Oaspeți străini la Capșa

CASA CAPȘA – simbol gastronomic al ”Micului Paris”.

Pentru cei ce ar dori să cunoască trecutul ”gastronomiei culturale”

românești, am ales din literatura dedicată Casei Capșa câteva secvențe care pun
în evidență momente semnificative

Despre începuturi……

La vârsta de 15 ani, Grigore Capșa a fost trimis la Paris la renumita Casă

Boissier pentru a învăța toate tainele meseriei pe care şi-o alesese.
În 1867, numai după un an de practică la Boissier, Grigore Capşa a fost
singurul străin căruia i s-a îngăduit să participe la Expoziţia Internațională din
Paris. Aici a obţinut două Menţiuni onorabile şi i s-a permis să prezinte
Împărătesei Eugenia câteva din produsele artei lui de cofetar. Împărăteasa îi
făgădui titlul de furnizor al Curţii; însă evenimentele politice care au dus la
război, au împiedicat înfăptuirea acestui proiect.
Întors în ţară, Grigore Capşa îşi pune în gând să modernizeze meseria de
cofetar, făcând ca Bucureştii să aibă în această ramură de activitate aceleaşi
performanțe ca şi Parisul.
În 1871, se căsătoreşte cu Marie Obeline Vautier, care i-a fost o demnă
tovarăşă de muncă până la sfârşitul vieţii. Din căsătoria lor s-au născut 3 fete şi
un băiat: Ana Capşa, care s-a măritat cu Felicien de Montlebert, ofiţer în armata
franceză; Sofia Capşa, care a devenit soţia lui Niculae Zanne; Margareta Capşa,
măritată cu Constantin Hagi Tudorache şi Anton Capşa.

1
 Recunoașteri internaționale

La  Paris, la marea Expoziţie Universală din 1889, Casa Capşa obține un

mare triumf, dobândind Marea medalie de aur.
Cu prilejul participării Casei Capşa la Expoziţia Universală de la Paris
(1900), G. Dervilly publică în Nr. 436 din ”L’Encyclopedie Contemporaine”, un
articol despre „Cofetăria şi Hotelul Grigore Capşa din Bucureşti”, din care
extragem rândurile următoare:
„Îndepărtata noastră soră latină, România, este o ţară care merită astăzi
simpatia adevăraţilor parizieni, prin cultul ce a arătat faţă de toate
rafinamentele inteligente ale civilizaţiei noastre.
Nu numai că şi-a asimilat progresele importante ce capitala noastră a
realizat în marile industrii de lux, dar ea a ştiut să satisfacă şi să înţeleagă un
public foarte greu de satisfăcut: vrem să vorbim de lumea „gourmeţilor” şi de
discipolii înfocaţii ai lui Brillat-Savarin, Dumar şi Monselit.
Astăzi, graţie imitaţiunii meritorii a unui dibaci specialist, Grigore Capşa,
Bucureştii posedă un stabiliment de cofetărie şi patiserie care rivalizează cu
cele mai mari case ale noastre de pe Bulevarde. Această întreprindere la fel cu
a lui Boissier, Marquis, Potel et Chabot, figurează de altminteri foarte onorabil
în marea noastră luptă industrială de la 1900, şi se clasează în primul rang al
caselor mari de alimentaţiune prin îngrijirea ce a adus tuturor preparaţiunilor
delicate care constituie luxul mesei; acest superflu ale cărui seducţiuni
irezistibile deşteaptă apetiturile cele mai rebele şi umple stomacurile cele mai
rebele şi umple stomacurile cele mai îndărătnice.”
Marea Expoziţie Universală de la Paris, în 1900, a prilejuit încoronarea
activităţii lui Grigore Capşa cu trei medalii de aur şi două “Grand Prix”.

2
 În acelaşi an – 1900 – Grigore Capşa a fost onorat cu trei înalte
distincţii: Comandor al Ordinului sârbesc Takowo, Comandor al Coroanei
României şi Legiunea de Onoare, în gradul de Ofiţer.

