Sunteți pe pagina 1din 414

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

dr. Aurel Teodor Moldovan

DREPT PENAL PARTEA GENERALÃ

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ dr. Aurel Teodor Moldovan DREPT PENAL PARTEA GENERALÃ BRAŞOV 1

BRAŞOV

1

Aurel Teodor Moldovan

Recenzenţi ştiinţifici:

Prof. Dr.dr.

Cristian Murzea

Consilier editorial:

Prof. Dr.dr. Prof. Dr. ing.

Cătălin Joiţa Florin Andreescu

Procesare - editare text:

Oana Lazăr

Tehnoredactare:

Av.

Andreea Rădulescu

Jr.

Georgeta Györffy

Av.

Oana Lazăr

Coperta:

Av.

Bogdan Andreescu

Corectura:

Autorul

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MOLDOVAN, AUREL TEODOR Drept penal. Partea generală / Aurel Teodor Mol- dovan, - Braşov : Lux Libris, 2009 Bibliografie ISBN 978-973-131-058-9

343(498)(075.8)

© 2009

Editură recunoscută CNCSIS, cod 201

ISBN 978-973-131-058-9

2

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

PREFAŢĂ

Că “Dreptul este în continuă mişcare” este o sintagmă ce se regăseşte şi in continua dezvoltare a relaţiilor sociale care ocrotesc sociatatea şi omul ca individ. Necesitatea introducerii a unor noi principii şi a unor noi instituţii de drept pe- nal general au apărut ca o evoluţie necesară în procesul consolidării, transparenţei, şi adaptării europene în general a ştiinţei dreptului penal. Cele 17 capitole ale ediţiei de faţă exprimă o comparaţie între actuala re- glementare, modificată prin Legea nr. 58/2008 publicata in Monitorul Oficial nr. 228 din 25.03.2008 şi Noul cod penal, adoptat prin Legea nr 286/2009, publicată în Monitorul Oficial nr 510/24.07.2009 Autorul, folosind metoda de analiză comparativă, şi îmbinând repere per- manente de practică judiciară la care se adaugă organizarea şi sistematizarea ex- punerii, a dorit să îmbine metoda aplicativă cu cea instructiv ştiinţifică a materialului. Deşi sunt diferite moduri de abordare a prefaţării unei lucrări pe care am trăit-o şi o simt îmi este greu să mă despart de ea prin publicare fără a adăuga faptul că atât ca student şi doctor în drept penal la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept, sub bagheta domnului profesor doctor Ion Oancea, şi profesor doctor Costică Bulai ,cât şi în calitate de practician în latura acuzării cât şi a apărării, iar în ultimii ani cadru didactic la Universitatea Transilvania, Braşov, Facultatea de Drept şi Sociologie, catedra de Drept public, disciplina “drept penal general” transmit prin intermediul acestei prefaţe îndemnul de a folosi rezultatul depus în mâna dumneavoastră. Dacă adaug acestei experienţe şi calitatea de Unit Directeur în Direcţia Închisorilor din cadrul Ministerului de Justiţie al Olandei (14 ani) întregesc enunţul anterior.

Avocat, doctor şi decan al Baroului Braşov, din anul 2003 şi în prezent, Aurel Teodor

3

Aurel Teodor Moldovan

4

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

CUPRINS

PREFAŢĂ

3

13

CAPITOLUL I. NOŢIUNI GENERALE

13

1.1.

DREPTUL PENAL CA RAMURĂ DE DREPT

13

1.1.1. Noţiunea dreptului penal

13

 

14

 

1.1.2. Obiectul dreptului penal

14

1.1.3. Sarcinile dreptului penal

15

 

16

 

1.1.4. Caracterele dreptului penal

17

1.1.5. Legăturile dreptului penal cu celelalte ramuri de drept

18

1.2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL ROMÂN

18

18

 

1.2.1. Principiul legalităţii

19

 

19

 

1.2.2. Principiul umanismului

20

1.2.3. Principiul egalităţii în faţa legii penale

21

1.2.4. Principiul prevenirii săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală

22

1.2.5. Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale

23

1.2.6. Principiul personalităţii răspunderii penale

24

1.2.7. Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal

24

1.3. IZVOARELE DREPTULUI PENAL

24

 

1.3.1. Principalele izvoare ale dreptului penal

25

1.3.2. Legile speciale nepenale cu dispoziţii penale

1.4. RAPORTUL JURIDIC PENAL

27

 

1.4.1. Noţiune

27

 

27

 

1.4.2. Elementele raportului juridic penal

28

 

29

 

1.4.3. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal

29

 

30

CAPITOLUL II. LEGEA PENALĂ

32

32

2.1.

CONŢINUTUL NORMATIV AL LEGII PENALE

5

Aurel Teodor Moldovan

 

38

 

2.1.1. Noţiunea de lege penală şi categorii de legi penale

41

2.1.2. Normele de drept penal şi categorii de norme penale

42

2.1.3. Interpretarea legii penale

42

 

42

 

2.1.3.1. Metode de interpretare a legii penale

43

2.1.3.2. Felurile interpretării după rezultat

43

2.2.

APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU

46

 

46

 

2.2.1.

Principiile de aplicare a legii penale în spaţiu

46

2.3. EXTRĂDAREA

47

52

2.4.

APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP

52

 

53

 

2.4.1. Principiul activităţii

54

2.4.2. Principiul neretroactivităţii legii penale

55

 

55

 

2.4.3. Principiul retroactivităţii legii penale

56

2.4.4. Principiul ultraactivităţii

57

 

60

 

2.4.5. Principiul aplicării legii penale mai favorabile

60

 

61

CAPITOLUL III. INFRACŢIUNEA

61

64

3.1. DISPOZIŢII GENERALE

66

 

3.1.1. Noţiunea de infracţiunea

68

3.1.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

69

3.2. CONŢINUTUL INFRACŢIUNII

72

73

 

3.2.1. Noţiune şi importanţă

 

74

 

3.2.2. Structura-conţinutul infracţiunii

74

3.2.3. Clasificarea conţinuturilor de infracţiune

74

3.3. CONDIŢII PREEXISTENTE INFRACŢIUNII

75

75

 

3.3.1. Obiectul infracţiunii

3.3.2. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii

77

3.3.3. Subiecţii infracţiunii

77

 

77

3.4. ÎNLĂTURAREA CARACTERULUI PENAL AL FAPTEI

79

 

3.4.1.

Aspecte generale

80

 

82

6

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

3.4.2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea

vinovăţiei

 

82

3.4.2.1. Legitima apărare

3.4.2.2. Starea de necesitate

82

3.4.2.3. Constrângerea fizică şi constrângerea morală

83

3.4.2.4. Cazul fortuit

83

88

3.4.2.5. Iresponsabilitatea

90

3.4.2.6. Minoritatea făptuitorului

92

96

3.4.2.7. Eroarea de fapt

 

98

3.5.

INLATURAREA CARACTERULUI PENAL AL FAPTEI PRIN LIPSA

98

PERICOLULUI

98

100

3.5.1. Preliminarii

103

103

3.5.2. Lipsa pericolului social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii 104

 

106

 

3.5.3. Lipsa pericolului social concret al faptei prevăzute de legea penală

106

3.6.

LIPSA PREVEDERII IN LEGEA PENALA

107

 

108

CAPITOLUL IV. PEDEPSELE

109

4.1.

GENERALITAĂŢI ASUPRA PEDEPSELOR

109

 

109

 

4.1.1. Noţiunea şi caracterele pedepsei

109

 

111

 

4.1.2. Scopul şi funcţiile pedepsei

111

4.1.3. Felurile pedepsei

112

 

114

4.2. CADRUL PEDEPSELOR ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN

118

121

 

4.2.1.

Cadrul pedepselor în dreptul penal român cu privire la persoane

fizice

123

4.2.2. Cadrul pedepselor în dreptul penal român cu privire la persoanele 123

 

juridice

124

 

127

4.3.

PEDEPSELE ÎN SPECIAL

130

 

133

4.3.1. Pedepsele principale aplicabile persoanelor fizice

134

4.3.2. Pedepsele principale pentru persoanele juridice

135

4.3.3. Pedepsele complimentare pentru persoane fizice

136

7

Aurel Teodor Moldovan

 

4.3.4. Pedepsele complimentare aplicabile persoanei juridice

137

4.3.5. Pedepsele accesorii

 

138

138

CAPITOLUL V. RĂSPUNDEREA PENALĂ

138

138

5.1. RASPUNDEREA PENALA CA INSTITUTIE FUNDAMENTALA

139

 

5.1.1. Generalităţi privind răspunderea penală

139

5.1.2. Principiile răspunderii penale

141

 

142

5.2. ÎNLOCUIREA RĂSPUNDERII PENALE

144

 

5.2.1. Consideraţii generale

148

 

150

 

5.2.2. Reglementarea instituţiei înlocuirii răspunderii penale

152

5.3. RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE

 

5.3.1. Discuţii în doctrină privind răspunderea penală a persoanei juridice

155

5.3.2. Necesitatea răspunderii penale a persoanei juridice

155

5.3.3. Răspunderea penală a persoanei juridice potrivit noii reglementări

155

 

156

CAPITOLUL VI. APLICAREA PEDEPSEI

156

6.1. ASPECTE GENERALE

157

 

6.1.1. Noţiune şi cadru

158

 

159

 

6.1.2. Forme şi modalităţi de individualizare

159

 

164

6.2.

INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR

166

6.2.1. Criterii generale de individualizare

167

6.2.2. Stări şi circumstanţe în cadrul individualizării pedepsei

169

 

169

 

6.2.2.1. Circumstanţe atenuante

170

 

174

 

6.2.2.2. Circumstanţe agravante

177

 

179

 

6.2.3.

Concursul între cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei

179

 

180

CAPITOLUL VII. FORMELE ŞI MODALITĂŢILE INFRACŢIUNII

181

7.1. ASPECTE GENERALE

185

 

7.1.1. Actele preparatorii

186

 

187

 

7.1.2. Tentativa

187

 

190

7.1.2.1. Felurile tentativei

8

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

7.1.2.2. Incriminarea şi sancţionarea tentativei

7.1.2.3. Infracţiuni pentru care tentativa nu este posibilă

 

192

 

7.1.2.4.

Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului

192

7.1.3. Infracţiunea fapt consumat

192

7.1.4. Infracţiunea fapt epuizat

192

195

196

CAPITOLUL VIII. PLURALITATEA DE INFRACTORI (SĂVÂRŞIREA

197

INFRACŢIUNII DE MAI MULTE PERSOANE)

198

8.1. GENERALITĂŢI PRIVIND PLURALITATEA DE INFRACTORI

199

8.1.1. Noţiunea şi caracterizarea pluralităţii de infractori

199

8.1.2. Formele pluralităţii de infractori

200

8.2. PARTICIPAŢIA PENALĂ

203

204

8.2.1.

Generalităţi privind participaţia penală

206

 

206

8.2.2. Felurile participaţiei penale

207

208

 

8.2.2.1 Autoratul şi coautoratul

209

8.2.2.2 Instigarea

209

8.2.2.3 Complicitatea

 

210

 

8.2.2.4.

Participaţia improprie

213

8.2.3.

Tratamentul penal al participaţiei

214

 

214

CAPITOLUL IX. UNITATE DE INFRACŢIUNI

216

9.1. CONSIDERATII GENERALE

216

9.1.1.

Felurile unităţii de infracţiune

217

9.2. UNITATEA NATURALĂ DE INFRACŢIUNE

219

220

9.2.1. Infracţiunea simplă

221

9.2.2. Infracţiunea continuă

221

9.2.3. Infracţiunea deviată

221

222

9.3. UNITATEA LEGALĂ DE INFRACŢIUNE

9.3.1. Infracţiunea continuată

226

9.3.2. Infracţiunea complexă

9.3.3. Infracţiunea progresivă

230

9.3.4 Infracţiunea de obicei

230

231

9

Aurel Teodor Moldovan

 

232

CAPITOL X. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

232

10.1. GENERALITATI PRINVIND PLURALITATEA DE INFRACTIUNI

233

234

10.2. CONCURSUL DE INFRACTIUNI

236

10.3. TRATAMENT PENAL IN CAZ DE CONCURS DE INFRACTIUNI

238

238

10.4. CONTOPIREA PEDEPSELOR PENTR INFRACTIUNI CONCURENTE

239

10.5. RECIDIVA

240

10.5.1. Aspecte generale

243

243

10.5.2. Modalităţile recidivei

244

10.5.3. Recidiva mare postcondamnatorie

244

10.5. 4. Recidiva mare postexecutorie

245

10.5. 5. Recidiva mică postcondamnatorie

246

 

10.5.

6. Recidiva mică postexecutorie

247

 

248

 

10.5.

7. Tratamentul penal al recidivei

249

 

249

 

10.5.8.

Pluralitatea intermediară de infracţiuni

252

 

252

253

CAPITOLUL XI INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A EXECUTĂRII

253

PEDEPSELOR

253

11.1.

SUSPENDAREA CONDITIONATA A EXECUTARII PEDEPSEI

254

11.1.1. Noţiune

256

257

11.1.2. Condiţii de acordare a suspendării condiţionate a executării

257

 

pedepsei

257

11.1.3. Termenul de încercare

259

11.1.4. Efectele suspendării condiţionate a executării pedepsei

11.1.5. Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei

260

260

11.1.6. Anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei

260

11.2.

SUSPEBDAREA EXECUTARII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE

267

11.2.1. Noţiune

271

271

11.2.2. Condiţii de aplicare a suspendării executării pedepsei sub su-

272

 

praveghere

273

11.2.3.

Termenul de încercare

274

 

275

10

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

11.2.4. Măsurile de supraveghere

11.2.5. Obligaţiile condamnatului

276

11.2.7. Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere 276

11.2.8. Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere 278

11.2.6. Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere

 

278

11.3.

EXECUTAREA PEDEPSEI INCHISORII LA LOCUL DE MUNCA

279

11.3.1. Noţiune

280

281

11.3.2. Condiţii în care se poate dispune executarea pedepsei la locul 281

 

de muncă

281

11.3.3. Revocarea executării pedepsei la locul de muncă

285

11.3.4. Anularea executării pedepsei la locul de muncă

11.3.5. Încetarea executării pedepsei la locul de muncă

11.4.

LIBERAREA CONDIŢIONATĂ

287

11.4.1. Noţiune

11.4.2. Condiţii de acordare

290

11.4.3. Efectele liberării condiţionate

290

291

11.4.4. Liberarea conditionata in cazul detentiei pe viata

298

305

CAPITOLUL XII. MINORITATEA

310

12.1.

RASPUNDEREA PENALAA MINORILOR

319

12.1.1. Aspecte generale privind sancţionarea infractorilor

minori 322

12.1.2. Măsurile educative

329

333

12.1.3. Pedepsele aplicabile infractorilor minorului şi particularităţiile 337

regimului de aplicare şi executare a acestora

341

343

CAPITOLUL XIII. MĂSURILE DE SIGURANŢĂ

346

13.1. NOTIUNE SI CARACTERIZARE

348

13.2. FELUL MASURILOR DE SIGURANTA

350

13.3. REGIMUL MASURILOR DE SIGURANTA

351

13.3.1.

Obligarea la tratament medical

355

13.3.2. Internarea medicală

360

368

13.3.3. Interzicerea unei funcţii sau profesii

381

13.3.4. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi

382

13.3.5. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei

385

389

pe o perioadă determinată

393

397

13.3.6. Expulzarea

11

Aurel Teodor Moldovan

13.3.7. Confiscarea specială

399

401

CAPITOLUL XIV

. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA

403

PENALĂ 14.1. ASPECTE GENERALE

404

407

14.2. AMNISTIA

 

411

12

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL I NOŢIUNI GENERALE

1.1. DREPTUL PENAL CA RAMURĂ DE DREPT

1.1.1. Noţiunea dreptului penal

Dreptul penal este o ramură de drept şi reprezintă ansamblul normelor juridice edictate de stat prin care se stabilesc faptele care constituie infracţiuni (crime şi delicte), pedepsele ce se aplică şi dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, pentru apărarea ordinii de drept. În literatura de specialitate dreptul penal apare şi sub denumirea de drept criminal această denumire derivând de la cuvântul de origine latină crimen, cuvânt ce are semnificaţia de faptă infracţională. Noţiunea de drept penal provine de la cuvântul de origine latină poena, pedeapsă, reprezentând sancţiunea ce se va aplica pentru săvârşirea faptei in- terzise. În literatura de specialitate au existat mai multe definiţii date acestei noţiuni de drept penal, dar ne vom opri cu precădere asupra definiţiei date de marele penalist român I. Tanoviceanu, care afirma : “ Dreptul penal este acea ramură a dreptului public intern, care se ocupă de infracţiune şi de pedepse ce trebuie aplicate acelora care le comit” 1 . Astfel trebuie precizat faptul că marii autori în domeniul dreptului penal au scos în evidenţă faptul că ceea ce este specific dreptului penal este “dreptul de a pedepsi” sau dreptul statului de a exercita represiunea 2 .

