surse liniare (intensitatea  ) sau pe unitatea de arie a unei surse de suprafaţă
(instensitatea ).

În mod similar intensităţile surselor continue pot fi exprimate prin ratele de emisie ,
,  pentru sursele punctiforme liniare şi de suprafaţă. Aici, cei doi indici ai sim-
bolului intensităţii sursei  sunt folosiţi pentru a indica tipul de eliberare al poluantului
şi geometria sursei. Diferitele dimensiuni ale intensităţii diferitelor surse trebuie să fie
considerate când le legăm pe acestea de concentraţii.
5.2 Ecuaţii integrale de conservare a masei

Ecuaţia instantanee de difuzie obţinută mai sus este o expresie a conservării masei din
interiorul unui volum arbitrar mic din jurul unui punct din spaţiu. Soluţia sa pentru
surse date şi câmp de curgere specificat vor da, cel puţin în principiu, concentraţiile în
toate punctele şi la toate momentele de timp. Pentru o soluţie fizic realizabilă trebuie
totuşi ca acel câmp de concentraţii să satisfacă de asemenea o constrângere integrală
globală care este de asemenea bazată pe principiul conservării masei şi ia în considerare
intensităţile diferitelor surse ce afectează câmpul. Ecuaţia integrală de conservare a
masei sau condiţia de continuitate a masei ce trebuie satisfăcută depinde atât de sursele
de contaminant cât şi de frontierele fizice ale domeniului ce ar putea constrânge difuzia
materialului. Cele mai simple condiţii sunt obţinute pentru cele mai simple situaţii în
care nu au loc procese de transformare chimică sau de îndepărtare a poluanţilor. Acestea
vor fi aplicabile, de exemplu, pentru dispersia de rază scurtă a poluanţilor relativ inerţi.

Pentru o eliberare instantanee, masa totală din norul sau suflul difuzant la orice timp
după eliberare, trebuie să rămână egală cu intensitatea sursei, adică,
Z∞ Z∞ Z∞
    =  (17)
−∞−∞−∞
pentru o sursă punctiformă instantanee. Ecuţiile integrale similare de conservare a masei
pot de asemenea fi scrise pentru surse liniare şi de suprafaţă infinite. Limitele de integrare
sunt puse arbitrar la ±∞ doar pentru convenienţă, deoarece noi nu putem ştii conturul
exact al norului difuzant ca o funcţie de timp şi concentraţiile sunt de aşteptat să devină
neglijabil mici la distanţe mari de centrul norului. În descrierea difuziei unui puf sau nor
contaminant este cel mai potrivit şi convenabil a folosi un sistem de referinţă ce se mişcă
odată cu norul la viteza medie de transport.

Pe de altă parte, pentru reprezentarea difuziei într-o sursă pană continuă este mai potrivit
un sistem de referinţă fix relativ la sursă deoarece materialul este emis continuu şi se
întinde departe faţă de sursă în sensul vântului. În acest caz, condiţia integrală de
conservare a masei este o expresie a cerinţei ca rata totală a masei ce trece printr-o
secţiune normală la axa penei trebuie să fie egală cu intensitatea sursei (rata de emisie),
adică,
Z∞ Z∞ Z∞ Z∞

   −    =  (18)

−∞−∞ −∞−∞
pentru o sursă punctiformă continuă. Aici am presupus o stare staţionară şi axa 
orientată caşi axa penei de fum de-a lungul direcţiei fluxului mediu. Al doilea termen
din ecuaţia (18) reprezintă rata de curgere a masei datorită difuziei moleculare, care
poate adesea fi neglijată în comparaţie cu termenul de advecţie. Ecuaţia aproximativă
de continuitate a masei, ignorând difuzia în direcţia de curgere, este
Z∞ Z∞
   =  (19)
−∞−∞

Să notăm că ecuaţiile (18) sau (19) nu vor fi adevărate în condiţii de vânt calm, sau
aproape calm, în care difuzia materialului poate să nu fie în forma unei pene extinse
într-o direcţie particulară.

Pentru sursele din apropierea pământului, când difuzia este foarte probabil a fi confinată
la stratul limită planetar, limitele de integrare mai potrivite în raport cu coordonata
verticală  sunt de la 0 la . Ecuaţiile integrale de continuitate a masei scrise mai sus
pot fi modificate corespunzător pentru surse aflate în stratul limită atmosferic.
5.3 Principiul superpoziţiei

Poluarea atmosferică este o consecinţă a transportului şi difuziei poluanţilor dintr-o va-
rietate de surse. Sursele majore pot fi surse punctuale (de exemplu furnale industriale
şi vulcani), surse liniare (de exemplu autostrazile si pistele de aeroport) sau surse de
suprafaţă (de exemplu coşurile de fum de la case şi traficul urban). Calitatea aerului
unei arii urbane sau rurale depinde de suma totală a tuturor surselor din acea arie şi
regiunea înconjurătoare.
6 Difuzia moleculară

Din motive de simplitate considerăm aici difuzia moleculară a unui contaminant neutru-
flotant, pasiv (non-reactiv) într-un mediu omogen infinit aflat în repaus sau mişcându-se
cu o viteză uniformă constantă  în direcţia . Atunci ecuaţia de difuzie (14) este redusă
la

à !
   2  2  2
+ = 2
+ 2+ 2 (20)
    
a cărei soluţie a fost obţinută pentru diferite configuraţii de surse şi condiţii de fron-
tieră. Pentru reprezentarea difuziei din surse idealizate, departe de orice frontiere ce ar
induce constrângeri, este specificată cea mai simplă condiţie de anulare a concentraţiei
la distanţe foarte mari (infinite) faţă de sursă.
6.1 Sursa instantanee punctiformă

Conceptul unei eliberări (emisii) instantanee punctiforme este unul pur matematic sau
teoretic. Întregul material este presupus a fi concentrat într-un punct şi eliberat instan-
taneu. Pentru a fi consistent cu ipoteza noastră de bază a fluidului ca un continuu, sursa
punctiformă trebuie de fapt să aibă dimensiuni finite mult mai mari decât drumul liber
mediu molecular, astfel încât difuzia moleculară poate împrăştia materialul în forma unui
nor de fum ce se extinde imediat după eliberarea instantanee.

Pentru cazul mai simplu al unui mediu în repaus, sau ce se mişcă cu viteza constantă
, este mai convenabil a examina norul ce se extinde ca funcţie de timp într-un sistem
de referinţă ce se mişcă cu viteza fluid uniformă. În acest sistem de referinţă,  = 0, şi
ecuaţia de difuzie (20) este simplificată la

à !
  2  2  2
= + + = ∇2 (21)
 2  2  2
Considerând simetria sferică a norului în expansiune, va fi mai comod a utiliza sistemul
de coordonate sferice cu originea sa localizată în punctul iniţial de emisie. Într-un nor
simetric concentraţia este doar o funcţie de distanţa radială () şi timp. Soluţia ecuaţiei
de difuzie (21) satisfăcând condiţiile iniţială şi de frontieră corespunzătoare şi condiţia
integrală de continuitate a masei (17) este

