Sunteți pe pagina 1din 20

CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA CONCEPTULUI DE JOC DIDACTIC

Definiții și teorii ale jocului didactic

Jocul reprezintă o formă de manifestare întâlnită la copiii tuturor popoarelor lumii,


încă din cele mai vechi timpuri. El este esenţa şi raţiunea de a fi a copilăriei.
Nicio altă activitate nu are atâta răsunet în sufletul copilului ca jocul (John Locke).
Jocul este puntea între copilărie și vârsta matură (J. Chateau).
Termenul de joc provine din lat. jocus – glumă și engl. game. Jocul este definit ca o
activitate spontană, atractivă, liberă, ce contribuie la dezvoltarea psihică a copiilor, la
pregătirea lor pentru integrarea socială, dar și o modalitate plăcută de relaxare și
divertisment.
Noțiunea de joc prezintă particularități diferite, în funcție de cultura fiecărui popor.
Astfel, grecii asociau jocul cu activități specifice copiilor, în timp ce pentru evrei semnifica
glumă, haz.
Ulterior, o definiție a acestuia a fost dată de către Elkonin, care spunea că jocul
cuprinde o multitudine de acțiuni umane care " pe de o parte nu presupun muncă grea, iar pe
de altă parte oferă satisfacție și veselie" (Elkonin, 1980, pag. 13).
Conform marelui pedagog elvețian Claparede, ,,copilul este o fiinţă a cărei principală
trebuinţă este jocul.”.
Există, însă, și alte definiții date de specialiști, cele mai importante fiind:
- activitate autotelică, opunându-se muncii propriu-zise, în care scopul este
exterior activității (Baldwin);
- activitate autotelică care îl pregătește pe copil pentru activitățile adultului
(Groos);
- activitate inferioară, nonadaptată realului, cum este munca (P.Janet);
- activitate consistând în reproducerea acțiunilor actualmente inutile, dar care, în
trecutul istoriei umanității, erau activitățile adultului (St. Hall);
- activitate punând în joc o funcție fără a se urmări un scop anume (Buhler);
- o acțiune deprivată de orice interes material, de orice utilitate, care se
desfășoară într-un timp și spațiu determinate, potrivit unei ordini anume, după anumite reguli,
care generează relații de grup și o stare de mister (Huizinga).

1
Analizând toate aceste definiții, putem spune că jocul reprezintă o activitate ce îi
permite copilului să își realizeze propriul eu atunci când nu o poate face printr-o acțiune
serioasă. Această activitate este liberă, fictivă, situată în afara vieții cotidiene, care îl absoarbe
total pe cel care se joacă, creându-și propria lume.
Dezvoltarea psihologică a copilului nu se realizează de la sine, doar ca rezultat al
desfăşurării forţelor înnăscute, ci copilul se dezvoltă şi prin el însuşi, recurgând, conform lui
E.Claparéde „în mod instinctiv" la două instrumente fundamentale: jocul şi imitaţia. Jocul,
„folosit de copil chiar de la naştere este prima lui formă de activitate; imitaţia nu apare decât
dupa câteva luni" (Claparede, 1975, pag. 60).
"Jocul este o activitate specific umană, dominantă în copilărie, o activitate de tip
fundamental cu rol hotărâtor în evoluția copilului, constând în reflectarea și reproducerea
vieții reale într-o modalitate proprie copilului, ca rezultat al interacțiunii dintre factorii bio-
psiho-sociali." (Romanescu, 2017, pag. 7)
Ioan Cerghit relevă că prin el „copilul imaginează, rejoacă o lume reală în scopul de a
cunoaşte mai bine, de a-şi lărgi orizontul de cunoaştere, de a-şi forma anumite deprinderi”.
(Cerghit, 1977, pag. 166)
Literatura psihopedagogică surprinde sintetic diverse puncte de vedere privind rolul
jocului în ,,potenţarea” copilăriei spre informare, stimulare, creativitate.
De-a lungul timpului, sunt cunoscute numeroase teorii care încearcă să explice natura
jocului punând accentul în mod unilateral, fie pe factorii biologici, fie pe cei psihologici.
Începuturile elaborării teoriei despre joc sunt legate de obicei de numele unor gânditori
ai secolului al.XIX-lea ca Fr. Schiller, H.Spencer,W. Wundt.
"Pentru a studia dezvoltarea copilului, Donald Winnicott, Jean Piaget, Lev Vâgotsky,
Jerome Bruner și mulți alții și-au orientat reflecțiile spre demersul ludic și implicarea sa în
dezvoltarea inteligenței. Cercetările lor au contribuit la a releva importanța jocului în
dezvoltarea copilului și, în consecință, în utilizarea sa în activitățile școlare." (Nebunu, note
de curs, pag. 3)
Elaborându-şi concepţiile filozofice, psihologice şi mai ales estetice, ei au tratat in
câteva teze şi jocul ca unul dintre cele mai răspândite fenomene ale vieţii, legând originea
jocului de originea artei. (Simion, 2010, pag. 9)
Unele dintre cele mai cunoscute teorii ale jocului sunt:
- teoria rudimentară a lui G.S. Hall, născută din darwinism, explică jocul ca o
necesitate biologică fundamentală care accelerează dezvoltarea organică a copilăriei;
- teoria idealistă a lui Fr. Schiller consideră jocul ca expresie a libertății;

