Sunteți pe pagina 1din 414

DREPT PENAL.

PARTEA GENERALĂ

dr. Aurel Teodor Moldovan

DREPT PENAL
PARTEA GENERALÃ

BRAŞOV
1
Aurel Teodor Moldovan
Recenzenţi ştiinţifici: Prof. Dr.dr. Cristian Murzea
Prof. Dr.dr. Cătălin Joiţa
Consilier editorial: Prof. Dr. ing. Florin Andreescu
Procesare - editare text: Oana Lazăr
Tehnoredactare: Av. Andreea Rădulescu
Jr. Georgeta Györffy
Av. Oana Lazăr
Coperta: Av. Bogdan Andreescu
Corectura: Autorul

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


MOLDOVAN, AUREL TEODOR
Drept penal. Partea generală / Aurel Teodor Mol-
dovan, - Braşov : Lux Libris, 2009
Bibliografie
ISBN 978-973-131-058-9

343(498)(075.8)

© 2009

Editură recunoscută CNCSIS, cod 201

ISBN 978-973-131-058-9
2
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

PREFAŢĂ

Că “Dreptul este în continuă mişcare” este o sintagmă ce se regăseşte şi in


continua dezvoltare a relaţiilor sociale care ocrotesc sociatatea şi omul ca individ.
Necesitatea introducerii a unor noi principii şi a unor noi instituţii de drept pe-
nal general au apărut ca o evoluţie necesară în procesul consolidării, transparenţei,
şi adaptării europene în general a ştiinţei dreptului penal.
Cele 17 capitole ale ediţiei de faţă exprimă o comparaţie între actuala re-
glementare, modificată prin Legea nr. 58/2008 publicata in Monitorul Oficial nr.
228 din 25.03.2008 şi Noul cod penal, adoptat prin Legea nr 286/2009, publicată
în Monitorul Oficial nr 510/24.07.2009
Autorul, folosind metoda de analiză comparativă, şi îmbinând repere per-
manente de practică judiciară la care se adaugă organizarea şi sistematizarea ex-
punerii, a dorit să îmbine metoda aplicativă cu cea instructiv ştiinţifică a materialului.
Deşi sunt diferite moduri de abordare a prefaţării unei lucrări pe care am
trăit-o şi o simt îmi este greu să mă despart de ea prin publicare fără a adăuga faptul
că atât ca student şi doctor în drept penal la Universitatea Bucureşti, Facultatea
de Drept, sub bagheta domnului profesor doctor Ion Oancea, şi profesor doctor
Costică Bulai ,cât şi în calitate de practician în latura acuzării cât şi a apărării,
iar în ultimii ani cadru didactic la Universitatea Transilvania, Braşov, Facultatea
de Drept şi Sociologie, catedra de Drept public, disciplina “drept penal general”
transmit prin intermediul acestei prefaţe îndemnul de a folosi rezultatul depus în
mâna dumneavoastră.
Dacă adaug acestei experienţe şi calitatea de Unit Directeur în Direcţia
Închisorilor din cadrul Ministerului de Justiţie al Olandei (14 ani) întregesc enunţul
anterior.

Avocat, doctor şi decan al Baroului


Braşov, din anul 2003 şi în prezent,
Aurel Teodor

3
Aurel Teodor Moldovan

4
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

CUPRINS

PREFAŢĂ ...................................................................................................... 3
.........
13
CAPITOLUL I. NOŢIUNI GENERALE ................................................................ 13
1.1. DREPTUL PENAL CA RAMURĂ DE DREPT ........................................ 13
1.1.1. Noţiunea dreptului penal ........................................................... 13
....... 14
1.1.2. Obiectul dreptului penal .................................................................. 14
1.1.3. Sarcinile dreptului penal ............................................................ 15
....... 16
1.1.4. Caracterele dreptului penal ............................................................ 17
1.1.5. Legăturile dreptului penal cu celelalte ramuri de drept ................... 18
1.2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL ROMÂN 18
.......... 18
1.2.1. Principiul legalităţii ..................................................................... 19
...... 19
1.2.2. Principiul umanismului .................................................................... 20
1.2.3. Principiul egalităţii în faţa legii penale ............................................. 21
1.2.4. Principiul prevenirii săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală ..... 22
1.2.5. Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale ........................ 23
1.2.6. Principiul personalităţii răspunderii penale ...................................... 24
1.2.7. Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal ........................ 24
1.3. IZVOARELE DREPTULUI PENAL ........................................................... 24
1.3.1. Principalele izvoare ale dreptului penal .......................................... 25
1.3.2. Legile speciale nepenale cu dispoziţii penale ..................................
1.4. RAPORTUL JURIDIC PENAL ..................................................................
27
1.4.1. Noţiune ......................................................................................
27
........ 27
1.4.2. Elementele raportului juridic penal ........................................... 28
......... 29
1.4.3. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal ............ 29
30
CAPITOLUL II. LEGEA PENALĂ ................................................................. 32
........ 32
2.1. CONŢINUTUL NORMATIV AL LEGII PENALE ..................................
5
Aurel Teodor Moldovan
........... 38
2.1.1. Noţiunea de lege penală şi categorii de legi penale ........................ 41
2.1.2. Normele de drept penal şi categorii de norme penale ....................... 42
2.1.3. Interpretarea legii penale ........................................................... 42
....... 42
2.1.3.1. Metode de interpretare a legii penale .................................. 43
2.1.3.2. Felurile interpretării după rezultat .................................... 43
.......
2.2. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU ............................................ 46
........ 46
2.2.1. Principiile de aplicare a legii penale în spaţiu ................................. 46
2.3. EXTRĂDAREA ................................................................................... 47
....... 52
2.4. APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP ................................................ 52
....... 53
2.4.1. Principiul activităţii ......................................................................... 54
2.4.2. Principiul neretroactivităţii legii penale ....................................... 55
....... 55
2.4.3. Principiul retroactivităţii legii penale ................................................ 56
2.4.4. Principiul ultraactivităţii .............................................................. 57
........ 60
2.4.5. Principiul aplicării legii penale mai favorabile ............................ 60
.........
61
CAPITOLUL III. INFRACŢIUNEA .................................................................. 61
....... 64
3.1. DISPOZIŢII GENERALE .......................................................................... 66
3.1.1. Noţiunea de infracţiunea ................................................................ 68
3.1.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii ................................................. 69
3.2. CONŢINUTUL INFRACŢIUNII ............................................................ 72
....... 73
3.2.1. Noţiune şi importanţă .................................................................
........ 74
3.2.2. Structura-conţinutul infracţiunii ....................................................... 74
3.2.3. Clasificarea conţinuturilor de infracţiune ........................................ 74
3.3. CONDIŢII PREEXISTENTE INFRACŢIUNII ...................................... 75
........ 75
3.3.1. Obiectul infracţiunii .........................................................................
3.3.2. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii ................................................ 77
3.3.3. Subiecţii infracţiunii .................................................................... 77
....... 77
3.4. ÎNLĂTURAREA CARACTERULUI PENAL AL FAPTEI ............................. 79
3.4.1. Aspecte generale ....................................................................... 80
....... 82
6
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
3.4.2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea
vinovăţiei ..........................................................................................
....... 82
3.4.2.1. Legitima apărare ..................................................................
3.4.2.2. Starea de necesitate ........................................................... 82
3.4.2.3. Constrângerea fizică şi constrângerea morală ..................... 83
3.4.2.4. Cazul fortuit .................................................................... 83
....... 88
3.4.2.5. Iresponsabilitatea ................................................................ 90
3.4.2.6. Minoritatea făptuitorului .................................................. 92
....... 96
3.4.2.7. Eroarea de fapt ...............................................................
......... 98
3.5. INLATURAREA CARACTERULUI PENAL AL FAPTEI PRIN LIPSA 98
PERICOLULUI ..................................................................................... 98
...... 100
3.5.1. Preliminarii ................................................................................ 103
......... 103
3.5.2. Lipsa pericolului social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii 104
............. 106
3.5.3. Lipsa pericolului social concret al faptei prevăzute de legea penală .... 106
3.6. LIPSA PREVEDERII IN LEGEA PENALA ......................................... 107
....... 108

CAPITOLUL IV. PEDEPSELE ............................................................................ 109


4.1. GENERALITAĂŢI ASUPRA PEDEPSELOR ..................................... 109
......... 109
4.1.1. Noţiunea şi caracterele pedepsei .............................................. 109
......... 111
4.1.2. Scopul şi funcţiile pedepsei ........................................................... 111
4.1.3. Felurile pedepsei ....................................................................... 112
.......... 114
4.2. CADRUL PEDEPSELOR ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN .......................... 118
121
4.2.1. Cadrul pedepselor în dreptul penal român cu privire la persoane
fizice .................................................................................................... 123
4.2.2. Cadrul pedepselor în dreptul penal român cu privire la persoanele 123
juridice .............................................................................................. 124
...... 127
4.3. PEDEPSELE ÎN SPECIAL ................................................................. 130
........ 133
4.3.1. Pedepsele principale aplicabile persoanelor fizice ...................... 134
4.3.2. Pedepsele principale pentru persoanele juridice ............................ 135
4.3.3. Pedepsele complimentare pentru persoane fizice ...................... 136
7
Aurel Teodor Moldovan
4.3.4. Pedepsele complimentare aplicabile persoanei juridice 137
..................
4.3.5. Pedepsele accesorii .................................................................
........ 138
138
CAPITOLUL V. RĂSPUNDEREA PENALĂ ................................................ 138
....... 138
5.1. RASPUNDEREA PENALA CA INSTITUTIE FUNDAMENTALA ............ 139
5.1.1. Generalităţi privind răspunderea penală ........................................ 139
5.1.2. Principiile răspunderii penale ................................................... 141
...... 142
5.2. ÎNLOCUIREA RĂSPUNDERII PENALE ................................................ 144
5.2.1. Consideraţii generale ............................................................... 148
.......... 150
5.2.2. Reglementarea instituţiei înlocuirii răspunderii penale ................... 152
5.3. RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE ............................
5.3.1. Discuţii în doctrină privind răspunderea penală a persoanei juridice ... 155
5.3.2. Necesitatea răspunderii penale a persoanei juridice ........................ 155
5.3.3. Răspunderea penală a persoanei juridice potrivit noii reglementări 155
... 156
CAPITOLUL VI. APLICAREA PEDEPSEI ....................................................... 156
6.1. ASPECTE GENERALE ......................................................................... 157
6.1.1. Noţiune şi cadru ....................................................................... 158
......... 159
6.1.2. Forme şi modalităţi de individualizare ...................................... 159
........ 164
6.2. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR ............................... 166
6.2.1. Criterii generale de individualizare ................................... 167
........
6.2.2. Stări şi circumstanţe în cadrul individualizării pedepsei 169
............ 169
6.2.2.1. Circumstanţe atenuante ............................................... 170
........ 174
6.2.2.2. Circumstanţe agravante ................................................ 177
....... 179
6.2.3. Concursul între cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei 179
... 180
CAPITOLUL VII. FORMELE ŞI MODALITĂŢILE INFRACŢIUNII ................... 181
7.1. ASPECTE GENERALE ......................................................................... 185
7.1.1. Actele preparatorii ................................................................... 186
....... 187
7.1.2. Tentativa .................................................................................. 187
......... 190
7.1.2.1. Felurile tentativei ................................................................
8
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
7.1.2.2. Incriminarea şi sancţionarea tentativei ...............................
7.1.2.3. Infracţiuni pentru care tentativa nu este posibilă
................... 192
7.1.2.4. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului ............. 192
7.1.3. Infracţiunea fapt consumat ...................................................... 192
..........
7.1.4. Infracţiunea fapt epuizat .......................................................... 192
........ 195
196
CAPITOLUL VIII. PLURALITATEA DE INFRACTORI (SĂVÂRŞIREA 197
INFRACŢIUNII DE MAI MULTE PERSOANE) .............................................. 198
8.1. GENERALITĂŢI PRIVIND PLURALITATEA DE INFRACTORI ............ 199
8.1.1. Noţiunea şi caracterizarea pluralităţii de infractori ...................... 199
8.1.2. Formele pluralităţii de infractori ................................................
....... 200
8.2. PARTICIPAŢIA PENALĂ ................................................................. 203
........ 204
8.2.1. Generalităţi privind participaţia penală ..................................... 206
......... 206
8.2.2. Felurile participaţiei penale ..................................................... 207
........ 208
8.2.2.1 Autoratul şi coautoratul ....................................................... 209
8.2.2.2 Instigarea ........................................................................... 209
8.2.2.3 Complicitatea ................................................................
....... 210
8.2.2.4. Participaţia improprie ....................................................... 213
8.2.3. Tratamentul penal al participaţiei .................................................. 214
214
CAPITOLUL IX. UNITATE DE INFRACŢIUNI .............................................. 216
9.1. CONSIDERATII GENERALE ................................................................ 216
9.1.1. Felurile unităţii de infracţiune ....................................................... 217
9.2. UNITATEA NATURALĂ DE INFRACŢIUNE ..................................... 219
......... 220
9.2.1. Infracţiunea simplă ...................................................................
...... 221
9.2.2. Infracţiunea continuă .................................................................... 221
9.2.3. Infracţiunea deviată ................................................................. 221
........ 222
9.3. UNITATEA LEGALĂ DE INFRACŢIUNE ................................................
9.3.1. Infracţiunea continuată ................................................................ 226
9.3.2. Infracţiunea complexă ...................................................................
9.3.3. Infracţiunea progresivă ................................................................ 230
9.3.4 Infracţiunea de obicei ................................................................ 230
......... 231
9
Aurel Teodor Moldovan
232
CAPITOL X. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI ............................................ 232
10.1. GENERALITATI PRINVIND PLURALITATEA DE INFRACTIUNI 233
.......... 234
10.2. CONCURSUL DE INFRACTIUNI ....................................................... 236
10.3. TRATAMENT PENAL IN CAZ DE CONCURS DE INFRACTIUNI 238
.......... 238
10.4. CONTOPIREA PEDEPSELOR PENTR INFRACTIUNI CONCURENTE 239
10.5. RECIDIVA ....................................................................................... 240
.......
10.5.1. Aspecte generale ................................................................... 243
...... 243
10.5.2. Modalităţile recidivei ................................................................... 244
10.5.3. Recidiva mare postcondamnatorie .............................................. 244
10.5. 4. Recidiva mare postexecutorie ................................................... 245
10.5. 5. Recidiva mică postcondamnatorie .............................................. 246
10.5. 6. Recidiva mică postexecutorie ............................................... 247
........ 248
10.5. 7. Tratamentul penal al recidivei .............................................. 249
......... 249
10.5.8. Pluralitatea intermediară de infracţiuni ........................................ 252
252
253
CAPITOLUL XI INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A EXECUTĂRII 253
PEDEPSELOR ............................................................................................. 253
.......
11.1. SUSPENDAREA CONDITIONATA A EXECUTARII PEDEPSEI .......... 254
11.1.1. Noţiune ................................................................................... 256
....... 257
11.1.2. Condiţii de acordare a suspendării condiţionate a executării 257
pedepsei ............................................................................................ 257
11.1.3. Termenul de încercare ............................................................ 259
........
11.1.4. Efectele suspendării condiţionate a executării pedepsei ..........
11.1.5. Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei 260
.......... 260
11.1.6. Anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei .......... 260
11.2. SUSPEBDAREA EXECUTARII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE 267
11.2.1. Noţiune ................................................................................... 271
....... 271
11.2.2. Condiţii de aplicare a suspendării executării pedepsei sub su- 272
praveghere ...................................................................................... 273
11.2.3. Termenul de încercare ............................................................ 274
....... 275
10
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
11.2.4. Măsurile de supraveghere .............................................................
11.2.5. Obligaţiile condamnatului ..........................................................
11.2.6. Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere ....... 276
11.2.7. Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere 276
11.2.8. Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere 278
........ 278
11.3. EXECUTAREA PEDEPSEI INCHISORII LA LOCUL DE MUNCA .......... 279
11.3.1. Noţiune .................................................................................... 280
...... 281
11.3.2. Condiţii în care se poate dispune executarea pedepsei la locul 281
de muncă .......................................................................................... 281
11.3.3. Revocarea executării pedepsei la locul de muncă ....................... 285
11.3.4. Anularea executării pedepsei la locul de muncă ..........................
11.3.5. Încetarea executării pedepsei la locul de muncă ..........................
11.4. LIBERAREA CONDIŢIONATĂ ............................................................ 287
11.4.1. Noţiune ....................................................................................
......
11.4.2. Condiţii de acordare ...................................................................... 290
11.4.3. Efectele liberării condiţionate ................................................... 290
....... 291
11.4.4. Liberarea conditionata in cazul detentiei pe viata .......................... 298
305
CAPITOLUL XII. MINORITATEA ...................................................................... 310
12.1. RASPUNDEREA PENALA A MINORILOR .......................................... 319
12.1.1. Aspecte generale privind sancţionarea infractorilor minori............ 322
12.1.2. Măsurile educative ................................................................ 329
........ 333
12.1.3. Pedepsele aplicabile infractorilor minorului şi particularităţiile 337
regimului de aplicare şi executare a acestora ...................................... 341
343
CAPITOLUL XIII. MĂSURILE DE SIGURANŢĂ .......................................... 346
13.1. NOTIUNE SI CARACTERIZARE .......................................................... 348
13.2. FELUL MASURILOR DE SIGURANTA ................................................ 350
13.3. REGIMUL MASURILOR DE SIGURANTA .......................................... 351
13.3.1. Obligarea la tratament medical ..................................................... 355
13.3.2. Internarea medicală ............................................................... 360
....... 368
13.3.3. Interzicerea unei funcţii sau profesii ............................................ 381
13.3.4. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi ............................. 382
13.3.5. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei ................................ 385
........ 389
pe o perioadă determinată .................................................................. 393
........ 397
13.3.6. Expulzarea ..............................................................................
11
Aurel Teodor Moldovan
......
13.3.7. Confiscarea specială ........................................................... 399
..... 401