à !
 2
 ( ) = exp − (22)
8 ()32 4
sau, într-un sistem de coordonate cartezian,

à !
 2 +  2 +  2
 (   ) = exp − (23)
8 ()32 4

Să dăm interpretarea fizică şi câteva implicaţii ale acestei soluţii. Ea descrie câmpul
de concentraţie ca o funcţie de spaţiu şi timp datorită difuziei unei emisii punctiforme
instantanee în origine la momentul  = 0 (concentraţia infinită la momentul emisiei
nu este realistă ci doar un artificiu matematic al sursei "punctiforme"). Norul ce se
extinde şi suprafeţele de concentraţie constantă la orice moment de timp au formă
sferică, cu concentraţia maximă (max) în centru şi descrescând monoton cu timpul
(max ∝ −32). Concentraţia la orice distanţă radială de centru creşte iniţial cu timpul
atingând o valoare maximă, şi apoi descrescând cu timpul. La orice moment particular
de timp (), distribuţia concentraţiei în nor este o curbă simetrică, de forma clopot a
curbei Gauss. Momentul de ordin doi al acestei distribuţii în orice direcţie (să zicem )
către centru, normalizată prin integrala concentraţiei de-a lungul aceleiaşi direcţii,
Z∞
2
−∞
2 = Z∞
= 2 (24)
 
−∞
reprezintă distanţa medie-pătratică până la care a difuzat materialul. Radicalul din
√
aceasta, adică  = 2 , defineşte o scală convenabilă a lărgimii distribuţiei şi este
cunoscută ca deviaţia standard a distribuţiei. În contextul difuziei,  este cunoscut ca
parametrul de difuzie sau parametrul de dispersie.
 Figura 6.2 Distribuţia teoretic Gaussiană a concentraţiei într-un nor mediat pe
ansamblu şi definiţia razei de 10% a norului.

În termenii parametrului  ecuaţia (23) poate fi scrisă ca

à !
 2 +  2 +  2
 (   ) = exp − (25)
32
(2) 3 22
care are forma cunoscută a distribuţiei Gauss tridimensionale. Notăm că dependenţa de
timp a concentraţiei din ecuaţia (25) se face prin  care este o funcţie crscătoare de
timp ( ∝ 12). Parametrul de difuzie  este de asemenea o măsură a mărimii norului.
Distanţa radială la care concentraţia scade la 10% din valoarea maximă de la centru
este adesea folosită a defini raza  de 10% a norului şi care este legată de  prin

 ≈ 2 15  (26)
Aceasta este ilustrată în figura 6.2 împreună cu forma Gaussiană a distribuţiei concen-
traţiei.

O expresie mai generală a concentraţiei în punctul (  ) datorită emisiei punctuale

¡ 0 0 0¢
instantanee în      la momentul 0 poate fi obţinută printr-o simplă transformare
de coordonate

⎡ ¡ ¢2 ¡ ¢2 ¡ ¢2 ⎤
 −0 − 0 − ⎦0
 (   ) = exp ⎣− − − (27)
(2)32  3 2 2 2 2 22
unde

h ³ ´i12
 = 2  − 0 (28)
Ecuaţia (27) va fi mai utilă pentru determinarea concentraţiilor datorate punctelor mul-
tiple, precum şi a surselor de suprafaţă sau volumice.

6.2 Sursa instantanee liniară

Soluţia ecuaţiei de difuzie pentru o sursă instantanee

h iliniară de intensitate  , cu
dimensiunea de masă pe unitatea de lungime  −1 , de-a lungul axei , poate fi
obţinută prin considerarea concentraţiei datorate sursei punctuale instantanee de inten-
sitate   0 localizată în  0 şi integrând în raport cu  0 de la −∞ la ∞. Rezultatul
este
 Ã !
 2 +  2
 (  ) = 2
exp − (29)
2 2 2
indicând că norul difuzant are o formă cilindrică cu concentraţia maximă pe axa sa,
care este presupusă aici a coincide cu linia sursei la momentul emisiei. Diametrul noru-
lui se extinde cu timpul la aceeaşi rată ( ∝ 12) ca pentru sursa punctiformă, dar
concentraţia liniară centrală (axială) descreşte mai puţin rapid (max ∝ −1) deoarece
difuzia este acum limitată la două dimensiuni, în loc de trei. Notăm că ecuaţia (29) este
întradevăr soluţia ecuaţiei de difuzie bi-dimensionale

à !
  2  2
= + (30)
 2  2
şi satisface condiţia de continuitate a masei

Z∞ Z∞
   =  (31)
−∞−∞
6.3 Sursa instantanee de suprafaţă

Urmând aceeaşi procedură ca pentru sursa liniară, se poate obţine soluţia ecuaţiei de
difuzie pentru o sursă de suprafaţă de intensitate  care este localizată de exemplu în
planul  − :

à !
 2
 ( ) = √  exp − 2 (32)
2 2
Ecuaţia (32) implică din nou distribuţia Gaussiană în direcţia . Norul difuzant este
omogen în planul sursei şi se extinde doar în direcţie normală la planul sursei. Notăm că
(32) este soluţia exactă a ecuaţiei de difuzie uni-dimensională

  2
= 2 (33)
 
şi satisface conservarea masei sau condiţia de continuitate
 Z∞
  =  (34)
−∞

În toate cazurile de mai sus ale difuziei moleculare din surse punctiforme, liniare şi de
√
suprafaţă, norul ce se extinde creşte proporţional cu  = 2 în direcţia difuziei.
Folosind o valoare tipică a lui  = 1 5 × 10−5m2s−1 pentru difuzivitatea moleculară
a aerului, următoarele valori ale lui  sunt obţinute la diferiţi timpi de difuzie:

t(s): 102 104 106 108

(m): 0 05 0 55 5 5 55

Acestea indică faptul că procesul difuziei moleculare în atmosferă este într-adevăr foarte
lent, astfel încât un nor de material emis instantaneu într-o atmosferă liberă non-
turbulentă va creşte în grosime doar cu câţiva metri într-o zi.

Observaţii reale ale difuziei moleculare pure în atmosferă sunt practic inexistente. Dar
procesul este operativ tot timpul şi este considerat a fi responsabil pentru lenta dar
constanta difuzie a urmelor de gaz inert precum CO2, metan, clorafluorocarbon (CFCs)
din stratul limită planetar în atmosfera superioară. Majoritatea emisiilor instantanee
în atmosferă sunt sub forma injecţiilor de la erupţiile vulcanice, explozii ale bombelor,
erupţii ale scoarţei, explozii de containere, evacuări de la rachete şi alte aparate de zbor.
Difuzia iniţială a materialului din aceste explozii în apropierea suprafeţei sau în stratul
limită atmosferic este destul de rapidă, deoarece ea este cauzată atât de mereu prezenta
turbulenţă în stratul limită cât şi de mişcările violente produse prin explozie. Chiar şi
pentru emisiile în atmosfera liberă, creşterea iniţială a norului este datorată turbulenţei
produse prin explozie sau siajului obiectului zburător şi ca urmare este destul de rapid.

6.4 Sursa de suprafaţă de grosime finită

Toate sursele reale au dimensiune finită şi concentraţii iniţiale finite. Considerăm aici
o sursă instantanee de suprafaţă în planul  − , cu o grosime iniţială verticală  şi
o concentraţie iniţială uniformă 0 la  = 0 în interiorul sursei ( = 0 la  = 0 în
afara sursei). Difuzia verticală a acestui nor de mărime finită poate fi determinată prin
divizarea acestuia în foi subţiri (surse plane) de grosime infinitezimală  0, fiecare având
o intensitate a sursei  = 0 0. Apoi integrăm soluţia sursei elementare de suprafaţă
pe grosimea finită a sursei iniţiale şi obţinem:

" Ã ! Ã !#
 0 5  +  0 5  − 
 ( ) = 0 erf √ + erf √ (35)
2 2 2
unde erf este definită ca
Z ³ ´
2
erf () = √ exp − 0
02 (36)

0
şi poate fi obţinută din tabele matematice sau calcul numeric.