2
Pentru Schiller, „ ...jocul este o activitate estetică. Surplusul de energie, liberă de
cerinţele exterioare, constituie doar o condiţie a apariţiei desfăşurării artistice care o realizează
jocul" (Elklorin, 1980, pag. 2)
- teoria educativă a lui K. Gross prezintă jocul ca o activitate preparatorie a
copilului pentru viața adultă;
Acesta susține faptul că în joc are loc un fel de dedublare a conștiinței, ce se
caracterizează prin faptul că imaginația conferă scopului jocului caracter de veridicitate și, în
același timp, oferă omului plăcerea semiconștientă de a fi cel ce a creat acest scop și conținut
de activitate. (Simion, 2010, pag. 11)
Potrivit concepţiilor sale pedagogice, „jocul nu este un fenomen fiziologic accidental,
rezultat al întrebuinţării unui surplus de energie. El are utilitate funcţională mai îndepărtată,
care contribuie la dezvoltarea ulterioară a copilului. Acesta nu se joacă pentru a satisface o
nevoie imediată, momentană, ci se joacă în vederea viitorului său ". (Gross, 1973, pag. 57)
- teoria autotelică a lui J.M. Baldwin opune jocul (ca o activitate fără scop)
muncii propriu-zise (care are un scop);
- teoria ierarhică a lui P. Janet apreciază jocul ca inferior activităților creative;
- teoria funcțională a lui K.Bühler consideră jocul ca o activitate exploratoire
a copilului a diverselor funcții ale facultăților corporale și mentale care emerg consecutiv din
el;
- teoria reiterativă a lui J. Schiller consideră că jocul servește repetiției de
elemente ale vieții individuale și culturale;
- teoria preventivă a lui E.D. Chapple și C.S. Coon susține teza potrivit căreia
jocul canalizează tensiunile și conflictele potențiale dintre grupuri;
- teoria regeneratoare a lui A. Kroeber consideră jocul, după exemplul
somnului, ca un mijloc de recuperare a energiei consumate în muncă;
- teoria autosugestivă al lui K. von Lange apreciază jocul drept o conștientă
înșelătorie de sine însuși;
- teoria inteligențelor multiple a lui Gardner consideră jocul ca fiind un proces
interdisciplinar care încurajează toate tipurile de inteligență: lingvistică, muzicală, logico-
matematică, spațială, corporal-chinestezică, personală, naturală și socială.
"Howard Gardner susținea că toți indivizii au opt tipuri de inteligență și că, după caz,
unele sunt mai puternice decât altele. El consideră inteligența ca fiind interacțiunea dintre
componentele biologice și fiziologice și contextul cultural în care se prelucrează informațiile."
(Nell, Drew, 2016, pag. 54)

3
Conform acestei teorii, în timpul jocului creierul copilului este angajat în mai multe
procese care caută tipare, construiesc, organizează și sintetizează informațiile și cunoștințele.
Conform figurii de mai jos, aceste procese sunt:
Ordonarea
Clasificarea
Compararea
Numărarea
Măsurarea
Explicarea
Simbolizarea
Imaginația
Descrierea
Invenția
Crearea
Luarea de decizii
Rezolvarea de probleme
Experimentarea
Colaborarea
Construirea
Stabilirea de tipare

- teoria psihanalitică a lui Freud conchide că jocul este un mecanism de


simboluri ale cărui elemente de fantasma a copilului sau a adultului le deplasează sau le
substituie prin altele.
Filosoful Roger Caillois a făcut, la rândul său, numeroase observații referitoare la joc
și la importanța acestuia în dezvoltarea copilului.
În concepția sa, jocul este o activitate liberă, iar în momentul în care jucătorul este
obligat să se joace, acesta își pierde atracția. De asemenea, jocul era văzut ca o activitate
separată de alte activități umane, dar strâns circumscrisă în limitele de spațiu și timp.
Caracterul incert al jocului este dat de faptul că derularea sa nu este determinată, iar rezultatul
nu este prevăzut.
Potrivit lui Caillois, deși este o activitate fictivă, o realitate secundă, ireală în raport cu
cea curentă, nu există joc fără reguli.

4
Pentru R. Caillois, jocul servește la a trece de la instinct la social, de la natural la
cultural. Jocul traduce și dezvoltă dispoziții psihologice care pot constitui importanți factori
de civilizație.
O teorie importantă este și cea a psihologului Jean Piaget. Acesta definește jocul ca "o
activitate de asimilare ce se complică, încorporând o vastă simbolistică în decursul etapelor
copilăriei." (Simion, 2010, pag. 12)
Piaget (Simion, 2010, pag. 12) susținea faptul că jocul copiilor începe chiar de la
naștere, sub formă de imitație, iar pe parcurs, evoluează în trei forme principale:
- Joc practic;
- Joc simbolic;
- Joc cu reguli.
Pentru Piaget (Nebunu, note de curs, pag. 10), jocul permite copilului să asimileze
realitatea cu un cadru și reguli comune.
În fiecare perioadă, fiecare joc prezintă un interes și răspunde unei nevoi specifice.
În opinia sa, jocul este în strânsă legătură cu dezvoltarea gândirii, a logicii și cu
socializarea.
Conform teoriei lui Piaget, jocul are mai multe scopuri. Astfel, în funcție de tipul de
joc desfășurat, copiii își dezvoltă diferite abilități.
Jocul simbolic (imaginativ) dezvoltă:
 Simțurile;
 Creativitatea;
 Imaginația;
 Vocabularul;
Jocul de reguli contribuie la dezvoltarea simțului responsabilității și disciplinei (prin
respectarea anumitor reguli ale jocului), ajută copii să se concentreze și să exerseze răbdarea
(atunci când își așteaptă rândul) .
"Cercetările lui Vîgoțki vizau atât dezvoltarea cognitivă a copiilor prin intermediul
jocului, cât și implicațiile sociale ale învățării și dezvoltării. Studiile sale au demonstrat faptul
că învățarea trebuie să se coreleze cu nivelurile de dezvoltare ale celui care învață." (Nell,
Drew, 2016, pag. 56)
El a evidențiat două planuri ale învățării, în funcție de nivelul de dezvoltare.
1. Nivelul de dezvoltare curentă (nivelul de independență) – se referă la totalitatea
acțiunilor pe care copilul le poate face singur

