Sunteți pe pagina 1din 82

Universitatea Ecologică Bucureşti

Facultatea de Psihologie

PSIHOLOGIE JUDICIARA

CONF. UNIV. DR. STEFAN ILLI


CAP. I.
OBIECTUL PSIHOLOGIEI JUDICIARE

Psihologia judiciară ca ştiinţă şi practică se adresează tuturor categoriilor de specialişti care


participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflaţi
sub incidenţa legii.
Psihologia judiciară – este o disciplină distinctă formativ aplicativă şi de cultură profesională
având ca obiect studierea nuanţată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obţinerii
cunoştinţelor şi a evidenţei legităţilor psihologice apte să fundamenteze, obiectivarea şi interpretarea
corectă a comportamentului uman cu finalitate judiciară sau criminogenă. Psihologia judiciară studiază
inteligenţa, caracterul, aptitudinile sociale şi atitudinile morale ale delincventului recurgând la teste de
psihologie experimentală.
1. Posibilitatea explicării comportamentului uman
în termeni probabilistici
Acceptarea ideii de raţionalitate totală a acţiunilor umane – nu concordă cu punctul de vedere al
psihologiei judiciare.
- Inegalitatea înzestrării native (structuri temperamentale şi biotipologice infinite).
- Transformările generate prin influenţele sociale – au dus la formarea de caractere şi personalităţi care au
resurse diferite de educabilitate, învăţare şi subordonare faţă de norma juridică.
Omul acţionează în mod obişnuit raţional (dar poate acţiona şi automat sau chiar iraţional). Se
impun deci:
- acţiuni sociale pe linia sanogenezei prin măsuri de :
- securitate socială
- a normelor sociale şi juridice
urmărindu-se reducerea manifestărilor de iraţionalitate.
- Neomogenitatea mediilor de provenienţă – medii care exercită presiuni diferite generând necesităţi şi
motivaţii variate.
- Rezistenţa diferită la tentaţii generează nevoia de a acţiona la nivelul societăţii – pentru a proteja
persoanele/de..indivizi.capabili.să.comita.acte antisociale. .
Reversibilitatea.atitudinilor.la.omul.normal.sugereaza.si.favorizeaza.necesitatea deplasării
accentului pe căi preventiv – ecologiste psihopedagogice. Iată considerentele de baza ale psihologiei
judiciare de la care se porneşte în abordarea unei problematici vaste cum ar fi:
- încercări de explicare a fenomenului infracţional
Actul infracţional – obiect interdisciplinar de studiu, conceptul de comportament antisocial.
a) Problema mărturiei judiciare care implică luarea în considerare a unor premise psihologice,
legile percepţiei – limitele psihofiziologice ale sensibilităţii, etc.
- influenţa factorilor obiectivi şi subiectivi, în procesele perceptive
- calităţile procesului de memorare
- personalitatea şi interesele martorului
- buna credinţă
b) Problematica psihologică a anchetei judiciare – raport anchetat – anchetator. Limitele
anchetatorului (structura temperamental – caracterială).
c) Abordarea victimei.
d) Delicvenţa juvenilă – cauze şi recomandări.

2
e) Problematica psihologică a privării de libertate (reeducare – recuperare)
f) Sistem metodologic propriu (teste, poligraf, etc.).
In prezent se accentueaza preocuparile legate de studierea profilului criminalului a
surprinderii unei realitati dinamice in derulare, a secventelor comportamentale, ele determina
componenta psihologica a actiunii criminale permitand procurorului, judecatorului de
instructie, organului de urmarire penale sa interpreteze motivatiile, intentiile, deprinderile,
rationamentele, logica si sensul de organizare a conduitelor criminogene in ideea conturarii
profilului psihologic pe baza caruia sa se poata delimita mai competent un cerc de banuiti.
Profesionistul investigator – expertul psiholog lucreaza in principal pe baza fotografiilor
criminalistice de la locul faptei si a datelor din dosarele medico – legale. El studiaza atent
dosarul cauzei, examenul victimologic, stabilirea si evaluarea modului de operare, mobilul
posibil al crimei si in final elaboreaza profilul psihologic al prezumtivului criminal, oferind
organelor de urmarire penala „amprenta sa psihocomportamentala” si implicit sanse
suplimentare cu grad rezonabil de credibilitate in identificarea acestuia.
Domeniul psihologiei judiciare îl constituie în esenţă devianţa, conduitele care se îndepărtează de
la normele morale sau legale dominante într-o cultură dată.
Psihologia judiciară studiază caracteristicile psihosociale ale participanţilor la acţiunea judiciară
(infractor, victimă, martor, anchetator, magistrat, avocat, parte civilă, educator etc.), modul în care aceste
caracteristici apar şi se manifestă în condiţiile concrete şi speciale ale interacţiunii lor în cele trei faze ale
actului infracţional: faza preinfracţională, faza infracţională propriu-zisă şi faza postinfracţională
(Bogdan, 1973; Buş, 1997 ).
Psihologia judiciară urmăreşte obiective teoretice şi practice:
Teoretice: - îmbunătăţirea aparatului teoretico – conceptual şi asigurarea funcţionalităţii acestuia.
- elaborarea unor modele teoretico – explicative privind etiologia unor fenomene
psihologice de care se ocupă.
- validarea unor modele conceptuale teoretico – explicative ale psihologiei generale şi
psihologiei sociale în urma testării acestora în mediul specific activităţii judiciare.
Validarea.in.practica.judiciara.a. unor modele ştiinţifice elaborate de psihologia generală
şi psihologia judiciară.
Practic – aplicative:
- elaborarea metodologiei specifice de cercetare
- desfasurarea unor cercetari pentru a evidentia legi şi reguli specifice activităţii
judiciare
- sa.ofere informaţii pertinente organelor judiciare menite.sa.confirme.necesitatea
psihologiei.in.domeniul.judiciar
- sa contribui efectiv la stabilirea adevărului şi aplicarea legii
- să participe la elaborarea programelor de recuperare şi verificare a eficienţei acestora.
- sa.se.implice prin mijloace specifice la organizarea unor programe de acţiune sociale
preventive.
- să ofere asistenţă psihologică de specialitate, sub forma expertizelor, organelor judiciare
şi infractorilor.

2. Raporturi interdisciplinare
Studiul comportamentului antisocial antrenează preocupări ştiinţifice diferite prin obiectul şi
metodele lor specifice şi în consecinţă psihologia judiciară întreţine raporturi interdisciplinare strânse cu:

3
Criminologia Psihodiagnostic
Drept Penal Psihologie Psihologie Psihologie
Judiciară Generală Socială
Criminalistica Psihologie Experimentală:
Sociologie Juridică - psihofiziologia
Medicină Legal - psihopatologia

Psihologia generală şi psihologia socială


Principalele domenii de conexiune ale psihologiei judiciare
Psihologia socială are raporturi strânse cu psihologia generală.
Multe din conceptele şi metodele psihologiei sociale au fost elaborate la nivelul psihologiei
generale, din cadrul căreia cea socială s-a desprins, devenind o ştiinţă de sine stătătoare.
Constituirea psihologiei sociale ca domeniu ştiinţific cu principii, teze, concepţii şi metode
proprii, s-a realizat în primele decenii ale secolului XX. De aici putem releva elementele psihologiei
sociale:
- este o ştiinţă relativ tânără. Dezvoltarea psihologiei sociale a căpătat accente impetuoase, odată
cu manifestarea în cadrul vieţii sociale a unor puternice transformări economice, politice, culturale şi
ştiinţifice care au produs schimbări fundamentale în viaţa indivizilor şi a colectivităţii umane.
Printre aceşti factori putem menţiona: industrializarea şi urbanizarea, creşterea spiritului
revoluţionar al maselor, dezvoltarea explozivă a mijloacelor de informare şi comunicare în masă, etc.
- are caracter interdisciplinar – ceea ce înscrie psihologia socială pe una din coordonatele
esenţiale ale cunoaşterii ştiinţifice contemporane. Aceasta are strânse relaţii cu alte ştiinţe, realizează
schimburi utile sub aspect teoretic şi metodologic cu alte discipline contribuind în mod fertil la
cunoaşterea deosebitei complexităţi pe care o reprezintă omul.
- are caracter experimental – aceasta se observă prin faptul că multe dintre componentele sale
structurale, teoretice şi metodologice au fost şi sunt verificate experimental.
- are aplicabilitate practică – în cele mai variate domenii ale vieţii sociale, inclusiv în psihologia
judiciară.
Comparativ cu cea generală psihologia socială se distinge prin faptul că ea nu se mai preocupă de
senzaţii, percepţii memorie, etc. (procese psihice generale) aşa cum se manifestă ele în general la fiinţele
umane, ci le studiază aşa cum se manifestă ele în contextele sociale concrete.
Dreptul penal urmăreşte ca finalitate obţinerea prin intermediul normativului juridic, a unei
eficienţe optime a sistemului de ocrotire a valorilor sociale fundamentale.
Dreptul penal printr-un ansamblu coerent de interdicţii şi prescripţii protejează principalele valori
şi relaţii sociale.
“Scopul fundamental al dreptului penal, apărarea valorilor şi relaţiilor sociale esenţiale ale
societăţii” (C. Bulei, 1993), pune în evidenţă caracterul profund normativ al acestuia, rolul lui în
socializarea şi integrarea socială a indivizilor.
Dimensiunea juridică a infracţionalităţii include tipul normelor penale violate prin acte şi fapte
antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi felul
sancţiunilor adoptate, modalităţi de resocializare a persoanelor delicvente.
Sociologia juridică şi în special componenta ei, sociologia penală, studiază modul de producere
şi structurare a reprezentărilor şi atitudinilor colectivităţilor umane faţă de faptele antisociale (M. Voinea,
1993). În acelaşi timp, sociologia studiază concordanţele/discordanţele acestor reacţii (atitudini) în raport
cu anumite norme sau cu întregul sistem normativ instituţionalizat prin lege. Din acest punct de vedere,
instituţionalizarea constă în traducerea elementelor culturale – valori, idei, simboluri – care prin natura lor

4
au un caracter general, în norme de acţiune şi roluri ale unor grupuri care exercită un control direct şi
imediat asupra acţiunii sociale şi interacţiunii dintre membrii unei colectivităţi (G. Rocher, 1968).
Sociologia studiază infracţionalitatea ca fenomen eminamente social din punct de vedere al
cauzelor, legităţilor şi mijloacelor de combatere, ocupându-se de ansamblul abaterilor şi încălcărilor
normelor sociale şi juridice săvârşite în realitate (D. Banciu, S. Rădulescu, 1985).
Analiza sociologică a infracţionalităţii nu vizează doar geneza şi condiţionarea socială a ideilor
despre drept, ci şi determinarea socială concretă a normelor juridice, evoluţia acestora în funcţie de
dinamica realităţii sociale. Sunt cuprinse în această viziune şi atitudinile pozitive sau negative ale
comunităţii la sancţiunile punitive, reacţiile instituţionalizate sau neinstituţionalizate faţă de devianţa
penală.
Sociologia studiază fenomenul infracţional ca fenomen social şi de masă, urmărind influenţa
mediului asupra persoanelor deviante şi delincvente, cauzele macrosociale şi de grup ale
comportamentelor antisociale.
Criminologia studiază starea dinamică şi cauzele criminalităţii în scopul iniţierii de măsuri
destinate prevenirii şi combaterii faptelor ilicite. Criminologia tradiţională a fost dominată de problema
cauzalităţii lăsând pe seama dreptului penal şi a politicii penale sarcina elaborării măsurilor de prevenire
şi combatere a infracţionalismului (Rodica Stăinoiu, 1989).
Criminologia s-a constituit ca ştiinţă experimentală bazată pe observarea realităţii sociale,
studiind ceea ce se produce ca act infracţional spre deosebire de dreptul penal care prin caracterul său
normativ arată cum trebuie să se comporte indivizii pentru a nu încălca legea penală.
Există în literatura de specialitate aprecierea conform căreia obiectul criminologiei îl constituie
criminalitatea ca fenomen social, procesul de elaborare a legilor penale şi reacţia faţă de abaterile de la
lege (Sutherland, 1974). O astfel de perspectivă suprapune criminologia sociologiei penale.
Acestor elemente criminologia le adaugă cauzele şi condiţiile conduitei infracţionale individuale
sau de grup, utilizând metode psihologice şi psihosociologice (G. Basiliade, 1981).
Criminalistica este o ştiinţă cu caracter autonom şi unitar, însumând un ansamblu de cunoştinţe
despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor,
identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale (Emilian Stancu,
1995).
Specificitatea criminalisticii constă în descoperirea faptelor prevăzute de legea penală, de
cercetare şi interpretare a normelor acestora, de identificare a autorilor infracţiunilor.
Criminalistica serveşte la clasificarea sau conturarea elementelor constitutive ale infracţiunilor,
respectiv a obiectului, a subiectului, a laturii obiective şi a celei subiective (E. Stancu, 1995).
Studiul actului infracţional impune cunoştinţe temeinice de psihologie generală şi juridică. În
procesul judiciar organele de urmărire penală şi cele de judecată folosesc cunoştinţe privind psihologia
individului normal şi a celui deviant.
Psihologia judiciară polarizează preocupările privind actul infracţional atât din perspectiva
personalităţii celui implicat cât şi prin raportarea la grupurile sociale din care acesta face parte urmărind
normele juridice violate, sancţiunile punitive prescrise, modalităţile de resocializare şi reinserţie socială a
infractorului.

CAP. II.
ÎNCERCĂRI DE EXPLICARE A FENOMENULUI
INFRACŢIONAL

Specialiştii din cele mai diferite domenii ştiinţifice au încercat felurite explicaţii privind
fenomenul infracţional.

5
Numărul teoriilor este extrem de mare. Ele se pot clasifica în:
a) teorii nepsihologice (biologice, constituţionale, sociologice, economice).
b) teorii psihologice (analitice, psihosociale, controlului psihosocial al învăţării, învăţării sociale).
1. Orientarea biologică
- Incearcă să explice comportamentul infracţional prin anomalii şi disfuncţionalităţi fiziologice şi
anatomice.
Cesare Lombroso a publicat în 1876 “L’uomo deliquente”.
Extinde concepţia la corelaţia dintre anomaliile craniene şi creierul. El a formulat ipoteza
atavismului evoluţionist potrivit căruia caracterele omului primitiv pot apare la anumite persoane sub
forma unor stigmate (malformaţii ale cutiei craniene şi a scheletului, asimetrie bilaterală, dezvoltare
masivă a maxilarelor anumite anomalii ale urechilor, nasului, mâinilor şi picioarelor).
Ulterior a lărgit această ipoteză incluzând degenerescenţa epileptică, precum şi alte anomalii de
natură fiziologică, constituţională şi psihologică. Când la o persoană sunt întâlnite mai multe anomalii de
natură atavică – este un criminal înnăscut – un individ cu puternice înclinaţii criminogene care nu pot fi
neutralizate prin influenţa pozitivă a mediului. Anomaliile amintite (insensibilitatea morală, vanitatea,
incorigibilitatea, lipsa remuşcării, a milei, neglijenţa, pasiunea pentru jocurile de noroc, băuturile
alcoolice, limbaj colorat, etc.) nu presupun în mod necesar săvârşirea de infracţiuni, ci constituie o
predispoziţie în acest sens, printr-un efect de daltonism moral.
Alături de criminalul înnăscut Lombroso a mai caracterizat tipul pasional, şi epileptic. Între
criminalul înnăscut şi cel alienat a apărut nebunul moral.
El face cercetări asupra personalului militar şi deţinuţilor militari din Sicilia, iar concluziile sale,
parţial eronate, sunt datorate mai ales populaţiei cercetate (sicilieni cu mediu cultural specific).
Merite pe direcţia:
- cercetări empirice, lărgirea sferei cauzalităţii
- crearea unei noi şcoli de criminologie, realizarea unei reforme în raport cu şcoala clasică.
Teoriile eredităţii
Teoriile eredităţii consideră criminalul ca un individ predispus prin factori ereditari spre
săvârşirea crimei. Cercetările in acest domeniu au fost orientate în primul rând spre studiul genealogic,
studiul familiei infractorului. Se urmărea să se demonstreze că în familiile care au mulţi membri cu
antecedente penale, riscul apariţiei de noi infractori în rândul copiilor este mare.
Cele mai multe studii pe familie care s-au făcut pentru a evidenţia relaţia dintre ereditate şi crimă
nu au fost acceptate, motivul fiind că ele nu dispun de o metodologie bine pusă la punct pentru a permite
concluzii semnificative. Două exemple au fost însă mai interesante:
- Sheldon şi colaboratorii, comparând un grup de băieţi delincvenţi cu unul de non-delincvenţi, au
descoperit că cei din primul grup provin din familii cu antecedente criminale; ei au stabilit că cel mai bun
predictor este criminalitatea tatălui. Charles Goring în lucrarea sa “The English Conriot” a dat o puternică
replică teoriei Lombrosiene. El neagă toate teoriile criminalului înnăscut, dar acceptă o anumită
inferioritate de ordin fizic a infractorului, explicând-o prin ereditate. El a folosit tehnici statistice de
măsurare a gradului de asemănare a membrilor unei familii pe linie paternă. A arătat că există o corelaţie
ridicată între criminalitate (măsurată prin condamnări) şi variabile ca: trăsături fizice şi disfuncţii mentale
moştenite.
Teoriile constituţionale susţin legătura între caracteristicile fizice şi cele temperamentale.
Kretschmer în anumite lucrări încearcă să analizeze relaţiile existente între diferitele tipuri
biologice şi anormalitatea, mentală ‚a caracterului:
- leptosom sau astenic – trăsături longiline, umeri înguşti, musculatură subdezvoltată: tipul rece,
rezervat, nesociabil, comite infracţiuni contra proprietăţii.
- atletic – musculatură puternică, robust, o bună stabilitate psihologică dar poate deveni exploziv
– comit infracţiuni contra persoanei.

6
- picnic – scund şi rotund cu tendinţe spre îngrăşare, prietenos şi sociabil, comit fraude şi
excrocherii.
- displastic – caracterizat prin anumite disfuncţionalităţi glandulare – profilat pe infracţiuni
sexuale.
Concepţia bioconstituţională:
O. Kinberg consideră că pentru a descoperi cauzele fenomenului infracţional este necesar să se
studieze personalitatea individului. În acest scop el a inventat conceptul de constituţie biopsihologică prin
care se înţeleg dispoziţiile ereditare normale şi caracterele fenotipice dezvoltate din acestea.
Structura biopsihologică este compusă din 2 grupe de trăsături:
- trăsături ereditare normale – nucleul constituţional şi reprezintă suma tendinţelor reacţionale ale
individului.
- trăsături ereditare patologice
Teoria lui O. Kinberg plecând de la aceste trăsături se împarte în două variante:
Varianta constituţională:
Factorii fundamentali ai constituţiei biopsihologice:
- capacitatea (nivelul maxim de inteligenţă)
- validitatea (cantitatea de energie cerebrală de care dispune un individ)
- stabilitatea (facultatea proceselor cerebrale de a menţine şi restabili echilibrul emoţional).
- soliditatea (relaţii între elementele constelaţiei nervoase la un anumit moment). În raport cu structura
acestor factori indivizii sunt: supercapabili, supervalizi, superstabili, supersolizi, subcapabili, subvalizi,
substabili.
- indivizii cu funcţie morală limitată: elementul moral le lipseşte;
- indivizii capabili să reacţioneze normal la stimuli adecvaţi;
- indivizi a căror funcţie morală a suferit modificări în urma unor leziuni patologice de ţesuturi cerebrale;
- indivizi bine adaptaţi la mediu, dar insensibili faţă de actele morale;
Inadaptarea – incapacitatea individului de a reacţiona armonios la stimulii mediului căruia îi
aparţine.
Varianta patologică
Aici se includ bolile psihice, tulburările grave de inteligenţă datorate fie dispoziţiilor ereditare
patologice, fie traumatismelor cerebrale, infecţiilor microbiene.
Teoria constituţiei delincvente:
Benigno Tulio are o opinie – constituţia cuprinde elementele ereditare şi congenitale; elemente
dobândite în special în prima parte a vieţii.
Constituţia delincventă ar rezulta dintr-o pluralitate de elemente ereditare, congenitale, înnăscute
ce determină tendinţe crimiogene care însă nu duc în mod automat la săvârşirea de infracţiuni, ci numai
favorizează ca un subiect să comită o crimă mai uşor decât altul.
Orientări ce pun la baza comportamentului delincvent factori neurologici
Acestea se referă la disfuncţiile cerebrale şi cele ale sistemului endocrin EEG este cea mai
frecventă modalitate de a testa relaţia dintre sistemul nervos central şi comportamentul criminal,
observându-se că infractorii au un procent mai ridicat de anormalitate la testul EEG decât non-infractorii.
Testele neuropsihologice administrate unor deţinuţi, sugerează că indivizii violenţi şi impulsivi prezintă
anumite zone ale creierului distruse. Studiile de specialitate arată că cei mai mulţi din infractori suferă
leziuni cerebrale cu efecte de inconştienţă, în copilărie.
Printre cauzele comportamentului criminal se menţionează şi dezechilibrul sistemului endocrin.
În cazul femeilor, tensiunile premenstruale sunt asociate cu un dezechilibru al hormonilor feminini. Se

7
poate spune că schimbările hormonale cu efecte de iritabilitate, tensiune, nervozitate, cresc probabilitatea
comiterii actelor criminale. Cercetările susţin că nu poate fi vorba de o relaţia cauză-efect între factorii
endocrini şi comportamente, deoarece aceştia acţionează de multe ori dependent de alţi factori (psihici,
culturali).
Aceste modele explicative prezintă limite atât de ordin teoretic cât şi metodologic:
- tendinţa de considerare a comportamentului biologic drept element fundamental al personalităţii
umane;
- transformarea anomaliilor bio-constituţionale în criterii de clasificare a indivizilor;
- datele obţinute în urma unor studii au fost considerate suficiente în elaborarea unor teorii
cauzale;
- studii făcute pe grupuri mici de subiecţi care nu permit generalizarea rezultatelor.
În prezent se afirmă că nu există nici un tip particular de comportament infracţional care să fie
exclusiv determinat de factori biologici. Tot ce se poate afirma este că persoanele cu anumite tulburări,
anomalii la nivelul factorilor biologici prezintă un risc mai ridicat de a se angaja în acte antisociale.
Încercări de explicare a comportamentului delincvent pornind de la consumul de droguri
Studiile americane arată că 64% din crimele comise, 34% din violuri, 60% din abuzurile asupra
copiilor se datorează consumului de alcool.
Nu se poate vorbi de o cauză a comportamentului criminal atunci când ne referim la consumul de
droguri; un procent mare din populaţie consumă alcool, dar nu toţi comit acte criminale, după cum indică
sursele oficiale. De aceea s-a considerat că excesul de alcool sau de droguri în general, este un efect al
aceloraşi factori sociali, de mediu, care determină şi comiterea delictelor, totuşi nu se poate ignora faptul
că favorizează comiterea actelor criminale.
2. Orientarea psihiatrică şi psihologică
Această orientare susţine că geneza crimei şi a actului criminal rezidă în dezechilibre, anomalii şi
deficienţe cu caracter psihic. În consens cu acest punct de vedere, criminalul este un degenerat psihic şi
moral, caracterizat prin debilitate mintală sau personalitate psihopatică.
Varianta psihanalizei.
Sigmund Freud a încercat să demonstreze existenţa unei personalitati antisociale şi să explice
mecanismul de formare al acesteia.
Inconştientul la Freud “partea vizibilă a icebergului care formează cel mai larg şi într-un anume
fel cel mai puternic sector al minţii noastre”.
Este distinct de preconştient care în mod normal este similar inconştientului, poate fi chemat prin
procesele gândirii şi deveni conştient. Inconştientul cuprinde toate impulsurile instinctive ale omului şi
memoria sa refulată (reprimată alungată) din sfera conştientului în inconştient, în mare parte provenind
din experienţele traumatizante din timpul copilăriei.
Inconştientul, preconştientul, conştientul sunt concepute de Freud ca nişte entităţi autonome între
care impulsurile circulă pe verticală, ascendent şi descendent.
Ce-a de-a doua clasificare freudiană se referă la personalitate şi cuprinde, Eul, Supraeul şi Sinele.
Eul – conştiinţa de sine, nucleul personalităţii în alcătuirea căreia intră cunoştinţele şi imaginea
despre sine, precum şi atitudinile conştiente sau inconştiente despre cele mai importante interese şi valori.
Supraeul – conştiinţa morală constituie expresia existenţei individului în mediul social,
purtătorul normelor etico-morale şi a regulilor de convieţuire socială. Născut din inconştient ca şi Eul,
constituie un triumf al elementului conştient, element care devine cu atât mai manifest cu cât omul este
mai matur, sănătos şi mai dezvoltat sub aspect social.
Sinele – un complex de instincte şi tendinţe refulate care au un caracter apersonal şi nu este trăit
în mod conştient. El constituie polul pulsional al personalităţii, depozit al tendinţelor instinctive,
predominant sexuale şi agresive (expresie a instinctelor vieţii şi morţii) care pune organismul în tensiune.
Sinele este considerat ca o componentă biologică a personalităţii, reprezentant al influenţelor ereditare,

8
rezervorul energiei psihice, exponent al lumii interioare şi subiective. Eul se expune atacurilor din partea
celorlalte două puteri, ostile şi incompatibile: pulsiunile instinctive ale Sinelui şi cenzura exercitată de
Supraeu. Eul încearcă să echilibreze raportul dintre pulsiunile instinctive şi conştiinţa morală a individului
dând o formă frumoasă, dorinţelor Sinelui astfel încât să le facă mai acceptabile pentru Supraeu printr-un
proces de sublimare. Când sublimarea nu reuşeşte, Supraeul utilizează represiunea, determină refularea în
inconştient a instinctelor, unde vor rămâne până vor găsi o ocazie să erupă în mod necontrolat, spărgând
barierele impuse de Eu şi Supraeu.
În concepţia lui Freud diferenţa dintre infractor şi neinfractor s-ar situa la nivelul Supraeului.
Pulsiunile organice antisociale, tendinţele infracţionale ar fi prezente la toţi dar rămân ascunse în
procesele profunde ale personalităţii lor, fiind controlate şi stăpânite pe măsura dezvoltării şi trecerii la
faza adultă de către Eu, care se desăvârşeşte în permanenţă datorită experienţelor succesive acumulate,
precum şi prin structura Supraeului.
Supraeului dictează Eului; aceasta supunându-se sau nu ordinului de a controla şi stăpâni
pulsiunile Sinelui. Eşuarea tentativelor de sublimare ori de compensare a conflictelor interioare ale
individului pot conduce la o inadaptare şi în final pot determina trecerea la actul infracţional.
În cazul criminalilor ocazionali Supraeul îşi suspendă funcţia morală iar Eul este incapabil să mai
realizeze echilibrul.
Criminalii din obişnuinţă nu ar prezenta un conflict între Eu şi Supraeu, ei aparţinând unui mediu
antisocial, conduita lor este în armonie cu normele morale ale mediului din care fac parte. Freud mai
vorbeşte de:
- personalitatea de tip nevrotic – personalitate în conflict cu ea însăşi în care Supraeul a rămas
primitiv;
- personalitate în conflict cu societatea identificabilă la diferite categorii de infractori (de la
ocazional la recidivist);
El consideră că trăsăturile frecvent întâlnite la infractor (egocentrismul, labilitatea psihică,
agresivitatea şi indiferenţa afectivă) luate izolat nu sunt specifice infracţiunii, ci numai reunirea lor dă
personalităţii un caracter criminal.
Această reunire ar fi nucleul central al personalităţii unui criminal care apare ca o rezultantă nu ca
un destin.
Reprezentanţii şcolii psihiatrice atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor
emoţionale, sentimentul de inferioritate. Psihanaliza însă nu oferă explicaţie actelor criminale comise de
criminalul normal care învaţă acest comportament de la alţii, explicând comportamentul psihoticului,
nevroticului şi sociopatului.
Teoria personalităţii criminale
O amplă teorie asupra personalităţii criminale a fost creată de J. Pinatel. El subliniază că termenul
de “personalitate criminală” pe care îl foloseşte, este doar un concept operaţional şi nicidecum un tip
antropologic, neavând nici o legătură cu criminalul înnăscut al lui C. Lombroso.
Pinatel consideră că elementul decisiv al unui comportament criminal este trecerea la act, iar
condiţiile trecerii la act sunt determinate, la delicvenţii care comit acte grave, de existenţa unui “nucleu al
personalităţii” care se caracterizează prin asocierea următoarelor componente: egocentrism, labilitate,
agresivitate şi indiferenţă afectivă şi apare ca o rezultantă. Diferenţa dintre delincvenţi şi nedelincvenţi
constă în existenţa unui prag delincvenţional în sensul că trecerea la act se poate face la unii dintr-o
excitaţie uşoară. La alţii în urma unor presiuni intense.
Considerând că personalitatea este inseparabilă nu numai de organism, dar şi de mediu, autorul
se focalizează pe studiul personalităţii în situaţie. Există situaţii periculoase în care actul criminal
reprezintă reacţia unei personalităţi la acea situaţie; dar există şi situaţii amorfe în care ocazia este căutată.
Personalitatea domină situaţia, iar actul criminal ce rezultă de aici este o consecinţă a activităţii
personalităţii respective. Pinatel concluzionează că mediul influenţează atât existenţa situaţiilor, cât şi
formarea personalităţii. Mediul poate fi criminogen prin crearea ocaziilor de a comite crima şi prin
structura personalităţii criminale.

9
Teoria este importantă prin faptul că aduce în discuţie influenţa factorilor de mediu în formarea
personalităţii.
Teoria dezvoltării cognitive
Conform acestei teorii, modul în care oamenii îşi structurează ideile şi gândurile despre reguli,
norme, legi, denumit în psihologie “judecata morală”, rezultă în comportamentul criminal sau non-
criminal.
J. Piaget spune că în dezvoltarea judecăţii morale există două stadii:
1. credinţa că regulile sunt sacre şi de neschimbat;
2. credinţa că ele sunt produsul omenirii; prin acest al doilea stadiu se formează un comportament
mai moral decât cel determinat de primul.
L. Kohlberg identifică trei stadii ale dezvoltării judecăţii morale: stadiul judecăţii
preconvenţionale, convenţionale şi postconvenţionale. Conform lui Kohlberg, în cazul criminalilor
tranziţia gândirii spre stadiile superioare nu are loc, comportamentul criminal corespunzând unei judecăţi
morale ce se înscrie în primul sau al doilea stadiu de dezvoltare (Sue Titus, Reid, 1991).
Alţi autori susţin ideea potrivit căreia comportamentul criminal există printr-un anumit mod de
gândire al individului, dar şi prin ceea ce alege el să facă. Oamenii înşişi aleg comportamentul când vor să
se implice.
3.Teoriile psiho – sociale
Teoriile controlului psiho-social.
Tendinţa indivizilor de a devia în plan comportamental este relativ generală, ceea ce evidenţiază
nevoia formării unor structuri interne criminoinhibitive.
Legături puternice a individului în societate îl fac să se conformeze normelor sociale.
Legătura fiecărui individ cu societatea are patru elemente:
a. ataşamentul faţă de persoanele convenţionale (grija faţă de alţii, efectul comportamentului
altora asupra sa, etc.).
b. obligaţia faţă de comportamente convenţionale (educaţie, slujba).
c. implicarea în activităţi convenţionale micşorează posibilităţile temporale şi energetice de
angajare în activităţi orientate spre scopuri neconvenţionale.
d. convingerea indivizilor că trebuie să se subordoneze societăţii.
Teoria infranarii W. Reckless 1961
Comportamentul criminal este influenţat de:
1. factorii de presiune socială (condiţiile economice şi de locuit precare, statut social scăzut, lipsa
oportunităţilor, conflicte familiale).
2. factori de presiune de atragere: companioni răi, subcultura delincventă şi criminală, grupuri
deviante.
3. în imediata vecinătate a individului există o frânare extremă eficientă sau nu din partea vieţii
familiale sau grupul suportiv.
4. înfrânarea internă
5. stratul cel mai de jos constă numai din presiunile dinlăuntru (tensiuni interne, ostilitate,
agresivitate, inferioritate).
Caracteristic – ierarhizarea verticală a unui continuum de factori.
Teoriile învăţării:
- teoria asocierii diferenţiale (E. Sutherland 1947).