CAPITOLUL XIV . CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA 403


PENALĂ 404
14.1. ASPECTE GENERALE .................................................................
......... 407
14.2. AMNISTIA ................................................................................
.......... 411

12
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE

1.1. DREPTUL PENAL CA RAMURĂ DE DREPT

1.1.1. Noţiunea dreptului penal

Dreptul penal este o ramură de drept şi reprezintă ansamblul normelor


juridice edictate de stat prin care se stabilesc faptele care constituie infracţiuni
(crime şi delicte), pedepsele ce se aplică şi dreptul statului de a trage la răspundere
penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, pentru apărarea ordinii de drept.
În literatura de specialitate dreptul penal apare şi sub denumirea de drept
criminal această denumire derivând de la cuvântul de origine latină crimen, cuvânt
ce are semnificaţia de faptă infracţională.
Noţiunea de drept penal provine de la cuvântul de origine latină poena,
pedeapsă, reprezentând sancţiunea ce se va aplica pentru săvârşirea faptei in-
terzise.
În literatura de specialitate au existat mai multe definiţii date acestei noţiuni
de drept penal, dar ne vom opri cu precădere asupra definiţiei date de marele
penalist român I. Tanoviceanu, care afirma : “ Dreptul penal este acea ramură
a dreptului public intern, care se ocupă de infracţiune şi de pedepse ce trebuie
aplicate acelora care le comit”1 .
Astfel trebuie precizat faptul că marii autori în domeniul dreptului penal au
scos în evidenţă faptul că ceea ce este specific dreptului penal este “dreptul de a
pedepsi” sau dreptul statului de a exercita represiunea2 .

1.1.2. Obiectul dreptului penal

Constă în relaţiile sociale care privesc faptele ce sunt considerate a fi


infracţiuni (crime şi delicte) şi pedepsele ce se stabilesc şi se aplică celor care
săvârşesc infracţiuni.
Dreptului penal îi revin relaţii sociale pe care trebuie să le reglementeze,
relaţii sociale care conferă participanţilor anumite drepturi şi obligaţii. Relaţiile sociale
ce revin dreptului penal sunt activităţile de luptă împotriva infracţiunilor, activităţi
ce se realizează prin tragerea la răspundere penală a celora care săvârşesc fapte
prevăzute de legea penală. De asemenea obiect al dreptului penal îl reprezintă şi
relaţiile de represiune penală, adică acele relaţii ce se stabilesc după săvârşirea
faptei interzise, între stat şi făptuitor, în sensul că statul are obligaţia şi totodată
1
I. Tanoviceanu, Curs de drept penal , Bucureşti 1912, pag. 3.
 2
Ion Oancea , Drept penal – partea generală, Bucureşti 1971, pag.14.
13
Aurel Teodor Moldovan
şi dreptul de a trage la răspundere pe făptuitor, iar făptuitorul de această dată se
va „bucura” numai de obligaţia de a suporta consecinţa faptei sale, şi anume să
suporte pedeapsa penală aplicată.
Trebuie precizat deasemnea faptul că obiectul dreptului penal mai cuprinde şi
relaţiile de apărare socială, relaţii ce se nasc din momentul intrării în vigoare a legii penale.3 

1.1.3. Sarcinile dreptului penal

Pentru a-şi putea realiza scopul său specific dreptul penal trebuie să
îndeplinească anumite funcţii şi anume:

♦ Stabilirea faptelor ce reprezintă infracţiuni (crime şi delicte) şi prevenirea


lor, lucru ce se realizează prin încriminarea faptelor ce reprezintă un
pericol social .
♦ Arătarea în lege a faptelor periculoase pentru valorile sociale, dar şi a
sancţiunilor pe care le poate aplica statul prin organele sale în cazul
săvârşiri faptelor prevăzute ca interzise.
♦ Dreptul de a pedepsi, drept care trebuie stabilit pentru organele judiciare,
precizându–se totodată şi condiţiile în care se poate exercita acest drept.
Exercitarea acestui drept presupune existenţă unui temei, iar conform
legii penale singurul temei legal îl reprezintă săvârşirea unei infracţiuni.
In noul cod penal se poate observa faptul că s-a renunţat la definirea
scopului legii penale, scop ce este bine determinat de art 1 din actualul cod penal
„legea penală apără împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa,
unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, pro-
prietatea, precum şi întreaga ordine de drept”.

1.1.4. Caracterele dreptului penal

a. Caracterul autonom
Caracterul autonom al dreptului penal se evidenţiază prin faptul că are în
primul rând un obiect propriu de reglementare, care îl reprezintă relaţiile sociale spe-
cifice acestei ramuri de drept ce trebuie să fie ocrotite, prin faptul că pentru apărarea
valorilor sociale să creează reguli de conduită care vin să sublinieze netemeinicia
tezei conform căreia dreptul penal reglementează doar relaţii de sancţionare. Cara-
cterul autonom al dreptului penal poate fi justificat şi prin faptul că se pot evidenţia
domenii ale vieţii sociale unde numai dreptul penal ocroteşte anumite interese,
interese ce nu sunt ocrotite prin intermediul nici unei altei ramuri de drept.

b. Caracterul unitar
Acest caracter se desprinde din prevederile art. 362 Cod penal:” Dispoziţiile
 3
Constantin Mitrache, Drept penal, Bucureşti 2002, pag.9.
14
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
din partea generală a acestui cod se aplică şi faptelor sancţionate penal prin legi
speciale, afară de cazul când legea dispune altfel”
Normele dreptului penal sunt nu numai în Codul penal cuprinse ci şi în legi
extrapenale, reprezentând sistem unitar datorită unicităţii principilor care străbat
legislaţia penală.
Dreptul penal îşi păstrează caracterul unitar nefiind afectat de faptul că
normele penale sunt grupate în partea generală, partea specială a Codului penal
ori în legi penale, sau legi nepenale cu dispoziţii penale.

c. Caracterul de drept public


Dreptul penal aparţine dreptului public datorită faptului că prin reglementările
sale specifice dreptul penal a venit întotdeauna în apărarea valorilor sociale, unde
interesul major l-a avut societatea, statul ca reprezentant al acesteia. Prin faptul
că dreptul penal reglementează relaţiile de apărare socială, se creează raporturi
juridice între stat şi persoanele fizice ca destinatari ai legii penale. Aceste raporturi
nu reprezintă altceva decât raporturi de putere prin intermediul cărora se realizează
funcţia de apărare a valorilor sociale împotriva infracţiunilor4 . Statul este în toate
raporturile juridice de drept este subiect dominant care pretinde o anumită conduită
de la destinatarii legii penale, şi tot statul este acela care în caz de încălcare
a normelor penale, prin organele sale specializate, asigură restabilirea ordinii
încălcate, prin tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi de săvârşirea unor
infracţiuni.

1.1.5. Legăturile dreptului penal cu celelalte ramuri de drept

Dreptul penal şi dreptul procesual penal.


În cadrul sistemului român de drept, dreptul penal este în strânsă legătură
cu dreptul procesual penal, cele două ramuri de drept fiind indisolubile. Dreptul
penal îşi îndeplineşte sarcinile specifice prin intermediul dreptului procesual penal,
şi de asemenea dreptul procesual penal fără dreptul penal ar fi lipsit de conţinut.
Prin intermediul dreptului penal se stabilesc faptele ce reprezintă infracţiuni,
pedepsele şi răspunderea penală, iar normele de drept procesual penal sunt cele
care stabilesc procedura de tragere la răspundere a celora care se fac vinovaţi
de săvârşirea infracţiunilor.

Dreptul penal şi dreptul execuţional penal


Dreptul execuţional penal apare în unele sisteme de drept, ca de exemplu
în sistemul fostelor republici sovietice , drept al muncilor corecţionale . Această
ramură de drept a cărei existenţă de sine stătătoare este discutabilă, cuprinde
acele norme juridice ce reglementează relaţiile sociale ce iau naştere în procesul
executării sancţiunilor de drept penal; aceste relaţii se nasc între organele de stat
specializate însărcinate cu executarea acestor sancţiuni şi persoanele condamnate,
 4
Costică Bulai – Manual de drept penal, Bucureşti 1997, pag.12
15
Aurel Teodor Moldovan
sancţiuni ce sunt aplicate de instanţele de judecată.
Deseori în literatura de specialitate s-a conturat ideea conform căreia pe
lângă faptul că dreptul penal execuţional este o ramură de drept de sine stătătoare,
unii autori au admis chiar existenţa unei subramuri care poartă denumirea de drept
penitenciar, care reglementează relaţiile sociale legate de executarea pedepselor
privative de libertate5 .

Dreptul penal şi dreptul civil


Această legătură se realizează prin apărarea relaţiilor patrimoniale şi per-
sonal nepatrimoniale, apărarea împotriva faptelor periculoase. Această apărare
se realizează prin interzicerea sub sancţiuni a sustragerilor, distrugerilor.

Dreptul penal şi dreptul medical


În activitatea specifică domeniului medical, se pot comite o serie de
infracţiuni prevăzute cel mai adesea în Codul penal, fie de către persoane care nu
au dreptul de a exercita profesiunea de medic (art. 281 cod-penal actual, respectiv
art 352 - viitoarea reglementare), de persoane care se sustrag de la tratamentul
medical (art. 3091 cod penal), de medicii care prescriu produse şi substanţe stu-
pefiante fără a fi necesare în soluţiuonarea unui caz (art. 312 alin. 3 cod penal
actual, respectiv art 363 din viitoarea reglementare) ori provoacă avorturi în afara
instituţiilor medicale sau cabinetelor autorizate în acest scop (art. 185 alin. 1 lit.
A codul penal actual, resectiv art 199 alin 1, lit a din viitoarea reglementare), etc,
pentru care se aplică normele de drept penal şi se angajează răspunderea penală
prevăzută de dreptul material, cu posibilitate reţinerii, după caz, a circumstanţelor
atenuante sau agravante ce ar rezulta din activitatea medicală6 .

Dreptul penal este în strânsă legătură şi cu celelalte ramuri de drept


existente, precum dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul familiei
s.a., prin faptul că preocuparea esenţială a dreptului penal rămâne aceea de
apărare împotriva faptelor periculoase.