5
2. Zona de dezvoltare proximală – "distanța dintre dezvoltarea actuală a copilului și
nivelul pe care el îl atinge în momentul în care rezolvă problemele cu ajutorul
egalilor sau al celor mai vârstnici." (Nebunu, note de curs, pag. 10)
Altfel spus, copiii sunt apți a învăța mai bine și a-și ameliora cunoștințele/experiența
mai cu seamă în preajma unui copil mai experimentat, a unui părinte sau profesor , mai
degrabă decât a unui copil de același nivel cognitiv.
Teoria lui Vâgoțki încurajează învățarea în mediul școlar în acest stadiu al vieții,
deoarece zona proximală a dezvoltării amplifică substantial potențialul unui copil de a învăța
mai eficace.
Ceea ce copilul este în măsură să facă astăzi prin colaborare, el va ști să facă singur
mâine. Prin joc, copilul se situează totdeauna dincolo de vârsta sa medie, dincolo de
comportamentul său obișnuit, ca și cum el ar fi deasupra lui însuși.
"În momentul în care se joacă, copilul pune în exercițiu diferite combinări permise de
creierul său, ceea ce înseamnă că tocmai în această căutare a celei mai bune combinații apare
creativitatea în esența sa. "(Nebunu, note de curs, pag. 10)
"Pentru Vâgoțsky, creativitatea poate izvorî în jocurile de imitație, care sunt ecoul a
ceea ce copiii au văzut și ascultat de la alții, dar care nu este niciodată replica strictă a
amintirii trăite. Este o transformare creatoare a impresiilor adunate de către copil. Jocul
comportă, în mod condensat, toate tendințele dezvoltării." (Nebunu, note de curs, pag. 10)
Astfel, învățarea se produce atunci când copilul este provocat, dar nu frustrat.
Cel care se apropie de înţelegerea justă a apariţiei jocului, a fost W.Wundt care afirma
că: „ jocul este rodul muncii. Nevoia de a exista obligă omul la muncă. Muncind el învaţă să
preţuiască acţiunea propriilor sale forţe ca sursă a satisfacţiei". Jocul, aşadar prin natura sa
,,înlătură scopul util al muncii, propunându-şi drept ţel însuşi rezultatul plăcut care însoţeşte
munca " . (Wundt, 1980, pag. 17)
O altă teorie importantă este ce a a lui Edouard Claparede. Acesta spunea că "la copil,
jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vieții. Jocul este singura atmosferă în
care ființa sa psihologică poate să respire și, în consecință, poate să acționeze." ( Claparede,
1975, pag. 165)
El consideră jocul drept un exercițiu pregătitor pentru viața de adult, explicând
finalitatea jocului prin rolul acestuia esențial în pregătirea copilului pentru viață.
Preluând ideea lui Karl Groos, conform căruia „jocul nu este un fenomen fiziologic
accidental, rezultat al întrebuinţării unui surplus de energie. El are utilitate funcţională mai
îndepărtată, care contribuie la dezvoltarea ulterioară a copilului. Acesta nu se joacă pentru a

6
satisface o nevoie imediată, momentană, ci se joacă în vederea viitorului său ". (Gross, 1973,
pag. 57), Ed. Claparede demonstrează ştiinţific că: „jocul e tot atât de funcţional si sub
aspect transversal, adică în raport cu nevoile prezente, deoarece îi preocupă o satisfacţie
actuală şi imediată şi numai prin satisfacerea nevoilor imediate, jocul pregăteşte viitorul" .
(Claparede, 1973, pag. 57)
Ursula Şchiopu apreciază că jocul stimulează creaţia, imaginaţia, gândirea,
sensibilitatea. În concepția sa, jocul contribuie la dezvoltarea capacității copilului de a observa
și înțelege trăsăturile de caracter ale oamenilor, dar și diferitele situații la care participă și pe
care, ulterior, le transpune în joc. În consecință, în joc și prin joc, copilul își însușește
numeroase modalități noi de conduit și, în același timp, se organizează la un nou nivel
întreaga sa dezvoltare psihică.
Pentru perioada preșcolară, Ursula Șchiopu recomandă jocurile cu reguli deoarece
"regula în joc devine fenomen central, un fel de certitudine ce-l ajută în adaptare, un reper ca
atare". (Șchiopu, Verza, 1997, pag. 166)
"Disputele din joc devin lecții de civică despre drepturi și îndatoriri. În jocurile de
echipă devine activă competiția colectivă, iar învățătorul abil poate crea emulații."
(Romanescu, 2017, pag. 13)
Ioan Cerghit considera jocul ca fiind "una din principalele metode active, atractive,
eficace în munca instructiv-educativă cu preșcolarii și școlarii mici. " (Cerghit, 1980, pag.
216).
Tot el susține faptul că „jocul mobilizează energiile naturale ale participanţilor,
declanşează stări psihice specifice, tensiuni legate de incertitudinile şi riscurile deciziilor luate
de dificultatea performanţelor care vor trebui stinse ". (Cerghit, 1980, pag. 216)
Analizând toate aceste teorii, putem spune că jocul reprezintă o îmbinare a
componentelor intelectuale și afectiv-motivaționale. Prin intermediul jocului, copilul își
angajează întreg potențialul psihic, își dezvoltă spiritul de observație, spiritul de cooperare, de
echipă.
Jocul este un mijloc de dobândire şi precizare a cunoştinţelor prin acţiune, o activitate
de gândire orientată spre rezolvarea unor probleme, spre găsirea căilor în vederea depăşirii
unor obstacole.

7
Clasificarea și specificul jocurilor didactice

Prin caracter, conţinut şi structură, jocurile sunt numeroase şi variate.