Prezență nelipsită la evenimentele cetății

Oameni de seamă au fost oaspeți de seamă ai saloanelor fostei Case

Slătineanu. Printre cei mai cunoscuți: Milan şi Natalia Obrenovici, foştii
Suverani ai Serbiei, Raymond Poincaré, fostul preşedinte al Republicii Franceze,
celebrele stele ale scenei şi muzicii: Sarah Bernhardt, Jeanne Hading, Le Bargy,
Blanche Toutain, Cora Laparcerie, Ysaye, Georges Scott, Suzanne Dèspres.
Scriitorii, actorii, cântăreţele străine, în trecere prin Bucureşti, mai ales
francezi, erau ospătaţi la Capşa în saloanele rezervate meselor intime.
La un dejun oferit actriţei Réjane de către V.G.Mortzun, I. Al. Brătescu –
Voineşti a vorbit, foarte emoţionant, despre “le frisson de la France”...
Alte mese oferite în separeurile dinspre strada Edgar Quinet, tot de Mortzun,
s-au desfășurat în onoarea divei Suzane Desprès sau a frumoasei Lughé – Poe...
Oaspeţii plecau spre Paris, încărcaţi de cutii de lemn, pline cu acele
bomboane unice în Europa....La Paris, la Berlin, la Budapesta, la Viena, am fost
întrebat, nu odată, în decursul anilor, dacă mai există Capşa şi dacă mai are
ciocolată tot atât de savuroasă.
Alexandru Marghiloman, câştigătorul Derby-ului hipic, a dat un banchet
la “Jockey – Club”, printre invitaţi fiind şi Prinţul Ferdinand. A servit Capşa,
tipărind un “menu” împodobit cu viile culori ale câştigătorului, lansând, de
asemenea, şi “Bomboane Jockey – Club”.
În ziua de 2 iunie 1878, Casa Capşa a servit în sala Teatrului Naţional – la
banchetul în onoarea lui Vasile Alecsandri, bardul de la Mirceşti, cântăreţul
inspirat al faptelor de arme ale ostaşului român, - devenit bardul latinităţii, în
urma premiului obținut la Montpellier.

3
 Iată cum descrie ziarul “Pressa” din 4 iunie 1878 acest banchet “dat de
amicii literaturii poetului Vasile Alecsandri”:
“Aseară a avut loc banchetul dat de amicii literaturii în onoarea
marelui nostru poet Vasile Alecsandri, în sala Teatrului Naţional. Banchetul era
anunţat pentru ora 7 seara. Publicul invitat însă ocupa foişorul încă de la 6 .
Natural, căci comitetul anunţase în program că banchetul se va deschide cu
intonarea “Cântului Latinităţii” de către un cor de 300 de inşi, acompaniat de
orchestra domnului Wiest. Şi cine oare putea lipsi la această producţiune ? cine
oare, din cel inteliginte public, care umplea frumosul foişor şi, mai târziu,
salonul larg al Teatrului; cine oare, din acea suavă cunună de flori alese ale
Bucureşcilor, ce împodobea logiile, de sus până jos; cine, zicem, nu era doritor,
nu era setos să audă melodia divinelor accente ale lirei “Poetului de la
Mirceşti”, ori dacă egoismul naţional nu ne-ar prea gelozi de dânsul - ale lirei
“Poetului Latinităţii ?”

La orele 7 şi câteva minute sosi iubitul oaspe, Vasile Alecsandri.

Comitetul compus din d-nii Creţeanu, preşedinte, dr. Davila, prim comisar,
Vasile Boerescu, Vasile A. Ureche, Esarcu, V. Constantinescu şi Cr. Vulturescu
îl primi în corpore, jos, la scările ce conduc în foişor. Ajuns sus, poetul nostru
fu obiectul celor mai sincere manifestări. Toţi se grăbeau a strânge mâna celuia
care însuşi a strâns atât de mult legătura ce uneşce gintele latine, prin sublimul
răsunet al lirei sale, duios suspin al coloniei romane de la Dunăre, şi dulce
ecou al surorilor sale de la Quadalquivir, de la Seina şi de la Tibru. Tot ce
Capitala avea mai inteliginte era părtaş la această frăţească întrunire. Un marş
triumfal anunţă invitaţilor că timpul mesei a sosit. Foişorul s-a pus în mişcare.
Oaspele oaspeţilor, condus de venerabilul preşedinte şi urmat de o mulţime,
coborî treptele şi, intrând în sala împodobită cu mari buchete de flori
pământene şi cu înalte plănţi străine din “ţerile ce au aer cald, cu cer senin”,
luă locul de onoare, în fruntea mesei ce forma un gigantic tridinte, având la