1.2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL ROMÂN

Aceste principii fundamentale ale dreptului penal reprezintă idei


directoare care călăuzesc elaborarea cât şi realizarea normelor penale, evidenţiind
trăsăturile legislaţiei penale
Ca şi principii fundamentale enumerăm:
 Principiu legalităţii
 Principiul umanismului
 Principiul egalităţii în faţa legii penale
 Principiul prevenirii săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală
5
Costică Bulai – Manual de drept penal, Editura All, Bucureşti 1997, pag.19
 6
Aurel Teodor Moldovan, Tratat de Drept Medical, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 6.
16
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
 Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale
 Principiul personalităţii răspunderii penale
 Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal

1.2.1. Principiul legalităţii

Acest principiu exprimă regula conform căreia întreaga activitate a dreptului


penal se desfăşoară pe baza legii şi în conformitate cu aceasta, exprimând faptul
că atât conduita pretinsă membrilor societăţii cât şi sancţiunea ce o vor suporta
aceştia în caz de nerespectare a conduitei prevăzute de legea penală, trebuie să
fie prevăzută de lege.
Principiul legalităţii constituie o garanţie a libertăţii persoanei împotriva abu-
zurilor, acest principiu a fost înscris în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului
de către ideologii revoluţiei franceze din 1789 în art. 8 astfel : “ nimeni nu poate fi
pedepsit decât în virtutea unei legi promulgate anterior infracţiunii şi legal aplicate”.7 
Acest principiu al legalităţii examinat în funcţie de cele trei instituţii ale
acestuia – infracţiunea, pedeapsa şi răspunderea penală , poate fi exprimat pe
baza adagiilor:
- “ nullum crimen sine lege” acest adagiu trebuie însă completat şi anume
“ nullum crimen sine lege praevia”
- “ nulla poena sine lege” cu completarea “ nulla poena sine lege praevia “
sau “ sine lege poenali anrteriori”
- “ nullum judicum sine lege”.
În dreptul românesc principiul legalităţii era înscris în Constituţia din 1923, în art.
14 care prevedea :” Nici o pedeapsă nu poate fi înfiinţată nici aplicată decât în puterea
unei legi”, acest text reprezintă o reproducere a art.16 din Constituţia de la 1866.
Principiul legalităţii a fost afirmat în “Declaraţia universală a drepturilor
omului “ adoptată de adunarea generală ONU la 10 decembrie 1948 în art. 11 ,
al.2: “ Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituie,
în momentul în care ele au fost comise, un cat cu caracter penal potrivit dreptului
internaţional sau naţional”, şi de asemenea în “ Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice “ adoptat de adunarea generală ONU la 16 decembrie
1966, pact ratificat de România în 1974, art. 15 :” Nimeni nu va fi condamnat pentru
Actualul cod penal Viitoarul cod penal
Art. 2. - Legea prevede Art. 1 Legalitatea incriminării
care fapte constituie infracţiuni, (1) Legea penală prevede faptele care
pedepsele ce se aplică infrac- constituie infracţiuni.
torilor şi măsurile ce se pot (2) Nici o persoană nu poate fi sancţio­nată
lua în cazul săvârşirii acestor penal pentru o faptă care nu era prevă­zută de
fapte. legea penală la data când a fost săvârşită.
 7
Constantin Mitrache , Drept penal . Partea generală, Edtura “Casa de Editură şi Presă “Şansa””,
Bucureşti 2002, pag.29.
17
Aurel Teodor Moldovan
acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului naţional
sau internaţional , în momentul în care au fost săvârşite”.
Consacrarea acestui principiu în Codul penal nu vine decât ca o garanţie
a drepturilor şi libertăţilor prin faptul că împiedică extinderea legii penale prin
analogie.

1.2.2. Principiul umanismului

Conform acestui principiu întreaga reglementare penală trebuie


să pornească de la interesele şi drepturile fundamentale ale omului. Principiul
umanismului sublinează faptul că în normele penale sunt prevăzute exigenţe cărora
însă omul li se poate conforma, sancţiunile îndeplinesc şi funcţia de reeducare.
Umanizarea pedepselor a fost una dintre principalele preocupării ale şcolii
clasice. În lucrarea “Principii di diritto criminale” Enrico Ferii spunea că Şcoala
clasică s-a opus cruzimii pedepselor şi a modului de executare propunând abolirea
pedepsei cu moartea, a pedepselor corporale şi infamante, a propus îmblânzirea
pedepselor.8 
In conformitate cu prevederile codului penal conform cărora: “executarea
pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana
condamnatului”, acest articol nu face altceva decât să reflecte aspecte ale princi-
piului umanismului.

1.2.3. Principiul egalităţii în faţa legii penale

Se exprimă regula conform căreia toţi indivizii societăţii sunt egali în faţa
legii, art. 16 din Constituţie prevede faptul că ”cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus
de lege.” În codul penal acest principiu nu cunoaşte o consacrare expresă, dar
se deduce din faptul că legea penală nu promovează imunităţii sau privilegii care
să permită inegalităţi de tratament în aplicarea legii penale. Această egalitate a
indivizilor în faţa legii penale funcţionează pentru fiecare cetăţean, fie în calitatea
sa de beneficiar al ocrotirii penale cât şi în calitatea de destinatar al exigenţelor
impuse de legea penală.

1.2.4. Principiul prevenirii săvârşirii faptelor


prevăzute de legea penală

Întreaga reglementare juridico – penală trebuie să asigure preveni-


rea săvârşirii faptelor periculoase, funcţie ce se realizează prin conformare cât şi
 8
Constantin Mitrache , Drept penal. Partea generală , Editura “Casa de Editură şi Presă “ Şansa”
, Bucureşti 2002, pag.20.
18
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
prin constrângere. Conform art 1 din Codul penal actual este prevăzut faptul că,
scopul fundamental al legii penale este acela de a apăra, împotriva infracţiunilor,
România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, per-
soana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de
drept. Realizarea scopului legii penale ia naştere prin prevenirea faptelor prevăzute
de legea penală, ca rezultat al cunoaşterii şi respectării legii.
Aplicarea şi executarea pedepselor trebuie să fie privit ca un mijloc prin in-
termediul căruia se urmăreşte de fapt prevenirea săvârşirii de noi fapte antisociale
atât pentru cei care se “bucură” de aplicarea pedepselor, cât şi de alte persoane.
Profesorul Costică Bulai vorbind despre doctrina sau şcoala pozitivistă
afirma faptul că aceasta “cuprinde un ansamblu de idei şi concepţii cu privire la
natura şi cauzele fenomenului infracţional, precum şi cu privire la căile şi mijloacele
de luptă împotriva acestui fenomen”. Deci iată că şi scopul doctrinei pozitiviste a
fost acela de prevenire a săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.

1.2.5. Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale

Articolul 17, al.2 din Codul penal actual, respectiv articolul 15 alin
2 din viitoarea reglementare, prevăd că :
”Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”, fapt ce presupune
existenţa unei fapte care este constată de organele abilitate de lege în forma
cerută de lege, şi totodată acest principiu vine ca o garanţie a libertăţii persoanei,
deoarece fără săvârşirea unei fapte prevăzute de lege ca şi infracţiune nu se
poate să existe răspundere penală.

1.2.6. Principiul personalităţii răspunderii penale

Se consacră regula conform căreia atât obligaţia de a avea o anumită


conduită ce decurge dintr-o normă penală cât şi răspunderea care decurge din

Actualul cod penal Viitorul cod penal


Art. 4. - Legea penală Art. 9 Personalitatea legii penale
se aplică infracţiunilor săvârşite (1) Legea penală română se aplică
în afara teritoriului ţării, dacă infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului
făptuitorul este cetăţean român ţării de către un cetăţean român sau de o
sau dacă, neavând nicio cetăţenie, persoană juridică română, dacă pedeapsa
are domiciliul în ţară. prevăzută de legea română este detenţiunea
pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani.
(2) În celelalte cazuri, legea penală
română se aplică infracţiunilor săvârşite în
afara teritoriului ţării de către un cetăţean
român sau de o persoană juridică română,
19
Aurel Teodor Moldovan

dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de


legea penală a ţării unde a fost săvârşită ori
dacă a fost comisă într-un loc care nu este
supus jurisdicţiei nici unui stat.
(3) Punerea în mişcare a acţiunii
penale se face cu autorizarea prealabilă a
procurorului general al Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel în a cărei rază teritorială
se află parchetul mai întâi sesizat sau, după
caz, a procurorului general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
nesocotirea obligaţiei au caracter personal, adică va răspunde cel ce a nesocotit
normală penală. Acest principiu pune în evidenţă faptul că pedeapsa va fi aplicată
numai celui ce a săvârşit o infracţiune.

In viitoarea reglementare se încearcă o lămurire a acestui principiu, printr-o


completare a articolul din actualul Cod penal

1.2.7. Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal

Acest principiu presupune faptul că pedepsele vor fi stabilite şi aplicate în


funcţie de gravitatea faptei săvârşite, de periculozitatea infractorului, respectiv în
funcţie de starea concretă de pericol, astfel ca sancţiunea aplicată să îşi atingă
scopul. Principiul individualizări pedepselor îşi găseşte reglementarea în art.72 din
Actualul cod penal Viitoarul cod penal
  Art. 72. - La stabilirea Art. 74 Criteriile generale de indi­
şi aplicarea pedepselor se ţine vidualizare a pedepsei
seamă de dispoziţiile părţii gen- (1) Stabilirea duratei ori a cuantumu-
erale a acestui cod, de limitele lui pedepsei se face în raport cu gravitatea
de pedeapsă fixate în partea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea
specială, de gradul de pericol so- infractorului, care se evaluează după
cial al faptei săvâr­şite, de persoa- următoarele criterii:
na infractorului şi de împrejurările a) împrejurările şi modul de comi-
care ate­nuează sau agravează tere a infracţiunii, precum şi
răs­pun­derea penală. mijloacele folosite;
Când pentru infracţi­unea b) starea de pericol creată pentru
săvârşită legea prevede pedepse valoarea socială ocrotită;
alternative, se ţine seamă de c) întinderea pagubei materiale
dispoziţiile alinea­tului precedent produse;
atât pentru ale­gerea uneia dintre d) motivul săvârşirii infracţiunii şi
pedepsele alternative, cât şi pen- scopul urmărit;
tru pro­por­ţionalizarea acesteia. e) natura şi frecvenţa infracţiunilor

20
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

La stabilirea şi aplica­ care constituie antecedente pe-


rea pedepselor pentru per­ nale ale infractorului;
soana juridică se ţine seama f) conduita după săvârşirea
de dispoziţiile părţii generale a infracţiunii şi în cursul procesu-
prezentului cod, de limitele de lui penal;
pedeapsă fixate în partea spe­ g) nivelul de educaţie, vârsta, starea
cială pentru persoana fizică, de de sănătate, situaţia familială şi
gravitatea faptei săvârşite şi de socială.
împrejurările care atenuează sau (2) Când pentru infracţiunea săvârşită
agravează răspunderea penală. legea prevede pedepse alternative, se ţine
seama de criteriile prevăzute în alin.(1) şi
pentru alegerea uneia dintre acestea.
actuala reglementare, respectiv art 74 din viitoarea reglementare, cu denumirea
generică de “ Criterii generale de individualizare”).
În lucrarea “Principii di dritto criminale” Enrico Ferii aprecia că Şcoala
clasică a stabilit raţiunea şi limitele dreptului de a pedepsi (pedeapsa fiind o justă
sancţiune aplicată pentru infracţiunea săvârşită, ce trebuie să fie gradată în raport
cu gravitatea infracţiunii).9 
Doctrina pozitivistă consideră că reacţia antiinfarcţională trebuie să
corespundă periculozităţii infractorului şi să se realizeze prin măsuri adecvate
acestei periculozităţii – de eliminare din societate în cazul criminalilor înnăscuţi.10 

1.3. IZVOARELE DREPTULUI PENAL

În mod obişnuit termenul de “Izvor de drept” este folosit în accepţiunea de


„izvor formal” sau „sursa juridică” a dreptului care constă în „însuşi actul legislativ
în care îşi găseşte exprimarea voinţa puterii publice şi care cuprinde normele de
drept, în speţă normele de drept penal cu elementele componente ale acestora.11 
În consecintă, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, ordinele ministerelor,
actele emise de organele administraţiei publice locale nu pot constitui izvoare
de drept penal.
Astfel, raportându-ne la alte ramuri de drept, putem concluziona că izvoarele
dreptului penal sunt mai restrânse ca număr, dar sunt precis determinate.
Normele juridice penale generale, dar şi o mare parte din cele speciale
sunt cuprinse în Codul penal, rezultând astfel o altă caracteristică a acestor norme,
şi anume un ridicat grad de stabilitate. Bineînţeles că importante reglementări
penale le întâlnim în unele legi complinitoare, unele legi speciale nepenale ce
reglementează relaţii sociale din anumite domenii.

 9
Constantin Mitrache. – Drept penal. Partea generală. Bucureşt 2002, pag. 21.
 10
Idem 8.
 11
Costică Bulai – Manual de drept penal. Partea Generală, Editura ALL, Bucureţti, 1997.
21
Aurel Teodor Moldovan

1.3.1. Principalele izvoare ale dreptului penal

1. Mai întâi trebuie menţionată ca izvor al dreptului penal Constituţia


României, care prin normele sale consacră valorile sociale fundamentale ale
statului român, fiind izvor juridic pentru toate ramurile dreptului nostru. Constituţia
României a fost adoptată prin referendum la 08 decembire 1991, rolul său fiind
de a consfinţi noua ordine politică, socială şi economică creată în România în
urma Revoluţiei din decembrie 1989. In cursul anului 2003, Constituţia României
din 1991 a fost revizuită prin Legea nr. 429 din 23 octombrie 2003, publicată în
Monitorul Oficial nr. 758 din 29 octombrie 2003.

În Constituţia României sunt prevăzute norme cu caracter principial ce


interesează dreptul penal, dintre care enumerăm art. 15, al.2 – care consacră
excepţia de la principiul neretroactivitătii legii, respectiv aplicarea legii penale mai
blânde; art.19 – care reglementează de principiu extrădarea şi expulzarea, art.23
– care stabileşte condiţiile în care se pot realiza percheziţii, reţineri şi arestări, art.
24 – privind dreptul la apărare, art. 27 – referitor la inviolabilitatea domiciliului,
art. 53 – care prevede posibilitatea restrângerii unor drepturi sau al unor libertăţi)
Un interes deosebit pentru dreptul penal prezintă şi dispoziţiile Capitolelor
II şi III ale Titlului II din Constituţia României, ce consacră drepturile şi libertăţile
fundamentale, precum şi îndatoririle fundamentale, întrucât scopul normelor
dreptului penal este de a asigura cadrul necesar pentru ca toate aceste drepturi,
libertăţi şi îndatoriri să fie respectate.