1.1.2. Obiectul dreptului penal

Constă în relaţiile sociale care privesc faptele ce sunt considerate a fi infracţiuni (crime şi delicte) şi pedepsele ce se stabilesc şi se aplică celor care săvârşesc infracţiuni. Dreptului penal îi revin relaţii sociale pe care trebuie să le reglementeze, relaţii sociale care conferă participanţilor anumite drepturi şi obligaţii. Relaţiile sociale ce revin dreptului penal sunt activităţile de luptă împotriva infracţiunilor, activităţi ce se realizează prin tragerea la răspundere penală a celora care săvârşesc fapte prevăzute de legea penală. De asemenea obiect al dreptului penal îl reprezintă şi relaţiile de represiune penală, adică acele relaţii ce se stabilesc după săvârşirea faptei interzise, între stat şi făptuitor, în sensul că statul are obligaţia şi totodată

1 I. Tanoviceanu, Curs de drept penal , Bucureşti 1912, pag. 3.

2 Ion Oancea , Drept penal – partea generală, Bucureşti 1971, pag.14.

13

Aurel Teodor Moldovan

şi dreptul de a trage la răspundere pe făptuitor, iar făptuitorul de această dată se va „bucura” numai de obligaţia de a suporta consecinţa faptei sale, şi anume să suporte pedeapsa penală aplicată. Trebuie precizat deasemnea faptul că obiectul dreptului penal mai cuprinde şi relaţiile de apărare socială, relaţii ce se nasc din momentul intrării în vigoare a legii penale. 3

1.1.3. Sarcinile dreptului penal

Pentru a-şi putea realiza scopul său specific dreptul penal trebuie să îndeplinească anumite funcţii şi anume:

Stabilirea faptelor ce reprezintă infracţiuni (crime şi delicte) şi prevenirea lor, lucru ce se realizează prin încriminarea faptelor ce reprezintă un pericol social .

Arătarea în lege a faptelor periculoase pentru valorile sociale, dar şi a sancţiunilor pe care le poate aplica statul prin organele sale în cazul săvârşiri faptelor prevăzute ca interzise.

Dreptul de a pedepsi, drept care trebuie stabilit pentru organele judiciare, precizându–se totodată şi condiţiile în care se poate exercita acest drept. Exercitarea acestui drept presupune existenţă unui temei, iar conform legii penale singurul temei legal îl reprezintă săvârşirea unei infracţiuni. In noul cod penal se poate observa faptul că s-a renunţat la definirea scopului legii penale, scop ce este bine determinat de art 1 din actualul cod penal „legea penală apără împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, pro- prietatea, precum şi întreaga ordine de drept”.

1.1.4. Caracterele dreptului penal

a. Caracterul autonom

Caracterul autonom al dreptului penal se evidenţiază prin faptul că are în primul rând un obiect propriu de reglementare, care îl reprezintă relaţiile sociale spe- cifice acestei ramuri de drept ce trebuie să fie ocrotite, prin faptul că pentru apărarea valorilor sociale să creează reguli de conduită care vin să sublinieze netemeinicia tezei conform căreia dreptul penal reglementează doar relaţii de sancţionare. Cara- cterul autonom al dreptului penal poate fi justificat şi prin faptul că se pot evidenţia domenii ale vieţii sociale unde numai dreptul penal ocroteşte anumite interese, interese ce nu sunt ocrotite prin intermediul nici unei altei ramuri de drept.

b. Caracterul unitar

Acest caracter se desprinde din prevederile art. 362 Cod penal:” Dispoziţiile

3 Constantin Mitrache, Drept penal, Bucureşti 2002, pag.9.

14

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

din partea generală a acestui cod se aplică şi faptelor sancţionate penal prin legi speciale, afară de cazul când legea dispune altfel”

Normele dreptului penal sunt nu numai în Codul penal cuprinse ci şi în legi extrapenale, reprezentând sistem unitar datorită unicităţii principilor care străbat legislaţia penală. Dreptul penal îşi păstrează caracterul unitar nefiind afectat de faptul că normele penale sunt grupate în partea generală, partea specială a Codului penal

ori în legi penale, sau legi nepenale cu dispoziţii penale.

c. Caracterul de drept public

Dreptul penal aparţine dreptului public datorită faptului că prin reglementările sale specifice dreptul penal a venit întotdeauna în apărarea valorilor sociale, unde

interesul major l-a avut societatea, statul ca reprezentant al acesteia. Prin faptul

că dreptul penal reglementează relaţiile de apărare socială, se creează raporturi

juridice între stat şi persoanele fizice ca destinatari ai legii penale. Aceste raporturi

nu reprezintă altceva decât raporturi de putere prin intermediul cărora se realizează

funcţia de apărare a valorilor sociale împotriva infracţiunilor 4 . Statul este în toate

raporturile juridice de drept este subiect dominant care pretinde o anumită conduită de la destinatarii legii penale, şi tot statul este acela care în caz de încălcare

a normelor penale, prin organele sale specializate, asigură restabilirea ordinii

încălcate, prin tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni.

1.1.5. Legăturile dreptului penal cu celelalte ramuri de drept

Dreptul penal şi dreptul procesual penal. În cadrul sistemului român de drept, dreptul penal este în strânsă legătură

cu dreptul procesual penal, cele două ramuri de drept fiind indisolubile. Dreptul

penal îşi îndeplineşte sarcinile specifice prin intermediul dreptului procesual penal,

şi de asemenea dreptul procesual penal fără dreptul penal ar fi lipsit de conţinut. Prin intermediul dreptului penal se stabilesc faptele ce reprezintă infracţiuni, pedepsele şi răspunderea penală, iar normele de drept procesual penal sunt cele care stabilesc procedura de tragere la răspundere a celora care se fac vinovaţi

de

săvârşirea infracţiunilor.

Dreptul penal şi dreptul execuţional penal Dreptul execuţional penal apare în unele sisteme de drept, ca de exemplu

în

sistemul fostelor republici sovietice , drept al muncilor corecţionale . Această

ramură de drept a cărei existenţă de sine stătătoare este discutabilă, cuprinde acele norme juridice ce reglementează relaţiile sociale ce iau naştere în procesul executării sancţiunilor de drept penal; aceste relaţii se nasc între organele de stat

specializate însărcinate cu executarea acestor sancţiuni şi persoanele condamnate,

4 Costică Bulai – Manual de drept penal, Bucureşti 1997, pag.12

15

Aurel Teodor Moldovan

sancţiuni ce sunt aplicate de instanţele de judecată. Deseori în literatura de specialitate s-a conturat ideea conform căreia pe lângă faptul că dreptul penal execuţional este o ramură de drept de sine stătătoare, unii autori au admis chiar existenţa unei subramuri care poartă denumirea de drept penitenciar, care reglementează relaţiile sociale legate de executarea pedepselor privative de libertate 5 .

Dreptul penal şi dreptul civil Această legătură se realizează prin apărarea relaţiilor patrimoniale şi per- sonal nepatrimoniale, apărarea împotriva faptelor periculoase. Această apărare se realizează prin interzicerea sub sancţiuni a sustragerilor, distrugerilor.

Dreptul penal şi dreptul medical În activitatea specifică domeniului medical, se pot comite o serie de infracţiuni prevăzute cel mai adesea în Codul penal, fie de către persoane care nu au dreptul de a exercita profesiunea de medic (art. 281 cod-penal actual, respectiv art 352 - viitoarea reglementare), de persoane care se sustrag de la tratamentul medical (art. 309 1 cod penal), de medicii care prescriu produse şi substanţe stu- pefiante fără a fi necesare în soluţiuonarea unui caz (art. 312 alin. 3 cod penal actual, respectiv art 363 din viitoarea reglementare) ori provoacă avorturi în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor autorizate în acest scop (art. 185 alin. 1 lit. A codul penal actual, resectiv art 199 alin 1, lit a din viitoarea reglementare), etc, pentru care se aplică normele de drept penal şi se angajează răspunderea penală prevăzută de dreptul material, cu posibilitate reţinerii, după caz, a circumstanţelor atenuante sau agravante ce ar rezulta din activitatea medicală 6 .

Dreptul penal este în strânsă legătură şi cu celelalte ramuri de drept existente, precum dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul familiei s.a., prin faptul că preocuparea esenţială a dreptului penal rămâne aceea de apărare împotriva faptelor periculoase.

1.2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL ROMÂN

Aceste principii fundamentale ale dreptului penal reprezintă idei directoare care călăuzesc elaborarea cât şi realizarea normelor penale, evidenţiind trăsăturile legislaţiei penale Ca şi principii fundamentale enumerăm:

Principiu legalităţii

Principiul umanismului

Principiul egalităţii în faţa legii penale

Principiul prevenirii săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală

5 Costică Bulai – Manual de drept penal, Editura All, Bucureşti 1997, pag.19 6 Aurel Teodor Moldovan, Tratat de Drept Medical, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 6.

16

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale

Principiul personalităţii răspunderii penale

Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal

1.2.1. Principiul legalităţii

Acest principiu exprimă regula conform căreia întreaga activitate a dreptului penal se desfăşoară pe baza legii şi în conformitate cu aceasta, exprimând faptul că atât conduita pretinsă membrilor societăţii cât şi sancţiunea ce o vor suporta aceştia în caz de nerespectare a conduitei prevăzute de legea penală, trebuie să fie prevăzută de lege. Principiul legalităţii constituie o garanţie a libertăţii persoanei împotriva abu- zurilor, acest principiu a fost înscris în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului de către ideologii revoluţiei franceze din 1789 în art. 8 astfel : “ nimeni nu poate fi

pedepsit decât în virtutea unei legi promulgate anterior infracţiunii şi legal aplicate”. 7 Acest principiu al legalităţii examinat în funcţie de cele trei instituţii ale acestuia – infracţiunea, pedeapsa şi răspunderea penală , poate fi exprimat pe baza adagiilor:

- “ nullum crimen sine lege” acest adagiu trebuie însă completat şi anume

“ nullum crimen sine lege praevia”

- “ nulla poena sine lege” cu completarea “ nulla poena sine lege praevia “ sau “ sine lege poenali anrteriori”

- “ nullum judicum sine lege”.

În dreptul românesc principiul legalităţii era înscris în Constituţia din 1923, în art. 14 care prevedea :” Nici o pedeapsă nu poate fi înfiinţată nici aplicată decât în puterea unei legi”, acest text reprezintă o reproducere a art.16 din Constituţia de la 1866. Principiul legalităţii a fost afirmat în “Declaraţia universală a drepturilor omului “ adoptată de adunarea generală ONU la 10 decembrie 1948 în art. 11 , al.2: “ Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituie, în momentul în care ele au fost comise, un cat cu caracter penal potrivit dreptului internaţional sau naţional”, şi de asemenea în “ Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice “ adoptat de adunarea generală ONU la 16 decembrie 1966, pact ratificat de România în 1974, art. 15 :” Nimeni nu va fi condamnat pentru

Actualul cod penal

Viitoarul cod penal

Art. 2. - Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infrac- torilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte.

Art. 1 Legalitatea incriminării (1) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni. (2) Nici o persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită.

7 Constantin Mitrache , Drept penal . Partea generală, Edtura “Casa de Editură şi Presă “Şansa””, Bucureşti 2002, pag.29.

17

Aurel Teodor Moldovan

acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional , în momentul în care au fost săvârşite”. Consacrarea acestui principiu în Codul penal nu vine decât ca o garanţie a drepturilor şi libertăţilor prin faptul că împiedică extinderea legii penale prin analogie.

1.2.2. Principiul umanismului

Conform acestui principiu întreaga reglementare penală trebuie să pornească de la interesele şi drepturile fundamentale ale omului. Principiul umanismului sublinează faptul că în normele penale sunt prevăzute exigenţe cărora însă omul li se poate conforma, sancţiunile îndeplinesc şi funcţia de reeducare. Umanizarea pedepselor a fost una dintre principalele preocupării ale şcolii clasice. În lucrarea “Principii di diritto criminale” Enrico Ferii spunea că Şcoala clasică s-a opus cruzimii pedepselor şi a modului de executare propunând abolirea pedepsei cu moartea, a pedepselor corporale şi infamante, a propus îmblânzirea pedepselor. 8 In conformitate cu prevederile codului penal conform cărora: “executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnatului”, acest articol nu face altceva decât să reflecte aspecte ale princi- piului umanismului.

1.2.3. Principiul egalităţii în faţa legii penale

Se exprimă regula conform căreia toţi indivizii societăţii sunt egali în faţa legii, art. 16 din Constituţie prevede faptul că ”cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege.” În codul penal acest principiu nu cunoaşte o consacrare expresă, dar se deduce din faptul că legea penală nu promovează imunităţii sau privilegii care să permită inegalităţi de tratament în aplicarea legii penale. Această egalitate a indivizilor în faţa legii penale funcţionează pentru fiecare cetăţean, fie în calitatea sa de beneficiar al ocrotirii penale cât şi în calitatea de destinatar al exigenţelor impuse de legea penală.

1.2.4. Principiul prevenirii săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală

Întreaga reglementare juridico – penală trebuie să asigure preveni- rea săvârşirii faptelor periculoase, funcţie ce se realizează prin conformare cât şi

8 Constantin Mitrache , Drept penal. Partea generală , Editura “Casa de Editură şi Presă “ Şansa” , Bucureşti 2002, pag.20.

18

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

prin constrângere. Conform art 1 din Codul penal actual este prevăzut faptul că, scopul fundamental al legii penale este acela de a apăra, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, per- soana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept. Realizarea scopului legii penale ia naştere prin prevenirea faptelor prevăzute de legea penală, ca rezultat al cunoaşterii şi respectării legii. Aplicarea şi executarea pedepselor trebuie să fie privit ca un mijloc prin in- termediul căruia se urmăreşte de fapt prevenirea săvârşirii de noi fapte antisociale atât pentru cei care se “bucură” de aplicarea pedepselor, cât şi de alte persoane. Profesorul Costică Bulai vorbind despre doctrina sau şcoala pozitivistă afirma faptul că aceasta “cuprinde un ansamblu de idei şi concepţii cu privire la natura şi cauzele fenomenului infracţional, precum şi cu privire la căile şi mijloacele de luptă împotriva acestui fenomen”. Deci iată că şi scopul doctrinei pozitiviste a fost acela de prevenire a săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.

1.2.5. Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale

Articolul 17, al.2 din Codul penal actual, respectiv articolul 15 alin 2 din viitoarea reglementare, prevăd că :

”Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”, fapt ce presupune existenţa unei fapte care este constată de organele abilitate de lege în forma cerută de lege, şi totodată acest principiu vine ca o garanţie a libertăţii persoanei, deoarece fără săvârşirea unei fapte prevăzute de lege ca şi infracţiune nu se poate să existe răspundere penală.

1.2.6. Principiul personalităţii răspunderii penale

o anumită

conduită ce decurge dintr-o normă penală cât şi răspunderea care decurge din

Se consacră regula conform căreia atât

obligaţia de a avea

Actualul cod penal

Viitorul cod penal

Art. 4. - Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nicio cetăţenie, are domiciliul în ţară.

Art. 9 Personalitatea legii penale (1) Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani. (2) În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română,

19

Aurel Teodor Moldovan

dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost

dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei nici unui stat. (3) Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

nesocotirea obligaţiei au caracter personal, adică va răspunde cel ce a nesocotit normală penală. Acest principiu pune în evidenţă faptul că pedeapsa va fi aplicată numai celui ce a săvârşit o infracţiune.

In viitoarea reglementare se încearcă o lămurire a acestui principiu, printr-o completare a articolul din actualul Cod penal

1.2.7. Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal

Acest principiu presupune faptul că pedepsele vor fi stabilite şi aplicate în funcţie de gravitatea faptei săvârşite, de periculozitatea infractorului, respectiv în funcţie de starea concretă de pericol, astfel ca sancţiunea aplicată să îşi atingă scopul. Principiul individualizări pedepselor îşi găseşte reglementarea în art.72 din

Actualul cod penal

Viitoarul cod penal

Art. 72. - La stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seamă de dispoziţiile părţii gen- erale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol so- cial al faptei săvârşite, de persoa- na infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seamă de dispoziţiile alineatului precedent atât pentru alegerea uneia dintre pedepsele alternative, cât şi pen- tru proporţionalizarea acesteia.

Art. 74 Criteriile generale de indi- vidualizare a pedepsei (1) Stabilirea duratei ori a cuantumu- lui pedepsei se face în raport cu gravitatea

infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii:

a) împrejurările şi modul de comi- tere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite;

b) starea de pericol creată pentru valoarea socială ocrotită;

c) întinderea pagubei materiale produse;

d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;

e) natura şi frecvenţa infracţiunilor

20

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

La stabilirea şi aplica- rea pedepselor pentru per- soana juridică se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a prezentului cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea spe- cială pentru persoana fizică, de gravitatea faptei săvârşite şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

care constituie antecedente pe- nale ale infractorului; f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesu- lui penal; g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială. (2) Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seama de criteriile prevăzute în alin.(1) şi pentru alegerea uneia dintre acestea.

actuala reglementare, respectiv art 74 din viitoarea reglementare, cu denumirea generică de “ Criterii generale de individualizare”). În lucrarea “Principii di dritto criminale” Enrico Ferii aprecia că Şcoala clasică a stabilit raţiunea şi limitele dreptului de a pedepsi (pedeapsa fiind o justă sancţiune aplicată pentru infracţiunea săvârşită, ce trebuie să fie gradată în raport cu gravitatea infracţiunii). 9 Doctrina pozitivistă consideră că reacţia antiinfarcţională trebuie să corespundă periculozităţii infractorului şi să se realizeze prin măsuri adecvate acestei periculozităţii – de eliminare din societate în cazul criminalilor înnăscuţi. 10

1.3. IZVOARELE DREPTULUI PENAL

În mod obişnuit termenul de “Izvor de drept” este folosit în accepţiunea de „izvor formal” sau „sursa juridică” a dreptului care constă în „însuşi actul legislativ în care îşi găseşte exprimarea voinţa puterii publice şi care cuprinde normele de drept, în speţă normele de drept penal cu elementele componente ale acestora. 11 În consecintă, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, ordinele ministerelor, actele emise de organele administraţiei publice locale nu pot constitui izvoare de drept penal. Astfel, raportându-ne la alte ramuri de drept, putem concluziona că izvoarele dreptului penal sunt mai restrânse ca număr, dar sunt precis determinate. Normele juridice penale generale, dar şi o mare parte din cele speciale sunt cuprinse în Codul penal, rezultând astfel o altă caracteristică a acestor norme, şi anume un ridicat grad de stabilitate. Bineînţeles că importante reglementări penale le întâlnim în unele legi complinitoare, unele legi speciale nepenale ce reglementează relaţii sociale din anumite domenii.

