POEZII

de Costache Ioanid (1912 - 1987)

“TÂLHARUL”
Când citeşti Scriptura Sfântă şi rămâi pe gânduri dus,
parcă vezi prin ceaţa vremii cum, pe Golgota, Iisus
înălţă spre cer privirea, dornic pironind văzduhul,
până pleoapele-I căzură peste ochii buni. Iar Duhul,
dezlegat, porni în grabă jos, în închisoarea morţii,
în Şeol, să frângă-n două, pentru-ai Săi, zăvorul porţii.
Şi te-nalţi apoi ca gândul în Eden. Şi vezi în zare
o cetate de lumină cu oştiri în sărbătoare.
Vezi pe porţile înalte de cleştar dintr-o bucată
heruvimi cu patru aripi şi cu spada-nflăcărată,
înălţându-se ca zorii peste floarea primăverii.
Dar deodată, din trompete dau un lung semnal străjerii.
Da… Departe, printre stele, ca un fulger ne´ntrerupt,
un convoi străbate largul bolţilor de dedesubt.
Şi curând, de cântec falnic cerul cerului umplându-l,
iată-i… cete după cete, ca-n oştiri ţinându-şi rândul,
vin în haine de lumină şi se-nalţă ca un stol
zecile de mii de duhuri ridicate din Şeol.
Izbăvit de sub pedeapsă, vine primul om, Adam;
apoi Eva, Set şi Abel, Noe, Terah, Avraam…
Iată… Isaac şi Iacov, smulşi din lanţurile grele,
Iosif ca o stea sclipeşte între unsprezece stele,
Moise uşurat de greul lespezilor din Horeb,
—Iosua îi stă la deapta, iar la stânga e Caleb—;
Ghedeon privind cetatea şi oştirea fără număr,
Şi Samson, lăsând să-i cadă pletele mai jos de umăr;
David, fericit să uite de păcatele-i iertate,
Solomon şi toţi urmaşii casei binecuvântate,
toţi profeţii şi martirii ce-au murit frângându-şi dorul,
de la nepătatul Abel la Ioan Botezătorul.
Iar în faţa tuturora… ce Luceafăr glorios
umple cerul de lumină şi de Har victorios?
E Iisus!… purtând pe frunte diadema de lumini
cu aceeaşi simplitate cum purtase crengi de spini.
E Iisus!… cu mâini întinse într-un gest de raze nins,
cu aceeaşi duioşie cum pe cruce le-a întins.
Vai!… dar poarta cea înaltă dintr-un singur alb cleştar
cum îşi va deschide oare uriaşul stăvilar?
Până-n bolţi un glas răsună larg ca bubuitul lavei:
„Sus acum, voi porţi eterne! Iată Împăratul slavei!“
„Cine-i Împăratul slavei?“ „Domnul tare şi viteaz,
care-a biruit în luptă cel mai fioros grumaz!“
 Şi târziu, când Paradisul s-a închis c-un vuiet lin,
printre stele, către poartă, vine-ncet un biet străin.
Ochii lui sunt plini de frică. Păru-n frunte. Faţa suptă.
Peste trupul plin de sânge, poartă o cămaşă ruptă.
-Ce vrei tu? îi spune unul dintre îngerii străjeri.
-Cine eşti? îl mai întreabă iscodind cu ochi severi.
-Eu?… răspunde-ncet străinul copleşit de un oftat,
sunt un păcătos din lume… Nu ştiu să fi fost păcat
să nu-l fi făcut în viaţă. Am ucis. Am jefuit.
De copil m-a prins o vrajă de pahar şi de cuţit.
Mă ţineam ascuns în peşteri şi pândeam pe cei bogaţi.
Sângele curgea ca apa. Apoi galbenii prădaţi,
mi-i luau toţi cârciumarii şi femeile pierdute.
Şi cădeam în zori pe-o vale între brusturi şi cucute.
La altare n-am dus jertfă nici o mierlă de când sunt.
N-am ştiut de rugăciune. N-am avut nimica sfânt.
O putere, un balaur, îmi da brânci să beau, să prad…
-Vai, destul… vorbi străjerul. Locul tău e-acolo-n Iad.
Şi, cu mâna lui întinsă, i-arătă în jos sub cer,
într-o gură de-ntuneric, flăcări vii într-un crater.
Se uită-ngrozit străinul. Iar apoi încet şopti:
-Da… acolo… Dar ascultă. Înainte de-a muri,
osândit fiind la moartea cea mai grea, mai blestemată,
ţintuit pe lemnul crucii, am văzut, hulit de gloată,
un profet murind alături. Ba… mai mult ca un profet!
Nu era un om din lume. Ci, sub fruntea de nămet,
Îi plutea în ochi o pace… şi-o dumnezeire-n grai.
El mi-a spus privindu-mi faţa: Azi vei fi cu Mine-n Rai!
Şi acum o întrebare… un cuvânt mai am de spus:
Dacă tot ce văd e Raiul, nu-i pe-aici acel Iisus?…
-O! Iisus? E-aici în slavă… tot ce vezi Îi aparţine.
Dar de ce-ţi acoperi faţa hohotind? Sau plângi străine?
-Rogu-te, o vorbă numai… Nu ştiu cum să-mi spun amarul…
Dacă e Iisus aicea… spune-I c-a venit tâlharul.
-Vino!… Poarta e deschisă… Domnul îi vorbeşte-n prag.
Îl priveşte lung tâlharul. Paşii înapoi se trag…
E Iisus acest arhanghel în veşminte sclipitoare?
Părul… Nu-i al Lui. Nici brâul. Nici cămaşa de ninsoare.
Dar… privirea blândă… Ochii. El e! Şi-a căzut grămadă.
Cum? Dar cine îl ridică? Ochii lui nu pot să creadă.
-Doamne, sunt murdar… şi-n zdrenţe. Sunt…
şi-şi frânse vorba-n dinţi…
-Eu… în haine de lumină? Eu, tâlharul, printre sfinţi?
Şi luându-l blând cu Sine, strălucitul Voievod,
lângă tron ducându-l, zise: „El Mi-a fost întâiul rod!“
Şi acum să ştie oricine: Unde a intrat tâlharul,
nu-i pe lume om să creadă şi să nu-l primească Harul!
 Nu-i păcat pe care Domnul nu şi-a pus făgăduinţa.
Unul singur nu se iartă niciodată : Necredinţa!

http://pentruIisus.wordpress.com/2009/09/11/talharul-de-costache-ioanid/

EXISTĂ DUMNEZEU
Nu, nu suntem un vis, o intimplare,
un lut de sine insusi framintat.
Ci ne-a zidit o Forta creatoare,
o-Ntelepciune fara de hotare.
Exista Dumnezeu cu-adevarat!
Nu, nu suntem jivine-ntunecate,
gonite de un bici ne 'nduplecat.
Ci noi avem un duh si-o libertate
Si-o inima ce pentru ceruri bate.
Exista Dumnezeu cu-adevarat!
N-ar fi simtit in veci de veci tarina
Surisul unui crin imaculat,
de n-ar fi-ntins Atotstapinul mina
sa umple-n noi de simtamint fintina-
Exista Dumnezeu cu-adevarat!
Avem cu noi Scriptura ca dovada,
avem minuni si semne ne 'ncetat.
Iar cine vrea pe Dumnezeu sa-L vada
sa stea In fata Lui pe baricada!
Exista Dumnezeu cu-adevarat!
Nu-i calea noastra vesnic insorita,
nu-i viata totdeauna un palat.
Dar o traim, caci merita traiti,
cind, peste lumea asta marginita,
Exista Dumnezeu cu-adevarat!
Nu, nu suntem neant! Ce fericire!
Supremul adevar s-a revelat.
Iisus e-n noi, lumini si iubire.
Iar moartea e un sbor spre nemurire.
Exista Dumnezeu! Ce minunat!