10
“Comportamentul criminal este învăţat prin interacţiune cu alţii într-un grup familial. Învăţarea
include tehnicile comiterii actelor criminale plus motivele, trebuinţele raţionalizările şi atitudinile
favorabile crimei”.
4.Teoriile învăţării sociale
Conform acestor teorii, învăţarea se produce prin interacţiunea dintre oameni şi prin existenţa
unor modele prin care funcţionează; conduita individuală este rezultat al învăţării. În acest proces de
învăţare, un rol foarte important îl are familia, subcultura şi mass-media.
Teoriile de orientare behavioristă, presupun existenţa unei condiţionări a comportamentului,
bazată pe întărirea reacţiei de răspuns. Învăţarea nu poate avea loc dacă nu există un anumit fel de întărire
recompensatorie sau punitiva. Se învaţă comportamente dezirabile sau indezirabile social printr-un proces
de exersare care implică recompense pentru comportamentele adecvate şi pedepse pentru
comportamentele deviante.
G. Trasler a aplicat această teorie în încercarea de a determina cum învaţă o persoană să nu fie
delincvent. Presupunerea lui de bază este că un individ învaţă să nu devină criminal folosind o metodă de
antrenare şi formare prin care inhibă anumite feluri de comportament definite ca fiind criminale.
Inhibarea acestor comportamente se produce în urma anxietăţii resimţite de individ prin aplicarea unor
pedepse ori de câte ori există respectivele comportamente. Autorul subliniază că nivelul de anxietate este
în relaţie de directă proporţionalitate cu cantitatea pedepsei folosită în perioada timpurie de condiţionare
(copilărie). Din acest punct de vedere se presupune că persoanele predispuse la comportamente
delincvente nu au fost adecvat pedepsite pentru actele deviante din timpul copilăriei lor.
A. Bandura consideră că în dezvoltarea diferitelor forme de comportament, inclusiv cel agresiv,
intervin o serie de mecanisme ca: imitaţia şi modelarea. Bandura pleacă de la premisa că indivizii nu se
nasc cu tendinţe agresive, ci le învaţă.
Observând purtarea agresivă a altora, copilul poate să-şi formeze o concepţie privind modul cum
comportamentul este realizat şi în ocazii ulterioare, reprezentarea simbolică poate servi drept ghid pentru
acţiune. Există trei surse principale prin care se realizează învăţarea observaţională (Mitrofan, V.
Zdrenghea, T. Butoi, 1994):
1. agresiunea modelată de membrii familiei (copii care sunt trataţi agresiv de părinţi, vor folosi
agresivitatea şi în relaţiile cu alţii);
2. subcultura în care trăieşte individul (în comunităţile în care abundă modele de conduită
agresivă, indivizii au frecvent ocazia să le observe);
3. mass-media, în general televizorul care prezintă foarte multe modele de agresivitate.
Comportamentul uman, în general, şi cel agresiv sunt reglate în sensul menţinerii sau eliminării
lor prin consecinţele pe care le au şi care sunt de trei feluri:
1. întărirea externă – probabilitatea acţiunilor particulare este crescută datorită beneficiilor
anticipate şi redusă datorită pedepsei anticipate. Întărirea externă este, deci, pozitivă şi negativă. Dintre
factorii întăritori externi ai agresivităţii fac parte: recompense materiale, recompense pe linia statusului
social, reducerea tratamentului agresiv în cazul unor comportamente agresive. Întăritorii externi negativi
au o acţiune inhibitivă şi îşi au sursa în ameninţări cu pedeapsa;
2. întărirea indirectă – se realizează prin observarea comportamentelor altor persoane în diferite
situaţii şi a consecinţelor lor (dacă sunt recompensate, ignorate sau pedepsite). Întărirea indirectă se
bazează pe existenţa unor modele. Consecinţele comportamentelor agresive ale altora oferă informaţii
privind tipurile de acţiune care sunt sancţionate sau recompensate social, cât şi situaţiile în care ele se pot
desfăşura;
3. autoîntărirea sau mecanismul de autoreglare care presupune că subiectul se raportează la
consecinţele propriilor acţiuni. Autoîntărirea poate fi autorecompensatoare sau autopunitivă.
Încercări de explicare ale comportamentului criminal
Pornind de la gradul de dezvoltare intelectuală

11
Mulţi psihologi au susţinut că există o relaţie de tip cauzal între coeficientul scăzut al inteligenţei
şi comportamentului delincvent.
Teoriile etichetării sociale:
Porneşte de la presupunerea că devianţa este.generata de către etichetele folosite de societate în
legătură cu anumite acte.
- o variantă – autoconcepţionalizarea – Yablonski (1990)
Copii care sunt maltrataţi fizic, sexual sau emoţional de către părinţi îşi dezvoltă o scăzută
autoestimare şi sunt mai apţi să comită acte delincvente ca adolescenţi si să devină criminali ca adulţi.
O nouă direcţie de analiză a actului infracţional.
S-au elaborat numeroase teorii privind comportamentul infracţional care pot fi sintetizate astfel:
a) caracter diversificat având la bază factori:
- bioconstituţionali sau fiziologici
- ambiental şi social
- psihologici individual
- interinfluenţe individ-societatea
b) Fragilitatea legăturii cauzale postulate (se confirmă în unele cazuri în altele nu).
c) Efectuarea de generalizări pripite.
d) Toate subliniază faptul că fenomenul criminalităţii este un fenomen deosebit de complex
(hipercomplex, multideterminat).
Necesitatea analizei cazuistice individuale.
După ce adevăratele cauze au fost evidente se pune problema reacţiei sociale în raport cu acest
comportament particular (pedeapsa penală: prevenire de ansamblu, prevenire individuală, insulta morală,
reabilitarea).
Odată pedepsită persoana urmează a fi diagnosticată psihocomportamental pentru a elucida
posibilitatea aplicării unui program corecţional adecvat.
Scopul acestui program:
- adaptarea la sistemul solicitărilor specifice programului corecţional
- continuarea şi consolidarea unor mecanisme criminoinhibitive
- pregătirea pentru reinserţia şi reintegrarea socială
Acest diagnostic poate evidenţia cauze:
- predominant interne (biofizice, psihofiziologice)
- predominant externe (lipsa condiţiilor existenţiale, presiuni externe)
Scop – motiv în comportament infracţional.
Omucidere – scop – înlăturare fizică a individului
- motiv – sentiment acut de gelozie
Motivaţia poate fi: - conştientizată (total, parţial)
- nu
Necesitatea elucidării factorilor motivaţional.

Motivaţia:
- extrinsecă – urmăreşte rezultatele gratifiante (bani)

12
- intrinsecă – accentul pe acţiunea în sine (ceea ce oferă efecte gratificante).

5. Orientarea sociologică
Şcoala sociologică
Durkheim considera criminalitatea ca un fenomen social normal, iar crima pentru el este un factor
de sănătate publică, o parte integrantă a oricărei societăţi sănătoase. De aici decurgând următoarele
consecinţe:
- dacă criminalitatea este un fenomen normal ea nu este determinată de cauze excepţionale ci de
structura culturii căreia îi aparţine.
- întrucât criminalitatea este rezultanta marilor curente culturale ale societăţii şi raporturile cu
ansamblul structurii sociale au un caracter permanent.
- ea trebuie înţeleasă şi explicată nu prin ea însăşi ci în legătură cu o cultură determinată în timp şi
în spaţiu.
Durkheim studiind fenomenul de suicid a arătat că ea apare atunci când nu există un echilibru
între nevoile individului şi posibilităţile de a le satisface iar dereglarea socială determină dezechilibru. La
baza lui ar sta determinismul social şi nu predispoziţia psihologică a individului.
Anomia – stare obiectivă a mediului social caracterizat printr-o dereglare a normelor sociale
datorită unor schimbări bruşte (războaie, revoluţie, crize economice).
Şcoala mediului social – Lacasagne – “Societăţile nu au decât criminalii pe care îi merită” –
“Mediul social este mediul de cultură al criminalităţii, iar microbul, infractorul, un element care nu
prezintă importanţă decât în ziua în care găseşte modul care-l face să se dezvolte”. Adică fiecare societate
conţine tipurile de infracţiuni şi infractori care corespund condiţiei economice, culturale, morale şi
sociale proprii.
Şcoala interpsihologică Gabriel Tarde consideră socialul ca fiind guvernat de relaţiile
psihologice dintre indivizi bazate pe legea imitaţiei. Săvârşirea infracţiunilor nu s-ar datora unor pulsiuni
organice ci influenţelor psihologice pe care le preia prin imitaţie. Aceasta fiind principala cauză a
criminalităţii.
El a evidenţiat existenţa unor infractori de profesie ce se caracterizează prin limbaj, semne de
recunoaştere (tatuaj) şi reguli de asociere (grupuri). El consideră infractorul ca un parazit social.
Enrico Ferri şi sociologia criminală. Delictul este un fenomen cu o etiologie complexă, atât
biologică cât şi fizico-socială cu modalităţi şi grade diferite, în funcţie de caracterul persoanelor implicate
si.de.speficul timpului şi locului.
Factori criminogeni:
- factori entropici
- factori fizici sau cosmo-telurici (climatul, natura solului, succesiunea zilelor şi nopţilor,
anotimpurile, temperatura, condiţiile atmosferice).
- factorii sociali (densitatea populaţiei, familia, protecţia socială, organizarea economică şi
politică, alcoolismul).
Acordarea unei importanţe deosebite factorilor sociali, regăsindu-se pe planul general al
infracţiunilor, infracţiunea concretă având determinări multiple atât biologice, fizice.cat şi sociale.
Modelul consensual
Teoriile modelului consensual îl consideră pe individ neadaptat. Esenţa acestor teorii constă în
recunoaşterea unor norme care ocrotesc valorile sociale dominante a căror încălcare îl plasează pe individ
în categoria infractorilor.
1. Orientarea ecologică a şcolii din Chicago. Relaţia dintre om şi societatea este examinată prin
intermediul particular, ecologic. Au fost evidenţiate corelaţii între delincvenţa, dereglările sociale în
zonele de deteriorare morală caracterizate prin sărăcie, şomaj, familii dezorganizate, condiţii de muncă

13
nefavorabile, învăţământ dezorganizat. Delincvenţa apare ca un fenomen de respingere, specific
cartierelor sărace, şcoala ecologică formulând conceptul de zonă criminogenă specifică.
R. Stark consideră că în studiul comportamentului criminal important este studiul tipurilor de
locuri, o mai mică importanţă avându-l studiul oamenilor (cf. S. Rădulescu, D. Banciu, 1996).
Izolarea ecologică determină şi o izolare culturală, conducând la apariţia unor subculturi
delincvente care reprezintă moduri de adaptare a indivizilor defavorizaţi în raport cu o societate ostilă. Ele
grupează acei indivizi care au o altă imagine asupra valorilor, intereselor ocrotite şi a comportamentelor
acceptate, fapt pentru care recurg la mijloace ilicite de atingere a unor scopuri, devenind surse potenţiale
de criminalitate.
Procesul de urbanizare a avut ca efecte mărirea distanţelor sociale dintre grupuri sociale,
determinând astfel slăbirea controlului social exercitat de comunitate, perturbarea ordinii sociale
tradiţionale prin diversitatea normelor de conduită şi eterogenitatea populaţiei. Sub acţiunea acestor efecte
combinate, mulţi locuitori ai metropolelor tind să devină “desocializaţi”, trăind fără aprobarea sau
recunoaşterea celorlalţi.
Cercetările de ecologie a criminalităţii au evidenţiat legăturile ce se pot stabili între creşterea
ratei criminalităţii în marile aglomerări urbane şi diminuarea controlului social, destabilizarea ordinii
sociale şi multiplicarea fenomenelor aculturative. În acest fel prevenirea şi eliminarea delincvenţei
presupune asigurarea protecţiei sociale a grupurilor defavorizate şi igienizarea morală, socială şi sanitară
a zonelor cu potenţial ridicat de criminalitate.
Considerând crima ca efect al dezorganizării sociale, teoria oferă explicaţii numai pentru un
anumit tip de crime – ale celor săraci şi marginalizaţi. Crima gulerelor albe nu poate fi explicată din acest
unghi de vedere. Se neglijează influenţa altor variabile sociale, ca de exemplu: contextul familial în care
trăieşte individul.
2. Curentul culturalist – raportează persoana individului la cultura în care se dezvoltă şi pe care o
asimilează.
a) teoria asociaţiilor diferenţiate Sutherland – infractorul învaţă comportamentul delincvent
printr-un proces obişnuit de comunicare cu alte persoane în cadrul unor grupuri. El se dobândeşte prin
asocierea indivizilor care apreciază favorabil acest comportament şi prin izolarea (diferenţierea de
persoanele care-l apreciază defavorabil). Asociaţiile diferenţiate apar pe fondul unor conflicte socio-
culturale care ar sta la baza dezorganizării sociale.
Prin asocierea pe care a făcut-o între cultura criminală şi cultura societăţii globale a identificat
forme de criminalitate care scăpau de sub incidenţa legii penale (criminalitatea gulerelor albe). Teoria a
fost criticată pentru că nu a dat răspuns la două întrebări:
- care este originea criminalităţii
- cauza pentru care unii “învaţă” astfel de comportamente şi alţii nu.
b) teoria conflictelor de cultură. Sellin – conflictele referitoare la asimilarea diferită a normelor,
intereselor şi valorilor sociale ori acordarea de semnificaţii diferite acestora.
Ele apar fie prin introducerea unor norme şi valori străine într-un sistem închis, fie prin schimbări
de ordin social, inevitabile în interiorul sistemului. Comportamentul delincvent apare pe fondul
conflictului real sau imaginar între normele şi valorile pe care le-a însuşit o persoană şi normele
dominante în societate. Sellin consideră că există o relaţie direct proporţională între numărul de
contradicţii culturale şi rata delincvenţei.
Multe studii privind criminalitatea relevă dependenţa dintre modul de viaţă al unor indivizi,
cultura care defineşte acest mod şi fenomenul de delincvenţă; sociologii vorbesc în acest sens, despre
existenţa unor culturi ale delincvenţei. Crima este un fenomen cultural, acceptat de cei care aparţin unei
astfel de culturi, în sensul că este considerat normal.
M.E. Wolfgang şi F. Ferra au studiat “subcultura violenţei”, pe care au definit-o prin modele
culturale specifice, tradiţii particulare, reguli normative care indică individului cum să se comporte în
diferite situaţii de încălcare a legii. Ca orice comportament uman, crimele violente trebuie privite în raport
cu contextul cultural care le generează (S. Rădulescu, D. Banciu).

14
Cei doi autori spun că, cu cât este mai mare gradul de integrare a individului într-o asemenea
subcultură, cu atât mai mare va fi probabilitatea ca aceasta să manifeste un comportament violent.
Teoriile din această categorie încearcă să identifice modelele şi mecanismele culturale care
definesc “cultul violenţei”. Totodată ele prezintă şi modul cum acestea sunt transmise, adică cum un
individ, prin apartenenţa sa la o subcultură delincventă, devine criminal. Procesul de învăţare a
comportamentul delincvent este similar cu cel al învăţării oricărui model de conduită.
Albert Cohen – subculturile delincvenţei. Acceptând ruptura definitivă cu valorile tradiţional
existente în societate şi alegând calea delincvenţei, grupul defavorizat îşi constituie un sistem propriu de
modele şi norme – subcultura delincventă. Ea se caracterizează prin nonutilitate (infracţiunile sunt
comise nu pentru scopuri materiale ci pentru formă, maliţiozitate), faptele vizează necazul celorlalţi şi
negativism.
Funcţionalismul operând cu concepte de sistem social, structură socială, funcţie, disfuncţie,
relaţii, statusuri şi roluri sociale a inspirat unele teorii criminogene.
Preluând de la Durkheim conceptul de anomie K. Merton îi dă sensuri noi. Ordinea socială este
stabilă atunci când este un echilibru între scopurile ce urmează a fi atinse şi mijloacele disponibile pentru
a le atinge. Când echilibrul se rupe îşi face apariţia dezorganizarea socială. Deci anomia se naşte ca
rezultat al tensiunii între scopuri şi mijloace. O altă teorie aparţinând lui Cloward şi Ohlin – leagă
delincvenţa de anomie. Ei consideră că reacţie faţă de inegalităţile sociale nu este un fenomen individual
ci unul colectiv, grupurile delincvente constituindu-se cu scopul declarat de a săvârşi fapte antisociale.
Nereuşind să-şi atingă scopurile prin mijloace legitime, indivizii din categoriile defavorizate
încearcă să evadeze din mediul lor în grup alegând diferite căi. Sunt unii care raportează cauza eşecului la
propria persoană, alţii acuză societatea şi contestă legitimitatea normelor sociale şi juridice.
Aceştia vor căuta avizul în subcultura delincvenţei.
Structurile de oportunitate în funcţie de mijloacele utilizate sunt legitime şi ilegitime.
Cele ilegitime sunt diferenţiate în trei modele de subculturi:
- model criminal
- model violent
- model izolat

6. Tendinţe actuale în explicarea fenomenului infracţional


Complexitatea deosebită a fenomenului criminalităţii nu poate fi băgată în tiparele unei teorii. Se
pot evidenţia însă cauze pentru infracţionalitate în continuă creştere, cauze care pot fi:
- generale – lipsuri materiale, anormalitate psihică, carenţe educaţionale în familie, eşecul şcolar
şi
- specifice pentru perioada tranziţiei spre economie de piaţă care presupune restructurări
fundamentale în componentele sistemului social economic. Cauzele specifice care stau la baza creşterii
ratei criminalităţii pot fi divizaţi în:
a) cauze obiective
- creşterea inflaţiei
- creşterea ratei şomajului
- scăderea nivelului de trai
- droguri, vânzarea de arme,trafic de persoane , pornografia ca noi forme de preocupări
- carenţele protecţiei sociale care fac să prolifereze: vagabonzii, cerşetorii, copii străzii.
- corupţia care pătrunde la nivele tot mai înalte
b) cauze de ordin subiectiv

15
- creşterea incertitudinii şi anxietăţii populaţiei generate de lipsa de perspectivă.
- creşterea gradului de stres si frustrare , datorită insecurizării privind procurarea şi menţinerea
surselor de existenţă, creşterii preţurilor.
- scăderea motivaţiei pozitive faţă de muncă.
- creşterea influenţei modelelor negative de conduită.
- scăderea respectului faţă de lege şi pentru cei meniţi s-o apere.
- înţelegerea greşită a ceea ce înseamnă, democraţie autentică.
- incompleta pregătire a populaţiei pentru a prelua modele de conduită caracteristice democraţiei
autentice ceea ce duce spre conflicte, intoleranţă, frustrare.
- diminuarea şcolarizării, scăderea influenţei valorilor culturale autentice şi a influenţei educaţiei
sociale.
- influenţa nefastă a unor surse audio-vizuale.
Printre teorii mai importante conturate, care încearcă să explice fenomenul infracţional în viziune
contemporană putem enumera.
Modelul conflictual – se caracterizează prin relevarea intereselor opuse care provoacă conflicte
între clase şi grupuri sociale. Obiectul de studiu al teoriilor modelului conflictual îl constituie clasele
sociale definite în baza relaţiilor în care acestea se află faţă de mijloacele de producţie. Întregul fenomen
social este explicat în termenii “conflictelor între clase” cu interese opuse în termeni de interacţiuni, de
dominaţie între organe de ordin naţional, religios, etnic, profesional, etc.
Perspectiva conflictului social
Are la bază ideea să societatea este structurată în două mari categorii de indivizi – cei care au
puterea şi cei care nu au nici o putere în societate iar conflictul dintre cele două grupuri apare datorită
divergenţei intereselor lor. G. Vold vede conflictul ca un răspuns normal la lupta oamenilor pentru
supravieţuire.La nivelul celor două grupuri sunt promovate norme diferite datorită poziţiei lor în societate,
dar normele care funcţionează în societate sunt stabilite de cei ce au puterea. Neglijând interesele celor
lipsiţi de putere, aceste norme generează conflicte şi sunt încălcate de cei defavorizati.
Tot în cadrul acestei perspective se înscrie şi criminologia critică. Această orientare include mai
multe teorii, printre care şi teoria marxistă asupra comportamentului criminal. Deşi nu oferă explicaţii
similare, ele au fost grupate în acest fel deoarece pornesc de la două premise:
1. explicarea comportamentului criminal din perspectiva economică;
2. considerarea faptului că infracţionalitatea nu poate fi soluţionată într-o societate de tip
capitalist.
Accentul se pune pe inegalitatea socială generată de structura socială deficitară. Capitalismul
este văzut ca un sistem economic care creează un sistem de clasă în care unii membri ai societăţii au
beneficii de pe seama celorlalţi membri. Apartenenţa la o clasă determină felul în care indivizii se
relaţionează unii cu alţii atât economic, cât şi politic, atât timp cât puterea economică este legată de
puterea politică.
În viziunea marxistă, crima este un rezultat al violării drepturilor omului, al condiţiilor de
exploatare a unor indivizi, al condiţiilor precare de muncă şi de trai ale unor oameni; este un rezultat al
lipsei de oportunitate a tuturor oamenilor de a se realiza, prin faptul că puterea este monopolizată de o
clasă socială.
Aceste teorii, însă, nu prezintă propoziţii testabile empiric; au un suport empiric foarte slab, de
aceea sunt văzute mai degrabă ca orientări sau perspective.
În modelul conflictual se postulează egalitatea ontologică a oamenilor. Tot ceea ce concură la
inegalitate, care se observă într-o societate, trebuie eliminat în consecinţă. Această modificare nu se
operează prin ajustări “naturale”. Ea se realizează prin conflicte şi revoluţii. Astfel, teoria conflictelor
constituie atât un principiu explicativ cât şi unul justificativ.
Curentul interacţionist

16
Aceste teorii au părăsit domeniul de cercetare a cauzalităţii criminalităţii studiind procesul
calificării (etichetării) unei persoane ca infractor. Sociologul american Yablonski în lucrarea sa “Cei fără
şanse” susţine că nu încălcarea legii caracterizează actul de devianţă ci procesul complex în cursul căruia
individul este etichetat ca deviant.
Profund angajată politic este teoria criminală – (Chambliss) care vizează:
a) în ceea ce priveşte conţinutul şi funcţiile dreptului penal după care:
- anumite acţiuni sunt calificate drept infracţiuni în interesul clasei sau grupului conducător.
- odată cu industrializarea decalajul dintre clase se măreşte; dreptul penal va avea ca funcţie
supunerea proletariatului prin violenţă.
b) în privinţa consecinţelor criminale pentru societate.
- infracţionalitatea reduce şomajul creând locuri de muncă în organele de control social.
- crima deturnează atenţia proletariatului de la exploatarea a cărei victimă este, de la problemele
propriei clase, puterea fiind interesată în crearea unor diversiuni urmate de etichetări legale.
c) etiologia conduitei infracţionale
- conduita umană delincventă sau nu este raţională şi conformă cu poziţia pe care individul o
ocupă în structura de clasă a societăţii.
- criminalitatea variază de la o societate la alta în funcţie de structura economică şi politică a
societăţilor.
Criminalitatea reacţiei sociale (C.r.s.)
Această orientare urmăreşte elucidarea proceselor sociale care produc devianţa şi delincvenţa.
C.r.s. apreciază că problema fundamentală a criminologiei o constituie studierea ansamblului proceselor
ce alcătuiesc reacţia socială faţă de fenomenul delicvenţei criminale fiind considerată ca o reacţie directă
şi nemijlocită a reacţiei sociale.
Criminalitatea “critică” – susţine că actul deviant ar fi rezultatul unei stări conflictuale între
individ şi structurile sociale şi economice, iar infracţiunea ar reprezenta actul politic prin care
delincventul îşi exprimă refuzul faţă de organizarea socială existentă.
Cauzele criminalităţii ca fenomen social. Prin sistem social înţelegem un ansamblu superior
organizat de elemente dintre care fiecare constituie un sistem – aflate în relaţii între ele, precum şi cu
întregul căruia li se subsumează, ansamblul care are ca sarcină realizarea anumitor valori (efecte).
Explicaţii prin factori economici
Industrializarea
Un factor de progres economic şi social care produce unele consecinte secundare cum ar fi;
Efecte negative asupra unei categorii de oameni din mediul rural deplasaţi către zonele industriale în
speranţa unui trai mai bun. Înlocuirea unui mediu social foarte personal în care individul era cunoscut şi
apreciat la valoarea sa, cu un mediu social foarte impersonal în care individul este un nimeni a provocat
grave mutaţii în structura lor de personalitate mai ales când transplantul s-a soldat cu un eşec.
- O specializare cu un efect de înstrăinare, omul neputând să-şi manifeste spiritul creator.
- industriile afectează echilibrul ecologic cu efecte care accentuează starea de stres.
- ritmul dezvoltarii industriei poate avea un efect criminogen ca urmare a imposibilităţii asigurării
unor condiţii social edilitare minime pentru populaţia atrasă în acest sector.
Şomajul – ataca în mod serios echilibrul interior al individului nemaiputându-şi realiza prin
mijloace legale aspiraţiile sale.
Atinge grav structura familială la baza sa. Autoritatea tatălui se diminuează. Inversarea rolurilor
familiale poate produce stări de confuzie, de dezechilibru interior, anxietate, alcoolism, dorinţa de revanşă
împotriva societăţii.

17
Nivelul de trai – înainte numai sărăcia a fost privită ca factor criminogen. Sutherland a evocat
criminalitatea “gulerelor albe”. Sărăcia nu are numai o dimensiune economică-obiectivă, ci şi una
spirituală. Obiectiv sărăcia se raportează la nivelul de trai într-o societate la un moment dat. Dimensiunea
subiectivă se referă la percepţia individuală la evaluarea personală pe care individul o face statutului său
economic, situaţiei sale financiare la un moment dat. În funcţie de nevoile, aspiraţiile şi obligaţiile sale el
îşi va considera nivelul de trai satisfăcător sau mizer. Acelaşi salariu poate fi foarte bun pentru unii în
timp ce pentru alţii ar fi de-a dreptul jenant.
Explicaţii prin factori socio-culturali. Constituie un complex extrem de larg, de factori în
interiorul cărora individul se naşte, trăieşte şi moare. Aceştia îi marchează definitiv evoluţia. Majoritatea
au relevanţa criminologică.
1. Familia. Are rolul de socializare dând copilului un anumit standard valoric precum şi atitudini
de aderare ori lipsa de cooperare faţă de anumite valori sociale. Orice perturbare în interiorul familiei are
efecte importante asupra copilului, atât la nivelul adoptării sale sociale cât şi asupra structurii sale de
personalitate.
Structura familială este afectată de numărul membrilor săi, de capacitatea educativă a părinţilor,
de mobilitatea socială şi geografica a familiei . Rolul familiei în procesul de socializare se reduce tot
mai mult, datorită şcolarizării prelungite, presă, TV, filme, microgrupurile la care aderă. Cercetările
efectuate au relevat faptul că un număr important de copii delincvenţi şi-au schimbat domiciliul în timpul
copilăriei, sunt prost întreţinuţi material şi organic, au părinţi despărţiţi sau necăsătoriţi, nu au acces la
cultură. Personalitatea copiilor delincvenţi este mai amorfă şi lipsită de ambiţie, normele lor de
comportare sunt mai reduse şi lipsite de conţinut.
Sunt stresaţi datorită coeziunii reduse a familiei lor, a stării de încordare dintre părinţi, a lipsei de
supraveghere şi interes din partea părinţilor.
Familiile de infractori îşi implică copiii în activităţi infracţionale, împrumutându-le precepte
morale contrare eticii societăţii. Delincvenţa apare ca un conflict între cultura proprie familiei şi cea a
societăţii.
Nivelul de instruire şcolară – se reflectă prin alegerea unor forme infracţionale mai puţin
primitive.
Religia – anumite secte religioase practică infracţionalismul pentru obţinerea unor avantaje
materiale.
Starea civilă – atât femeile cât şi bărbaţii necăsătoriţi sunt predispuşi să comită delicte sexuale,
iar în cazul soţilor sunt o serie de infracţiuni săvârşite cu violenţă.
Impactul mijloacelor de informare în masă – violenţa pe micul ecran furnizează auditoriului
modele de comportare negative determinând creşterea nivelului agresiv în rândul auditoriului
destabilizează auditoriul cu privire la gravele prejudicii pe care le produce violenta.
Discriminarea – refuzul de a trata un grup social în conformitatea cu aspiraţiile sale exercitându-
se la diferite niveluri: ale claselor sociale; sexelor apartenenţei religioase, grupurilor etnice; instruirii,
participării la activităţile sociale, emigrării. Intensitatea delincvenţei depinde de criterii economice sociale
şi politice. Prejudecăţile nasc sentimente de frustrare care declanşează porniri agresive precum şi dorinţe
puternice de revanşă din partea celor care se consideră discriminaţi.
Specificul social – sinteză a nivelului de cultură şi civilizaţie al unui popor incluzând un anumit
temperament naţional care în anumite condiţii sociale, economice şi politice permit ca tipul de reacţie
populară să poată fi prevăzut în coordonatele sale de ansamblu.
Influenţele criminalităţii internaţionale. O ţară cu graniţele deschise este supusă penetrării
infracţionalităţii organizate pe plan internaţional.
Urbanizarea – accelerează ritmul natural al omului şi taie legăturile dintre om şi natură. Familia a
suferit în primul rând: rata divorţurilor, despărţirile, abandonul de familie, diminuarea autorităţii
părinteşti, angajarea în muncă a ambilor soţi, şcolarizarea prelungită a copiilor, căsătoria lor prematură au
schimbat instituţia familială.

18
Eterogenitatea socială are drept consecinţă eterogenitatea culturală. Transformările socio-
culturale au supus persoana umană la perturbaţii şi au plasat-o frecvent în situaţii conflictuale. Au început
să apară inadaptaţi, alienaţi, înstrăinaţi, infractori.
Toxicomania – droguri şi alcoolism – determină tulburări mentale cu efecte pe planul
comportamentului uman. Sunt două stări de alcoolism:
- alcoolismul acut – beţie uşoară – stare tipică de confuzie mentală, exagerează nevoile sexuale şi
conduce la o stare de delincvenţă şi agresivitate.
- alcoolism cronic – modifică mentalitatea fundamentală a individului, dezvoltă agresivitatea şi
impulsivitatea, este însoţit de o pierdere a sensurilor eticii şi moralei.
Profesia – toate profesiile oferă posibilităţi de săvârşire a infracţiunii. Criminalii “gulerelor albe”
– infracţiuni săvârşite de o persoană socialmente respectabilă care ocupă un statut social elevat.
- beneficiază de o indulgenţă generalizată, datorită poziţiei sociale şi modalităţii rafinate prin
care realizează infracţiunea.
- reputaţia personală implicată nu este alterată.
Explicaţii prin factori politici. Războiul convenţional, datorită legii procesual penale speciale
(curtea marţială) este mai puţin criminogen.
Războiul civil – cea mai înaltă expresie a crizei politice dintr-un stat este puternic criminogen. În
timpul lui se creează centri antagonici de putere, indivizii se polarizează, legislaţia este ignorată, se
instaurează haosul şi anarhia socială şi economică, se escaladează violenţa şi se urmăreşte anihilarea prin
toate mijloacele a oponenţilor. Infractorii de profesie au un câmp ideal de acţiune.
Cauzele criminalităţii ca act individual.
Personalitatea umană este un rezultat al interacţiunii dialectice dintre factorii exogeni de mediu şi
factorii endogeni, respectiv ansamblul trăsăturilor bio-psihologice ale individului sau sinteza însuşirilor
psihologice care caracterizează mai pregnant şi cu un mai mare grad de stabilitate omul concret şi
modalităţile sale de conduită.
Componentele personalităţii: aptitudinile, temperamentul, caracterul se exprimă în mod constant
în conduită.
Caracterul – ansamblu de însuşiri care se manifestă în mod constant şi durabil în faptele de
conduită ale individului:
- raportul contradictoriu al omului cu natura
- raportul contradictoriu al omului cu societatea (grupurile, clasele, comunitatea)
- raportul contradictoriu al omului cu propria sa natură umană
Orientarea antisocială a individului
- se defineşte ca o inadaptare, incapacitate de a răspunde adecvat sistemului de norme şi valori
promovate de societate. Individul nu se rupe de sistemul valoric licit dar prezintă o disfuncţie, nu este în
măsură să reacţioneze întotdeauna în conformitate cu aceste norme şi valori.
- aria antisocială eliminând sistemul de norme şi valori îşi însuşeşte norme şi valori proprii care
sunt contrare celor eliminate.
CAP. III
PERSONALITATEA
1. Probleme generale ale psihologiei personalităţii
Concepte, definiţii
Discutând despre personalitate abordăm de fapt omul în ceea ce are substanţial şi spiritual, cât şi
întreg ansamblul de valori acumulate istoric de omenire, însuşite de om., realizate în prezent şi proiectate
în viitor.

19
Personalitatea luată în accepţiunea ei fundamentală este o caracteristică general umană dar este
folosit şi discriminativ ca o scară valorică.
Noţiunea de personalitate se referă la organizarea interioară sintetică, unitară şi totodată
individuală a însuşirilor psihofiziologice a structurilor cognitive şi atitudinale a capacităţilor individului
etc., care îi determină o adaptare specifică la mediu.
Ea cuprinde: totalitatea predispoziţiilor înnăscute şi a însuşirilor dobândite în cursul vieţii într-un
anume fel structurat care-i asigură integrarea originală, unică în mediul social dat.
Personalitatea reprezintă sinteza particularităţilor psiho-individuale în baza căreia ne
manifestăm specific, deosebindu-ne unul de altul.
Nu există o definiţia exhaustivă şi unanim acceptată pentru personalitate. S-au formulat peste 50
de definiţii aparţinând diverselor concepţii şi sisteme psihologice. Este greu de formulat o definiţie în
termeni clasici, mai eficace se pare varianta unei succinte caracterizări a fenomenului de personalitate.
Demersul nostru începe de la latinescu persona care are mai multe accepţiuni. Iniţial a avut
semnificaţia de mască, costumaţie, simbolizând pe cineva pe scena, al 2-lea sens se referă la rolul
îndeplinit în teatru sau în viaţă. Al 3-lea desemnează individualitatea (corporală şi psihică) a celui care
îndeplineşte rolul.
Al 4-lea sens adaugă o notă de valoare (ce fel de om este? ce valoare are?). S-au accentuat treptat
2 din cele 4 sensuri ceea ce desemnează rolul social şi valoarea.
G. Allport atribuie noţiunii de persoană următoarele însuşiri:
-ansamblul dispoziţiilor înnăscute sau dobândite de individ;
-organizarea dispoziţiilor individului, evidenţiindu-se caracterul structural şi integrativ;
-organizarea dispoziţiilor ierarhic;
-organizare adoptată care dispune de unicitate şi irepetabilitate.
Această accepşiune scoate în prim plan latura psihologică, persoana este oarecum izolată de
social.