4
dreapta-i pe venerabilul preşedinte, pe ministrul instrucţiunii, pe d-nii B.
Boerescu, General Florescu şi alţii, iar la stânga pe miniştrii de războiu şi
justiţie, pe d-nii Dim. Sturza şi alte persoane distinse. Pe masa bogat încărcată,
dinaintea poetului, se înălţa simbolul poeziei, o uriaşă liră de patiserie. La ora
11 jumătate seara se termină această măreaţă adunare”.
Dintre sutele de banchete servite de Capşa vom desprinde, în ordine
cronologică, cele care amintesc evenimente din istoria politică şi socială:
22 martie 1881, sărbătorirea lui I. C. Brătianu, în sala Teatrului
Naţional;
27 februarie 1888, banchet în onoarea lui Ştefan Sihleanu;
Dar personajul care a fost oaspete în mai multe rânduri al Hotelului şi
Restaurantului Capşa a fost Sarah Bernhardt. Marea actriţă franceză, „Divina”
cum era numită în epocă, a fost prima dată în România în anul 1881, dar numai
la Iaşi, unde a dat câteva spectacole cu „Dama cu camelii” de Alexandre
Dumas-fiul, „Froufrou” de Meilhac şi Halévy şi „Adrienne Lecouvreur” de
Scribe şi Legouvé.
În 1892, Sarah Bernhardt a dat o serie de reprezentaţii pe scena Teatrului
Naţional. Pentru a putea lua parte la aceste spectacole, multe doamne şi-au
vândut din blănuri şi bijuterii. După reprezentaţii, marea artistă care locuia în
hotelul Capşa, coborând în salonul cofetăriei, mulţime dintre spectatorii vrăjiţi
de jocul “divinei Sarah” au dat năvală la Capşa.
A revenit la București, în anul 1888, după cum reiese din Cartea de
Onoare a Casei Capşa, unde există o fotografie sepia cu dedicaţie, semnată şi
datată 1888: „Domnului Capşa, în amintirea bunei şi amabilei sale ospitalităţi”.
Următorul mare turneu în România a fost în anul 1893, când a susţinut
spectacole la Galaţi, Sulina şi la Teatrul Naţional din Bucureşti.
Ajunge din nou în țara noastră în 1904, de data aceasta însoţită de întreaga
trupă (40 de persoane); aflată pentru ultima dată la Bucureşti, în 1908, artista îşi
exprimă pe una din filele Cărţii de Onoare simpatia pentru capitala ţării şi

5
pentru poporul român: „ Sunt profund admiratoare în faţa acestui oraş. Iubesc
poporul român atât de artist, patriot, înţelept şi puternic”.
30 mai 1893, banchet în onoarea lui Ghenadie Petrescu – Episcop de
Argeş;
19 februarie 1894, banchet în onoarea lui Monet Sully;
5 mai 1894, banchetul Comisiunii Europene a Dunării, cu prilejul
inaugurării Canalului Sulina;
2 noiembrie 1895, banchet în onoarea inaugurării liniei Londra –
Constantinopol;
8 decembrie 1895, banchet în onoarea ing. Saligny, constructorul
Podului de peste Dunăre;
16 octombrie 1896, banchet cu ocazia aşezării pietrei fundamentale a
Portului Constanţa;
În aprilie 1903, marele tragedian italian Ermete Novelli, venind în
Capitală pentru o serie de reprezentaţii pe scena Teatrului Naţional, a locuit la
Hotelul Capşa.
Bomboanele “Prince Nicolas” şi “Ventura”, lansate în anul 1903, sunt în
legătură cu naşterea unui prinţ român şi cu debutul Mariei Ventura, care a
constituit un adevărat eveniment artistic.
De Maxx a fost prieten apropiat al faimoasei Sarah Bernhardt a fost
prezent la București, între 4 - 13 octombrie 1904, când o trupă franceză, în
frunte cu Eduard de Max și Maria Ventura, a dat o serie de reprezentații pe
scena Teatrului Național București. Evident, spectacolele se terminau cu
nelipsitul dineu de la ……CASA CAPȘA.
La Restaurantul Capşa s-a dat în octombrie 1904 un banchet în onoarea
Societarului Comediei Franceze, Silvain, - un altul organizat de ministrul
Afacerilor Străine, Ionel Brătianu, în cinstea D-lui Henry, ministrul Franţei.