CÂT DE MARET E DUMNEZEU !

Cat de maret e Dumnezeu!
Vad marea cu talazuri grele,
ma-nalt pe muntii de bazalt
si-mi zboara gandul printre stele,
tot mai inalt!

Ce-imparat isi duce-ostirea

spre un gigantic apogeu?
Acel ce-a pus in goluri firea,
 Acel ce-a scris oricui menirea,
mai mult decat nemarginirea
e Tatal meu!
Cat de temut e Dumnezeu!
Vuiau de pe Sinai ecouri
cand glasul Domnului vorbea.
Iar Moise-nainta prin nouri
si tremura...

La tronul alb se strang sfielnic

voivozi de foc din Empireu,
Si heruvimii vin cucernic,
slavind Eternul Vistiernic.
Si-acest Stapan Atotputernic
e Tatal meu!

Si cat de bun e Dumnezeu!

Chiar daca stelele batrane
tot au o vreme cand se-astern,
dar cine in Iisus ramane
e-un fiu etern!

Si-n fata slavei sclipitoare

in ceasul lumii cel mai greu,
acei ce-au dat pe sfintii la fiare
vedea-vor Forta Creatoare,
eu voi soptii cu adorare:
"E Tatal meu..."

CHIAR DACĂ ...

Chiar daca vantua-a vrut in zbor
in turme sa ne-mparta,
dar tot o cale, tot un dor
si tot un Duh ne poarta.

Chiar daca azi pe orice plai

sunt oi imprastiate,
dar tot un staul sus in Rai
si un Pastor au toate.

Chiar daca n-am pastrat macar

un singur dulce nume,
dar tot o jerfa, tot un har
ne-a smuls pe toti din lume.

Chiar daca azi oftam stinger

ca ne-a-mpartit furtuna,
 dar tot vom fi odata-n cer.
Si-acolo vom fi una !

EU NU SUNT MAI MULT ...

Eu nu sunt mai mult decat fulgul de nea.
Un joc de cristale e trecerea mea.
Se scutura clipa din timpul deplin,
Surade si cade si altele vin.

Eu nu sunt mai mult ca un fir de parang.

ce coasa il taie si furcile-l strang.
Tarana ramane si uita de el,
si alt fir se-nalta si moare la fel.

Eu nu sunt mai mult ca o umbra-n abis.

Dar drumul spre stele oricand mi-e deschis.
Eu nu sunt luceafar cu chip marmoreu,
Pe fruntea mea insa e scris Dumnezeu !

NU SUNT PE CALE
Nu sunt pe cale
numai petale
ofrande pale
de trandafiri...

Dar stim ca spinul

si-a pus rubinul
chiar si pe crinul
primei iubiri!

Nu ne-aduc anii
numai Betanii,
dulci spovedanii
in vreun apus.

Dar stim ca ura

si-a-ntins masura,
varsandu-si zgura
si pe Iisus!

Si nu-i prea lesne,

cu serpi la glezne,
carari prin bezne
a-ti netezi.

Dar scris e doara

ca-ntai e seara
 si noapte-amara.
Si-apoi e zi!

Vine Iisus

Iata vine Iisus spre Cetatea sfanta.

Cu El vin pescarii din tara de sus.
cu El vine gloata de sfiinti care canta.
Vine Iisus.

Ramuri si haine acopera drumul.

Magarusul calca prudent si supus.
Templul spre cer isi clatina fumul.
Vine Iisus.

"Baruh Aba!" canta coloana.

"Binecuvantat fie harul adus!
Glorie Celui ce vine! Osana!"
Vine Iisus!

"Cine-i acesta?" se-ntreaba vecinii.

"E profetul din Nazret, decat toti mai presus."
In sinedriu grabnic se-aduna rabinii.
Vine Iisus.

Tresare Pialat, iesind sub arcade.

Mana streasina peste ochi si-a pus.
"Hei, capitani, trimite-ti iscoade!
Vine Iisus..."

Orbii pornesc bajbaind prin multime.

"Pe unde vine?" "Unde s-a dus?"
Chöntec si chiot! Clipe sublime!
Vine Iisus!

...Trec zile...trec ani. Iisus si pescarii

din Cetatea Sfanta pornesc spre apus.
Popoarele canta. Se-ncrunta cezarii.
Vine Iisus.

Vin la iertare munti de pacate.

Tiberiu, Nero, Diocletian s-au dus!
Constantin cel Mare da libertate...
Vine Iisus.

Dau marturie albigenzii, lolarzii...

Pe rug in flacari, se mistuie Hus.
 Luther si Calvin se-nalta ca brazii.
Vine Iisus.

Iata Sfanta Scriptura, in vremea din urma,

are un cuvant puternic de spus.
Un cuvant ce-n milioane de inimi scurma:
Vine Iisus!

Trece Evanghelia inconjurand planeta.

Popoarele Africii, poporul hindus
tresar auzind cum rasuna trompeta.
Vine Iisus.

Veniti, prieteni! Veniti, torente!

Vine Mesia, dupa cum ne-a spus.
Aplaudati, paduri! Cantati, continente!
Vine Iisus! Vine Iisus!

Vreau să iubesc pe fratii mei

Vreau sa iubesc pe fratii mei,

cu tot ca am in piept mai sfant.
Vreau sa doresc tot ceru-n ei,
dar sa-i iubesc asa cum sant.

Vreau sa iubesc pe dratii mei,

cu care vesnic voi fi sus.
Vazandu-L pe Iisus in ei,
sa-L simt in mine pe Iisus.

Vreau de-opotriva sa adun,

si rodu-ntreg si spicul frant.
Caci si Iisus ma vrea mai bun,
dar ma iubeste-asa cum sunt.

Cand fratii mei au rani ce dor,

sa-mi fie bratul mai sfios,
sa nu apas in rana lor,
caci nu eu vindec, ci Hristos.

Noi prin Iisus am fost iertati,

ca sa iertam si noi oricui.
Dar daca nu iubim pe frati,
n-avem in noi iertarea Lui.

Cu Tine-n gând
 Cu Tine-n gand, Te chem sa vii
sa-mi aperi viata de-orice cuget rau.
Te chem din zori de flori si simfonii,
cu ingeri albi plutind in jurul Tau.

Cu Tine-n gand, Te chem sfios,

privind sub pleoape cerul instelat.
Cu Tine orice gand e-un vis frumos
si orice vis frumos e-adevarat.

Cu Tine-n gand, doar eu si Tu,

un psalm de Har sa fie viata mea.
Doar "nu" sa spun atunci cand Tu spui "nu",
si "da" sa spun la orice spui Tu "da".

Cu Tine-n gand, c-an Paradis,

de-acum si pana-n cer ma voi trezi.
Cu Tine-n gand sa fiu pe cai de vis
si iar cu Tine-n gand in zori de zi...

Doar gândul

Doar gandul la Tine ma face sa sper

in drumul acesta ce duce la cer.
Doar dorul de Tine, de chipul Tau bland
imi spune mereu...
In curand...
In curand...

La poarta cetatii odata voi sta

acolo departe in patria Ta.
De dorul acesta ce-mi arde in piept
veghez si tresar
si Te-astept...
si Te-astept...

In lumea aceasta mereu calator

ma-nalt catre stele pe scari de fior.
La orice sclipire tresar inganand:
O, vino, Te rog...
mai curand...
mai curand...

Iisuse, ce ti-am dat?...

Tu ne-ai adus iertarea,

Ne-ai dat Salvarea-n dar.
 Ne-ai scos din închisoarea
pacatului murdar.