TRĂSĂTURA
Componenta psihică a unei persoane cuprinde:
-latura intelectuală (procesele de cunoaştere);
-latura dinamică-energetică (afectivitate, motivaţie);
-latura proiectivă (trebuinţe, tendinţe);
-latura efectorie (deprinderi, priceperi);
-latura relaţională (trăsături de caracter).
Definitorie pentru persoană este caracterul acesteia integrat, unitatea şi sinteza comportamentelor
mai sus menţionate. Astfel, ea funcţionează ca un ansamblu de condiţii interne care permit cunoaşterea,
explicaţia şi prevederea comportamentelor în împrejurări date.
Persoana se poate descrie în termeni de calităţi atunci când se pleacă de la presupoziţia că fiecare
om este o colecţie de calităţi, şi tipuri de bază, atunci când se pleacă de la presupoziţia că oamenii pot fi
împărţiţi în anumite grupuri sau tipuri.
Ideea de personalitate, în sens istoric, a parcurs mai multe etape în raport de înţelegere şi sensul
acordat conceptului de om.
În acest sens se impune conceptul original biologic de individ, deci ceva indivizibil ce nu poate fi
divizat fără a-şi pierde specificul. Este o unitate funcţională coordonată cu multe componente.
La fiinţele evoluate coordonarea relaţiilor organism – mediu este realizat prin sistemul nervos şi
hormonal. Individ este orice organism inclusiv omul. Individualitatea organică se dezvoltă mai ales odată

20
cu depăşirea instinctelor şi apariţia conduitei plastice reflex condiţionate a creierului. Cu cât această
plasticitate, în raporturile cu mediul, este mai evidentă cu atât mai eficientă devine acţiunea individului,
deci va avea o individualitate mai pronunţată. O individualitate propriu – zisă prezintă numai omul.
Datorită existenţei sale sociale omul a căpătat practic posibilităţi nelimitate de adaptare la mediu.
Trecerea de la adaptarea pe baza unor informaţii exclusiv senzoriale, la adaptarea prin
intermediul raţiunii este un salt extraordinar marcând trecerea de la singularul concret la utilizarea
logicului, a generalului, a universului. Deci de la adaptarea la mediu se trece la adaptarea mediului la
nevoile individului. Creşte semnificativ capacitatea de intervenţie a individului.
Cu termenul de persoană specificarea umanului este prezentă. Se foloseşte în special în context
statistic. Implică ideea că omul ca persoană îndeplineşte roluri şi dispune de statusuri sociale.
Diferenţierea relaţiilor sociale, schimbarea formelor de muncă, diversificarea profesională,
lărgirea comunităţii economice şi lingvistice până la dimensiunile naţionale, evoluţia formelor de cultură
şi întrepătrunderea culturilor sunt doar câteva din factorii care pe parcursul ultimelor milenii şi secole au
determinat dezvoltarea şi generalizarea fenomenului de personalitate.
Folosim termenul de personalitate adăugând celui generic de persoană o notă valorică care
înseamnă pentru omul contemporan a fi recunoscut ca valoare, a avea personal conştiinţa că reprezinţi
ceva valoros.
Conştiinţa Eului este condiţia internă a dezvoltării omului ca subiect activ şi original, altfel spus
ca personalitate.
Dincolo de ierarhiile stabilite social şi instituţional există o ierarhie a valorilor care uneori
evoluează astfel.
Personalitatea nu este un privilegiu de clasă.
Corespunzător personalitatea poate fi înţeleasă la trei niveluri.
Caracteristicile general umane, prezenţa la individ a tuturor însuşirilor ce sunt proprii tuturor
oamenilor.
- apartenenţa la speţa umană
- calitatea de fiinţă socială şi deci membru al societăţii
- calitatea de fiinţă conştientă dotată cu gândire şi voinţă
- participarea la cultura, dotarea cu valori şi orientarea după aceste valori
- potenţialul creativităţii.
Caracteristica tipologică valabilă numai pentru anumite grupări sau categorii de indivizi.
Într-o populaţie relativ omogenă sub raport etnic, cultural, ocupaţional, într-o epocă dată se
întâlnesc persoane care pot fi grupate într-un anumit tip după însuşirile lor fizice sau psihice comune
(atitudini, convingeri, mentalităţi) formate sub influenţa condiţiilor social istorice.
Particularităţi strict individuale ce definesc în chip special persoana ca pe o entitate irepetabilă.
Personalitatea este întotdeauna unică şi originală întrucât are o zestre nativă unică, fiecare
străbate un drum anume în câmpul existenţei sociale concrete care are anumite efecte asupra cursului
dezvoltării şi structurării personalităţii.
Fiecare om are un mod propriu şi concret, irepetabil de a fi, de a gândi, de a simţi.
Trăsăturile individuale de personalitate nu pot fi înţelese însă decât pe baza celor tipice şi mai
ales a celor generale.
În acest chip teoria personalităţii este strâns legată de concepţia despre om.
Sunt însă mari dificultăţi în transpunerea în practică a acestor idei deoarece este greu de găsit un
singur atribut distinctiv al omului, el fiind în acelaşi timp fiinţa care: - produce instrumente.
- munceşte
- trăieşte în societate

21
- vorbeşte
- raţionează
- dispune de conştiinţa
- se organizează politiceşte
- participă la o economie dezvoltată social
- participă la cultură
Marx evidenţiază trei aspecte definitorii ale omului considerat în acelaşi timp: produs al istoriei,
membru al societăţii, creator al istoriei.
Fiecare om este un ecou şi continuator al istoriei universale (Rubinstein).
Angajându-se prin însuşi condiţiile de existenţă, în circuitul practicii sociale, în sistemul
relaţiilor sociale, omul devine purtător al modalităţilor de acţiune practice şi de raportare socială.
Determinarea social – istorică a omului nu trebuie înţeleasă în mod rigid. Conştiinţa evoluată
presupune un înalt grad de selectivitate, de acceptare sau refuz al influenţelor, iniţiativă şi autorealizare.
În anii 70 accentul cădea pe trăsăturile de personalitate şi mai puţin pe variaţiile comportamentale
în diferite situaţii sociale. Disputa care a dominat în ultimii ani psihologia a avut loc între personologi
care consideră că principala caracteristică a trăsăturilor este rezistenţa lor la trecerea timpului, şi
situaţioniştii care nu contestă existenţa trăsăturilor, ci rolul lor ca determinanţi ai comportamentului. O a
treia perspectivă, cea interacţionistă, încearcă să reconcilieze aceste două puncte de vedere opuse. Ei
acceptă o a treia categorie distinctă de factori care ar media între situaţie şi trăsătură şi anume variabilele
moderatoare. Funcţia acestor variabile moderatoare este aceea de a fovoriza schimbarea cauzelor
comportamentului social de la trăsătură la situaţie sau invers.
Determinarea se transformă în autodeterminare. Înainte de a acţiona practic, omul proiectează în
plan mental acţiunea, operează deci cu anticipare, ceea ce îi permite să se opună pe sine lumii, să întreţină
anumite relaţii cu lumea socială.
Aceeaşi schemă se aplică şi în viaţa personală.
O caracteristică definitorie a personalităţii este nivelul de activism, capacitatea de acţiune, de
intervenţie eficientă în ordinea lumii înconjurătoare.
Unele din teoriile biologizante susţin că personalitate nu este de fapt decât expresia transfigurată
a unor porniri lăuntrice, a unei structuri naturale date nativ. (Fals – vezi copii pierduţi). Numai însuşindu-
şi în cursul vieţii moştenirea istorică şi cerinţele vieţii sociale fiinţele cu posibilităţi umane se pot
transforma în oameni reali, adică în personalităţi.
Exagerările sociologizante neagă însemnătatea eredităţii şi consideră că totul este hotărât de
condiţiile sociale ale educaţiei.
Omul este în acelaşi timp o fiinţă naturală şi una socială, funcţiile psihologice sau spirituale sunt
dependente de posibilităţile fiziologice şi de evoluţia acestora.
În contextul personalităţii ponderea cea mai mare, rolul decisiv revine achiziţiilor de ordin social
istoric.
Personalitatea exprimă interacţiunea dintre exterior şi interior dintre comportamentul manifestat
şi stările sau mobilurile care l-au motivat.
- de la individ ↔la colectivul social
- de la exterior ↔la interior
Acest lucru nu presupune că omul este lipsit de o legitate biologică ci faptul că această legitate
este remodelată subordonată şi reprezintă pentru om o legitate de tip inferior.
Coborând la acest nivel omul nu subzistă ca om dar nici ca animal. Care este totuşi în ansamblul
sistemului uman această componenţă instinctuală cu toate funcţiile lui?

22
Abordat prin prisma raporturilor formă – conţinut, precizăm conţinutul este exclusiv social istoric
şi forma este umană îmbinând naturalul cu socialul.
2. Conceptul de personalitate în psihologia judiciară
Sub aspect juridic, infractor este persoana care săvârşeşte cu vinovăţie o faptă socialmente
periculoasă, interzisă de lege şi care atrage răspunderea penală. Aceasta ar fi aspectul juridic al
personalităţii infractorului şi este studiat de ştiinţele juridice.
Din punct de vedere al psihologiei judiciare autorul infracţiunii ca personalitate este definit ca
sinteză a tuturor elementelor care concură la conformaţia mentală a unui subiect căruia îi dă o fizionomie
specifică.
Personalitatea infractorului este studiată din perspectiva sinergetică implicând:
a) – cercetarea clinică
b) – examinările paraclinice (investigaţiile de laborator, radioclinice, EEG)
c) – investigaţie biogenetică (identificarea factorilor de ereditate)
d) interpretarea neurofiziopatologică
e) – cercetarea sociologică (legate de reconstruirea structurilor de personalitate,precum si de
posibilitatea de reechilibrare şi reinserţie)
f) – rezolvarea medico – legală (conştiinţa, discernământ)
O asemenea abordare permite:
- aprecierea corectă asupra stării psihice a personalităţii deviante, excluderea simulării
(biodetecţie).
- determinarea trăsăturilor esenţiale ale personalităţii din perspectiva sinergetică
- sa stabilim natura şi evoluţia trăsăturilor esenţiale care au însoţit sau precedat comiterea actului
infracţional şi evoluţia acestora.
- aprecierea asupra periculozităţii trăsăturilor de personalitate sau a tulburărilor care au precedat
sau însoţit comportamentul deviant.
Din punct de vedere juridic actul infracţional este rezultatul comportării negative a fiinţei umane
responsabile în raport cu cerinţele normelor penale pozitive.
Din punct de vedere psihosocial trebuie subliniat că nu există laturi ale personalităţii care
determină în mod automat comiterea de infracţiuni.
Există însă un sistem de trăsături specifice personalităţii infractorului care, pentru a constitui
punctul de plecare al comportamentului infracţional, trebuie să interacţioneze una cu alta şi să întâlnească
o ambianţă socială favorizatoare unui astfel de comportament.
Pe de altă parte, elementele personalităţii infractoare sunt ele însele produse ale acţiunii carenţiale
a factorilor sociali, între care funcţionarea defectuasă şi necorelată a agenţilor (familie, şcoală, grup de
muncă, mass-media) deţin un rol hotărâtor.
Văzut printr-o astfel de optică, conceptul personalităţii infractoare se constituie într-un instrument
deosebit de util mai ales pentru acţiunile de prevenire a comportamentelor antisociale.
Principalele elemente ale structurii personalităţii infractoare:
Studiile de specialitate efectuate pe elemente infractoare au reusit sa evidentieze numeroase
caracteristici comune personalitatii acestora astfel:
DUPLICITATEA COMPORTAMENTULUI.
Conştient de caracterul socialmente distructiv al actului infracţional, infractorul
lucrează în taină, observă, plănuieşte şi execută totul ferit de ochii oamenilor, în general şi ai autorităţilor
în special. Reprezentând o dominantă puternică a personalităţii, duplicitatea infractorului este a doua lui
natură, care nu se maschează numai în perioada în care comite fapta infracţională, ci tot timpul. El joacă
rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură decât cele ale “specialităţii”

23
infracţionale. Acest “joc” artificial îi denaturează actele şi faptele cotidiene, făcându-l uşor depistabil
pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a “vieţii duble”, îi formează infractorului deprinderi care îl
izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al vieţii.
INADAPTAREA SOCIALĂ.
Este evident că orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptaţii, cei greu
educabili, de unde se recrutează întotdeauna devianţii, sunt elemente a căror educaţie s-a realizat în
condiţii neprielnice şi în mod nesatisfăcător. Anamnezele făcute infractorilor arată că, în majoritatea
cazurilor, aceştia provin din familii dezorganizate (părinţi decedaţi, divorţaţi, infractori, alcoolici etc.)
unde nu există condiţii, pricepere sau preocupare necesară educării copiilor. Acolo unde nivelul socio-
cultural al părinţilor nu este suficient de ridicat, unde nu se dă atenţia cuvenită normelor regimului zilnic,
se pun implicit bazele unei inadaptări sociale. Atitudinile antisociale care rezultă din influenţa
necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative care, în diferite ocazii
nefavorabile pot fi actualizate, conducând la devianţă şi apoi la infracţiune.
Acţiunea infracţională reprezintă etiologic un simptom de inadaptare, iar comportamental este o
reacţie atipică.
IMATURITATEA INTELECTUALĂ. Aceasta constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe
termen lung consecinţele acţiunii sale antisociale. Există ipoteza că infractorul este strict limitat la
prezent, acordând o mică importanţă viitorului. Arbuthnot (1987) concluzionează faptul că acesta este
centrat pe prezent şi nu discriminează cert delincvenţa de nondelincvenţă. Imaturitatea intelectuală nu se
suprapune cu rata scăzută a coeficientului de inteligenţă (Q.I.), ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili
un raport raţional între pierderi şi câştiguri în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional, trecerea la
comiterea infracţiunii efectuându-se în condiţiile unei prudenţe minime faţă de pragurile de toleranţă a
conduitelor în fapt (Bogdan & colab., 1983).
IMATURITATEA AFECTIVĂ. Constă în decalajul persistent între procesele cognitive şi afective, în
favoarea celor din urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate
psihică, la reacţii disproporţionate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realităţii. Imaturul
afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru obţinerea unor plăceri
imediate, minore şi uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventă faţă de problemele reale şi
importante, este lipsit de o poziţie critică şi autocritică autentică, este nerealist, instabil emoţional.
Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul la manifestări şi
comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.
. INSTABILITATEA EMOTIV-ACŢIONALĂ. Datorită experienţei negative, a educaţiei deficitare
primite în familie, a deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite, infractorul este un individ instabil din
punct de vedere emotiv-acţional, un element care în reacţiile sale trădează discontinuitate, salturi
nemotivate de la o extremă la alta, inconstanţă în reacţii faţă de stimuli. Această instabilitate este o
trăsătură esenţială a personalităţii dizarmonic structurată a infractorului adult sau minor, o latură unde
traumatizarea personalităţii se evidenţiază mai bine decât pe planul componentei cognitive. Instabilitatea
emotivă face parte din stările de dereglare a afectivităţii infractorilor care se caracterizează prin: lipsa unei
autonomii afective, insuficienta dezvolatre a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi
sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale etc. Toate acestea duc la lipsa unei capacităţi de
autoevaluare şi de evaluare adecvată, la lipsa de obiectivitate faţă de sine şi faţă de alţii.
SENSIBILITATEA DEOSEBITĂ. Anumiţi excitanţi din mediul ambiant exercită asupra lor o
stimulare spre acţiune cu mult mai mare ca asupra omului obişnuit, ceea ce conferă un caracter atipic
reacţiilor acestora. Pe infractor îl caracterizează lipsa unui sistem de inhibiţii elaborat pe linie socială,
aceasta ducând la canalizarea trebuinţelor şi intereselor în direcţie antisocială. Atingerea intereselor
personale, indiferent de consecinţe, duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice şi psihice.
FRUSTRAREA. Reprezintă starea celui care este privat de o satisfacţie legitimă, care este înşelat în
speranţele sale. Este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalităţii în mod
tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a obstrucţionării satisfacerii unei trebuinţe, a deprivării subiectului
de ceva ce îi aparţinea anterior. Frustrarea este, de fapt, experienţa afectivă a eşecului, trăirea mai mult
sau mai puţin dramatică a nereuşitei. Una şi aceeaşi situaţie poate fi resimţită ca favorabilă de către o
persoană şi poate fi trăită ca frustrantă de către alta.
Starea de frustrare se manifestă printr-o emoţionalitate mărită, şi în funcţie de temperamentul
individului, de structura sa afectiva, de formula echilibrului afectiv (stabilitate – instabilitate emoţională)

24
se poate ajunge la un comportament deviant, individul nemaiţinând seama de normele şi valorile instituite
de societate (Preda, 1998).
Procesul de frustrare implică trei elemente: a) cauza sau situaţia frustrantă în care apar obstacole
şi relaţii privative printr-o anumită corelare a condiţiilor interne cu cele externe; b) starea psihică (trăiri
conflictuale, suferinţe cauzate de privaţiune etc.); c) reacţiile comportamentale, efectele frustrării
(Popescu-Neveanu, 1978). Frustrarea se dezvoltă din conflict, generându-l la rândul său, mai ales atunci
când starea de frustrare este rezultatul unui act de atribuire nejustificată, subiectivă a unei intenţii
răuvoitoare. Conflictul reprezintă doar o condiţie generală care poate duce la instalarea stării de frustrare.
Pentru a se produce frustrarea trebuie să aibă loc “priza de conştiinţă motivaţională“ prin care i se atribuie
persoanei frustrante o intenţie răuvoitoare (Rudică, 1985). La infractori aceasta apare ca o proiecţie a
motivării unor fapte antisociale pe care le-au săvârşit. Imposibilitatea de a pune în acord trebuniţele
interne cu exigenţele mediului social duce la apariţia unor conflicte emoţionale şi stări de frustrare.
Reacţiile la frustrare sunt variabile, ele depind de natura agentului frustrant şi de personalitatea
celui supus acestui agent. În cazul infractorului, frustrarea apare atunci când acesta este privat de unele
drepturi, recompense, satisfacţii etc. care consideră că i se cuvin sau când în calea obţinerii acestor
drepturi se interpun unele obstacole. Frustrarea infractorului este resimţită în plan afectiv-cognitiv ca o
stare de criză (o stare critică, de tensiune) care dezorganizează, pentru momentul dat, activitatea instanţei
corticale de comandă a acţiunilor, generând simultan surescitarea subcorticală.
Frustrarea presupune îngustarea câmpului de acţiune. În cadrul unui grup, subiectul se confruntă
cu intenţiile celorlalţi. Reacţia la această situaţie poate fi activă, deci agresivă, pentru ca subiectul să-şi
impună intenţiile sau pasivă, când acesta îşi reprimă actele, pentru a limita agresivitatea celorlalţi.
Infractorii reacţionează diferenţiat la situaţiile frustrante, de la abţinere (toleranţă la frustrare) şi
amânare a satisfacţiei până la un comportament agresiv. Cei puternic frustraţi au tendinţa să-şi piardă pe
moment autocontrolul acţionând haotic, inconstant, atipic, agresiv şi violent cu urmări antisociale grave.
Trăirea tensiunii afective generate de conflict şi de frustrare depinde nu atât de natura şi forţa de acţiune a
factorilor frustranţi cât mai ales de gradul maturizării afective şi morale a infractorului şi de semnificaţia
acordată factorilor conflictuali şi frustranţi prin procesul de evaluare şi interpretare.
COMPLEXUL DE INFERIORITATE. Desemnează o totalitate de trăiri şi de trăsături personale cu un
conţinut afectiv foarte intens, favorizate de situaţii, evenimente, relaţii umane etc. care au un caracter
frustrant. Complexul de inferioritate reprezintă o structură dinamică inconştientă, înzestrată cu mecanisme
de autoreglare, reprezentând reacţia împotriva existenţei, la nivelul întregii structuri a personalităţii, a
unei surse permanente de dezechilibru (Popescu-Neveanu, 1978). Din punct de vedere comportamental,
complexul este un altgoritm, o strategie a subiectului când acesta nu reuşeşte să reducă o tensiune psihică,
ci o fixează.
Pentru infractor, complexul de inferioritate reprezintă o stare pe care acesta o resimte ca un
sentiment de insuficienţă, de incapacitate personală. Uneori complexul de inferioritate se cristalizează în
jurul unor caracteristici personale considerate neplăcute, a unor deficienţe, infirmităţi reale sau imaginare
fiind potenţate şi de către dispreţul, dezaprobarea tacită sau exprimată a celorlalţi. Complexul de
inferioritate incită adesea la comportamente compensatorii, iar în cazul infractorilor la comportamente de
tip inferior orientate antisocial.
J.Pinatel (1971) arată că la majoritatea marilor delincvenţi există un nucleu al personalităţii ale
cărui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Alături
de aceste trăsături ale nucleului personalităţii criminale sunt menţionate şi aşa-numitele variabile, care se
raportează la aptitudinile fizice, aptitudinile intelectuale şi tehnice, la trebuinţele nutritive şi sexuale ale
individului. În timp ce nucleul central de trăsături este răspunzător de trecerea la actul criminal,
guvernându-l, variabilele determină direcţia generală, gradul reuşitei şi motivaţia conduitei criminale.
EGOCENTRISMUL - reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi, el şi numai
el se află în centrul tuturor lucrurilor şi situaţiilor. Se caracterizează printr-un permanent sentiment de
suficienţă prin acţiuni dominatoare şi chiar despotice. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de
propriile dorinţe, scopuri, interese. Este un individ care nu este capabil să recunoască superioritatea şi
succesele celorlalţi, se vede permanent persecutat, consideră că are întotdeauna şi în toate domeniile
dreptate.

25
Egocentricul îşi exagerează calităţile şi succesele, iar în loc să recunoască atunci când greşeşte,
atacă cu virulenţă.
AGRESIVITATE– apare atunci când individul este împiedicat să-şi satisfacă dorinţele şi este un
comportament violent şi distructiv.

În crimiologie este esenţial să se situeze personalitatea în situaţie. Situaţiile pot fi:


- specifice
- nespecifice
Conform lui Berkowitz (1993) frustrarea generează comportamentul agresiv doar în
măsura în care e resimţită ca fiind neplăcută, adică atunci când se pune problema valenţei afective şi
stilului atribuţional de raportare a subiectului la frustrare.

Din analiza teoriei lui Berkowitz se poate concluziona că învăţarea poate modifica doar
relaţia dintre frustrare şi agresivitate, nefiind însă responsabilă pentru agresivitate. În această relaţie
autorul a introdus două elemente intermediare:

 reacţia emoţională la frustrare exprimată prin sentimente negative de tipul mâniei, depresiei,
anxietăţii;
 prezenţa indiciilor evocatoare, indispensabile pentru reactualizarea agresivităţii.

Primul element este condiţia internă emoţională care corespunde sentimentului de


frustrare la individ, condiţie care depinde de caracterul voluntar/involuntar atribuit frustrării şi de
evaluarea generală a comportamentului celuilalt în situaţia particulară creată.
Indicii evocatori sunt, pe lângă agentul frustrant însuşi, stimulii externi asociaţi cu acesta
prin asemănare şi prin contagiune temporală sau spaţială, ca de exemplu arme, fotografii, culori,
temperatură etc.
Berkowitz a preluat mai târziu elementele teoriei atribuţionale (Averill, 1983; Dodge,
1986) susţinând că persoana resimte emoţii negative şi devine cu atât mai agresivă cu cât:
 atribuie sursa frustrării celuilalt
 consideră că obstacolul îi este special destinat
 consideră comportamentul celuilalt ca impropriu din punct de vedere social

Persoana frustrată devine extrem de nefericită, copleşită de sentimente negative,


sentimente care devin stimulii principali ai comportamentului agresiv. Dar aceasta este doar un exemplu
caracteristic fenomenului mult mai general al agresivităţii determinate de emoţiile negative. Au fost
descoperite şi alte surse de afecte negative care duc la agresivitate, inclusiv ameninţările la adresa
identităţii, depresia, durerea fizică.
Contribuţiile cele mai însemnate în explicarea agresivităţii şi comportamentului agresiv
din această perspectivă au fost aduse de Zillmann (1978), Dodge (1980) şi Huesmann (1982).
Zillmann s-a axat pe interpretarea cognitivă a activităţii fiziologice, luând în considerare
principiile teoretice asupra emoţiilor, promovate de Schachter şi Singer (1962) conform cărora starea
emoţională este produsul interacţiunii dintre activarea fiziologică şi interpretarea cognitivă a acesteia.
Astfel, în timp ce prima componentă este privită ca emoţional nespecifică, ea determinând numai
intensitatea procesului emoţional, interpretarea cognitivă este cea care dă calitatea stării afective.

26
Pornind de la aceasta, Zillmann a sugerat că există o legătură puternică între activarea fiziologică,
operaţionalizată prin ritm respirator, activitate epidermală, tensiune arterială etc. şi agresivitate, pentru că
valorile ridicate ale activării fiziologice sunt specifice unui individ frustrat.

Zillman (1978) a formulat principiul transferului de excitare conform căruia atunci când
un eveniment ce induce o stare de activare (arousal) ia sfârşit, excitaţia rămâne şi descreşte lent. Apariţia
unui nou eveniment ce induce stări emoţionale determină transferul de excitaţie şi, implicit, amplificarea
răspunsului. Acest transfer nu funcţionează însă întotdeauna deoarece intervin şi factorii legaţi de context
şi interpretarea cognitivă, aceasta din urmă favorizând un răspuns mai bine adaptat circumstanţei.
Huesmann a propus integrarea elementelor cheie ale modelului social - cognitiv într-un model unificat de
procesare a informaţiei care explică rolul cogniţiilor, mai exact al scenariilor, schemelor şi credinţelor
normative în comportamentul agresiv.
Acest model porneşte de la premisa conform căreia comportamentul agresiv este controlat în
mare măsură de o extensie a unor scenarii cognitive care sunt stocate în memoria persoanei şi care sunt
utilizate ca şi ghid de comportament şi modalitate de rezolvare a problemelor sociale. Un scenariu
încorporează cunoştinţe declarative şi procedurale, sugerând ce evenimente se vor produce în mediu, cum
trebuie să se comporte persoana ca răspuns la acestea şi care va fi rezultatul probabil al comportamentului
respectiv.
Schemele cauzale sunt o a doua modalitate de cogniţie despre care se presupune că influenţează
comportamentele. Acestea sunt o bază de date pe care individul o foloseşte pentru evaluarea semnalelor
din mediu şi pentru realizarea de atribuiri cu privire la intenţiile celorlalţi. Aceste atribuiri vor influenţa
căutarea unui scenariu de comportament.
Credinţele normative sunt o a treia formă de cogniţie care joacă un rol central în reglarea
comportamentului agresiv, referindu-se la oportunitatea acestuia şi sunt relaţionate cu perceperea
normelor sociale. Credinţele normative sunt folosite pentru a interpreta comportamentele altora, pentru a
ghida căutarea scenariilor sociale şi pentru a înlătura scenariile şi comportamentele nepotrivite.
Studii longitudinale au arătat că în cazul adulţilor, credinţele normative despre violenţă
corelează cu observarea violenţei în copilărie. Direcţia cauzală a acestui efect a fost stabilită prin studii
experimentale care au demonstrat că adulţii tineri şi copiii devin mai toleranţi în privinţa agresivităţii
imediat, chiar şi după o foarte scurtă expunere la violenţă (Huesmann, 1997).
1. Autoagresivitatea – îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană; se exprimă
prin automutilări, tentative de sinucidere – aceste comportamente apar pe fondul unor stări depresive şi
nevrotice.
2. Heteroagresivitatea canalizarea violenţei spre alţii. Se manifestă prin forme multiple:
omucidere, tâlhărie, injurie şi calomnia.
Agresivitatea ocazională – caracterizată prin spontaneitate şi violenţă este întâlnită în crimele
pasionale.
Agresivitatea profesională – comportament violent durabil, se relevă ca o constantă a
personalităţii infractorului, aceasta manifestându-se agresiv în mod deliberat, conştient.
INDIFERENTA AFECTIVA– se caracterizează prin satisfacţie resimţită de individ faţă de
suferinţele altora, prin incapacitatea de a înţelege durerile şi nevoile celorlalţi. Această latură a
personalităţii infractorului se formează de la vârste timpurii fiind una dintre principalele carenţe ale
procesului socializării, un rol primordial deţinându-l în acest plan funcţionarea defectuasă a structurii
familiale. Infractorul nu este conştient de propria-i stare de inhibare emoţională, ceea ce explică calmul şi
sângele rece cu care sunt comise o serie de infracţiuni cu violenţă deosebită.
Legătura strânsă dintre indiferenţa emoţională şi egoism constă în faptul că infractorului îi este
străin sentimentul vinovăţiei, al culpabilităţii.
Tipologia infractorului

27
În domeniul criminalităţii au fost elaborate o serie de tipologii şi în general, aproape că nu există
criminolog mai remarcabil care să nu fi creat propria clasificare.
Aceste tipologii sunt instrumente de lucru pentru a sluji unor scopuri practice, ele reprezintă ipoteze de
lucru, mijloace ajutătoare care permit o anumită direcţionare a activităţii de prevenire şi combatere a
comportamentelor infracţionale, precum şi individualizarea proceselor de reeducare şi reintegrare socială.
A. Sub aspect normativ, juridic:
a) în funcţie de vârstă – minori, majori
b) în funcţie de repetabilitatea actelor infracţionale – primari, recidivişti
B. Din punct de vedere criminologic şi psihologic:
Dacă antisocialitatea reprezintă sau nu coordonata fundamentală a personalităţii individului,
infractorii sunt împărţiţi în: - profesionisti, ocazionali
Infractori profesionişti – Se caracterizează prin antisocialitate /inadaptabilitate socială şi prin
preocuparea de a-şi organiza metodic actul infracţional. Sub aspect temperamental sunt indivizi activi,
plini de iniţiativă, calmi, hotărâţi. În ceea ce priveşte afectivitatea profesioniştii sunt permanent
nesatisfăcuţi şi nu-şi pot amâna satisfacţiile imediate.
Infractorii ocazionali - sunt socialmente adaptaţi şi nu ajung să aibă de-a face cu justiţia decât
printr-un concurs particular de circumstanţe. Marea lor majoritate se reintegrează social şi nu mai
recidivează. Spre deosebire de profesionist, care caută şi provoacă situaţiile infracţionale ocazionalul este
de obicei produsul circumstanţelor. Lewis Yablonski (1990) evidenţiază patru categorii după criteriul cum
afectează personalitatea infractorului comportamentul criminal.
1. Criminalii socializaţi – prezintă tulburări emoţionale mai mult decât persoanele care nu au
comis infracţiuni. În contextul favorizant devin criminali (de regulă).
2. Criminalii neurotici – comit infracţiuni datorită convulsiilor neurotice. Simptom predominant –
anxietatea. Distorsiuni perceptive.
3. Criminalii psihotici – dezordini severe ale personalităţii. Percepţie distorsionată asupra
societăţii şi lumii din jurul lor. Pot comite cele mai bizare acte criminale.
4. Criminalii sociopaţi – se caracterizează prin personalitate egocentrică.
Caracteristicile sociopatului (după Dr. Harvey Cleckei).
1. Farmec superficial şi bună inteligenţă (la prima vedere pare prietenos, bine adaptat, inteligent).
2. Absenţa iluziilor şi alte altor semne ale gândirii iraţionale.
3. Absenţa “nervozităţii”.
4. Istabilitatea – după ce realizează câştiguri se debarasează de ele iraţional.
5. Neadevărul, minciuna, nesinceritatea.
6. Lipsa remuşcării sau a ruşinii – neacceptarea criticii.
7. Comportament antisocial motivat inadecvat.
8. Judecata săracă şi eşecul în a învăţa din experienţă.
9. Egocentrismul patologic şi incapacitatea de a iubi.
10. Încărcătura emoţională foarte săracă a reacţiilor afective.
11. Pierderea specifică a înţelegerii.
12. Indiferenţa în relaţiile interpersonale generale.
13. Comportamentul bizar şi neprevăzut asociat sau nu cu consum de alcool.
14. Tendinţe suicidare sunt foarte rare.
15. Viaţa sexuală este defectuos integrată.

28
16. Eşec în a urma o anumită cale sau drum în viaţă.
C. Pe direcţia prevenirii infracţionalităţii – cea care corelează adaptabilitatea socială cu
capacitatea infracţională – se ţine seama de:
- adaptabilitatea socială care se referă la gradul de integrare socială
- capacitatea infracţională – denotă potenţialul infracţional al personalităţii individului.
- Tipul infractorului cu adaptabilitate socială ridicată şi potenţial infracţional crescut – este cel
mai periculos, indivizii sunt bine integraţi, ocupă posturi sociale prestigioase, pozează în oameni cinstiţi.
Sunt greu de prins din cauza prestigiului de care se bucură în unele grupuri sociale.
- Tipul infractorului cu adaptabilitate socială redusă şi potenţial infracţional ridicat – este mai
puţin periculos, indivizii din cadrul acestui tip atrag uşor atenţia asupra lor sau sunt permanent ţinuţi sub
observaţie (cazul recidiviştilot şi al complicilor).
- Tipul infractorului cu adaptabilitate socială redusă şi cu potenţial infracţional scăzut – prezintă
un pericol social şi mai scăzut – fac parte din societate, dar trăiesc undeva la limita ei şi cu toate că
prezintă un potenţial infracţional scăzut se apreciază că din rândul lor mulţi ajung să se confrunte cu
organele de ordine.
- Tipul infractorului cu adaptabilitate socială ridicată şi potenţial infracţional redus – prezintă cel
mai redus pericol social – se integrează în această categorie infractorii accidentali asemenea indivizi pot
comite infracţiuni deosebit de grave datorită reacţiilor emoţionale deosebit de explozive.
D) Din punct de vedere fenomenologic
a) Hormotropii – sunt infractori care comit aceleaşi infracţiuni şi folosesc aceleaşi moduri de
operare (recidiviştii profesionişti – pentru care infracţiunea a devenit o profesie iar riscul de a fi prins
este considerat ca un risc profesional).
b) Politropii – infractorii care comit diferite infracţiuni în modalităţi diferite.
Aspecte psihosociale ale infracţiunii, factorii implicaţi la
săvârşirea acesteia şi etapele derulării
Infracţiunea este o formă a activităţii umane şi în cadrul ei intervin aceleaşi mecanisme
psihologice care guvernează orice comportament uman.
Infractorii se disting de ceilalţi prin componenţa nucleului central al personalităţii lor:
egocentrism, agresivitate şi indiferenţă afectivă.
Factorii implicaţi la săvârşirea infracţiunii:
În general comportamentul uman este rezultatul acţiunii conjugate a două categorii de factori:
interni şi externi.
În acest cadru se plasează şi comportamentul infracţional, deci comiterea infracţiunii. Aceasta
este produsul:
- factori interni (nucleul central al personalităţii)
- factorilor externi (situaţiile favorabile realizării infracţiunilor)
Între cei doi factori pot exista mai multe tipuri de corelaţii:
Tipul 1 – se constituie atunci când un individ cu o personalitate puternic criminogenă se
întâlneşte cu o situaţie favorabilă comiterii unui act antisocial.
Tipul 2 – este acela în care un individ cu puternice înclinaţii spre infracţiune se întâlneşte cu o
situaţie nefavorabilă comiterii ei. Şansele comiterii infracţiunii sunt mult diminuate, ceea ce nu înseamnă
că ea nu se poate produce.
Tipul 3 – apare atunci când un individ cu o personalitate neorientată spre infracţiune întâlneşte o
situaţie favorabilă comiterii unui act antisocial. De regulă în asemenea cazuri infracţiunea nu va avea loc.
Tipul 4 – când o personalitate fără predispoziţii infracţionale întâlneşte o situaţie nefavorabilă.
Şansele producerii infracţiunii sunt nule.

29
Yablonski vorbeşte de criminal:
a) situaţional
- datorită unei situaţii emoţionale
- datorită unei situaţii financiare
- datorită unei situaţii politice
b) de carieră
- crima este mijlocul sau principiul de asigurare a traiului
- îşi formează deprinderi tehnice
- atitudine favorabilă pentru infracţiune, nefavorabilă justiţiei şi poliţiei
- debutează ca copii delincvenţi
- în închisoare însuşeşte noi metode
- este de obicei normal psihologic
Etapele săvârşirii infracţiunii
Comportamentul antisocial şi infracţiunea sunt punctul culminant al unui proces, în cadrul căruia
se disting trei etape:
- preinfracţională
- infracţională
- postinfracţională
a) Etapa preinfracţională – deosebit de consistentă din punct de vedere psihologic, fiind produsul
determinant în trecerea la actul infracţional. Se desfăşoară în următoarele faze sau constau în: (din punct
de vedere al infractorului):
- depăşirea inhibării
- trecerea peste un şir de condiţii şi bariere de ordin moral, penal, material şi afectiv.
Aici este vorba de acele infracţiuni care sunt pregătite şi gândite.
Faza morală – constă în depăşirea reţinerilor de ordin moral care pot apare la nivelul conştiinţei
infractorului. Dacă de la bun început ideea comiterii infracţiunii este difuză, cu timpul ea devine clară şi
se conturează intenţia.
Probleme puse de infractori în această fază: cum vor reacţiona prietenii cunoscuţii la vestea că ei
comit un act infracţional.
Pe plan psihic – apar o serie de procese autojustificative, autorul îşi motivează faţă de propria-i
persoană viitorul comportament considerându-l prea puţin periculos ori absolut necesar.
Faza penală – se remarcă prin aceea că viitorul infractor oscilează între frica de sancţiune penală
şi gândul la faptul că nu va fi descoperit.
Faza materială – are accente critice şi precede trecerea la actul infracţional. Decizia comiterii
infracţiunii este luată fiind hotărâte mijloacele concrete, locul precum şi timpul realizării actului
infracţional.
Faza afectivă – reflectă procesele emoţionale anterioare actului infracţional. Se caracterizează
prin declanşarea stării de indiferenţă afectivă faţă de răul ce poate fi produs altora.
b) Etapa infracţională: constă în traducerea în fapt a schemei mentale a actului infracţional. Sub
aspect psihologic, în cadrul acestei etape apar puternice tensiuni nervoase şi emoţionale.
Infractorul nu-şi mai controlează toate mişcările: uită mici detalii aparent nesemnificative, dar a
căror relevanţă devine probatorie pentru cei care execută urmărirea penală.
c) Etapa postinfracţională – în cazul în care infractorul nu este prins apar câteva alternative.