6
 În după - amiaza zilei de 23 februarie 1905, trotuarul din faţa Cofetăriei
Capşa era înţesat de curioşii care împiedicau circulaţia. În cofetărie, lua ceaiul
celebra dansatoare pariziană Cléo de Mérode. Indiscreţia mulţimii a alarmat
poliţia care, cu binişorul, a îndepărtat pe curioşi, gata să spargă vitrinele
localului. Pentru că frumoasa dansatoare, zice-se în lipsa unei urechi, îşi
acoperea defectul printr-o pieptănătură specială, Bucureştii au cunoscut moda
pieptănăturii “à la Cléo de Mérode”.
Cu prilejul Congresului Internaţional pentru Proprietate Literară şi
Artistică, ţinut la Bucureşti în 1906, sub preşedinţia lui A. D. Xenopol, Capşa a
organizat mai mult banchete, servind, între feluri: “ Poularde du Houdan à la
Flammarion”, desigur în cinstea lui Camille Flammarion, care se afla printre
congresişti .
11 mai 1906, banchet cu prilejul împlinirii a 45 de ani de Domnie ai
Regelui Carol, organizat de Ministerul de Externe.
În anul 1907 au fost oaspeți la Capşa Societarul Comediei Franceze,
actorul francez Maurice de Feraudy, faimos pentru rolul Isidore Lechat din piesa
„ Les affaires sont les affaires” de Mirabeau, rol pe care l-a jucat de 1200 de ori,
şi ziaristul Gaston Deschamps, arheolog şi deputat, succesorul lui Anatole
France la ”Le Temps”.
Primul dintre oaspeţi a aşternut pe hârtie următorul gând: „Niciodată nu
trebuie să ceri cuiva să-şi dea cuvântul de onoare. Dacă îl consideri demn nu
este nevoie, or dacă-l consideri nedemn, este inutil”.
Cel de al doilea, Gaston Deschamps, invitat la banchetul din 25 noiembrie/
8 decembrie 1907, desfășurat la Capşa, îşi exprima surprinderea: ,,Să fii la 500
leghe de Paris; să fi traversat Alpii Elveţiei şi Tirolului, văile Austriei, câmpiile
Ungariei; să ştii că Turcia este aproape, că Marea Neagră nu este departe, şi
că după o scurtă călătorie se poate atinge pământul Asiei… şi totuşi, să iei
ceaiul, într-un salon luminat cu lumină electrică, printre tinere femei şi fete
delicios îmbrăcate, cu pălării după ultima modă de la Paris şi care în cea mai

7
pură limbă franceză discută cele mai recente noutăţi ale literaturii franceze,
acesta este impresia puternică şi încântătoare pe care strălucirea capitalei
României o oferă de la început unui călător uluit”.
27 septembrie 1909, banchet organizat cu prilejul inaugurării Portului
Constanţa;
4 iunie 1912, banchet cu prilejul punerii pietrei fundamentale a Liceului
Militar de la Mănăstirea Dealu;
29 iulie 1913, banchet în cinstea Delegaţilor Păcii;
După Războiul de reîntregire, un oaspete de seamă al Casei Capşa, în
august 1920, a fost mareşalul francez Joseph Joffre, care, venit să decoreze
armele cetăţii Mărăşeşti cu Legiunea de Onoare, în amintirea eroicei rezistenţe
din 1917, a fost primit cu entuziasm de români.
Şeful guvernului, generalul Averescu, a oferit un dejun intim lui Joffre, la
Casa Capşa. Au participat Take Ionescu, Ministrul Afacerilor Străine, cu soţia,
şi Constantin Argetoianu, Ministrul de Interne.
După solemnitatea Încoronării de la Alba - Iulia şi după semnarea actului
comemorativ, a urmat un mare banchet de gală, în sala “Unirea”, banchet servit
de Capşa.
La pagina 78 a Cărţii de Onoare sunt prezente semnăturile Mareşalului
Joffre, Take Ionescu, Constantin Argetoianu, Alexandru Averescu şi a celorlalţi
oaspeţi francezi. Cu aceeaşi ocazie, Capşa a realizat prăjitura cu numele
„Joffre” cunoscută şi apreciată şi în ziua de azi.
17 iulie 1930, banchet cu prilejul inaugurării Uzinelor de la Dobreşti;
3 oct. 1931, banchet cu prilejul Conferinţei Interparlamentare;
Într-un foileton vienez - “Neue Freie Presse” (11 ian. 1932) – Capşa e
comparată cu “Sacher” – după cum alţii compară Capşa cu “Tortoni”: “Terasa
Casei Capşa constituie un punct de vedere asupra universului.”
În anul 1935, publicistul Paul Morand, după o vizită în Bucureşti, a
publicat în revista “Marianne” o serie de reportaje, cu un conținut în mare parte