Ne-ai dat o noua fire

si un vesmânt curat.
Dar noi, ca multumire,
Iisuse, ce Ti-am dat?

Tu ne-ai adus putere,

scântei din focul Tau,
o sfânta-nvapaiere
ce mistuie ce-i rau.

Spre vesnica cetate

o cale ne-ai taiat.
Dar pentru-acestea toate,
Iisuse, ce Ti-am dat?

Tu tot ce-aveai în lume

si-n cer ne-ai daruit:
si inima, si nume,
si Duh nemarginit.

Si-n zarea albastruie

Tu ce-ai luat si cât?
...Doar patru rani de cuie
si-o rana-n piept. Atât...

Asa ai vrut Tu...

Daca-ntr-o tainica vreme

din lut Cineva ma facu
si daca sant om si nu vierme,
o, Doamne, asa ai vrut Tu...

Daca am grai si nu muget

sa spun ce iubesc si ce nu,
si daca am harul sa cuget,
o, Doamne, asa ai vrut Tu.

Daca intaia zidire

deplin in pacat se pierdu,
cand totusi mi-ai dat izbavire,
o, Doamne, asa ia vrut Tu.

Daca m-ai scos din neghina,

nu viata-mi urata-Ti placu.
Nu eu am vrut iarasi lumina,
o, Doamne, asa ai vrut Tu.

Iar daca voi merge odata

la Cel ce din Duh ma nascu,
voi spune de-apururea Tata
Te laud c-asa ai vrut Tu!

Pentru cine?

Pe cararile razlete
dintre zimbet si suspine,
ti se pune o-ntrebare:
Pentru cine,
spune,
pentru cine oare
e atita frumusete,
e atita gingasie
intr-o floare ?
Pentru cine s-ar desprinde
din broaboada
de zapada
ghiocelul in april,
daca n-ar fi ochi sa-l vada ?
daca totu-i inutil ?
Pentru cine-n miez de roada,
sorb si string in ei culoare
pentru vara urmatoare
embrionii
din begonii,
daca totul e-o-ntimplare ?
Pentru cine-si tese-n casa
haina pala
de vestala
cu luminie de diamant
floarea alba de mireasa,
daca totul e neant ?
Pentru mintile obtuze
de bondari si buburuze ?
Pentru fluturii ce sboara
in zig-zaguri pe afara ?
Oare viespile ursuze
sunt initiate-n arta ?
oare barzaunii trupesti,
plini de miere pe musteti,
sunt sensibili,
sunt estei ?
Oare-ar sta flamind bondarul
de n-ar fi subtil decorul
si nu si-ar abate sborul
in gradinile bogate,
daca florile de crin
n-ar fi ... proportionate ? ...
n-ar avea acea prestanta
ca de clopot florentin ?
n-ar avea varietate
de culoare si nuanta
de la alb pin' la carmin ?
Nu cumva pretind ... culbecii
sa dezvolte-atitea specii
rozele is liliecii ?
Nu.
In floare e-un mister !
Floarea e un mesager,
e un martor,
o solie,
e un inger din Eden,
care-aduce-n valea mortii
o inalta marturire
in culoare,
in proportii,
in mireasma
si-n desen.
Omule cu mintea plina,
du-te-o clipa in gradina,
treci prin vaile-inflorite
si te uita la sulfina,
la bujori, la margarite,
la conduri, la inimioare,
la gherghina din carare,
la naframa de matase
ce ne-o darue ciclama !
Lasa-te sa te desfete
ochii-adinci de violete,
clopoteii cu trei cupe
si narcisele trompete !
Si ia seama !
Daca inima-ti ramine
ca un bulgar, ca o piatra,
ca un bolovan in vatra ...
leapad-o !
zdrobeste-o-n coiburi !
Sparge-o pe ilau cu dalta !...
Si apleaca-te in ruga
 sa ceri alta !

Dar de simti o-nseninare,

un suris si o blindete,
care vine
sa te-aline
de povara,
de tristete,
tu apleaca-te si spune:
"Surioara,
pentru cine,
spune, pentru cine oare
e atita frumusete,
e atita gingasie
intr-o floare ?"
"Pentru cine ?...
Pentru om !
Pentru voi Fauritorul
si-a ascuns in floare dorul,
in petalele de aur
de fior si de lumina,
ca in opera divina
sa cunoasteti
AUTORUL ... "

Oricine iubeste o floare

Oricine iubeste o floare

e-aproape de-un sacru mister.
Oricine se-opreste-n carare
s-asculte un glas de izvoare
e-aproape,
aproape de cer ...

Oricine iubeste seninul,

cind soarele urca-n eter,
oricine-si inalta suspinul,
cind licare-n mare rubinul,
e-aproape,
aproape de cer ...

Oricine pe muntii albastri

priveste granitul sever,
oricine pe cai de sihastri,
strabate paduri de jugastri,
e-aproape,
aproape de cer ...
 Dar cine-a primit indurarea
din ranile blindului Miel,
acela e frate cu floare,
cu riul, cu muntii, cu marea,
si-orunde il duce cararea,
tot cerul,
tot cerul e-n el.

Fii gata

Cum tremura-n mina sageata,

in arc de viteaz vinator,
cum toamna-si aduna cocoarele ceata,
fii gata, fii gata de sbor!

Te-asteapta in slava rasplata,

cununa de brav luptator.
Curind Salvatoru-si recheama armata;
fii gata, fii gata de sbor!

Un Prunc ni s-a dat in Efrata,

ce-a fost pina azi Salvator.
Si-acum, inainte de-a fi Judecata,
fii gata, fii gata de sbor!

Cum tremura-n mina sageata,

in arc de viteaz vinator,
c-un strigat in piept de voios Maranata!
fii gata, fii gata de sbor!

Sunt străin si călător

"Sunt strain si calator,

n-am aici palate.
Dar in tara fara nor
ale mele-s toate.

Toate stelele de sus,

tot ce n-are-n veci apus,
prin iubirea lui Iisus,
ale mele-s toate.

Domnul meu in infnit

multe ceruri tine.
Pentru cine le-a zidit,
decit pentru mine?
 Din neant cind le-a chemat,
Domnul mult s-a bucurat,
insa viata nu si-a dat
decit pentru mine...

Dar nici eu nu-s al oricui;

Lui Ii sunt cununa.
Casa mea si cerul Lui
tot ce-avem e una!

Si la bine si la greu
eu al Lui sunt, El, e-al meu;
eu, nimic -- El, Dumnezeu,
dar ce-avem, e una!"

De ce nu vii ?

"De ce nu vii de pe carari straine

sa-Mi cazi la piept ca un copil iertat?
Eu n-am fugit, cind numai pentru tine,
ca Isaac am fost pe rug urcat.

Mai mult de-atit, ce jertfa de iubire?

Si cui i-ar da mai mult de-atit prin gind:
Un fiu pierdut si rida in nestire
si-un Dumnezeu sa cheme lacrimind?...

De ce nu vii cit inca sunt aproape?

De ce te-ascunzi cit inca te mai chem?
De ce nu simti lumina Mea pe pleoape
si Harul Meu, in ceasul tau suprem?

De ce nu vrei si fii cu Mine-n slava,

sa colindam alaturi ceru-ntreg?
Din flori de Rai, din vesnica dumbrava,
cu mina Mea cununa sa-ti aleg!

De ce nu vii tu, sufet nehotarnic,

cit inca pot Mintuitor sa-ti fiu?
Cind vei striga, va fi atunci zadarnic,
vei plinge-amar, dar poate prea tirziu!