9 Constantin Mitrache. – Drept penal. Partea generală. Bucureşt 2002, pag. 21.

10 Idem 8.

11 Costică Bulai – Manual de drept penal. Partea Generală, Editura ALL, Bucureţti, 1997.

21

Aurel Teodor Moldovan

1.3.1. Principalele izvoare ale dreptului penal

1. Mai întâi trebuie menţionată ca izvor al dreptului penal Constituţia României, care prin normele sale consacră valorile sociale fundamentale ale

statului român, fiind izvor juridic pentru toate ramurile dreptului nostru. Constituţia României a fost adoptată prin referendum la 08 decembire 1991, rolul său fiind

de a consfinţi noua ordine politică, socială şi economică creată în România în

urma Revoluţiei din decembrie 1989. In cursul anului 2003, Constituţia României din 1991 a fost revizuită prin Legea nr. 429 din 23 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 758 din 29 octombrie 2003.

În Constituţia României sunt prevăzute norme cu caracter principial ce interesează dreptul penal, dintre care enumerăm art. 15, al.2 – care consacră excepţia de la principiul neretroactivitătii legii, respectiv aplicarea legii penale mai blânde; art.19 – care reglementează de principiu extrădarea şi expulzarea, art.23

– care stabileşte condiţiile în care se pot realiza percheziţii, reţineri şi arestări, art. 24 – privind dreptul la apărare, art. 27 – referitor la inviolabilitatea domiciliului, art. 53 – care prevede posibilitatea restrângerii unor drepturi sau al unor libertăţi) Un interes deosebit pentru dreptul penal prezintă şi dispoziţiile Capitolelor

II şi III ale Titlului II din Constituţia României, ce consacră drepturile şi libertăţile fundamentale, precum şi îndatoririle fundamentale, întrucât scopul normelor dreptului penal este de a asigura cadrul necesar pentru ca toate aceste drepturi, libertăţi şi îndatoriri să fie respectate.

2. Codul penal al României este principalul izvor al dreptului penal, întrucât aşa cum am precizat mai sus, cuprinde practic toate normele penale generale,

precum şi cea mai mare parte din normele penale speciale. Codul penal a fost adoptat la 21 iunie 1968 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, dar acest cod

a suferit modificări succesive prin Decretul 154/1970, prin Legea 6/1973, prin

Decretul 365/1976, prin Decretul 218/1977 ce a fost abrogat ulterior prin Legea 104/1 octombrie 1992, Decretul 99/1983. Codul penal al României a suferit modificări şi după Revoluţia din 1989 prin mai multe acte normative, fiind republicat în M.Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997, după modificările aduse prin Legea 140 / 1996 publicată în M. Of. nr. 289 din 14.11.1996. După republicare, Codul penal a fost din nou modificat printr-o serie de acte normative, dintre care: Legea nr. 143/2000, Legea nr. 197/2000; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 456/2001; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2001, aprobată cu modificări prin Le- gea nr. 20/2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 89/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 61/2002; Legea nr. 456/2001; Legea nr. 20/2002; Legea nr. 61/2002; Legea nr. 169/2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2002, aprobată prin Legea nr. 574/2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 143/2002, aprobată prin Legea nr. 45/2003,

22

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2004, aprobată cu modificări prin Le- gea nr. 85/2005; Legea nr. 160/2005; Legea nr 247/2005; Legea nr. 278/2006; Decizia Curtii Constitutionale nr. 62/2007 publicata in MOF nr. 104 din 12.02.2007; Legea nr. 337/2007 publicata in Monitorul Oficial nr. 841 din 08.12.2007; Legea nr. 58/2008 publicata in Monitorul Oficial nr. 228 din 25.03.2008.

3. Tot ca izvoare ale dreptului penal ne vom opri şi asupra Tratatelor şi Convenţiilor internaţionale, acestea devenind izvoare ale dreptului penal în măsura în care ele sunt ratificate. În literatura de specialitate se face deosebire între:

Tratate şi convenţii prin care statul român s-a angajat să încrimineze şi să sancţioneze anumite fapte deosebit de periculoase care aduc atingere unor valori şi interese comune ale societăţii omeneşti, de unde şi denumirea de infracţiune de drept internaţional

Tratate şi convenţii internaţionale privind asistenţa juridică internaţonală

în materie penală. 12 Prima categorie de Tratate şi convenţii apare ca izvor indirect de drept penal, prin acestea este asumată obligaţia statelor de a incrimina prin legea penală internă astfel de fapte. Tratatele şi convenţiile internaţionale privind asistenţa juridică internaţională conţin norme privind extrădarea şi devin obligatorii după ratificarea lor şi sunt so- cotite izvoare directe de drept penal.

4. Legile penale complementare au o sferă de incidenţă sau aplicare mai restrânsă, întrucât privesc o anumită instituţie sau câteva instituţii de drept penal, fiind menite să completeze reglementările penale cu norme de drept penal. Aceste legi complimentare cuprind numai norme de drept penal, specific fiind faptul că nu conţin incriminări. In acest sens menţionăm Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 627 din 20.07.2006, Legea nr. 296 din 7 iunie 2001 privind extrădarea, publicată în M. Of. Nr. 326 din 18 iunie 2001, precum şi actele prin care se acordă amnistia şi graţierea.

1.3.2. Legile speciale nepenale cu dispoziţii penale

În această categorie a legilor speciale intră acele legi care conţin încriminări separate faţă de codul penal. Aceste legi speciale capătă un caracter penal numai în măsura în care în conţinutul lor sunt prevăzute fapte sancţionate penal.

Cu titlu de exemplu amintim:

1. Legea 82/1991 privind regimul contabilităţii, astfel cum a fost

12 Constantin Mitrache - Drept penal. Partea Generală – Editura “ Casa de Editură şi Presă “Şansa”” Bucureşti 2002, pag. 39.

23

Aurel Teodor Moldovan

modificată şi completată. Republicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 454 din

18/06/2008

2. Legea nr.187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea

securităţii ca poliţie politică, publicată în M.Of. NR. 603 din 9 decembrie 1999 ( art. 24). Ordonanţa de Urgenţă nr. 16 din 22 februarie 2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică. 3. Legea nr.78/ 5 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie ( art. 17 – 20), publicată în M.Of. nr. 219 / 18.05.2000

4. Legea nr.143/26 iulie 2000 privind combaterea traficului şi consumului

ilicit de droguri ( art. 2 – 19 ), publicată în M.Of. 362 /03.08.2000.

5. Codul Silvic, cuprinde norme privind infracţiunile silvice

1.4. RAPORTUL JURIDIC PENAL

1.4.1. Noţiune

Raportul juridic penal este raportul arătat prin lege dintre stat (prin organele judiciare) şi persoana care a săvârşit o infracţiune (infractorul), raport în care statul are dreptul de a aplica o pedeapsă, de a pedepsi (de a trage la răspundere penală), iar infractorul are datoria de a suporta acea pedeapsă (de a răspunde penaliceşte) . 13 Raportul juridic penal ia naştere prin săvârşirea infracţiunii fiind un raport reglementat de norma juridică penală.

1.4.2. Elementele raportului juridic penal

Elementele oricărui raport juridic sunt:

- subiectele

- conţinutul

- obiectul

A. Subiectele raportului juridic penal Ca şi subiecte ale raportului juridic penal este pe de o parte statul ca su- biect dominant, reprezentat prin organele judiciare, iar pe de altă parte subiect al raportului juridic penal este persoana fizică, ca destinatar al obligaţiei. Trebuie subliniat faptul că în raportul juridic de conformare persoana fizică, destinatar al oblgaţiei, este nenominalizată, iar în cadrul raportului juridic de conflict persoana fizică este determinată şi anume este persoana care a săvârşit fapta interzisă, cu alte cuvinte infractorul.

13 Ion Oancea - Drept penal . Partea generală. – Editura didactică şi pedagogică Bucureşti 1971 – pag.53.

24

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

În raporturile de conformare statul impune tuturor destinatarilor legii penale

norme obligatorii, iar în raportul juridic de conflict statul impune celuilalt subiect

şi anume persoana fizică să suporte consecinţele faptei sale , adică pedeapsa.

B. Conţinutul raportului juridic penal

Conţinutul raportului juridic penal se referă la drepturile şi obligaţiile ce revin subiecţilor ai raportului juridic penal. Raportul acesta este un raport dinamic, în sensul că subiecţii raportului juridic desfăşoară anumite acţiuni sau inacţiuni În cadrul raportului juridic de conformare conţinutul îl reprezintă obligaţia

destinatarilor legii penale de a se conforma cerinţelor impuse de lege, dar tot odată este format şi din dreptul statului de a pretinde o anume conduită titularilor obligaţiei de conformare. În cadrul raportului penal de conflict impunerea unei sancţiuni pentru fapta săvârşită reprezintă dreptul statului şi totodată acest drept

al statului constă şi în obligaţia infractorului de a suporta consecinţele faptei sale.

C. Obiectul raportului juridic penal

Obiectul raportului juridic penal îl constituie acţiunile pe care titularii drep- turilor le efectuează sau le poate pretinde şi pe care ceilalţi subiecţi au obligaţia de a le săvârşi sau obligaţia de a se abţine de a le săvârşi. 14 Statul prin instanţa judiciară are dreptul de a trage la răspundere penală, iar infractorul are obligaţia de a suporta pedeapsa. Prin realizarea obiectului specific raportului juridic penal se realizează norma de drept penal. În cazul raportului juridic de conflict obiectul îl constituie pedeapsa, privită ca o sancţiune tipică de drept penal, dar şi alte sancţiuni de drept penal. În ceea ce priveşte raportul juridic de conformare obiectul specific îl reprezintă însăşi conformarea, adică adoptarea unei conduite corespunzătoare exigenţei normei penale fapt ce duce la realizarea normei de drept penal ce reprezintă şi temeiul raportului juridic penal de conformare.

1.4.3. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal

Raportul juridic penal se naşte o dată cu intrarea în vigoare a normei penale incriminatoare, normă ce prevede drepturile şi obligaţiile participanţilor la acest raport.

Raportul juridic de conformare nu depinde de voinţa destinatarilor, este deci

creaţie a legii penale. 15 . Raportul juridic de conformare se desfăşoară prin respecatrea obligaţiei de abţinere de la acţiunea interzisă, obligaţie ce incumbă destinatarului normei. Durata unui raport juridic nu este prestabilită ci acesta depinde de perioada

o

14 Constantin Mitrache - Drept penal. Partea generală. - Casa de Editură şi presă “Şansa”. Bucureşti 2002, pag. 42

15 Costică Bulai – Manual de drept penal. Partea generală. Editura All , Bucureşti 1997, pag.62

25

Aurel Teodor Moldovan

de timp pentru care normele incriminatoarer sunt în vigoare, în acest sens orice modifiacre a normei incriminatoare, respectiv extinderea sau restrângerea obligaţiei de conformare, dtermină o modificare în acelaşi sens şi a raportului juridic . Nu trebuie trecut cu vederea faptul că, raportul juridic de conformare nu încetează prin simpla nerespectare a obligaţiei de către subiectul pasiv, adică acesta nu încetează o dată cu săvărşirea faptei interzise, a infracţiunii. 16 Raportul juridic de conformare se naşte din lege, adică o dată cu intrarea acesteia în vigoare, în timp ce raportul juridic de conflict se naşte prin săvărşirea faptei interzise. Ceea ce deosebeşte cu precădere aceste două raporturi juridice este faptul că în cazul raportului juridic de conformare dobândirea calităţii de subiect al acestui raport nu depinde în niciun fel de voinţa destinatarului legii penale, în timp ce în cazul raportului juridic de conformare dobăndirea acestei calităţii depinde într-un anumit fel de acesta, lucru care este foarte bine evidenţiat în cartea profesorului Costică Bulai, unde vorbeşte despre particularităţi privind naşterea, constatarea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conflict, şi anume:” Când fapta a fost comisă cu intenţie, este evident faptul că depinde de el ca aceasta să nu fie săvărşită, iar dacă fapta este săvărşită din culpă, depinde iaraşi de el ca, acţionând cu mai mulă prudenţă s-au diligenţă, să evite actul culpabil. În toate cazurile, săvârşirea faptei interzise de legea penală este singurul fapt juridic care paote da naştere raportului de drept penal de conflict sau de contradicţie.” Existenţa raportului juridic de conflict se face de către organul judiciar competent, în forma cerută de lege, aceasta fiind hotărârea judecătoraescă de condamnare rămasă definitivă. Odată pronunţată hotărârea judecătorească de condamnare, hotărâre rămasă definitivă, se derulează conţinutul raportului substanţial de conflict, care durează până la executarea pedepsei aplicate de către instanţa de judecată, în acest caz putându-ne referi atât la pedeapsa principală cât şi la eventualele pedepse complementare, dar cu toate acestea stingerea în acest mod a raportu- lui juridic de conflict poate suporta anumite modificări atunci când întâlnim cauze care înlătură executarea pedepsei cum este spre exemplu cazul când intervine graţierea sau amnistia după condamnare.

16 Costică Bulai – Manual de dcrept penal.Partea genearală.Editura All, Bucureşti 1997, pag63

26

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL II LEGEA PENALĂ

2.1. CONŢINUTUL NORMATIV AL LEGII PENALE

2.1.1. Noţiunea de lege penală şi categorii de legi penale

În doctrina penală această noţiune este privită ca fiind, în sens larg, regulă sau normă de drept penal aşa cum legiuitorul prevede prin dispoziţiile art. 141 Cod penal, iar în sens restrâns această noţiune defineşte actul normativ emis de parlament şi care conţine norme de drept penal. Pentru a înţelege cu exactitate această noţiune este necesară o clasificare

a legilor penale, această clasificare făcându-se după rolul pe care îl au în regle-

mentarea relaţiilor de apărare socială. Astfel în literatura de specialitate se vorbeşte despre legi penale generale şi legi penale speciale. Legile penale generale apar definite ca fiind dispoziţii de drept penal cu caracter de principiu, acestea fiind normele din partea generală a codului penal. Privită în alt sens legea penală generală defineşte de fapt codul penal în ansamblu ca lege ordinară pentru a fi deosebită de legea specială. De asemenea şi în ceea ce priveşte legile penale speciale vom întâlni în literatura de specialitate o clasificare a acestora în sensul că legea penală specială are în vedere în primul rând partea specială a codului penal, iar pe de altă parte are în vedere coduri penale speciale (Codul justiţiei militare) sau legi penale speciale ce cuprind dispoziţii derogatorii de la dreptul obişnuit. Această clasificare a legilor penale are o importanţă deosebită deoarece atunci când vin în concurs atât legea penală generală cât şi legea penală specială, adică când sunt incidente pentru soluţionarea unui raport juridic de conflict, regula ce se va aplica în această situaţie este: legea penală specială derogă de la legea penală generală şi se completează cu aceasta. Important de subliniat este faptul că legea penală generală cuprinde norme cu caracter de principii în timp ce legea penală specială cuprinde norme de in- criminare.

O deosebită importanţă în ceea ce priveşte clasificarea legilor penale

o are legea penală cu durată nedeterminată şi legea penală temporară, aceeaşi

importanţă având-o şi legile penale ordinare şi legile penale excepţionale. Marea majoritate a legilor penale, cele obişnuite, sunt cu durată nedeterminată (permanente), iar în ceea ce priveşte legile penale temporare sau predeterminate aşa cum mai sunt denumite în literatura de specialitate sunt acele

legi care în conţinutul lor cuprind o dispoziţie ce limitează aplicarea lor în timp până

la o dată calendaristică sau până ce încetează starea care a determinat adoptarea

27

Aurel Teodor Moldovan

unei astfel de legi. Legea penală temporară se va aplica şi după ieşirea ei din vigoare pentru faptele ce au fost săvârşite sub imperiul acestei legi, deci legea penală temporară în acest sens va ultraactiva. „Aşa cum de altfel o spune chiar denumirea lor proprie, legile penale ordinare sau obişnuite nu sunt altceva decât legi penale ce sunt adoptate în situaţiile unei normale evoluţii a societăţii, în timp ce legile penale excepţionale sunt adoptate în situaţii excepţionale aşa cum este de pildă starea de război, edictarea lor fiind determinată de apărarea în mod corespunzător a valorilor sociale ce au fost astfel lezate.” 17

2.1.2. Normele de drept penal şi categorii de norme penale

Pornind de la această clasificare vom putea face distincţia şi între norma de drept penală generală şi norma de drept penală specială. Normele de drept penal sunt o specie de norme de drept cu un specific, determinat de particularitatea reglementării relaţiilor de apărare socială. 18

A. După conţinutul şi sfera de incidenţă deosebim:

1. Norme penale generale sunt cele care cuprind condiţiile în care

se nasc, modifică şi se sting raporturile juridice penale.

2. Norme penale speciale sunt cele care expun condiţiile în care o

faptă constituie o infracţiune şi pedeapsa ce se aplică.

B. După criteriul cuprinderii dispoziţiei şi sancţiunii în cadrul aceleaşi norme deosebim:

1. Norme penale unitare ce cuprind în conţinutul lor atât dispoziţia cât

şi sancţiunea.