Comportarea soluţiei (35) este√ilustrată în figura 6.3 în care c/c0 este reprezentat ca o
funcţie de 2z/d şi parametrul 8 care este proporţional cu 12. Să notăm faptul
că maximul concentraţiei la centrul norului ( = 0) este dat prin

à !

max() = 0 erf √ (37)
8
Figura 6.3 Distribuţia normalizată a concentraţiei în norul instantaneu datorat unei
surse superficiale de grosime finităca o funcţie de distanţa adimensională de la centrul
sursei şi timpul adimensional de la emisie.
6.5 Sursă punctiformă continuă ce se mişcă cu mediul

Când un contaminant este emis într-un punct într-un mediu fluid la o anumită rată
fixatăpentru un anumit timp finit sau indefinit, difuzia sa poate fi descrisă folosind un
model idealizat de sursă punctiformă continuă.

Folosind metoda superpoziţiei, concentraţia la un punct (  ) la momentul  este

dată prin
Z ¡ 0¢ " #
1   0  2
 (   ) = exp − 2 (38)
(2) 32 3 2
0
Z ¡ 0¢ " #
1    0  2
= exp −
8 ()32 0 ( − 0)32 4 ( − 0)

care poate fi integrată numeric pentru orice rată arbitrară de emisie ca o funcţie de timp.

Pentru o rată constantă de emisie , ecuaţia (38) poate fi simplificată la

 " Ã !#
 
 (   ) = 1 − erf √ (39)
4 4
care prezice un nor mereu în expansiune în care concentraţia creşte cu timpul. Dacă
emisia continuă suficient de mult timp astfel încât argumentul funcţiei erf devine mult
√
mai mic decât unitatea ( 4 ¿ 1), atunci, totuşi, câmpul concentraţiei devine
independent de timp, adică


 () = (40)
4

6.6 Sursă punctiformă continuă în curgere uniformă

Problema de difuzie de cel mai mare interes în mediul atmosferic este cea a surselor
continue în curgere continuă, precum şi în curgeri complex stratificate cu forfecare. În
astfel de cazuri, sursa este de obicei fixată astfel încât este mai convenabil a folosi
un sistem fix de referinţă. Pentru simplitate, considerăm o sursă punctiformă continuă
emiţând la o rată fixată  pentru un timp suficient de lung încât un câmp de concentraţie
de stare staţionară este asociat cu pana ce se emană din sursă. Ecuaţia de difuzie
staţionară pentru o sursă punctiformă în vânt uniform (cu axa  aliniată cu vântul) este

à !
  2  2  2
 = + + (41)
 2  2  2
Condiţiile pe frontieră corespunzătoare sunt

 → 0 când (  ) → ±∞ (42)

Soluţia exactă a ecuaţiei (41) satisfăcând condiţiile de frontieră de mai sus şi condiţia
de continuitate de masă este

∙ µ ¶¸
 −
 (  ) = exp − (43)
4 2
care se reduce de asemenea la (40) pentru cazul fără vânt ( = 0). Distribuţia de con-
centraţie (43) este arătată
³ în figura
´ 6.4 folosind coordonatele normalizate şi concentraţia
adimensională ∗ = 42 .

În aproximaţia de "pană subţire" pentru termenii ce conţin  în (43) se obţine

à !
³ ´ 2 +  2
 = 2 +  2 +  2 12 ' 1+ (44)
22

pentru  2 +  2 ¿ 2

astfel încât pentru aproximaţia de cel mai scăzut ordin

'
 2 + 2
−' (45)
22

Figura 6.4 Contururi ale concentraţiei normalizate constante în secţiune longitudinală

(planul  − ) a sursei pană continue în curgere uniformă în direcţia .
Substituind (45) în (43) obţinem formula penei Gaussiene

à !
 2 + 2
 (  ) = 2
exp − (46)
2 2 2
în care am introdus parametrul de difuzie a penei

µ ¶
2 12
= (47)

care este similar cu parametrul de difuzie al norului introdus anterior dacă recunoaştem
relaţia  =  dintre timpul de difuzie al unui nor şi distanţa în direcţia vântului de la
sursa continuă.

Parametrul de difuzie a penei  este de asemenea deviaţia standard a distribuţiei con-

centraţiei normale la axa penei, care este presupusă a fi Gaussiană în aproximaţia de
pană-subţire.Ea este direct proporţională cu grosimea penei. De exemplu, 10% din
semigrosimea penei este dată prin

 =  ' 2 15 
care este identică cu (26) pentru 10% din raza suflului de fum ("puff"-ului). În acord
cu (47) grosimea penei sau
 ∝ 12 −12
deci pana creşte monoton cu distanţa faţă de sursă şi, la o anumită distanţă, pana devine
din ce în ce mai subţire cu creşterea vitezei de curgere.

O altă implicaţie a aproximaţiei de pană-subţire este că distribuţia concentraţiei în secţi-

unea transversală a peneila o distanţă  este identică cu cea din suflul de fum la  = .
De fapt ecuaţia (46) este o soluţie exactă a aproximaţiei ecuaţiei de difuzie

à !
  2  2
 = 2
+ 2 (48)
  
în care difuzia în direcţia de curgere a fost neglijată în comparaţie cu transportul de
advecţie. Astfel, aproximaţia de pană-subţire este echivalentă cu neglijarea difuziei în
direcţia de curgere.

Condiţia corespunzătoare de continuitate a masei pentru difuzia penei este dată prin
ecuaţia (19) care este într-adevăr satisfăcută de (46). Condiţia de validitate a aproxi-
maţiei de pană-subţire este

À1

sau

¿1

Notăm că în ciuda aproximaţiei de mai sus, concentraţia pe linia centrală a penei dată
prin (46) este identică cu cea dată prin soluţia exactă (43), adică,
 
 ( 0 0) = = (49)
2 2 4
care arată relaţia de inversă proporţionalitate a concentraţiei pe linia centrală a penei cu
distanţa faţă de sursă.
6.6.1 Sursă liniară continuă perpendiculară pe direcţia vântului

Soluţia exactă a difuziei bi-dimensionale pentru o sursă liniară continuă (să zicem în
direcţia ) perpendiculară pe direcţia vântului (să zicem în direcţia ) este destul de
complicată, implicând funcţiile Bessel. Totuşi, în prezenţa unei curgeri în direcţia ,
la o distanţă suficient de mare faţă de sursă în direcţia vântului, putem din nou folosi
aproximaţia de pană-subţire pentru a simplifica soluţia la forma
" #
 2
 ( ) = √  exp − 2 (50)
2 2
Notăm că (50) este de asemenea soluţia exactă a aproximaţiei ecuaţiei de difuzie, ig-
norând difuzia în direcţia de curgere
  2
 = 2 (51)
 
şi satisface ecuaţia aproximativă de continuitate a masei
Z∞
  = 
−∞
În acord cu (50) distribuţia concentraţiei în pană este din nou Gaussiană, cu concentraţia
pe linia centrală descrescând cu distanţa ca

 ( 0) ∝ −12

6.7 Sursă continuă de suprafaţă

Pentru o sursă continuă de suprafaţă infinită, de exemplu în planul ( ), nu ne putem
aştepta la o soluţie de stare staţionară (câmpul de concentraţie) similară cu cele pentru
sursele continue punctiforme sau liniare. Atât grosimea norului cât şi concentraţia ne
aşteptăm să crească cu timpul, în special în absenţa oricăror pierderi în atmosferă.
Ecuaţia de difuzie este
  2
= 2 (52)
 
care este identică cu (33) pentru sursa superficială instantanee. Totuşi, condiţia de
conservare a masei ce trebuie satisfăcută pentru sursa continuă de suprafaţă este
Z∞
  =   (53)
−∞
care cere ca, concentraţia să fie funcţie crescătoare de timp.