Mai mult de-atit, ce jertfa de iubire?

si cui i-ar da mai mult de-atit prin gind:
Un fiu pierdut si rida in nestire
si-un Dumnezeu sa cheme lacrimind?"
 Sapte usi

La o usa cu pacate
(cum sunt toate...)
A batut încetisor
mâna cea cu sfânt izvor.
A batut cu bunatate.
Însa omul cu zavor
era prins de Asmodeu
Într-un somn adânc si greu.

Si-a batut din nou la usa

bratul dragostei divine.
-Cine bate? Cine bate?
-Eu sunt, Leul care vine;
astazi Mielul blând si mut,
dat la moarte pentru tine.
-Pentru mine? Cum se poate?
Dar ce crima am facut?
Eu nu mint, nu fac trafic,
casa nimanui nu stric,
nu ma-mbat, nu trag tutun,
nu ma cert, nu ma razbun...
Eu sunt omul cel mai bun.
La biserica ma duc...
si la Pasti si al Craciun...
Biblia ...am rasfoit-o...
hat, pe când eram un tânc...
Si zicând acestea, gazda
adormi si mai adânc.

Si-a batut în alta parte

Calatorul milenar
coborât de pe Calvar.
-Este cineva la usa?
zice-o voce cu tepusa.
-Eu, Cuvântul ce da Har.
-Cum? Aici? La mine-n casa?
Eu sunt foarte ocupat.
Treburile nu ma lasa.
nici macar sa stau la masa.
Ma iertati, dar nu descui.
Cine are timp de sfaturi,
treaba lui!

Si-a batut Iisus la usa

 unui om la fel de rau.
-Cine-i?
Salvatorul tau.
-Salvator?! Eu n-am nevoie!
Daca-n cer, în tot înaltul,
la Iehova sau la Joe.
E un Rai mai sus de stele,
nu ma duc purtat de altul,
ci cu aripile mele!

Si-a batut Iisus la alta usa

mâna marelui proscris.
Usa s-a ...întredeschis.
-Cine-i si cu ce dorinta?
-Sunt de Tatal Meu trimis
ca sa va aduc salvare
prin credinta,
cum profetii au prezis.
-Da, credinta nu e rea...
Dar, de-i vorba de cainta,
eu nu las credinta mea!
Datina cea batrâneasca!
Pastele cu miel, cu pasca,
anul nou cu baclava,
peste la Buna Vestire.
Uite, asta-i mântuire!
Sa ma las ca ratacitii
de atatea vechi traditii,
de petreceri bunaoara,
de minciuna... necesara...
de o gluma... de-o tigara
si... de tot ce se iveste?...
Sa se lase cine-o vrea!
Îl priveste.
Eu nu las credinta mea!

Si, din nou, Acel ce-imbie

a batut la alt camin.
-O, Stapânul meu divin,
ce înalta bucurie!
Ai venit din Empireu
ca sa vizitezi în treacat
pe-un nevrednic cum sunt eu.
Uite, Îti sarut sandala
ca Maria din Magdala,
dupa cum Ti se cuvine.
Si-acum...du-Te si imparte
 Vestea buna mai departe.
Si...mai vino pe la mine...

Si Iisus S-a dus sa bata,

cu acelasi dor in piept,

la o usa departata.
-Domnul meu, de când Te-astept!
Vino, caci Ti-am pregatit

o odaie-nmiresmata,
cea mai buna încapere,
cu fotolii si laicere,
ca sa stam mai mult, mai mult...
Tu sa-mi tâlcuiesti mistere,
eu sa stau sa Te ascult.
intra dar, Lumina vie,
fagure de mângâiere!
Însa...n-atinti prin casa
ochii Tai din alte sfere,
caci...e-atâta murdarie
prin unghere...

Iar la urma Calatorul a batut la un pridvor.

Prin paienjenisuri sumbre si prin fum ametitor,
Se stârni un joc de umbre
si se auzi un geamat:
"Ajutor! Ajutor!"
Si deodata
se cutremura pridvorul
de o lupta-nversunata.
Ca naluci în vai desarte,
umbrele loveau de moarte.
Zanganira geamuri sparte.
Apoi usa a fost data
la o parte.

-Doamne, hotii ma sugruma.

Uite-ma cum ma legara.
Casa mea...era un templu,
un Eden, odinioara.
Dar prietenii cu masca
au stiut sa ma-mbrânceasca
în orgie si inviciu-
si din templul meu facura
o taverna si-un ospiciu.
Vino, Doamne, da-i afara!
 Si Iisus, luând în mâna
bici de funii si curele,
iata-L...face-un pas cu ele.
sare usa din tâtâna.
Cade lantul pe podele.
Fug ca serpii prin tarâna
toti prietenii de rele.
Fuge pofta si minciuna,
furtisagul si betia,
îmbuibarea si trufia;
fug...fug pe totdeauna.
-Doamne, sunt salvat! Sunt liber!
Casa mea a Ta e toata!
Nu mai pleci de-aici Iisuse,
niciodata!
Intra ca Stapân pe veci.
schimba totul cum Îti place,
fa ce vrei, dar nu mai pleci!...

Fericit si plin de pace,

Domnul iute Isi sumete
mânecile Lui de in.
zboara sticlele de vin,
vestejitele buchete,
scrumiere si brichete,
toata spuma de venin.

Da. A fost învins dusmanul!

Se înalta-n soare schele...
Cu luciri de baionete,
bate, bate târnacopul
în perete.

Lumea plina de mirare,

trecatori, prieteni, rude,
toti se-ntreaba: Ce-o fi oare?
Iar Zidarul le raspunde:

"deocamdata, demolare!"

Viata

Cita vreme nu s-a-nchis Cartea Mintuirii,

cit Iisus mai poarta-n rani singele Iubirii,
cit mai poate pilpiii jarul sub cenusa,
stai si-asculta. Domnul tau bate-acum la usa.
 Daca azi e-n preajma ta, e ca vrea sa-ti spuna
gindul cel mai insemnat, vestea cea mai buna.
Nu-L lasa sa plece trist. Poate niciodata
mina Lui la usa ta n-are sa mai bata....
------------------------------------------------------
Zi de-april. Un aspru vint leagana smochinii.
Sus pe deal, cu chip ciudat, supt de priveghere,
iata-L tintuit pe lemn, Omul de durere,
Om deprins cu suferinti.... Vai, intoarce-ti fata!
Nu-L privi, ca te-nfiori! I se stinge viata.
Numai singe. Numai rani. Ce pacate grele
L-au adus intre tilhari? Ce blestem sa spele?
Imprejur cei intelepti Il lovesc cu gluma:
- S-a-ncrezut in Dumnezeu... sa coboare-acuma!
Unul din tilhari, rinjind, s-a-ntors sa-i spue:
- Daca esti Mesia Tu, smulge-ne din cue!
Celalalt se-ncrunta trist: Nu te prinde teama?
Pentru cite-am faptuit drept e sa dam seama.
Dar acesta, fara vina, toate le indura.
Si-ntorcind catre Iisus ochii Lui de zgura:
- Doamne, cind vei fi-Mparat, sa-Ti aduci aminte.
De-oi fi tarina in gradini, de-oi fi colb fierbinte,
sa ma chemi sa-Ti vad si eu zilele senine....
Si-a raspuns Iisus: - Vei fi.... azi... in Rai cu Mine!

Numai tu, sarman tilhar, vezi lumina sfinta?

Tu, opaitul cel stins, trestia cea frinta?
Cum? N-o vad cei priceputi? Doctorii? Soborul?
Preoti, nu vedeti in El Rascumparatorul?
-----------------------------------------------------------
Cinste Jertfei lui Iisus! El S-a dat ca plata!
Prin credinta-n El, acum, Viata-i cistigata!
Mii de ingeri spre Iisus isi apleaca zborul:
"Aleluia! A invins Mielul, Salvatorul!"
-----------------------------------------------------------
Fratii mei, sa sune-n larg bolta cea albastra
de cintari si chiot plin! Viata e a noastra!
Lutul cind se-ntoarce-n lut ca sa-si duca somnul,
noi suntem intimpinati de Iisus, de Domnul
si de ingeri sclipitori, soli ai Diminetii,
ce ne duc in Paradis, si cetatea Vietii!