2. Norme penale divizate, norme ce sunt incomplete în ceea ce priveşte

conţinutul lor, acestea clasificându – se la rândul lor în:

Norme de incriminare cadru sau norme în alb care conţin o dispoziţie de incriminare cadru şi o sancţiune corespunzătoare, prevederea

faptei interzise făcându-se ulterior prin alte acte normative.

Norme penale de trimitere şi de referire

Normele de trimitere sunt cele care sunt incomplete în ceea ce priveşte dispoziţia ori sancţiunea, care se vor completa de la alte norme la care fac trimitere. Astfel această normă împrumută dispoziţia ori sancţiunea ce îi lipseşte devenind

astfel independentă faţă de norma la care s-a trimis. 19 Normele de referire după ce se completează cu dispoziţia sau sancţiunea din norma complinitoare nu devin independente, ci se subordonează faţă de normele complinitoare

17 A. T. Moldovan – Drept penal - Partea Generală , Editura Era , Bucureşti, 2006

18 Constantin Mitrache - Drept penal. Partea generală, Bucureşti 2001, pag.48

19 Constantin Mitrache – Drept penal. Partea genrală, Bucureşti 2001, pag.51

28

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

2.1.3. Interpretarea legii penale

Interpretarea, în sensul legii penale, are ca şi scop aflarea voinţei le- giuitorului, voinţă exprimată în dispoziţiile legii pentru a putea stabili dacă acestea sunt aplicabile cazului concret. Această operaţiune logico – raţională este necesară deoarece normele se referă la fapte tipice ce trebuie aplicate unor fapte concrete care sunt şi foarte variate. În literatura de specialitate se face distincţie între interpretare oficială şi cea neoficială. 1. Interpretarea oficială este interpretarea făcută de un organ oficial şi poate fi :

- autentică (legală) făcută de legiuitor

- cauzală ( de caz) făcută de organul judiciar

2. Interpretarea neoficială care în literatura de specialitate apare şi sub denumirea de interpretare doctrinară este cea făcută de oamenii de ştiinţă care se materializează în tratate etc. Deosebirea esenţială între cele două feluri de interpretare constă în aceea că interpretarea oficială este obligatorie în timp ce interpretarea neoficială nu are forţă obligatorie.

2.1.3.1. Metode de interpretare a legii penale

Metode de interpretare a legii penale sunt :

1) Interpretarea literală sau gramaticală constă în aflarea înţelesului normei penale cu ajutorul textului în care este exprimată norma penală. Cu alte cuvinte această interpretare are în vedere analiza textului sub toate aspectele, re- spectiv: etimologic (înţelesul cuvintelor), sintactic (funcţiile cuvintelor în propoziţie, funcţiile propoziţiilor în frază), stilistic (modul de exprimare).

2) Interpretarea raţională sau logică constă în aflarea înţelesului normei, a legii penale cu ajutorul elementelor logice, astfel că pentru a putea înţelege legea sau dispoziţiile de drept penal se va căuta înţelesul noţiunilor fo- losite, a judecăţilor, raţionamentelor construite de legiuitor. Plecând de la aceste considerente interpretarea logică se face după anumite raţionamente şi anume:

- raţionamentul a fortiori

- raţionamentul per a contrario

- raţionamentul reductio ad absurdum

- raţionamentul a pari

Raţionamentul a fortiori este raţionamentul cu ajutorul căruia se demonstrează faptul că, dacă legea permite mai mult, implicit permite mai puţin,

29

Aurel Teodor Moldovan

acest lucru presupune faptul că noţiunea de mai mult încorporează şi noţiunea de mai puţin. Un exemplu în acest sens găsim în cartea profesorului Ion Oancea “Drept penal. Partea Generală” : legea dă dreptul Marii Adunări Generale să edicteze legi; dacă Marea Adunare Naţională are acest drept, după raţionamentul a fortiori, ea are dreptul să facă şi mai puţin, adică să interpreteze legi. 20 Raţionamentul per a contrario demonstrează faptul că acolo unde există o altă raţiune trebuie să existe şi o altă rezolvare juridică. Acest raţionament îl găsim exprimat în adagiul “qui dicit de uno, de altero negat”, exprimând ideea că cine susţine o teză, neagă teza contrarie. Argumentarea “a fortiori” urmăreşte să facă plauzibilă ideea că legea trebuie să fie explicată cu atât mai mult în cazurile în care situaţia este şi mai evidentă decât aceea vizată în mod expres de textul legii. Raţionamentul reductio ad absurdum este acela prin care se demonstrează că orice altă interpretare decât ceea pentru care se pledează ar duce la consecinţe contrare legii, absurde, inadmisibile. Raţionamentul a pari este cel care are în vedere faptul că pentru situaţii identice trebuie să existe soluţii juridice identice. Acest raţionament se poate ex- prima şi prin adagiul “ubi eadem ratio, ubi idem jus “.

3) Interpretarea istorică - potrivit acestei interpretări se ia în considerare istoria sau istoricul legii ce urmează a fi interpretate. Sunt astfel interpretate actele preliminare, proiectele, expunerile de motive, dezbaterile parlamentare.

4) Interpretarea sistematică constă în faptul că norma va fi interpretată în corelaţie cu alte dispoziţii sau cu alte legi.

5) nterpretarea legii prin analogie unde înţelesul unei norme penale se va face cu ajutorul alteia care prevede însă un caz asemănător şi care este mai clar. În doctrina dreptului penal se apreciază că interpretarea prin analogie nu trebuie confundată cu extinderea legii prin anlogie care presupune aplicarea legii penale la fapte care nu sunt prevăzute în normele sale, dar asemănătoare cu cele prevăzute de lege . 21

2.1.3.2. Felurile interpretării după rezultat

Atunci când legea penală se interpretează de către un organ sau altul prin intermediul diferitelor metode se va ajunge la o anumită concluzie cu privire la înţelesul legii penale sau numai cu privire la anumite dispoziţii motiv pentru care se face distincţia între interpretarea declarativă, interpretarea restrictivă şi interpre- tarea extensivă.

20 Ion Oancea – Drept penal. Partea Generală. Editura Dedactică şi Pedagogică Bucureşti 1971,

pag,89

21 Ion Oancea Drept penal. Partea generală. Editura didactică şi pedagocică . Bucureşti 1971, pag. 91

30

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Interpretarea conformă cu legea (declarativă) Această interpretare se bazează pe adagiu “Lex dixit quam voluit” ceea ce presupune faptul că prin această interpretare constată faptul că textul exprimă

exact intenţia şi voinţa legiuitorului. Interpretul ajunge la concluzia că textul redă

şi spune atât cât a voit legiuitorul, că textul nu cuprinde nici mai mult nici mai puţin

decât a voit legiuitorul. 22 Concluziile oricărei interpretări declarative sunt că legea este valabilă, asig- urând condiţii pentru o apărare socială eficientă în lupta împotriva infracţionalităţii. 23

Interpretarea restrictivă Această interpretare îşi are originea în adagiul latinesc “ lex dixit plus quam voluit”, lucru ce evidenţiază faptul că se ajunge la constatarea că legea spune mai mult decât a voit legiuitorul, iar interpretul constatând acest lucru restrânge înţelesul legii făcând astfel o interpretare restrictivă în conformitate cu voinţa legiuitorului. Această interpretare vizează situaţia când legea nu se poate aplica anumitor situaţii, fapt care iniţial păreau a cădea sub incidenţa legii.

Interpretarea extensivă În cazul acestei interpretări se porneşte de la “lex dixit minus quam voluit” lucru ce constată că textul spune mai puţin decât a voit legiuitorul caz în care interpretul extinde aplicarea legii făcând astfel o interpretare extensivă conformă voinţei legiuitorului. Un exemplu al acestei interpretări găsim în cartea profesoru- lui Ion Oancea 24 unde se spune că suspendarea executării pedepsei se aplică numai la cazurile arătate de lege (infractor primar); dacă însă cel care a săvârşit infracţiunea a mai fost condamnat înainte, dar pentru o contravenţie şi nu pentru

o infracţiune, prin interpretare, el este totuşi un infractor primar. Fiind un infractor primar, legea i se poate aplica. Trebuie subliniat faptul că în materie penală inter- pretarea extensivă este rar folosită, fiind folosită în favoarea inculpatului.

Limitele interpretării Este general admis că interpretarea legii penale trebuie să urmărească cunoaşterea voinţei reale a legiuitorului, exprimată în norma de drept interpretată, iar nu crearea unei alte norme de drept sau denaturarea sensului acesteia. Este unanim admis că legile penale sunt de strictă interpretare (poenalia sunt stric - tissimae interpretationis ) şi că înţelesul lor nu poate fi extins prin interpetare, preferându-se se sensul restrictiv. 25

Interpretarea legii penale se efectuează nu pentru a crea noi norme de drept, ci ea trebuie să fie animată de dorinţa cunoaşterii, cercetării şi elucidării înţelesului real al normei de drept, înlăturării unor lacune ale legii cu ajutorul altor

22 Ibidem 23 Alex. Boroi , Ghe. Nistoreanu. Drept Penal – Partea Generală , Ed. All. Beck, Bucureşti 2004, pag. 32

24 Ibidem, pag.92

25 C Bulai „ Manual de drept penal – Partea generală ” Ed. All Beck 1997 , pag 88

31

Aurel Teodor Moldovan

norme în materie, pentru realizarea scopului legii penale şi promovarea principiilor fundamentale ale dreptului penal. 26

2.2. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU

Ceea ce conferă legii penale o eficienţă activă este faptul că exigenţele legii penale sunt respectate de marea majoritate a destinatarilor ei în comparaţie cu eficienţa reactivă care se datorează săvârşirii faptelor interzise (infracţiuni).

2.2.1. Principiile de aplicare a legii penale în spaţiu

Principiile de aplicare a legii penale în spaţiu vin să dea un răspuns problemelor legate de aplicarea legii penale atunci când fapta este săvârşită în întregime pe teritoriul ţării iar făptuitorul se află în ţară, sau în situaţia în care fapta s-a săvârşit în parte pe teritoriul ţării, ori numai rezultatul s-a produs pe teritoriul ţării, când fapta s-a săvârşit în întregime în străinătate, dar făptuitorul este cetăţean român sau apatrid cu domiciliu în România, când fapta este săvârşită în străinătate de un cetăţean străin sau apatrid care nu are domiciliu în România însă fapta a fost săvârşită împotriva statu- lui Român ori cetăţenilor români, când fapta este săvârşită de un cetăţean străin în afara teritoriului României, dar după săvârşirea faptei s-a refugiat pe teritoriul României. Aceste principii de aplicare a legii penale în raport cu spaţiul se regăsesc consacrate în cuprinsul actualului Cod penal la articolele 3-9, respectiv articolele 8-14 din viitoarea reglementare.

1. Principiul teritorialităţii Potrivit acestui principiu legea penală se aplică în exclusivitate şi necondiţionat pe întreg teritoriul ţării pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul României fără a face distincţie între calităţile diferite pe care le pot avea făptuitorii (cetăţean român,

Actualul cod penal

Viitoarul cod penal

Art. 3. - Teritorialitatea legii penale Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României.

Art. 8

Teritorialitatea legii penale

(1) Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României.

cetăţean străin, apatrid cu domiciliu în ţară sau în străinătate). Calificarea faptei ca infracţiune, condiţiile răspunderii, aplicarea sancţiunilor, executarea acestora, toate acestea au loc pe baza legii penale române, fără ca făptuitorul să poată pretinde aplicarea dispoziţiilor mai favorabile cuprinse în legea penală a ţării sale.

26 Alex. Boroi , Ghe Nistorenu „ Drept Penal – Partea Generală ” Ed. All Beck , Bucureşti 2004 ,pag 32

32

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Actualul Cod penal la art. 142 defineşte noţiunea de teritoriu : prin termenul “teritoriu” din expresiile “teritoriul României” şi “teritoriul ţării” se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia”. In viitoarea reglementare întâlnim noţiunea de teritoriu la art 8 alin (2) Prin „teritoriul României” se înţelege întinderea de pământ şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, cu- prinse între frontierele de stat.

Noţiunea de teritoriu cuprinde:

- suprafaţa terestră cuprinsă între frontierele politico - geografice ale statu- lui, această suprafaţă este stabilită prin convenţii cu statele vecine.

- apele interioare , adică apele cuprinse între frontiere 27 - Marea teritorială a României, care cuprinde fâşia de mare adiacentă, după caz apelor maritime pe o lăţime de 12 mile marine (22224 m) măsurată de la liniile de bază - Subsolul, corespunzător solului terestru, acvatic, mării teritoriale fără limite de adâncime

- Spaţiul aerian sau coloana de aer de deasupra teritoriului

Infracţiuni săvârşite pe teritoriul ţării Art. 143 Cod penal actual: prin infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în art. 142 sau pe o navă ori aeronavă română aflată în afara graniţelor ţării, situaţie în care fapta se consideră săvârşită pe teritoriul ţării române. In conformitate cu reglementarile art 8 din vii- toarea reglementare alin (3) Prin „infracţiune săvârşită pe teritoriul României” se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în alin. (2) sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România. O explicaţie a acestei situaţii o găsim în Manualul de drept penal al profe- sorului Costică Bulai unde găsim următoarele: „Leguitorul codului de la 1968, ca de altfel şi cel al Codului penal de la 1936, a adoptat, în această privinţă, criteriul zis al UBICUITĂŢII sau al DESFĂŞURĂRII INTEGRALE, potrivit căruia infracţiunea se consideră săvârşită pretutindeni (termenul de ubicuitate derivă de la adverbul latin ubique = pretutindeni) unde s-a săvârşit fie şi numai un act de executare sau s-a produs rezultatul infracţiunii” 28 Această teorie a ubicuităţii este unanim admisă, literatura şi jurisprudenţa română fiind menită să servească la soluţionarea diferitelor probleme controversate ce apar cu privire la stabilirea locului săvârşirii infracţiunii. Astfel prin aceste dispoziţii se consacră principiul ubicuităţii conform căruia infracţiunea se consideră săvârşită pretutindeni. Infracţiunea săvârşită la bordul unei nave sau aeronave române indiferent unde se află aceasta la data săvârşirii infracţiunii cade sub incidenţa legii penale române.

27 O clarificare importantă o aduce Legea 36 din 16 ianuarie 2002 pentru modificarea şi completa- rea Legii 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigu – Publicată în M.O nr. 77/31.01.2002 28 Costică Bulai – Manual de drept penal. Partea generală. Editura ALL BECK Bucureşti 1997. pag. 94

33

Aurel Teodor Moldovan

Art. 143 alin. 2 consideră infracţiunea săvârşită pe teritoriul ţării şi atunci pe teritoriul ţării sau pe o navă sau aeronavă română s-a efectuat un act de executare sau s-a produs rezultatul infracţiunii; Această reglementare o întâlnim şi în viitoa- rea reglementare la art 8 alin (4) Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România, s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate, ori s-a produs rezultatul infracţiunii.

Excepţii de la principiul teritorialităţii Aplicarea legii penale în conformitate cu principiul teritorialităţii cunoaşte anumite restrângeri şi priveşte infracţiunile săvârşite de persoanele care se bucură de imunitate de jurisdicţie, dar şi infracţiunile săvârşite de militarii unei armate străine aflate în trecere ori staţionate pe teriroriul ţării. Convenţia de la Viena din 1961 ratificată şi de România îşi găseşte oglindire tocmai prin faptul că legea penală română consacră această imunitate de jurisdicţie. Imunitatea de jurisdicţie este o excepţie de ordin procedural având ca şi consecinţă

Actualul cod penal

Viitorul cod penal

Art. 8 - Imunitatea de juris-

Art. 13 Imunitatea de jurisdicţie Legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statu- lui român.

dictie

Legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile interna- ţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei

neaplicarea legii penale teritoriale, însă nu trebuie înţeles faptul că cei care se bucură de acest privilegiu nu vor răspunde penal în faţa organelor statelor ai căror cetăţeni sunt. Statul în care reprezentantul altui stat se bucură de imunitatea de jurisdicţie nu rămâne imun în faţa faptelor penale săvârşite de persoanele ce se bucură de privilegiu ci au la îndemână mijloace de drept internaţional pentru a aduce la cunoştinţa statului acreditat activitatea infracţională a reprezentantului său, declarându-l „persona non grata” şi obligându-l să părăsească teritoriul ţării. Conform art. 8, respectiv 13 din Codul penal de acest privilegiu se bucură şi militarii unei armate străine aflate în trecere sau staţionate pe teritoriul ţării, acestora aplicându-li-se legea statului căruia aparţin, regimul lor juridic fiind re- glementat prin Convenţii. Infracţiuni săvârşite la bordul navelor sau aeronavelor străine aflate pe teritoriul ţării noastre În ceea ce priveşte aceste infracţiuni avem în vedere după cum navele sau aeronavele sunt militare sau folosite în scopuri comerciale, sau folosite în scopuri guvernamentale. 1) Navele sau aeronavele militare sau guvernamentale, acestea se află pe

34

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

teritoriul ţării doar cu aprobarea specială a guvernului român şi reprezintă statul căruia îi aparţin infracţiunile săvârşite la bordul lor şi nu vor cădea sub jurisdicţia statului român. Soluţionarea acestor conflicte se face pe calea dreptului internaţional şi nu a dreptului penal. 2) În cazul navelor şi aeronavelor folosite în scop comercial, faptele săvârşite la bordul acestora, fapte prevăzute de lege, cad sub incidenţa statului român. Legea penală română se va aplica şi în cazul infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării române de către o persoană îmbarcată la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale.

2. Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în afara teri - toriului ţării

1.Principiul personalităţii legii penale In cadrul pricipiului personalităţii este introdusă, ca şi o cerinţă nouă, cerinţa dublei incriminări. Aceasta este limitată la cazul infracţiunilor de gravitate mică şi medie. Condiţiile necesare pentru aplicarea acestui principiu sunt :

Actualul cod penal

Viitorul cod penal

Art. 4. - Personalitatea legii

 

penale

Legea penală se aplică infrac- tiunilor savârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară.

Art. 9 Personalitatea legii penale (1) Legea penală română se aplică

infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de

o

persoană juridică română, dacă pe-

deapsa prevăzută de legea română este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani. (2) În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în

 

afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune

şi

de legea penală a ţării unde a fost

săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei nici unui stat.

 

(3) Punerea în mişcare a acţiunii

penale se face cu autorizarea prealabilă

a

procurorului general al Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesi-

zat sau, după caz, a procurorului general

al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie.

35

Aurel Teodor Moldovan

Infracţiunea să fie săvârşită în străinătate

Fapta să fie considerată infracţiune de legea penală română

Infractorul trebuie să fie cetăţean român sau persoană fără cetăţenie dar cu domiciliul în România. Actualul Cod Penal, spre deosebire de cel din 1937 nu prevede condiţia prezenţei în ţară a infractorului , el putând fi judecat şi în lipsă. 29 Legea penală română se va aplica chiar dacă făptuitorul a fost judecat, condamnat sau achitat în străinătate, urmând ca din pedeapsa aplicată de instanţa română să se deducă pedeapsa sau partea din pedeapsă aplicată şi executată în străinătate pentru aceeaşi infracţiune, precum şi durata reţinerii şi arestării preventive care au fost dispuse în străinătate în legătură cu aceeaşi infracţiune. 30 Principiul personalităţii este cel care stabileşte competenţa exclusivă a legii penale, aceasta aplicându-se chiar dacă făptuitorul a fost condamnat în străinătate.

Principiul realităţii (sau principiul protecţiei reale sau al pasive)

Conform noului cod orice infracţiune comisă împotriva statului român, a unui cetăţean român sau a unei persoane juridice române este încadrată în sfera

naţionalităţii

2.

Actualul cod penal

Viitorul cod penal

Art. 5. - Realitatea legii penale Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei statului român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătaţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării. Punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile prevăzute în alinea- tul precedent se face numai cu autori- zarea prealabilă a procurorului general.

Art. 10 Realitatea legii penale (1) Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara

teritoriului ţării de către un străin, contra statului român, contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române. (2) Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă

procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

a

şi

Justiţie şi numai dacă fapta nu face

obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis.

de incidenţă a acestui principiu, în scopul evitării situaţiilor în care este necesară intervenţia legii penale române, fapt imposibil din cauza neîncadrării infracţiunii în categoriile restrictive Acest principiu prevede faptul că legea penală română se aplică infracţiunilor

29 Vezi R. Stănoiu „ Explicaţii teoretice ale Codului penal” pag 61; I Oancea Drept Penal – Partea generală Ed Didactică şi Pedagogică , Bucureşti 1971 pag 107

30 C. Bulai Manual de drept penal Ed. All Beck Bucureşti 1997 ,pag 101

36

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

săvârşite în afara teritoriului ţării, de către cetăţeni străini ori apatrizi care nu domiciliază în România, infracţiune săvârşită împotriva statului român sau contra vieţii, integrităţii corporale ori sănătăţii unui cetăţean român. Principiul realităţii legii penale vine să consacre ideea necesităţii apărării împotriva unor infracţiuni săvârşite în străinătate a valorilor sociale de maximă importanţă, reprezentând de fapt dreptul fiecărui stat „de a-şi apăra pe baza pro- priei sale legi penale, siguranţa fiinţei proprii şi a cetăţenilor săi” 31

3. Principiul universalităţii legii penale

 

Actualul cod penal

Viitorul cod penal

Art. 6. - Universalitatea legii penale

Art. 11 Universalitatea legii penale

Legea penală se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în art. 5

(1) Legea penală română se aplică şi altor infracţiuni decât celor

alin. 1, săvârşite în afara teritoriului ţării, de un cetaţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării, dacă:

prevăzute în art. 10, săvârşite în afara teritoriului ţării de un străin, care se află de bunăvoie pe teritoriul României, în următoarele cazuri:

a)

fapta este prevazută ca infractiune

a) s-a săvârşit o infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o reprime în temeiul unui tratat internaţional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală

statului pe al cărui teritoriu a fost

a

şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşita;

b)

faptuitorul se află în ţară. Pentru

infracţiunile îndreptate împotriva inter- eselor statului român sau contra unui cetăţean român, infractorul poate fi judecat şi în cazul când s-a obţinut extrădarea lui. Dispoziţiile alineatelor precedente nu se aplică în cazul când, potrivit legii statului în care infractorul a savârsit infracţiunea, există vreo cauză care împiedică punerea în mişcare a actiunii penale sau continuarea proce- sului penal ori executarea pedepsei, sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată. Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea hotărârilor străine.

comisă;

b) s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată.

(2) Dispoziţiile alin.(1) lit.b) nu se aplică atunci când, potrivit legii statului

în

care s-a săvârşit infracţiunea, există

o

cauză care împiedică punerea în

mişcare a acţiunii penale sau continu- area procesului penal ori executarea pedepsei, sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată. (3) Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea

31 Costică Bulai – Manual de drept penal. Partea generală. Editura ALL BECK Bucureşti 1997 pag. 102

37

Aurel Teodor Moldovan

In viziunea noului cod cimpetenţa universală a legii penale române poate interveni în două cazuri:

- cazul infracţiunilor pe care România s-a angajat să le reprime în temeiul unei convenţii internaţionale;

- respectiv cazul în care s-a refuzat extrădarea, în momentul în care s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului. Trebuiesc însă îndeplinite anumite condiţii:

să existe o dublă incriminare în sensul ca fapta să fie prevăzută ca

infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită

infractorul să fie cetăţean străin sau dacă nu are cetăţenie să nu aibă

domiciliu în România

făptuitorul să se afle în ţară.

În ceea ce priveşte urmărirea şi judecata se cere ca acestea să fie posibile şi potrivit ţării unde s-a săvârşit infracţiunea în sensul să nu existe o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale ori executarea pedepsei.

2.3. EXTRĂDAREA

„Extrădarea este un act bilateral între două state în baza căruia un stat pe al cărui teriroriu s-a refugiat un infractor sau un condamnat îl predă la cerere, altui stat pentru a fi judecat ori pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat.” 32 Din definiţie rezultă faptul că extrădarea se realizează întotdeauna între două state, pe de-o parte statul pe al cărui teriroriu se găseşte infractorul sau condamnatul (statul solicitat) şi statul care cere extrădarea (statul solicitant) pe de-altă parte. Calitatea de stat solicitant o poate avea statul pe teriroriul căruia a fost săvârşită infracţiunea, statul împotriva intereselor căruia a fost săvârşită infracţiunea sau ai cărui cetăţeni au fost victime ale infracţiunii, statul al cărui cetăţean este in- fractorul. În ansamblu extrădarea poate fi privită ca un act de asistenţă judiciară prin care statele cooperează în vederea combaterii criminalităţii. Instituţia extrădării este consacrată prin intermediul Constituţiei de la 1991 în art. 19, iar prin legea de revizuire a Constituţiei publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 669 din 22 septembrie 2003 introduce la acest articol alin. 1 1 33 , unde vom întâlni extrădarea pasivă adică acea extrădare pe care România urmează să o realizeze în calitate de stat solicitat şi cea activă atunci când se acordă extrădarea.

Extrădarea îşi găseşte reglementarea şi în Codul penal în art. 9 respectiv

32 Constantin Mitrache – Drept penal. Partea generală. Casa de Editură şi Presă “Şansa” SRL Bucureşti 2002 pag 65 33 Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan – Revizuirea Constituţiei României. Explicaţii şi comentarii. Editura Rosetti Bucureşti 2003. pag. 16

38

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Actualul cod penal

Viitorul cod penal

Art 9. Extrădarea Extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi în lipsa acestora în temeiul legii.

Art. 14 Extrădarea (1) Extrădarea poate fi acordată sau solicitată în temeiul unui tratat internaţional la care România este parte, ori pe bază de reciprocitate, în condiţiile legii. (2) Predarea sau extrădarea unei persoane în relaţia cu statele mem- bre ale Uniunii Europene se acordă sau se solicită în condiţiile legii. (3) Predarea unei persoane către un tribunal penal internaţional se acordă în condiţiile legii.

art. 14 din Viitorul Cod penal:

Condiţiile de acordare (solicitare) a extrădări România acceptă să predea, la solicitarea de extrădare a unui alt stat, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau trimise în judecată pentru o infracţiune ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse de către autorităţile judiciare ale statului solicitant. 34 Pentru realizarea extrădării trebuie îndeplinite anumite condiţii referitoare la infracţiune, la infractor şi la pedeapsa prevăzută de lege sau aplicată de instanţă, competenţă şi de ordin procedural. 35

Condiţii cu privire la infracţiune 1) Infracţiunea să fi fost săvârşită pe teritoriul statului solicitant sau împot- riva intereselor acestuia şi să nu fie aplicabilă legea statului solicitat; 2) Să existe dubla incriminare în sensul că fapta să fie incriminată în legile ambelor state; 3) Pedeapsa prevăzută să fie privaţiunea de libertate mai mare de 2 ani sau o pedeapsă mai severă; 4) Legea 296/ 2001 prevede faptul că nu se admite extrădarea infrac- torului de către statul român în cazul în care potrivit legii statului solic- itant pentru infracţiunea săvârşită se prevede pedeapsa cu moartea decât cu condiţia ca statul respectiv să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român că pedeapsa capitală nu se va executa urmând a fi comutată.

Condiţii cu privire la infractor 1) Infractorul să fie cetăţean străin; 2) Potrivit art. 5 din Legea nr. 296/ 2001 nu pot fi extrădaţi de către Româ-

34 Art 22 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală , publicată în M.Of. nr. 594/1.07.2004 35 Alex. Boroi, Ghe Nistorenu „ Drept Penal – Partea Generală” Ed. All Beck ,Bucureşti 2004 pag 65

39

Aurel Teodor Moldovan

nia cetăţenii români, persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România, persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicţie; 3) Să nu fie în România pronunţată pentru aceeaşi infracţiune o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal sau să nu existe o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale.

Extrădarea poate fi refuzată sau amânată conform art. 5 al (2) Legea 296/ 2001 dacă se consideră că predarea persoanei străine este susceptibilă să aibe consecinţe deosebit de grave pentru aceasta în speţă din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate.

Condiţii privind urmărirea penală sau executarea pedepsei 1) Extrădarea să nu fie solicitată pentru o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare doar la plângerea prealabilă a persoanei vătămate 2) Să nu fi intervenit potrivit oricăruia dintre statele membre la extrădare amnistia, prescripţia sau orice altă cauză care înlătură răspunderea penală.

Condiţii privind cererea de extrădare Cererea de extrădare se formulează în scris de către autoritatea competentă a statului solicitant urmând ca aceasta să fie trimisă Ministerului Justiţiei din Româ- nia. Potrivit art. 24 din Legea 296/2001 această cerere trebuie să fie însoţită de înscrisuri care să conducă la admiterea extrădării şi anume:

- originalul sau copie autentică a mandatului de arestare sau copie a hotărârii de condamnare;

- o prezentare a faptelor pentru care se cere extrădarea;

- copia textelor de lege aplicabile;

- date privind eventuala executare parţială a pedepsei

Principiul specialităţii extrădării Conform acestui principiu persoana extrădată nu poate fi judecată pentru altă infracţiune decât pentru cea care s-a acordat extrădarea şi nici nu poate fi obligată la executarea unei alte pedepse decât pentru cea a cărei executare s-a solicitat extrădarea. „Persoana este astfel sub protecţia statului care a acordat extrădarea.” 36 Plecând de la acest principiu nu trebuie să se înţeleagă ideea că persoana care a fost extrădată nu poate fi judecată şi pentru alte infracţiuni săvârşite însă această judecare se poate face doar cu acordul prealabil al statului care a acordat extrădarea şi doar dacă după executarea pedepsei nu părăseşte teritoriul în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă.

36 A.T. Moldovan „Expulzarea , extrădarea şi readmisia în dreptul internaţional” , Ed. All Beck Bucureşti 2004 pag 144

40

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Sistemele de acordare a extrădării În literatura de specialitate şi în sistemul legislativ în vigoare sunt cunoscute 3 sisteme de acordare a extrădării 1) sistemul politic sau guvernamental unde extrădarea este un act politic şi se acordă pe baza datelor culese de către organele administrative sau judiciare; 2) sistemul jurisdicţional unde extrădarea este un act jurisdicţional asupra căruia vor decide instanţele judecătoreşti; 3) sistemul mixt reprezentând de fapt o combinare a celor două sisteme anterior expuse unde pentru acordarea extrădării vor participa atât organele judiciare menite să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege cât şi autoritatea guvernamentală învestită să decidă asupra acordării extrădării.

Având în vedere dispoziţiile legii 296/2001 şi dispoziţiile constituţionale sistemul de acordare al extrădării este cel jurisdicţional unde doar instanţa de judecată respectiv Curtea de Apel judecă cererea de extrădare şi decide acordarea sau respingerea ei.

2.4. APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP

Aplicarea legii penale în timp în teoria dreptului penal ocupă un loc important datorită faptului că legiile penale cuprind dispoziţii incriminatoare şi sancţionatoare ce au o durată în timp limitată, fiind cunoscut faptul că există o succesiune de legi penale. Faptele penale se săvârşesc într-un anumit moment şi se judecă sub imperiul aceleaşi legi penale aflată în vigoare, alte fapte penale se săvârşesc în timp ce o lege penală este în vigoare dar se judecă sub o altă lege penală. Pentru soluţionarea corectă a tuturor problemelor ce apar legate de aplicarea legii penale

în timp s-au edictat norme speciale de drept, norme ce sunt înscrise în Codul Penal

secţiunea a doua intitulată „Aplicarea legii penale în timp” articolele de la 10-16, respectiv in sectiunea 1, capitolul II, „Aplicarea legii penale în timp” articolele 3-7 din Viitorul Cod penal Prin norme penale privind aplicarea legii penale în timp se înţelege ansam-

blul de norme juridice penale prin care se reglementează aplicarea legii penale în raport cu timpul săvârşirii infracţiunii şi cu momentul tragerii la răspundere penală

a celor care au săvârşit infracţiuni. 37 Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp sunt menite să determine legea penală aplicabilă.

37 I. Oancea . Drept Penal – Partea Generală Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1997 ,pag 118

41

Aurel Teodor Moldovan

2.4.1. Principiul activităţii

 

Actualul cod penal

Viitorul cod penal

 

Art. 10

Activitatea legii pe-

Art. 3 Activitatea legii penale Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare.

nale

Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea

Legea penală intră în vigoare odată cu publicarea ei în Monitorul Oficial însă ea poate să fie şi ulterioară publicării ei, iar ieşirea din vigoare are loc prin abrogare. Abrogarea poate fi totală când întreaga lege este scoasă din vigoare, cât şi parţială, când doar o parte din lege este scoasă din vigoare. Abrogarea unei legi poate să fie expresă, atunci când se prevede în legea de abrogare ce anume se scoate din vigoare, în timp ce abrogarea tacită sau implicită este aceea, care se desprinde din economia legii. O situaţie specială apare în cazul infracţiunilor continuate, de obicei, pro- gresive unde infracţiunea începe să fie săvârşită sub incidenţa unei legi şi se epuizează sub incidenţa altei legi, caz în care se va aplica legea penală în vigoare din momentul epuizării infracţiunii.