30
La infractorii ocazionali, de regulă se manifestă o stare de uşurare urmată de regrete puternice,
ceea ce-I face de multe ori să vină singuri la organele de poliţie. La alţii teama de urmări îi face să
ascundă cu asiduitate, iar atunci când sunt depistaţi neagă cu vehemenţă fapta de care sunt învinuiţi.
Tipologia infracţională
Din punct de vedere criminologic şi psihosociologic actele infracţiunii se pot sistematiza în felul
următor:
a) infracţiunea primitivă – se declanşează în urma unor reacţii comportamentale explozive şi
violente.
b) infracţiunea utilitară-umanitară – se produce atunci când individul este plasat într-o situaţie
periculoasă din care consideră el că nu se poate elibera decât prin infracţiune (legitimă apărare).
c) infracţiunea pseudojudiciară – apare atunci când individul crede că face dreptate prin actul său.
Aici se încadrează unele omoruri pasionale, precum şi o serie de infracţiuni care aduc atingere intereselor
statului.
CAP. IV.
PROBLEME DE VICTIMOLOGIE
1. Precizări terminologice
Prin victimă se înţelege orice persoană umană care fără să-şi fi asumat conştient riscul, deci fără
să vrea suferă direct sau indirect consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni
criminale.
Nu sunt victime:
- poliţiştii în îndeplinirea misiunii
- luptătorii în confruntări militare
- iniţiatorul acţiunii criminale care-şi pierde viaţa
. Primele abordari in literatura de specialitate pe tema victimologiei se situaza in anii 40-50 ale
sec.xx.
Mendelsohn 1940 – rezistenţa la viol
H. von Hentig 1948 – s-a ocupat de vulnerabilitatea unor categorii: minori, bătrâni, imigranţi
recenţi, membrii unor grupuri minoritare, cei cu tulburări mintale.
Wolfgang 1958 – a studiat unele categorii de indivizi luând în considerare factori precum: vârstă,
sex, rasă ale căror acţiuni au contribuit la moartea lor prin violenţă.
Problematica victomologiei
Pune problema dacă victimele pot sau nu să împartă într-o anumită măsură responsabilitatea cu
infractorii ce comit acte de natură antisocială împotriva lor.
“Criminalul şi victima sa” (1948) Hans von Hentig.
Victima activantă – se referă la locul jucat de victimă în declanşarea mecanismelor latente ale
infractorilor.
b) Mendelsohn introduce noţiunea de “potenţial de receptivitate victimală” care înseamnă gradul
de vulnerabilitate victimală (vârsta, sexul, aspectul bio-constituţional, pregătirea socio – culturală, Q.I.,
caracteristici psiho – comportamentale, neglijenţă, superficialitate.
Datele statistice desprinse desprinse din studiile de specialitate arata urmatoarele :
- peste tot în lume numărul victimelor este mai mare ca al infractorilor, deci un infractor este
capabil să facă mai multe victime.
- barbatii sunt mult mai expusi riscului de a deveni victime ale infracţiunilor comise cu violenţă
decât femeile.

31
- In cazuri de omucidere sau răniri grave in aproximativ 80% din cazuri criminalul şi victima au
fost fie cunoştinţe apropiate, fie rude.
Autorii crimelor sunt de regulă cu 5 – 10 ani mai tineri ca victimele
- Rata cea mai ridicată avictimelor la femei se situează între 20 – 29 ani, iar la bărbaţi 30 – 39
ani.
- în cazurile de omucidere şi a altor infracţiuni grave, violente 50% din victime au avut
antecedente penale.
Se poate calcula numărul de victimizări pe an precum şi indexul de vulnerabilitate luând în calcul
vârsta, rasa, sexul, ocupaţia, statutul mental, localizarea.
Se remarcă o preocupare tot mai accentuată a cercetătorilor şi practicienilor din domeniul
criminalităţii în evidenţierea factorilor care-i favorizează pe unii indivizi să devină victime şi a
elementelor principale ale raportului dintre infractor şi victimă. Toate aceste eforturi converg spre
stabilirea unor măsuri preventive care vizează diagnosticarea şi eliminarea situaţiilor victimogene precum
şi instituirea unor mijloace eficiente de autoapărare a indivizilor şi colectivităţilor împotriva infracţiunilor.
2. Factori de vulnerabilitate victimală
Aşa cum nu există infractor înnăscut care să poată fi recunoscut după anumite semne biologice,
psihologice sau sociale, tot aşa nu se poate vorbi de victime înnăscute.
Cercetările de specialitate precum şi practica judiciară au evidenţiat exista anumiti factori factori
care favorizează pe unii indivizi să devină victime într-o proporţie mult mai mare decât alţii astfel:
a) Bărbaţii reprezintă un număr mult mai mare de victime decât femeile. Explicaţie – bărbaţii sunt
mult mai agresivi decât femeile, se implică mai frecvent în situaţii conflictuale violente.
b) Un factor victomogen îl reprezintă vârsta. Statisticile arată că un număr însemnat de victime îl
constituie bătrânii, copii şi adolescenţii. Bătrânii datorită neputinţei fizice şi psihice sunt mai expuşi
infracţiunilor decât alte categorii de vârstă.
Lipsa experientei si a maturitatii in aprecierea oamenilor fac ca adolescenţii si copii sa fie mult
mai usor de victimizat.
Se apreciază că există şi profesii cu un grad crescut de pericol victimogen, iar altele cu unul mai
scăzut (factor poştal, casier, şofer, profesor, reporter, personalitate politica etc.).
Infractorii recidivişti au şanse mult mai mari să devină victime decât cei primari.
Există aprecieri că timpul şi spaţiul ar putea constitui factori victimogeni. Astfel în zilele de
sâmbătă şi duminică numărul victimelor ar fi mai mare.
Se vorbeşte de factori situaţionali cum ar fi turiştii.
De asemenea şi spaţiile închise şi izolate favorizeaza comiterea unor infracţiuni, cu violenţă.
O categorie aparte de factori care prezintă potenţial victimogen sunt anumite trăsături de
personalitate în cadrul cărora cele de caracter ocupă un rol predominant.
Astfel, lăcomia, ca trăsătură negativă de caracter îi împinge pe unii indivizi de a obţine câştiguri
uşoare şi chilipiruri. Din rândul acestora se recrutează majoritatea celor înşelaţi şi excrocaţi.
Spiritul aventurier reprezintă de asemenea o trăsătură de personalitate care-l expune pe individ
situaţiilor conflictuale şi infracţiunilor.
Naivitatea – credulitatea unor indivizi în stabilirea unor contacte şi relaţii interpersonale
necunoscute îi aduce de multe ori în situaţii de victime.
Cei marcati de vicii pot devenii relativ usor si frecvent victime.
Neglijenţa –poate favoriza comiterea actelor antisociale.
Agresivitatea – reprezintă o trăsătură a personalităţii care atrage comportamente similare.
Indivizii agresivi caută situaţiile conflictuale, le provoacă şi de multe ori devin ei înşişi victime.

32
Printre factorii victimogeni se cer enumerate si bolile psihice, alcoolismul şi consumul de droguri
care datorită tulburărilor profunde aduse personalităţii, îi pun pe unii indivizi în postura de victimă.
Când între victimă şi infractor există anumite situaţii anterioare prin cunoaşterea victimei putem
ajunge la agresor. Adesea victima de teamă poate să se abţină de la relatări (ceea ce oferă indicii despre
agresor).
Aspecte legate de victimă: - necesare pentru a fi elucidate după T. Bogdan, pentru a duce la
identificarea autorului.
Determinarea juridică a cazului (omor, sinucidere, maltratare) – cel mai plauzibil mobil.
Circumstanţele esenţiale ale evenimentelor (loc, timp, mod de operare, surprindere, acceptare).
Date privind persoana victimei:
- mod de viaţă, concepţia
- nivel de cultură, calităţi morale, temperament
- credinţă, obiceiuri
- echilibru, agresivitate, depresiune
- vicii ascunse (alcool, jocuri de noroc)
- cercul de relaţii ale victimei (prieteni, vecini, medii frecventate)
- natura relaţiilor: conflictuale, amiciţie
- probleme apărute – moştenire, gelozie
- mişcările victimei (timp, spaţiu, imediat după eveniment)
- bunuri deţinute – dispariţia unora sau actelor legate de proprietate, mostenire, etc.
- antecedente morale, medicale, penale
- relaţiile victimă – infractor sunt foarte complexe
- cunoaşte infractorul – îl poate identifica
- nu îl poate identifica
- nu cunoaşte infractorul
3. Tipuri de victime.
Există mari dificultăţi în întocmirea unei clasificări dat fiind:
- diversitatea infracţiunilor şi implicit a victimelor
- existenţa victimelor aparţinând celor mai variate categorii de: vârstă, sex, pregătire socio –
profesională, rol, statut, etc.
- diferenţe mari interindividuale în grupurile de victime în ceea ce priveşte rolul jucat în
comiterea infracţiunii.
Totusi o sistematizare a victimelor în tipuri şi categorii are valoare orientativă în activitatea de
prevenire a actelor infracţionale.
a) O primă clasificare imparte victimele în individuale şi colective.
Victimele individuale – reprezintă acei indivizi care suferă de pe urma acţiunii sau inacţiunii unor
infractori.
Victimele colective – sunt grupuri sociale mici sau mari. In literatura de specialitate se citeaza
cazurile evreilor şi ţiganilor care în timpul celui de-al doilea război mondial au fost supuşi de catre nazisti
unui amplu proces de exterminare.
O altă tipologie clasifica victimele în personale şi impersonale. Cele personale sunt victimele
infracţiunilor îndreptate împotriva persoanei. Victimele impersonale sunt rezultatul infracţiunilor
îndreptate împotriva bunurilor.

33
b) După criteriul gradului de implicare şi responsabilitate a victimei în comiterea infracţiunii.
Una dintre aceste clasificări propusă de Mendelson (1956) diferenţiază următoarele categorii:
1. complet inocent;
2. având o vinovăţie minoră;
3. la fel de vinovat ca şi infractorul;
4. mai vinovat decât infractorul;
5. cel mai vinovat, responsabilitate totală în comiterea infracţiunii;
6. simulant sau confabulator.
O alta, aparţinându-i lui Fattah (1967) ţine seama tot de gradul de implicare şi participare la
săvârşirea infracţiunilor şi propune următoarele categorii de victime:
1. non-participare;
2. latent, predispus;
3. provocator;
4. participant;
5. fals.
Lomborn (1968) evidenţiază aproximativ aceeaşi idee, subliniind tipurile de “întâlnire” victimă –
infractor:
1. iniţiere;
2. facilitate;
O interesantă tipologie este cea pe care criminologul Wolf Middendorf o face victimei
escrocheriei (Bogdan & Sântea, 1988). Această tipologie cuprinde patru categorii de victime escrocate:
1).Victima “generoasă”, care este deseori păgubită nu prin faptul că ar dori vreun avantaj
material din relaţia cu infractorul, ci din cauza disponibilităţii sale de a sări în ajutorul oricui îi cere
concursul. Falşii cerşetori, care afişează diverse infirmităţi fizice sunt profitorii naivităţii victimelor. Tot
aici se încadrează “generoşii” care găzduiesc diverse persoane, după care se trezesc jefuiţi de o parte din
bunuri.
2).Victimele “bunelor ocazii” sunt cele ce fac cumpărături ocazionale de la indivizi necunoscuţi
care se pretind a fi în “jenă financiară momentană” şi oferă la preţuri derizorii diverse obiecte de mare
valoare.
3).Victimele devoţiunii şi ale afectivităţii. În această categorie intră religioşii fanatici, care sunt
dispuşi să doneze bani, bunuri, să renunţe la proprietăţi etc. pentru a putea fi pe placul unor puteri
supranaturale. Tot din această categorie de victime fac parte şi acele femei mai vârstnice care vor să se
căsătorească cu orice preţ.
4).Victimele lăcomiei şi ale doritorilor de mari câştiguri ilicite. În cazul acestora este greu de
stabilit ce parte de vină are fiecare dintre protagoniştii acţiunii. Cumpărătorii de acţiuni ale căror valoare
va creşte imediat, finanţatorii unor sisteme sigure de câştig la ruletă, sunt mostre din infinitele variante pe
care escrocii mai rafinaţi le utilizează pentru atragerea şi jefuirea victimelor.
În funcţie de rolul victimei în cadrul actului infracţional se mai disting victimele ideale,
provocatoare, din imprudenţă, simulate, imaginate şi fără infractor.
Victima ideală – este cea care-i uşurează extrem de mult sarcina infractorului. Este vorba de
copii, bătrâni, de handicapaţi fizic sau psihic.
Victima provocatoare – prin comportamentul ei declanşează infracţiunea. Aici se încadrează
indivizii agresivi care produc situaţii conflictuale sau acele femei care prin limbaj, comportament şi
vestimentaţie devin victime ale infracţiunii de viol.
Victime din imprudenţă – care datorită neglijenţei sau ignoranţei, se expun comportamentelor
antisociale.

34
Victima simulată – este cea care pentru a ascunde fapte antisociale grave îşi aranjează o asemenea
situaţie încât să pară în postura de victimă.
Victima imaginară – apare în cazul unor bolnavi psihici care sunt dominaţi de sentimentul
persecuţiei, istericii şi mitomanii.
Victima fără infractor – se manifestă în situaţiile comportamentale autodistructive. Aici se
încadrează automutilările şi sinuciderile. De fapt în cazuri de acest gen acelaşi individ este atât agresor cât
şi victimă. Prin gravele sale consecinţe actul suicidar este considerat atât ca fenomen social cât şi
individual, în analizarea lui impunându-se aspecte biologice şi sociale, psihologice şi filozofice.
Suicidul include o serie de comportamente destul de diferite, între care: acte directe active
(intoxicaţie prin ingestie de medicamente ori alte substanţe, spânzurare, împuşcare, aruncare de la
înălţime, asfixie prin înec, provocare de arsuri etc.); acte indirecte, pasive, care pot duce la moarte în mod
lent (negativismul alimentar, alcoolismul, toxicomania etc.); acte voluntare, intenţionate, conştiente
(“sinucideri adevărate”); acte în care moartea este privită nu ca un sfârşit total, ca un mijloc de rezolvare a
dificultăţilor existenţiale; ci ca un mod de “supravieţuire”, ca un sacrificiu de sine moral sau social, ca un
comportament de risc sau de sfidare.
După durata pregătirii actului suicidar, se pot distinge două tipuri de sinucideri: pregătite din
vreme, calculate sub toate aspectele şi întâmplătoare sau “nepregătite”, care se produc instantaneu.
Categorii de suicid (după A. Thio):
1)Suicidul – ameninţare
La această variantă de ameninţare cu suicid recurg de regulă persoanele care urmăresc anumite
scopuri, ei dorind de fapt mai mult să trăiască decât să moară. Uneori, dacă ameninţările nu-i ajută să-şi
atingă scopurile propuse, îşi pun în aplicare ameninţările. Se impune o atitudine receptivă din partea celor
din jur şi acordarea de ajutor medical sau social.
2)Suicidul – tentativă
De obicei la această tentativă recurg persoanele nehotărâte, labile, cu intenţii ambigue, iar
împrejurările în care se realizează, fac salvarea posibilă sau chiar inevitabilă.
3)Suicidul – reuşit
Majoritatea celor care comit actul suicidar reuşit şi-au făcut cunoscut direct sau indirect intenţia
lor (o parte din ei au cel puţin o tentativă in antecedente). Ei se confruntă (real sau imaginar) cu o
problemă care aparent nu se poate rezolva decât prin sinucidere.
Sentimentele care stau la baza actului suicidar pot fi: de scuză, de remuşcare, de vinovăţie, de
răzbunare, de generozitate iar uneori pot fi suprarealiste.
Prin comportamentul autoagresiv sau conduita suicidară, ca formă particulară de conduită
deviantă , avem în vedere atât actul de sinucidere propriu-zis cât şi alte fenomene, care cuprind, gradat,
trecerea de la gândire la acţiune, respectiv: idei de sinucidere, existente în conştiinţa individului dar
nemărturisite: ameninţări cu sinuciderea; veleităţi de sinucidere – în care actul este doar schiţat
(zgârieturi, tăieturi, răniri uşoare, ingestie de substanţe puţin nocive sau în cantitate mai mică, împuşcare
superficială etc.); tentativa de sinucidere (cazurile “ratate” fie datorită intervenţiei altor persoane, fie
datorită utilizării inadecvate a mijloacelor); sinucidere realizată.
Prin sinucidere de regulă nu se urmăreşte atât moartea, desfiinţarea propriei persoane, cât fuga de
viaţă, de modul cum se prezintă aceasta în condiţiile date. În această perspectivă, la nivelul conduitei
suicidare pregătite din timp se disting cel puţin trei etape mai importante: faza de punere a problemei
morţii şi a necesităţii de a muri – faza de incubaţie, această fază a conduitei suicidare poate avea cauze
patologice (factori de ordin eredoconstituţionali, tulburări psihice) sau sociale (dezadaptare socială,
slăbirea sau accentuarea coeziunii grupului); faza de trecere (suicidacţia) de la imaginile conflictuale
abstracte la decizia înfăptuirii sinuciderii şi pregătirea concretă, căutarea formelor şi metodelor de
autodistrugere. In această fază, conduita suicidară este influenţată şi întreţinută de circumstanţele
psihopatologice (alcoolism, depresii, psihopatii, stări negative), somatogene (malformaţii congenitale,
infirmităţi, boli somatice grave, incurabile) şi sociogene (pierderea partenerului de viaţă, neînţelegeri

35
familiale, eşecuri în profesie etc.); traumatizaţia – este faza în care se pun în practică modalităţile
autodistructive preconcepute, actul în sine de sinucidere urmat de reuşită sau nu.
Trebuie subliniat, în acest context, că actul suicidar reprezintă o reacţie de inadaptabilitate a
individului la noua situaţie creată de manifestarea unora dintre condiţiile şi circumstanţele
psihopatologice, somatogene sau sociogene mai sus menţionate. Suicidul apare, în aceste condiţii la
persoane cu un “eu” insufucient structurat, ca o imposibilitate (blocare) de a da o replică (soluţie)
raţională la situaţiile stresante motiv pentru care trăiesc fenomenele de angoasă, depresie, perturbari ale
somnului, afectivitate labila, agresivitate manifesta.
Statistic cele mai multe cazuri se petrec de la vârsta de 14 – 15 ani cu importante creşteri la vârsta
adolescenţei şi la vârsta atreia. La vârsta a treia ca urmare a schimbărilor biologice rămâne valabilă legea
vulnerabilităţii. Pe lângă stările patologice situaţia vârstnicilor este afectată atât de cauze economice cât şi
de cauze sociale şi relaţionale (lipsuri materiale, sentimentul abandonului, lipsa protecţiei sociale fac să
cească numărul sinuciderilor la această vârstă). Nivelul cultural este un factor de diminuare a riscului
suicidar.
Deşi în adolescenţă frecvenţa cazurilor de suicid este mare, este discutabil faptul că nu vârsta în
sine este cauza ci factorii esenţiali specifici acesteia: dezvoltarea psihosomatică; modalitatea în care se
proiectează factorii psihosociali într-o personalitate în curs de definitivare; modalitatea de răspuns a
tânărului la tot ceea ce constituie un stres afectiv; şi pregătirea insuficientă a tânărului pentru viaţa de
matur.
c) Clasificarea dupa criteriului agentului victimizato:
- victime ale infracţiunii de omor
- victime ale loviturilor cauzatoare de moarte
- victime ale infracţiunilor de vătămare corporală
- victime ale infracţiunilor de viol
- victime ale infractiuni de inselaciune.
- victime ale infracţiunilor de tâlhărie
- victime ale infracţiunilor de furt
sau:
- copii dispăruţi
- copii maltrataţi fizic şi sexual
- persoane în vârstă
- femei maltratate
- victime ale actului sexual
- victime ale şoferilor în stare de ebrietate
Wolf Middendorf a realizat o tipologie a victimelor escrocheriei cuprinzând patru categorii:
1)victima „generoasă” constituită din persoane dispuse să ajute să urmărescă vreun avantaj
material, naivitatea lor fiin speculată de falşii cerşetori care înfăţişează deverse infirmităţi precum şi
escroci care cer găzduire şi apoi îl jefuiesc de diverse bunuri.
2)victimele „bunelor ocazii” cumpărătorii unor „chilipiruri” de la indivizi necunoscuţi.
3)victimele dovoţiunii şi ale afectivităţii; din această categorie fac parte religioţii fanatici
predispuşi să facă donaţii mari spre a pute intra în graţia unor forţe supranaturale, precum şi femei
vârstnice care vor să se mărite cu orice preţ.
4)victimele lăcomiei şi ale dorinţei de mari câştiguri ilicite. Cad uţor victime ale unor escroci care
oferă spre vânzare acţiuni cu mari câştiguri imediate sau şanse de câştiguri sigure la ruletă sau alte jocuri
de noroc.
Măsuri preventive

36
Asemenea măsuri se impun cu stringenţă având în vedere că cele mai variate categorii ale
populaţiei pot deveni victime potenţiale iar aceste măsuri sunt cu atât mai necesare când este vorba de
segmente de populaţie precum tineri, minori şi persoane cu debilităţi mintale ori fizice care posedă o
capacitate de adaptare redusă.
Măsuri de protecţie socială
- aplicarea pedepselor
- măsuri de pază şi descoperire
- detenţia
În lupta cu infracţionalitatea în continuă creştere s-au dovedit utile o serie de precauţii cum ar fi:
- evitarea pe cât posibil a contactelor cu persoane cunoscute cu manifestări violente, care poartă
asupra lor cuţite ori consumă excesiv băuturi alcoolice şi provoacă certuri şi scandaluri şi care, de regulă,
din motive minore trec cu rapiditate la acţiuni de violenţă;
- o mare selectivitate în relaţiile cu persoane cunoscute ocazional şi pe cât este posibil evitarea
acestora, căci asemenea relaţii pot genera oricând surprize neplăcute, să fim prudenţi în relaţiile
ocazionale cu cetăţeni care cer găzduire, de scurtă durată, sau care oferă – în condiţii aparent avantajoase
– diverse bunuri, valori sau servicii din categoria celor considerate deficitare sau mai greu de obţinut care
de regulă au provenienţă îndoielnică ori se referă la activităţi ilegale. În această categorie de multe ori
sunt implicate persoane cu antecedente penale ori cu mod de viaţă parazitar care urmăresc plasarea unor
bunuri sau valori furate ori înşelarea bunei – credinţe a cetăţenilor.
În relaţiile lor cu persoane necunoscute, cetăţenii să fie prudenţi şi să nu dea de înţeles în nici un
fel că posedă la domiciliu sume mari de bani, bijuterii, aparatură electronică, tablouri ori alte valori ce pot
tenta infractorii.
Se recomandă evitarea frecventării locurilor şi mediilor dubioase: unde se consumă în exces
băuturi alcoolice, se practică jocuri de noroc, a zonelor aglomerate (unde se pot comite furturi din
buzunare sau poşete), a zonelor slab circulate sau iluminate (unde pot fi victime ale unor infracţiuni de
tâlhărie, viol sau vătămare corporală), pe întuneric ori la ore târzii, să nu circule femei singure, alegând
alte trasee de deplasare, mai sigure, chiar dacă acestea sunt mai lungi;
Minorii rămaşi singuri la domiciliu să fie îndrumaţi să nu deschidă uşa şi să nu primească în
locuinţă persoane necunoscute indiferent de motivul ce-l invocă. Iar în zonele unde se joacă, ori în
vecinătatea şcolilor, să nu accepte relaţii ocazionale cu persoane care se comportă binevoitor, adesea
asemenea elemente fac parte din rândul hoţilor sau a psihopaţilor sexuali periculoşi, care ademenesc şi
corup copii.
Refuzarea de către tineri şi mai ales tinere a unor invitaţii tentante din partea unor necunoscuţi,
căci pot deveni victimele unor violuri ori acte de perversiune sexuală;
Cei care dispun de bunuri sau de bani să depună sumele de bani la bănci şi CEC, iar alte valori
să le asigure în condiţii corespunzătoare.
Persoanele în vârstă, care locuiesc singure, este indicat să nu ofere spre vânzare bunuri de valoare
prin mica publicitate (ci pe alte căi), deoarece pot fi vizate de infractori prin lectura anunţurilor;
- asemenea recomandări sunt necesare şi pentru posesorii de autovehicule care trebuie convinşi
să nu lase la vedere bunuri, iar autovehiculele şi locuinţele să fie asigurate cu sistem antifurt.
Conducătorilor unităţilor din domeniul transportului, colectării şi păstrării valorilor monetare, li
se recomandă să ia măsuri ferme de asigurare a acestora prin grile metalice, încuietori eficiente, case de
bani ori casete metalice sigure, fixate la sol sau în pereţi şi, după caz, prin instalarea unor sisteme de
alarmare, să nu păstreze peste noapte decât sumele strict necesare, iar când este nevoie, să se asigure paza
acestora, iar o parte din sumele lăsate în casă să fie înseriaţi spre a ajuta, în cazul unui eventual furt la
identificarea autorului.
Recomandări utile se pot face în situaţiile când unele persoane ajung în mod nemijlocit în poziţie
de victime. Se recomandă o comportare care să vizeze manifestări hotărâte de alarmare a cetăţenilor din
împrejurimi sau folosirea unor trucuri, cum ar fi strigarea pe nume a unui bărbat (ca şi cum acesta ar fi în

37
apropiere), ameninţarea cu un spray care ar conţine gaze toxice etc. Când alarmarea nu dă rezultate pare
mai indicată o atitudine prudentă şi elastică, prin care să se câştige timp şi să atenueze pornirile violente
ale infractorilor. Când pericolul este iminent şi deosebit de grav (ameninţarea cu cuţitul, grup de
infractori) este indicat ca victima să nu opună rezistenţă şi să ameninţe cu reclamarea faptei pentru a nu-şi
pune în pericol viaţa, acceptând de nevoie un tratament cu pericol mai redus pentru sănătate sau
integritatea fizică;
În privinţa modalităţilor în care un cetăţean poate interveni pentru aplanarea unei stări
conflictuale, se recomandă să nu acţioneze de unul singur în mod direct, intercalându-se între agresori şi
eventuala victimă deoarece riscă să devină el adevărata victimă. În acest sens este necesar ca cel în
cauză să solicite concursul altor cetăţeni din apropiere şi numai după aceea şi cu prudenţă să înceapă
aplanarea, nu prin forţa fizică proprie ci prin dialog şi crearea convingerii agresorilor că pot fi anihilaţi.
CAP. V.
PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ
A MĂRTURIEI JUDICIARE ŞI A MARTORULUI

1. Consideraţii introductive
În literatura de specialitate se evidenţiază ideea aspectului dublu al mărturiei.
Subiectiv – capacitatea psihologică a subiectului de a depune mărturie.
Obiectiv – proprietatea obiectului sau fenomenului de a forma obiectul mărturiei.
În legătură cu mărturia şi martorul trebuie avute în vedere:
a) testimonialitatea – acea trăsătură a evenimentului de a putea forma din punct de vedere legal
obiectul probaţiunii;
b) memorabilitatea – capacitatea obiectului de a fi memorat, nu este sub nivelul de
perceptibilitate;
c) fidelitatea – capacitatea individului de a-şi aminti evenimentul judiciar şi a depune mărturie.
d) sinceritatea care constă în disponibilitatea subiectivă a martorului de a spune adevărul.
Problema depoziţiei martorului în proces ridică o serie de chestiuni:
- erorile involuntare
- reţinerea martorilor de teama consecinţelor
- afacerile judiciare aranjate
Sistemul justiţiei tranzacţionale (publicitatea audierii, instrucţiuni pe care le dau avocaţii
martorilor pentru a depune într-un fel, etc.).
Philip Quare – analizand aspectele legate de marturie din lucrarea lui lui Vidal şi Miguel
ajunge la urmatoarele concluzii:
- o mărturie integral fidelă este o excepţie
- un martor sincer se poate afla în eroare
- întinderea şi fidelitatea unei mărturii se diminuează proporţional cu vechimea faptelor.
- valoare mărturiilor nu este proporţională cu numărul martorilor
- Ascultarea frecventa ca martori a unor persoane anormale ( ei nefiind cunoscuţi ca anormal )
duc la deformarea adevărului ca urmare a tulburărilor şi handicapurilor lor personale.
Aurel Ciopraga – consideră că pentru a asigura caracterul ştiinţific al mărturiei se impune
cunoaşterea celui de la care emană mărturia:
- în lumina contradictorie a personalităţii (principalitate, onestitate şi carectitudine)

38
- a condiţiilor fiziopsihice, a raporturilor acestora cu ambianţa cu pricina judiciară.
Pentru ca mărturia judiciară să aibe valoarea probantă impusă de lege ea trebuie să emane de la o
persoană de bună credinţă, să fie sinceră şi totodată fidelă, adică să redea cu exactitate evenimentul
perceput. Fiecare mărturie trebuie – în consecinţă – să fie evaluată sub aceste două aspecte. (Ciopraga
1979,1996)verificarea mărturiei la aceste două aspecte este indispensabilă.
Relaţia martor – magistrat din perspectiva psihojudiciară – Codul de Procedură Penală,
precizeaza ca “Martorul este acea persoană care are cunoştinţă despre vre-o faptă penală sau despre vre-o
împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal”.
Practic orice persoană poate fi chemată ca martor.
Anumite persoane nu pot avea calitatea de martori datorită unor situaţii concrete legate de acea
cauză: minori până la 17 ani sunt ascultaţi în prezenţa unuia dintre părinţi sau tutore.
“Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”.
Momentul psihologic al depunerii jurământului îndeplineşte multiple funcţiuni:
- informal – cognitivă
- avertizare prevenire
- axiologică – se referă la împrejurări cu valoare de adevăr pe care le ştie
- juridică
Efectele psihologice ale jurământului sunt condiţionate de mai mulţi factori:
- nivelul educaţional civic,
- gradul de pregătire
- trăsături caracteristice
Jurământul pe cruce
Depunerea jurământului cu mâna pe cruce şi cu poziţia în picioare
Depunerea mărturiei la cabinetul judecătorului de instrucţie.
Importanţa cercetării mărturiei judiciare din perspectiva psihologiei judiciare este determinat de
considerente de ordin cantitativ şi calitativ.
Sarcina principală a organelor de anchetă în cadrul demersului judiciar o reprezintă reconstituirea
sau restabilirea faptelor în care un rol de bază îl deţin relatările sau depoziţiile martorilor.
În cauzele penale magistratul asigură condiţiile desfăşurării obiective a audierii martorilor, iar în
cazul revenirii unor martori asupra conţinutului mărturiei magistratul decide modul de clarificare a
situaţiei create, inclusiv prin utilizarea poligraphului. Integrate psihologiei judiciare funcţiunile conştiinţei
şi conduitei au în vedere două subiecte.
Subiectul – martor
- magistrat sau alt funcţionar cu drept de audiere.
Martor (conştiinţa + conduita) - Magistrat (conştiinta + conduita) trebuie să fie concordante.
Contradicţia dintre aceste două nivele pune în discuţie valabilitatea mărturiei şi se rezolvă prin:
a) înlăturarea mărturiei fără sancţionarea martorului
b) înlăturarea mărturiei şi sancţionarea martorului de rea credinţă
În cazul magistratului problema raportului conştiinţă – conduită în raport cu mărturia se poate
găsi în următoarea situaţie:
a)a cunoscut magistratul caracterul nesincer al mărturiei mincinoase şi l-a acceptat pentru a da o
altă soluţie de o anumită factură politică sau ocultă sau a fost corupt.

39
b) şi-a neglijat rolul activ în admiterea şi aprecierea probelor şi a menţinut ca valabilă o mărturie
mincinoasă sau o mărturie falsă (dificultăţi de percepţie, distorsiuni ulterioare).
2. Problematica psihologică a mărturiei judiciare
de bună credinţă
Cauzele mărturiilor judiciare de bună credinţă dar false în conţinutul lor esenţial sunt de natură
fiziologică sau psihologică – neintenţionată, deci se impune cercetarea cauzelor alterării (experimente,
expertize, testări intersubiective, biodetecţie, ascultarea din nou a unor persoane, reconstruirea în
întregime sau în parte a modului de sîvârşire a infracţiunii, percheziţii etc.).
Cauzele erorilor:
Tiberiu Bogdan vorbeşte de un unghi de deviere
- capacitatea redusă a senzorialităţii
- incapacitatea creierului uman de a prelucra informaţiile primite
- adaosul la informaţiile iniţiale
- existenţa pragurilor de percepţie
- minime
- maxime
Procesul de formare a mărturiei cu momentele:
- evenimentul judiciar care este momentul iniţial (furt, accident, tâlhărie, viol)
- mărturia – opera subiectului psihologic care cuprinde ca etape:
a). recepţia senzorială
- percepţia, care depinde de:
- starea organelor de simţ
- vârstă
- creierul
- constanţa percepţiei
- oscilaţiile atenţiei concentrate şi distributive
- expectanţa
- iluziile
- emotivitatea + temperament
- experienţa
- efectul halo care vizează acele situaţii în care fără temei pornindu-se de la o experienţă care
leagă două fenomene se trag concluzii cu privire la cel de al treilea. Această justificare este fără temei,
stereotip mental , reprezentând o înlănţuire reflex condiţionată de acţiuni şi acte a căror declanşare se
înfăptuieşte automat în momentul iniţierii primei verigi (mersul pe bicicletă).
Ca act aparţinând unui subiect individual concret, orice percepţie va fi o funcţie condiţionată de o
multitudine de factori de personalitate, afectivi, motivaţionali, atitudinali, temperamentali, volitivi,
cognitivi, etc.
Aceştia generează o gamă largă de variaţii circumstanţiale interindividuale şi tipologice.
Diferite componente ale situaţiei stimul, posedă grade diferite de relevanţă informaţională,
percepţia se desfăşoară ca proces de detectare şi integrare cu precădere a componentelor şi însuşirilor
relevante celelalte fiind trecute pe plan secundar.