Astazi dar, prieten drag, cit mai este mila,

cit iertarea nu si-a-nchis cea din urma fila,
cit al neamurilor timp inca nu se curma,
cit Iisus mai poarta-n rani stropii cei din urma,
 nu-L lasa sa plece trist!

Poate niciodata
mina Lui la usa ta n-are sa mai bata.....

Iata azi El Si-a intors catre tine fata!

Omule, fii intelept!
AZI PRIMESTE VIATA!

Ziua cercetarii
Cu sac de pocăinţă şi cenuşă,
În taina foişorului stingher,
în clipa jertfei, se ruga profetul
cu braţele întinse către cer.

“Înalt şi sfânt Stăpân atotputernic,

cel ce din veci rămâi în legământ,
Tu ştii că noi poporul Tău nevrednic,
Ne-am lepădat de-altar şi de Cuvânt.

Am râs de Lege ca de cărţi păgâne,

- şi regi şi robi – şi ni se cade acum
să ni se umple faţa de ruşine
şi-n lacrimi să scăldam străinul drum.

Zadarnic inima în noi suspină.

Pustiu e Templul. Sceptrul lepădat.
Ierusalimul zace în ruină,
Pe orice piatra scie: vinovat!

Nu nouă, Doamne, ci iubirii Tale,

Dă-i iarăsi slavă pe acest liman.
Deschide-ne printre străini o cale
Şi-ntoarce-ne din nou în Canaan!”

Şi încă mai vibra de glas arcada,

Când iată, pe fereastră, din zenit,
Cu haine sclipitoare ca zăpada
Un înger năvăli în zbor grăbit.

“Din ceruri vin la tine Daniele,

ca să-ţi aduc nădejdea în surghiun.
Om preaiubit şi scump, o stea-ntre stele,
Ia seama dar la toate câte-ţi spun:

Din vremea când se va semna edictul

De rezidire a cetăţii tale
Vor trece peste lume patrusute
Optzeci şi trei de ani. Şi-n vremi de jale,
Veni-va Sfântul Sfinţilor, Mesia!...”

Astfel vorbi în taină solul sfânt.

Şi Daniel, cu toată bucuria,
A scris în sul cuvânt după cuvânt.

Trecură ani de-atunci. Şi generaţii.

A asfinţit profetul în exil.

Pe tron se perindară împăraţii
Iar într-o zi din luna lui april,

la masa-mpărătească, Artaxerxe
privea zâmbind, cu ochi iscoditori,
şi cerceta atent atâtea feţe
de rude, de prieteni, slujitori.

Toţi abordau surâsuri ca de nuntă.

Căci vai de cel ce-ar fi părut ascuns.
Dar iată, împăratul se încruntă.
Paharnicul rămâme ca străpuns.

“Neemia! De ce ţi- e faţa tristă?

Bolnav nu eşti. Doar gându-i vinovat!”
Paharnicul abia-şi mai simte viaţa, -
“Trăiască- veci slăvitul împărat!

Cum pot să râd când falinca cetate

În care-mi sunt mormintele străbune,
Stă-ntre vrăjmaşi cu ziduri sfărâmate,
Cu porţile-n cenuşă şi tăciune?

Şi-acum e Paşti, e ziua de salvare.

Şi noi, cei ce-am rămas cum să zâmbim?
Când azi în cea mai sfântă sărbătoare,
e-atâta jale la Ierusalim?”

“Ce-mi ceri?” vorbi cu milă împăratul.

Neemia rosti în gând o rugă.
Încremenise parcă-ntreg palatul.
“Aş vrea, stăpâne eu umila slugă,
să rezidesc din colb Ierusalimul.”

Se uită Artaxerxe blând. “Când pleci?...”

Aşa s-a dat edictul rezidirii
În anul patrusute patruzeci
şi cinci de dinainte de Mesia.
Dar cine oare şi-a adus aminte
Şi-a stat să urmărească profeţia
De la edict la anul jertjei sfinte,

Cum au rămas în scriptele străbune?

Dar dacă omul vremea nu-şi măsoară.
Cel veşnic totuşi credincios rămâne
Şi iată că-ntr-o zi de primăvară,

Un lung convoi coboară de pe coastă,

Înaintând cu ramuri de finic.
Şi-un val de cântec până-n zare-albastră,
Se leagănă pe holdele în spic.

“Osana!” se aude-n larg, “Osana!”

mărire Dumnezeului etern!”
şi tot mai mulţi întâmpinând coloana,
veşmintele pe cale şi le-aştern.

Căci în mijlocul freamătului vesel,

Călare pe un mânz, pe-un măgăruş,
Venea un Om cu faţa de arhanghel,
Cu părul lung în vântul jucăuş.

Cu ochi albaştri aţintiţi departe,

Strălucitori, adânci, înrouraţi.
Şi-n urma Lui cu feţe-nflăcărate,
Venea o mică ceată de bărbaţi.

Iar colo sus, pe-o muchie de dealuri,

Mulţimea s-a oprit ca de-un fior,
Privind la măreţia de portaluri,
Locaşul sfânt, mereu fumegător.

De-atâţia ani venind din Galileea,

Din Decapoli, ori de prin străini,
Se-opreau aici. Însă în ziua aceea,
De-un farmec nou, de-o viaţă nouă plini,

Cu mult mai drag priveau acum spre culme,

Ştiind că ei aduc drept mesager,
Spre casa cea mai sfântă de pe lume,
Pe Omul cel mai sfânt născut sub cer.
Dar vai. Pe când în zarea înălţimii
Vedeai doar zâmbet, doar extaz nespus,
Un singur om în mijlocul mulţimii,
Un singur om plângea. Era Iisus.

Şi când, acolo, pe a culmii treaptă,

Se-ntoarseră apostolii spre El,
Îl auziră amintind în soaptă
De ziua ce-o scrisese Daniel.

“Ierusalime sfânt, Ierusalime,

Care ucizi cu pietre pe profeţi,
În câte rânduri Te-am chemat la Mine,
Cum cheamă cloşca puii ei răzleţi!

O, de-ai putea când vântul morţii tace,

Măcar în ziua aceasta să-nţelegi
Căinţa care ţi-ar aduce pace
Şi legământul unei alte legi!

Dar toate acestea nimeni nu le ştie.

Ascunse sunt acum de ochii tăi.
Şi duşmanii se vor grăbi să vie,
Rostogolindu-ţi zidurile-n văi.

Nu va rămâne piatră peste piatră,

Ci toate la pământ vor mucezi.
Căci astăzi, când ţi-e casa cercetată,
Tu n-ai deosebit această zi.

Da. Chiar atunci în ziua zece a lunii,

Se împlinea profeticul verdict.
Erau în ziua aceea patrusute
Optzeci şi trei de ani de la edict.

Şi-n ziua zece-a lunii, Israelul

Avea de mult porunca de-a alege
Un miel fără cusur din orice turmă
Luat şi pus de-o parte, după Lege...

Acum convoiu-şi duce bucuria

Şi vor striga pe străzi: Baruh Aba!
În templu, Sfântul Sfinţilor, Mesia,
în ziua cercetării, va intra.

Dar preoţii, sinedriul, cei cu carte

Îl vor mustra cu asprul lor cuvânt.
şi astfel va fi luat şi pus deoparte,
ca Miel de jertfă pentru-ntreg pământ.