8
fantezist: “Bucarest – Portrait de Ville”. În cuprinsul unuia dintre aceste
reportaje, Casei Capşa i se rezervă un articol: “Chez Capşa”. Între alte
consideraţii, mai mult sau mai puţin subiective, Paul Morand spune: “Capşa
este sufletul topografic şi moral al oraşului. Închipuiţi-vă întrunite într-o casă
de înfăţişare modestă, patru vechi glorii europene: restaurantul Foyot, cofetăria
Rumpelmeyer, cafeneau Flonari din Veneţia şi otelul Sacher din Viena... Capşa
este timpanul acestei mari urechi, care este Bucureştiul.”
Publicistul francez mai este încredinţat că toate duelurile, adulterele,
combinaţiile politice, intrigile diplomatice ale secolului al XIX-lea au avut ca
leagăn cabinetele particulare de la Capşa.
2 decembrie 1936, banchet în onoarea parlamentarilor Micii Înţelegeri.

Figuri de conducători ai Casei Capșa

Hotelul Capşa s-a deschis sub direcţia francezului Bourdell, fost

director al celebrului “Caffé Anglais” din Paris.
Ştefan Capşa a intrat în întreprinderea lui Grigore Capşa la 1 octombrie
1902, unde – după ce a învăţat meşteşugul cofetăriei, a fost trimis, în 1910, la
Paris, la renumitul restaurant “Maxim’s”, din Rue Royale, de unde, după şase
luni, a trecut la restaurantul “Ambassadeurs”, de pe Champs Elysées.
În 1903, francezul Albert Balin a fost numit director al Casei, iar
procurist Rudolf Knapp, care, din 1915, funcţionează în calitate de director,
după plecarea lui A. Balin.
François Marechal, maître d’hotel, făcea sforţări –și reuşea întotdeauna –
ca toată lumea să fie servită şi ca totul să se desfăşoare fără cel mai mic incident.
Spre sfârşitul secolului trecut, numele de Capşa intrase în conştiinţa
publică. Un redactor de la ziarul“Timpul” (23 dec. 1893) a scris că “ domnul
Capşa este în felul său o glorie naţională”. După ce enumeră case pariziene cu
renume european, ca “Bignon”, “Boissier”, “Marquis”, “Chevet”, “Potel et
Chabot”, care fiecare reprezintă o glorie deosebită, “Timpul” constată că
9
“domnul Capşa a avut meritul să întrunească sub o singură firmă toate gloriile
împărţite între cinci sau şase firme pariziene. Şi ceea ce ne umple de o
adevărată mândrei naţională – urmează acelaşi ziar – este că produsele similare
de la Capşa întrec chiar în calitate, în fineţe, în arta desăvârşită, pe ale
diferitelor case pomenite mai sus şi a căror reputaţiune e universală.” 