40
În condiţii diferite de percepţie, lipsa de claritate, distanţa mare, dimensiuni reduse din cauza
unghiului de percepţie recunoaşterea chiar a unui obiect familiar se poate transforma într-o adevărată
problemă care reclamă participarea activă a gândirii.
În fiecare categorie de sarcini şi tipuri comportamentale se poate vorbi de existenţa unui stil
specific: stilul cognitiv evidenţiat în căile sau modalităţile de organizare şi desfăşurare a proceselor de
percepţie şi gândire indiferent de conţinutul lor informaţional concret (stilul analitic, stilul sintetic, stilul
intuitiv, imaginistic şi stilul abstract). Stilul reprezintă filtrul prin care subiectul structurează într-o
manieră personală diferitele situaţii obiective cu care vine în contact.
Percepem lumea prin prisma unei anumite stări emoţionale şi prin prisma experienţei noastre.
Orice percepţie apare ca un compromis între experienţa trecută şi experienţa actuală.
Semnificaţia stimulului are un rol important în percepţie.
Psihologia socială contemporană aduce o multitudine de fapte drept dovezi că percepţiile sunt
mijlocite de stereotipuri de ordin social că valorile pe care au monezile sau timbrele ca şi gradele de
trebuinţă subiectivă influenţează percepţia mărimii şi strălucirii obiectelor respective, ca văzul cromatic
este condiţionat de modelele sociale.
Sorokin şi Merton uzează de conceptul de “timp social” susţinând că duratele, ritmurile şi
orientarea în timp sunt dependente de repere culturale, variind corespunzător de la o comunitate la alta.
Malinovski demonstrează că percepţia este evaluată prin normele sociale, iar M. Scherif
demonstrează că este mijlocită prin normele sociale.
Iluziile generate de anumite situaţii speciale au ca urmare reflectarea deformată a obiectelor.
La baza iluziilor pot sta:
- efecte de câmp – când unele componente ale câmpului perceptiv acţionează concomitent cu
obiectul central.
- relaţiile de contrast între excitanţi – pot genera supra sau subestimări ale obiectului perceput.
- centrarea activităţii perceptive poate determina dilatarea subiectivă a elementelor aflate în
focarul ei.
Iluziile pot apare în sfera tuturor modalităţilor perceptive.
b) Decodare
procesare
Atribuire de sens logic şi psihologic.
Factori subiectivi:
- completări logice ale semanticii
- reconstituiri
- experienţa stocată
- efectul halo
- anticiparea
- emotivitatea
Factori obiectivi:
- spaţiu
- distanţele
- vitezele
timpul (subiectiv – obiectiv)
c). Memorarea

41
Durata şi forma păstrării sunt în strânsă dependenţă de condiţiile în care a avut loc memorarea,
de particularităţile materialului memorat.
Calitatea reproducerii depinde de natura materialului memorat (concret-abstract, uşor-dificil,
asemănător – diferit, etc.)
Există deosebiri în privinţa calităţilor memoriei în ansamblu cât şi în diversele ei procese cum ar
fi:
- volumul memoriei
- mobilitatea memoriei
- rapiditatea întipăririi
- trăinicia păstrării
- exactitatea sau fidelitatea
- promptitudinea actualizării
Pe parcursul vieţii memoria se organizează şi se specializează ducând la diferenţe individuale.
Specializarea poate fi identificată la următoarele niveluri:
- la nivelul proceselor memoriei (unii fixează mai uşor, alţii mai greu, la unii reactualizarea se
produce aproape imediat, la alţii cu mari dificultăţi, etc.).
- la nivelul organelor de simţ (vorbim de memorie, vizuală, auditivă, gustativă, olfactivă – etc.)
- la nivelul conţinutului activităţii psihice (unii dispun de memorie predominant verbal-logică,
alţii de memorie imaginativă, alţii de memorie afectivă, etc.)
Aceste deosebiri se datorează unor predispoziţii înnăscute ale organelor de simţ, particularităţilor
de personalitate, experienţei de viaţă concretă, profesiunii.
Pentru a verifica ipoteza că experienţa individului (sistemul de valori internalizat) determină
percepţia situaţiei. T. Bogdan efectuează un experiment în domeniul psihosociologiei judiciare:
selecţionează dintr-un liceu din Bucureşti 30 de băieţi şi fete în vârstă de 15 ani şi tot atâţia băieţi şi fete
de aceeaşi vârstă, proveniţi însă din rândurile delincvenţilor minori. Cele două grupuri erau asemănătoare
sub raportul caracteristicilor de bază, dar se deosebeau sub raportul experienţei infracţionale. Celor două
grupuri (experimental şi de control) li s-a proiectat un film “plictisitor de educativ”, voit didacticist, în
montajul căruia existau câteva scene de violenţă, neesenţiale în raport cu tema filmului şi cu o pondere
neînsemnată în economia peliculei. După vizionare, subiecţii delincvenţi şi nedelicvenţi au fost puşi să
relateze conţinutul filmului. Relatările erau stenografiate. Din compararea relatărilor celor două grupuri,
de experiment (delincvenţii minori) şi de control (elevii de liceu), a reieşit că în timp ce delincvenţii au
reţinut, cu precădere şi detaliat, cele câteva scene de violenţă, elevii de liceu (grupul martor, de control)
nu au acordat importanţă deosebită acestor scene, judecându-le în contextul acţiunii sau ignorându-le pur
şi simplu.
Guy Tiberghien şi colegii săi (Tiberghien şi Lecocq, 1980, Brutsche, Ciesse, Deleglise, Finet,
Sonnet şi Tiberghien, 1981) au pus în evidenţă numeroase efecte ale contextului, mai ales asupra feţelor
feminine care schimbau sau nu pălăria; nu doar schimbarea pălăriei diminua recunoaşterea feţelor (de la
93 la 41%) dar o pălărie văzută anterior tinde să determine falsa recunoaştere a feţelor (această
experienţă ridică problema mărturiilor oculare).
Influenţa factorilor socioprofesionali şi sociodemografici asupra mărturiei
O influenţă semnificativă asupra veridicităţii mărturiei o are profesiunea sau preocupările
extraprofesionale (hobby-urile) martorilor. Există profesii care presupun operaţii de măsurare a
distanţelor sau a dimensiunilor cum sunt cei ce lucrează în construcţii, transporturi, unii sportivi, unii
militari, etc.
Cei din aceste categorii socioprofesionale apreciază mai bine distanţe ori dimensiuni în raport cu
alte categorii. Conducătorii auto profesionişti sau amatori cu experienţă, precum şi anumiţi tehnicieni din
domeniul transporturilor pot aprecia cu mare exactitate viteza de deplasare a unor autovehicule în cazul că
depun mărturie legată de un eveniment rutier.

42
De asemenea, un vânător, armurier poate deosebi cu uşurinţă zgomotul unei arme de foc de alte
zgomote asemănătoare sau va putea face aprecieri relativ exacte cu privire la calibrul armei cu care
eventual s-a tras.
Există deosebiri pe sexe în ceea ce priveşte verdicitatea mărturiei. Bărbaţii sunt în general mai
obiectivi, ei relatând descriptiv evenimentele pe care le percep cu o relativ slabă participare emoţională.
Se preocupă mai puţin de semnificaţiile faptelor şi nu au tendinţa să le interpreteze. Femeile participă
intens la diferite fapte, evenimente, etc., sunt uneori obsedate de aceştia şi sunt înclinate să le dea diferite
interpretări căutându-le sensurile şi semnificaţiile, ceea ce face ca şi mărturiile lor să poarte un grad mai
mare de subiectivitate. Unele cercetări au demonstrat că precizia mărturiilor masculine este, global, cu
cca 25% mai mare decât a mărturiilor feminine.
Este demn de reţinut, faptul că bărbaţii percep mai bine o situaţie generală în raport cu femeile
care percep mai exact detaliile.
Privitor la influenţa vârstei se apreciază că, atât copii, cât şi bătrânii nu pot fi demni de încredere.
Copii sunt extrem de sugestionabili în timp ce vârsticii (peste 70 de ani) au serios afectate capacităţile
perceptive şi cele de memorie.
Influenţa formei mărturiei asupra veridicităţii sale
Mărturia judiciară se va transforma în proba judiciară pe baza declaraţiei martorului care este
declaraţie – scrisă, orală.
Depoziţiile martorilor pot fi obţinute în trei forme, respectiv în forma relatării spontane, în forma
interogatoriului şi în forma depoziţiei scrise. Forma în care este obţinută o mărturie influenţează
semnificativ valoarea sa, aceasta afectându-i fie întinderea fie fidelitatea.
Analizând cele trei forme vom descoperi că relatarea spontană este cea mai demnă de încredere,
ea prezentând un grad ridicat de fidelitate.
Relatarea spontană – protejează martorul de influenţa sugestiei, el evocând nealterat doar acele
fapte care s-au păstrat în memorie şi de care îşi aminteşte fără eforturi. Lipsa de întindere, ca principalul
neajuns al mărturiei spontane, se poate datora nu neapărat dificultăţilor de reproducere, ci în bună măsură
faptului că martorul minimalizează ponderea unor aspecte în soluţionarea cauzei.
Interogatoriul – se utilitează în mod obişnuit pentru a completa şi preciza unele aspecte ale
relatării libere. Mărturia obţinută prin interogatoriu câştigă în întindere, dar pierde din fidelitate.
Interogatoriul are efect stimulator asupra memoriei, forţând evocarea evenimentelor minimalizate de către
martor sau a celor care păreau uitate. Martorul devine mai comunicativ şi mai volubil “descoperind” că
poate să vorbească şi despre alte aspecte ale evenimentului trăit, motiv pentru care el comite şi un număr
mai mare de erori. Erorile pot fi determinate însă şi de unele întrebări greşit formulate (ex. întrebările
sugestive, în construcţia cărora intră fie parţial fie integral şi răspunsul).
Pentru că cele două forme se completează reciproc sub aspectul întinderii şi fidelităţii în practica
judiciară depoziţiile se solicită în forma combinată interogatoriul succedând relatării spontane a faptelor.
Depoziţia (declaraţia) scrisă se solicită când martorul are dificultăţi în a expune faptele sau din
considerente de ordin tactic, atunci când există temeri că martorul ar putea, din diverse motive să
retracteze declaraţia iniţială, să nu o recunoască. În practica noastră juridică toate depoziţiile se
finalizează în formă scrisă.
Depoziţia scrisă are multe elemente asemănătoare cu depoziţia orală spontană. Depoziţia scrisă
are însă dezavantajul că este mai puţin spontană decât cea orală şi uneori din cauza preocupării de a găsi
cuvintele cele mai potrivite sau de a scrie într-un stil cât mai elegant, suferă pe latura fidelităţii.
Erorile sau denaturările posibile într-o depoziţia, indiferent de forma ei, pot fi determinate de
adiţie sau adăugire, de omisiune, de transformare şi de substituire sau înlocuire.
Oricare ar fi forma de depunere a unei mărturii, aceasta este în ultimă instanţă o comunicare de
informaţii necesare stabilirii unui adevăr.
Specialiştii lucrează la perfecţionarea unei tehnici de intervievare specială pentru precizia
descrierilor martorilor oculari. Această tehnică este cunoscută sub denumirea de interviu cognitiv.

43
Procedura de anchetare este bazată pe cunoştinţele actuale asupra proceselor memoriei şi se
desfăşoară în următoarea manieră. Martorilor li se cere să reconstituie evenimentul, inclusiv sentimentele
pe care le-au trăit pe moment. Acest lucru este cunoscut ca fiind un ajutor pentru memorie. Apoi li se
cere să-şi amintească orice detaliu, oricât de minor, în speranţa că o amintire va declanşa alta. În plus, li
se cere să privească evenimentul dintr-o perspectivă diferită şi să îl vadă cu ochii altei persoane prezente
la locul crimei. În final li se cere să-şi amintească evenimentele într-o altă ordine.
Această tehnică s-a dovedit foarte profitabilă până astăzi. Se pare că martorii îşi pot aminti corect
mai multe informaţii utilizând această tehnică, decât alte tehnici de anchetare.
Rezultatele memorării sunt semnificativ influenţate de unele particularităţi ale naturii şi ordonării
materialelor din care menţionăm:
- efectul poziţiei seriale (memorarea mai frecventă a evenimentelor situate la începutul şi
sfârşitul seriei).
- similitudinea naturii situaţiilor percepute influenţează negativ rezultatele memorării.
Un efect facilitant au duratele mari de prezentare a stimulilor şi de asemenea intervalele dintre
stimul.
Evenimentele şi stimulii plăcuţi sunt reţinuţi în număr mai mare ca evenimentele dezagreabile,
dar şi acestea la rândul lor sunt reţinute mai bine ca cele indiferente.
Când viteza de prezentare a stimulilor depăşeşte capacitatea şi viteza operaţiilor de prelucrare a
lor, o parte a stimulilor deşi au fost percepuţi nu pot fi reţinuţi.
Orice factori sau condiţii care perturbă procesele de prelucrare a informaţiilor (distragerea
atenţiei, stimul concurenţi, interferenţe, droguri, alcool, efecte de context) afectează rezultatele
memorării.
d). Redarea
Filtru subiectiv
– Sentimentul incertitudinii
- Capacitatea de a reproduce
- Trăinicia lanţurilor asociative
- Capacitatea de verbalizare
- Capacitatea de exprimare în scris
- Buna credinţă
- Reaua Credinţă (martor mincinos)
- Gradul de angajare – cooperare
- Simpatia – antipatia vis-a-vis persoana publică
Filtru obiectiv – presiunea oficialităţii şi solemnităţii din sala de judecată
- sugestibilitatea de statut
- presiunea mass – media
- mediul socio – cultural de provenienţă
- izvorul sursei
Funcţionalitatea sistemului memoriei este desigur dependentă de gradul de dezvoltare intelectuală
a subiectului.
Intervalul lung trecut de la perceperea evenimentului poate favoriza uitarea.
O altă cauză a erorilor în mărturie poate fi şi ceea ce se cunoaşte în literatura de specialitate sub
denumirea de conservatorism cognitiv. O formă a acestuia constituie tendinţa oamenilor de a-şi rescrie, de
a-şi construi amintirile, fapt evidenţiat încă din 1932 de F.L. BARLETT.

44
Această distorsiune poate fi pusă în evidenţă în cazul mărturiilor. Cel care a argumentat
vulnerabilitatea declaraţiilor martorilor oculari a fost E.F. LOFTUS (1979). El s-a referit la distorsiunile
ce pot fi induse prin evenimentele ce intervin între momentul observării unui fapt şi momentul depunerii
mărturiei.
În experimentul construit de el, a căutat să dovedească faptul că acurateţea depoziţiilor martorilor
scade datorită interferenţei cu informaţii neadecvate, din alte surse.
Astfel un grup de subiecţi au vizionat un film, pentru ca ulterior unii dintre ei (complici cu
experimentatorul) să discute anumite aspecte din film care de fapt nu existau pe pelicula prezentată. Fiind
puşi să relateze cele vizionate subiecţii au descris şi o serie de fapte inexistente în film dar prezente în
conversaţia complicilor.
Într-un alt experiment, subiecţii au vizionat un scurt film despre un accident rutier.
După un interval de timp de la vizionare o parte din ei au fost solicitaţi să răspundă la întrebarea:
- cu ce viteză mergeau maşinile atunci când s-au izbit?
Influenţaţi de modul de formulare al întrebării cei din primul grup au supraestimat viteza, în timp
ce cel de-al doilea grup care a fost întrebat:
- cu ce viteză mergeau maşinile atunci când s-au atins?
au subapreciat viteza.
La o întrebare pusă ambelor grupe:
a-ţi remarcat parbrizele sparte ale maşinilor lovite? (care de fapt nu erau sparte), 100% din
subiecţi care au răspuns la prima formulare a întrebării anterioare au dat un răspuns afirmativ.
Tot aici poate fi amintiti efectul numit “dintotdeauna am crezut” descoperit în anii 70 care
ilustrează tocmai tendinţa oamenilor de a construi amintiri.
În prezent, în interpretarea acestor distorsiuni cognitive, se pot departaja două orientări, fie de
natură motivaţională fie, de natură informaţională.
Explicaţiile motivaţionale pun aceste distorsiuni cognitive pe seama unor motivaţii şi trebuinţe
cum ar fi tendinţa de consistenţă cognitivă de respect de sine, de sentiment al competenţei, de eficacitate a
controlului, de aprobare socială, de credinţă într-o lume justă.
Explicaţiile informaţionale încearcă să prezinte aceste distorsiuni prin referire la focalizarea
diferită a atenţiei, la perceperea contingenţei la transmiterea selectivă a informaţiilor pozitive.
A.G. GREENWALD vine cu un al treilea tip de explicaţie evidenţiind funcţia acestor distorsiuni
în păstrarea şi protejarea sistemului de cunoştinţă a Eului.
Efectele distorsionate ale informaţiilor post eveniment au fost studiate de mai mulţi autori.
Unii autori atribuie efectele dezinformării (cu date oferite ulterior petrecerii evenimentului
judiciar) atribuirii eronate a sursei, martorii reactulizând incorect informaţia eronată ca aparţinând
evenimentului original.
Cercetări recente au identificat câţiva factori care favorizează distorsionarea memoriei de către
informaţia post-eveniment falsă.
-Distorsiunile apar pe măsură ce evenimentul este reactualizat de mai multe ori.
-Expunerea repetată la informaţii post-eveniment falsă creşte posibilitatea reapariţiei acestora în
declaraţii ulterioare.
-Cu cât informaţia post eveniment falsă este mai verosimilă cu atât posibilitatea ca aceasta să fie
prezentă în declaraţia martorilor este mai mare.
-Cu cât memorarea iniţială a evenimentelor este mai incompletă cu atât vulnerabilitatea la
informaţii post eveniment creşte.
-Cu cât scapă mai mult atenţiei neconcordanţele dintre evenimentul original şi informaţiile post
eveniment cu atât cele din urmă se vor integra mai uşor în memoria martorilor.

45
Martorii de regulă nu sesizează schimbările intervenite în mărturiile lor sub imfluenţa
informaţiilor post eveniment.
Informaţii utile se pot obţine şi în cadrul recunoaşterii care poate avea ca obiect:
Recunoaşterea persoanelor
Recunoaşterea persoanelor din punct de vedere psihologic se pune pe baza imaginilor vizuale sau
auditive solicitându-se martorului recunoaşterea după: înfăţişare, voce, vorbire etc.
Recunoaşterea persoanelor după înfăţişare se face pe baza semnalmentelor individuale reţinute de
martori privind:
- talia;
- conformaţia capului;
- trăsături şi expresii ale feţei;
- privirea;
- culoarea părului;
- pigmentaţia pielii.
Cele mai semnificative aspecte pentru identificare prezintă particularităţile anatomo-fiziologice:
- lipsa unui membru;
- ticuri;
- mers caracteristic.
Tot aici la recunoaşterea după înfăţişare se include:
- descrierea îmbrăcăminţii
- artificii vestimentare
- alte obiecte aflate asupra persoanelor în momentul percepţiei mai pot fi: geantă, umbrelă,
ochelari, baston.
Statura, reprezintă o caracteristică redusă ca valoare pentru identificarea persoanelor.
Vocea şi vorbirea pot suferi distorsiuni legate de:
- stările afective
- intenţia de a denatura
Recunoaşterea după miros (şofer, ţigan, etc.)
Recunoaşterea cadavrelor se bazează pe trăsături statice:
- trăsăturile feţei
- constituţie
- semnalmente particulare (cicatrice, tatuaje, negi, urme ale unor intervenţii
chirurgicale, îmbrăcăminte şi alte obiecte aflate asupra sa) A.D.N.
Acţiunea se complică şi prin faptul că pot prezenta grade diverse de descompunere, mutilare, etc.
Literatura de specialitate recomandă toaletarea cadavrelor când acest lucru este posibil.
(injectarea ochilor cu glicerină – pentru a le da strălucire).
Nevoia recunoaşterii de către mai multe persoane (rude, prieteni, etc.)
Recunoaşterea după fotografie
Poate fi realizată după fotografii care însă elimină semnele particulare prin retuşare, sau după
instantanee care prezintă avantajul unei atitudini tipice, sau după poze de identificare aflate în posesia
organelor operative (cele mai bune sunt pozele de identificare).

46
Dacă avem cadavrul sau persoana e bine să-i prezentăm direct fără a prezenta întâi fotografia
acestora martorilor.
Să se respecte pe cât posibil contextul în care s-a realizat percepţia iniţială de către martor.
Se introduce fotografia persoanei într-un set de fotografii aparţinând la diverse persoane
asemănătoare. La această operaţiune sunt prezenţi şi alţi martori asistenţi
Cercetări legate de factorii care influenţează recunoaşterea după fotografii sau recunoaşterea din
grup au avut în vedere următoarele aspecte din câmpul infracţional:
-tipul de eveniment
-timpul de observaţie
-distanţa şi condiţiile de observare
-acţiunile infractorului în câmpul infracţional
-arme prezente în câmpul infracţional
-existenţa unor evenimente ameninţătoare
-numărul participanţilor
-nivelul stresului resimţit de martor şi expunerea post eveniment la interacţiune cu alte persoane
-dacă martorul ştia că infractorul este prezent în grupul de recunoaştere identificările corecte au
fost prezente în aproximativ 75% din cazuri
-dacă nu sunt prezebte arme, nu participă persoane numeroase, iar evenimentele petrecute n-au un
grad de violenţă ridicat, identificarea se face la scurt timp după eveniment şi n-au fost prezente informaţii
post eveniment false, identificările se apropie de 90%
-când la eveniment participămai multe persoane, sunt prezente arme, s-au produs violenţe, au fost
prezentate informaţii post eveniment false, iar reactualizarea s-a făcut după o perioadă îndelungată,
recunoaşterile corecte ajung la 50%.
Printre factorii care influenţează corectitudinea identificărilor de către martorii oculari mai
relevante sunt:
-tipul de aliniere – acurateţea identificărilor este mai mare dacă se realizează cu persoane reale
-modul de constituire al grupului de persoane ce va fi prezentat pentru recunoaştere influenţează
corectitudinea identificărilor; dacă suspectul a fost descris că este un tip chel şi în grup există un singur
chel, martorul va alege cu toată probabilitatea pe acest tip; în general în grup ar trebui aliniate persoane
care corespund descrierii generale a infractorului
-este neproductiv prezentarea spre identificare a unei singure persoane
-prezentarea secvenţială a celor din grup influenţează acurateţea identificării (cresc şansele
indentificărilor corecte)
-alinierile repetate cu mai multe grupuri în care doar într-un singur grup apare suspectul poate
genera erori de identificare.
3.Problematica mărturiei de rea credinţă
Mărturia veridică şi mărturia mincinoasă
Minciuna constituie de fapt o abatere de la adevăr făptuită conştient şi cu o anumită intenţie.
Despre rolul şi ponderea minciunii în viaţa societăţii umane s-a scris şi s-a vorbit mult. În orice caz cert
este că oamenii se mai folosesc uneori de minciuni pentru că adevărurile pot adesea să provoace
sentimente şi reacţii imprevizibile, să rupă prietenii, într-un cuvânt să afecteze armonia relaţiilor
interpersonale.
Din păcate însă, sunt şi oameni la care minciuna are cu totul altă motivaţie şi alte scopuri, aici
putem enumera obişnuinţa de a mistifica, dezinfoma şi deruta pe ceilalţi în vederea atingerii unor
scopuri individuale înguste şi meschine ca ipostaze ale informaţiei.

47
Codul penal incriminează mărturia mincinoasă alături de alte infracţiuni care împiedică
înfăptuirea justiţiei cum sunt: denunţarea calomnioasă, nedenunţarea unor infracţiuni: omisiunea sesizării
organelor judiciare, favorizarea infractorilor, arestare nelegală şi cercetare abuzivă.
În caz de retragere a mărturiei după arestarea inculpatului sau în cauzele (civile disciplinare sau în
alte cauze) după ce s-a pronunţat o hotărâre, instanţa va reduce pedeapsa.
De obicei retragerea mărturiei este provocată.
Invalidarea probei se realizează numai prin retractarea instanţei cu explicaţii de rigoare, plauzibile.
Dacă martorul nu retractează, el va fi cercetat.
În cursul cercetării se poate stabili că deşi mărturia nu este veridică, nu este nici mincinoasă, ci
rezultă dintr-o percepţie eronată.
Martorul nu poate fi acuzat pentru un fapt dacă nu a fost întrebat.
Criterii de verificare a veridicităţii mărturiei judiciare
Suspiciunea de a fi de rea credinţă
1) Criteriul sursei mărturiei
a) mărturie imediată (nemijlocită) a fost prezent la comiterea faptelor percepând prin stimuli
adecvaţi evenimentul;
b) mărturia mijlocită: pe baza relatărilor altora dar din surse verificabile;
c) mărturie “prin auzite” – din zvonul public
- nevoia confruntării martorului pentru a elimina neconcordanţele
- coroborarea cu alte probe
2) Criteriul poziţiei martorilor în raport cu părţile din proces
- interesul material sau moral pentru ca pricina să fie soluţionată într-un anume fel
- raportul subiectiv cu ceilalţi participanţi la proces (răzbunare, teamă, rudenie, amiciţie,
duşmănie, afecţiune, dorinta de a se remarca, dispretul fata de anchetator, etc. ).
Când victima este audiată ca martor intervin puternice elemente afective care pot distorsiona
perceperea şi memorarea faptelor.
Tendinţa de exagerare (privind: daunele, vătămarea, imaginaţia).
3) Criteriul condiţiei socio-morale şi comportamentale (după mediul de provenienţa, statutul
social, caracter)
Tipologia martorilor
a) Gruparea tipurilor intelectuale (descriptivul, observatorul, emoţionalul, eruditul, imaginativul).
b) Tipuri de orientare particulară a inteligenţei în mărturie (superficialul, armoniosul,
interpretativul, ambiţiosul).
c) Gruparea tipurilor comportamentale (observatori pozitiv, interpretatori, inventivi, armonici,
emotivi)
d) Tipurile psihotemperamentale (subiectiv şi obiectiv, senzitivi şi apatici, care observa, care
descrie, încăpăţânatul, vorbăreţul, timidul, vanitosul, mitomanul, mincinosul).
Tip obiectiv caracterizat prin precizia descrierii, nu participă afectiv, înregistrează corect
evenimentele.
Tip subiectiv – caută semnificaţii, sensuri, interpretează emotiv, emite judecăţi de valoare sub
influenţa informaţiei afectiv-emoţionale.
4) Criteriul interesului manifestat de martor faţă de problematica probaţiunii.
Este interesat, doar în trecere şi indiferent.

48
5) Criteriul bunei credinţe în evaluarea mărturiei.
Necesitatea ca magistratul să interpreteze datele oferite de conduita, fizionomia şi reacţiile
exterioare a celor cu care se află în intercomunicare.
Semnele însoţitoare a depoziţiilor false (ca şi cele în diferite stări emoţionale).
La nivelul fizionomiei pot apare schimbări ale mimicii, pantomimicii vocii, salivaţiei.
Indici probabili ai nesincerităţii:
- prudenţa exagerată, şovăială, atitudine rezervată
- tulburarea, paloarea, roşeaţa feţei, transpiraţia
- gestica forţată, imprecizia răspunsurilor, vocea coborâtă, solicită paharul cu apa
Nu trebuie exclusă nici posibilitatea simulării.
Magistratul prin întrebări metodice trebuie să verifice capacităţile mnezice precum şi de apreciere
a distanţelor, culorilor, dimensiunilor.
Dacă are dubii trebuie să solicite examinarea psihologică a martorului sau chiar biodetecţia.
CAP. VI.
ANCHETA DIN PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI

1. Ancheta ca relaţie interpersonală


Se poate defini ca o investigaţie efectuată de un organ de stat (anchetator) desfăşurată sistematic
şi organizată ştiinţific în vederea culegerii de date, de informaţii despre o faptă antisocială apoi a
prelucrării şi verificării acestora pentru a lămuri împrejurările în care fapta s-a produs şi pentru a stabili
răspunderile.
Ancheta este în primul rând o relaţie interpersonală de tip social care reuneşte, de regulă, două
persoane cu interese contrare: - un anchetator care caută să dezvăluie un adevăr şi un anchetat care în
marea majoritate a cazurilor caută să-l acopere, să-l ascundă ori măcar să-l prezinte într-o manieră care să
limiteze cât mai mult consecinţele care ar urma să decurgă.
Munca în justiţie incluzând deci prin excelenţă activităţi psihorelaţionale, impune ca o
componentă a pregătirii, celor care activează în acest domeniu, psihologia judiciară.
Anchetatorul se confruntă cu o problematica densă şi diversă astfel:
a) strângerea probelor (adunarea, examinarea, condensarea lor)
b) existenţa infracţiunii
- consumate
- rămasă în faza de tentativă
c) identificarea făptuitorilor şi a poziţiei acestora faţă de infracţiune (instigatori, complici,
favorizatori).
d) stabilirea răspunderii penale a făpturilor
- existenţa sau inexistenţa stării de imputabilitate a făptuitorilor.
- existenţa sau inexistenţa stării de culpabilitate a făptuitorului ca şi formele specifice de
culpabilitate.
Deci cercetările se desfăşoară într-o anumită tensiune emotivă sau nervoasă, cel interogat
evaluand exagerat gesturi, expresii, fapte ale anchetatorului sau manifestă teama din considerente diferite.
Contactul interpersonal în biroul de anchetă judiciară.
Contactele în acest cadru permit studiul comportamentului expresiv al individului în special
mimica. Atenţie la simulare: (boală, leşin, suferinţă, protest). Manifestările involuntare sunt mai dificil de

49
mascat (înroşirea, paloarea feţei, creşterea volumului vaselor sanguine, tremurul vocii, sudoraţia,
framântatul mâinilor, perioada de latenţă în răspunsuri, evitarea privirii anchetatorului).
Experienta si profesionalismul precum si intuiţia profesională a anchetatorului este cheia
interpretării corecte a acestor, manifestări.
Să elucideze motivele acestor stări:
- labilitate emoţională
- trecutul infracţional
- starea prezentă
- probleme personale
- derivă din cauza în care este cercetat
Printre principalele categorii de infractori cu care se confruntă un anchetator se citează de regulă,
următoarele alternative:
- infractorul primar sau recidivist;
- infractorul cercetat în stare de libertate sau în stare de arest;
- infractorul prins în flagrant sau descoperit post factum;
- infractorul care a acţionat de unul singur şi care a acţionat în grup;
- infractorul cu fizic normal sau fizic tarat (anormal).
Infractorul poate aparţine sexului masculin sau feminin, poate fi minor sau vârstnic ori se poate
afla în cauză judiciară, economică sau de altă natură. În anchetă fiecare infractor apare într-o anumită
postură, şi prezintă un tablou psihic specific pe care anchetatorul trebuie să-l cunoască şi să-l exploateze.
Un aspect deosebit de important pentru activitatea de anchetator îl constituie faptul că în orice
demers pe care îl întreprinde anchetatorul trebuie să plece de la principiul prezumţiei de nevinovăţie
care, deşi îi îngreunează munca obligând-o la rigoare, asigură în primul rând obiectivitatea rezultatelor
acesteia.
În acest context se impune crearea unui climat destins, eliminarea din conduita anchetatorului a
unor gesturi de nervozitate, ridicarea tonului, etc.
Particularităţile activităţii de anchetare sunt direct dependente printre altele – în principal de
raportul persoanei anchetate cu infracţiunea investigată.
În relaţiile anchetator – anchetat indiferent dacă acesta din urmă este învinuit (sau inculpat),
martor sau persoana nevinovată, mijlocul principal de interacţiune îl constituie convorbirea. Aceasta
trebuie privită ca un proces deosebit de complex, ca un demers anevoios, ca o stare conflictuală, profund
tensionată în care pe de o parte se încearcă obţinerea de informaţie cât mai veridică pe de alta reţinerea ori
denaturarea acesteia şi în care eşecurile sunt posibile şi de o parte şi de alta.
Ascultarea se desfăşoară pe baza unei întrebări generale în legătură cu învinuirea, în acest timp
“ce scrie” este sub observaţie pentru elaborarea tacticii ulterioare.
- adresarea de întrebări de către anchetator în faza de urmărire penală, de procuror şi de părţi în
faza cercetării judecătoreşti se realizează prin intermediul preşedintelui completului de judecată.
Întrebările să fie:
- clare şi precise
- să nu fie sugestive
- să oblige învinuitul la relatări
- să nu îl pună în încurcătura pe învinuit
Clasificarea întrebărilor (natura şi aria problemelor, scopul urmărit):
- tema

50
- detaliu
- problema (precizare, completare, control)
Procedee tactice de ascultare a învinuitului sau inculpatului (bănuitului)
Utilizarea întrebărilor de detaliu se folosesc pentru a obţine date privitoare la:
- împrejurări ale faptei săvârşite (care să permită verificarea explicaţiilor).
- să ajute la determinarea bănuitului să renunţe la negarea faptelor (este eficient la recidivist)
- ascultarea
- ascultarea sistematică
Cum a pregătit infracţiunea, persoanele participante şi modul cum a acţionat fiecare dintre ele.
- ascultarea încrucişată
Ascultarea aceluiaşi învinuit de doi sau mai mulţi anchetatori:
- avantaj – nu are timp să-şi pregătească răspunsurile mincinoase
- dezavantaj – îl poate deruta pe anchetat dar se pot încurca şi anchetatorii între ei.
Se poate recurge la adresarea alternativă a unor întrebări ce conţin cuvinte afectogene privitoare
la fapta şi la rezultatele ei şi a unor întrebări ce n-au legătură cu cauza.