2. Codul penal al României este principalul izvor al dreptului penal, întrucât


aşa cum am precizat mai sus, cuprinde practic toate normele penale generale,
precum şi cea mai mare parte din normele penale speciale. Codul penal a fost
adoptat la 21 iunie 1968 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, dar acest cod
a suferit modificări succesive prin Decretul 154/1970, prin Legea 6/1973, prin
Decretul 365/1976, prin Decretul 218/1977 ce a fost abrogat ulterior prin Legea
104/1 octombrie 1992, Decretul 99/1983.
Codul penal al României a suferit modificări şi după Revoluţia din 1989 prin
mai multe acte normative, fiind republicat în M.Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997, după
modificările aduse prin Legea 140 / 1996 publicată în M. Of. nr. 289 din 14.11.1996.
După republicare, Codul penal a fost din nou modificat printr-o serie de acte
normative, dintre care: Legea nr. 143/2000, Legea nr. 197/2000; Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 456/2001;
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2001, aprobată cu modificări prin Le-
gea nr. 20/2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 89/2001, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 61/2002; Legea nr. 456/2001; Legea nr. 20/2002; Legea
nr. 61/2002; Legea nr. 169/2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2002;
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2002, aprobată prin Legea nr. 574/2002;
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 143/2002, aprobată prin Legea nr. 45/2003,
22
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2004, aprobată cu modificări prin Le-
gea nr. 85/2005; Legea nr. 160/2005; Legea nr 247/2005; Legea nr. 278/2006; 
Decizia Curtii Constitutionale nr. 62/2007 publicata in MOF nr. 104 din 12.02.2007; 
Legea nr. 337/2007 publicata in Monitorul Oficial nr. 841 din 08.12.2007; Legea
nr. 58/2008 publicata in Monitorul Oficial nr. 228 din 25.03.2008.

3. Tot ca izvoare ale dreptului penal ne vom opri şi asupra Tratatelor şi


Convenţiilor internaţionale, acestea devenind izvoare ale dreptului penal în
măsura în care ele sunt ratificate.
În literatura de specialitate se face deosebire între:
 Tratate şi convenţii prin care statul român s-a angajat să încrimineze
şi să sancţioneze anumite fapte deosebit de periculoase care aduc
atingere unor valori şi interese comune ale societăţii omeneşti, de unde
şi denumirea de infracţiune de drept internaţional
 Tratate şi convenţii internaţionale privind asistenţa juridică internaţonală
în materie penală.12 
Prima categorie de Tratate şi convenţii apare ca izvor indirect de drept
penal, prin acestea este asumată obligaţia statelor de a incrimina prin legea penală
internă astfel de fapte.
Tratatele şi convenţiile internaţionale privind asistenţa juridică internaţională
conţin norme privind extrădarea şi devin obligatorii după ratificarea lor şi sunt so-
cotite izvoare directe de drept penal.

4. Legile penale complementare au o sferă de incidenţă sau aplicare mai


restrânsă, întrucât privesc o anumită instituţie sau câteva instituţii de drept penal,
fiind menite să completeze reglementările penale cu norme de drept penal. Aceste
legi complimentare cuprind numai norme de drept penal, specific fiind faptul că nu
conţin incriminări. In acest sens menţionăm Legea nr. 275/2006 privind executarea
pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 627 din 20.07.2006, Legea nr. 296 din 7
iunie 2001 privind extrădarea, publicată în M. Of. Nr. 326 din 18 iunie 2001, precum
şi actele prin care se acordă amnistia şi graţierea.

1.3.2. Legile speciale nepenale cu dispoziţii penale

În această categorie a legilor speciale intră acele legi care conţin


încriminări separate faţă de codul penal. Aceste legi speciale capătă un caracter
penal numai în măsura în care în conţinutul lor sunt prevăzute fapte sancţionate
penal.
Cu titlu de exemplu amintim:
1. Legea 82/1991 privind regimul contabilităţii, astfel cum a fost
Constantin Mitrache - Drept penal. Partea Generală – Editura “ Casa de Editură şi Presă “Şansa””
 12

Bucureşti 2002, pag. 39.


23
Aurel Teodor Moldovan
modificată şi completată. Republicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 454 din
18/06/2008
2. Legea nr.187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea
securităţii ca poliţie politică, publicată în M.Of. NR. 603 din 9 decembrie 1999 (
art. 24). Ordonanţa de Urgenţă nr. 16 din 22 februarie 2006 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea
securităţii ca poliţie politică.
3. Legea nr.78/ 5 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelor de corupţie ( art. 17 – 20), publicată în M.Of. nr. 219 / 18.05.2000
4. Legea nr.143/26 iulie 2000 privind combaterea traficului şi consumului
ilicit de droguri ( art. 2 – 19 ), publicată în M.Of. 362 /03.08.2000.
5. Codul Silvic, cuprinde norme privind infracţiunile silvice

1.4. RAPORTUL JURIDIC PENAL

1.4.1. Noţiune

Raportul juridic penal este raportul arătat prin lege dintre stat (prin
organele judiciare) şi persoana care a săvârşit o infracţiune (infractorul), raport
în care statul are dreptul de a aplica o pedeapsă, de a pedepsi (de a trage la
răspundere penală), iar infractorul are datoria de a suporta acea pedeapsă (de a
răspunde penaliceşte) .13 
Raportul juridic penal ia naştere prin săvârşirea infracţiunii fiind un raport
reglementat de norma juridică penală.

1.4.2. Elementele raportului juridic penal

Elementele oricărui raport juridic sunt:


- subiectele
- conţinutul
- obiectul

A. Subiectele raportului juridic penal


Ca şi subiecte ale raportului juridic penal este pe de o parte statul ca su-
biect dominant, reprezentat prin organele judiciare, iar pe de altă parte subiect al
raportului juridic penal este persoana fizică, ca destinatar al obligaţiei.
Trebuie subliniat faptul că în raportul juridic de conformare persoana fizică,
destinatar al oblgaţiei, este nenominalizată, iar în cadrul raportului juridic de conflict
persoana fizică este determinată şi anume este persoana care a săvârşit fapta
interzisă, cu alte cuvinte infractorul.
 13
Ion Oancea - Drept penal . Partea generală. – Editura didactică şi pedagogică Bucureşti 1971
– pag.53.
24
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
În raporturile de conformare statul impune tuturor destinatarilor legii penale
norme obligatorii, iar în raportul juridic de conflict statul impune celuilalt subiect
şi anume persoana fizică să suporte consecinţele faptei sale , adică pedeapsa.

B. Conţinutul raportului juridic penal


Conţinutul raportului juridic penal se referă la drepturile şi obligaţiile ce
revin subiecţilor ai raportului juridic penal.
Raportul acesta este un raport dinamic, în sensul că subiecţii raportului
juridic desfăşoară anumite acţiuni sau inacţiuni
În cadrul raportului juridic de conformare conţinutul îl reprezintă obligaţia
destinatarilor legii penale de a se conforma cerinţelor impuse de lege, dar tot
odată este format şi din dreptul statului de a pretinde o anume conduită titularilor
obligaţiei de conformare. În cadrul raportului penal de conflict impunerea unei
sancţiuni pentru fapta săvârşită reprezintă dreptul statului şi totodată acest drept
al statului constă şi în obligaţia infractorului de a suporta consecinţele faptei sale.

C. Obiectul raportului juridic penal


Obiectul raportului juridic penal îl constituie acţiunile pe care titularii drep-
turilor le efectuează sau le poate pretinde şi pe care ceilalţi subiecţi au obligaţia
de a le săvârşi sau obligaţia de a se abţine de a le săvârşi.14 
Statul prin instanţa judiciară are dreptul de a trage la răspundere penală, iar
infractorul are obligaţia de a suporta pedeapsa. Prin realizarea obiectului specific
raportului juridic penal se realizează norma de drept penal.
În cazul raportului juridic de conflict obiectul îl constituie pedeapsa, privită
ca o sancţiune tipică de drept penal, dar şi alte sancţiuni de drept penal.
În ceea ce priveşte raportul juridic de conformare obiectul specific îl
reprezintă însăşi conformarea, adică adoptarea unei conduite corespunzătoare
exigenţei normei penale fapt ce duce la realizarea normei de drept penal ce
reprezintă şi temeiul raportului juridic penal de conformare.

1.4.3. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal

Raportul juridic penal se naşte o dată cu intrarea în vigoare a normei penale


incriminatoare, normă ce prevede drepturile şi obligaţiile participanţilor la acest
raport.
Raportul juridic de conformare nu depinde de voinţa destinatarilor, este deci
o creaţie a legii penale.15  .
Raportul juridic de conformare se desfăşoară prin respecatrea
obligaţiei de abţinere de la acţiunea interzisă, obligaţie ce incumbă destinatarului
normei.
Durata unui raport juridic nu este prestabilită ci acesta depinde de perioada
 14
Constantin Mitrache - Drept penal. Partea generală. - Casa de Editură şi presă “Şansa”. Bucureşti
2002, pag. 42
 15
Costică Bulai – Manual de drept penal. Partea generală. Editura All , Bucureşti 1997, pag.62
25
Aurel Teodor Moldovan
de timp pentru care normele incriminatoarer sunt în vigoare, în acest sens orice
modifiacre a normei incriminatoare, respectiv extinderea sau restrângerea obligaţiei
de conformare, dtermină o modificare în acelaşi sens şi a raportului juridic .
Nu trebuie trecut cu vederea faptul că, raportul juridic de conformare
nu încetează prin simpla nerespectare a obligaţiei de către subiectul pasiv, adică
acesta nu încetează o dată cu săvărşirea faptei interzise, a infracţiunii.16 
Raportul juridic de conformare se naşte din lege, adică o dată cu intrarea
acesteia în vigoare, în timp ce raportul juridic de conflict se naşte prin săvărşirea
faptei interzise.
Ceea ce deosebeşte cu precădere aceste două raporturi juridice este faptul
că în cazul raportului juridic de conformare dobândirea calităţii de subiect al acestui
raport nu depinde în niciun fel de voinţa destinatarului legii penale, în timp ce în
cazul raportului juridic de conformare dobăndirea acestei calităţii depinde într-un
anumit fel de acesta, lucru care este foarte bine evidenţiat în cartea profesorului
Costică Bulai, unde vorbeşte despre particularităţi privind naşterea, constatarea,
modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conflict, şi anume:” Când fapta
a fost comisă cu intenţie, este evident faptul că depinde de el ca aceasta să nu
fie săvărşită, iar dacă fapta este săvărşită din culpă, depinde iaraşi de el ca,
acţionând cu mai mulă prudenţă s-au diligenţă, să evite actul culpabil. În toate
cazurile, săvârşirea faptei interzise de legea penală este singurul fapt juridic care
paote da naştere raportului de drept penal de conflict sau de contradicţie.”
Existenţa raportului juridic de conflict se face de către organul judiciar
competent, în forma cerută de lege, aceasta fiind hotărârea judecătoraescă de
condamnare rămasă definitivă.
Odată pronunţată hotărârea judecătorească de condamnare, hotărâre
rămasă definitivă, se derulează conţinutul raportului substanţial de conflict, care
durează până la executarea pedepsei aplicate de către instanţa de judecată,
în acest caz putându-ne referi atât la pedeapsa principală cât şi la eventualele
pedepse complementare, dar cu toate acestea stingerea în acest mod a raportu-
lui juridic de conflict poate suporta anumite modificări atunci când întâlnim cauze
care înlătură executarea pedepsei cum este spre exemplu cazul când intervine
graţierea sau amnistia după condamnare.

16
Costică Bulai – Manual de dcrept penal.Partea genearală.Editura All, Bucureşti 1997, pag63
26
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL II
LEGEA PENALĂ

2.1. CONŢINUTUL NORMATIV AL LEGII PENALE

2.1.1. Noţiunea de lege penală şi categorii de legi penale

În doctrina penală această noţiune este privită ca fiind, în sens larg, regulă
sau normă de drept penal aşa cum legiuitorul prevede prin dispoziţiile art. 141
Cod penal, iar în sens restrâns această noţiune defineşte actul normativ emis de
parlament şi care conţine norme de drept penal.
Pentru a înţelege cu exactitate această noţiune este necesară o clasificare
a legilor penale, această clasificare făcându-se după rolul pe care îl au în regle-
mentarea relaţiilor de apărare socială.
Astfel în literatura de specialitate se vorbeşte despre legi penale
generale şi legi penale speciale.
Legile penale generale apar definite ca fiind dispoziţii de drept
penal cu caracter de principiu, acestea fiind normele din partea generală a
codului penal. Privită în alt sens legea penală generală defineşte de fapt codul
penal în ansamblu ca lege ordinară pentru a fi deosebită de legea specială.
De asemenea şi în ceea ce priveşte legile penale speciale vom
întâlni în literatura de specialitate o clasificare a acestora în sensul că legea penală
specială are în vedere în primul rând partea specială a codului penal, iar pe de altă
parte are în vedere coduri penale speciale (Codul justiţiei militare) sau legi penale
speciale ce cuprind dispoziţii derogatorii de la dreptul obişnuit.
Această clasificare a legilor penale are o importanţă deosebită deoarece
atunci când vin în concurs atât legea penală generală cât şi legea penală specială,
adică când sunt incidente pentru soluţionarea unui raport juridic de conflict, regula
ce se va aplica în această situaţie este: legea penală specială derogă de la legea
penală generală şi se completează cu aceasta.
Important de subliniat este faptul că legea penală generală cuprinde norme
cu caracter de principii în timp ce legea penală specială cuprinde norme de in-
criminare.
O deosebită importanţă în ceea ce priveşte clasificarea legilor penale
o are legea penală cu durată nedeterminată şi legea penală temporară, aceeaşi
importanţă având-o şi legile penale ordinare şi legile penale excepţionale.
Marea majoritate a legilor penale, cele obişnuite, sunt cu durată
nedeterminată (permanente), iar în ceea ce priveşte legile penale temporare sau
predeterminate aşa cum mai sunt denumite în literatura de specialitate sunt acele
legi care în conţinutul lor cuprind o dispoziţie ce limitează aplicarea lor în timp până
la o dată calendaristică sau până ce încetează starea care a determinat adoptarea
27
Aurel Teodor Moldovan
unei astfel de legi.
Legea penală temporară se va aplica şi după ieşirea ei din vigoare pentru
faptele ce au fost săvârşite sub imperiul acestei legi, deci legea penală temporară
în acest sens va ultraactiva.
„Aşa cum de altfel o spune chiar denumirea lor proprie, legile penale ordinare
sau obişnuite nu sunt altceva decât legi penale ce sunt adoptate în situaţiile unei
normale evoluţii a societăţii, în timp ce legile penale excepţionale sunt adoptate
în situaţii excepţionale aşa cum este de pildă starea de război, edictarea lor fiind
determinată de apărarea în mod corespunzător a valorilor sociale ce au fost astfel
lezate.”17 