Există clasificări după scheme mai simple sau mai complexe, după un singur criteriu
sau după mai multe, având la bază o viziune sincronică sau una diacronică (longitudinală).
B. Quérat vorbește de trei categorii de joc (Simion, 2010, pag. 16):
• jocuri cu caracter ereditar (de luptă, de urmărire, de vânătoare);
• jocuri de imitaţie privind activităţile specific umane (jocuri cu praştia, cu arcul
alături de cele de-a familia, de-a vizita);
• jocuri de imaginaţie.
Cum nu se poate decela un criteriu clar al acestei clasificări este destul de greu de
stabilit dacă un anume joc este de imitaţie sau de imaginaţie; chiar jocurile denumite ca
ereditare sunt preluate, în fapt, prin imitaţie, de către copiii mai mici de la cei mai mari.
O altă clasificare a jocurilor este cea a lui K Gross, care împarte jocurile în
următoarele categorii:
 jocuri de experimentare
 jocuri de funcţii generale
 jocuri senzoriale
 jocuri motorii
 jocuri intelectuale
 jocuri afective
 jocuri de voinţă
Edouard Claparede utilizează clasificarea realizată de Gross și elaborează următoarea
structură a jocurilor:
a) jocuri de funcţii generale - cu următoarele subcategorii: jocurile senzoriale,
jocurile motorii și jocurile psihice.
Jocurile senzoriale grupează toate acele jocuri care antrenează capacități senzoriale,
cum ar fi: jocuri cu trâmbițe, fluiere, cutii de muzică, coloratul cu creioane
colorate/carioca/acuarele sau cu degetele cu vopsea.
Jocurile motorii cuprind: jocul cu mingea, coarda, gimnastică, jocul cu elastic sau
aruncatul cu praștia și antrenează următoarele abilități:
- îndemânarea;
- agilitatea;
- coordonarea mișcărilor.

8
După Claparede, jocurile psihice se împart în două categorii:
 jocuri intelectuale – solicită o activitate intelectuală complexă, raționamente
simple și complexe, gândirea logică, judecata, imaginația, curiozitatea.
Astfel de jocuri pot fi: jocul de șah, domino, ghicitori, enigme, rebusuri, puzzle.
 Jocuri afective – sunt acele jocuri care provoacă o gamă variată de emoții
negative sau pozitive. În această categorie intră și jocurile ce solicită emoții
puternice, cum ar fi sentimental de frică (cățărare pe schele, farsele).
b) jocuri privind funcţiunile speciale care se împart în cinci subgrupe (Simion,
2010, pag. 16):
i. jocuri de luptă
ii. jocuri de vânătoare
iii. jocuri speciale (prin care se imită comportamente sociale; ex: jocul de-a
şedinţa, de-a plimbarea, formarea de tabere etc.)
iv. jocurile familiale (tot de imitaţie dar a comportamentelor specifice cadrului
social familial)
v. jocuri de imitaţie
O altă clasificare a jocurilor este realizată de Charlotte Biihler, care găsește
următoarele categorii, în funcție de diferențele calitative și specifice:
• jocurile funcţionale (senzorio-motorii)
• jocurile de ficţiune şi iluzie
• jocurile receptive (de consum- contemplare, participare pasivă, cum sunt cele
cu elemente din poveşti)
• jocurile de construcţii
• jocurile colective

J. Decroly realizează o clasificare ce include:


• jocuri care se raportează la dezvoltarea percepţiilor senzoriale şi la aptitudinea
motorize. Acestea cuprind: jocurile vizuale de culori, jocurile de forme şi culori, jocurile de
distingere a formelor şi direcţiilor, jocuri motorii şi auditiv-motorii;
• jocurile de aritmetică
• jocurile raportate la noţiunea de timp
• jocurile de iniţiere în lectură
• jocurile de gramatică
• jocurile de înţelegere a limbajului
9
În concepția lui Piaget, orice joc se realizează ca un fel de spectacol în fața unui socius
imaginar. În funcție de acest criteriu, el grupează jocurile în trei categorii importante:
a) jocuri exerciţii
b) jocuri simbolice
c) jocuri cu reguli
Fiecare din aceste categorii cuprinde subgrupe.
Jocurile exerciții se împart în: pre-exerciții, exerciții și post-exerciții.
"Predomină la vârstele mici dar nu se manifestă exclusiv acum ci apar în forme
specifice chiar şi la adulţi. Aceste jocuri exerciţii sunt divizate de către J. Piaget în alte două
categorii polare" (Niculescu, Lupu, 2007, pag. 31):
 jocuri senzorio- motorii sau de mânuire (manipulare)
 jocuri de exersare a gândirii (de tip calamburi, anagramări, discuţii spirituale
realizate în forma ludică).
A doua categorie de jocuri, cele simbolice, poate fi împărțită în:
1) jocuri cu o simbolistică conştientă; ele sunt legate de aspecte multiple ale vieţii ce
se asimilează
2) jocuri cu o simbolistică inconştientă (cu o anume valoare chatartică şi
compensatorie uneori: de exemplu, copilul neglijat de mama care are un bebeluş se joacă cu
două păpuşi inegale: cea mai mică este trimisă în călătorie iar cea mare rămâne cu mama)"
(Niculescu, Lupu, 2007, pag. 31).
Piaget împarte jocurile cu reguli în alte trei categorii: jocuri senzoriale ( jocul cu
mingea, cu bile), jocuri intelectuale (table, șah) și jocuri cu competiții și reguli induse în
coduri complicate abstracte.
Jocurile cu reguli pot fi împărțite, în funcție de finalitatea lor, în două mari categorii:
- jocurile didactice;
- jocurile distractive.
"Jocurile didactice alcătuiesc cea mai cuprinzătoare categorie de jocuri cu reguli, ele
dinamizează acțiunea diadctică prin intermediul motivațiilor ludice care sunt subordonate
scopului activității de predare-învățare-evaluare, într-o perspectivă pronunțat formativă și se
diferențiază de alte jocuri prin prezența sarcinii didactice." (Kelemen, 2010, pag. 327)
Jocul didactic este un mijloc didactic de instruire și educare a copiilor preșcolari, de
educare a limbajului și a cunoașterii mediului înconjurător și de realizare a legăturii dintre
sarcina didactică și acțiunea de joc. (Kelemen, 2010, pag. 327)