Invenții culinare

În 1896, când Împăratul Franz Iosif a vizitat Capitala, Capşa a pus

în vânzare “Malles François – Joseph Garnies des merveilleux chocolate
François – Joseph”.
În 1897, Capşa a lansat “Bombons Theodorini”, în cinstea marii
cântăreţe române Elena Theodorini, care obţinea mari succese în ţară şi peste
hotare
În amintirea reprezentaţiilor marii tragediene Réjane, Capşa a lansat
ciocolata “Sans – Gêne”, “Sapho”, “La Douloureuse”, iar în legătură cu
mişcările din Creta- “Oeufs fantaisie nouvelles la question Crétoise”.
Cu ocazia venirii la Bucureşti a comediantei Reichemberg, Claymoor
scrie: “Je dois signaler le bonbon Reichemberg, la dernière merveille crée par
la Maison Capşa. Il s’agit d’un bonbon de théatre, au mimose à la violette.”
În cele trei salonaşe “particulare”, care dau spre strada Edgar Quinet, s-
au perindat toate femeile frumoase ale Bucureştilor, toate actriţele străine, toate
elegantele, mai mult sau mai puţin artiste, atrase de faima cheflie a oraşului
nostru, căci între 1870 şi 1914, Bucureşti au fost capitala din Răsăritul Europei
care se putea compara numai cu St. Petersburg, având reputaţia de a avea
bărbaţii cei mai darnici şi cei mai uşor de înflăcărat din lume.
În separeurile de la Capşa a râs Reichemberg cea cu dinţii de mărgăritar.
Cleo de Mérode, iubita lui Leopold al II-lea, Jane Hading femeia cu cei mai
frumoşi umeri ai Franţei, dar şi Cora Laparcérie, Blanche Toutain, Suzanne

10
Desprès, Réjane şi Sarah Bernhardt.
La Capşa au făcut senzaţie surorile Barrison, frumoasele dansatoare
americane, dintre care una ieşea uneori pe pod, îmbrăcată în bărbat, de se ţineau
copiii după ea, şi la Belle Otero- care izbutise să-l dezghieţe şi pe Claymoor –
căruia - zice-se, nu-i plăceau prea mult femeile - căci scrie, cu stilul lui, azi atât
de nesuferit: “Ollé, ollé ! per las trabucos de las trompettas de los torreros.
Mademoiselle, vous êtes fichtrement jolie !Vla Otero ! En avant les lorgnettes !
Le coup de rein final eh ! bien! Ça c’est de l’art tout bonnement !”
Otero păstrase de trecerea ei pe la noi o amintire mişcată. ”Oraşul e foarte
pitoresc , scrie în “Amintirile” ei, cu nenumăratele sale biserici, uliţele sale
strâmte, palatele sale, grădinile sale minunate. Cântecele şi dansurile mele
plăcuseră publicului român şi reprezentaţiile erau primite cu favoare. Eram pe
atunci ca beată de dans şi de muzică. Lăutarii şi ritmul lor mă fermecau. 
După spectacol, eram în fiecare seară invitată la supeu: aduceam şi pe
ghitariştii mei şi, la sfârşitul serii, dansam.“Dansam nebuneşte, cu toată
căldura, cu toată dragostea mea de viaţă, cu un fel de frenezie fericită şi
senzuală. Cineva îmi spusese că seamăn cu o bacantă posedată de un zeu. Un
altul, după ce dansasem un fandango, se apropie de mine şi îmi zise grav:
“Pustnicul care mănâncă cât mai multe urzici, care bea mai multă apă şi care
posteşte mereu nu vă va vedea dansând, domnişoară, fără să ofteze, să vă
dorească şi să-şi dea dracului castitatea şi sandalele.” 
Şi, în seara aceea, conchide Otero, ”sandalele s-au dus dracului !”
“Într-o seară, R. dădea un supeu în cinstea mea. Am dansat, pe urmă cu
atâta exaltare şi atâta pasiune, încât fu prins şi dânsul şi, ca în Spania, îmi
aruncă portofelul, bijuteriile, tot ce avea pe dânsul. Închipuindu-mi că eram
într-un cabaret din Sevilla, dansam cu picioarele goale şi, deodată, deschisei
uşa restaurantului şi ieşii în stradă, dansând mereu. R. Făcu semn lăutarilor şi
ghitariştilor să mă urmeze. Ninsese, era ger şi, pe covorul alb, care se întindea
până în stradă, luna arunca licăriri fantomale. Şi, cu picioarele goale, şi tot

11
dansând în zăpadă, mă dusei până la hotel, urmată de muzicanţii şi de prietenii
mei, în cortej triumfal....Din nenorocire, fantezia asta m-a costat o congestie
pulmonară, care m-a ţinut în pat şase săptămâni....”