2.4.2. Principiul neretroactivităţii legii penale

Îşi găseşte reglementarea în art. 11 C.p- „Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite nu erau prevăzute ca infracţiuni”. Acest principiu consacră principiul fundamental al legalităţii în sensul că legea penală dispune numai pentru viitor nu şi pentru trecut când ne referim la incriminarea faptelor. Adagiul latin nullum crimen sine lege praevia îşi găseşte oglindirea în art. 11 din C.p. unde se consacră regula că nimeni nu poate fi ţinut să răspundă de o faptă care la data săvârşirii ei nu era prevăzută ca infracţiune garantând astfel ca libertatea indivizilor. Întrucât însă prin dispoziţia din art 2 C.p se prevede numai regula că legea prevede faptele care constituie infracţiuni şi sancţiunile aplicabile, fără să se facă vreo referire la neretroactivitatea legii penale, prevederea din art .11C.p. este binevenită, constituind o completare necesară a principiului legalităţii în dreptul penal. 38

2.4.3. Principiul retroactivităţii legii penale

La un moment dat o faptă care a fost socialmente periculoasă, datorită modificărilor condiţiilor socio - economice, se poate întâmpla să îşi modifice gradul de pericol social în sensul micşorării lui, ceea ce face necesară, înlăturarea ei din

38 C. Bulai Manual de drept penal Ed. All Beck Bucureşti 1997 pag 128

42

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

sfera ilicitului penal. Scoaterea unor infracţiuni din sfera ilicitului penal, se face printr-o lege de dezincriminare. Retroactivitatea legii de dezincriminare este prevăzută de în art . 12 alin (1) cod penal actual. Potrivit acestei dispoziţii „Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche dacă numai sunt prevăzute de legea nouă” 39 . Acest principiu prevede situaţia când la data când fapta este săvârşită aceasta este prevăzută în legea penală în vigoare ca şi infracţiune dar ulterior este adoptată o lege nouă ce scoate fapta în afara ilicitului penal. Legea penală mai favorabilă se aplică atât atunci când ea apare în timpul procesului penal , dar şi când o condamnare este pronunţată în baza unei legi vechi nefavorabile, iar până la executarea în întregime (sau chiar după executarea în întregime a pedepesei) apare o lege nouă mai favorabilă . 40

2.4.4. Principiul ultraactivităţii

Acest principiu are în vedere numai legile penale temporare fiind consacrat prin dispoziţiile art. 16 Cod penal (Noul Cod Penal consacră acest principiu în art. 9). Legea penală temporară are aplicaţii asupra faptelor prevăzute ca şi infracţiuni săvârşite în timp cât legea penală era în vigoare chiar dacă faptele nu au fost urmărite sau judecate în acelaşi interval de timp. Necesităţiile de apărare socială care determină adoptarea legii penale tem- porare justifică aplicarea acesteia şi ultraactiv, după ieşirea acesteia din vigoare, dar numai faptelor săvârşite cât timp era în vigoare, înlăturând posibilitatea pentru făptuitorii care săvârşesc infracţiuni aproape de ieşirea din vigoare a legii penale temporare, pentru a rămâne nesancţionaţi , ori de a fi sancţionaţi potrivit legii penale mai favorabile. 41

2.4.5. Principiul aplicării legii penale mai favorabile

Este prevăzut de art. 13 din C.p. (Viitorul Cod Penal consacră acest principiu în art. 5- Art. 5 Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei

(1) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă apro - bate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile) având în

39 Alex. Boroi, Ghe Nistorenu „ Drept Penal – Partea Generală” Ed. All Beck ,Bucureşti 2004 pag 41 40 Alex. Boroi, Ghe Nistorenu „ Drept Penal – Partea Generală” Ed. All Beck ,Bucureşti 2004 pag 43 41 C. Mitrache – Drept penal. Partea generală. Casa de Editură şi Presă “Şansa” SRL Bucureşti 1997 pag 65

43

Aurel Teodor Moldovan

vedere situaţia când de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei intervin una sau mai multe legi penale succesive, situaţie în care se va aplica infractorului legea penală mai favorabilă. „Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile nu sunt prevăzute de lege însă în ştiinţa dreptului penal s-a admis faptul că pentru a determina legea penală mai favorabilă trebuie comparate legile succesive sub raportul condiţiilor de incriminare a faptei, de tragere la răspundere şi de sancţionare.” 42 Aceste criterii trebuie să aibă ca şi finalitate aflarea acelei legi, care în cazul concret va permite o soluţie mai blândă pentru infractor şi nu la

o

apreciere generală a legii penale mai favorabile. Profesorul Costică Bulai în „Manual de drept penal” consideră că pentru

o

soluţionare practică a acestei probleme „se recomandă examinarea mai întâi

a

condiţiilor privitoare la temeiul şi condiţiile tragerii la răspundere penală pentru

infracţiunea săvârşită. Este posibil ca incriminarea faptei în legile succesive să fie diferită, în sensul că una din legi prevede, pentru ca fapta să constituie infracţiune, condiţii sau cerinţe pe care cealaltă lege nu le prevede. În acest caz va fi mai favorabilă

legea care prevede astfel de condiţii, dacă acestea nu sunt îndeplinite în fapt 43 . În literatura de specialitate s-a afirmat faptul că, criteriul cel mai des folosit de deter- minarea legii penale mai favorabile este cel al pedepselor principale. În cazul în care există situaţia ca într-o lege pedeapsa ce se aplică este închisoarea, iar în altă lege pedeapsa prevăzută este amenda, atunci de regulă legea care prevede pedeapsa amenzii este mai blândă. În situaţiile legiilor succesive unde pedepsele sunt de aceeaşi natură dar cu limitele speciale diferite, caz în care minimul este acelaşi dar maximul este diferit, va fi mai favorabilă legea care prevede un maxim mai redus, iar în cazul în care maximul special al pedepsei este acelaşi dar min- imul pedepsei este diferit, legea penală mai favorabilă este cea care prevede un minim mai scăzut.

Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive

Acest principiu îmbracă două variante prevăzute în art. 14 şi 15 din C.p., art. 14 referindu-se la aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, iar art. 15 făcând referire la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Acest principiu este reglementat în art 6 din Viitorul Cod penal (Art. 6 Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei (1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim. (2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare

42 A. T. Moldovan – Note de curs: Drept Penal – Partea generală , Universitatea Transilvania , Braşov 2004 43 Costică Bulai – Manual de drept penal. Partea generală. Editura ALL BECK Bucureşi 1997 pag. 138

44

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune. (3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii. (4) Măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă. (5) Când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile alin.(1)-(4), pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta. (6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor

complementare sau măsurilor de siguranţă acestea se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă. (7) Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alineatelor precedente) 1) Art. 14 din prezentul Cod penal are în vedere situaţia când legea nouă prevede pentru aceeaşi faptă care este prevăzută ca şi infracţiune o pedeapsă mai uşoară. În acest sens dacă în legea veche pedeapsa era detenţiunea pe viaţă aceasta se va înlocui cu maximul pedepsei închisorii prevăzute de legea nouă (art. 14, alin. 2 actualul Cod penal) 2) Dacă prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă în baza vechii legi se stabileşte pedeapsa închisorii, iar legea nouă prevede numai pedeapsa amenzii, se va înlocui pedeapsa închisorii cu amenda (art. 14 alin. 3 C.p.). 3) Când pedepsele aplicate sunt de aceeaşi natură situaaţie în care ne vom afla în faţa pedepsei închisorii pedeapsa aplicată după legea veche se va reduce la maximul special prevăzut de noua lege. Dacă pedeapsa pronunţată pe baza vechii legi este amenda aceasta va fi redusă la maximul special prevăzut de noua lege. 4) Efectele legii penale mai favorabile se întind şi asupra pedepselor com- plimentare măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative şi asupra pedepselor deja executate ori considerate ca executate până la adoptarea aceastei legi. Art. 15 din Codul penal face referire la aplicarea facultativă a legii favorabile însă pentru ca aceasta să-şi producă efectele este necesar îndeplinirea anumitor condiţii:

a) Să existe hotărâre de condamnare definitivă la pedeapsa închisorii (nu la orice fel de pedeapsă) b) Legea penală este mai favorabilă aceasta reieşind din limitele mai reduse de pedeapsă faţă de legea anterioară

c) Pedeapsa aplicată este mai mică decât maximul prevăzut în legea

44 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache – Drept penal. Partea generală. Casa de Editură şi Presă “Şansa” SRL Bucureşti 2002

45

Aurel Teodor Moldovan

nouă ori cel mult egal cu acest maxim

d) Instanţa de judecată să aprecieze că este necesată reducerea

pedepsei 44 .

CAPITOLUL III INFRACŢIUNEA

3.1. DISPOZIŢII GENERALE

3.1.1. Noţiunea de infracţiunea

Noţiunea generală de infracţiune ajută la delimitarea infracţiunilor de alte fapte asemănătoare, care însă pot constitui contravenţii sau abateri disciplinare. G. Antoniu în cartea intitulată „Reflecţii asupra conceptului de infracţiune” consideră că această noţiune desemnează „fapta descrisă, prevăzută de legea penală cu elementele sale componente şi care defineşte o anumită infracţiune. Este accepţiunea ce o are în vedere legiuitorul, care observând faptele periculoase pentru valorile sociale esenţiale ale societăţii, le interzice sub sancţiuni specifice pentru a preveni săvârşirea lor în viitor.” Noţiunea de infracţiune provine din substantivul latinesc „infractio” care semnifică spargere, frângere. In „Droit penal general” a lui J. Prandel se arată, că prin infracţiune se înţelege „orice acţiune sau omisiune pe care societatea o interzice sau ameninţarea unei pedepse”. Dacă legislaţia penală burgheză nu se ocupă de infracţiune, în schimb doctrina penală burgheză îi dă o atenţie suficientă. „Toţi autorii, toate tratatele de drept penal burghez încearcă să dea definiţia infracţiunii ca noţiune generală” 45 . F. Liszt afirmă că infracţiunea este „acţiune ilicită ameninţată cu o pedeapsă” 46 . După Garraud infracţiunea este „o faptă căreia în complexul instituţiilor juridice ale statului, îi este ataşată o pedeapsă ca o consecinţă şi sancţiune” 47 . Vouin şi Leute susţin că infracţiunea este „un fapt material, prevăzut şi pedepsit de legea penală care nu se justifică nici prin exerciţiul unui drept, nici prin îndeplinirea unei datorii şi care poate fi imputat autorului” 48 . Iar I. Tanoviceanu precizează următoarele când dă definiţia infracţiunii. „Infracţiunea este acţiunea sau inacţiunea, care fiind socotită doloroasă sau culpoasă, legiutorul a sancţionat-o penaliceşte.” 49 . Art 17 din Actualul Cod penal defineşte infracţiunea, ca fiind infracţiunea ca fiind „fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de

45 A.T. Moldovan- Note de curs. Drept penal parte generală. Universitatea Braşov 2004

46 F.V. Liszt, Lehrbuch des deutchen Strafrechs (Tratat de drept penal german), Berlin 1905, pag 44

47 P. Gerraud, Traite droit penal francais (Tratat de drept penal francez), vol I, Paris, pag 202

48 R. Vouin şi L. Leute, Droit penal et criminologie (Drept penal şî criminologie), Paris 1956, pag 147

49 I. Tanoviceanu. Curs de drept penal, Bucuresti 1912, pag 164

46

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

legea penală”. Art 15 din Viitorul Cod penal defineşte infracţiunea ca fiind „fapta prevăzută de legea penală, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o”. Infracţiunea reprezintă o comportare negativă în sensul neîndeplinirii unei obligaţii impuse de lege. G. Levasseur apreciază, că potrivit concepţiei realiste periculozitatea socială are semnificaţia unei fapte contrare ordinii sociale, prin atitudinea sa de a tulbura această ordine. 50

Actualul cod penal

Viitorul cod penal

- fapta prevăzută de legea penală;

- fapta să fie prevăzută de legea penală;

- fapta să fie săvârşită cu vinovăţie;

- fapta să fie nejustificată;

- fapta să prezinte perciol social

- fapta să fie imputabilă persoanei care a săvârşit-o

3.1.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii In noul cod penal nu se mai face referire la pericolul social ca şi trăsătură generală a infracţiunii. Caracterul nejustificat al faptei precizează faptul că aceasta are un caracter ilicit.

a) Pericolul social al faptei Pentru ca fapta să constituie infracţiune trebuie să prezinte pericol social 51 . In ştiinţa dreptului penal, pericolul social imbracă două forme:

- pericol social generic (abstract)- care se referă la un anumit tip de

infracţiune cum este furtul, omorul fiind evaluat în mod abstract de catre legiuitor

pentru a putea stabili dacă fapta prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, cât de mare este gradul de pericol şi care este pedeapsa care trebuie aplicată în această situaţie;

- pericol social specific (concret)- este pericolul social al faptei săvârşite,

pericol ce va fi stabilit de instanţa de judecată, urmând ca apoi să poată stabili

sancţiunea penală ce trebuie aplicată ţinând seama de vătămarea efectivă a valorii sociale, de urmarea produsă. Pericolul social se exprimă în stare de nelinişte şi de insecuritate socială pe care fapta penală o creează, subliniindu-se în acest fel una din implicaţiile negative ale vătămării pe care infracţiunea o presupune. 52 Pericolul social al infracţiunii prezintă grade deosebite, unele infracţiuni

şi atrăgând o

avand un grad mai mare de pericol social (ex: tâlhărie, omor

pedeapsă mai aspră, altele un pericol social mai mic (ex: lovirea, ameninţarea ), fapte pentru care leguitorul a prevăzut pedepse mai uşoare.

)

50 G. Levasseur. Droit des etates units. Dalloz, 1990, p 113

51 In literatura juridică noţiunea de pericol social este conturată în modalităţi şi formulări diferite. G. Levasseur în Droit des etates units. Dalloz, 1990, p 113, apreciază că potrivit concepţiei realiste care pune în evidenţă această trăsătură a infracţiunii ; perciculozitatea socială are semnificaţia de faptă contrară ordinii sociale, prin atitudinea sa de a tulbura această ordine.

52 C. Bulai. Drept penal- parte generală. Editura AllBeck, Bucureşti 1997, pag 153

47

Aurel Teodor Moldovan

Gradul de perciol social este determinat de o serie de faptori ca: valoarea relaţiei lezate, valoarea cauzală a acţiunii- inacţiunii, mărimea şi natura urmărilor produse sau care s-ar fi putut producem persoana infractorului, forma de vinovăţie, mobilul ori scopul cu care s-a acţionat, mijloacele folosite etc. 53

b) Vinovăţia ca trăsătură esenţială Este prevăzută în art 17 din Actualul Cod penal, repectiv art 19 al aceluiaşi cod prezintă formele vinovăţiei, respectiv art 17 din Codul penal viitor. Atitudinea psihică periculoasă a infractorului faţă de faptă şi de consecinţele ei îmbracă forma vinovătiei, pentru ca fapta să prezinte infracţiune este necesar ca această faptă să fie imputabilă făptuitorului, în situaţia în care fapta este comisă fără vinovăţie fapta nu poate fi reţinută în sarcina celui care a săvârşit fapta. Profesorul C. Bulai defineşte vinovăţia ca fiind „atitudinea psihică a per- soanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social a avut în momentul executării reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente

periculoase ale acesteia sau deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări”. Pentru tragerea la răspundere penală a unei persoane care a comis o infracţiune şi pentru dozarea cat mai justă a pedepsei, nu este suficientă numai stabilirea faptului că persoana respectivă a săvârşit fapta cu vinovăţie, ci mai este necesar a se stabili şi forma de vinovăţie cu care aceasta a acţionat. 54 Vinovăţia îmbracă două forme:

- intenţia;

- culpa.

Atât în legislaţia penală cât şi în literatură pe lângă intenţia directă şi cea indirectă întâlnim şi praeterintenţia sau intenţia depăşită. Infracţiunea este săvârşită cu intenţie când:

- infractorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui- intenţie directă; - infractorul prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu urmăreşte producerea lui acceptă posibilitatea ca acesta să se producă- intenţia indirectă. In cartea intitulată „Manual de drept penal. Parte generală” a profesorului Costică Bulai întâlnim „Noţiunea, trăsăturile esenţiale şi conţinutul infracţiunii” un exemplu pentru a explica intenţia indirectă ca formă a vinovăţiei ea existând „nu numai atunci când infractorul trage un foc de armă în tâmpla victimei, prevăzând că în mod inevitabil va surveni moartea victimei, dar şi atunci când focul tras cu intenţia de a ucide un om a avut loc în condiţii în care moartea victimei, era numai posibilă, dacă făptuitorul urmăreşte aceasta”.

Intenţia are la rândul său două modalităţi:

Intenţia directă- se caracterizează prin faptul că infractorul prevede rezul- tatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea unei fapte. Constatarea că infractorul a dorit săvârşirea faptei prevăzute ca interzisă şi mai mult a prevăzut

53 Al. Boroi, Gh Nistoreanu, Drept penal - Parte generală. Editura AllBeck, Bucureşti 2004, pag 85 54 Al. Boroi, Gh Nistoreanu, Drept penal - Parte generală. Editura AllBeck, Bucureşti 2004, pag 90-91

48

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

rezultatul periculos al acestei fapte reprezintă dovada că el a urmărit defapt pro- ducerea acelui rezultat. Petem afirma că această intenţie directă sau dol direct cum apare în literatura de specialitate nu este o voinţă oarecare ci este o vointă care este îndreptată spre realizarea unui anumit rezultat are astfel spus o finalitate certă. Profesorul Dongoroz afirmă faptul că intenţia directă nu apare ca o simplă vinovăţie, ci infractorul „trebuie să fi urmărit anume cauzarea unei vătămări„. Trebuie precizat faptul că există infracţiuni cum este cazul delapidării, unde această infracţiune se poate săvârşi numai cu intenţie directă.

Intenţia indirectă- dolul eventual se caracterizează prin faptul că infractorul prevede rezultatul faptei sale deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui. Trăsăturile specifice dolului eventual pun în evidenţă atitudinea pasivă a subiectului activ al infracţiunii faţă de posibilitatea producerii urmării periculoase, rezultat pe care nu-l urmăreşte, însă admite posibilitatea ca acesta să se producă.

In practica judiciară şi în doctrină se vorbeşte şi despre intenţia determinată şi despre intenţia nedeterminată.

Intenţia determinată- atunci când infractorul are reprezentarea unei consecinţe periculoase, consecinţă a cărei producere o urmăreşte sau pur şi simplu o acceptă şi acţionează pentru producerea aceleeaşi concecinţe periculoase, astfel că în cazul intenţiei determinate se poate vorbi atât despre intenţia determinată directă cât şi de intenţia determinată indirectă.

Intenţia nedeterminată- atunci când făptuitorul are reprezentarea mai mul- tor consecinţe periculoase care s-ar putea produce fiindu-i indiferent care dintre aceste consecinţe se vor produce, astfel că se poate afirma că în cazul intenţiei nedeterminate nu se poate discuta decât despre intenţie directă.

Doctrina de drept penal mai susţine şi existenţa unei intenţii generice si a unei intenţii speciale.