10
Jocurile didactice au funcții formative clare și derivă dintr-o intenționalitate educativă.
Ele se clasifică astfel:
A. jocuri de mișcare
B. jocuri sportive
C. jocuri de expresie afectivă ( teatru de păpuși, teatru de masă, teatru de umbre,
jocuri de imitație)
D. jocuri pentru dezvoltare psihică.
Jocurile de mișcare cuprind atât jocurile motrice simbolice simple, care se realizează
cu/fără jucării și material (alergări, jocuri la aparate, târâri, cățărări, mersul cu bicicleta), cât și
jocurile motrice complexe, desfășurate în cadrul activităților de învățare dirijată (educație
fizică). Din cea de-a doua subcategorie fac parte următoarele jocuri:
- exerciții variate;
- exerciții de mers, alergare;
- exerciții cu obstacole, cățărare sau aruncare – ce contribuie la formarea
deprinderilor motrice de bază.
Jocurile pentru dezvoltarea psihică se împart în două categorii (fig. 1.2.):
Jocuri senzoriale Jocuri intelectuale
Jocuri pentru sensibilizarea auzului Jocuri pentru îmbogățirea vocabularului
Jocuri pentru sensibilizarea pipăitului Jocuri matematice
Jocuri pentru sensibilizarea gustului Jocuri muzicale /cu text și cânt
Jocuri pentru sensibilizarea mirosului Jocuri pentru cunoașterea mediului
înconjurător
Jocuri pentru sensibilizarea văzului Jocuri logice/pentru dezvoltarea operațiilor
gândirii
Jocuri pentru educarea simțului echilibrului Jocuri de atenție
Fig. .1.2. Jocurile pentru dezvoltarea psihică
Jocurile didactice pot fi clasificate şi după criteriul folosirii sau absenţei materialului
didactic. Deosebim astfel: jocuri didactice orale şi jocuri didactice cu material.
Din punct de vedere al modului de prezentare a sarcinii și a modului de desfășurare, se
disting următoarele tipuri de jocuri (Romanescu, 2017, pag. 30) :
- cu explicații și exemplificări;
- cu explicații, dar fără exemplificări;
- fără explicații, doar cu simpla enunțare a sarcinii.
În funcție de scopul și sarcina didactică se împart în (Romanescu, 2017, pag. 30):
a) după momentul în care se utilizează în cadrul lecției:
- jocuri didactice ca lecții de sine stătătoare;

11
- jocuri didactice în completarea lecției, intercalate pe parcursul lecției sau la final;
- jocuri didactice ca moment propriu-zise ale lecției.
b) după conținutul capitolelor de însușit, jocurile didactice se împart în:
 jocuri didactice pentru aprofundarea cunoștințelor specifice unei unități sau
unui grup de lecții (Caută vecinii, Continuă tu, Găsește-l pe al treilea);
 jocuri didactice specifice unei vârste sau grupe (Stop, La ce număr m-am
gândit, Rezolvă și dă mai departe, Jocul perechilor).
Jocurile didactice care fac referire la conținutul capitolelor pot fi:
 de îmbăgățire a cunoștințelor/deprinderilor/priceperilor;
 de pregătire a actului învățării (captarea atenției);
 de fixare (de evaluare);
 de revenire a organismului.

Funcțiile și componentele jocului didactic

În concepția teoreticienilor menționați în subcapitolul anterior, jocul reprezintă


principalul mijloc de instruire și educare a copiilor, în special în perioada preșcolarității, dar și
în perioada școlarității mici și chiar în perioada adolescenței.
Jocul este un element de sprijin în educație, în special atunci când este investit cu
finalități programate de dezvoltare a potențialului psiho-motric și socio-afectiv al
personalității.
Potrivit teoriei inteligențelor multiple a lui H. Gardner (Nebunu, note de curs, pag.
10), prin joc copilul:
- Învață elemente de vocabular noi, numind obiectele în timpul jocului,
caracteristicile acestora, relațiile dintre ele, utilizând structuri gramaticale, dezvoltându-și
abilitatea de a susține o conversație;
- Învață muzica prin intermediul jocurilor cu text și cânt, jocurilor cu
acompaniament instrumental;
- Își formează deprinderi matematice, construiesc, numără cuburi, obiecte, le
compară, le sortează, le așează în spațiu;
- Își dezvoltă abilități spațiale prin arte (desen, pictură, modelaj), prin jocurile de
corespondență vizuală și pe baza realizării de semne vizuale;