Soluţia ecuaţiei (52) pentru o sursă superficială cu un flux constant prescris sau rată de
emisie  la  = 0 într-un mediu semi-infinit (  0) este dată prin
(µ ¶ Ã ! " Ã !#)
  12 2  
 ( ) = exp − − 1 − erf √ (54)
  4 2 4
Notăm că (54) implică faptul că, concentraţia maximă la  = 0 creşte proporţional cu
√
.

Conceptul de sursă continuă de suprafaţă infinită este util în aplicaţiile micrometeoro-

logice deoarece suprafaţa pământului acţionează adesea ca o sursă extinsă de vapori
de apă în atmosferă precum şi ca sursă sau absorbant de căldură. Totuşi, intensitatea
sursei superficiale nu rămâne constantă pentru o perioadă oricât de lungă, ci prezintă
variaţii diurne puternice şi chiar inversări de semn (de exemplu în fluxul de căldură).
Un alt mecanism de sursă şi/sau absorbţie asociat cu variaţia de fază a apei devine de
asemenea important pe o perioadă extinsă de timp. Cel mai important este faptul că
procesele de difuzie în partea de jos a atmosferei, în particular în SLP, nu sunt molecu-
lare ci aproape întotdeauna turbulente. Din acest motiv, aplicarea directă a rezultatelor
teoretice/analitice de mai sus vor fi serios limitate dacă difuzivitatea moleculară nu este
înlocuită prin difuzivitatea turbulentă efectivă. Acest lucru este realizat în teoria difuziei
Fick generalizate. Înainte de expune această teorie, vor fi prezentate câteva probleme
fundamentale şi dificultăţi asociate cu difuzia turbulentă.
7 Variabile de stare şi termodinamica

Principalele variabile de stare implicate în termodinamica atmosferei sunt: presiunea ,

temperatura  , densitatea  şi umiditatea specifică  (sau raportul de mixare a vaporilor
de apă). Definiţiile uzuale şi unităţile în meteorologie sunt pe scurt descrise mai jos. De
asemenea vom da un sumar al ecuaţiilor de stare şi alte relaţii termodinamice.

7.1 Presiunea atmosferică

Presiunea într-un punct din fluid este definită ca forţa pe unitatea de suprafaţă ce este
uniform dispusă în toate direcţiile. Presiunea atmosferică poate fi privită şi ca greutatea
coloanei atmosferice pe unitatea de suprafaţă orizontală. Unitatea meteorologică con-
ventională este milibarul (mb), care este echivalentă cu 100 pascal (Pa) = 100 N/m2.
Presiunea medie la nivelul mării a atmosferei standard este 1013,25 mb. În buletinele
meteo presiunea este de asemenea dată în termenii înălţimii echivalente ale unei coloane
de mercur de aceeaşi greutate pe unitatea de suprafaţă cu cea a atmosferei. Conversia
aproximativă este
1 mm  = 1 333 mb
Presiunea poate fi măsurată cu un barometru cu mercur sau barometru aneroid.

7.2 Temperatura aerului

Temperatura aerului se defineşte pe baza teoriei cinetice a gazelor, în acord cu care tem-
peratura este direct proporţională cu energia cinetică medie a moleculelor. Temperatura
absolută se exprimă în Kelvin (K). Unităţile de măsură mai uzuale sunt gradul Celsius
() şi gradul Fahreinheit ( ). Conversia se face prin relaţiile

 =  + 273 15

 5 
= (  − 32)
9
7.3 Densitatea aerului

Densitatea este definită ca masa de substantă pe unitatea de volum. Ca şi densităţile

altor gaze, densitatea aerului în atmosferă variază cu presiunea şi temperatura. În plus,
aerul umed este un amestec de aer uscat şi vapori de apă iar densitatea sa variază cu
raportul de mixare al vaporilor de apă (sau umiditatea specifică). Unitatea de măsură
este kg/m3 cu o densitate tipică a aerului uscat de 1,29 kg/m3 la o presiune standard la
nivelul mării 1013,25 mb şi temperatura 273,15 K. În meteorologie este utilizat adesea
inversul densităţii,  = 1, numit volum specific.

7.4 Umiditate atmosferică

Mai multe variabile de umiditate sunt utilizate în meteorologie pentru a exprima conţin-
utul de apă în aer. Pentru a evita terminologia confuză, vom folosi în special mărimea 
numită umiditate, care este definită ca raportul masei de vapori de apă la cea a aerului
dintr-un volum dat. Este uzual exprimată în părţi la o mie, sau grame per kilogram,
reţinând că fracţii adimensionale trebuie să fie utilizate în toate relaţiile termodinamice
ce implică . Când o cantitate de aer este saturată cu vapori de apă, umiditatea sa
specifică va fi notată prin . Umiditatea specifică de saturaţie depinde în special de
temperatură şi, într-o măsură mult mai mică, de presiunea atmosferică;  creşte odată
cu creşterea temperaturii. Raportul  defineşte umiditatea relativă (exprimată în pro-
cente). Când  ≥  vaporii de apă se condensează pe un nor de nuclee de condensare
în forma apei lichide sau gheţii, depinzând de temperatură.

7.5 Relaţii termodinamice

Toate variabilele de stare discutate până acum nu sunt toate independente. Ele sunt
legate unele de altele prin ecuaţia de stare, ecuaţia hidrostatică, legea întâi a termodi-
namicii şi alte relaţii termodinamice. Vom da aici doar o scurtă prezentare a lor fără a
intra în amănunte.
7.5.1 Ecuaţia de stare.

În literatura meteorologică ecuaţia de stare pentru un gaz ideal este dată sub forma
∗
=  =  (55)

în care ∗ constanta absolută a gazelor (∗ = 8 314  · ),  este constanta
specifică a gazelor şi  este masa moleculară medie a aerului (pentru aerul uscat  =
28 966  şi  = 287 04  · ).

7.5.2 Ecuaţia hidrostatică

Presiunea la orice altitudine  este datorată greutăţii aerului de deasupra. În consecinţă,

rata de variaţie a presiunii cu înălţimea verifică ecuaţia hidrostatică

= − (56)

Ecuaţia (56) este valabilă numai pentru atmosfera în repaus (liniştită). În relaţiile ter-
modinamice din această secţiune vom presupune atmosfera aflată în echilibru hidrostatic.
7.5.3 Proces adiabatic

Un proces ce nu implică schimb de căldură între sistem şi mediu este numit proces
adiabatic. Volume de aer ce se mişcă în sus şi în jos în atmosferă ca răspuns la mişcările
verticale pot să nu schimbe o cantitate semnificativă de căldură şi se presupune a suferi un
proces adiabatic. Dacă un volum de aer este deplasat în sus, presiunea sa va descreşte
ca răspuns la descreşterea presiunii înconjurătoare iar temperatura sa va descreşte de
asemenea datorită expansiunii volumului de aer. Presupunând că nu a avut loc schimb
de căldură ( = 0), adică volumul de aer a urmat un proces adiabatic, rata de variaţie
a temperaturii va fi
µ ¶
 
=− =Γ (57)
  
Această rată de descreştere a temperaturii cu înălţimea este numită de obicei rata de
descreştere adiabatică, Γ, care este aproximativ egală cu 9,8 K/km. Aceasta va fi de
asemenea rata de descreştere a temperaturii într-o atmosferă adiabatică.

Relaţia dintre variaţiile relative în temperatură şi presiune într-un volum de aer ce se
mişcă adiabatic sau într-un mediu adiabatic sunt date prin :
  
= (58)
  
Integrarea ecuaţiei (58) conduce la ecuaţia Poisson
à !

 = 0 (59)
0
în care 0 este temperatura corespunzătoare presiunii de referinţă 0 şi  =  '
0 286 = 1 − 1 unde  este exponentul adiabatic.