Figuri de altădată de prinți …….. și de prințese

“Domnii de la Capşa” treceau în ochii bucureștenilor drept nişte

oameni fericiţi, care vorbeau de cai, de femei şi de vinuri cu multă seriozitate şi
care trăiau într-o lume restrânsă şi stilizată ca un desen de Constantin Guys sau o
noapte de carnaval. Erau, înainte de toate, amanţi, purtau melon cenuşiu,
monoclu şi pantaloni pepite, aveau o floare la butonieră şi nu vorbeau decât
franţuzeşte.
În acele timpuri, corifeii juneţii aurite, stâlpii de la Capşa, “les pschutt”,
“les vlans”, “les bécarre”, cum îi numea Claymoor, erau: Radu Văcărescu,
Alexandru Florescu (Floflo), diplomat şi autor dramatic. Constantin (Tantin)
Bălăceanu, Iancu Cretzeanu, zis “Raţa”, Mihail Laptew, Soutzo “Cap de mort”,
Popa Miclescu “le ténor chéri des dames”, Alexandru Ghica, poreclit Rapineau
pentru îndeletnicirile sale picturale, Costică Izvoranu, elegantul Sacha
Blaremberg şi, în sfârşit, Mişu Văcărescu “Claymoor”, cronicarul acestor
timpuri şi acestor vieţi.

Pe atunci, pentru damele din societatea bucureşteană, să nu fii citată de

Claymoor în “Carnet de Highlife” din “L’Indépedance Roumaine”, era o
nenorocire, o jicnire soră cu moartea mondenă. De aceea, casa lui Claymoor era
plină cu daruri felurite de la doamnele doritoare de a nu fi niciodată uitate sau
trecute cu vederea.
“Banda veselă” se întâlnea zilnic la Capşa, la ora aperitivului, sau la ora
mesei, sau între 5-7, iarna în cafenea, vara pe terasă, căci din Mai ieşeau
măsuţele afară, ca pe marile bulevarde pariziene sau pe Ringul vienez.

12
 Iarna, jucau “pair ou impair” sau “à la courte oaille”, cu chibrituri, vara
bacarà cu numerele trăsurilor.

Trăsurile care suiau spre Teatru erau ale “băncii”, cele care coborau ale
“pontei”. Odată, când Floflo ţinea “banca”, observă că Eftimie, muscalul lui
Radu Văcărscu, care avea numărul 9, trecea odată şi încă o dată, tot venind de la
Teatrul Naţional ... şi Floflo plătea. La a patra oară, îl opri pe Eftimie,
întrebându-l ce rost avea plimbarea asta, numai într-un sens şi Eftimie răspunse
cu simplitate că aşa avea poruncă de la stăpânul său.....

Pe vremea aceea, femeile zise “cumsecade” se fereau vara de trotuarul lui

Capşa, unde erai “ca pe genunchii bărbaţilor” şi treceau grăbite, cu privirea
înainte, pe trotuarul din faţă, al Luvrului. Pe dinaintea meselor, se plimbau
numai “pipiţele”, care treceau zâmbitoare, prinzând din zbor o adresă, un
compliment, sau o cerere de “ rendez-vous”.

Versuri dedicate Capșei

În Parcul Oteteleşeanu se juca comedia “Moştenitorii Veseli” de către

Compania de Operete a lui Grigoiu, în care artistul Maximilian spunea un
cuplet de mare efect, cu refrenul: “Asta nu-i amor adevărat”.

A doua zi după ce s-a anunţat în gazete rezultatul negativ al dejunului,

domnul Paul Gusty, cunoscutul om de teatru, traducătorul operetei de mai sus, a
făcut cupletul următor, de care s-a făcut mult haz, ca orice aluzie la politicieni:
“La Capşa în cabină
Un dejun combină
Doi duşmani politici, oameni mari de stat.
Ei se sărutară

13
Îşi jurară apoi amor înflăcărat.
Însă peste noapte
S-auziră şoapte
Şi toţi partizanii, iute au constatat:
Cei doi de la Capşa
S-au jucat de-a leapşa,
Nu, n-a fost amor adevărat.”

14