12
- Aleargă, se cațără, aruncă și prinde mingea sau alte obiecte, sare coarda, toate
aceste activități contribuind la dezvoltarea abilităților de tip corporal-kinestezic;
- Rezolvă situații problematice, găsește soluții pentru probleme reale;
- Capătă abilități sociale prin îndeplinirea unor diferite roluri sociale, învață să
vadă lumea din perspectiva altor persoane, folosește limbajul adecvat negocierii și rezolvării
de probleme, colaborează și acceptă propuneri, idei.
Jocul didactic este un ansamblu de acţiuni şi operaţii care, paralel cu destinderea,
buna dispoziţie şi bucuria, urmăreşte obiective de pregătire intelectuală, morală, tehnică şi
fizică a copilului. Prin joc, copilul învaţă cu plăcere, devine interesat faţă de activitatea ce se
desfăşoară, cei timizi devin mai volubili, mai activi.
Cu alte cuvinte, jocul antrenează toţi copii, fiind important în dezvoltarea creativităţii
şi imaginaţiei. Jocul didactic solicită gândirea, voinţa, imaginaţia și creativitatea
copiilor,antrenând operaţiile gândirii: analiza, sinteza, comparaţia şi trăsăturile de caracter şi
personalitate.
Mânuind în procesul jocului didactic diferite obiecte și materiale, copilului i se
dezvoltă percepţiile de mărime, forma, culoare. Se poate spune că acţiunile de joc, de natură
obiectuală, constituie obiectul prin care se realizează analiza şi sinteza însuşirilor de mai sus.
Copilul percepe, memorează, gândeşte în timp ce acţionează în joc.
Încorporat în activitatea didactică, elementul de joc imprimă acestuia un caracter mai
viu şi mai atrăgător, aduce varietate si bună dispoziţie funcţională. Jocul didactic este un tip
specific de activitate prin care educatoarea:
- consolidează, precizează şi chiar verifică cunoştinţele copiilor,
- le îmbogăţeşte sfera de cunoştinţe,
- pune în valoare şi le antrenează capacităţile creatoare ale acestora.
Jocurile didactice au drept scop instruirea copiilor într-un domeniu al cunoaşterii și
creșterea interesului pentru activitatea respectivă prin utilizarea unor elemente distractive
caracteristice jocului. Astfel, jocul facilitează atingerea scopului formativ-educativ urmărit şi,
împreună cu celelalte activităţi frontale, exercită o puternică influenţă asupra copilului în
vederea pregătirii sale pentru şcoală.
"Jocul pedagogic face apel la cunoștințele deja dobândite, într-un context permisiv,
fără a implica judecățile de valoare. Este orientat spre forme de reușită și performanță. Este
apropiat mai de grabă de exercițiu, fiind utilizat în vederea dezvoltării cunoștințelor sau a
competențelor." (Nebunu, note de curs, 2018, pag. 31)

13
Jocul conduce la a se exprima, a-și clarifica gândirea, a-și justifica alegerea, a
argumenta și a-și perfecționa limbajul.
Prin joc, elevul dobândește metode de lucru, simțul ordinii, înlănțuirea logică.
Numeroase jocuri solicită cunoștințe și deprinderi care constituie obiectul însuși al
predării/învățării (aritmetică, geometrie, vocabular, sintaxă, istorie, georgrafie)." (Nebunu,
note de curs, 2018, pag. 31)
Scopul jocului pedagogic este un obiectiv clar identificat, în care plăcerea intrinsecă
este rapid orientată spre forme de reușită pe care le putem numi performanțe.
În jocul pedagogic plăcerea se identifică cu efortul învățării.
Funcțiile jocului, ca metodă de învățământ, se pot structura astfel:
Funcția cognitivă –" traduce în act de învățare acțiunea proiectată de învățător în plan
mintal, transformând în experiențe de învățare, obiectivele prestabilite de ordin cognitiv."
(Romanescu, 2017, pag. 32)
Funcția formativ-educativă – contribuie la realizarea obiectivelor din sfera operatorie
și cea latitudinală. Sunt exersate funcțiile psihice și fizice ale copilului și se formează
deprinderi intelectuale, aptitudini, capacități și comportamente.
Funcția operațională – se referă la modalitatea de execuție a activităților și
favorizează atingerea obiectivelor stabilite.
Funcția motivațională – stimulează curiozitatea, captează atenția și trezește interesul
copilului, dorința de cunoaștere, de organizare a forțelor intelectuale ale elevilor.
Funcția normativă – permite educatorului să dirijeze, să corecteze și să regleze
acțiunea instructive-educativă.
Funcția organizatorică – permite o bună planificare a timpului educatorului și
educatului.
Fiind o activitate dirijată, dar și o metodă didactică, jocul didactic îndeplinește
funcțiile de bază ale metodelor didactice.
Elementele de bază ale jocului didactic sunt (Neagu, Petrovici, 2000, pag. 95-97):
- Scopul didactic
- Sarcina didactică;
- Conținuturi;
- Regulile jocului;
- Materialul didactic;
- Elementul de joc.

14
Scopul didactic se stabilește în funcție de cerințele programei școlare pentru clasa
respectivă, convertite în finalități funcționale de joc. Scopul jocului trebuie să fie formulat clar
și concis și să reflecte problemele specific impuse de realizarea jocului (de natură cognitivă,
de natură formativă, analiză, generalizare, abstractizare).
Sarcina didactică reprezintă elementul propriu-zis de instruire, referindu-se la ceea ce
trebuie elevii să facă în timpul jocului, pentru a atinge scopul propus.
"Sarcina didactică se paote regăsi sub forma unor probleme de gândire, de
recunoaștere, de reconstituire, denumite, comparație sau de ghicire. Jocurile didactice propuse
pot avea același conținut, acestea dobândind un alt caracter, datorită sarcinilor didactice pe
care le au de rezolvat, de fiecare dată altele." (Kelemen, 2010, pag. 329 )
"Conținuturile cuprind cunoștințe anterioare ale copiilor însușite în cadrul activităților
comune cu întreaga grupă, cunoștințe ce se referă la om, plante, animale, anotimpuri,
reprezentări matematice, despre societate." (Kelemen, 2010, pag. 329 )
Regulile jocului au rolul de a arăta copiilor cum să se joace sau cum să rezolve
problema respectivă. Practic, regulile le spun copiilor cum să participe la activitatea
respectivă, dar au și o funcție reglatoare asupra relațiilor dintre copii. Ele trebuie să fie
formulate clar, corect, concis pentru a fi înțelese de toți participanții la joc.
Orice joc didactic trebuie să aibă cel puțin două reguli: prima regulă se referă la
sarcina didactică, iar a doua are rol organizatoric (precizează momentul începerii jocului,
ordinea desfășurării și momentul finalizării).
"Acceptarea și respectarea regulilor jocului îl determină pe copil să participe la efortul
comun al grupului din care face parte, să-și subordoneze interesele individuale celor ale
colectivului." (Romanescu, 2017, pag. 34)
Materialul didactic trebuie să fie corespunzător pentru a contribui efectiv la reușita
jocului. Profesorul îl alege din timp și îl pregătește înaintea începerii jocului.
Materialul didactic poate să fie variat:
 jetoane cu desene,
 figure geometrice,
 fișe de observație,
 bilețele în boluri,
 ghicitori,
 rebusuri.