Se observă atent învinuitul:


- folosirea probelor de vinovăţie
Se folosesc de regulă în ascultarea învinuitului nesincer.
În utilizarea acestui procedeu anchetatorul trebuie să cunoască temeinic probele din dosar.
- să stabilească cel mai indicat moment pentru folosirea probelor
- să stabilească judicios întrebările ce vor însoţi prezentarea probelor.
Probele pot fi prezentate:
- frontal sau progresiv
Ascultarea unui învinuit sau inculpat despre activitatea celorlalţi participanţi la săvârşirea
infracţiunii.
- întâi este întrebat despre activitatea celorlalţi, apoi despre propria activitate.
Pot exista anumite înţelegeri între cei implicaţi.
- procedeul justificării timpului critic (pe zile, ore, locurile unde s-au aflat). Se mai poate solicita
justificarea mijloacelor de existenţa, provenienţa bunurilor găsite.
Procedeele tactice vor fi utilizate:
- izolat sau combinat şi în raport cu poziţia celui audiat.
Ascultarea martorului prezintă, de regulă, un grad mult mai scăzut de dificultate decât cea a
învinuitului. După ce, prin intermediul întrebărilor de ordin general (nume, profesiune, stare civilă, etc.),
s-a stabilit primul contact, se încearcă o apropiere psihică de aceasta, fapt care va uşura atât formularea
răspunsurilor cât şi redarea faptelor în succesiunea lor reală. În timpul expunerii, martorul nu trebuie să
fie întrerupt de către anchetator chiar dacă acesta face pauze mai lungi deoarece acestea pot fi cauzate de
nevoia unor momente de respiro, de eforturi de aducere aminte, de teama unor confuzii sau supraîncărcare
emoţională. Întreruperile pot provoca abateri de la linia pe care o urmăreşte martorul şi prin urmare,
abateri de la relatarea faptelor în succesiunea lor cronologică, reală. Practica demonstrează că este bine să
se intervină cu întrebări după ce martorul şi-a încheiat relatarea.
Audierea persoanelor străine de fapta investigată ridică o serie de probleme deosebit de
delicate deoarece situaţia respectivă este adesea favorabilă comiterii de erori judiciare. Persoanele care

51
nu sunt implicate prin nimic în fapta cercetată pot ajunge în faţa anchetatorului fie că au apărut la locul
faptei întâmplător imediat după comiterea acesteia şi au fost reţinute de către organele de drept, fie că au
fost indicate de către făptuitor, sau un complice pentru a abate direcţia investigaţiilor ulteriore, fie că au
fost indicate chiar de un martor care găseşte în acest fel prilejul unei eventuale răzbunări, fie că există
unele bănuieli din partea organelor în drept. În asemenea situaţii cercetarea trebuie făcută cu un plus de
calm, tact, răbdare şi discreţie şi aceasta din două motive:
1. există unele persoane deosebit de sensibile la raporturile cu organele de stat şi astfel de
întrevederi, pot să lase urme adânci în conştiinţa lor;
2. scade considerabil riscul unor eventuale erori judiciare.
Metodele de anchetare exclud apelul la constrângerea fizică aceastafiind înlocuita de procedee
moderne ştiinţifice mult mai eficiente. In aplicarea noilor metode un rol important revine personalitatii
anchetatorului care, pe lângă pregătirea de specialitate trebuie să posede şi anumite însuşiri şi calităţi
native care în prealabil sunt testate, investigate. O anchetă, realizată de o persoană inteligentă, bine
pregătită şi cu chemare pentru această activitate va apela în principal pe întrebări, puse cu abilitate, pe
exploatarea unor contraziceri din depoziţiile celor anchetaţi sau pe crearea şi exploatarea aşa numitelor
“momente psihologice”, procedând astfel va fi mult mai eficient şi în incontestabil acord cu principiile
democraţiei. Trebuie menţionat faptul că momentul întrebărilor este momentul cheie, succesul anchetei
depinzând de intuiţia şi măiestria profesională a anchetatorului. De regulă întrebările se organizează într-
un plan riguros întocmit anterior.
2. Personalitatea anchetatorului
Calităţile se pot grupa în trei categorii:
a) calităţi ţinând de nivelul general de pregătire
b) calităţi psihointelectuale
c) calităţi de ordin moral afectiv
Calităţi psihosociale ale anchetatorului
In cercurile juriştilor se susţine că un anchetator ideal ar trebui să aibă “înţelepciunea proverbială
a biblicului Solomon, răbdarea lui Hristos, logica lui Aristotel, rigurozitatea ştiinţifică a lui Pasteur şi
inventivitatea lui Edison”.
Aceste aserţiuni trebuie luate în consideraţie având în vedere că de multe ori acesta din “nimic”
trebuie să scoată un adevăr ceea ce ar justifica chiar şi o asemenea exagerare (T. Bogdan, 1993).
In privinta pregătirii generale el trebuie să cunoască temeinic legislaţia în vigoare, să aibă o vastă
şi profunda cultură profesională şi desigur cultura generală.
b) În categoria calităţilor psihointelectuale se înscrie în primul rând gândirea care trebuie să se
distingă prin claritate, profunzime, rigoare şi să se bazeze pe un dezvoltat spirit critic.
Anchetatorul trebuie să dea dovada de perspicacitatea şi de o mare putere de discernământ. Fapt
care sa-i permita să deosebească uşor realul de ireal, ori semnificativul de nesemnicativ într-o relatare şi
să aprecieze faptele la justa lor valoare.
Anchetatorul trebuie să dispuna de o memorie bună deoarece este necesar ca datele culese să
poată fi refăcute in bune condiţii în lipsa persoanei cercetate.
Integritea senzorială – ca bază a corectitudinii şi preciziei percepţiei şi de asemenea trebuie să
aibă un ascuţit spirit de observaţie, trebuie să prezinte o mare stabilitatea a atenţiei.
c) Printre calităţile moral afective – echilibrul emoţional joacă un rol deosebit deoarece el stă la
baza unor calităţi educabile absolut necesare în reuşita activităţii anchetatorului. Acestea sunt reprezentate
de tact, răbdare, toleranţă, disponibilitatea de a asculta, stăpânirea de sine. Este foarte important ca
anchetatorul să poata stapanii anumita reactii (dezgust, plictiseală, silă, agresivitate, simpatie), astfel încât
să fie în măsură să ofere infractorului imaginea unei structuri psihice perfect echilibrate.
Alte calităţi moral – afective, constau în:

52
- atitudinea neduşmănoasă lipsita de prejudecati faţă de cel anchetat indiferent de sentimentele
sau stările pe care acesta le provoacă.
Aceste trăsături nu reprezintă un simplu inventar de calităţi posibile la un anchetator, ci exigente
de fond care conditioneaza valorificarea potenţialului psihologic al acestuia în cadrul demersului tip
anchetă.
Intima Convingere
Se bazează din perspectiva:
- psihologică pe respectarea de către anchetator a principiilor şi legilor de formare a probelor a
utilizării criteriilor psihologice;
- etica, moralitatea anchetatorului şi buna sa credinţă
- juridică
- separaţia puterilor în stat
- independenţa magistraţilor şi supunerea lor numai legii.
În drept ultima convingere este starea psihologică a persoanelor răspunzătoare de aplicarea
legilor bazată pe bună credinţă, care sunt împăcate cu propria lor conştiinţă morală care i-a călăuzit în
aflarea adevărului, prin utilizarea mijloacelor legale şi în stabilirea măsurilor legale consecutive stărilor
de fapt stabilite.
Buna Credinţă
Laturile conceptului de bună credinţă pot fi grupate astfel:
a) grup de fapte psihologice determinate care alcătuiesc onestitatea constând în loialitate, ordine
şi temperanţă, prudenţă;
b) un grup de elemente intrate în sfera dreptului ca o consecinţă a faptelor psihologice menţionate
şi anume:
- intenţia dreaptă
- diligenţa
- liceitate şi abţinerea de la producerea prejudiciului
Cum se concretizează aceste elemente în activitatea anchetatorului şi a magistratului.
- Intenţia dreaptă: - subordonarea actului autorităţii judiciare, aflării adevărului, respectării legii şi
ordinii de drept.
Diligenţa – rezolvarea cauzelor în limitele legale, evitarea abuzurilor
Liceitate – utilizarea procedeelor admise în legislaţia procesului civil, respectarea garanţiilor
procesuale a prezumţiei de nevinovăţie, a dreptului la apărare şi a drepturilor omului.
- Abţinerea de la producerea prejudiciilor – observarea posibilelor vicii în activitatea de urmărire
penală sau de judecată, sesizarea şi înlăturarea acestora, receptivitatea la cererile apărării.
3. Manifestări negative întâlnite în conduita anchetatorului
- mulţumirea de sine generată de încrederea exagerată în propriile calităţi şi în experienţa proprie;
- ruperea contactului cu elementele teoretice sau de noutate din profesiune;
- instalarea stereotipurilor, automatismelor şi spiritului rutinier
- modul uneori absent sau defectuos,rigid de a formula întrebările
- impertinenţa
- aroganţa sau chiar vulgaritatea în relaţiile cu persoanele anchetate
- suspiciunea excesivă faţă de orice persoană anchetată

53
- amplificarea nefondată a unor date sau exagerarea semnificaţiei acordate unor gesturi sau
manifestări din conduita celor anchetaţi
Personalitatea anchetatorului poate influenţa negativ desfăşurarea anchetei prin unele trăsături
cum ar fi: vanitatea şi orgoliul, amorul propriu, teama de eşec, lipsa simţului autocritic, nerecunoaşterea
poziţiei de învins, optimismul necontrolat şi excesiv, cât şi pesimismul exagerat şi nemotivat, opinii
foarte particulare asupra colaboratorilor şi asupra propriei persoane, indecizia etc.
4. Psihologia apărării în procesul judiciar
Avocatul apararii prin pledoaria sa argumentata utilizeaza din plin mijloace psihologice spre as
apara clientul si in acelasi timp cauta sa provoace o perceptie mai putin periculoasa a faptelor acestuia in
ochii si în conştiinţa complexului de judecată, a juraţilor, a publicului şi a reprezentanţilor mass-media.
Vehiculând materialul probator avocatul va căuta să dea dizertaţiei sale notele convingerii şi
certitudinii cu privire la o anumită stare de fapt şi, respectiv de drept, canalizând astfel soluţia juridică
într-un sens care are drept scop salvarea intereselor clientului său (mai degrabă decât aflarea adevărului
sub raport juridic).
Din punct de vedere tactic, avocatul nu face altceva decât să-şi transmită ideile, gândurile şi convingerile
prin mecanismul psihologic extrem de subtil al sugestiei unui adresant strict determinat (completul de
judecată), arta şi profesionalismul său fiind fructificate eficient în momentul în care ideile şi convingerile
sale vor deveni ideile şi convingerile completului.
Psihologia apărării se bazează pe de-o parte pe “arta de a vorbi” (retorica), iar pe de altă parte
pe “arta de a convinge” (persuasiunea). În procesul comunicării cu membrii completului de judecată
avocatul utilizează atât mijloacele verbale, limba şi limbajul, cât şi cele neverbale (gesturile, mimica,
pantomimica).
Utilizand cu pricepere valentele unui demers sugestiv – demonstrativ apararea valorizeaza la
maximum functiile limbajului in comunicarea interumana.
a) funcţia comunicativă – adresându-se completului de judecată apărarea face cunoscut,
înştiinţează asupra esenţei legăturilor în fapt şi drept ale cauzei. Într-o interpretare psiho-cibernetică
pledoaria nu înseamnă numai un simplu transfer de informaţii, ci, implicit, un schimb de mesaje, o
interacţiune. Nu se poate vorbi de comunicare fără reacţia de răspuns (feed-back), scopul dizertaţiei
avocatului fiind tocmai răspunsul favorabil din partea instanţelor de judecată. Comunicarea umană
verbală este formată dintr-un complex de elemente: cuvinte, voce, ton, postură, context etc. care în
pledoaria apărării se pot constitui în multiple şi variante combinaţii care măresc sau micşorează şansele
receptării.
Transmiterea şi receptarea mesajului în procesul apărării este tributar însă atmosferei din sala de
şedinţă (publicitatea, oralitatea, contradictorialitatea etc. tensionând emoţional climatul dezbaterilor),
factorii perturbatori diminuând calitatea informaţiilor transmise, la care se adaugă şi pierderile
determinate de selecţia făcută de interlocutor asupra conţinutului mesajului transmis (căci nu tot ceea ce
există în intenţia avocatului va fi reţinut de preşedintele de instanţă).
Din punct de vedere psiho-cibernetic, comunicarea ideală este aceea în care tot ce se emite se şi
recepţionează. În cadrul dezbaterilor judiciare pledoaria apărării întâmpină factori care depind de câmpul
de referinţă al primitorului (profesionalismul instanţei, buna-credinţă, cunoaşterea cauzei etc.), de
contextul recepţionării (atmosfera sălii de şedinţă), cât şi de trăirea intimă ca proces psihologic resimţit la
nivelul personalităţii fiecăruia dintre membrii instanţei (la care pot apărea noi sensuri de interpretare a
elementelor de fapt şi de drept, neexistente în intenţia apărătorului, după cum şi acestea din urmă, în
funcţie de reacţia instanţei , poate replica prin idei noi îmbogăţind sfera nuanţelor comunicativ-persuasive
ale dizertaţiei sale).
b) funcţia cognitivă resorbită de fapt în funcţia comunicării, atrage atenţia, particularizându-se
doar prin exigenţele faţă de inteligibilitatea, claritatea, cursivitatea etc. purtătorului de mesajul cognitiv,
limbajul şi limba în situaţiile contextuale complexe ale dezbaterilor judiciare în care apărarea apare la
bară.
c) funcţia reglatorie – se referă la orientarea desfăşurării proceselor psihice persuasiv – cognitiv
– demonstrative cu caracter de orientare şi influenţă asupra relaţiilor psihologice reglatorii (orientarea şi

54
reorientarea atenţiei completului faţă de anumite elemente de fapt şi drept ale cauzei, activarea unor
informaţii depozitate în memoria, gândirea, percepţia acestora, declanşarea la preşedintele instanţei a unor
trăiri emoţionale, sentimente, modelând reacţii etc.) În funcţie de scopul urmărit.
b) funcţia emoţional – expresivă a pledoariei rezidă în exprimarea conduitei participative a
apărătorului prin atitudinea sa efectivă faţă de elementele de fapt şi de drept ale cauzei prin utilizarea unor
mijloace excesiv verbale, ritm, intonaţie, accent, pauză etc., ele însele purtătoare de informaţii în
completarea, sublinierea sau chiar contrazicerea laturii semantice a limbajului.
e) funcţia persuasiv-imperativă este esenţială în sensul realizării scopului apărării. Ea
presupune capacitatea limbajului avocatului de a exercita o acţiune, o influenţă asupra voinţei şi
personalităţii fiecăruia dintre membrii completului în timpul comunicării cu aceştia. Transferul persuasiv
şi impunerea pe cale verbală a voinţei apărătorului (în sensul creării unei anumite convingeri intime
completului de judecată, determinând-i membrii să gândească cauza în fapt şi drept în sensul spiritului
juridic al apărării) se exercită în primul rând prin conţinutul semantic al pledoariei, prin tehnica şi cultura
înaltă a limbajului, cât şi mai ales prin latura expresivă (mimică şi gestică) inductiv emoţională a acestuia.
În ceea ce priveşte latura imperativă strictă, dacă avocatul nu-şi poate exprima în faţa completului
de judecată: ordinul, comanda, interdicţia, ameninţarea etc. In care utilizeaza cu abilitate: apelul, cererea
fermă, invitaţie, prevenire, sfat, propunere, rugăminte etc., care pot acţiona cu efecte notabile asupra
voinţei şi gândirii completului de judecată.
Avocatul trebuie să ştie că în actul de comunicare cuvântul devine unitatea de bază a disertaţiei
cu puterea de a trezi imaginaţia şi de a emoţiona, de a convinge.
CAP. VII.
METODE ŞI INSTRUMENTE DE INVESTIGAŢIE
UTILIZATE ÎN PSIHOLOGIA JUDICIARĂ

1. Definiţia şi clasificarea metodelor


Prin metodă înţelegem ansamblul mijloacelor de cercetare prin intermediul cărora ne propunem
cunoaşterea unui obiect, fenomen, proces determinat şi care constituie scopul mijloacelor noastre. Mai
bine zis, metoda este o strategie de lucru în cunoaşterea realităţii.
Metoda este un program reglând dinainte o succesiune de operaţii, în vederea atingerii unui
anumit rezultat (A. Lalande în “Vocabulaire tehnique et critique de la philosophie”).
În ceea ce priveşte folosirea metodelor şi tehnicilor psihologiei pentru investigarea indivizilor şi
colectivităţilor umane, se impune relevarea câtorva aspecte esenţiale:
a) Trebuie să existe întotdeauna o concordanţă specifică între metodele şi tehnicile folosite după
care cercetătorul îşi orientează investigaţiile.
b) Totdeauna metodele utilizate trebuie adecvate naturii şi specificului fenomenului investigat.
c) Cercetătorul este implicat (ca fiinţă umană) cu personalitatea şi subiectivitatea sa în fenomenul
pe care îl studiază.
d) Un aspect specific a investigării este cel de ordin etic. Pătrunzând cu ajutorul unor tehnici
subtile şi adecvate în intimitatea vieţii psihice a indivizilor şi colectivităţilor, psihologul trebuie să ţină
seama cu rigurozitate, de cerinţele eticii sale profesionale.
Fiecare din metodele psihologiei prezintă o serie de limite şi de avantaje ele trebuind utilizate cu
precauţiuni, în nici un caz utilizate izolat. În raport cu nevoile concrete în psihologia judiciară se pot
utiliza variate metode cum sunt: anamneza, metoda biografică, observaţia, experimentul, convorbirea,
ancheta pe baza unui interviu şi de chestionar, studiul produselor activităţii, scale de atitudini şi de
apreciere, testul sociometric, biodetecţia, etc.
Ele trebuie folosite combinat, rezultatele obţinute prin fiecare din ele urmând a se completa şi
susţine reciproc.

55
2. Observaţia

Ca activitate psihică, observaţia are la bază percepţia, de care se deosebeşte însă prin caracterul
ei profund activ, cât şi prin caracterul ei pronunţat selectiv.
Observaţia se poate defini ca o percepţie orientată către realizarea unui scop şi dirijată de aceasta
în desfăşurarea sa.
Observaţia are următoarele particularităţi tipologice:
- unii indivizi vor reda mai mult imaginea generală, de ansamblu a celor văzute fără a putea
răspunde unor întrebări de detaliu. Alţii din contra, sunt impresionaţi de o serie de lucruri de amănunt,
separate, ţinând de un aspect sau altul din cele văzute.
- unii vor prezenta cele văzute ca fapte izolate separate fără a vedea legăturile cauzale dintre ele
(Tipul descriptiv), alţii vor prezenta cele constatate în înlănţuirea lor logică, cauzală, putând explica unul
sau altul din aspectele observaţiei (Tipul explicativ).
- unii vor relata riguros cele văzute fără alte interpretări şi păreri (Tipul obiectiv) alţii dimpotrivă
îşi vor exprima impresia personală, relatând apoi ceea ce i-a impresionat în mod deosebit (Tipul
subiectiv).
O observaţie eficientă se cere realizată după un plan prealabil întocmit.
1. Planul observaţiei - va trebui să cuprindă:
a) scopul observaţiei – îl va constitui modul de acostare al cetăţenilor de către bişniţarii de pe o
anumită arteră a oraşului;
b) unitatea de observare – o va constitui în exemplu, indivizii despre care ştim că realizează
asemenea fapte antisociale;
c) unitatea de înregistrare – constituie, în exemplu cu bişniţarii.
O variaţie, un semn, un gest adresat unui trecător, semnificând atragerea sa.
d) Modalitatea de înregistrare a informaţiei – se alege în funcţie de scopul urmărit, de poziţia
observatorului faţă de cele observate, cât şi de specificul cantitativ şi calitativ al fenomenului studiat.
Astfel, se poate folosi înregistrarea magnetică, filmarea, fotografierea, consemnarea scrisă prin fişa de
protocol.
2. Clasificarea observaţiei
a) după prezenţa sau absenţa planului de observare:
- observaţie spontană
- observaţie sistematică
b) după poziţia observatorului faţă de fenomen:
- observaţie neparticipativă
- observaţie participativă
c) după ritmul observaţiei:
- observaţie continuă
- observaţie intermitentă
Observaţie spontană – se poate caracteriza ca globală, lipsită de profunzime şi selectivitate.
Observaţia sistematică – riguroasă a celui care şi-a pregătit un plan al observaţiei care ştie cum
trebuie căutat, ales, anticipat, reţinut ca important şi semnificativ.
Observaţie neparticipativă – în care observatorul este spectator la derularea fenomenului
observaţiei.

56
Observaţia participativă – în care observatorul este autor şi participant direct la desfăşurarea
fenomenului pe care îl observă în “interior”.
Observaţia continuă – se realizează pe tot parcursul derulării unui comportament, activităţi sau
fenomen psiho-social.
Observaţia intermitentă - se realizează, de regulă la intervale egale, periodice când fenomenul
este poate fi receptionat sau când acesta devine puternic relevant pentru scopul observaţiei.

3. Experimentul

1. Caracterizare generală şi clasificare


Experimentul a fost definit ca o observaţie provocată, controlată şi dirijată de către cercetător,
pentru lămurirea anumitor presupuneri.
Experimentele se pot clasifica astfel:
a) după participarea cercetătorului – experiment:
- provocat
- invocat
b) după natura domeniului în care se organizează – experiment:
- psihologic
- didactic
- ergonomic
- psiho-social
- judiciar
Astfel după gradul de participare al cercetătorului experimentul poate fi provocat fie în laborator,
fie în mediul natural de existenţă şi activitate al subiectului sau invocat, cercetătorul putând folosi în
beneficiul ştiinţei, întâmplările omeneşti, fericite sau nefericite, de origine naturală sau socială.
Experimentul psihologic – se poate verifica spre exemplu, dacă într-adevăr, zgomotul are un rol
perturbator asupra capacităţii de concentrare a atenţiei.
Experimentul didactic – constă, spre exemplu, în modificarea unor elemente de conţinut,
metodică sau organizare în procesul instructiv-educativ dintr-o clasă sau mai multe în vederea surprinderii
modificărilor survenite în motivaţia şi interesul pentru învăţătură al elevilor.
Experimentul ergonomic – se poate organiza fie în condiţiile de laborator, fie în condiţiile
naturale ale muncii. Constă, spre exemplu, din redistribuţia pauzelor de muncă urmată de înregistrarea
noii “curbe” de instalare a oboselii musculare în comparaţie cu vechile condiţii.
Experimentul psiho-social – se poate realiza în opinia martorilor.
Experimentul judiciar – se poate organiza fie la locul şi în condiţiile comiterii faptei cât şi în
biroul organului de cercetare penală şi constă în reproducerea diferitelor condiţii şi împrejurări privind
săvârşirea unor infracţiuni. Astfel experimentul judiciar urmează a stabili:
- posibilitatea săvârşirii unei fapte în anumite condiţii de loc, de timp, sau într-un anumit mod;
- dacă fapta în discuţie poate fi realizată de unul sau mai mulţi făptuitori, infractorul putând
încerca să ascundă participarea la faptă a altora;
- verificarea experimentală a efectelor posibile ale unei acţiuni;
- verificarea posibilităţilor senzorio-perceptive ale participanţilor la actul infracţional, conform
declaraţiilor acestora pentru înlăturarea eventualelor exagerări;

57
- verificarea depoziţiilor de bună credinţă, demascarea eventualelor înţelegeri prealabile între
făptuitor şi autor;
Pe lângă numeroase avantaje ştiinţifice pe care le oferă, ca orice cercetare asupra omului,
experimentul se loveşte şi el de o serie de aspecte deontologice, în sensul că experimentarea este exclusă
acolo unde ar risca să rănească sau să mutileze oameni.
Studiul de caz. Analiza sub aspect psihologic al cauzei, comportamentul victimei, soluţia juridică
(cum operează? de unde îşi iau victimele, informaţiile etc ).

4. Testul psihologic

1. Definiţie şi caracterizare generală


Ca instrumente de cunoaştere, evaluare şi prognostic, testele atât cele psihologice cât şi cele de
cunoaştere capătă astăzi o întrebuinţare fără precedent. Extinderea generală a folosirii acestora este
însoţită, pe de o parte de continua perfecţionare şi sporire a eficienţei lor, iar pe de altă parte de o
accentuată confuzie în ceea ce priveşte natura, funcţiile şi destinaţia lor.
Testele sunt probe scrise, standardizate, verificate şi etalonate pe un număr mare de subiecţi
oferind posibilitatea de diagnoză rapidă a gradului de existenţă a unor procese şi funcţiuni psihice ale
subiectului în comparaţie cu nivelul de distribuţie a acestora în populaţia generală.
Un test psihologic este o situaţie standardizată, care permite o măsurare obiectivă a unui eşantion
din manifestările psihologice (M. Roşca).
Testele sunt instrumente practice ce răspund anumitor nevoi sociale.
Scopul urmărit deci prin administrarea testelor constă într-o diagnoză cât mai exactă, rapidă şi
obiectivă a funcţiilor şi capacităţilor celui examinat, astfel să putem formula pe această bază o prognoză
privind şansele de reuşită ale acestuia.
Principala caracteristică a testului constituie caracterul său standardizat făcând ca fiecare subiect
să fie supus aceloraşi întrebări, identic administrate ca mod, timp, durată şi confruntat cu acelaşi nivel de
dificultate ca toţi ceilalţi.
Testul îndeplineşte anumite condiţii de validitate, fidelitate, sensibilitate şi trebuie să fie etalonat
pe un număr semnificativ de cazuri din punct de vedere statistic.
Validitatea reprezintă gradul de corespondenţă dintre rezultatele testării şi rezultatele aceluiaşi
subiect în activitatea practică, reală ce solicită însuşiri ca cele ce s-au evaluat prin test.
Fidelitatea – reprezintă gradul de corelaţie între rezultatele aplicării aceluiaşi test, aceluiaşi
subiect de mai multe ori.
Sensibilitatea testului constă în capacitatea sa de a pune în evidenţă cele mai mici şi mai sensibile
diferenţe între indivizi.
2. Administrarea testelor şi utilizarea acestora.
Pentru administrarea şi utilizarea unui test sunt absolut necesare următoarele elemente:
a) Testul propriu-zis reprezentat prin una sau mai multe pagini conţinând sarcinile ce urmează a fi
rezolvate de subiect sau aparatul la care acesta trebuie examinat.
b) Manualul testului – în care cercetătorul care ne pune la dispoziţie testul a descris însuşirile şi
capacităţile pentru evaluarea cărora testul a fost construit, cum se administrează, în cât timp, ce instructaj
se face subiecţilor, cum se corectează, ce însuşire măsoară, cum se interpretează rezultatele şi ce
semnifică ele.

58
c) Operaţia de etalonare şi stabilirea etalonului testului. Nici un test nu poate fi utilizat în absenţa
etalonului oricât de interesant şi captivant ar părea. Operaţia de etalonare este dificilă dar necesară atât în
cazul preluării unui test utilizat în altă ţară cât şi în cazul construirii unui test pentru populaţia autohtonă.
d) Grilele de corecţie care suprapuse peste foaia de răspuns permit evidenţierea şi calculul rapid
al răspunsurilor bune, greşite şi omise.
3. Clasificarea testelor
A. După funcţiile psihice ce urmează a fi evaluate:
- testele de eficienţă mintală – urmăresc să ofere indicii asupra gradului de dezvoltare a
principalelor procese şi funcţiuni de performanţă ale intelectului: capacitatea de reprezentare, memoria,
gândirea, imaginaţia, inteligenţa.
- tehnicile proiective – care suplinesc în mare măsură dezavantajele amintite.
B. După obiectivul urmărit:
- teste de inteligenţă
- teste de personalitate
- teste de creativitate
- teste de interes sau motivaţie
- teste educaţionale
C. După modul de administrare:
- teste individuale
- teste colective
D. După materialul utilizat:
- teste creion – hârtie
- teste aparat
- test materiale
E. După durată:
- teste cu timp limitat
- teste cu timp nelimitat
Un beneficiu al utilizării testelor constă în rapiditatea administrării, cotării şi evaluării
performanţelor.
În cazul testului evaluarea performanţei individului prin raportarea la etalon a dat naştere şi unor
inconveniente:
- un etalon prost construit îl poate situa pe subiect fie sub, fie peste capacitatea sa reală.
- este discutabil atât teoretic cât şi practic dacă procedeul comparaţiei performanţei individului cu
cea a grupului este cel mai indicat pentru a caracteriza şi prognoza posibilităţile de reuşită ale cuiva.
În psihologia judiciară cel mai frecvent utilizate sunt testele de personalitate şi testele proiective.
Ele incită subiectul să se proiecteze, să evidenţieze tendinţele antisociale. Reacţiile sale trebuie atent
observate la prezentarea diferitelor imagini şi obiecte ceea ce ne permite să vedem cu ce aspect din mediu
se identifică şi să desprindem semnificaţia acestei identificări.
Tehnicile proiective cel mai frecvent utilizate sunt: Testul Rorschach – testul petelor de cerneală
creat de psihologul elveţian Herman Rorschach (1921). Cuprinde 10 planşe cu pete de cerneală simetrice
– colorate şi necolorate.
Sunt trei categorii de pete:
- negre cu nuanţe gri (5);

59
- negre cu nuanţe roşii (2);
- colorate (3).
Sarcina subiectului constă în faptul că trebuie să spună ce anume îi sugerează fiecare pată în
parte.
Pentru interpretarea răspunsurilor se foloseşte un cod topologic, iar în baza celor 10 planşe se pot
obţine în general până la 25 de răspunsuri.
Testul Holtzman – este o variantă mai formalizată pe aceleaşi principii cu testul Roschach. Sunt 2
serii a 47 de planşe, 2 fiind de probă. Pentru fiecare variabilă există 22 variante în vederea cotării.
T.A.T. Testul de apercepţie tematică.
Testul constă în 30 de planşe sau ilustraţii din care se aleg după caz 20 care se prezintă în două
serii.
Pozele reprezintă personaje într-o situaţie ambiguă, iar subiectul are sarcina de a povesti
istorioare corespunzătoare situaţiilor prezentate prin imagini şi inventate sub impulsul momentului.
Există un sistem de interpretare în cinci puncte ale răspunsurilor:
1. Eroii povestirii (cu care se identifică subiectul în mod cert).
2. Trebuinţele (eroului principal şi ale altora).
3. Forţele ce acţionează asupra eroilor.
4. Tema generală a istorioarei elaborate de subiectul considerat.
5. Deznodământul.
Din relatarea subiectului mai interesează forma relatării, lungimea ei, gradul de organizare,
orientarea şi detaliile.
Testul Szondi: construit în 1937 de L. Szondi – are la bază teoria destinului.
Metoda de diagnostic în cauză se ocupă de psihologia profundă care ajută la lămurirea
următoarelor aspecte:
1. Aspiraţiile pulsionale inconştiente ale subiectului.
2. Luarea de poziţie inconştientă a Eului faţă de pericolul pulsional;
3. Dialectica dintre pulsiuni şi Eu.
În concluzie, această metodă înfăţişează psihologului procesele inconştiente ale destinelor
pulsiunilor şi Eului.
Această metodă îşi găseşte o largă utilizare în psihologia criminală.
Testul Rosenzweing.
5.Metoda anchetei psihologige
Prin ancheta psihologică înţelegem recoltarea sistematică a unor informaţii despre viaţa psihică a
unui individ sau a unui grup social ca şi interpretarea acestora în vederea desprinderii semnificaţiei lor
psihocomportamentale.
Caracteristici:
- ancheta are un caracter metodic care presupune culegerea unor date după criterii riguros
delimitate şi din care să rezulte date cuantificabile;
- vizează aspecte particulare ale realităţii cum ar fi universul personal intim al celui cercetat;
universul social instituţionalizat (ancheta socială); universul colectiv supraindividual, latent sau activ,
conştient sau inconştient (ancheta psiho-socială).
În cazul anchetei psihologice instrumentul cu utilizarea ce mai largă este chestionarul.
Chestionarul

60
Chestionarul este definit în dicţionarul de psihologie al lui Norbert Sillamy (Ed. Univers 1996
Bucureşti) astfel: “serie de întrebări standardizate, orale sau scrise puse în cadrul unei anchete”.
Există în genere 4 feluri de chestionare:
1. Chestionar cu răspuns dihotomic închis sau forţat (da-nu, corect-fals);
2. Chestionar cu răspuns la alegere din câteva alternative;
3. Chestionar cu răspuns liber sau deschis (solicită aprecieri, completări de propoziţii neterminate,
motivaţii, etc.);
4. Chestionar cu scări de evaluare gradate.
Chestionarele mai pot fi clasificate şi după modul de validare:
- apriorică
- empirică (cu scări de verificare a valorii de adevăr al chestionarului).
Chestionarele pot fi strict standardizate ceea ce înlesneşte utilizarea măsurii.
În acest caz interacţiunea psiholog – subiect este redusă deci şi influenţarea rezultatelor este mai
puţin importantă.
Răspunsurile la alegere utilizează în mod explicit diferite scări gradate de evaluare (foarte mult,
mult, uneori, foarte puţin, deloc – poate fi o scară de răspunsuri gradate posibile la întrebarea “îţi place
sportul”).
În aceste cazuri se au în vedere cantitatea sau intensitatea fenomenelor, iar în alte cazuri se
foloseşte scara gradată de la “întotdeauna” la “niciodată” şi se referă la frecvenţa fenomenelor.
Chestionarul permite deci evaluarea atitudinilor pozitive sau negative faţă de fenomene cuprinse
în chestionar. De asemenea permite să se stabilească aspecte nuanţate în ceea ce priveşte structura
preferinţelor şi atitudinilor, etc.
Din punct de vedere al criteriului chestionarele pot fi de:
- cunoştinţe;
- nivel intelectual;
- creativitate;
- personalitate (adaptabilitate, atitudine, interese, temperament, caracter, etc.);
- sociabilitatea (de percepţie socială, de investigare a reputaţiei, etc.).
Permit evaluarea gradului de sociabilitate, a dimensiunilor situaţionale de rol, statut, etc. Orice
chestionar are la bază o schemă reprezentabilă grafic cu zona de: intersectare, acoperire totală,
independenţa relativă a întrebărilor pe care le conţine.
Aspecte legate de alcătuirea chestionarelor
Chestionarele pot avea un număr mai mare sau mai mic de obiective sau criterii încorporate în
“itemuri” (întrebări).
Întrebările de bază au o valoare diagnostică crescută, ele sunt saturate de “criteriul” (obiectivul)
principal al chestionarului. De obicei în chestionare se află câteva “criterii” (obiective).
Însuşirile chestionarului: a) structura;
b) extensivitatea;
c) adâncimea;
d) fineţea;
e) unitatea de direcţie;
f) funcţionalitatea.