Apoi romanii peste sfânta vatră

vor năvăli-mplinind o altă zi:
nu va rămâne piatră peste piatră,
ci două mii de anii vor mucezi.

O zi de cercetare are oricine.

o vreme de-ntâlnire cu Iisus.
cum Îl primeşti aici – sau rău, sau bine -
aşa vei fi primit acolo sus.

Şi-odată va porni convoiu-n zare,

din nou la vremea holdelor în spic,
cu haine de lumină sclipitoare,
cu paşi voioşi, cu ramuri de finic.

Iisus va reveni cum scrie Cartea,

şi va lega în lanţuri pe satan,
va nimici pentru vecie moartea,
va-ntemeia eternul Canaan.

El va aduce veşnica cetate,

Ierusalimul gloriei de sus,
zidind din aur şi din nestemate,
în răsăritul fără de apus.

El va veni cu îngerii cei vrednici

şi de convoiul celor drepţi urmat,
Căci cel respins de preoţi şi de sfetnici,
a fost sfinţit de Tatăl ca-mpărat.

Vei fi şi tu acolo?... sau în jale?

Alege între glorie şi scrum.
Căci sfânta zi a cercetării tale,
prietene e ziua de acum.

În faţa ta e drumul către viaţă.

Fă primul pas... Acum, nu zăbovi,
Căci veşnicia care-ţi stă în faţă
atârnă toată de această zi