15
Elementul de joc este stabilit în raport cu cerințele și sarcinile didactice ale jocului. Un
joc didactic poate conține mai multe elemente (întrecere individuală sau pe echipe, cooperare,
recompense, penalizări pentru abaterea de la regulile jocului, încurajări, aprecieri verbale).

Jocul didactic cuprinde următoarele momente (Kelemen, 2010, pag. 329 ):


 Introducerea în joc;
 Executarea jocului;
 Complicarea jocului;
 Încheierea jocului.

Strategii de realizare a jocului didactic

În învățământul primar și preșcolar, în vederea stimulării şi dezvoltării creativităţii


elevilor este necesară alegerea acelor metode şi procedee care să activeze predarea-învăţarea,
care să-i implice pe elevi în procesul de învăţare, să-i ajute să devină participanţi la propria lor
formare.
Metodele folosite în cadrul unei activităţi, indiferent de ce natură este (activitatea de
transmitere de cunoştinţe, de consolidare şi sistematizare a cunoşinţelor sau de verificare a
lor) trebuie să fie în strânsă legătură cu mijloacele folosite.
"Metoda se defineşte ca fiind o cale eficientă de organizare şi conducere a învăţării, un
mod comun de a proceda care reuneşte într-un tot familiar eforturile educatoarei şi copiilor."
(Cerghit, 1976, pag. 31)
Dintre metodele active care stimulează gândirea şi creativitatea și dezvoltă competenţe
de comunicare şi relaţionare, metoda cea mai atractivă și iubită de copii este jocul didactic,
această activitate fiind specifică vârstei.
Metodele de însușire a jocului diferă în funcție de anumiți factori:
- Grupa de vârstă;
- Complexitatea jocului;
- Experiența de joc a copiilor;
- Sarcinile jocurilor.
"Cea mai simplă modalitate de însușire a jocurilor de către copii, frecvent folosită la
grupa mică, este acțiunea; explicarea și demonstrarea jocului se realizează prin desfășurarea

16
efectivă a lui – calea inductivă. Calea inductivă presupune explicarea prealabilă a jocului,
sarcinile didactice, regulile, acțiunile de joc, urmate de aplicare." (Stoian, 2018, pag. 128)
Ca metodă, procedeu şi mijloc de formare şi dezvoltare a personalităţii copilului,
jocurile îmbină finalităţile educative cu bucuria copilului.
Jocul didactic este unul dintre cele mai eficiente mijloace de educare fiind folosit
pentru a forma sau consolida anumite cunoştinţe,priceperi şi deprinderi comportamentale.
Jocul didactic, ca activitate se poate organiza cu succes la toate disciplinele de
învăţământ, iar ca metodă, adică o cale de organizare şi desfăşurare a procesului instructiv-
educativ, în orice moment al lecţiei.
În funcţie de clasificarea meodelor de învăţământ, jocul didactic este:
 metodă bazată pe acţiune,
 metodă de simulare,
 metodă activă de însuşire şi consolidare a cunoştinţelor.
Prin latura instructiv-educativă, jocurile contribuie la dezvoltarea spiritului creativ şi
inventiv, a gândirii şi imaginaţiei, a interesului pentru lărgirea culturii.
Ele se pot realiza individual, pe grupe sau colectiv şi constituie o activitate desfăşurată
după reguli benevol acceptate care generează atractivitate, plăcere, destindere, satisfăcând o
cerinţă, o trebuinţă interioară.
Trecerea de la preşcolaritate la şcolaritate nu trebuie să se facă brusc, ci îmbinând
activităţile de învăţare cu jocul, deoarece acesta din urmă este principala formă de organizare
a activităţii în învăţământul preşcolar.
Folosirea jocului didactic în cadrul activităților necesită strategii bine gândite, pentru
ca acesta să se integreze în mersul firesc al lecției. Profesorul trebuie să țină cont de
caracteristicile jocului didactic utilizat, în vederea unei desfășurări optime a activității de
predare-învățare-evaluare.
În funcţie de obiectivul stabilit se alege tematica, mijloacele de realizare şi, nu în
ultimul rând, strategia necesară realizării scopurilor propuse.
În realizarea jocurilor didactice trebuie pus accentul pe introducerea unor procedee
care să implice în mod creativ elevul în joc, să-l determine efectiv să creeze. Pentru a nu
inhiba elevul, cadrul didactic trebuie să fie uneori doar antrenor, organizator de joc didactic şi
de cele mai multe ori să fie partener la joc al elevilor.
Jocurile didactice se organizează în activităţi ce se desfăşoară pe plan frontal sau pe
echipe individual.