7.5.4 Temperatura potenţială

Temperatura potenţială este definită ca temperatura pe care ar avea-o o masă de aer

dacă ea ar fi adusă adiabatic la presiunea de referinţă la nivelul mării de 1000 mb din
poziţia sa iniţială. Ecuaţia (59) poate fi folosită pentru a lega temperatura potenţială 
de temperatura actuală  :
à !
1000
= (60)

unde  este exprimată în mb. Temperatura potenţială este o proprietate caracteristică a
unei mase de aer ce este invariantă în timpul mişcării adiabatice a masei de aer. Astfel,
o masă de aer poate fi identificată prin temperatura sa potenţială. De asemenea, într-un
strat adiabatic al atmosferei, temperatura potenţială trebuie să rămână constantă cu
înălţimea. Un astfel de strat este numit în mod uzual strat mixat.

Ecuaţia (60) poate fi de asemenea folosită pentru a lega gradientul de temperatură

potenţială cu gradientul temperaturii reale; într-o bună aproximaţie,
µ ¶
   
= +Γ ' +Γ (61)
   
Această aproximaţie este în particular folositoare în troposfera joasă sau stratul limită
atmosferic unde  şi  pot să nu difere prin mai mult de 10%. O versiune integrală a
relaţiei de mai sus
4 = 4 + Γ4 (62)
în care 4 reprezintă diferenţa dintre două nivele verticale este adesea folosită. Într-o
atmosferă adiabatică,  = 0, astfel că  este o măsură a depărtării pro-
filului temperaturii reale, sau a gradientului temperaturii, faţă de condiţiile adiabatice.
În general atmosfera deviază faţă de starea adiabatică simplă deoarece multe procese
convective, radiative, advective şi chimice afectează structura termică a atmosferei.
Relaţiile termodinamice de mai sus sunt aplicabile atât atmosferei uscate cât şi atmosferei
umede, atât timp cât vaporii de apă nu condensează şi se folosesc valori adecvate ale
proprietăţilor termodinamice pentru aerul umed. În practică este mai convenabil a folosi
proprietăţi constante ale aerului uscat precum  şi , dar a modifica unele din relaţiile
sau variabilele pentru aerul umed.

7.6 Modificări pentru aerul umed

Umezeala, în forma vaporilor de apă în aer, poate fi considerată a exercita o presiune

a vaporilor  care este o mică fracţiune din presiunea totală . Din ecuaţiile de stare
pentru aerul umed şi vaporii de apă singuri, poate fi uşor arătat că

  
' = 0 622 (63)
  
unde  şi  sunt masele moleculare medii ale vaporilor de apă şi respectiv aer uscat.
Pentru o temperatură dată presiunea reală a vaporilor de apă este totdeauna mai mică
decât presiunea vaporilor de saturaţie; ultima este legată de temperatură prin ecuaţia
Clausius-Clapeyron

   
= ∗ 2
(64)
  
unde  este căldura latentă de vaporizare sau condensare. Integrarea ecuaţiei (64), cu
condiţia empirică, că la punctul de îngheţ ( = 273 15 ),  = 6 11 , avem

à !
   1 1
ln = − (65)
6 11 ∗ 273 15 
în care  este în mb. Graficul lui  în funcţie de  este numit curba presiunii de
saturaţie a vaporilor de apă, care este dată în multe cărţi şi monografii de meteorologie.

Folosind legea lui Dalton a presiunii parţiale, ecuaţia de stare pentru aerul umed poate
fi scrisă în forma
  =  (66)
în care  este temperatura virtuală definită în termenii temperaturii reale şi umidităţii
specifice ca

 =  (1 + 0 61 ) (67)
Aceasta este temperatura pe care aerul uscat ar avea-o dacă presiunea şi densitatea sa
ar fi egale cu cea a aerului umed. Temperatura virtuală este totdeauna mai mare decât
temperatura reală şi diferenţa dintre cele două,  −  ' 0 61  , poate deveni chiar
7  deasupra oceanelor tropicale calde, dar este tipic sub 2  deasupra suprafeţelor de
Pământ de la latitudini medii.

Umiditatea specifică fiind totdeauna foarte mică ( 0 04), capacitatea calorică specifică
a vaporilor de apă este nesemnificativ diferită de cea a aerului uscat. Aşadar, variaţiile
în variabilele de stare ale maselor de aer în mişcare într-o atmosferă nesaturată nu sunt
apreciabil diferite de cele în atmosfera uscată, atâta timp cât procesele rămân adiabatice.
În consecinţă, rata de descreştere adiabatică dată în ecuaţia (57) este de asemenea
aplicabilă maselor de aer umed nesaturate aflate în mişcare într-un mediu umed. Totuşi,
temperatura potenţială virtuală definită ca

à !
1000
 =  (68)

este mai potrivită decât temperatura potenţială, , ca proprietate ce trebuie conservată
în timpul mişcărilor adiabatice ale maselor de aer. O relaţie aproximativă dintre gradienţii
temperaturii potenţiale virtuale şi ai temperaturii virtuale este

 
' +Γ (69)
 
care este similară ecuaţiei (61).

Definiţia anterioară a stratului mixat trebuie de asemenea modificată, astfel încât   =
0 în stratul mixat.Temperatura potenţială poate de asemenea rămâne aproape constantă
într-un strat mixat, în timp ce umiditatea specifică prezintă adesea o variaţie mare şi
nu este bine mixată pe adâncimea stratului. De asemenea, în prezenţa umidităţii, gra-
dientul temperaturii virtuale (sau rata de scădere) trebuie să fie comparată cu rata de
scădere adiabatică pentru a caracteriza un strat atmosferic ca superadiabatic, adiabatic
sau subadiabatic.

O masă de aer umed ce se ridică într-o atmosferă umedă poate eventual deveni saturat
când se răceşte şi volumul său creşte. O parte a vaporilor de apă poate condensa şi
căldura latentă de condensare este eliberată. În timpul respectării condiţiei de saturare,
temperatura masei de aer variază în acord cu rata de scădere adiabatică pentru aer umed
(sau de saturaţie) dată prin

µ ¶
 
Γ = − = (70)
   +  


unde  este panta curbei  în raport cu  . Să notăm că rata de scădere adiabatică
umedă (de saturaţie) este totdeauna sub rata de scădere adiabatică pentru aerul uscat.
Spre deosebire de Γ, Γ este destul de sensibil la temperatură deoarece  este o
funcţie crescătoare de temperatură. Rata de scădere medie în troposferă se află între Γ
şi Γ.
8 Legi de conservare şi dinamici atmosferice

Dinamicile curgerii oricărui fluid, precum a aerului în atmosferă, sunt guvernate de legile
fundamentale ale conservării masei, energiei şi impulsului. După enunţarea acestor legi
vom da ecuaţiile diferenţiale bazate pe acestea.

8.1 Conservarea masei

Legea conservării masei afirmă că masa totală a unui sistem trebuie să se conserve.
Legea poate fi de asemenea aplicată masei fiecărei componente sau specii atâta vreme
cât ţinem cont de reacţiile chimice dintre diferitele specii rezultând în orice câştig sau
pierdere a unei specii particulare luată în considerare.
8.1.1 Ecuaţia de continuitate

Când aplicăm legea de conservare a masei pentru o cantitate de aer dintr-un volum
elementar, la orice moment de timp, obţinem ecuaţia de continuitate

" #
  ()  ()  ()
=− + + (71)
   
unde ,  şi  sunt componentele vitezei în direcţiile ,  şi respectiv  într-un sistem
de referinţă cartezian. Ecuaţia de mai sus este pur şi simplu afirmaţia matematică a
conservării masei de aer, spunând că rata locală de variaţie în densitate este egală cu
divergenţa impulsului masei unităţii de volum în toate direcţiile.