Cele şapte bătălii de pe golgota

( Vineri, 21 Octombrie, 2005 )
de Costache Ioanid
Să cânte strunele-ncordate !
Fanfarele să sune greu!
Din piepturile-nflăcărate
a” fiilor lui Dumnezeu
să crească imnuri ne-ntrerupte,
o slavă fară de hotar a celor şapte grele lupte
ce-au frânt Infernul pe calvar !
I. Lanţurile
Era o zi scăldată-n soare.
Pe deal, prin pietre şi butuci,
între ostaşi cu coif şi zale,
treceau trei oameni sub trei cruci.
Trei osândiţi, spre trei morminte.
Dar fiecare c-un destin.
Şi sângele curgea fierbinte,
cel omenesc şi cel divin.
În urma lor venea norodul.
Şi colbul se urca în vânt.
Dar într-o vale , voevodul
ce cotropise-acest pământ,
Satan, cu ţipete stridente,
chema oştirile din larg,
din cele şase continente,
din norii ce-n furtuni se sparg!
Veneau toţi demonii grămadă.
Urlau ţi clănţăneau din dinţi.
De-ar fi putut un om să-i vadă,
pe loc şi-ar fi ieşit din minţi.
Şi-acolo, într-o vale-adâncă,
într-o spărtătură de vulcan,
se înălţă pe-un colţ de stâncă
temutul comandant Satan.
“Destul!” urlă de sus năprznic.
“Mişei!” Făpturi de rând! Fricoşi!
Un om …vă pare-atât de groaznic!
Doar nu-s o mie de Hristoşi!
Întind a beznelor aripă
şi-n numele ce-l port ordon:
Porniţi năvalnic! Şi-ntro-clipă,
din locul morţii fără zvon,
aduceţi lanţurile toate
ce-i leagă în Şeol pe sfinţi,
poveri de-nfrângeri şi păcate,
cătuşe de nesăbuiţi.
Şi-apoi în zbor, cu mine-n frunte,
deasupra crucii lui Iisus,
din toate vom clădi un munte
sub care va cădea greu răpus!”
……………………………………………………………………………………
În vremea asta în tăcere ,
sub bice de ostaşi semeţi,
Iisus urca din răsputere,
Sub cruce, prin ciulini răzleţi.
Îl urmăreau cei mulţi cu fremăt,
văzându-l tot mai copleşit.
Apoi … deodată … făr-un geamăt,
Iisus cel sfânt …S-a prăbuşit.
Porni un vaer în mulţime.
Iisus … Iisus… era înfrânt…
Chiar îngerii din înălţime
priveau cu spaimă spre pământ.
Dar iată, muntele de lanţuri,
ciudatul munte nevăzut,
acum… s-a prăbuşit prin şanţuri
şi-n pulbere s-a prefăcut!…
Satan , parcă simţind că piere,
la gură ghearele şi-a dus.
Căci nu ştiuse ce putere
era în Jertfa lui Iisus!…
“Vai, unde-s lanţurile , unde?”
strigă , venind de jos , un sol.
“Stăpâne, ce-ai făcut ? Răspunde!
Sunt liberi mprţii din Şeol!…
“Mărire!” Cântă-n slavă bolta!
Vrăjmaşul geme sub călcâi!
……………………………………………………………………………….
Fu prima luptă pe Golgota
şi biruinţa cea dintâi.
II. În ascuns
Între sclipiri de-oţel severe,
urca Iisus , cu umeri grei,
privind mâhnit cu ce durere
Îl tânguiau bărbaţi femei.
“O, fiicelor, de ce vă strângeţi
plângând de mila celui drept?
Mai bine pentru voi să plângeţi
şi pentru pruncii de la piept.
Căci dacă azi copacul verde
e frânt sub fierul ne-ndurat,
cu cât mai hotărâtva pierde
osânda grea pe cel uscat?”
Dar vorbele pe vânt zburară.
Şi lacrimile iar s-au strâns.
Trudiţii paşi din nou urcară
între batjocură şi plâns.
Pilat, Irod, Ierusalimul,
soborul sfintei cârmuiri,
vai, nimeni nu vedea sublimul
dumnezeştii duruiri.
Cei mari erau orbiţi de-ambitii;
cei mici de Lege-mpovăraţi .
Un impostor vedeau slăviţii;
o victimă, cei întristaţi.
Iisus putea să strige: “Eli,
arată-Mă din nepătruns!”
Şi-n locul “omului durerii”,
în locul Mielului străpuns,
cei din sobor şi cei din gloată,
privind acelaşi trist tablou,
ar fi văzut în el deodată
pe cel mai -nalt, mai sfânt erou!
Dar nu. Iisus purta o haină
de victimă şi impostor.
Ce om ar fi păstrat în taină
atâta slavă şi-atâta dor ?
*
Era a doua bătălie.
Iisus, nemuritoarea Stea,
trecea în sfânta-I măreţie
ce nimeni, nimeni nu-o vedea.
III. Dezbrăcarea
Pe culme se citi sentinţa.
Iisus, desăvârşitul miel,
primea în pace suferinţa.
Şi un ostaş, venind spre El,
I-a zis: “Dezbracă-Te şi-aruncă!”
Şi-a tresărit uşor Iisus.
“Dezbracă-Te!” … Ce grea poruncă!
Dar nu-i din lume. E de sus…
Ţi-au pus o mantie pe umăr.
Şi toţi învăţător Îţi zic.
Aruncă mantia-n ţărână.
Ca să fii totul , fii nimic!
Eşti luptător şi Ţi se cere
să-Ţi fie mijlocul încins.
Tu scoate-Ţi brâul în tăcere
şi, ca să-nvingi, să fii învins!
Eşit Preot. Iadu-Ţi ştie frica.
Şi ai o jertfă de-mplinit.
Dezbracă-n linişte tunica
şi fii Tu Însuţi cel jertfit.
Însă …cămaşa necusută…
lucrată dintr-un singur fir…
cu-atâtea bucurii ţesută,
cu stropi de lacrimi şi de mir,
cămaşa tainică de Mire,
cea nelucrată din bucăţi,
simbolul de neprihănire
şi semnul sfintei unităţi,
ce greu cămaşa se desprinde
şi de pe sângele-nchegat
dar şi din gândul ce-o cuprinde
şi-ntârzie înduioşat…
Iisus simţi venind deodată
ecoul unui vechi tumult.
Şi auzi-n urechi o şoaptă:
“Opreşte-Te! Ai dat prea mult!”
Vrăjmaşul Îi loveşte pieptul
cu forţa magicului glas.
“Cămaşa să n-o dai! Ai dreptul!
E tot ce-n lume Ţi-a rămas!”
“Nu-i tot …” Şi-n clipa de răscruce,
pornind cu pas domol şi rar,
Iisus Se aşeză pe cruce
să dea şi cel din urma dar…
………………………………………………………………………………
Pamânt! Din tot întinsul zării
priveşte-acum spre Salvator!
Căci bătălia dezbrăcării
s-a dat ca pildă tuturor.
IV. Patru cuie
Iisus, culcat pe lemn în soare,
privea de jos spre cerul sfânt,
c-un gest de largă apărare
a unui vinovat pământ …
Stătea cu faţa neclintită
şi aştepta, ca pe-un liman,
întâia floare înflorită
sub lovitura de ciocan.
Stătea cu mâinile întoarse,
cu mâinile ce până ieri
ştergeau pe-atâtea feţe arse,
atâtea lacrimi şi dureri;
cu mâinile ce-odinioară
au dăruit şi văz şi grai
şi binecuvântări lăsară
pe chipuri mici, cu păr bălai.
Şi-acum spre mâinile ce-aşteaptă
răsplata trudei lor, pe drept,
doi negri pumni zvâcnind se-ndreaptă
spre marea luptă piept la piept.
Satan, în ultima secundă,
purtând cunună de catran,
încercând groaza să-şi ascundă
sub măreţia de titan.
Întinde mantia deodată
ca nor de fum dintr-un crater.
Şi-ncepe-atunci ce mai ciudată
din câte lupte-au fost sub cer.
Auzi … boc!… boc!… ciocanul sună.
Ţâşneşte cel dintâi izvor…
Dar cade strania cunună
a negrului cotropitor.
Şi bate iar… boc!… boc!… ciocanul.
Cad stropii roşii pe pământ…
Dar geme biruit duşmanul.
Şi sceptrul său în colb s-a frânt.
Boc!… Boc!… ciocanul iarăşi cade
Iisus plăteşte greu tribut.
Dar moartea unghiile-şi roade
şi muşcă-n ţărână Belzebut.
Boc!… Boc!… Deşi sub vârf de coarne,
Iisus a-nvins! Căci a iubit!
Vrăjmaşul a lovizt în carne
iar El în Duh l-a ţintuit!
Şi, iată, patru mari izvoare,
ce-au curs din viaţa lui Iisus,
spre zarea soarelui răsare,
spre nord, spre sud, şi spre apus,
sunt patru fluvii de tărie,
de dragoste, de cer, de har!
………………………………………………………………………….
A fost a patra bătălie
şi biruinţă pe Calvar.
V.Doctorii …
Acun Iisus în răni atârnă.
(Ce rod va duce-n cer cu El?)
Sunt răstigniţi pe-aceeaşi bârnă
o viperă şi-un tainic Miel.
Şi totuşi lupta iar se-ncinge.
Să-nduri tot chinul lumii-aceşti-
dar cum să poţi privi şi-nvinge
sarcasmul celor ce-i iubeşti?
“Hei, Tu, profet al învierii…”
vorbeşte-un doctor cu ochi duri,
purtând panglici şi filacterii
cu lungi versete din Scripturi,
“n-ai spus că Tu ridici un Templu?
că-i faci a treia zi şi porţi?
Ei, haide, dă-ne un exemplu,
Salvează-Ţi trupul dintre morţi!”
“Nu eşti Ben-David?” spune altul,
“eternul Fiu venit din cer?
De asta vii din tot înaltul,
să mori pierdut într-un ungher?”
“Nu eşti Mesia din vecie?”
rânjeşte unul din tâlhari.
“Nu scoli Tu morţii din sicrie?
N-ai vrea cu mine să dispari?…
“Prea mult!” Satan din nou încearcă.
“Nu vezi că suferi în zadar ?
Nu-i nimenea să mai întoarcă
pe-aceşti dulăi cu gând murdar!
Mai bine să srunci văpae
să arzi norod după norod.
Îţi curge sângele şuvoaie
şi nu se-arată nici un rod!”
Iisus, spre zarea depărtată,
şopti cu gândul peste veac:
“O, iartă tuturora, Tată,
că ei nu ştiu acum ce fac!…”
Şi-atunci, cu buza tremurândă,
celalt tâlhar porni cuvânt:
“Hei, tu, tovarăş de osândă
ce-ai râs de Solul Celui Sfânt…
ce-am fost noi doi? Un iad fierbinte.
Dar El, Iisus, e nepătat!
O, Doamne, să-Ţi aduci aminte
De mine când vei fi-Mpărat…”
Era întâiul rod! Mărire!
Iisus acum, cu blându-i grai,
Se-ntoarce plâns de fericire:
“Tu… azi… vei fi cu Mine-n Rai…”
…………………………………………………………………..
Voi fraţi, când râsul şi minciuna
vă umplu sufletul de-amar,
să v-amintiţi întotdeauna
de doctorii de pe Calvar!
VI.“Eli!… Eli!…”
Deodată … c-un fior… mulţimea
şi-a-ntors privirile spre cer.
Un nor umbrise înălţimea ?
Un fum călătorea stingher?
Ba nu. Dar pe întreaga zare
o neagră taină se urzi,
o stranie întunecare,
un miez de noapte-n plină zi.
O umbră ceru-ntreg cuprinse
ca un potop de lilieci.
Şi-ndată soarele se stinse
şi dispăru ca pentru veci.
În întunericul de smoală
porni un vânt fremătător.
Era o noapte ireală
ca un sfârşit al tuturor.
Zadarnic gloata de pe culme
îşi aţintea privirea-n sus,
căci nu erau alţi ochi pe lume
să vadă ce vedea Iisus…
Mai mulţi decât nisipul mării,
mai repezi ca un uragan,
punândun scut asupra zării
din mii de ciucuri de catran,
gigantice oştiride duhuri,
în focul luptei cel mai greu,
se-ngrămădiseră-n văzduhuri
între Iisus şi Dumnezeu.
“Eşti vinovat!” striga oştirea.
“Da. Vina tuturor căzu.
Dar Tu , purtând nelegiuirea,
de toate vinovat eşti Tu!
Asupra Ta e-acum minciuna
şi ura ce-a dormit mereu.
Eşti vinovat pe totdeauna
şi despărţit de Dumnezeu!
Mândria, cugetul făţarnic,
pe toate-asupra Ta le-ai luat.
Zadarnic Te mai rogi! Zadarnic!
Eşti vinovat! Eşti vinovat!…”
“Eli! Eli!…” se-aude-n bezne.
“Eli! Lama Sabactani? …
Străpuns în mâini, străpuns în glezne
şi fără Tine cât voi fi ?
Eu nu mai sunt decât un vierme
privit cu silă şi strivit.
Dar cum să uit că-n slăvi eterne
Tu M-ai năcut şi M-ai iubit?
Ci Eu, Adam al înoirii,
Te chem şi strig împovărat:
De toată vina omenirii,
Părinte , da, sunt vinovat!”
O rază şi-a adus cuvântul
asupra umilitei frunţi.
Se zgudue acum pământul.
Se sfarmă stâncile în munţi!
S-a despicat catapeteasma
Şi locul tainic s-a deschis!
Şi-alungă demonii fantasma.
Se şterge bezna ca un vis.
Din nou se luminează bolta.
Vibrează soarele-n eter!
………………………………………………………………………..
A şasea luptă pe Gogota
a smuls zăvorul către cer!
VII. Ultimul vrăjmaş
Acum e cea din urmă luptă.
Tăcere . Într-un duh solemn,
priviţi pe cruce faţa suptă
şi sângele-nchegat pe lemn.
Puterea cărnii e sfârşită.
Dar dragostea şi mila, nu!…
Învinsă-i vipera cumplită
şi oastea-n gol i se pierdu.
Dar … ultimul vrăjmaş veghează.
Pe cal cu pieptul pe oblânc,
împrăştiind fiori de groază,
se-nalţă moartea din adânc.
Cu coasa-n mâini ca o balanţă,
Pe nevăzutele-i poteci,
Purtând o ultimă speranţă
De-a-nvinge dragostea pe veci,
se-apropie din zări… se-arată…
cu ochi adânci, cu chipul pal…
Se-opreşte-o clipă. Şi deodată
înfinge pintenii în cal.
Oţelul spintecă văzduhul.
Dar Fiul strigă-n zări : “Ava!
Ţărâna piară. Însă Duhul
se-ncredinţează-n mâna Ta!”
Se pleacă fruntea, se destinde.
Un astru lunecă-n apus…
Iar de pe cruce se desprinde,
mai sclipitor, un alt Iisus!
Pe fruntea Lui acum El poartă,
în locul rănilor de spini,
ca preţ al dragostei ce iartă,
cununa veşnicei lumini!
E Domnul Domnilor! Mărire!
E Împărat peste-mpărăţi!
A-nfrânt duşmanul prin iubire!
E-ntâiul frate între fraţi!
Îl vei vedea în zori, Marie,
în trup slăvit de Duh şi Har.
…………………………………………………………….
A fost a şaptea bătălie
şi cea din urmă pe Calvar
*
**
Să cânte strunele-ncordate!
Trompetele să sune-n plin!
Iisus, Mântuitor şi frate,
e Soarele etern! Amin.