61
a) Structura = totalitatea însuşirilor tehnice ale chestionarului precum şi evidenţa “criteriilor”,
obiectivelor lui, raportul dintre criteriul de bază şi celelalte criterii.
b) Dacă în chestionar există un număr mare de criterii el are o extensivitate mare.
c, d) Relaţiile dintre întrebările de bază ale criteriului şi cele de control conferă adâncimea şi
fineţea chestionarului.
e) Dacă toate întrebările conţin direct sau latent sondarea convergentă a aceloraşi criterii (însuşiri
sau atribute psihice) chestionarul posedă unitate de direcţie (chestionarul Cattel de anxietate). Când în
chestionar sunt incluse mai multe criterii neconvergente avem de a face cu un chestionar multifazic
M.M.P.I., P.F. 16, etc.
f) Funcţionalitatea = derivă din prezenţa în chestionar a unor itemi saturaţi de mai multe criterii şi
aranjamente ale itemurilor ce pot valida sau invalida unul sau altul dintre criterii (întrebări de control).
Chestionarele care au incluse în ele scări latente de control au o mare funcţionalitate. Poate apare
posibilitatea unei anumite nesincerităţi sau rezistenţe la chestionar, ceea ce impune folosirea scărilor de
sinceritate. Unele diferenţe pot apare din neglijenţa, neînţelegerea sau din mentalităţi diferite dintre cel
care alcătuieşte chestionarul şi cel care-l completează.
Chestionarele sunt utilizate în două variante:
- ancheta pe bază de chestionar;
- ancheta pe bază de interviu.
În structura chestionarelor pot fi folosite toate mijloacele de cercetare a răspunsurilor cum ar fi:
- întrebări propriu-zise;
- alegeri de imagini şi desene;
- modalităţi de măsurare a atitudinilor;
- tehnici de relevare a personalităţii.
În construirea chestionarelor urmează să se ţină cont de mai multe aspecte:
a) Stabilirea conţinutului întrebărilor care pot fi:
- factuale sau de identitate (de clasificare, date personale);
- de cunoştinţe (cunoaşteţi ce înseamnă iniţialele)
- opinii, atitudini (poate apare incertitudinea cunoaşterii răspunsului de către anchetat, nu există
un singur răspuns corect, întrebarea având implicaţii morale, juridice, medicale, etc., intensitatea opiniei –
sentimente puternice, indiferenţa, coerenţa).
- motivaţie.
b) Stabilirea tipului întrebărilor cu răspunsuri. Există multiple posibilităţi de opţiune în raport cu
ceea ce se urmăreşte în anchetă.
Opinia autorilor converge spre folosirea combinată a întrebărilor deschise cu cele precodificate.
Codificarea cere o decizie într-un fel sau altul şi poate să provoace includerea forţată a unor răspunsuri
nedeterminate în categorii de care nu aparţin în realitate. Spre a evita asemenea situaţii cei care iniţiază
anchetele rezervă un spaţiu pentru specificări sau coduri pentru opinii mai aparte. Dacă sunt mai multe
posibilităţi de a opta, oamenii tind să aleagă varianta moderată şi vor evita poziţiile extreme. Spre a evita
asemenea influenţe mai indicată pare a fi alegerea directă bun-rău (nu ştiu).
În privinţa ordinii întrebărilor este de preferat ca ele să fie puse într-o ordine logică. Chestionarul
să fie început cu întrebări uşoare de interes general lăsându-le pe cele dificile la urmă.
Întrebările de cunoştinţe nu trebuie să fie precedate de întrebări care dau informaţii relevante.
Se pot alcătui variante în care un grup de întrebări pregăteşte contextul întrebărilor următoare sau
formularul se alcătuieşte (în a doua variantă) în aşa fel încât răspunsurile la o întrebare să nu influenţeze
desfăşurarea ulterioară a interviului.
Stabilirea formei întrebărilor

62
Formulare întrebărilor trebuie să asigure surprinderea a cât mai multor modalităţi de raportare la
realitatea sondată.
Vom enumera câteva forme de întrebare care vor ilustra acest deziderat:
- perceptive “Ce impresie ţi-a făcut noul profesor?”;
- proiectiv – prezumtive “Intenţionezi să-ţi schimbi opţiunea profesională făcută”.
- apreciativ-evaluative “Consideri că angajarea ta profesională este corespunzătoare?”; -
motivator – explicative “De ce te pasionează electronica?”.
Condiţiile de bază în întocmirea chestionarelor care asigură evitarea unor greşeli în formularea
întrebărilor sunt:
1) Necesitatea pretestării înainte de aplicarea largă;
2) Să fie scurtă, să nu solicite informaţii care se pot obţine pe alte căi (registre, cataloage, dosare,
etc.);
3) Să fie clare;
4) Să ofere garanţii de discreţie cu privire la rezultat;
5) Întrebările să fie grupate în ordinea logică a subiectului;
6) Să se respecte limba, nivelul de informare şi de cultură a subiecţilor diagnosticaţi;
7) Să se evite întrebările care duc la deprecierea subiectului sau care sunt puternic afectogene;
8) Să se evite termenii vagi, ambigui (“ce ocupaţie ai?”);
9) Să se evite răspunsurile ambigui (mijlociu, superior, deseori, uneori şi să se folosească “de câte
ori”);
10) Să se evite dubla negaţie;
11) Să se evite răspunsurile fără sens;
12) Orice întrebare să cuprindă un singur aspect;
13) Să nu fie sugestive;
14) Să se evite neologismele, arhaismele, termenii tehnici, cuvintele cu dublu sens.
Ordinea întrebărilor
Datele literaturii de specialitate preconizează ca optimă următoarea structură a întrebărilor:
Întrebări:
- introductive sau de contact;
- de trecere;
- filtru bifurcate;
- de motivaţie;
- “pline” (de la aspecte generale spre aspecte particulare şi invers);
- tampon - ruperea succesiunii logice a unor întrebări care ar putea determina răspunsuri
stereotipe efectul “halo”
- de control şi de loialitate;
- de identificare;
Eficacitatea textului scris
La fiecare chestionar este necesar un text prealabil pe o antepagină sau chiar pe prima pagină a
chestionarului în care să se indice care este instituţia care face ancheta sau răspunde de ea (o recomandare
ştiinţifică serioasă a unei firme incită pe oameni să răspundă la chestionar). Este important ca în prealabil
să se explice scopul anchetei într-o manieră clară, concisă, amabilă fiecare termen trebuie să fie clar,

63
distinct şi explicit pentru ca textul să aibă maximum de eficacitate. Toţi cei care citesc chestionarul
trebuie să înţeleagă întrebările la prima lectură fără nici un fel de confuzii posibile. Trebuie stimulat
interesul pentru anchetă şi prin prezentarea întrebărilor sub forma clară şi agreabilă.
Lungimea chestionarului
Se poate presupune cu uşurinţă că oamenii răspund cu mai multă plăcere la un chestionar scurt
decât la unul cu un număr mare de întrebări.
Nu trebuie subestimată capacitatea anchetatului de a înţelege întrebările din chestionar şi mai
ales capacitatea sa de a fi atent sau interesat de întrebări.
Interviul
Interviul este forma de comunicare stabilită între două persoane (care de obicei nu se cunosc) şi
care are ca scop culegerea anumitor informaţii asupra unui obiectiv precis.
Madelaine Gravitz defineşte interviul ca un procedeu de investigare ştiinţifică utilizând un proces
de comunicare verbală pentru culegerea de informaţii în legătură cu un scop precis.
Se pot distinge în evoluţia interviului trei etape esenţiale:
1) Prima este marcată prin utilizarea sa în psihoterapie şi în psihotehnică.
2) A doua etapa coincide cu dezvoltarea cercetărilor concrete – este perioada în care se
multiplică anchetele de opinie.
3) Într-o a treia etapă experienţele acumulate în perioada anilor 1920-1940 permit constatarea
inconvenientelor şi limitelor anumitor tipuri de interviuri. De exemplu asistenţii sociali au avut uneori
tendinţa de a utiliza interviul în scopul de a se informa şi de a-i sfătui în acelaşi timp pe intervievaţi.
Această tendinţă lasă să planeze o îndoială asupra sincerităţii răspunsurilor obţinute din cauza manipulării
şi direcţionării comportamentului subiecţilor intervievaţi.
Posibilitatea tehnică de a înregistra interviurile permite analiza lor ulterioară şi ea a fost punctul
de plecare al studiilor şi cercetărilor asupra metodei interviului.
Interacţiunea între practica, cercetarea tehnică şi metodologie constituie caracteristica acestei a
treia etape în care ne găsim astăzi.
Clasificări ale interviurilor
Nu se poate considera tehnica de intervievare în abstract, ci în funcţie de tipul de comunicare şi
de informaţia pe care ea o vizează precum şi de cercetarea în care el se inserează.
Utilizarea unui anumit tip sau altul de interviu va depinde:
1. După momentul cercetării – altfel de interviu se practică la începutul cercetării în faza de
explorare a situaţiei şi alte exigenţe metodologice sunt necesare pentru un interviu intr-o fază avansată
asupra unor variabile deja precizate.
2. După tipul de cercetare şi obiectivul urmărit – vom avea interviuri în anchetă asupra faptelor şi
opiniilor diferite ca profunzime şi complexitate de interviurile din anchetele asupra motivaţiilor.
1. Interviul clinic psihanalitic sau psihiatric
El comportă folosirea a puţine întrebări, este mai mult un monolog al pacientului. Ceea ce
interesează în special pe anchetator este ordinea şi succesiunea ideilor din ceea ce spune pacientul.
Anchetatorul în acest tip de interviu se interesează nu numai de conţinutul manifest a ceea ce zice
subiectul: fapte, judecăţi, sentimente, imagini, vocabular, asociaţii de idei, dar şi de maniera în care le
spune: ton, rapiditate, ezitări, gesturi, etc.
Obiectivul acestui tip de interviu este înainte de toate terapeutic – ajutarea individului să ia
cunoştinţă de blocajele interioare, să trăiască şi dacă este posibil să lupte.
2. Interviul în profunzime
Atitudinea anchetatorului poate fi mai mult sau mai puţin directivă şi spre deosebire de tipul de
interviu anterior el poate sugera domeniul de informare.

64
Ca şi în interviul clinic anchetatorul va observa conţinutul latent şi va analiza datele într-o
manieră calitativă, scopul interviului este centrat pe individ, dar cu două diferenţe faţă de intervalul clinic
– pe de o parte nu are scop terapeutic, iar pe de altă parte obiectivul este delimitat şi definit.
Exemplu: într-o cercetare asupra motivaţiilor, anchetatorul caută să cunoască reţinerile, ostilităţile
anchetatului faţă de un anumit produs sau serviciu.
3. Interviul cu răspunsuri libere şi interviul centrat
Nu toţi autorii sunt de acord asupra nuanţelor care separă cele două tehnici de interviu după
gradele de libertate şi profunzime.
Cei mai mulţi însă, afirmă că în linii mari, interviul cu răspunsuri libere se caracterizează prin
întrebări numeroase, neformulate dinainte, doar tema singură este precizată anterior ceea ce dă
anchetatorului un ghid suplu şi îi lasă o mare libertate în conducerea discuţiei.
4. Interviul centrat sau focusat are ca scop centrarea atenţiei asupra unei experienţe şi a efectelor
unuia sau mai multor stimul asupra persoanei implicate în situaţia concretă care se analizează.
Înainte de a interoga subiectul sau subiecţii ipotezele au fost deja elaborate. Cercetătorul a
determinat forţa în situaţii, a căror influenţă el vrea să o cerceteze şi pentru care a stabilit un sistem de
întrebări sau un ghid de interviu.
Utilizarea succesivă şi combinată a diverselor tipuri de interviu
Diversele tipuri de interviu atât de diferite în formele lor nu se opun întotdeauna.
Fiecare tehnică particulară se adaptează la natura informaţiei, ea are ca scop cercetarea şi
înţelegerea unor aspecte ale realităţii, pe care să le poată sesiza direct în cadrul totalităţii fenomenului, al
contextului sau ale realităţii în ansamblu. De asemenea fiecare dintre tehnicile fragmentare pot fi
utilizate succesiv.
Atunci când se folosesc nu numai anchete cu obiective individuale, ci şi anchete pe eşantioane
din ansambluri mai mari sau anchete de mare cuprindere, chestionarele vor fi precedate de câteva
interviuri individuale, nondirective, bazate pe întrebări deschise care să poată decela problemele.

Motivaţia anchetatului. Factorii negativi. Apărarea anchetatului.


Interviul declanşează o serie de interacţiuni între anchetator şi anchetat.
Fiecare se gândeşte că celălalt gândeşte despre el. În această relaţie apar mai ales mecanisme de
apărare ale anchetatului care intră în acţiune. El va trebui să facă faţă tensiunii mai mult sau mai puţin
puternice pe care i-o creează prima problemă – dacă să accepte sau nu interviul.
Anchetatul va lua spontan o atitudine de acceptare dacă interviul reprezintă pentru el mijlocul de
a obţine un avantaj. Pe de o parte anumite întrebări pot să-l jeneze. Perceperea situaţiei de către anchetat
este întotdeauna individuală şi anchetatorul trebuie să ştie bine că el va produce o impresie diferită asupra
fiecăruia.
Mecanisme de apărare
Există câteva mari tipuri de mecanisme de apărare studiate de Freud pe care anchetatorul trebuie
să le cunoască.
Eschivarea sau sustragerea se manifestă diferit de la refuzul brutal la uşa trântită în nas
anchetatorului până la scuze mincinoase dar politicoase.
Raţionalizarea
Anchetatul, pentru a justifica atitudinile sale exprimate în interviu, dă o explicaţie în care el crede
dar nu corespunde realităţii.
Spre exemplu el va declara că s-a înscris într-un partid animat de sentimente patriotice în loc să
spună că a făcut acest lucru din interes, pentru o poziţie socială mai bine plasată.

65
Printre reacţiile anchetatului vom mai întâlni proiecţia şi identificarea care pot apărea mai mult
sau mai puţin succesiv în interviu ca şi refularea, care ca mecanism de apărare a persoanei are ca scop de
a arunca în afara conştiinţei dorinţele resimţite cu culpabilitate.
Deviaţia - este în general un mecanism psihic care permite refularea conflictelor faţă de normele
mediului.
Reîntoarcerea - este dorinţa culpabilă (vinovată) care se reîntoarce în psihicul subiectului asupra
lui însuşi, anchetatul va adopta o atitudine masochistă exprimată printr-o tendinţă de autodenigrare.
Mecanismul de uitare - este apropiat de mecanismul de refulare. Natura uitărilor este
simptomatică, întru-cât fiecare îşi reorganitează amintirile uitând de preferinţă ceea ce în experimentele
de viaţă şi trăirile sale anterioare i-au fost dezagreabile.
Factori pozitivi care-l incită pe anchetat să răspundă
1. Reflexul de mulţumire
Este dificil să reacţionezi brutal când investigatorul ţi se adresează cu politeţe.
Anchetatorul va trebui să profite într-o primă instanţă, până când mecanismele de apărare ale anchetatului
nu au intrat încă în acţiune.
De asemenea, înainte de intrarea acestora în acţiune trebuie să declanşeze abil acţiunea unor
factori pozitivi.
2. Dorinţa de influenţare
Unul din mobilurile care-l fac pe anchetat să vorbească este dorinţa de influenţare. El va vorbi în
măsura în care va gândi că ancheta poate, chiar şi numai indirect, să producă o schimbare favorabilă şi că
ea tratează probleme care-l interesează. Ancheta şi anchetatorul sunt confundaţi cu mijlocul, ocazia sau
calea de a obţine o schimbare dezirabilă şi trebuie să exploateze inteligent această stare de spirit a
subiectului.
3.Este nevoia de comunicare umană şi mai ales nevoia mai mult sau mai puţin conştientă de a fi
înţeles. Nevoia de comunicare este atât de fundamentală încât ea explică în parte de ce oamenii îşi
povestesc viaţa lor la un necunoscut întâlnit întâmplător.
Anchetatorul va fi mai incitat să vorbească dacă el va găsi o satisfacţie în relaţia interpersonală de
comunicare, iar aceasta va depinde în mare parte de atitudinea anchetatorului.

Atitudinea anchetatorului
Atitudinea şi strategiile anchetatorului trebuie să tindă să suprime acţiunea factorilor negativi ai
anchetei şi să favorizeze acţiunea factorilor pozitivi ai acestora.
Anchetatorul trebuie să fie politicos, simpatic, pentru a crea o impresie favorabilă de la început,
urmând să fie capabil ca în continuarea anchetei să stimuleze interesul anchetatului şi să-l liniştească.
Anchetatorul trebuie să atragă interesul anchetatului precizându-i acestuia obiectul anchetei. El
va indica organizaţia economică sau instituţia care a iniţiat ancheta şi incidenţa acesteia cu viaţa fiecărui
cetăţean.
El va face să apară o legătură intre subiectul anchetei şi unele schimbări care ar putea interesa
anchetatul,
Anchetatorul rămâne liber în modul de a pune întrebarea, în redactarea ei, el mai poate adăuga
sau mai poate ajuta cu precizarea unor nuanţe, dar cu toate acestea el este nevoit să culeagă informaţiile
cerute prin programul cercetării.
Aceste informaţii vor fi compuse din reacţiile subiective ale anchetaţilor la situaţiile pe care noi
cercetătorii dorim să le analizăm.
În ambele cazuri, cercetarea prezintă o anumită distribuţie statistică. În interviurile cu întrebări
deschise factorii de influenţare şi totalizarea răspunsurilor nu se pot face decât după o prealabilă analiză
de conţinut.

66
Rolul tuturor metodelor şi tehnicilor prezentate este cum lesne se înţelege, acela de a delimita şi
contura cât mai exact cu putinţă caracteristicile şi particularităţile persoanelor care s-au implicat în
diverse fapte şi acte cu caracter antisocial, fie ideea de a interveni adecvat pe linia reeducării şi
reintegrării lor sociale, fie în aceea de a anticipa şi preveni posibile acte aflate în stare de latenţă în însăşi
structura personalităţii.
În legătură cu această anticipare a unor posibile manifestări cu caracter antisocial au fost
elaborate o serie de instrumente speciale care vor fi prezentate sintetic in continuare .
Testul de frustrare Rosenzweing
Cuprinde 24 de imagini desene. În fiecare din ele sunt reprezentate 2 personaje în situaţii de
frustrare tip curent. Răspunsurile primite pot fi clasificate în trei tipuri: extrapunitive, intrapunitive şi
impunitive.

În funcţie de aceste răspunsuri se stabilesc 3 tipuri de reacţii:


- de predominanţă a obstacolului
- de apărare a Eului
- de persistenţă a cerinţelor sau a necesităţilor
Se calculează şi indicele de conformitate la grup (raportate la media populaţiei). Măsurarea
potenţialului delincvenţial văzută din perspectiva exigenţelor ştiinţifice. A. Binet - părintele psihotehnicii
a atras atenţia asupra precauţiilor deosebite care trebuie avute în vedere când utilizam testele.
În psihologia judiciară, în investigarea potenţialului delicvenţial utilizarea mijloacelor de
investigaţie, psihologice, poate avea multiple întrebuinţări.
- Identificarea predelincvenţilor
- Îmbunătăţirea acţiunilor de reabilitate
- Detectarea celor ce pot fi eliberaţi condiţionat şi a măsurilor adecvate de supraveghere.
- Aprecierea utilităţii şi eficienţei programelor de reabilitare şi prevenţie.
- Particularităţile specifice legate de prognoza recidivismului.
- Cercetările de acest tip au în atenţie următorii factori:
- date biografice (vârsta, educaţia, profesiunea, etc.)
- date judiciare (înregistrare juduciară, vârsta primei condamnări)
- trăsături psihologice (nevrotism, inteligenţă, etc.)
- trăsături familiale (familii dezorganizate, atmosfera familială)
- - antecedente şcolare (rezultatele şcolare, comportament deviant în cadrul şcolii, chiulul, etc.)
- activităţi din timpul liber (lipsa intereselor, plictiseala, etc.)
- Cercetările ulterioare pornind de la precizie critică a acestor studii au lărgit numărul
variabilelor ajungând la concluzia că sunt itemuri semnificativi în diferenţierea între
recidivişti şi nerecidivişti.
- necăsătoriţi
- familii dezorganizate
- atmosfera negativă în familie
- fraţi delicvenţi
- crescuţi în instituţii
- de multe ori mutat
- raport psihiatric

67
- multe condamnări anterioare
- o lungă perioadă petrecută în detenţie
Din aceste variabile două sunt cele mai legate de recidivism:
- numărul condamnărilor anterioare
- - numărul mutărilor înainte de a fi condamnat la închisoare
Foarte multă atenţie s-a acordat utilizării unor instrumente pentru predicţia recidivismului.
Pe loc de frunte s-au situat tabelele de expectanţă (Tabelele expectanţei bazale) care cuprind
diverse informaţii precum date autobiografice, inclusiv activitatea infracţională anterioară (sentinţe,
condamnări, comportamentul de deţinut, etc.) şi indicii care estimează probabilitatea succesului sau
eşecului privind eliberarea provizorie sau eliberarea condiţionată precum şi a condamnării pentru noi
infracţiuni. Întrucât nivelul informaţiilor cuprinse în aceste tabele au fost de regulă incomplete şi adesea
incerte autorii au prezentat nivele diferite de încredere în ceea ce priveşte eficienţa lor.
Pentru a depăşi aceste neajunsuri au fost utilizate combinat mai multe instrumente. Tabele de
expectanţă M.M.P.I., C.P.I. 16 P.F.
Posibilităţi şi limite în prognozarea conduitei violente.
Anticiparea momentului în care un individ cu un mare potenţial delicvenţial va comite un act
violent cu urmări penale, prezintă mari dificultăţi pentru diagnoza şi prognoza psihologică, deoarece
după cum s-a subliniat actul antisocial violent nu apare în primul rând ca o simplă exteriorizare a
potenţialului delicvenţial, ci el apare ca un punct de "întâlnire" între acest potenţial şi alţi factori
circumstanţiali (greu de prezis). În închisori se pune acut problema separării infractorilor violenţi de cei
neviolenţi.
De reţinut în concluzie, că testele se dovedesc utile numai în mâna specialistului, adică a acelora
care cunosc şi sunt pregătiţi să ţină seama de toate avantajele şi limitele construcţiei şi utilizării.
CAP. VIII.
COMPORTAMENTUL DEVIANT ŞI COMPORTAMENTUL ANTISOCIAL
PROBLEME PSIHOLOGICE PRIVIND DELINCVENŢA JUVENILĂ
a) Comportamentul deviant
Ca noţiune, devianţa reprezintă nonconformitatea cu normele sociale. O asemenea atitudine
vizează atât actele de încălcare flagrantă a legilor şi normelor de convieţuire socială sau a acţiunilor care
tind să le schimbe, să le înlocuiască cu altele, cât şi tipurile de comportament ce se abat de la conduita
permisă.
Comportamentul deviant este acel tip de comportament care perturbă ordinea socială ameninţând
stabilitatea şi echilibrul societăţii.
Devianţa are o cauzalitate complexă în care regăsim factori sociali, psihologici, biologici, cum ar
fi:
- tulburările de personalitate
- restricţiile şi barierele sociale întâmpinate de individ în îndeplinirea aspiraţiilor sale.
- traversarea de către societate a unor perioade de criză şi dezorganizare.
În ansamblul formelor particulare de viaţă delincvenţa sau infracţionalitatea apare cu gradul cel
mai înalt de periculozitate, deoarece afectează cele mai importante relaţii şi valori sociale precum şi
normele morale sau juridice care orientează comportamentul indivizilor.
Prin comportament delincvent se înţelege acel tip de conduită care încalcă legea ca un ansamblu
de reguli şi norme stabilite de către autorităţile statului. În sens general delincvenţa include acele încălcări
ale normelor de convieţuire socială care afectează mai mult ordinea publică, drepturile şi îndatoririle
colectivităţii decât relaţiile dintre indivizi.

68
Comportamentul infracţional se caracterizează prin:
- are consecinţe antisociale deoarece prejudiciază interesele întregii societăţi;
- face obiectul unor interdicţii sau constrângeri formulate de legea penală;
- prezintă o intenţie antisocială deliberată urmarind un scop distructiv
- fapta este probată juridic şi sancţionată ca atare.
În consecinţă delincvenţa se defineşte nu în funcţie de reacţia membrilor societăţii faţă de un
anumit tip de comportament, ci în raport cu relaţiile şi valorile sociale ce sunt protejate prin norme
juridice penale.
b) Comportament antisocial
Comportamentului antisocial i se caută explicaţii de când există. Unele din tentativele de a
explica acest fenomen s-au axat pe câte un singur factor implicat în producerea şi manifestarea sa toate
acestea constituind de fapt o categorie numită a explicaţiilor unifactoriale sau reducţioniste.
Câteva şcoli şi orientări mai semnificative care au oferit explicaţii unifactoriale sunt prezentate în
cele ce urmează:
- şcoala hedonistă – promovând o filozofie axată pe principiul plăcerii consideră actele antisociale
ca fiind expresia trebuinţei de plăcere a individului adică omul nu întreprinde şi nici nu trebuie să
întreprindă vreo acţiune dacă aceasta nu face în primul rând sieşi plăcere.
- şcolile biologiste – explicau comportamentul antisocial prin prezenţa unor semne degenerative.
După fondatorii acestor şcoli cauza primară a crimei stă în inferioritatea biologică a unor indivizi.
- orientarea psihologistă – explică infracţionalitatea prin intermediul deficienţelor şi
handicapurilor intelectuale, în ideea că acestea echivalează practic cu lipsa discernământului.
- şcolile psihiatrice – au încercat explicarea comportamentului antisocial prin efectul maladiilor
psihice.
- orientarea sociologistă – pune la baza explicării criminalităţii exclusiv mecanisme şi procedee
de ordin social cum sunt stratificarea socială, mobilitatea socială, conflicte sociale, urbanizarea,
accentuarea densităţii populaţiei, etc.
Între explicaţiile multifactoriale reţin atenţia următoarele: o explicaţie bazată pe relaţia dintre
factorii de psihologie individuală şi cele de ordin social în care comportamentul antisocial poate fi
generat de la caz la caz, fie de predominanţa factorilor personali, fie de a celor sociali. În această
accepţiune crimiogeneză este concepută ca un continuum pe care la extrema stângă se află infracţiunile
generate exclusiv de factorii individuali, în timp ce la extrema dreaptă s-ar afla actele comise de aşa
numiţii infractori de profesie. Între cele două extreme s-ar înscrie toată gama de comportamente
antisociale în care ponderea factorilor individuali sau a celor sociali e implicată în mod diferit, variabil.
Rolul şi semnificaţia socializării în formarea individului uman este esenţială.
1. Procesul socializării individului uman
Prin socializare se înţelege procesul prin care individul este pregătit pentru viaţa socială: etapele
prin care omul asimilează limba, valorile, normele şi metodele de conduită îşi însuşeşte obiceiurile şi
cultura ambianţei sociale în care s-a născut, trăieşte şi se dezvoltă.
Socializarea are două funcţii principale:
- transmiterea culturii de la o generaţie la alta
- formarea şi dezvoltarea personalităţii
Procesul prin care individul este prelucrat social, parcurge câteva etape semnificative:
- etapa copilăriei
- etapa preadolescenţei
- etapa adolescenţei

69
- etapa tinereţii
- etapa maturităţii
a) Etapa copilăriei – între 1 şi 12 ani care se împarte în două subetape: 1-8 ani şi 8-12 ani.
Caracteristic primei etape este lărgirea orizontului relaţional al copilului şi învăţarea limbajului verbal.
Caracteristic celei de-a doua subetape de vârstă este intrarea în acţiune a unor instituţii sociale cu rol activ
pe linia socializării şi integrării sociale a individului. Grădiniţelor, şcolilor le revine un rol important,
dificil şi de mare răspundere în cunoaşterea socializării prin faptul că ele realizează trecerea de la mediul
afectiv – familial la ambianţa disciplinei şi rigorile vieţii instituţionale. Semnificativ aici mai este şi
grupul de prieteni, întrucât copilul se obişnuieşte cu sentimentul participării şi apartenenţei la grup.
b) Etapa preadolescenţei – se desfăşoară între 12-15 ani. Această etapă este marcată de pubertate,
prin care, sub aspect biologic are loc maturizarea funcţiei sexuale a individului. Este etapa romantismului
şi se manifestă prin tendinţe de emancipare faţă de familie şi refuzul disciplinei impusă prin constrângere.
În această etapă sunt apreciate şi căutate grupurile de adolescenţi din ambianţa stradală, sunt criticaţi
adulţii, sporeşte interesul pentru sexul opus. În această etapă pot apare comportamente antisociale,
constituiri în grupuri cu activitate preinfracţională.
c) Etapa adolescenţei se derulează între 15-18 ani. Adolescentul îşi asumă noi riscuri, noi roluri
sociale, îşi consolidează idealurile şi orientarea profesională. Spre mijlocul acestei etape, adolescenţii
parcurg criza finală la sfârşitul căreia se cucereşte independenţa afectivă şi aderarea liber consimţită la
norme şi valori. Insuccesele şi dereglările apărute în decursul acestui proces se manifestă la unii
adolescenţi prin marginalizare socială care duc la conduite delincvente.
d) Etapa tinereţii – se scurge până în jurul vârstei de 35 de ani. Individul intră în noi grupuri
sociale, locul şi rolul lui în societate fiind puternic marcate de modul cum s-au desfăşurat etapele
anterioare. Se constată că sub incidenţa acestei etapa asupra criminalităţii vârsta de 30 de ani dă procentul
cel mai ridicat de infracţiuni. Infracţiunile au o amplitudine semnificativă.
e) Etapa maturităţii – se desfăşoară până după vârsta de 35-60 ani. La mulţi indivizi se manifestă
acum o puternică tendinţă de schimbare, ei schimbându-şi între 40 şi 50 ani fie ocupaţia, fie locuinţa, fie
partenerul de viaţă. Spre sfârşitul acestei etape apar două fenomene care au implicaţii psihice şi
psihologice:
- menopauza care apare la femei de obicei 45-54 ani şi înseamnă încetarea funcţionării glandelor
care antrenează o serie de tulburări ale sistemului endocrin.
- andropauza se manifestă la bărbaţi şi constă în diminuarea până la oprire a funcţiei endocrine. În
plan psihologic pot apărea o serie de tulburări, dintre care cele mai frecvente sunt anxietatea şi scăderea
eficienţei intelectuale.
f) Etapa senectuţii – se caracterizează prin faptul ca funcţiile fizice, psihice şi sociale ale
individului uman regresează. Are loc dezorganizarea mintală – mai afectată fiind memoria de scurtă
durată, au loc modificări caracteriale şi de afectivitate.
În raport cu criminalitatea, trebuie menţionat că această etapă se caracterizează printr-un procent
foarte scăzut de făptuitori şi unul considerabil de victime.
2. Agenţii socializării şi integrării psihosociale
a) Familia – ea poate periclita în mod grav procesul socializării oferind premise pentru
comportamente deviante. O influenţă negativă o poate avea constituirea de familii de văduvi sau
divorţaţi, divorţul, concubinajul, părăsirea domiciliului, etc.
Alt factor negativ ar fi incompetenţa educativă, mesaje contradictorii pe care părinţii le emit în
procesul educativ.
Trebuie avut în vedere rolul decisiv pentru formarea copilului a acestei etape petrecute în familie.
Climatul educaţional familial.
Complexitatea ansamblului de stări psihologice, moduri de relaţionare interpersonală, atitudinea
ce caracterizează grupul familial o perioadă mai mare de timp influenţează educaţia – achiziţia
comportamentului (pozitiv, negativ).

70
Climatul educaţional în familie poate fi analizat după:
- modul de raportare interpersonală a părinţilor
- sistemul de atitudini parentale în raport cu diferite norme şi valori sociale
- modul în care este perceput şi considerat copilul
- gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor
- dinamica apariţiei de stări tensionale sau conflictuale
- modul de aplicare a recompenselor şi sancţiunilor
- gradul de deschidere şi sinceritate al copilului în raport cu părinţii
Climatul familial hiperautoritar
Atitudinea ca atare poate fi manifestată de unul sau de ambii părinţi. Această atitudine poate fi:
bine intenţionată sau autoritară + agresivă.
Părinţii hiperseveri impun un regim de muncă pentru copiii lor care le depăşeşte limitele de
toleranţă psihologică şi fiziologică.
Această atitudine determină treptat la copii modificări atitudinal- relaţionale traduse în fenomene
de apatie şi indiferenţă accentuată faţă de ceea ce trebuie să întreprindă ori în ceea ce priveşte relaţionarea
cu cei din jur, sau revolta datorită frustraţiei acumulate în timp.
În categoria părinţilor hiperseveri, R. Vincent include următoarele tipuri:
- tatăl dominator, personalitate puternică cu prestigiu – în opinia lui soţia şi copilul sunt fiinţe
slabe care trebuie conduse şi protejate. Copilul va fi timid sau revoltat, pot apare rupturi bruşte;
- tatăl tiran – are o autoritate care operează prin compensaţie şi prin salturi fiind în fond o fire
timidă adesea slabă. Copilul încearcă inhibiţie, frică, timiditate;
- tatăl demisionar – mereu ocupat, cere să nu fie deranjat. Simte că nu poate controla copilul, iar
lipsa controlului favorizează apariţia la copil a atitudinii recalcitrante, tendinţe de nonconformism.
În cazul părintelui hiperautoritar sau hiperagresiv copilul îşi manifestă agresivitatea faţă de alţii
sau faţă de autoritate în general.
Climatul familial hiperpermisiv.
Tendinţe exagerate de a “proteja“ copilul. Nu-i permit acestuia confruntarea cu lumea, cu
semenii, realizarea unei imagini realiste despre sine.
Pot apare atitudini de:
- exacerbare a Eului
- îngâmfare
- de a-şi impune voinţa semenilor, ei devin capricioşi, încăpăţânaţi.
Aceste conduite pot duce la delincvenţă dat fiind rezistenţa diminuată la schimbare. Asemenea
atitudini exagerat de protectoare manifestă mai ales mamele.
Familii dezorganizate:
- incapacitate psihologică, pedagogică şi morală
Climatul familial conflictual
Pot exista accentuate stări conflictuale care ajung la forme acute şi pot duce la agresivitate fizică,
alungare de la domiciliu, existenţa unor relaţii adulterine, etc.
Familiile caracterizate printr-un potenţial conflictogen ridicat şi puternic carenţate din punct de
vedere psiho-afectiv şi psiho-moral, marchează în cea mai mare măsură procesul de maturizare
psihologică şi psihosocială a personalităţii copiilor.

71
Fuga de acasă a copiilor asociată cu lipsa de supraveghere parentală îi determină să adere la unele
medii şi grupuri extrafamiliale cu un mare potenţial delincvenţial.
Şcoala joacă un rol major în socializarea şi integrarea psihosocială. Abandonul şcolar, fuga de la
şcoală, eşecurile şcolare, sentimentul de frustrare colectivele de elevi neformate, duc la însuşirea primilor
paşi spre infracţionalitate.
Nivelul de adaptare şi integrare şcolară poate fi analizat în funcţie de doi indici mai importanţi:
a) randamentul şcolar (medii, note, rezultate, procedee, etc.).
b) gradul de satisfacere resimţit de elev (motivaţie, interese, atitudini pozitive, atracţie în raport
cu viaţa şi activitatea şcolară).
Copii inadaptaţi şcolar intră în categoria copiilor “problemă” care adoptă o conduită deviantă în
raport cu cerinţele vieţii şi activităţii şcolare.
Aceşti copii se caracterizează de obicei prin:
- insubordonarea faţă de reguli şcolare
- lipsa de interes faţă de cerinţele şi obligaţiile şcolare
- absenteism
- repetenţia
- conduita agresivă faţă de colegi şi cadrele didactice, etc.
O problemă îndelung dezbătută a fost aceea de a şti dacă infracţionalitatea este influenţată
calitativ şi cantitativ de nivelul de instruire şcolară. Pe plan cantitativ, nu rezultă consecinţe vizibile în
planul infracţionalităţii. Pe plan calitativ, nivelul de instruire şcolară se reflectă prin alegerea unor forme
infracţionale mai puţin primitive.
Rolul şcolii este însă mai important pentru educarea şi socializarea copiilor, pentru depistarea
celor inadaptaţi şi punerea în aplicare a unor programe de prevenţie generală.
c) grupul de prieteni – reprezintă un important agent prin intermediul căruia tânărul îşi
evidenţiază trăsăturile de personalitate.
Unele grupuri pot deveni însă grupuri cu activitate infracţională.
d) Impactul activităţilor din timpul liber.
Timpul liber este petrecut din ce în ce mai puţin în cadrul familiei. De asemenea au fost
identificate noi şi potenţial periculoase forme de petrecere a timpului liber, cum ar fi asocierea în grupuri
sau “bande” care se angajează deliberat în comiterea de infracţiuni.
Cercetătorii afirmă că aceste fapte trebuie văzute ca o formă de interacţiune între tineri, altfel
spus, ca o formă de a petrece timpul liber împreună. În cele mai multe cazuri, aceste activităţi rămân la un
stadiu limitat, neimplicat infracţional. Totuşi, aspectul criminogen trebuie reţinut, deoarece se constată,
pentru anumite situaţii, aderenţa la spiritul violenţei, cu efecte grave în plan social.
Rolul creşterii delincvenţei ca urmare a impactului activităţilor din timpul liber este inseparabil
legat de probleme sociale ale integrării. În acest sens, neintegrarea economică şi socială a tinerilor
absolvenţi conduce la stări de frustrare şi dezechilibru care generează infracţionalitatea.
e) colectivul de muncă – constituie unul dintre agenţii în măsură să contribuie în cel mai înalt
grad la realizarea socializării şi integrării socio – profesionale.
f) Mijloacele de informare şi comunicare. Ele deţin un rol cheie în procesul socializării şi
integrării psihosociale.
Studiile efectuate au relevat influenţa deseori negativă exercitată de mijloacele de informare în
masă. Criminologii occidentali au menţionat pe primele locuri violenţa în mass-media şi în special video-
violenţa.
Cercetările s-au concentrat asupra acestui aspect, rezultând următoarele:

72
1. Violenţa pe micul sau marele ecran furnizează modele de comportament negativ. Este demn de
remarcat că aceste filme sunt comerciale, făcute pentru a se obţine cât mai mulţi bani din vânzarea lor şi
în consecinţă abordează fără nici o reţinere acele teme cu efecte în planul instinctului, al inconştientului
uman. Influenţa este mai puternică asupra spectatorului tânăr;
2. Determină creşterea nivelului agresivitatii în rândul celor ce urmăresc asemenea filme sau
emisiuni;
3. Desensibilizarea auditoriului cu privire la gravele prejudicii pe care le produce violenţa.
Programele “violente” determină o “dezinhibare” a privitorului şi îl scot din real, determinându-l
să săvârşească, pe calea imitaţiei, fapte violente, spontane şi neplanificate.
Totodată, se relevă faptul că receptarea mesajelor mass-media se realizează şi interpretează în
funcţie de propriile nevoi, atitudini şi imagini despre lume, astfel încât video-violenţa va produce efecte
doar asupra acelora care au înclinaţii, predispoziţie spre violenţă, fără a se exclude rolul mijloacelor de
informare în masă, în destabilizarea generală şi formarea unor atitudini nedorite şi neconforme cu
interesele societăţii.
În acelaşi plan şi cu implicaţii asemănătoare, mai ales asupra tinerilor, se află pornografia care
face o apologie a sexualităţii, decuplând-o de aspectele umanizatoare, care îi conferă omului nobleţe şi
unicitate (sentimente pozitive, iubire, tandreţe, fidelitate, intimitate). Pornografia creează o imagine
marcantilă a sexului, încurajând totodată practicile perverse (homosexualitatea, sadomasochismul).