Ipoteza simplificatoare a incompresibilităţii curgerii conduce la o ecuaţie de continuitate

mai simplă

  
+ + =0 (72)
  
care cere ca divergenţa vitezei să se anuleze într-o curgere incompresibilă. Deşi aerul
nu este un fluid incompresibil, ecuaţia (72) este în general valabilă pentru mişcările
atmosferice de scală mică (microscală şi mezoscală) în atmosfera joasă cu care avem
de-a face în meteorologia poluării aerului şi modelarea dispersiei.

8.1.2 Ecuaţia difuziei

Din aplicarea principiului de conservare a masei pentru o specie particulară, putem obtine
o ecuaţie pentru concentraţia speciei 


= ∇2 +  +  (73)

unde  este difuzivitatea moleculară a speciei  în aer,  şi  reprezintă ratele de vari-
aţie a concentraţiei cu timpul datorită reacţiilor chimice şi prezenţei surselor şi respectiv
a pierderilor.

Derivata totală  şi operatorul ∇2 din ecuaţia (73) sunt definiţi ca
     
= + + + (74)
    

 2  2  2
∇2 = + + (75)
2  2  2
unde  poate fi orice variabilă.

Când ecuaţia (73) este aplicată vaporilor de apă, cu raportul său de mixare înlocuit prin
umiditatea specifică, avem


=  ∇2 +  (76)

unde  reprezintă rata de variaţie a umidităţii specifice într-un volum elementar datorită
evaporării sau condensării în interiorul volumului.
8.2 Conservarea energiei

Principiul conservării energiei afirmă că energia totală a unui sistem este conservată,
deşi ea poate fi convertită în diferite forme, precum energie cinetică sau calorică. Aici
suntem preocupaţi în primul rând de energia calorică. În atmosferă, ca şi în orice alt
mediu fluid transparent, energia calorică este transferată prin trei mecanisme diferite:
conducţie, convecţie şi radiaţie.

Transferul energiei calorice de la moleculă la moleculă în interiorul substanţei se numeşte

conducţie. Într-un gaz, precum aerul, conducţia apare prin agitaţia moleculară şi ciocniri.
Căldura este transferată din regiuni de temperatură înaltă către cele de temperatură
joasă. Rata transferului de căldură sau fluxul de căldură pe unitatea de arie în unitatea
de timp este proporţională cu gradientul de temperatură, coeficientul de proporţionalitate
definind conductivitatea termică a substanţei. În atmosferă conducţia nu este importantă
decât în imediata vecinătate (în domeniul a câtorva milimetri) a suprafeţei Pământului
(incluzând apa, solul, vegetaţia s.a.m.d.).

Transferul de căldură prin mişcarea fluidului este numită convecţie. În atmosferă căldura
este transferată prin mişcări orizontale (aceasta este numită adesea advecţia căldurii),
precum şi prin mişcări verticale. Transferul vertical al căldurii prin convecţie în apropierea
suprafeţei Pământului este întotdeauna acompaniat de conducţie în imediata vecinătate
a elementelor lichide sau solide ale suprafeţei. Dar, pentru simplitate, ne vom referi la
întregul proces ca şi convecţie.

Transferul convectiv de căldură dintre Pământ şi atmosferă este divizat în continuare
în două tipuri: căldura perceptibilă şi căldura latentă. Căldura perceptibilă este ener-
gia calorică pe care o putem simţi şi măsura, în timp ce căldura latentă este căldura
disimulată asociată cu o variaţie a stării materiei (de exmplu transformarea apei lichide
în vapori, sau invers). Energia calorică asociată cu evaporarea, condensarea, îngheţarea
şi topirea este numită căldură latentă. Aceasta este o sursă importantă a energiei at-
mosferice şi a distribuţiei sale pe orizontală şi verticală. De exemplu, apa evaporată din
oceanele tropicale calde poate fi purtată în regiuni de latitudine medie sau mare unde
vaporii condensează şi eliberează energia sa calorică latentă.

Al treilea mod de transfer al energiei este radiaţia, ceea ce nu cere nicio substanţă ca
purtător. Energia radiativă se deplasează sub formă de unde, similar cu cele implicate
în alte forme de propagare a undelor electromagnetice, dar este restrânsă într-un anumit
domeniu de lungimi de undă. Putem privi radiaţia de asemenea şi ca fluxuri de fotoni
ce transferă energia lor când sunt absorbiţi de o substanţă. Toate substanţele emit
radiaţii ale căror lungimi de undă şi intensitate (energie) depinde de temperatura lor şi
de emisivitate. Radiaţia maximă la orice temperatură este emisă de un corp negru cu
o emisivitate 1. Cu cât temperatura este mai înaltă cu atât energia radiantă este mai
mare şi lungimile de undă ale radiaţiei emise sunt mai mici.

Aplicarea legii de conservare a energiei la energia calorică în interiorul unui volum ele-
mentar conduce la următoarea ecuaţie diferenţială pentru temperatură


= ∇2 +  (77)

unde  este difuzivitatea termică şi  este termenul sursă reprezentând rata de variaţie
a temperaturii datorată oricărei condensări sau evaporări din interiorul volumului ele-
mentar. Aici am neglijat contribuţiile mai mici datorate disipării energiei cinetice şi cele
datorate compresibilităţii aerului folosind aşa numita aproximaţie Boussinesq. Termenul
reprezentând încălzirea sau răcirea radiativă de asemenea nu a fost inclus. O ecuaţie
similară poate de asemenea fi folosită pentru temperatura potenţială, adică,


= ∇2 +  (78)

8.3 Conservarea impulsului

Legea conservării impulsului afirmă că impulsul total trebuie să se conserve pentru orice
solid sau lichid în mişcare. Această lege este adesea identificată cu legea a doua a lui
Newton. Aplicarea sa curgerii fluidului într-un volum elementar conduce la binecunos-
cutele ecuaţii de mişcare Navier-Stokes:
 1 
=− +   + ∇2 (79)
  

 1 
=− −   + ∇2 (80)
  

 1 
=− −  + ∇2 (81)
  
unde  este vâscozitatea cinematică şi  este parametrul Coriolis care depinde de lati-
tudinea 
 = 2Ω sin  (82)
Semnificaţia diferiţilor termeni în ecuaţiile de mişcare de mai sus poate fi explicată.
Termenii din stânga reprezintă termenii de inerţie care includ acceleraţiile locale şi accel-
eraţiile advective. În partea dreaptă, primul termen din fiecare ecuaţie este termenul de
gradient al presiunii, termenul al doilea este termenul Coriolis, care este neglijat în ecuaţia
mişcării verticale şi este înlocuit prin acceleraţia gravitaţională, iar ultimii termeni sunt
termenii de vâscozitate. Diferiţii termeni pot de asemenea fi consideraţi a reprezenta
inerţia, gradientul de presiune, forţa Coriolis, gravitaţia şi forţele vâscoase pe unitatea
de masă a unui element de fluid. Acest sistem de ecuaţii este un bilanţ al forţelor destul
de complicat implicând toate forţele relevante. Setul de ecuaţii de mişcare de mai sus
implică de asemenea uzualele ipoteze Boussinesq. Să notăm că, în acord cu ecuaţia (81),
folosirea ecuaţiei hidrostatice poate fi justificată numai sub anumite condiţii restrictive,
când forţele de inerţie verticale sau acceleraţiile  sunt suficient de mici pentru
a fi neglijate. Acesta este în general cazul pentru majoritatea curgerilor din atmosferă
de scală mare. Dar, în curgerile la scală mică peste topografii incluzând mişcări de tip
undă şi cele implicând convecţia intensă,  trebuie să fie luat în consideraţie.
Pentru modelarea curgerilor atmosferice, ipoteza hidrostatică este făcută adesea pentru
a simplifica setul de ecuaţii şi soluţia lor numerică. Simplificări ulterioare pot fi făcute
depinzând de natura şi tipul curgerii ce trebuie modelată.
9 Curgeri vâscoase la scală mică

Pentru tratarea teoretică, curgerile fluid sunt de obicei împărţite în două categorii mari:
curgere vâscoasă şi curgere nevâscoasă. Într-o curgere nevâscoasă, efectele vâscozităţii
fluidului şi a difuzivităţii moleculare sunt complet ignorate, adică, fluidul este presupus
că nu are vâscozitate.