Taine
poezie [ ]
-------------------------
de Costache Ioanid [Costache_Ioanid ]
2008-12-08  |     |  Înscris în bibliotecă de Murza Narcis Ioel

O, Tată, ce eşti Tu? Cum eşti? Şi unde?

Din stânci în stânci, ca Moise pe Horeb,
încerc să urc prin ceaţa ce Te-ascunde.
Şi am atâtea, Doamne, să Te-ntreb.

Eşti Tu cuprins în vreme şi în spaţiu,

când Tu cuprinzi în Tine Însuţi tot?
Pot eu întinde către Tine braţul?
O, iartă-mi îndrăzneala şi nesaţul.
Vreau să-nţeleg atâtea... Şi nu pot.

O, Tată, ce eşti Tu? O conştiinţă

a unei insondabile puteri?
Trăieşti ca mine? Eşti şi Tu fiinţă
cu bucurii, cu dor, cu suferinţă?
Sau eşti mai sus de gând şi de dureri?...

Spre focul din pustiu privea profetul

şi se simţea atâta de mărunt.
Dar când a vrut să-Ţi poată şti secretul,
Tu i-ai răspuns: "EU SUNT ACEL CE SUNT".

Tu eşti! Deci numai Tu şi nimeni altul!

Căci toate sunt ţesute din nimic.
Simboluri sunt şi carnea şi bazaltul.
Dar ce eşti Tu, Supremul, Preaînaltul,
spre care-atât de trudnic mă ridic?

Tu ai creat şi crini, şi orhidee,

şi cerul cu ciudatele-i caleşti,
şi chipul de copil şi de femeie,
şi geniul sclipind într-o idee.
Dar Tu, Făuritorul, Tu ce eşti?...

M-ai tors din nevăzute molecule.

Şi poate că, în carnea mea de om,
sunt mii de căi lactee minuscule,
un univers în fiece atom.

Poate pământul nostru totodată

e-o parte dintr-un fir de praf gigant.
Şi-n pulberea ce mi s-a pus pe gheată
sunt galaxii aduse din neant...

Zidar fără mistrie, fără drişcă,

Tu chemi din vid, din absolutul NU.
Învârţi în cer morişcă în morişcă!...
Pe toate-odată forţa Ta le mişcă!
O, Tată, mă cutremur. Ce eşti Tu?

Cum ai ascuns sămânţă în sămânţă?

Un sâmbure e-un chivot. Şi în el,
alt chivot poartă altu-ascuns la fel.
Şi toate cer de mii de ani fiinţă.

Dar sufleul? Dar duhul? Lumi latente!

Ce taine-avem în noi şi nu le ştim!
Suntem neexplorate continente!
În lut nu sunt vibrări de sentimente.
Tu ce-ai ascuns în noi?... căci Te iubim...

Dar iată, văd o zi de sărbătoare.

Apostolii... aşteaptă un răspuns...
("Arată-ne pe Tatăl şi-i de-ajuns...")
O, Filipe, ce slăvi ameţitoare!
Mă uit cum intră soarele-n grădină...
cum îngeri albi aripile şi-au strâns...
Trăsare Magdalena în lumină.
"Rabuni!" strigă inima ei plină.
"Rabuni!" strigă glasul ei în plâns.

O văd cum cade în genunchi pe stâncă,

prin ceaţa cu sclipiri de curcubeu.
"O, nu M-atinge, Miriam, căci încă
n-am fost... acolo sus... la Tatăl Meu..."

La Tatăl? Cum? La Tatăl?! Faţă-n faţă?...

În sanctuar de negândit?
O, ce-ntrebări, tot sufletu-mi îngheaţă!
Pe când Iisus dispare brusc din ceaţă,
spre Tatăl, cu viteza infinit...

Şi, iată, plec şi eu. Şi văd cu gândul

planete cu inele în culori...
Străbat în zbor spiralele de-a rândul
şi văd supragiganţi uluitori.

Deodată, în noianul de mistere

un chip de crin înaintează blând
spre Tronul Alb de plasmă şi putere.
Încremenesc oştirile-n tăcere.
Şi-un glas de om se-aude murmurând:

"Părinte Sfânt, am isprăvit lucrarea...

Am biruit prin Tine pe Cel Rău,
ca să câştig pentru pământ iertarea.
Primeşte-Mă acum, la pieptul Tău..."

"O, Fiu născut, cu nimeni altu-asemeni,

Ieşua!... sunt atât de fericit!
În Tine-am fost când, printre spini şi cremeni,
cu stropi de lacrimi alergai să semeni,
în Tine tot Calvarul l-am suit!

Acum e-al Tău pământul! Ia şi-mparte!

Domneşte peste neamul omenesc
cu cheile de viaţă şi de moarte!
Mai mult, priveşte împrejur, departe!
Tot cerul, Fiul Meu, Îţi dăruiesc!"

*
Jos pe pământ în casa cu zăvoare
stau ucenicii palizi de năduh.
Dar Cineva în faţa lor răsare.
E om? E Dumnezeu? E lut? E Duh?

"Şalom Lahem! EU SUNT! Cel care vine!

EU SUNT! Cel răstignit! Cel din mormânt!
Pe Tatăl Meu Îl va cunoaşte-oricine.
Toată puterea- n cer şi pe pământ
Mi-a dat-o El. Acum luaţi Duh Sfânt!
Eu sunt cu voi. Şi Tatăl e cu Mine!"

Da. Iată cheia. Fruntea-n colb se-aşterne.

Acum, acolo sus, în veşnicie,
o, Filipe, tu vezi Lumina Vie
şi urci mereu pe treptele eterne...

Iar eu, în clipa de ţărână, iată-L,

cu faţa sângerândă sub povară,
în Salvatorul meu Îl văd pe Tatăl,
cum Îl vedeai şi Tu odinioară...

Din stânci în stânci, o, Chip divin, cu Tine

cobor de pe Horeb cu suflet plin;
cu tablele nădejdilor în mine.
Şi-ngenunchind, Îţi mulţumesc.
Amin.