2.1.2. Normele de drept penal şi categorii de norme penale



Pornind de la această clasificare vom putea face distincţia şi între norma
de drept penală generală şi norma de drept penală specială.
Normele de drept penal sunt o specie de norme de drept cu un specific,
determinat de particularitatea reglementării relaţiilor de apărare socială.18 

A. După conţinutul şi sfera de incidenţă deosebim:


1. Norme penale generale sunt cele care cuprind condiţiile în care
se nasc, modifică şi se sting raporturile juridice penale.
2. Norme penale speciale sunt cele care expun condiţiile în care o
faptă constituie o infracţiune şi pedeapsa ce se aplică.
B. După criteriul cuprinderii dispoziţiei şi sancţiunii în cadrul aceleaşi
norme deosebim:
1. Norme penale unitare ce cuprind în conţinutul lor atât dispoziţia cât
şi sancţiunea.
2. Norme penale divizate, norme ce sunt incomplete în ceea ce priveşte
conţinutul lor, acestea clasificându – se la rândul lor în:
 Norme de incriminare cadru sau norme în alb care conţin o dispoziţie
de incriminare cadru şi o sancţiune corespunzătoare, prevederea
faptei interzise făcându-se ulterior prin alte acte normative.
 Norme penale de trimitere şi de referire
Normele de trimitere sunt cele care sunt incomplete în ceea ce priveşte
dispoziţia ori sancţiunea, care se vor completa de la alte norme la care fac trimitere.
Astfel această normă împrumută dispoziţia ori sancţiunea ce îi lipseşte devenind
astfel independentă faţă de norma la care s-a trimis.19 
Normele de referire după ce se completează cu dispoziţia sau
sancţiunea din norma complinitoare nu devin independente, ci se subordonează
faţă de normele complinitoare
 17
A. T. Moldovan – Drept penal - Partea Generală , Editura Era , Bucureşti, 2006
 18
Constantin Mitrache - Drept penal. Partea generală, Bucureşti 2001, pag.48
 19
Constantin Mitrache – Drept penal. Partea genrală, Bucureşti 2001, pag.51
28
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
2.1.3. Interpretarea legii penale

Interpretarea, în sensul legii penale, are ca şi scop aflarea voinţei le-


giuitorului, voinţă exprimată în dispoziţiile legii pentru a putea stabili dacă
acestea sunt aplicabile cazului concret.
Această operaţiune logico – raţională este necesară deoarece normele
se referă la fapte tipice ce trebuie aplicate unor fapte concrete care sunt şi foarte
variate.
În literatura de specialitate se face distincţie între interpretare oficială şi
cea neoficială.
1. Interpretarea oficială este interpretarea făcută de un organ oficial şi
poate fi :
- autentică (legală) făcută de legiuitor
- cauzală ( de caz) făcută de organul judiciar

2. Interpretarea neoficială care în literatura de specialitate apare şi sub


denumirea de interpretare doctrinară este cea făcută de oamenii de ştiinţă care
se materializează în tratate etc.
Deosebirea esenţială între cele două feluri de interpretare constă
în aceea că interpretarea oficială este obligatorie în timp ce interpretarea
neoficială nu are forţă obligatorie.

2.1.3.1. Metode de interpretare a legii penale

Metode de interpretare a legii penale sunt :


1) Interpretarea literală sau gramaticală constă în aflarea înţelesului
normei penale cu ajutorul textului în care este exprimată norma penală. Cu alte
cuvinte această interpretare are în vedere analiza textului sub toate aspectele, re-
spectiv: etimologic (înţelesul cuvintelor), sintactic (funcţiile cuvintelor în propoziţie,
funcţiile propoziţiilor în frază), stilistic (modul de exprimare).

2) Interpretarea raţională sau logică constă în aflarea înţelesului


normei, a legii penale cu ajutorul elementelor logice, astfel că pentru a putea
înţelege legea sau dispoziţiile de drept penal se va căuta înţelesul noţiunilor fo-
losite, a judecăţilor, raţionamentelor construite de legiuitor. Plecând de la aceste
considerente interpretarea logică se face după anumite raţionamente şi anume:
- raţionamentul a fortiori
- raţionamentul per a contrario
- raţionamentul reductio ad absurdum
- raţionamentul a pari

Raţionamentul a fortiori este raţionamentul cu ajutorul căruia se


demonstrează faptul că, dacă legea permite mai mult, implicit permite mai puţin,
29
Aurel Teodor Moldovan
acest lucru presupune faptul că noţiunea de mai mult încorporează şi noţiunea de
mai puţin. Un exemplu în acest sens găsim în cartea profesorului Ion Oancea “Drept
penal. Partea Generală” : legea dă dreptul Marii Adunări Generale să edicteze legi;
dacă Marea Adunare Naţională are acest drept, după raţionamentul a fortiori, ea
are dreptul să facă şi mai puţin, adică să interpreteze legi.20 
Raţionamentul per a contrario demonstrează faptul că acolo unde există o
altă raţiune trebuie să existe şi o altă rezolvare juridică. Acest raţionament îl găsim
exprimat în adagiul “qui dicit de uno, de altero negat”, exprimând ideea că cine
susţine o teză, neagă teza contrarie. Argumentarea “a fortiori” urmăreşte să facă
plauzibilă ideea că legea trebuie să fie explicată cu atât mai mult în cazurile în
care situaţia este şi mai evidentă decât aceea vizată în mod expres de textul legii.
Raţionamentul reductio ad absurdum este acela prin care se
demonstrează că orice altă interpretare decât ceea pentru care se pledează ar
duce la consecinţe contrare legii, absurde, inadmisibile.
Raţionamentul a pari este cel care are în vedere faptul că pentru situaţii
identice trebuie să existe soluţii juridice identice. Acest raţionament se poate ex-
prima şi prin adagiul “ubi eadem ratio, ubi idem jus “.

3) Interpretarea istorică - potrivit acestei interpretări se ia în considerare


istoria sau istoricul legii ce urmează a fi interpretate. Sunt astfel interpretate actele
preliminare, proiectele, expunerile de motive, dezbaterile parlamentare.

4) Interpretarea sistematică constă în faptul că norma va fi interpretată


în corelaţie cu alte dispoziţii sau cu alte legi.

5) nterpretarea legii prin analogie unde înţelesul unei norme penale se va


face cu ajutorul alteia care prevede însă un caz asemănător şi care este mai clar.
În doctrina dreptului penal se apreciază că interpretarea prin analogie nu
trebuie confundată cu extinderea legii prin anlogie care presupune aplicarea legii
penale la fapte care nu sunt prevăzute în normele sale, dar asemănătoare cu cele
prevăzute de lege .21 

2.1.3.2. Felurile interpretării după rezultat

Atunci când legea penală se interpretează de către un organ sau altul prin
intermediul diferitelor metode se va ajunge la o anumită concluzie cu privire la
înţelesul legii penale sau numai cu privire la anumite dispoziţii motiv pentru care se
face distincţia între interpretarea declarativă, interpretarea restrictivă şi interpre-
tarea extensivă.

 20
Ion Oancea – Drept penal. Partea Generală. Editura Dedactică şi Pedagogică Bucureşti 1971,
pag,89
 21
Ion Oancea Drept penal. Partea generală. Editura didactică şi pedagocică . Bucureşti 1971, pag. 91

30
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
Interpretarea conformă cu legea (declarativă)
Această interpretare se bazează pe adagiu “Lex dixit quam voluit” ceea
ce presupune faptul că prin această interpretare constată faptul că textul exprimă
exact intenţia şi voinţa legiuitorului. Interpretul ajunge la concluzia că textul redă
şi spune atât cât a voit legiuitorul, că textul nu cuprinde nici mai mult nici mai puţin
decât a voit legiuitorul.22 
Concluziile oricărei interpretări declarative sunt că legea este valabilă, asig-
urând condiţii pentru o apărare socială eficientă în lupta împotriva infracţionalităţii.23 

Interpretarea restrictivă
Această interpretare îşi are originea în adagiul latinesc “ lex dixit plus quam
voluit”, lucru ce evidenţiază faptul că se ajunge la constatarea că legea spune mai
mult decât a voit legiuitorul, iar interpretul constatând acest lucru restrânge înţelesul
legii făcând astfel o interpretare restrictivă în conformitate cu voinţa legiuitorului.
Această interpretare vizează situaţia când legea nu se poate aplica anumitor
situaţii, fapt care iniţial păreau a cădea sub incidenţa legii.

Interpretarea extensivă
În cazul acestei interpretări se porneşte de la “lex dixit minus quam voluit”
lucru ce constată că textul spune mai puţin decât a voit legiuitorul caz în care
interpretul extinde aplicarea legii făcând astfel o interpretare extensivă conformă
voinţei legiuitorului. Un exemplu al acestei interpretări găsim în cartea profesoru-
lui Ion Oancea24  unde se spune că suspendarea executării pedepsei se aplică
numai la cazurile arătate de lege (infractor primar); dacă însă cel care a săvârşit
infracţiunea a mai fost condamnat înainte, dar pentru o contravenţie şi nu pentru
o infracţiune, prin interpretare, el este totuşi un infractor primar. Fiind un infractor
primar, legea i se poate aplica. Trebuie subliniat faptul că în materie penală inter-
pretarea extensivă este rar folosită, fiind folosită în favoarea inculpatului.

Limitele interpretării
Este general admis că interpretarea legii penale trebuie să urmărească
cunoaşterea voinţei reale a legiuitorului, exprimată în norma de drept interpretată,
iar nu crearea unei alte norme de drept sau denaturarea sensului acesteia. Este
unanim admis că legile penale sunt de strictă interpretare (poenalia sunt stric-
tissimae interpretationis ) şi că înţelesul lor nu poate fi extins prin interpetare,
preferându-se se sensul restrictiv.25 

Interpretarea legii penale se efectuează nu pentru a crea noi norme de


drept, ci ea trebuie să fie animată de dorinţa cunoaşterii, cercetării şi elucidării
înţelesului real al normei de drept, înlăturării unor lacune ale legii cu ajutorul altor
 22
Ibidem
 23
Alex. Boroi , Ghe. Nistoreanu. Drept Penal – Partea Generală , Ed. All. Beck, Bucureşti 2004, pag. 32
 24
Ibidem, pag.92
 25
C Bulai „ Manual de drept penal – Partea generală ” Ed. All Beck 1997 , pag 88

31
Aurel Teodor Moldovan
norme în materie, pentru realizarea scopului legii penale şi promovarea principiilor
fundamentale ale dreptului penal.26 

2.2. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU

Ceea ce conferă legii penale o eficienţă activă este faptul că exigenţele


legii penale sunt respectate de marea majoritate a destinatarilor ei în comparaţie
cu eficienţa reactivă care se datorează săvârşirii faptelor interzise (infracţiuni).

2.2.1. Principiile de aplicare a legii penale în spaţiu

Principiile de aplicare a legii penale în spaţiu vin să dea un răspuns


problemelor legate de aplicarea legii penale atunci când fapta este săvârşită
în întregime pe teritoriul ţării iar făptuitorul se află în ţară, sau în situaţia
în care fapta s-a săvârşit în parte pe teritoriul ţării, ori numai rezultatul s-a
produs pe teritoriul ţării, când fapta s-a săvârşit în întregime în străinătate,
dar făptuitorul este cetăţean român sau apatrid cu domiciliu în România,
când fapta este săvârşită în străinătate de un cetăţean străin sau apatrid
care nu are domiciliu în România însă fapta a fost săvârşită împotriva statu-
lui Român ori cetăţenilor români, când fapta este săvârşită de un cetăţean
străin în afara teritoriului României, dar după săvârşirea faptei s-a refugiat
pe teritoriul României. Aceste principii de aplicare a legii penale în raport cu
spaţiul se regăsesc consacrate în cuprinsul actualului Cod penal la articolele
3-9, respectiv articolele 8-14 din viitoarea reglementare.

1. Principiul teritorialităţii
Potrivit acestui principiu legea penală se aplică în exclusivitate şi necondiţionat
pe întreg teritoriul ţării pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul României fără a
face distincţie între calităţile diferite pe care le pot avea făptuitorii (cetăţean român,

Actualul cod penal Viitoarul cod penal


  Art. 3. - Teritorialitatea Art. 8 Teritorialitatea legii penale
legii penale (1) Legea penală română se
Legea penală se aplică aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul
infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României.
României.

cetăţean străin, apatrid cu domiciliu în ţară sau în străinătate). Calificarea faptei ca


infracţiune, condiţiile răspunderii, aplicarea sancţiunilor, executarea acestora, toate
acestea au loc pe baza legii penale române, fără ca făptuitorul să poată pretinde
aplicarea dispoziţiilor mai favorabile cuprinse în legea penală a ţării sale.
 26
Alex. Boroi , Ghe Nistorenu „ Drept Penal – Partea Generală ” Ed. All Beck , Bucureşti 2004 ,pag 32
32
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
Actualul Cod penal la art. 142 defineşte noţiunea de teritoriu : prin termenul
“teritoriu” din expresiile “teritoriul României” şi “teritoriul ţării” se înţelege întinderea
de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum
şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia”. In viitoarea
reglementare întâlnim noţiunea de teritoriu la art 8 alin (2) Prin „teritoriul României”
se înţelege întinderea de pământ şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, cu-
prinse între frontierele de stat.