17
"Pentru atingerea scopului și realizarea obiectivelor, jocul trebuie organizat, condus și
finalizat printr-o evaluare. Aceste condiții impun " (Dumitru, 2005, pag. 10):
- Jocul se alege în funcție de particularitățile de vârstă, sex și pregătire intelectuală,
fizică și psihică a elevilor;
- Jocul și locul desfășurării sunt pregătite înaintea începerii acestuia – se
organizează sala de clasă/de sport/ teren, materialele utilizate;
- Formarea echipelor echilibrate ca forță;
- Alegerea conducătorilor echipelor (atunci când este cazul) fie de către professor,
fie de către membrii echipei;
- Explicarea regulilor de joc și, eventual, demonstrarea părților mai grele ale jocului
pe scurt, pentru înlăturarea neclarităților și egalizarea șanselor de câștig;
- Păstrarea disciplinei prin respectarea regulilor;
- Profesorul asigură arbitrajul jocului - are în vedere respectarea regulilor, aplică
sancțiuni dacă este cazul și înlătură eventalele riscuri;
- Încheierea jocului se poate realize după finalizarea sarcinilor de joc sau la
încheierea timpului prevăzut desfășurării jocului;
- Evaluarea și comunicarea rezultatelor.
Jocul didactic este utilizat în toate etapele curriculare, în funcție de obiectivele
urmărite, dar poate fi folosit, în funcție de tipul de activitate, și ca mijloc de consolidare,
sistematizare, fixare a cunoștințelor.
Jocul didactic se desfășoară conform unei metodologii specifice, în aplicarea căreia
trebuie să se ia în considerare următoarele condiții (Kelemen, 2010, pag. 329 ):
 Jocul este constituit în conformitate cu fiecare categorie de activitate și cu
scopul și sarcinile sale;
 Este pregătit minuțios de educator, atât în ceea ce privește durata sa, cât și
materialele utilizate;
 Trebuie să fie variat, atractiv și să îmbine elementele de joc cu cele de învățare;
 Să creeze moment de relaxare, pentru ca elevii să își poată recupera energia;
 Să antreneze toți copii în activitate;
 Să conțină elemente de surpriză pentru momentele în care elevii dau semne de
oboseală sau plictiseală;
 Să solicite gândirea creatoare, logica și creativitatea elevilor;
 Desfășurarea jocului să fie într-un cadru activ, stimulator și dinamic;
 Sarcinile să nu fie nici prea ușoare, nici prea grele.

18
"Desfășurarea jocului și performanțele copiilor relevă gradul de înțelegere a jocului,
nivelul însușirii cunoștințelor implicate în conținutul jocurilor, capacitatea intelectuală și
abilitățile motrice ale copiilor." (Stoian, 2018, pag. 128)
Jocul didactic trebuie, deci, să trezească interesul copiilor, să-i angajeze plenar, să-i
distreze.
Folosirea jocurilor didactice dă posibilitatea verificării activităţii creatoare, elevii se
lasă antrenaţi cu multă uşurinţă, participarea lor nu este formală, jocul dezvoltându-le procese
psihice precum: gândirea logică, memoria şi imaginaţia creatoare.
În timpul jocului, educatoarea trebuie să urmărească (Stoian, 2018, pag. 128):
- Gradul de îndeplinire a acțiunilor în succesiunea normală;
- Gradul de respectare a regulilor;
- Rezolvarea rapidă a sarcinilor didactice;
- Activizarea tuturor copiilor după posibilitățile lor;
- Îmbinarea elementelor de joc cu sarcinile didactice;
- Stimularea spiritului de independență al copiilor;
- Asigurarea unui ritm vioi, bazat pe interes constant, pe o atmosferă relaxantă;
- Antrenarea unor copii la conducerea jocului.
Pentru ca jocul să fie cât mai eficient, educatoarea trebuie să conceapă una sau chiar
două variante de joc prin care să aducă elemente noi jocului pentru a crea sarcini cât mai
complexe și cu grad de dificultate mai mare. Trebuie să pregătească materialele didactice
necesare, dar și unele suplimentare, cum ar fi unele fișe de muncă independentă. În plus, se
pot introduce reguli noi, inedite, cum ar fi organizarea unui mini-concurs sau a unei întreceri.
"Ca modalitate de asigurare a înțelegerii adecvate a jocului, se practică jocul de probă,
o desfășurare dirijată a jocului, însoțită de explicațiile și indicațiile educatoarei. Alteori, se
alternează întrebări selective, referitoare la acțiunile și regulile jocului." (Stoian, 2018, pag.
128)
De asemenea, se pot organiza și desfășura și jocuri didactice interdisciplinare, care
îmbină diferite sarcini și domenii de cunoaștere diverse într-o "structură unitară, axată pe
învățare, în condiții agreabile, relaxante, fără conștientizarea de către copii a efortului
intelectual depus." (Stoian, 2018, pag. 128)
"Selectarea unui anumit joc se realizează în funcție de obiectivele propuse și de
carateristicile grupei de copii. În concordanță cu acestea, trebuie ales materialul didactic.
Orice material didactic trebuie să îndeplinească următoarele cerințe" (Stoian, 2018, pag. 128):
 Accesibilitate;

19
 Adecvare la conținutul jocului;
 Simplitate;
 Claritate;
 Atractivitate;
 Vizibilitate din orice poziție;
 Valoare artistică.
Ca activitate dirijată, jocul didactic presupune o proiectare judicioasă, într-o
succesiune de activități care asigură însușirea cunoștințelor ce vizează conținutul jocului, dar
și cunoașterea jocului sub toate aspectele și procurarea și confecționarea materialului adecvat.
Jocul didactic poate fi organizat fie ca activitate obligatorie, fie ca o metodă în
structura altei activități.
Jocurile didactice sunt folosite frecvent în procesul de predare-învătare deoarece aduc
varietare, o stare de bună dispoziție, de divertisment și dau copiilor posibilitatea să-i cunoască
mai bine pe ceilalți membri ai grupei.
Restabilind un echilibru în activitatea şcolarilor, jocul fortifică energiile intelectuale şi
fizice ale acestora, furnizează o motivaţie secundară dar stimulatorie, o prezenţă
indispensabilă în ritmul muncii şcolare, asigură un randament maxim în cadrul procesului de
învăţământ.

20

S-ar putea să vă placă și