Intenţia generică- se caracterizează prin existenţa voinţei acţiunii şi a rezul- tatului precum şi prin prevederea generică a rezultatului. Se află în această situaţie cel care urmărind să ucidă victima, este în eroare asupra identităţii persoanei sau cel care deşi aplică victimei lovitura mortală, aceasta nu moare ca urmare a lovi- turii ce i s-a aplicat, ci a înnecării în fluviul în care fusese aruncat corpul victimei, crezându-se că este moartă. 55

Intenţia specială- apare atunci când voinţa infractorului este îndreptată spre realizarea unei anumite finalităţi, aflată dincolo de momentul când sunt realizate toate cerinţele normei de incriminare. 56

55 F. Mantovani. Diritto penale. Parte generale secunda edizione, CEDAM, Padova, 1988, pag 314

56 V. Dongoroz şi colaboratorii, op cit, pag 127, C. Bulai, op cit pag 120

49

Aurel Teodor Moldovan

Culpa constituie forma specifică de legătură psihică a autorului cu fapta. Din cartea profesorului Costică Bulai „Instituţii de drept penal” aflăm că există culpă ca formă a vinovăţiei atunci când făptuitorul săvârşind o faptă care prezintă pericol social, a prevăzut rezultatul socialmente periculos al faptei sale dar nu a

urmărit şi nu a acceptat eventualitatea producerii lui, însă a acţionat socotind fără temei că acel rezultat nu se va produce sau nu a prevăzut rezultatul deşi trebuia şi putea să-l prevadă. Culpa prezintă la rândul ei două modalităţi:

- culpa cu prevedere (uşurinţă);

- culpa simplă (neglijenţă)

Culpa cu prevedere sau uşurinţă- există în situaţia când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei că el nu se va produce. Culpei cu prevedere îi sunt caracteristice două elemente esenţiale şi anume, faptul că făptuitorul prevede rezultatul faptei însă nutreşte cu speranţa, lipsită de temei, că acesta nu se va produce. Spre exemplu situaţia când un conducător auto circulând cu o viteză excesivă produce un accident prin care pricinuieşte vătămarea corporală victimei sau poate surveni chiar moartea victimei. În dreptul medical exista culpă cu previziune atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale (în speţă moartea bolnavului), dar nu urmăreşte producerea lui, ci crede, fără temei, că acesta nu se va produce. M.R. este examinată de 5 ori în decurs de 20 de zile la o circumscripţie rurală şi i se pune diagnosticul de gastroduodenită, după care este îndrumată la policlinică unde i se pune diagnosticul de colopatie cu constipaţie şi este trimisă la domiciliu. După o lună în cadrul aceleaşi circumscripţii pacienta este diagnsticată în mod corect ca fiind însărcinată în luna a treia cu avort incomplet, infectat, şi este trimisă la spital pentru internare. Aici este refuzată pe motivul lipsei de locuri, dar este readusă după o saptămână în stare gravă urmată de deces. Comisia medico-legală a apreciat că în speţă cauza medicală a morţii a fost compilaţia infecţios distrofică datorită unui avort incomplet care a evoluat un timp îndelungat 57 . Intre cauză (avort şi complicaţiile sale) şi efect (moartea victimei) se impun în speţă o serie de omisiuni privind asistenţa medicală a victimei, omisiuni cu caracter de condiţie cauzală care a favorizat moartea 58

Culpa simplă (greşeala) – există în situaţia în care infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea sa-l prevadă, demonstând faptul că această modalitate a culpei este cea care constă în poziţia psihică a persoanei care nu a prevăzut urmările periculoase ale faptei sale deşi în toate împrejurările şi pe baza capacităţii sale trebuia şi putea să le prevadă. În cazul culpei simple pentru a se putea stabili vinovăţia se au în vedere

57 A.T.Moldovan-tratat de drept medical, editura AllBeck, Bucureşti 2002, pag 432-433

58 Gh Scripcaru, T. Ciornea, op cit pag 136

50

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

două criterii:

- un criteriu obiectiv prin care se urmăreşte să se stabilească dacă fap- tuitorul trebuia să prevadă rezultatul socialmente periculos;

- un criteriu subiectiv prin care se urmăreşte să se verifice dacă făptuitorul care avea posibilitatea să prevadă rezultatul socialmente periculos, a putut să prevadă rezultatul în momentul săvârşirii faptei. Pentru cea de-a doua categorie de culpă în dreptul medical un caz ilustrativ ar fi următorul „L.M. în vârstă de 18 ani, a fost internat într-o secţie de urgenţă pentru agitaţie psihomotorie şi delir nesistematizat (pe foaia de observaţie a fost consemnat diagnosticul de intoxicaţie accidentală cu o substanţă necunoscută). Bolnavei i s-a administrat bicarbonat de sodiu. A doua zi de la internare, bolnava

a prezentat cianoză, convulsii, stare de inconştienţă şi de stop cardio-respirator.

Medicii au constatat că în loc de ser bicarbonat s-a perfuzat clorură de potasiu. In ciuda tratamentului de reanimare efectuat, bolnava a decedat. Prin corelarea datelor clinice cu cele morfologice concluzia raportului de autopsie a fost în sensul

că moartea pacientei L.M. a fost consecinţa unui accident terapeutic, prin confuzia medicamentelor şi s-a produs prin stop cardiac, consecutiv administrării neindicate

şi

supradozate a unei perfuzii de clorură de potasiu, soluţie 10%. Comisia medico-legală a considerat că este vorba de o greşeală de diagnostic

şi

tratament prin încalcarea unei norme elementare de supraveghere şi vigilenţă,

constând în administrarea unei substanţe medicamentoase în doză legală” 59 .

Culpa mai poate îmbrăca forma nebăgării de seamă, adică a lispei de atenţie, de abilitate profesională. Se mai face distincţie între culpa directă (acţiunea săvârşită de infractor) şi culpa indirectă (acţiunea săvârşită de o alta persoană).

Praeterintenţia – presupune o unire a intenţiei cu culpa care mai poartă denumirea şi de intenţie depăşită caracterizăndu-se prin faptul că subiectul acţiunii doreşte sau acceptă producerea urmării periculoase, urmări pe care le-a prevăzut însă a socotit că acestea nu se vor produce, dar cele produse în realitate sunt mult mai grave. Faptuitorul urmărind producerea unui rezultat, el săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al unei infracţiuni, însă rezultatul produs este mult mai grav (loviri sau vătămări cauzatoare de moarte). Prin noul cod penal se doreşte unificarea regimului sancţionator prevăzut pentru acţiunea şi inacţiunea comisă cu aceeaşi formă de vinovăţie.

c) Prevederea faptei în legea penală Reprezentând o altă trăsătură a infracţiunii, arătând faptul că pentru

existenţa infracţiunii nu este suficient să existe o faptă care prezintă pericol social

şi să fie săvârşită cu vinovăţie, ci în plus este necesar ca fapta să fie prevăzută

de legea penală ca infracţiune şi să fie ca atare sancţionată. In partea generală a codului penal se defineşte şi se reglementează noţiunea generală de infracţiune, ca apoi în partea Specială a Codului penal se prevede şi se descrie fiecare faptă

59 A.T.Moldovan- Tratat de drept medical, editura AllBeck, Bucureşti 2002, pag 435

51

Aurel Teodor Moldovan

prevăzută ca infracţiune şi pedeapsa corespunzătoare. In literatura de specialitate prevederea în legea penală a unei fapte şi sancţionarea ei poarta denumirea de element legal al infracţiunii fiind esenţial pentru existenţa infracţiunii

3.2. CONŢINUTUL INFRACŢIUNII

3.2.1. Noţiune şi importanţă

Aşa cum apare prevăzut în cadrul Codului de procedură penală la art.10 această noţiune de „conţinut al infracţiunii” desemnează „totalitatea elementelor constitutive ale infracţiunii”. Plecând de la această definiţie „prin conţinutul infracţiunii se înţelege totali - tatea condiţiilor cerute de lege pentru ca fapta să constituie infracţiune, condiţii ce sunt cerute prin intermediul normelor incriminatoare.” 60 Pentru înţelegerea exactă a acestei noţiuni vom avea în vedere de exemplu infracţiunea de omor, prevăzută la art. 174 actualul Cod penal, respectiv în art 186 din viitorul Cod penal, partea specială, conţinutul acestei infracţiuni se realizează atunci când o persoană ucide cu intenţie o altă persoană. Noţiunea de infracţiune şi noţiunea de conţinut al infracţiunii sunt două noţiuni distincte, deoarece noţiunea de infracţiune are în vedere trăsăturile esenţiale

ale oricărei infracţiuni, iar noţiunea de conţinut al infracţiunii reprezintă de fapt trăsăturile specifice fiecărei infracţiuni, trăsături care în sfera ilicitului penal o deo- sebesc de celelalte infracţiuni, astfel această noţiune de „conţinut al infracţiunii” serveşte la calificarea infracţiunilor îndeplinind totodată şi un rol important în re- alizarea legalităţii. Conţinutul infracţiunii este definit de profesorul C. Bulai ca „totalitatea condiţiilor cerute de lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune. Aceste condiţii sunt cerute prin normele incriminatoare.” Astfel, de exemplu, potrivit dispoziţiei din art .208, respectiv 227 din Codul penal, infracţiunea de furt se realizează atunci când

o persoană ia un bun mobil din posesia sau detenţia alteia, fără consimţământul

acesteia, cu scopul de a şi-l însuşi pe nedrept. Definiţia unui tip particular de infracţiune se reflectă de fapt în descrierea făcută în cuprinsul textelor de incriminare indicându-se tot odată condiţiile cerute de lege pentru existenţa respectivei infracţiuni. Pe baza conţinutului infracţiunii are loc calificarea acesteia, adică caracteri- zarea unei fapte ca infracţiune şi încadrarea ei în textul de lege care o prevede şi

o sancţionează. Pentru aceasta trebuie să se constate existenţa în fapta săvârşită

a tuturor condiţiilor cerute de lege pentru existenţa unei anumite infracţiuni, deci

a tuturor elementelor constitutive ale acelei infracţiuni. Fiind o noţiune stabilită prin lege şi deci obligatorie, conţinutul infracţiunii are un rol important în realizarea principiului legalităţii în domeniul dreptului penal. Calificarea unei fapte ca infracţiune nu se poate face decât în strânsă conformitate

60 A. T. Moldovan – Note de curs Drept Penal – Partea Generală

, Universitatea Transilvania ,

Braşov 2004 61 C. Bulai , Manual de drept penal –Partea generală , Ed All , Bucureşti 1997, pag 167

52

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

cu legea. Dacă fapta concretă nu prezintă vreuna dintre trăsăturile prevăzute de lege, ea nu poate fi prevăzută ca infracţiune, lipsind unul dintre elementele con- stitutive ale infracţiunii. 61

3.2.2. Structura-conţinutul infracţiunii

Prin noţiunea de structură a conţinutului infracţiunii se înţelege modul în care se grupează în cadrul conţinutului infracţiunii diferitele elemente care alcătuiesc acest conţinut şi raporturile care se stabilesc între acestea. 62 Această structură este menită să determine condiţiile care sunt obligatorii pentru conţinutul oricărei infracţiuni şi care ar putea să lipsească, care sunt determinante pentru existenţa infracţiunii, adică cele determinante pentru existenţa infracţiunii. Structura conţinutului infracţiunii are în vedere următoarele elemente: obiectul infracţiunii, subiecţii infracţiunii, locul, timpul săvârşirii infracţiunii şi actul de conduită cu cele două laturi (latura subiectivă şi latura obiectivă). Pentru ca o faptă să constituie infracţiune este necesar ca ea să prezinte pericol social, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea penală, dar este tot odată necesar ca toate condiţiile ce alcătuiesc conţinutul legal al infracţiunii să se materializeze în trăsăturile concrete ale acelei fapte.

Condiţiile necesare alcătuirii diferitelor conţinuturi de infracţiuni pot fi astfel clasificate:

1. după factorii la care se referă vom vorbi despre condiţii referitoare la

actul de conduită, la obiectul infracţiunii, la subiecţii infracţiunii, la locul şi timpul

săvârşirii infracţiunii. Această clasificare este cea care stă la baza distincţiei între conţinutul juridic şi conţinutul constitutiv al infracţiunii.

2. după importanţa pe care le au pentru existenţa infracţiunii vom

face distincţia între condiţii esenţiale (numite şi constitutive) şi accidentale (circumstanţiale). Condiţiile care formează conţinutul infracţiunii în configuraţia de

bază poartă denumirea de condiţii esenţiale sau constitutive, astfel că lipsa vreunei dintre aceste condiţii conduce la inexistenţa infracţiunii. Poartă denumirea de condiţii accidentale sau circumstanţiale acele condiţii care ajută la alcătuirea conţinutului infracţiunii în vreuna dintre variantele ei agra- vante sau atenuante.

3. după existenţa lor în momentul săvârşirii infracţiunii vom vorbi despre

condiţii preexistente, concomitente şi subsecvente. În ceea ce priveşte condiţiile preexistente în rândul acestora vor intra cele care se referă la obiectul infracţiunii, ca de exemplu condiţia ca obiectul să se afle într-un anumit loc, sau se poate face referire şi la subiecţii infracţiunii, şi anume

ca subiectul activ sau pasiv să aibă o anumită calitate. Ca şi condiţii concomitente le vom aminti pe cele care se referă la momentul sau timpul săvârşirii infracţiunii.

62 Ibidem

53

Aurel Teodor Moldovan

Printre condiţiile subsecvente vom enumera cele referitoare la producerea unui anumit rezultat, ca de exemplu moartea sau sinuciderea victimei. Trebuie precizat faptul că, clasificarea condiţiilor în funcţie de momentul săvârşirii infracţiunii nu face altceva decât să ajute la o mai bună cunoaştere a conţinutului infracţiunii.

3.2.3. Clasificarea conţinuturilor de infracţiune

În ştiinţa dreptului penal clasificarea conţinuturilor de infracţiune se realizează ţinându- se seama de anumite criterii de clasificare, astfel că vom întâlni, în primul rând :

- dupa structura condiţiilor vom avea conţinut juridic care cuprinde toate condiţiile cerute de legea penală pentru existenţa infracţiunii, de aceea conţinutul juridic mai poartă denumirea şi de conţinutul propriu-zis al infracţiunii aşa cum apare în norma de incriminare, şi conţinutul constitutiv al infracţiunii care se referă numai la condiţiile care determină conduita ilicită, conţinut ce este format din totalitatea condiţiilor referitoare la latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunii.

- după criteriul variantelor de incriminare a infracţiunilor, vom dis- tinge între conţinuturi de bază sau tip şi conţinuturi agravante sau atenuante. Atunci când avem în vedere conţinutul de bază sau tip al infracţiunii vom pleca de la premiza că legea penală incriminează faptele într-o formă de bază, adică având în vedere condiţiile subiec- tive şi obiective absolut necesare pentru existenţa acelui tip particular de infracţiune (în acest sens avem în vedere cuprinsul art. 208 şi 211 alin.1 Cod penal în care sunt prezentate condiţiile necesare pentru ca o faptă să constituie infracţiune de furt şi cea de tâlhărie). Există însă şi situaţia în care legea penală adaugă conţinutului de bază anumite condiţii care nu fac altceva decât după caz să reducă sau să sporească pericolul social abstract al infracţiunii.

- după criteriul structurii juridice, vom vorbi despre conţinuturi simple şi complexe. Vom avea conţinut simplu al infracţiunii, atunci când infracţiunea este prevăzută numai într-o singură variantă, ce reprezintă de fapt acele cerinţe care pentru existenţa infracţiunii se referă doar la o singură acţiune sau inacţiune, la un singur rezultat şi la o singură formă de vinovăţie. Conţinut complex al infracţiunii, apare atunci când infracţiunea este reglementată în două sau mai multe variante sau există şi situaţia când aceeaşi infracţiune capătă contur sub mai multe modalităţi. Astfel că în cazul conţinuturilor complexe vom avea în vedere mai multe acţiuni sau inacţiuni, mai multe rezultate, dar şi două sau mai multe forme de vinovăţie.