Cealaltă categorie mare referitoare la curgerea fluidelor este curgerea vâscoasă şi se
întâlneşte în mod obişnuit în sistemele inginereşti şi sistemele biologice, dar şi în mediul
nostru înconjurător. Toate curgerile vâscoase pot fi clasificate în mare ca laminare
sau turbulente, deşi o categorie intermediară a curgerii vâscoase supusă tranziţiei de la
regimul laminar la cel turbulent, şi vice versa, este de asemenea întalnită.

O curgere laminară este în general caracterizată ca o mişcare lină, urmând linii de curent,
ordonată şi foarte lentă în care straturile adiacente (foile) de fluid alunecă una peste alta
cu o foarte mică mixare şi transfer de proprietăţi (în primul rând prin agitaţie moleculară).
Unele din aceste caracteristici sunt destul de asemănătoare cu cele ale curgerii nevâs-
coase discutate anterior. Totuşi, o mare diferenţă între curgerea nevâscoasă şi curgerea
vâscoasă laminară apare datorită efectelor vâscozităţii şi transferului molecular de im-
puls, căldură şi masă în cazul celei din urmă. Vâscozitatea generează tensiuni vâscoase
pretutindeni în fluidul ce curge şi face fluidul să stea lipit de suprafeţele solide (respec-
tiv suprafeţe lichide pentru curgerea gazelor). Aceasta este de asemenea responsabilă
pentru disiparea vâscoasă a energiei cinetice a mişcării, care este constant convertită în
căldură.

Adăugarea vâscozităţii şi altor termeni de difuzie moleculară în setul de ecuaţii difer-
enţiale parţiale, ce guvernează mişcarea, schimbă drastic ordinul ecuaţiilor, condiţiile
de frontieră şi soluţiile. Pentru curgerile laminare, ecuaţiile de mişcare Navier-Stokes
şi ecuaţiile scalare de difuzie legate de acestea pot fi uşor rezolvate analitic pentru un
număr de curgeri simple şi rezolvate numeric cu ajutorul computerelor pentru orice situ-
aţii complexe de curgere. Prin urmare, există o literatură extinsă în mecanica fluidelor
care se ocupă de toate tipurile de probleme ale curgerii laminare întâlnite în inginerie,
fizică şi biologie. Posibilă aplicare a acestora mediului atmosferic este limitată la sub-
straturi laminare sau vâscoase foarte subţiri (de ordinul milimetrilor) care se formează la
graniţa suprafeţelor solide şi lichide (de exemplu gheaţa netedă, suprafeţele de zăpadă
şi apă, frunzele plantelor, picătura de ploaie, fulgi de zăpadă şi particule suspendate).
9.1 Curgeri turbulente

În puternic contrast faţă de curgerile nevâscoase şi vâscoase laminare, curgerile turbu-
lente sunt puternic neregulate (aproape aleatoare) şi inpredictibile. Acestea sunt de
asemenea mişcări puternic rotaţionale, disipative şi difuzive (de amestecare), diferite
de cele ale undelor bi sau tri-dimensionale. Turbulenţa se referă în general la natura
aparent haotică a curgerii multor fluide care se manifestă în forma fluctuaţiilor neregu-
late, aproape aleatorii, ale vitezei, temperaturii şi concentraţiilor scalare în jurul valorilor
lor medii. Aceste fluctuaţii neregulate într-o curgere turbulentă pot fi observate ca
funcţii de timp în puncte fixe din spaţiu, sau ca funcţii de coordonatele spaţiale la orice
moment fixat de timp. În atmosferă, turbulenţa este omniprezentă lângă suprafaţă, în
aşa-numitul strat de suprafaţă. Este de asemenea prezent intermitent, dacă nu continuu,
în stratul limită planetar (SLP).

Totuşi, în atmosfera liberă deasupra SLP turbulenţa apare doar în sistemele convective
viguroase şi de asemenea în anumite straturi de amestec cu puternice forfecări de vânt.
Turbulenţa în regiunile libere de nori ale troposferei superioare şi stratosferei inferioare,
unde zboară majoritatea avioanelor, este numită obişnuit turbulenţa de aer clar.
Aproape de suprafaţa Pământului, turbulenţa atmosferică este manifestată în fluturarea
steagurilor, vibraţia frunzelor copacilor şi tremurul firelor de iarbă; legănarea crengilor
de copac; mişcările neregulate ale fumului prin coş şi a particulelor de praf; generarea
încreţiturilor şi undelor pe suprafaţa apei şi o varietate de alte fenomene vizibile. În
terminologia meteorologică comună ne referim la acestea ca rafale de vânt.

În partea superioară a SLP turbulenţa este manifestată prin mişcări neregulate ale zmeelor
şi a baloanelor legate (ancorate), împrăştierea fumului de la coşurile înalte şi fluctuaţiile
în temperatura şi indicele de refracţie ce afectează transmiterea sunetului, luminii şi
undelor radio (de exemplu în sesizarea de la departare a turbulenţei prin sodar acustic,
lidar sau radar). Sodar provine de la acronimul Sound Detection and Ranging, lidar - de
la Light Detection and Ranging.

Turbulenţa SLP este de asemenea caracterizată printr-un domeniu foarte larg de scale
de lungime şi timp ale mişcării. Scalele de lungime variază de la ordinul milimetrilor
(10−3) la de câteva ori grosimea SLP (102 − 104). Domeniul scalelor corespunză-
toare de timp variază de la ordinul milisecundelor (10−3) la câteva ore (104). Astfel,
există o multiplicare de peste un milion de ori între domeniul scalelor mici (microscale)
şi domeniul scalelor mari (macroscale) pentru turbulenţa în SLP.
Un domeniu mult mai mare al scalelor poate exista în sistemele intens convective şi regiu-
nile extensive ale turbulenţei de aer clar. Mişcările turbulente de scală mare conţin
majoritatea energiei cinetice şi sunt în principal responsabile pentru schimburile
turbulente de impuls, căldură şi masă, precum şi pentru dispersia poluanţilor
în atmosferă. Mişcările de microscală sunt în principal responsabile pentru disiparea
energiei cinetice care este transmisă într-un proces de tip cascadă implicând întregul
domeniu de scale intermediare. Transferul de energie de la scale mari către scale mai
mici şi încă şi mai mici, până la microscale este un proces puternic neliniar care nu este
foarte bine înţeles.

9.2 Modele de închidere pentru studiul turbulenţei

În majoritatea aplicaţiilor practice implicând curgerea fluidelor în inginerie şi mediul în-
conjurător, doar câmpurile medii (viteza, temperatura, concentraţia, etc) sunt de interes.
Uneori pot fi dorite statistici ale turbulenţei, dar o structura mai detaliată a turbulenţei,
incluzând fluctuaţiile instantanee ale variabilelor în timp şi spaţiu, este rareori necesară.
Pentru aceste aplicaţii LES poate fi considerată prea scumpă şi nenecesară. Abordări ale
modelării mai eficiente computaţional şi mai ieftine sunt bazate pe ecuaţiile de mişcare
mediate Reynolds şi difuzia scalară. Această procedură de mediere a fost iniţial sugerată
de Osborne Reynolds în 1895. El a dedus de asemenea ecuaţiile mediate pe ansamblu
care sunt bazate pe anumite reguli sau condiţii de mediere.