4. Probleme psihologice privind delincvenţa juvenil.


Delicvenţa juvenilă – ansamblul abaterilor şi încălcărilor de norme sociale, sancţionate juridic,
săvârşite de minori până la 18 ani.
- până la 14 ani nu răspund penal
- între 14-16 ani răspund limitat şi numai dacă se stabileşte existenţa discernământului.
- între 16-18 ani răspund în faţa legii având discernământ
Se deosebesc: - modul de sancţionare
- de executare a pedepsei
Problema ca atare este veche dar tratarea ei în literatura de specialitate apare abia în secolul XIX.
În antichitate ca şi evul mediu, copii au fost supuşi unor tratamente dure, maltrataţi, ucişi.
În dicţionarul Webster copilul este definit “persoana tânără ce aparţine oricăruia dintre cele două
sexe, ce se află la vârsta între perioada prunciei şi cea a tinereţii”.
Deci cuprinde trei etape:
- perioada prunciei (primul an de viaţă)
- perioada copilăriei (până la adolescenţă)
- tinereţea (sfârşitul pubertăţii, începutul perioadei adulte)
Deci neavând statutul adultului – când comite fapte antisociale trebuie tratat mai mult ca
delincvent (imposibilitatea asumării responsabilităţii depline)
Deosebirile esenţiale între copil şi adult:
1. Copii parcurg câteva stadii de dezvoltare care sunt diferite de ale adultului (tendinţa de
prelungire a adolescenţei).
2. Pe tot parcursul acestor stadii prezintă caracteristici de ordin calitativ total diferit faţă de adulţi.
Adulţi Copii
- viaţă sexuală regulată - fără viaţă sexuală

73
- muncesc - se joacă
- sunt responsabili - iresponsabili
- raţionalitatea controlată - emotivi, necontrolaţi
3. Până la maturizare fizică, morală, emoţională şi de formare a deprinderilor raţionale, locul
copilului este în casa părintească, şcoala sau în locuri de recreere parcurgând procesul de socializare.
Delincvenţa juvenilă ca formă a devianţei constituie un fenomen complex care defineşte
ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală. Din punct de vedere strict
juridic aceste fenomene caracterizează încălcarea normelor care reflectă cerinţele oricărei forme de
convieţuire umană.
În aprecierea fenomenelor de delincvenţă juvenilă important este şi punctul de vedere utilizat.
Comportamentul de evaziune, fuga de pilda incriminat în legislaţie ca “vagabondaj” (în cazul
minorilor) constituie frecvent o conduită normală cu o motivaţie multiplă având la bază conflicte cu
familia, cu părinţii, cu educatorii sau tentaţia aventurii, tipică pentru perioada adolescentină. Furtul de
bunuri – poate reprezenta o modalitate prin care adolescentul îşi manifestă curajul şi gustul pentru risc
sau reprezintă o acţiune întâmplătoare favorizată de o ocazie ispititoare.
De multe ori actele infractionale comise de minori au la baza greseli ale unor educatori si nu
motivatii antisociale, ei dorind de fapt să evadeze dintr-un mediu familial dezorganizat sau să scape de un
stil de educaţie carenţat, marcat de excese sancţionatorii sau de indiferenţa totală faţă de problemele lor.
Sensul celor mai multe acte deviante sau delincvente săvârşite de aceşti minori este dependent
de stilurile educative.
În mecanismul etiologic al comportamentului delincvent juvenil intervin o serie de situaţii şi
circumstanţe între care un loc important revine situaţiei economice şi culturale a tânărului şi familiei din
care face parte.
- situaţia şi condiţiile în care se realizează socializarea, integrarea şi controlul social al
comportamentului tânărului.
- situaţia personalităţii tânărului
- situaţia sau condiţii favorizate sau incitante
Delincvenţa juvenilă poate îmbrăca forme variate de la conduite nonconformiste, de evaziune şi
independenţă până la forme de comportament grave şi deosebit de grave.
O sistematizare a comportamentelor delincvente se concretizează în următoarea tipologie:
- comportamentul antisocial accidental sau ocazional
- comportament predelictual
- comportament delictual propriu-zis
- comportament infracţional patologic
Pornindu-se de la vârsta, tipul de infracţiune comis, mediul socio-economic şi familial de
provenienţă, atitudinea tânărului faţă de fapta comisă precum şi posibilităţile de recuperare şi
resocializare s-a alcătuit o tipologie a comportamentelor delincvente juvenile.
- comportamentele delincvente ocazionale nestructurate, cu un grad scăzut de periculozitate
socială, caracterizând pe acei minori care au beneficiat de condiţii adecvate (în mediu familial şi anturaj)
- comportamente delincvente structurate cu un grad de periculozitate socială, caracterizând pe
minorii cu un nivel scăzut de integrare socială şi profesională şi care prezintă dificultăţi de adaptare,
tulburări de comportament sau de socializare.
- comportamentele delincvente recurente, prezentând un pericol social deosebit cum sunt
infracţiunile de viol, omor, tâlhărie, vătămări corporale grave. Autorii provin, de regulă, din medii
parazitare care i-a educat în spirit agresiv şi violent, fiind caracterizaţi printr-un limbaj obscen, minciuna,
cerşetoria, prostituţia şi pervesiuni sexuale putând comite violuri, tâlhării, omucideri, etc.

74
În etiologia comportamentului deviant se impun două orientări: cea psihologică şi cea socială.
Prima orientare încearcă să explice comportamentul deviant ca rezultat al unor tulburări de
comportament şi personalitate datorate incapacităţii de adaptare la exigenţele normative.
Cea de-a doua orientare consideră fenomenul de delincvenţă ca un efect al conflictelor şi
contradicţiilor existente în cadrul sistemului social.
Fenomenul delincvenţei juvenile constituie (sub un anumit aspect) obiectul mai multor discipline
şi implicit sunt avansate condiţionări şi determinări cauzale multiple care pot fi grupate astfel:
a) Teorii care supralicitează importanţa cauzelor individuale psihologice (nevrotism, depresiune,
sentiment de insecuritate) care generează conduite agresive.
b) Teorii care consideră delincvenţa juvenilă drept o consecinţă directă a dezorganizării sociale
implicate în procesele de schimbare şi dezvoltare.
c) Teorii conform cărora delincvenţa juvenilă constituie un efect nemijlocit al conflictelor
normative între diferitele categorii de tineri şi obstrucţiunile organizaţionale de a avea acces la
oportunităţile sociale (status, putere).
Caracterul parţial şi adesea subiectiv implică prudenţă în utilizarea acestor teorii.
5. Orientări în profilaxia comportamentului deviant al minorilor
De obicei delincvenţii minori prezintă un tablou comportamental complex pe fondul unei
structuri a personalităţii dizarmonică, neechilibrate, cu o serie de componente serios afectate, cum sunt
cele: motivaţional – afective, atitudinal – relaţionale, voliţional – caracteriale, imaturizarea afectivă şi
socială, rezistenţa redusă la frustrare, valoarea crescută a agresivităţii şi ostilităţii, sunt trăsături ce
completează profilul psihologic comportamental al delincvenţilor minori.
Deşi pot fi dependente şi de factori bioconstituţionali, ele se datoresc în mare parte climatului
socio-educativ în care creşte şi se dezvoltă minorul. Cauzele delincvenţei juvenile sunt multiple cu cât
numărul celor care acţionează convergent asupra copilului este mai mare cu atât şansele conduitei
delincvente sunt mai mari.
Dacă în familie sunt prezente agresivitatea, alcoolismul, promiscuitatea morală şi sexuală, este
foarte puţin probabil ca un copil crescut aici să nu cadă victima delincvenţei juvenile.
Nivelul socio-economic al familiei, atmosfera educaţională şi afectivă din familie ne permite o
prognoză relativă la evoluţia ulterioară a copilului.
În literatura de specialitate circulă mai multe forme de predicţie.
Predicţia empirică – ca cel enunţat anterior.
Predicţia pe baza tabelului predicţiei sociale care are cinci factori de valoare predictivă:
- disciplinarea băiatului de către tată
- supravegherea băiatului de către mamă
- afecţiunea tatălui pentru băiat
- afecţiunea mamei pentru băiat
- coeziunea familiei
Scala lui Kwaraceus privind înclinarea spre delincvenţă şi lista de control.
Ea constă în 75 de itemuri cu multiple răspunsuri la alegere, acoperind personalitatea, condiţiile
de locuit familiale şi experienţa şcolară.
Indicatori predictivi principali:
- absentarea frecventă de la şcoală
- atitudinea faţă de învăţătură
- atitudinea faţă de autoritatea şcolară şi reprezentanţii ordinii

75
- reacţii disproporţionat de violente faţă de diferite situaţii şi colegi
- tendinţa de a se asocia cu elemente depravate
- utilizarea precoce şi frecventă a unui limbaj obscen şi violent
- minciuni şi furturi frecvente chiar înaintea vârstei de 9 ani
- preocupări sexuale precoce
- consum de literatură pornografică
- vizionarea foarte frecventă a filmelor cu un conţinut necorespunzător din punct de vedere
educativ.
Măsuri profilactice posibile:
Prevenirea eficientă a delincvenţei juvenile poate fi realizată numai printr-o intervenţie educativ-
coercitivă a unor instituţii specializate, exercitată printr-un control social strict, iar în cazuri de excepţie,
în instituţii închise, anume create, profilate pe un sistem corespunzător de şcolarizare, de pregătire
profesională şi de redresare morală, pe o durată care să poată fi individualizată de instanţele judecătoreşti
în funcţie de gravitatea faptei săvârşite şi de particularităţile individuale ale minorului.
Prevenirea delincvenţei juvenile reclamă necesitatea elaborării unei strategii noi şi unitare, cu
acţiuni concertate din partea tuturor instituţiilor, organismelor şi organizaţiilor care pot contribui la
reducerea fenomenului infracţional, avându-se în vedere:
* înfiinţarea unor organisme naţionale şi locale, care să contribuie la cunoaşterea exactă a situaţiilor
familiilor cu mulţi copii, îndeosebi a celor cu greutăţi materiale şi insuficient consolidate moral;
* cunoaşterea familiilor care îşi neglijează îndatoririle faţă de copii, îi abandonează, maltratează sau
îi expun unor riscuri sociale;
* spre a actiona preventiv in acest domeniu instituţiile specializate vor trebui să elaboreze
împreună cu alţi factori educativi, acţiuni menite să deprindă părinţii în legătură cu îndatoririle ce le revin
în domeniul îngrijirii şi educării copiilor, relaţiile care trebuie să caracterizeze o familie, perioadele critice
din viaţa copiilor, metodele care trebuie folosite pentru depăşirea momentelor dificile etc.;
* cunoaşterea riguroasă, pe fiecare localitate şi unitate teritorială a minorilor care prezintă tulburări
de comportament, tendinţe de inadaptabilitate, astfel încât să se poată lua măsurile care se impun
(medicale, educative etc.);
* cunoaşterea pe bază de analiză a stării infracţionale în rândul minorilor şi elaborarea unor
strategii de diminuare a acesteia;
* instituirea unui sistem de pregătire a unor specialişti în probleme de prevenire şi combatere a
delincvenţei juvenile;
* asigurarea necesarului de instituţii special amenajate pentru ocrotirea minorilor, care din diverse
motive nu au nici un fel de cămin, trăind în stradă;
organizarea de către autorităţile publice locale a unor acţiuni de cuprindere în procesul de
învăţământ a copiilor care provin din familii de romi.
La nivel micro-social se impune revitalizarea funcţiilor de bază ale instituţiilor sociale cu rol
educativ şi de control social, în primul rând ale familiei, şcolii, întreprinderii, clubului de tineri.
Întrucât familia reprezintă factorul primordial al socializării morale şi al integrării adolescentului
în societate, se impune cu necesitate, adoptarea unor măsuri de stimulare economică a familiilor cu
dificultăţi financiare, care au în creştere sau întreţinere copii minori îndeosebi şi tineri. Acelaşi lucru este
valabil şi pentru familiile alcătuite din părinţi handicapaţi fizic, psihic sau care au în întreţinere asemenea
copii.
O altă problemă de politică familială vizează imbunatatirea serviciului de asistenţă socială, a
cărui tradiţie poate fi valorificată într-un sens benefic pentru protecţia şi ocrotirea familiei şi
adolescentului, care ridică probleme de adaptare şi comportare socială. De asemenea este necesar să se
reînfiinţeze şi să se multiplice în cadrul centrelor şi cabinetelor de consiliere familială, a unor grupuri de
lucru specializate în cauzele cu copii “problemă”.
La nivelul şcolii care are un rol mare în educarea copiilor se poate organiza o bună profilaxie a
manifestărilor predelincvente în rândul elevilor, prin utilizarea unor instrumente de predicţie ca şi prin

76
folosirea unor scale de evaluare a “stării educaţionale” şi morale a acestora. Cadrele didactice vor trebui
reciclate, prin absolvirea unor cursuri de psihologie a copilului, sociologia familiei, sociologia moralei,
metode şi tehnici de psihologie şi sociologie a copilului. Legătura dintre părinţi şi cadrele didactice va
trebui, de asemenea, diversificată şi permanentizată prin alcătuirea unor comisii de sprijin şi consiliere
şcolară şi familială.
Perfecţionarea activităţii comisiilor pentru ocrotirea minorilor impune, în primul rând,
desfasurarea acestei activitati, cu competenţă şi profesionalism de către un personal competent, prin
excluderea diletantismului şi a improvizaţiei. Cadrul organizatoric enunţat ar permite implementarea
unor acţiuni eficiente precum: uniformizarea şi standardizarea metodologiilor de redactare şi prezentare a
anchetelor sociale, ca şi organizarea unor evidenţe operative a familiilor şi copiilor “problemă”. Aceste
comisii vor trebui să aplice ferm dispoziţiile legale faţă de părinţi cu “purtări rele” faţă de copii lor,
cerând chiar punerea sub interdicţie judecătorească sau decăderea din drepturile părinteşti a părinţilor
agresivi, alcoolici, delincvenţi.
1. Măsuri psihopedagogice – care să asigure înlăturarea factorilor negativi, realizarea unor relaţii
interpersonale adecvate pentru o inserţie familială pozitivă:
- socioterapie şi psihoterapia familială acolo unde este cazul
- orientarea şcolară şi profesională prin elaborarea unor procedee diagnostice şi formative.
- formarea noţiunilor şi judecăţilor morale a sentimentelor şi obişnuinţelor morale.
Vom prezenta cateva modalitati de realizare a accestor obiective utilizate in tari cu experienta in
domeniu:
Conceptul de tratament intermediar a fost introdus în anii 1970, iar ideea care sta în
spatele acestui sistem era de a oferi activităţi educative şi recreative sub supervizarea şi controlul
serviciilor sociale şi al serviciilor de probaţiune. Acest sistem structurat care scotea tinerii din mediul lor
şi le oferea posibilităţi de dezvoltare personală este foarte important în special pentru copiii dezavantajaţi
şi deprivaţi.
Terapia comportamentală
Bazată pe principiile condiţionării clasice şi operante, această formă de intervenţie urmăreşte
întărirea comportamentelor social acceptate în încercarea de a descuraja comportamentele infracţionale
ulterioare. Fo & O'Donnel (1975) au descris un sistem numit buddy system în care tinerii infractori erau
distribuiţi pe lângă o serie de voluntari adulţi, astfel încât aceştia din urmă puteau să modeleze
comportamentul tinerilor şi să le întărească realizarea comportamentelor dezirabile. O abordare
alternativă ar fi implementarea programelor de reparare şi retribuire (reparation & restitution); în cadrul
unui astfel de program se cere infractorului să îşi ceară scuze personal de la victimele infracţiunilor sale,
ceea ce îl face să se simtă foarte inconfortabil. De asemenea, uneori infractorii sunt puşi să ofere şi unele
compensaţii financiare.
Antrenamentul abilităţilor sociale
În această categorie se includ şi abilităţi de bază, cum ar fi ascultarea, privirea celuilalt în mod
adecvat, zâmbetul, regulile de conversaţie sau abilităţile de a „citi” intenţiile celorlalţi. De asemenea, şi o
serie de patternuri non-verbale sunt la fel de importante ca şi limbajul, pentru că se asociază şi exprimă
cultura, clasa socială, statusul sau diferenţele de gen.
Pentru dezvoltarea acestor abilitati se utilizeaza metode comportamentale, cum ar fi: instrucţia
(descrierea clară a unui comportament adecvat), modelarea unor comportamente sociale de către o altă
persoană, exersarea şi reactualizarea unor abilităţi prin joc de rol, oferirea de feedback referitor la
performanţă şi întăriri. Se utilizează şi prescripţii comportamentale pentru acasă, astfel încât aceste
comportamente să se poată generaliza la situaţiile reale de viaţă. Scopul acestei metode de intervenţie sunt
micro-abilităţile, cum ar fi contactul vizual adecvat sau diferite gesturi, pentru ca mai târziu în terapie să
se ajungă la dezvoltarea abilităţilor de negociere şi comunicare cu o anumită categorie de persoane într-o
anumită situaţie.

Dezvoltarea raţionamentului moral

77
Programele care se bazează pe raţionamentul moral au ca fundament asumpţia conform căreia
comportamentul infracţional este rezultatul unei dezvoltări neadecvate a raţionamentului moral. Aceste
programe se bazează pe stadiile dezvoltării morale enunţate de Kohlberg (1976). Implicarea tinerilor
infractori în grupuri restrânse de discuţie pe diferite dileme morale constituie principala activitate
desfăşurată în cadrul acestui tip de program. Tinerilor li se cere să îşi justifice perspectiva adoptată
referitoare la problemele discutate şi să ajungă la un consens în ceea ce priveşte cea mai bună soluţie
pentru dilema discutată. Se presupune că aceste activităţi duc la îmbunătăţirea raţionamentului moral.
Scopul şedinţelor este acela de a îmbunătăţi abilităţile participanţilor de a adopta perspectiva celuilalt, de
implicare în ascultarea activă şi de perfecţionarea abilităţilor de rezolvare de probleme.

Instituţii care pun accent pe securitate


În urma unor analize a cercetărilor din domeniu s-a arătat că tehnicile comportamentale
sunt cele mai utilizate în mediul penitenciar, în special programele de tipul “Economia Token” – TEP.
TEP este un sistem de întăriri şi pedepse ce se administrează pentru diferite comportamente; punctele
(tokens) sunt acordate dacă se realizează anumite comportamente dezirabile, şi sunt retrase dacă apar
anumite comportamente indezirabile. Aceste puncte pot fi folosite pentru obţinerea unor privilegii.
Centrele de reeducare
Acest model utilizeaza tehnici comportamentale si „tutori” si cuprinde mai multe locuinţe
organizate în sistem familial, fiecare locuinţă fiind condusă de un cuplu special pregătit care are în grijă
aproximativ 6 tineri infractori. Cuplul joacă rolul unor părinţi sau tutori, ceea ce însemnă că ei sunt
responsabili pentru anumite programe structurate, cum ar fi antrenamentul abilităţilor, dar sunt
responsabili şi pentru alte tipuri de intervenţie mai puţin structurată, cum ar fi anumite acţiuni şi
comportamente de tip parental.
Programe la nivel comunitar
Intervenţii la nivel şcolar
Hawkins & Lishner (1987) au sumarizat o serie de proiecte care au avut ca ţintă mediul şcolar.
De exemplu,– PREP – a fost implementat în SUA la sfârşitul anilor '70 şi era un program care se adresa
copiilor cu dificultăţi şcolare, sociale sau cu antecedente infracţionale. PREP consta într-un sistem de
tutorat şcolar, antrenamentul abilităţilor sociale – SST – o parte din program fiind adresat familiei. S-a
arătata că PREP are un impact major în îmbunătăţirea performanţelor şcolare şi este benefic pentru
dezvoltarea disciplinei, totuşi, există puţine dovezi care să arate că are vreun impact asupra
comportamentului infracţional.
Intervenţii la nivel familial
Literatura de specialitate vizeaza doua aspecte pe deoparte abilităţile parentale, iar pe de altă
parte funcţionarea familială (Kazdin, 1987).
 ANTRENAMENTUL PĂRINŢILOR – PARENT MANAGEMENT TRAINING – PMT

Acest program îşi propune să modifice modul în care părinţii interacţionează cu copiii
lor. Părinţii sunt învăţaţi cum să modeleze comportamentul copiilor lor prin întăriri şi cum să utilizeze
tehnici adecvate de aplicare a pedepselor pentru comportamentele inadecvate. Această metodă are efecte
benefice pentru comunicarea şi relaţiile familiale, însă spre deosebire de alte programe, s-a constatat că
programul are o eficienţă moderată în ceea ce priveşte reducerea numărului infracţiunilor.
 TERAPIA FUNCŢIONALĂ A FAMILIEI - FFT

Comparativ cu PMT aceasta metoda pune accentul mai mult pe interacţiunile din cadrul familiei.
O serie de studii au utilizat contractul de contingenţe ca un mijloc de a modifica interacţiunile familiale
din cadrul familiilor cu copii care au comis infracţiuni. Această metodă s-a dovedit eficientă pentru
reducerea comportamentului infracţional şi a ratei recidivelor. Ulterior această formă de intervenţie a fost
completată şi cu alte tehnici, cum ar fi tehnicile cognitiv-comportamentale, antrenamentul abilităţilor şi
rezolvarea de probleme.
2. Măsuri socio – profesionale prin O.S.P. pentru înlăturarea inadecvaţilor.
3. Măsuri medico – psihologice şi psihiatrice – pentru depistarea şi înlăturarea unor cauze cu
conţinut patologic care în anumite condiţii pot favoriza conduita delincventă.

78
- depistarea precoce a minorilor cu diferite tulburări.
- măsuri de educare sanitară şi psihopedagogică cu familia asupra modului de reacţie în raport cu
anumite tulburări de conduită precoce ale copiilor.
4. Măsuri juridice speciale
Combaterea fenomenului de delincvenţă juvenilă este şi va fi o problemă socială extrem de
complexă cu care se confruntă şi se va confrunta noua societate română.
Societatea română se confruntă deja cu conflicte de prostituţie, pornografie, trafic de valută şi
droguri, atacuri armate şi în bandă, care până cu puţin timp în urmă erau “străine” pentru ţara noastră.
În prezent, când asistăm la intensificarea şi agravarea delictelor comise de minori şi tineri, se
pune problema prevenirii proliferării delictelor, pe care le-am enumerat mai înainte, în rândul tinerilor
din ţara noastră.
La nivel macro-social, măsurile de prevenţie şi profilaxie sunt mai dificil de elaborat şi aplicat
întrucât nu există încă o legislaţie statuată în acest domeniu. Trebuie evitată, pe cât posibil, multitudinea
textelor legislative care să includă norme prohibitive pentru tineri şi trebuie extinse prescripţiile
normative ce permit accesul nelimitat al acestora spre statusuri superioare. În acest sens este necesară
elaborarea unei noi legislaţii a muncii pentru tineri, a unui nou cadru al dreptului familiei tinere, ca şi a
unui cod moral şi penal pentru faptele săvârşite în perioada minorităţii.
Chiar dacă vârsta, dezvoltarea fizică şi intelectuală, mentalităţile şi aptitudinile continuă să
diferenţieze tineretul, ele trebuie să fie pe cât posibil, aduse la un numitor comun într-o viitoare legislaţie
juvenilă care să revadă, fără echivoc, vârsta socială la care încep să fie operante drepturile şi obligaţiile
tinerilor în materie civilă, penală, patrimonială, de muncă, etc. Acordând drepturi sporite tinerilor în
societate, în funcţie de aptitudinile, capacităţile şi competenţa lor profesională şi culturală în mod
corelativ vor trebui incluse şi obligaţii, în primul rând de a respecta legile şi normele de convieţuire
socială dezirabile.
Societatea îl sancţionează pe făptuitor pentru a-l opri să se manifeste în mod dăunător, dar şi
pentru a-l reeduca şi procedând astfel în mod implicit îi avertizează pe ceilalţi membri, dacă ar intenţiona
să încalce şi ei normele de convieţuire socială şi legile. De aceea, apărarea socială reprezintă întotdeauna
o echilibrată reacţie care ţine seama de particularităţile faptei, cât şi ale făptuitorului, de interdependenţa
acestor particularităţi şi de rolul pe care îl are vârsta dar şi starea de sănătate psihică în cadrul unei anume
acţiuni omeneşti, fapte care prin gravitatea lor nu ar fi deosebita, însă atrag totdeauna măsuri diferenţiate,
uneori chiar substanţiale, fiindcă pe primul plan, în faţa societăţii, se află cerinţa reeducării făptuitorului, a
împiedicării lui de a se mai manifesta în mod dăunător.
Se impune perfecţionarea actualului sistem de individualizare şi sancţionare a minorilor, utilizat
de organele specializate de control social, prin înfiinţarea în cadrul poliţiei, justiţiei şi procuraturii, a unor
grupuri specializate în cauze cu minori după modelul altor ţări, în care funcţionează cu bune rezultate, de
pildă, judecătorii şi tribunale pentru minori, ancheta şi instrucţia fiind făcute de specialişti şi practicieni în
acest domeniu. Aceste instanţe vor trebui să beneficieze de sprijinul unor psihologi, sociologi, medici,
asistenţi sociali, care să poată efectua şi elabora o “diagramă clară a anamnezei şi a evoluţiei carierei
deviante” a fiecărui caz în parte.
- evidenţa minorilor neîncadraţi în învăţământ, a celor din familii dezorganizate, etc.
Dimensiuni psihologice ale educării şi reintegrării sociale a minorilor delicvenţi.
Reeducarea lor presupune restructurarea personalităţii. Această activitate de reeducare poate fi
analizată din perspectiva mai multor indicatori. Cadre organizatorice, obiective, metodologice, evaluarea,
etc.
- internarea într-un institut medical educativ
- încredinţarea
- internare într-o şcoală specială de muncă şi reeducare (M.I.)
Obiectivele reeducării:
- O.S.P.

79
- recuperarea şcolară a minorului
- conştientizarea asupra pericolului social al faptelor sale, sensibilizarea la acţiunile educaţionale
pentru a înţelege necesitatea reintegrării în viaţa socială.
- participarea efectivă la definirea acţiunii şi activităţii (învăţătură, calificare, tabere).
Vârsta pe care o are făptuitorul în momentul comiterii infracţiunii este determinantă în ce priveşte
natura măsurii pe care societatea o va lua. Întrucât la condamnaţii minori şi tineri întâlnim, de regulă,
tipul de frustraţie primară, semnificând nesatisfacerea unor trebuinţe, este necesar ca procesul de
reeducare să se întemeieze în principal pe descoperirea surselor frustrărilor. Masurile care trebuie să
existe şi să se perfecţioneze în cadrul sistemului de executare a pedepsei închisorii, îmbinate cu măsuri
adecvate de motivare a individului pentru propria devenire socială, trebuie să convingă pe tineri că
frustrările suferite în copilărie sau în alte împrejurări din viaţă nu pot constitui motive şi scuze pentru
încălcarea legii sau pentru alte abateri de la regulile de convieţuire socială şi că ele oricum nu se pot
compara cu frustrarea pe care o reprezintă privarea de libertate.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Altavilla E., Psichologia giudiziaria vol. I. Unione tipografico – editrice terinese 1995.
2. Bandura, A.., The Social Learning Perspective, Mechanisms of Agression, in Tach, H.,
Psychology of Crime and Criminal Justice, Waveland, Press Inc., Prospect Heights, Illinois 1986.
3. Becker S.H., Qutsiders New – York Free Press 1969.
4. Bogdan T. – Probleme de psihologie judiciară – Ed. Ştiinţifică Bucureşti 1973.
5.Bogdan T., şi colab. Comportamentul uman în procesul judiciar M.I. Serviciul editorial şi
cinematografic Bucureşti 1983.
6. Brodsky S.L. – Psychologist Justice Sistem Univ. of Illinois Press Urbano, Chicago, London
1973.
7. Buneci, Petre; Butoi, Tudorel; Butoi, Ioana, Teodora Sociologie juridica si Devianta Speciala,
Ed. Fundatiei Romania de maine, Bucuresti 2001.
8. Butoi, Tudorel; Butoi, Ioana, Teodora, Psihologia judiciara, Tratat Universitar, Ed. Fundatiei
Romania de Maine, Bucuresti, 2001.
9. Bus, Ioan; David, Daniel, Psihologie judiciara, Ed. Tritonic 2003.

10. Bus Ioan – Psihologie judiciara UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-


NAPOCA 2007

11. Djuvara, M., Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică) vol. II Ed. Librăriei Socec şi
Co. Bucureşti. 1930.
12. Dragomirescu, V., Psihologia comportamentului deviant, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică
Bucureşti 1976.
13. Durkheim, E., Suicide, New – York Free Press 1951.
14. Ey, H., et. Col., Manual de psychiatrie, Ed. Masson, Paris 1970.
15. Eysenck, Hans, Eysenck, Michael, descifrarea comportamentului uman, Ed. Teora, Bucuresti
2000
16) Ferri, E., Prefazioni Psicologia Gudiziaria, Il processo psicologica e la venita gindiziole
Editione Torinese 1955.
17. Fattah, E., Toward a criminological classification of victims, in International Criminal Police
Rewiew 2.09.1969.
18. Gheorghe Florian Fenomenologia penitenciara, Ed. Oscar Print, Bucuresti 2004
19. Gluech, S., Gluech, E. Physigue and delinquency, New – York, Harper and Row 1956.
20. Golu, M., Principiile psihologiei cibernetice, Ed. Şt. şi Enciclopedică, Buc. 1975.

80
21. Golu, Mihai, Dinamica personalitatii, Ed. Geneze, Bucuresti 1993.
22. Golu P. – Psihologie Socială Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1974.
23. Golu Pantelimon, Fundamentele psihologiei sociale, Ed. Exponto, 2000
24. Illi, S., Curs de psihologie generală Univ. Ecologică Bucureşti 1999.
25. Ionescu, L., Sandu, D., “Identificarea criminalistică”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1990.
26. Jacobs, J., A. Phenomenalogical Study of Suicide Notes, in Social Problems, 15 (Summer
1967).
27. Kelley H, H., Attribution theory in social psychology, in Levine, D., (Ed.) Nebraska
Symposium on Motivation (vol. 15) Lincoln: Univ. of Nebraska Press 1967.
28.Lorenz, Konrad, Asazisul rau. Despre istoria naturala a agresiunii, Ed. Humanitas, Bucuresti
1998.
29. Mamali, C., Intercunoaşterea Ed. Şt. Bucureşti 1974.
30. Mărgineanu, N., Condiţia Umană Ed. Şt. Bucureşti 1973
31. Mendelsohn, B., la victimatologie et les besoins de la societe actualle, in Sociologica
abstracts, 1973, december suppl. Nr. 38.
32. Meyers, D., Social Psichology Mc. Grow – Hill Published Company 1990.
33. Mitrofan, N. Zdrenghea, V., Butoi, T., Psihologie Judiciară Casa de Editură şi Presă
“Şansa” S.R.L. Bucureşti 1992.
34. Meril, E., Physical abuse of children, in Francis, V. (ed) Protecting the battered child,
Denver: American Human Association, 1962.
35. Minovici, M., Tratat complet de medicină legală Socec Bucureşti 1930.
36. Myra Y. Lopez Emilio, Manual de psihologie juridica, Ed. Oscar Print, Bucuresti 2005
37 Muchielli, R., Comment ils deviennent deliguants, Paris, Ed. Socială Francaise 1963.
38. Neagu, I., Drept procesual penal, Ed. Ac. Buc. 1988.
39. Nietzal M.T. Crime and its modification a social learning perspective New – York Pergaman
Press 1979.
40. Nistoreanu Gheorghe, Paun Costica, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucuresti 1996.
41. Paunescu, Constantin, Coordonate metodologice ale recuperarii minorului inadaptat, Ed.
Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1994.
42. Pinatel J. La societe criminogene, Paris, Calman – Levy 1971
43. Pitulescu, Ion, Criminalitatea juvenila. Fenomenul „copiii strazii”, Ed. National, Bucuresti
2000.
44. Popescu – Neveanu, P. – Dicţionar de psihologie Ed. Albatros Bucureşti 1978.
45. Preda, V., Profilaxia delicvenţei şi reintegrarea socială. Ed. Şt. şi Enciclopedică Bucureşti
1981.
46.Radulescu Sorin M. Devianta, criminalitate si patologie sociala, Ed. Lumina Lex 1999.
47. Radulescu , Sorin, Sociologia violentaei (intra)familiale. Victime si agresor in familie, Ed.
Lumina Lex, Bucuresti 2001
48. Reckless, W., The Crime Problem, New – York: Prentice – Hall, 1961.
49. Rousselet, I., Adolescentul acest necunoscut, Bucureşti Ed. Politică 1969
50. Şchiopu U., Introducere în psihodiagnostic ed. a-II-a T.U.B. 1976.
51.Schiopu, Ursula; Verza, Emil, Psihologia Varstelor. Ciclurile vietii, Ed. Didactica si
pedagogica, Bucuresti 1997.

81
52. Sutherland, E.H., Principles of criminology (8th. Ed.) New – York Lippincat 1970
53. Thio, A., Deviant behavior, Harper Collins Publishers Inc. 1988.
54. Wilson Q.J. Herstein, J.R., Crime and Human Nature, New – York, Simon and Schuster 1984.

82