Noţiunea de teritoriu cuprinde:


- suprafaţa terestră cuprinsă între frontierele politico - geografice ale statu-
lui, această suprafaţă este stabilită prin convenţii cu statele vecine.
- apele interioare , adică apele cuprinse între frontiere27 
- Marea teritorială a României, care cuprinde fâşia de mare adiacentă,
după caz apelor maritime pe o lăţime de 12 mile marine (22224 m)
măsurată de la liniile de bază
- Subsolul, corespunzător solului terestru, acvatic, mării teritoriale fără
limite de adâncime
- Spaţiul aerian sau coloana de aer de deasupra teritoriului

Infracţiuni săvârşite pe teritoriul ţării


Art. 143 Cod penal actual: prin infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării se
înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în art. 142 sau pe o navă ori
aeronavă română aflată în afara graniţelor ţării, situaţie în care fapta se consideră
săvârşită pe teritoriul ţării române. In conformitate cu reglementarile art 8 din vii-
toarea reglementare alin (3) Prin „infracţiune săvârşită pe teritoriul României” se
înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în alin. (2) sau pe o navă sub
pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România.
O explicaţie a acestei situaţii o găsim în Manualul de drept penal al profe-
sorului Costică Bulai unde găsim următoarele: „Leguitorul codului de la 1968, ca de
altfel şi cel al Codului penal de la 1936, a adoptat, în această privinţă, criteriul zis
al UBICUITĂŢII sau al DESFĂŞURĂRII INTEGRALE, potrivit căruia infracţiunea
se consideră săvârşită pretutindeni (termenul de ubicuitate derivă de la adverbul
latin ubique = pretutindeni) unde s-a săvârşit fie şi numai un act de executare sau
s-a produs rezultatul infracţiunii”28 
Această teorie a ubicuităţii este unanim admisă, literatura şi jurisprudenţa
română fiind menită să servească la soluţionarea diferitelor probleme controversate
ce apar cu privire la stabilirea locului săvârşirii infracţiunii.
Astfel prin aceste dispoziţii se consacră principiul ubicuităţii conform căruia
infracţiunea se consideră săvârşită pretutindeni. Infracţiunea săvârşită la bordul
unei nave sau aeronave române indiferent unde se află aceasta la data săvârşirii
infracţiunii cade sub incidenţa legii penale române.
 27
O clarificare importantă o aduce Legea 36 din 16 ianuarie 2002 pentru modificarea şi completa-
rea Legii 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei
contigu – Publicată în M.O nr. 77/31.01.2002
 28
Costică Bulai – Manual de drept penal. Partea generală. Editura ALL BECK Bucureşti 1997. pag. 94
33
Aurel Teodor Moldovan
Art. 143 alin. 2 consideră infracţiunea săvârşită pe teritoriul ţării şi atunci pe
teritoriul ţării sau pe o navă sau aeronavă română s-a efectuat un act de executare
sau s-a produs rezultatul infracţiunii; Această reglementare o întâlnim şi în viitoa-
rea reglementare la art 8 alin (4) Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul
României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc
sau pe o aeronavă înmatriculată în România, s-a efectuat un act de executare, de
instigare sau de complicitate, ori s-a produs rezultatul infracţiunii.

Excepţii de la principiul teritorialităţii


Aplicarea legii penale în conformitate cu principiul teritorialităţii cunoaşte
anumite restrângeri şi priveşte infracţiunile săvârşite de persoanele care se bucură
de imunitate de jurisdicţie, dar şi infracţiunile săvârşite de militarii unei armate
străine aflate în trecere ori staţionate pe teriroriul ţării.
Convenţia de la Viena din 1961 ratificată şi de România îşi găseşte oglindire
tocmai prin faptul că legea penală română consacră această imunitate de jurisdicţie.
Imunitatea de jurisdicţie este o excepţie de ordin procedural având ca şi consecinţă

Actualul cod penal Viitorul cod penal


Art. 8 - Imunitatea de juris- Art. 13 Imunitatea de jurisdicţie
dictie Legea penală nu se aplică
Legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către
infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor
reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane care,
străine sau de alte persoane care, în în conformitate cu tratatele internaţionale,
conformitate cu convenţiile interna­ nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statu-
ţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei lui român.

neaplicarea legii penale teritoriale, însă nu trebuie înţeles faptul că cei care se bucură de
acest privilegiu nu vor răspunde penal în faţa organelor statelor ai căror cetăţeni sunt.
Statul în care reprezentantul altui stat se bucură de imunitatea de jurisdicţie
nu rămâne imun în faţa faptelor penale săvârşite de persoanele ce se bucură
de privilegiu ci au la îndemână mijloace de drept internaţional pentru a aduce
la cunoştinţa statului acreditat activitatea infracţională a reprezentantului său,
declarându-l „persona non grata” şi obligându-l să părăsească teritoriul ţării.
Conform art. 8, respectiv 13 din Codul penal de acest privilegiu se bucură
şi militarii unei armate străine aflate în trecere sau staţionate pe teritoriul ţării,
acestora aplicându-li-se legea statului căruia aparţin, regimul lor juridic fiind re-
glementat prin Convenţii.
Infracţiuni săvârşite la bordul navelor sau aeronavelor străine aflate pe
teritoriul ţării noastre
În ceea ce priveşte aceste infracţiuni avem în vedere după cum navele sau
aeronavele sunt militare sau folosite în scopuri comerciale, sau folosite în scopuri
guvernamentale.
1) Navele sau aeronavele militare sau guvernamentale, acestea se află pe
34
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
teritoriul ţării doar cu aprobarea specială a guvernului român şi reprezintă statul
căruia îi aparţin infracţiunile săvârşite la bordul lor şi nu vor cădea sub jurisdicţia
statului român. Soluţionarea acestor conflicte se face pe calea dreptului internaţional
şi nu a dreptului penal.
2) În cazul navelor şi aeronavelor folosite în scop comercial, faptele săvârşite
la bordul acestora, fapte prevăzute de lege, cad sub incidenţa statului român. Legea
penală română se va aplica şi în cazul infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării române
de către o persoană îmbarcată la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale.

2. Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în afara teri-


toriului ţării

1.Principiul personalităţii legii penale


In cadrul pricipiului personalităţii este introdusă, ca şi o cerinţă nouă, cerinţa
dublei incriminări. Aceasta este limitată la cazul infracţiunilor de gravitate mică şi medie.
Condiţiile necesare pentru aplicarea acestui principiu sunt :
Actualul cod penal Viitorul cod penal
Art. 4. - Personalitatea legii Art. 9 Personalitatea legii penale
penale (1) Legea penală română se aplică
Legea penală se aplică infrac­ infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului
tiunilor savârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de
ţării, dacă făptuitorul este cetăţean o persoană juridică română, dacă pe-
român sau dacă, neavând nici o deapsa prevăzută de legea română este
cetăţenie, are domiciliul în ţară. detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai
mare de 10 ani.
(2) În celelalte cazuri, legea penală
română se aplică infracţiunilor săvârşite în
afara teritoriului ţării de către un cetăţean
român sau de o persoană juridică română,
dacă fapta este prevăzută ca infracţiune
şi de legea penală a ţării unde a fost
săvârşită ori dacă a fost comisă într-un
loc care nu este supus jurisdicţiei nici
unui stat.
(3) Punerea în mişcare a acţiunii
penale se face cu autorizarea prealabilă
a procurorului general al Parchetului de
pe lângă Curtea de Apel în a cărei rază
teritorială se află parchetul mai întâi sesi-
zat sau, după caz, a procurorului general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.

35
Aurel Teodor Moldovan
• Infracţiunea să fie săvârşită în străinătate
• Fapta să fie considerată infracţiune de legea penală română
• Infractorul trebuie să fie cetăţean român sau persoană fără cetăţenie
dar cu domiciliul în România.
Actualul Cod Penal, spre deosebire de cel din 1937 nu prevede condiţia
prezenţei în ţară a infractorului , el putând fi judecat şi în lipsă.29 
Legea penală română se va aplica chiar dacă făptuitorul a fost judecat,
condamnat sau achitat în străinătate, urmând ca din pedeapsa aplicată de instanţa
română să se deducă pedeapsa sau partea din pedeapsă aplicată şi executată
în străinătate pentru aceeaşi infracţiune, precum şi durata reţinerii şi arestării
preventive care au fost dispuse în străinătate în legătură cu aceeaşi infracţiune.30 
Principiul personalităţii este cel care stabileşte competenţa exclusivă a legii
penale, aceasta aplicându-se chiar dacă făptuitorul a fost condamnat în străinătate.

2. Principiul realităţii (sau principiul protecţiei reale sau al


naţionalităţii pasive)
Conform noului cod orice infracţiune comisă împotriva statului român, a
unui cetăţean român sau a unei persoane juridice române este încadrată în sfera
Actualul cod penal Viitorul cod penal
Art. 5. - Realitatea legii penale Art. 10 Realitatea legii penale
Legea penală se aplică infracţiunilor (1) Legea penală română se
săvârşite în afara teritoriului ţării, contra aplică infracţiunilor săvârşite în afara
siguranţei statului român sau contra teritoriului ţării de către un străin, contra
vieţii unui cetăţean român, ori prin care statului român, contra unui cetăţean
s-a adus o vătămare gravă integrităţii român ori a unei persoane juridice
corporale sau sănătaţii unui cetăţean române.
român, când sunt săvârşite de către (2) Punerea în mişcare a acţiunii
un cetăţean străin sau de o persoană penale se face cu autorizarea prealabilă
fără cetăţenie care nu domiciliază pe a procurorului general al Parchetului
teritoriul ţării. de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
Punerea în mişcare a acţiunii penale şi Justiţie şi numai dacă fapta nu face
pentru infracţiunile prevăzute în alinea- obiectul unei proceduri judiciare în statul
tul precedent se face numai cu autori- pe teritoriul căruia s-a comis.
zarea prealabilă a procurorului general.

de incidenţă a acestui principiu, în scopul evitării situaţiilor în care este necesară


intervenţia legii penale române, fapt imposibil din cauza neîncadrării infracţiunii în
categoriile restrictive
Acest principiu prevede faptul că legea penală română se aplică infracţiunilor
 29
Vezi R. Stănoiu „ Explicaţii teoretice ale Codului penal” pag 61; I Oancea Drept Penal – Partea
generală Ed Didactică şi Pedagogică , Bucureşti 1971 pag 107
 30
C. Bulai Manual de drept penal Ed. All Beck Bucureşti 1997 ,pag 101
36
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
săvârşite în afara teritoriului ţării, de către cetăţeni străini ori apatrizi care nu
domiciliază în România, infracţiune săvârşită împotriva statului român sau contra
vieţii, integrităţii corporale ori sănătăţii unui cetăţean român.
Principiul realităţii legii penale vine să consacre ideea necesităţii apărării
împotriva unor infracţiuni săvârşite în străinătate a valorilor sociale de maximă
importanţă, reprezentând de fapt dreptul fiecărui stat „de a-şi apăra pe baza pro-
priei sale legi penale, siguranţa fiinţei proprii şi a cetăţenilor săi”31 

3. Principiul universalităţii legii penale

Actualul cod penal Viitorul cod penal


Art. 6. - Universalitatea legii Art. 11 Universalitatea legii
penale penale
Legea penală se aplică şi altor (1) Legea penală română se
infracţiuni decât celor prevăzute în art. 5 aplică şi altor infracţiuni decât celor
alin. 1, săvârşite în afara teritoriului ţării, prevăzute în art. 10, săvârşite în afara
de un cetaţean străin sau de o persoană teritoriului ţării de un străin, care se află
fără cetăţenie care nu domiciliază pe de bunăvoie pe teritoriul României, în
teritoriul ţării, dacă: următoarele cazuri:
a) fapta este prevazută ca infractiune a) s-a săvârşit o infracţiune pe care
şi de legea penală a ţării unde a fost statul român şi-a asumat obligaţia
săvârşita; să o reprime în temeiul unui tratat
b) faptuitorul se află în ţară. Pentru internaţional, indiferent dacă este
infracţiunile îndreptate împotriva inter- prevăzută sau nu de legea penală
eselor statului român sau contra unui a statului pe al cărui teritoriu a fost
cetăţean român, infractorul poate fi comisă;
judecat şi în cazul când s-a obţinut b) s-a cerut extrădarea sau predarea
extrădarea lui. Dispoziţiile alineatelor infractorului şi aceasta a fost refuzată.
precedente nu se aplică în cazul când, (2) Dispoziţiile alin.(1) lit.b) nu se
potrivit legii statului în care infractorul a aplică atunci când, potrivit legii statului
savârsit infracţiunea, există vreo cauză în care s-a săvârşit infracţiunea, există
care împiedică punerea în mişcare a o cauză care împiedică punerea în
actiunii penale sau continuarea proce- mişcare a acţiunii penale sau continu-
sului penal ori executarea pedepsei, area procesului penal ori executarea
sau când pedeapsa a fost executată pedepsei, sau când pedeapsa a fost
ori este considerată ca executată. executată ori este considerată ca
Când pedeapsa nu a fost executată executată.
sau a fost executată numai în parte, se (3) Când pedeapsa nu a fost
procedează potrivit dispoziţiilor legale executată sau a fost executată numai în
privitoare la recunoaşterea hotărârilor parte, se procedează potrivit dispoziţiilor
străine. legale privitoare la recunoaşterea

 31
Costică Bulai – Manual de drept penal. Partea generală. Editura ALL BECK Bucureşti 1997 pag. 102
37
Aurel Teodor Moldovan
In viziunea noului cod cimpetenţa universală a legii penale române poate
interveni în două cazuri:
- cazul infracţiunilor pe care România s-a angajat să le reprime în temeiul
unei convenţii internaţionale;
- respectiv cazul în care s-a refuzat extrădarea, în momentul în care s-a
cerut extrădarea sau predarea infractorului.
Trebuiesc însă îndeplinite anumite condiţii:
• să existe o dublă incriminare în sensul ca fapta să fie prevăzută ca
infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită
• infractorul să fie cetăţean străin sau dacă nu are cetăţenie să nu aibă
domiciliu în România
• făptuitorul să se afle în ţară.

În ceea ce priveşte urmărirea şi judecata se cere ca acestea să fie posibile


şi potrivit ţării unde s-a săvârşit infracţiunea în sensul să nu existe o cauză care
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale ori executarea pedepsei.