Dacă  şi  sunt două variabile fluctuante oarecare, sau funcţii de aceste variabile, cu
valorile lor medii notate prin  şi respectiv  iar  este o constantă, condiţiile de mediere
Reynolds sunt:

( + ) =  +  (83)

 =   ;  =   (84)

Z Z
 
= ;   =   (85)
 
unde  =    sau , iar bara de deasupra denotă medierea pe ansamblu. În general
doar medierea pe ansamblu, mai degrabă decât medierea temporală sau spaţială, satisfac
condiţiile de mediere de mai sus. În special condiţiile (85) nu sunt satisfăcute de medierile
temporale şi spaţiale care sunt deseori folosite în practică. Aceaste condiţii implică faptul
că operaţia de diferenţiere sau integrare este comutabilă cu cea de mediere. Condiţiile
(84) implică faptul că medierea unei variabile fluctuante multiplicată printr-o constantă
sau o mărime medie este egală cu media acelei variabile înmulţită cu constanta sau media
mărimii. Astfel, mediile pot fi tratate ca şi constante.

Exprimând fiecare variabilă ca o sumă a mediei sale şi fluctuaţia (spre exemplu,  = +0
,  =  + 0 , etc.) în ecuaţiile instantanee de continuitate, ale impulsului, căldurii şi a
altor scalari, mediindu-le termen cu termen şi aplicând condiţiile de mediere de mai sus,
putem deduce următoarele ecuaţii mediate-Reynolds:

  
+ + =0 (86)
  
 ⎛ ⎞
 1  02 0 0 00
=− +   + ∇2 − ⎝ + + ⎠ (87)
 0    

⎛ ⎞
 1  0 0  02  00
=− 2
−   + ∇  − ⎝ + + ⎠ (88)
 0    

⎛ ⎞
 1  2 ⎝
00  00 02 ⎠
=− −  + ∇  − + + (89)
 0    

⎛ ⎞
 00  0 0  00
2
= ∇  +   − ⎝ + + ⎠ (90)
   

à !
 0 0  0 0  00
=  ∇2 +   − + + (91)
   
 Ã !
 00 0 0 00
= ∇2 +  +  − + + (92)
   

Când aceste ecuaţii sunt comparate cu ecuaţiile instantanee corespunzătoare găsim că
majoritatea termenilor, cu excepţia termenilor turbulenţi din paranteze, sunt similare şi
au aceeaşi interpretare sau semnificaţie fizică în cele două seturi de ecuaţii. O con-
secinţă importantă a medierii ecuaţiilor instantanee este apariţia unor noi necunoscute
ale transportului turbulent, sau covarianţe, care sunt mediile produselor a două mărimi
fluctuante în jurul mediilor lor. O interpretare fizică mai detaliată a acestor covarianţe,
reprezentând transportul turbulent sau fluxurile, vor fi date mai tarziu. Aici este suficient
de a spune că acestea sunt cele mai importante mărimi într-o curgere stratificată turbu-
lentă cu forfecare şi care nu pot fi ignorate. Prezenţa lor în ecuaţiile mediate-Reynolds
constituie problema fundamentală de închidere pentru turbulenţă (sunt mult mai multe
necunoscute decât numărul ecuaţiilor) şi a fost o piedica majoră în dezvoltarea unei
teorii generale şi riguroase a turbulenţei. Problema închiderii apare doar din medierea
termenilor neliniari care sunt incluşi în termenii  în ecuaţiile determinante; ecuaţi-
ile instantanee originale formează un set închis (complet). Acesta este preţul pe care-l
plătim pentru dezvoltarea ecuaţiilor mărimilor medii, care pot fi rezolvate doar după
introducerea anumitor presupuneri de închidere sau ipoteze constituind un model de
închidere pentru turbulenţă. Au fost propuse multe teorii semiempirice de închidere sau
modele de turbulenţă, dar niciuna dintre ele nu s-a dovedit pe deplin satisfăcătoare. Un-
ele din cele mai bune teorii şi modele ale difuziei turbulente vor fi discutate în capitolele
următoare.

Câteva alte diferenţe fundamentale dintre ecuaţiile instantanee şi ecuaţiile mediate-
Reynolds pot fi subliniate. Primele lucrează cu variabile instantanee (media plus fluc-
tuaţia) ce variază rapid şi neregulat în timp şi spaţiu, pe când cele din urmă lucrează
cu variabile medii care se comportă bine şi variază destul de încet şi lin. Ecuaţiile in-
stantanee sunt închise dar aproape imposibil de rezolvat pentru curgerile turbulente din
mediul atmosferic. Ecuaţiile mediate-Reynolds sunt fundamental ne-închise dar relativ
uşor de rezolvat dupa ipoteze de închidere adecvate. De asemenea acestea pot fi mult
simplificate prin neglijarea termenilor de difuzie moleculară în afara substraturilor mole-
culare foarte fine şi a altor termeni pe baza consideraţiilor de staţionaritate, simetrie şi
omogenitate a curgerii.
9.3 Aplicaţii la dispersia poluanţilor în atmosferă

Structura termică specifică a atmosferei ne indică faptul că majoritatea acţiunilor (trans-
port şi difuzie) este limitată la troposferă, deoarece stabilitatea puternică a stratosferei
nu permite difuzia şi mixarea poluanţilor proveniţi de la sursele de lângă suprafaţă în
nivele mai înalte. În timp ce troposfera devine eventual implicată pe întreaga sa grosime
în transportul şi dispersia la scală mare, majoritatea acţiunilor pe scala de timp de or-
dinul unei zile, sau mai puţin, este restransă la stratul limită planetar (SLP). Înălţimea
şi structura SLP, care suferă variaţii jurnaliere puternice, sunt astfel cele mai impor-
tante pentru problemele de poluare a aerului şi dispersie pe domenii mici. Meteorologii
specialişti în poluarea aerului trebuie să devină familiari cu variabilele fundamentale de
stare, variaţia lor în troposferă (incluzând SLP) şi diferitele relaţii termodinamice dintre
ele. În particular, conceptele şi măsurările cantitative ale stabilităţii locale şi nelocale
sunt foarte importante deoarece ele sunt intim legate de procesele de difuzie şi mixare.
Importanţa identificării straturilor mixate şi inversiunilor pentru dispersia poluanţilor nu
trebuie exagerată.

Transportul şi dispersia poluanţilor sunt profund legate de vânturile medii şi turbulenţa în
atmosfera joasă. Aşadar, trebuie să fim familiarizaţi atât cu dinamicile mişcării la scală
mică în SLP, cât şi cu mişcările la scală mare în troposfera liberă. Acestea sunt bazate
pe ecuaţiile de conservare ale masei, energiei şi impulsului. Ecuaţiile ce guvernează
aceste procese pot fi mult simplificate pentru mişcarea esenţial non-vâscoasă în afara
SLP şi alte strate de mixare (turbulente). Vânturile termice şi geostrofice de scală mare
sunt implicate în transportul de scală mare a poluanţilor în troposfera liberă. Totuşi,
dinamicile curgerii turbulente de scală mică în SLP sunt de departe cele mai complexe.
Pentru acestea sunt disponibile atât diverse abordări numerice aproximative cât şi modele
de închidere semiempirice pentru turbulenţă. Teoriile şi modelele pentru dispersie ce vor fi
descrise în capitolele următoare sunt bazate în mod esenţial pe conceptele fundamentale
şi ecuaţiile dinamice pentru curgerea turbulentă introduse aici.