- după formele infracţiunii (clasificare pe care o întâlnim în cartea intitulată Drept penal. Partea Generală a profesorului Alexandru Boroi

4 Alexandru Boroi şi colaboratorii. – Drept penal.Partea generală. Editura Europa Nova Bucureşti 1997 , pag.135.

54

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

şi colaboratorii) vom avea conţinuturi tipice şi conţinuturi atipice. Astfel că în cazul conţinuturilor tipice ne vom referi la acele condiţii care alcătuiesc conţinutul juridic al infracţiunii, iar în cazul conţinuturilor atipice sunt cele care corespund tentativei şi actelor premergătoare. 63

3.3. CONDIŢII PREEXISTENTE INFRACŢIUNII

3.3.1. Obiectul infracţiunii

Infracţiunea nu poate fi concepută fără preexistenţa unei anumite relaţii împotriva căreia se îndreaptă actul de conduită şi care constituie de fapt obiectul acestui act. Ca şi trăsătură esenţială a infracţiunii am enunţat caracterul socialmente periculos al actului de conduită, acest caracter evidenţiindu – se prin faptul că actul de conduită se îndreaptă împotriva anumitor valori sociale,această trăsătură esenţială a infracţiunii ne pune în evidenţă faptul că obiectul infracţiunii, la modul general, îl formează societatea concepută ca ansamblu al relaţiilor sociale. Astfel în doctrina penală obiectul infracţiunii apare definit ca fiind valoa - rea socială şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt periclitate ori vătămate prin fapta infracţională 64 . Aceste valori sociale sunt arătate în cuprinsul art.1 actualul Cod penal la capitolul intitulat „Legea penală şi limitele aplicării ei”, acestea fiind: România, su- veranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept. Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracţiunii ca fiind valoarea socială şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt periclitate ori vătămate prin fapta infracţională. 65 Prin săvârşirea infracţiunii se vatămă o valoare socială ocrotită printr-o normă de drept penal, iar ocrotirea acestei valori sociale prin normele dreptului penal consacră obiectul infracţiunii rangul de obiect juridic. În literatura de specialitate obiectul infracţiunii apare sub mai multe forme, astfel că vom putea vorbi despre:

a. Obiectul juridic general şi obiectul juridic material Obiectul juridic general este format din totalitatea relaţiilor sociale ocrotite prin normele de drept penal. Prin obiectul juridic material al infracţiunii se înţelege cantitatea materială, ceea ce reprezintă fie corpul victimei, fie un obiect sau un lucru oarecare, un animal, cantitate asupra căreia se îndreaptă materialitatea actului de conduită 66 . Trebuie menţionat faptul că între obiectul juridic general şi obiectul juridic material existe anumite diferenţe în primul rând prin simplul fapt că obiectul juridic general, aşa cum este de altfel şi denumit general, există în orice infracţiune, în

65 Constantin Mitrache – Drept penal. Partea generală. Bucureşti 2002, Casa de editură şi presă “ Şansa” srl , pag.98 6 I. Oancea – Drept Penal . Partea generală , Ed. Didactică şi pedagogică , Bucureşti 1971 , pag 166

66 Costică Bulai şi colaboratorii – Instituţii de drept penal . Editura Trei, Bucureşti 2001

55

Aurel Teodor Moldovan

timp ce obiectul juridic material există numai la acele infracţiunii la care valoarea socială ocrotită constă într-o entitate materială. Obiectul material există de exemplu în cazul infracţiunilor contra patrimoniului şi este format din obiectul asupra căruia se îndreaptă activitatea infracţională, putând astfel fi: bunul furat, delapidat, sau bunul obţinut prin abuz, amăgire. Mai putem de asemenea întâlni obiect material

şi în cazul infracţiunilor contra vieţii şi integrităţii corporale, obiect care este format în acest caz de însăşi corpul victimei.

b. Obiectul juridic generic (de grup) fiind format din grupul de valori so-

ciale de aceeaşi natură ce sunt ocrotite prin normele de drept penal.

c. Obiectul juridic specific (individual) fiind obiectul specific infracţiunii

format din relaţiile sociale formate în jurul şi datorită unei valori sociale specifice, cu alte cuvinte acest obiect reprezintă de fapt valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin săvârşirea infracţiunii. Între obiectul juridic generic şi obiec- tul juridic specific există un raport de subordonare în sensul că obiectul specific reprezintă o parte din obiectul juridic generic. Pentru înţelegerea exactă a acestui

raport de subordonare găsim acest raport explicat de către profesorul Costică Bulai în cartea intitulată „Instituţii de drept penal” şi anume: „Orice infracţiune aduce at- ingere, pe lângă obiectului său specific, şi unui anumit obiect juridic generic sau de grup. Astfel, toate infracţiunile contra siguranţei statului au ca obiect juridic comun relaţiile sociale privind siguranţa statului român; toate infracţiunile contra persoanei, oricare ar fi obiectul lor specific, au ca obiect juridic comun relaţiile sociale privind persoana. 67 Diferenţa majoră între obiectul juridic generic şi obiectul juridic specific este clădită pe ierarhia şi legăturile ce se stabilesc în cadrul sistemului de valori.

e. Obiectul juridic complex este format din obiectul juridic principal, deci

relaţiile sociale principale care sunt vătămate, şi din obiectul juridic secundar (sau adiacent), adică relaţia socială adiacentă căreia i se aduce atingere prin săvârşirea infracţiunii. Acest obiect juridic este specific infracţiunilor complexe, cum de ex- emplu este cazul infracţiunii de tâlhărie unde ca şi obiect juridic principal avem relaţiile sociale ce privesc apărarea avutului privat sau public (relaţiile de detenţie, posesie), iar obiectul juridic adiacent fiind format din relaţiile sociale privitoare la apărarea integrităţii corporale, a vieţii şi sănătăţii persoanei.

3.3.2. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii

Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii formează ansamblul elementelor preex- istente infracţiunii fără de care nu se poate concepe săvârşirea vreunei infracţiuni. Aceste condiţii cu privire la timpul şi locul săvârşirii infracţiunii sunt prevăzute în conţinutul celor mai multor infracţiuni. Locul săvârşirii infracţiunii:

Locul săvârşirii infracţiunii apare ca o condiţie esenţială în conţinutul unei infracţiuni de îndeplinirea căreia depinde însăşi existenţa infracţiunii. În acest sens putem avea ca şi exemplu conducerea unui autovehicul

67 Costică Bulai şi colaboratorii – Instituţii de drept penal, Editura Trei. Bucureşti 2001, pag.49

56

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

cu tracţiune mecanică fără permis de conducere constituie infracţiune în cazul în care acest autovehicul este condus pe drumurile publice (locul săvârşirii infracţiunii) Nerealizarea condiţiei privind săvârşirea faptei într-un anumit loc conduce la inexistenţa respectivei infracţiuni, din lipsa uneia din elementele ei constitutive Locul săvârşirii infracţiunii este un element circumstanţial de care nu depinde existenţa infracţiunii ci doar realizarea unei variante califi- cate a infracţiunii. În acest sens infracţiunea de furt este săvârşită în variantă calificată când furtul este săvârşit într–un loc public (element circumstanţial). Nerealizarea acestei condiţii privind săvârşirea faptei într-un anumit loc nu conduce la inexistenţa respectivei infracţiunii, fapta rămâne infracţiune în varianta tip (simplă ) dar nu se realizează varianta calificată.

Timpul săvârşirii infracţiunii:

Timpul de săvârşire a infracţiunii este în primul rând o condiţie esenţială de realizarea căreia depinde existenţa infracţiunii. În acest sens avem ca şi ex- emplu pentru existenţa infracţiunilor de trădare prin ajutarea inamicului, folosirea emblemei Crucii Roşii în timpul operaţiunilor militare se cerea ca aceste fapte să fie săvârşite în timp de război. Timpul săvârşirii infracţiunii constituie un element circumstanţial, condiţie ce are rol de element circumstanţial în conţinutul agravat al anumitor infracţiuni. - infracţiunea de furt este calificată în situaţia în care această infracţiune este săvârşită pe timp de noapte, sau în timpul unei calamităţi.

3.3.3. Subiecţii infracţiunii

Prin noţiunea de subiecţii infracţiunii se înţelege persoanele implicate în săvârşirea infracţiunii fie ca subiecţi activi, prin însăşi săvârşirea infracţiunii sau fie ca subiecţi pasivi, fiind persoanele care suportă consecinţele infracţiunii. Astfel vom avea ca subiecţi ai infracţiunii persoanele fizice care nu şi-au respectat obligaţia din cadrul raportului juridic penal de conformare şi au săvârşit fapta interzisă, şi persoane fizice sau juridice care sunt beneficiarii ocrotirii juridice penale şi care prin săvârşirea faptei interzise suportă consecinţele acestei fapte. Noţiunea de subiecţi ai infracţiunii nu se confundă cu noţiunea de subiecţi de drept penal ce desemnează persoanele implicate în raporturi de drept penal, fie ca destinatari ai obligaţiei de conformare în cadrul raporturilor juridice penale de cooperare, fie ca beneficiari ai ocrotirii juridice penale. Sub acest aspect se poate lesne observa că sfera noţiunii de subiecţi de drept este mai întinsă, ea cuprinzând şi persoanele neimplicate în săvârşirea unei infracţiuni, decât sfera noţiunii de subiecţi ai infracţiunii. Subiecţii de drept penal prin implicarea lor în săvârşirea unei infracţiuni devin subiecţi ai infracţiunii. Cu alte cuvinte, toţi subiecţii

68 C. Mitrache ; Drept penal român – Partea generală , .Casa de editură şi presă «Şansa » Bucureşti 1997 pag 86, 87

57

Aurel Teodor Moldovan

infracţiunii sunt şi subiecţi de drept penal, dar nu toţi subiecţii de drept penal sunt

şi subiecţi ai infracţiunii. 68

În modul cum sunt implicaţi în săvârşirea infracţiunii vom distinge între subiectul activ al infracţiunii şi subiectul pasiv al infracţiunii.

Subiectul activ al infracţiunii poate fi persoana fizică care a săvârşit fapta în calitate de autor (în mod direct şi nemijlocit), sau în calitate de participant la săvârşirea infracţiunii (instigator sau complice). Are calitatea de subiect activ al infracţiunii sau de infractor, persoana care săvârşeşte o infracţiune-fapt consumat ori o tentativă pedepsibilă şi la care participă ca autor, instigator sau complice. În literatura de specialitate pentru a desemna persoana care a săvârşit fapta interzisă se foloseşte atât noţiune de infractor cât şi de făptuitor. Însă nu trebuie înţeles faptul că aceste noţiuni sunt sinonime, deoarece aceste noţiuni deşi la o primă lecturare apar identice vom vedea că noţiunea de infractor este mai largă desemnând persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, ceea ce nu desemnează infracţiune, iar lipsa vinovăţiei ori a pericolului social face ca faptă săvârşită prevăzută de legea penală să nu constituie infracţiune, iar persoana care

a săvârşit–o să nu apară ca infractor ci ca făptuitor.

Condiţiile generale privitoare la existenţa subiectului activ:

a) vârsta

b) responsabilitatea

c) libertatea de voinţă şi acţiune

a) Vărsta cerută de lege . Legiuitor a stabilit ca vărstă la care o persoană va putea răspunde penal,

deci va deveni subiect activ al infracţiunii, vărsta de 14 ani împliniţi, această vârstă

a fost stabilită având în vedere particularităţile bio-psihice ale minorului. Până la

împlinirea vărstei de 14 ani se prezumă absolut că minorul nu are discernamânt, deci nu are dezvoltarea psiho-fizică necesară pentru a-şi da seama de importanţa faptelor sale, astfel că în literatura şi în practica de specialitate s-a apreciat faptul că minoritatea făptuitorului constituie o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Deşi şi după împlinirea vărstei de 14 ani dezvoltarea bio-psihică nu este completă s-a prevăzut faptul că minorul între 14-16 ani va răspunde penal numai dacă se dovedeşte că la momentul săvârşirii faptei a avut discernământ. Prin discernământ se înţelege capacitataea minorului de a-şi da seama de caracterul socialmente periculos al faptei şi de a-şi manifesta conştient voinţa, capacitatea privită însă nu în general, ci raportată la fapta concretă săvârşită . 69 Stabilirea apariţiei discernământului cu care s-a acţionat la săvârşirea unei infracţiuni are o importanţă practică deosebită, deoarece pot exista cazuri când în momentul comiterii faptei minorul să nu fii acţionat cu discernământ, în schimb

69 Dongoroz , Tratat , pag 407 70 Alex. Boroi ;Ghe .Nistoreanu Drept penal – Partea generală , Ed. ALL Beck , Bucureşti 2004 pag 104, 105

58

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

ulterior să se constate cu certitudine existenţa discernământului. 70

Dovada de discernământ trebuie făcută în fiecare caz în parte şi aceasta cade

în sarcina organelor judiciare. Dacă nu se face dovada existenţei discernământului

minorului în momentul săvârşirii faptei, răspunderea acestuia este exclusă, minorul

în vârstă de de 14-16 ani lipsit de discernământ aflându-se în aceaşi situaţie cu a

minorului care nu împlinise vârsta de 14 ani în momentul săvârşirii faptei , adică nu poate fi, nici el, subiect activ al infracţiunii. 71 Însă minorul care a împlinit vârsta de 16 ani este prezumat că are capacitate penală, această prezumţie este relativă ea putând fi combătută prin proba contrarie.

b) Responsabilitatea nu este definită de codul penal, ea putându-se deduce

din cuprinsul art.48 Cod penal actual, respectiv art 28 din viitoarea reglementare

care defineşte iresponsabilitatea. Responsabilitatea în doctrina penală apare definită ca fiind aptitudinea per- soanei de a-şi da seama de faptele sale, astfel că responsabilitatea se apreciază

prin intermediul factorului intelectiv care presupune capacitatea persoanei de a înţelege semnificaţia acţiunilor şi inacţiunilor sale, şi prin intermediul factorului volitiv ce presupune capacitatea persoanei de a fi stăpână pe acţiunile sau inacţiunile sale. Responsabilitatea se prezumă ca stare normală a oricărei persoane ce a împlinit vârsta de 16 ani, prezumţie relativă însă putând fi înlăturată prin proba contrarie. În concepţia profesorului Costică Bulai „responsabilitatea este o condiţie sine qua non pentru ca o persoană să fie răspunzătoare penal pentru fapta săvârşită de ea, iar în dreptul nostru penal, care consideră vinovăţia ca trăsătură esenţială

a

infracţiunii, responsabilitatea este o condiţie pentru existenţa subiectului activ

al

infracţiunii, fiindcă nu poate exista vinovăţie acolo unde lipsesc cei doi factori,

intelectiv şi volitiv, necesari pentru existenţa vinovăţiei şi care marchează, totodată, prezenţa responsabilităţii.” Nu poate fi subiect al infracţiunii şi deci nu poate fi trasă la răspundere penală persoana care nu are capacitatea de a înţelege de ce fapta sa prezintă pericolul social şi de ce este interzisă şi nici care sunt rosturile pedepsei. 72

c) Libertatea de voinţă şi acţiune presupune că „subiectul activ a decis

în mod liber asupra săvârşirii faptei şi a avut libertatea de hotărâre şi libertatea de

acţiune potrivit propriei sale voinţe.” 73 Dacă făptuitorul a acţionat sub imperiul constângerii fizice şi constrîngerii morale fapta nu mai este imputabilă acestuia şi fiind săvârşită fără vinovăţie nu este infracţiune.

Subiectul pasiv al infracţiunii Pentru a putea fi subiect pasiv al infracţiunii persoana fizică trebuie să fie titulara valorii sociale ocrotite prin norma penală.

71 C. Bulai Drept Penal –Partea generală , Ed. All Beck , Bucureşti 1997 pag 208

72 C. Bulai Drept Penal – Partea Generală Ed. All Beck Bucureşti 1997 pag 209

73 A. T. Moldovan – Note de curs Drept Penal – Partea Generală ,Universitatea Transilvania , Braşov, 2004

59

Aurel Teodor Moldovan

În doctrina penală, subiect pasiv este definit ca fiind persoana fizică sau persoana juridică titulară a valorii sociale ocrotite şi care este vătămată ori periclitată prin infracţiune. 74 De cele mai multe ori subiect pasiv al infracţiunii poate fi şi persoana păgubită cum este de exemplu în cazul infracţiunii de furt, de distrugere. Există şi unele condiţii speciale cu privire la subiectul pasiv al infracţiunii care sunt prevăzute în conţinutul unor infracţiuni, cum de exemplu pentru infracţiunea de ultraj este necesar ca subiectul pasiv să fie funcţionar public aflat în exerciţiul funcţiunii, subiect pasiv în cazul infracţiunii de pruncucidere este nou-născutul. Nu trebuie confundat subiectul pasiv al infracţiunii sau persoana vătămată cu subiectul pasiv de drept civil al infracţiunii. „Persoana vătămată sau subiectul pasiv de drept penal al infracţiunii este acela care a suferit răul provocat prin infracţiune, în timp ce persoana dăunată sau subiectul pasiv de drept civil este acela care a suferit o pagubă provocată prin săvârşirea infracţiunii.” 75

3.4. ÎNLĂTURAREA CARACTERULUI PENAL AL FAPTEI

3.4.1. Aspecte generale

Preliminarii despre înlăturarea caracterului penal al faptei Caracterul infracţional al unei fapte este în doctrina penală definit aşa cum menţionează şi profesorul C. Bulai, ca o „însuşire sintetică a faptei ce decurge din întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii” 76 . Întrunirea trăsăturilor prevăzute de legea penală prin care o faptă este caracterizată ca infracţiune este ceea ce determină caracterul infracţional sau penal al unei fapte. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei pot fi definite ca fiind acele împrejurări, stări, cazuri, condiţii a căror existenţă în timpul săvârşirii faptei face, pot- rivit legii, ca realizarea vreuneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii să devină imposibilă. În principiu aceste cauze produc efecte din momentul în care s-au ivit. Existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei poate fi invocată în orice stadiu al procesului penal, fiind una din cauzele care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale conform Codului de procedură penală.

Cadrul şi clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei au fost clasificate după următoarele criterii :

A. Criteriul trăsăturilor esenţiale:

a. cauze care privesc pericolul social,

74 M. Basarab , op. cit., pag 98

75 C. Bulai Drept Penal – Partea Generală Ed. All Beck., Bucureşti 1997 pag 213

1 C. BULAI – Manual de drept penal, Editura ALL , Bucureşti 1997

60

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

b. cauze care privesc vinovăţia

c. cauze care privesc prevederea în legea penală a faptei.

Această clasificare s-a considerat în doctrina penală ca având un caracter convenţional, deoarece înlăturarea unei trăsături esenţiale influenţează în realitate existenţa celorlalte trăsături.

B. Criteriul sferei de aplicare a . cauze generale care înlătură caracterul infracţional - îşi găsesc reglementarea în partea generală a Codului penal şi sunt aplicabile oricăror cauze concrete b. cauze speciale având o aplicabilitate mai restrânsă, doar la cazurile anume prevăzute de lege, găsindu-şi reglementarea atât în partea generală cât şi în partea specială a Codului penal.

3.4.2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovăţiei

3.4.2.1. Legitima apărare

În Actualul Cod penal legitima apărare îşi găseşte reglementarea în art. 44,

Actualul cod penal

Viitrul cod penal

Art 44 Legitima apărare (1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare. (2) Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc. (2 1 )Se prezumă că este în legitim