2.3. EXTRĂDAREA

„Extrădarea este un act bilateral între două state în baza căruia un stat pe
al cărui teriroriu s-a refugiat un infractor sau un condamnat îl predă la cerere, altui
stat pentru a fi judecat ori pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat.”32 
Din definiţie rezultă faptul că extrădarea se realizează întotdeauna între
două state, pe de-o parte statul pe al cărui teriroriu se găseşte infractorul sau
condamnatul (statul solicitat) şi statul care cere extrădarea (statul solicitant) pe
de-altă parte.
Calitatea de stat solicitant o poate avea statul pe teriroriul căruia a fost
săvârşită infracţiunea, statul împotriva intereselor căruia a fost săvârşită infracţiunea
sau ai cărui cetăţeni au fost victime ale infracţiunii, statul al cărui cetăţean este in-
fractorul.
În ansamblu extrădarea poate fi privită ca un act de asistenţă judiciară prin
care statele cooperează în vederea combaterii criminalităţii.
Instituţia extrădării este consacrată prin intermediul Constituţiei de la 1991
în art. 19, iar prin legea de revizuire a Constituţiei publicată în Monitorul Oficial al
României, partea I, nr. 669 din 22 septembrie 2003 introduce la acest articol alin.
11 33 , unde vom întâlni extrădarea pasivă adică acea extrădare pe care România
urmează să o realizeze în calitate de stat solicitat şi cea activă atunci când se
acordă extrădarea.

Extrădarea îşi găseşte reglementarea şi în Codul penal în art. 9 respectiv


32
Constantin Mitrache – Drept penal. Partea generală. Casa de Editură şi Presă “Şansa” SRL
Bucureşti 2002 pag 65
 33
Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan – Revizuirea Constituţiei României. Explicaţii
şi comentarii. Editura Rosetti Bucureşti 2003. pag. 16
38
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Actualul cod penal Viitorul cod penal


Art 9. Extrădarea Art. 14 Extrădarea
Extrădarea se acordă sau poate (1) Extrădarea poate fi acordată
fi solicitată pe bază de convenţie sau solicitată în temeiul unui tratat
internaţională, pe bază de reciprocitate internaţional la care România este
şi în lipsa acestora în temeiul legii. parte, ori pe bază de reciprocitate, în
condiţiile legii.
(2) Predarea sau extrădarea
unei persoane în relaţia cu statele mem-
bre ale Uniunii Europene se acordă sau
se solicită în condiţiile legii.
(3) Predarea unei persoane
către un tribunal penal internaţional se
acordă în condiţiile legii.
art. 14 din Viitorul Cod penal:
Condiţiile de acordare (solicitare) a extrădări
România acceptă să predea, la solicitarea de extrădare a unui alt stat,
persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau trimise în judecată
pentru o infracţiune ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse de către
autorităţile judiciare ale statului solicitant.34 
Pentru realizarea extrădării trebuie îndeplinite anumite condiţii referitoare la
infracţiune, la infractor şi la pedeapsa prevăzută de lege sau aplicată de instanţă,
competenţă şi de ordin procedural.35 

Condiţii cu privire la infracţiune


1) Infracţiunea să fi fost săvârşită pe teritoriul statului solicitant sau împot-
riva intereselor acestuia şi să nu fie aplicabilă legea statului solicitat;
2) Să existe dubla incriminare în sensul că fapta să fie incriminată în legile
ambelor state;
3) Pedeapsa prevăzută să fie privaţiunea de libertate mai mare de 2 ani
sau o pedeapsă mai severă;
4) Legea 296/ 2001 prevede faptul că nu se admite extrădarea infrac-
torului de către statul român în cazul în care potrivit legii statului solic-
itant pentru infracţiunea săvârşită se prevede pedeapsa cu moartea
decât cu condiţia ca statul respectiv să dea asigurări considerate ca
îndestulătoare de către statul român că pedeapsa capitală nu se va
executa urmând a fi comutată.

Condiţii cu privire la infractor


1) Infractorul să fie cetăţean străin;
2) Potrivit art. 5 din Legea nr. 296/ 2001 nu pot fi extrădaţi de către Româ-
34
Art 22 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală , publicată
în M.Of. nr. 594/1.07.2004
 35
Alex. Boroi, Ghe Nistorenu „ Drept Penal – Partea Generală” Ed. All Beck ,Bucureşti 2004 pag 65
39
Aurel Teodor Moldovan
nia cetăţenii români, persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în
România, persoanele străine care se bucură în România de imunitate
de jurisdicţie;
3) Să nu fie în România pronunţată pentru aceeaşi infracţiune o hotărâre
judecătorească definitivă de condamnare, de achitare sau de încetare
a procesului penal sau să nu existe o ordonanţă de scoatere de sub
urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale.

Extrădarea poate fi refuzată sau amânată conform art. 5 al (2) Legea 296/
2001 dacă se consideră că predarea persoanei străine este susceptibilă să aibe
consecinţe deosebit de grave pentru aceasta în speţă din cauza vârstei sau a
stării sale de sănătate.

Condiţii privind urmărirea penală sau executarea pedepsei


1) Extrădarea să nu fie solicitată pentru o infracţiune pentru care acţiunea
penală se pune în mişcare doar la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate
2) Să nu fi intervenit potrivit oricăruia dintre statele membre la extrădare
amnistia, prescripţia sau orice altă cauză care înlătură răspunderea
penală.

Condiţii privind cererea de extrădare


Cererea de extrădare se formulează în scris de către autoritatea competentă
a statului solicitant urmând ca aceasta să fie trimisă Ministerului Justiţiei din Româ-
nia. Potrivit art. 24 din Legea 296/2001 această cerere trebuie să fie însoţită de
înscrisuri care să conducă la admiterea extrădării şi anume:
- originalul sau copie autentică a mandatului de arestare sau copie a
hotărârii de condamnare;
- o prezentare a faptelor pentru care se cere extrădarea;
- copia textelor de lege aplicabile;
- date privind eventuala executare parţială a pedepsei

Principiul specialităţii extrădării


Conform acestui principiu persoana extrădată nu poate fi judecată pentru
altă infracţiune decât pentru cea care s-a acordat extrădarea şi nici nu poate fi
obligată la executarea unei alte pedepse decât pentru cea a cărei executare s-a
solicitat extrădarea. „Persoana este astfel sub protecţia statului care a acordat
extrădarea.”36  Plecând de la acest principiu nu trebuie să se înţeleagă ideea că
persoana care a fost extrădată nu poate fi judecată şi pentru alte infracţiuni săvârşite
însă această judecare se poate face doar cu acordul prealabil al statului care a
acordat extrădarea şi doar dacă după executarea pedepsei nu părăseşte teritoriul
în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă.
A.T. Moldovan „Expulzarea , extrădarea şi readmisia în dreptul internaţional” , Ed. All Beck Bucureşti
 36

2004 pag 144


40
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Sistemele de acordare a extrădării


În literatura de specialitate şi în sistemul legislativ în vigoare sunt cunoscute
3 sisteme de acordare a extrădării
1) sistemul politic sau guvernamental unde extrădarea este un act politic
şi se acordă pe baza datelor culese de către organele administrative
sau judiciare;
2) sistemul jurisdicţional unde extrădarea este un act jurisdicţional asupra
căruia vor decide instanţele judecătoreşti;
3) sistemul mixt reprezentând de fapt o combinare a celor două sisteme
anterior expuse unde pentru acordarea extrădării vor participa atât
organele judiciare menite să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute
de lege cât şi autoritatea guvernamentală învestită să decidă asupra
acordării extrădării.

Având în vedere dispoziţiile legii 296/2001 şi dispoziţiile constituţionale


sistemul de acordare al extrădării este cel jurisdicţional unde doar instanţa de
judecată respectiv Curtea de Apel judecă cererea de extrădare şi decide acordarea
sau respingerea ei.

2.4. APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP

Aplicarea legii penale în timp în teoria dreptului penal ocupă un loc important
datorită faptului că legiile penale cuprind dispoziţii incriminatoare şi sancţionatoare
ce au o durată în timp limitată, fiind cunoscut faptul că există o succesiune de
legi penale. Faptele penale se săvârşesc într-un anumit moment şi se judecă sub
imperiul aceleaşi legi penale aflată în vigoare, alte fapte penale se săvârşesc în
timp ce o lege penală este în vigoare dar se judecă sub o altă lege penală. Pentru
soluţionarea corectă a tuturor problemelor ce apar legate de aplicarea legii penale
în timp s-au edictat norme speciale de drept, norme ce sunt înscrise în Codul Penal
secţiunea a doua intitulată „Aplicarea legii penale în timp” articolele de la 10-16,
respectiv in sectiunea 1, capitolul II, „Aplicarea legii penale în timp” articolele 3-7
din Viitorul Cod penal
Prin norme penale privind aplicarea legii penale în timp se înţelege ansam-
blul de norme juridice penale prin care se reglementează aplicarea legii penale în
raport cu timpul săvârşirii infracţiunii şi cu momentul tragerii la răspundere penală
a celor care au săvârşit infracţiuni.37 
Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp sunt menite să
determine legea penală aplicabilă.

 37
I. Oancea . Drept Penal – Partea Generală Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1997 ,pag 118

41
Aurel Teodor Moldovan

2.4.1. Principiul activităţii


Actualul cod penal Viitorul cod penal
Art. 10 Activitatea legii pe- Art. 3 Activitatea legii penale
nale Legea penală se aplică
L e g e a p e n a l ă s e a p l i c ă infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea
infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare.

Legea penală intră în vigoare odată cu publicarea ei în Monitorul Oficial


însă ea poate să fie şi ulterioară publicării ei, iar ieşirea din vigoare are loc prin
abrogare. Abrogarea poate fi totală când întreaga lege este scoasă din vigoare,
cât şi parţială, când doar o parte din lege este scoasă din vigoare. Abrogarea unei
legi poate să fie expresă, atunci când se prevede în legea de abrogare ce anume
se scoate din vigoare, în timp ce abrogarea tacită sau implicită este aceea, care
se desprinde din economia legii.
O situaţie specială apare în cazul infracţiunilor continuate, de obicei, pro-
gresive unde infracţiunea începe să fie săvârşită sub incidenţa unei legi şi se
epuizează sub incidenţa altei legi, caz în care se va aplica legea penală în vigoare
din momentul epuizării infracţiunii.

2.4.2. Principiul neretroactivităţii legii penale

Îşi găseşte reglementarea în art. 11 C.p- „Legea penală nu se aplică faptelor


care, la data când au fost săvârşite nu erau prevăzute ca infracţiuni”.
Acest principiu consacră principiul fundamental al legalităţii în sensul că
legea penală dispune numai pentru viitor nu şi pentru trecut când ne referim la
incriminarea faptelor. Adagiul latin nullum crimen sine lege praevia îşi găseşte
oglindirea în art. 11 din C.p. unde se consacră regula că nimeni nu poate fi ţinut
să răspundă de o faptă care la data săvârşirii ei nu era prevăzută ca infracţiune
garantând astfel ca libertatea indivizilor.
Întrucât însă prin dispoziţia din art 2 C.p se prevede numai regula că legea
prevede faptele care constituie infracţiuni şi sancţiunile aplicabile, fără să se facă vreo
referire la neretroactivitatea legii penale, prevederea din art .11C.p. este binevenită,
constituind o completare necesară a principiului legalităţii în dreptul penal.38 

2.4.3. Principiul retroactivităţii legii penale

La un moment dat o faptă care a fost socialmente periculoasă, datorită


modificărilor condiţiilor socio - economice, se poate întâmpla să îşi modifice gradul
de pericol social în sensul micşorării lui, ceea ce face necesară, înlăturarea ei din
 38
C. Bulai Manual de drept penal Ed. All Beck Bucureşti 1997 pag 128
42
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
sfera ilicitului penal. Scoaterea unor infracţiuni din sfera ilicitului penal, se face
printr-o lege de dezincriminare.
Retroactivitatea legii de dezincriminare este prevăzută de în art . 12 alin
(1) cod penal actual. Potrivit acestei dispoziţii „Legea penală nu se aplică faptelor
săvârşite sub legea veche dacă numai sunt prevăzute de legea nouă”39 . Acest
principiu prevede situaţia când la data când fapta este săvârşită aceasta este
prevăzută în legea penală în vigoare ca şi infracţiune dar ulterior este adoptată o
lege nouă ce scoate fapta în afara ilicitului penal.
Legea penală mai favorabilă se aplică atât atunci când ea apare în timpul
procesului penal , dar şi când o condamnare este pronunţată în baza unei legi
vechi nefavorabile, iar până la executarea în întregime (sau chiar după executarea
în întregime a pedepesei) apare o lege nouă mai favorabilă .40 

2.4.4. Principiul ultraactivităţii

Acest principiu are în vedere numai legile penale temporare fiind consacrat
prin dispoziţiile art. 16 Cod penal (Noul Cod Penal consacră acest principiu în art.
9). Legea penală temporară are aplicaţii asupra faptelor prevăzute ca şi infracţiuni
săvârşite în timp cât legea penală era în vigoare chiar dacă faptele nu au fost
urmărite sau judecate în acelaşi interval de timp.
Necesităţiile de apărare socială care determină adoptarea legii penale tem-
porare justifică aplicarea acesteia şi ultraactiv, după ieşirea acesteia din vigoare, dar
numai faptelor săvârşite cât timp era în vigoare, înlăturând posibilitatea pentru
făptuitorii care săvârşesc infracţiuni aproape de ieşirea din vigoare a legii penale
temporare, pentru a rămâne nesancţionaţi , ori de a fi sancţionaţi potrivit legii
penale mai favorabile.41 

2.4.5. Principiul aplicării legii penale mai favorabile

Este prevăzut de art. 13 din C.p. (Viitorul Cod Penal consacră acest principiu
în art. 5- Art. 5 Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă
a cauzei
(1) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea
definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai
favorabilă.
(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor
din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă apro-
bate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când
acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile) având în
 39
Alex. Boroi, Ghe Nistorenu „ Drept Penal – Partea Generală” Ed. All Beck ,Bucureşti 2004 pag 41
 40
Alex. Boroi, Ghe Nistorenu „ Drept Penal – Partea Generală” Ed. All Beck ,Bucureşti 2004 pag 43
 41
C. Mitrache – Drept penal. Partea generală. Casa de Editură şi Presă “Şansa” SRL Bucureşti
1997 pag 65
43
Aurel Teodor Moldovan
vedere situaţia când de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a
cauzei intervin una sau mai multe legi penale succesive, situaţie în care se va aplica
infractorului legea penală mai favorabilă. „Criteriile de determinare a legii penale
mai favorabile nu sunt prevăzute de lege însă în ştiinţa dreptului penal s-a admis
faptul că pentru a determina legea penală mai favorabilă trebuie comparate legile
succesive sub raportul condiţiilor de incriminare a faptei, de tragere la răspundere
şi de sancţionare.”42  Aceste criterii trebuie să aibă ca şi finalitate aflarea acelei
legi, care în cazul concret va permite o soluţie mai blândă pentru infractor şi nu la
o apreciere generală a legii penale mai favorabile.
Profesorul Costică Bulai în „Manual de drept penal” consideră că pentru
o soluţionare practică a acestei probleme „se recomandă examinarea mai întâi
a condiţiilor privitoare la temeiul şi condiţiile tragerii la răspundere penală pentru
infracţiunea săvârşită. Este posibil ca incriminarea faptei în legile succesive să fie
diferită, în sensul că una din legi prevede, pentru ca fapta să constituie infracţiune,
condiţii sau cerinţe pe care cealaltă lege nu le prevede. În acest caz va fi mai favorabilă
legea care prevede astfel de condiţii, dacă acestea nu sunt îndeplinite în fapt43 . În
literatura de specialitate s-a afirmat faptul că, criteriul cel mai des folosit de deter-
minarea legii penale mai favorabile este cel al pedepselor principale. În cazul în
care există situaţia ca într-o lege pedeapsa ce se aplică este închisoarea, iar în
altă lege pedeapsa prevăzută este amenda, atunci de regulă legea care prevede
pedeapsa amenzii este mai blândă. În situaţiile legiilor succesive unde pedepsele
sunt de aceeaşi natură dar cu limitele speciale diferite, caz în care minimul este
acelaşi dar maximul este diferit, va fi mai favorabilă legea care prevede un maxim
mai redus, iar în cazul în care maximul special al pedepsei este acelaşi dar min-
imul pedepsei este diferit, legea penală mai favorabilă este cea care prevede un
minim mai scăzut.

Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive

Acest principiu îmbracă două variante prevăzute în art. 14 şi 15 din C.p., art.
14 referindu-se la aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive,
iar art. 15 făcând referire la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul
pedepselor definitive. Acest principiu este reglementat în art 6 din Viitorul Cod penal
(Art. 6  Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei
(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare
şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o
lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte
maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce
la acest maxim.
   (2)  Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare
 42
A. T. Moldovan – Note de curs: Drept Penal – Partea generală , Universitatea Transilvania ,
Braşov 2004
 43
Costică Bulai – Manual de drept penal. Partea generală. Editura ALL BECK Bucureşi 1997 pag. 138

44
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede
pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se
înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune.
    (3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai
amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi
maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată
din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.
(4) Măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă
nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în
conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă.
(5) Când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile alin.(1)-(4), pedepsele
complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă
nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în
conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta.
(6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor
complementare sau măsurilor de siguranţă acestea se execută în conţinutul şi
limitele prevăzute de legea nouă.
(7) Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se
ţine seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia,
de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alineatelor precedente)
1) Art. 14 din prezentul Cod penal are în vedere situaţia când legea nouă
prevede pentru aceeaşi faptă care este prevăzută ca şi infracţiune o pedeapsă
mai uşoară. În acest sens dacă în legea veche pedeapsa era detenţiunea pe viaţă
aceasta se va înlocui cu maximul pedepsei închisorii prevăzute de legea nouă (art.
14, alin. 2 actualul Cod penal)
2) Dacă prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă în baza vechii legi
se stabileşte pedeapsa închisorii, iar legea nouă prevede numai pedeapsa amenzii,
se va înlocui pedeapsa închisorii cu amenda (art. 14 alin. 3 C.p.).
3) Când pedepsele aplicate sunt de aceeaşi natură situaaţie în care ne vom
afla în faţa pedepsei închisorii pedeapsa aplicată după legea veche se va reduce la
maximul special prevăzut de noua lege. Dacă pedeapsa pronunţată pe baza vechii
legi este amenda aceasta va fi redusă la maximul special prevăzut de noua lege.
4) Efectele legii penale mai favorabile se întind şi asupra pedepselor com-
plimentare măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative şi asupra pedepselor deja
executate ori considerate ca executate până la adoptarea aceastei legi.
Art. 15 din Codul penal face referire la aplicarea facultativă a legii favorabile însă
pentru ca aceasta să-şi producă efectele este necesar îndeplinirea anumitor condiţii:
a) Să existe hotărâre de condamnare definitivă la pedeapsa închisorii
(nu la orice fel de pedeapsă)
b) Legea penală este mai favorabilă aceasta reieşind din limitele mai
reduse de pedeapsă faţă de legea anterioară
c) Pedeapsa aplicată este mai mică decât maximul prevăzut în legea
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache – Drept penal. Partea generală. Casa de Editură şi Presă
 44

“Şansa” SRL Bucureşti 2002


45
Aurel Teodor Moldovan
nouă ori cel mult egal cu acest maxim
d) Instanţa de judecată să aprecieze că este necesată reducerea
pedepsei .
44 

CAPITOLUL III
INFRACŢIUNEA

3.1. DISPOZIŢII GENERALE

3.1.1. Noţiunea de infracţiunea

Noţiunea generală de infracţiune ajută la delimitarea infracţiunilor de alte


fapte asemănătoare, care însă pot constitui contravenţii sau abateri disciplinare.
G. Antoniu în cartea intitulată „Reflecţii asupra conceptului de infracţiune”
consideră că această noţiune desemnează „fapta descrisă, prevăzută de legea
penală cu elementele sale componente şi care defineşte o anumită infracţiune.
Este accepţiunea ce o are în vedere legiuitorul, care observând faptele periculoase
pentru valorile sociale esenţiale ale societăţii, le interzice sub sancţiuni specifice
pentru a preveni săvârşirea lor în viitor.”
Noţiunea de infracţiune provine din substantivul latinesc „infractio” care
semnifică spargere, frângere. In „Droit penal general” a lui J. Prandel se arată,
că prin infracţiune se înţelege „orice acţiune sau omisiune pe care societatea o
interzice sau ameninţarea unei pedepse”.
Dacă legislaţia penală burgheză nu se ocupă de infracţiune, în schimb
doctrina penală burgheză îi dă o atenţie suficientă. „Toţi autorii, toate tratatele de
drept penal burghez încearcă să dea definiţia infracţiunii ca noţiune generală”45 .
F. Liszt afirmă că infracţiunea este „acţiune ilicită ameninţată cu o pedeapsă”46 .
După Garraud infracţiunea este „o faptă căreia în complexul instituţiilor juridice ale
statului, îi este ataşată o pedeapsă ca o consecinţă şi sancţiune”47 . Vouin şi Leute
susţin că infracţiunea este „un fapt material, prevăzut şi pedepsit de legea penală
care nu se justifică nici prin exerciţiul unui drept, nici prin îndeplinirea unei datorii
şi care poate fi imputat autorului”48 . Iar I. Tanoviceanu precizează următoarele
când dă definiţia infracţiunii. „Infracţiunea este acţiunea sau inacţiunea, care fiind
socotită doloroasă sau culpoasă, legiutorul a sancţionat-o penaliceşte.”49 .
Art 17 din Actualul Cod penal defineşte infracţiunea, ca fiind infracţiunea
ca fiind „fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de
45
A.T. Moldovan- Note de curs. Drept penal parte generală. Universitatea Braşov 2004
 46
F.V. Liszt, Lehrbuch des deutchen Strafrechs (Tratat de drept penal german), Berlin 1905, pag 44
 47
P. Gerraud, Traite droit penal francais (Tratat de drept penal francez), vol I, Paris, pag 202
 48
R. Vouin şi L. Leute, Droit penal et criminologie (Drept penal şî criminologie), Paris 1956, pag 147
  49
I. Tanoviceanu. Curs de drept penal, Bucuresti 1912, pag 164

46
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
legea penală”. Art 15 din Viitorul Cod penal defineşte infracţiunea ca fiind „fapta
prevăzută de legea penală, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o”.
Infracţiunea reprezintă o comportare negativă în sensul neîndeplinirii unei
obligaţii impuse de lege. G. Levasseur apreciază, că potrivit concepţiei realiste
periculozitatea socială are semnificaţia unei fapte contrare ordinii sociale, prin
atitudinea sa de a tulbura această ordine.50 

Actualul cod penal Viitorul cod penal


- fapta prevăzută de legea penală; - fapta să fie prevăzută de legea penală;
- fapta să fie săvârşită cu vinovăţie; - fapta să fie nejustificată;
- fapta să prezinte perciol social - fapta să fie imputabilă persoanei care
a săvârşit-o

3.1.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii


In noul cod penal nu se mai face referire la pericolul social ca şi trăsătură
generală a infracţiunii. Caracterul nejustificat al faptei precizează faptul că aceasta
are un caracter ilicit.

a) Pericolul social al faptei


Pentru ca fapta să constituie infracţiune trebuie să prezinte pericol social51 .
In ştiinţa dreptului penal, pericolul social imbracă două forme:
- pericol social generic (abstract)- care se referă la un anumit tip de
infracţiune cum este furtul, omorul fiind evaluat în mod abstract de catre legiuitor
pentru a putea stabili dacă fapta prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni,
cât de mare este gradul de pericol şi care este pedeapsa care trebuie aplicată în
această situaţie;
- pericol social specific (concret)- este pericolul social al faptei săvârşite,
pericol ce va fi stabilit de instanţa de judecată, urmând ca apoi să poată stabili
sancţiunea penală ce trebuie aplicată ţinând seama de vătămarea efectivă a valorii
sociale, de urmarea produsă.
Pericolul social se exprimă în stare de nelinişte şi de insecuritate socială pe
care fapta penală o creează, subliniindu-se în acest fel una din implicaţiile negative
ale vătămării pe care infracţiunea o presupune.52 
Pericolul social al infracţiunii prezintă grade deosebite, unele infracţiuni
avand un grad mai mare de pericol social (ex: tâlhărie, omor..) şi atrăgând o
pedeapsă mai aspră, altele un pericol social mai mic (ex: lovirea, ameninţarea..),
fapte pentru care leguitorul a prevăzut pedepse mai uşoare.
50
G. Levasseur. Droit des etates units. Dalloz, 1990, p 113
 51
In literatura juridică noţiunea de pericol social este conturată în modalităţi şi formulări diferite. G.
Levasseur în Droit des etates units. Dalloz, 1990, p 113, apreciază că potrivit concepţiei realiste care
pune în evidenţă această trăsătură a infracţiunii ; perciculozitatea socială are semnificaţia de faptă
contrară ordinii sociale, prin atitudinea sa de a tulbura această ordine.
 52
C. Bulai. Drept penal- parte generală. Editura AllBeck, Bucureşti 1997, pag 153
47
Aurel Teodor Moldovan
Gradul de perciol social este determinat de o serie de faptori ca: valoarea
relaţiei lezate, valoarea cauzală a acţiunii- inacţiunii, mărimea şi natura urmărilor
produse sau care s-ar fi putut producem persoana infractorului, forma de vinovăţie,
mobilul ori scopul cu care s-a acţionat, mijloacele folosite etc.53 

b) Vinovăţia ca trăsătură esenţială


Este prevăzută în art 17 din Actualul Cod penal, repectiv art 19 al aceluiaşi
cod prezintă formele vinovăţiei, respectiv art 17 din Codul penal viitor.
Atitudinea psihică periculoasă a infractorului faţă de faptă şi de consecinţele
ei îmbracă forma vinovătiei, pentru ca fapta să prezinte infracţiune este necesar ca
această faptă să fie imputabilă făptuitorului, în situaţia în care fapta este comisă
fără vinovăţie fapta nu poate fi reţinută în sarcina celui care a săvârşit fapta.
Profesorul C. Bulai defineşte vinovăţia ca fiind „atitudinea psihică a per-
soanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social
a avut în momentul executării reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente
periculoase ale acesteia sau deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a
avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări”.
Pentru tragerea la răspundere penală a unei persoane care a comis o
infracţiune şi pentru dozarea cat mai justă a pedepsei, nu este suficientă numai
stabilirea faptului că persoana respectivă a săvârşit fapta cu vinovăţie, ci mai este
necesar a se stabili şi forma de vinovăţie cu care aceasta a acţionat.54 
Vinovăţia îmbracă două forme:
- intenţia;
- culpa.
Atât în legislaţia penală cât şi în literatură pe lângă intenţia directă şi cea
indirectă întâlnim şi praeterintenţia sau intenţia depăşită.
Infracţiunea este săvârşită cu intenţie când:
- infractorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui-
intenţie directă;
- infractorul prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu urmăreşte producerea
lui acceptă posibilitatea ca acesta să se producă- intenţia indirectă.
In cartea intitulată „Manual de drept penal. Parte generală” a profesorului
Costică Bulai întâlnim „Noţiunea, trăsăturile esenţiale şi conţinutul infracţiunii” un
exemplu pentru a explica intenţia indirectă ca formă a vinovăţiei ea existând „nu
numai atunci când infractorul trage un foc de armă în tâmpla victimei, prevăzând
că în mod inevitabil va surveni moartea victimei, dar şi atunci când focul tras cu
intenţia de a ucide un om a avut loc în condiţii în care moartea victimei, era numai
posibilă, dacă făptuitorul urmăreşte aceasta”.

Intenţia are la rândul său două modalităţi:


Intenţia directă- se caracterizează prin faptul că infractorul prevede rezul-
tatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea unei fapte. Constatarea
că infractorul a dorit săvârşirea faptei prevăzute ca interzisă şi mai mult a prevăzut
 53
Al. Boroi, Gh Nistoreanu, Drept penal - Parte generală. Editura AllBeck, Bucureşti 2004, pag 85
 54
Al. Boroi, Gh Nistoreanu, Drept penal - Parte generală. Editura AllBeck, Bucureşti 2004, pag 90-91
48
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
rezultatul periculos al acestei fapte reprezintă dovada că el a urmărit defapt pro-
ducerea acelui rezultat. Petem afirma că această intenţie directă sau dol direct
cum apare în literatura de specialitate nu este o voinţă oarecare ci este o vointă
care este îndreptată spre realizarea unui anumit rezultat are astfel spus o finalitate
certă. Profesorul Dongoroz afirmă faptul că intenţia directă nu apare ca o simplă
vinovăţie, ci infractorul „trebuie să fi urmărit anume cauzarea unei vătămări„.
Trebuie precizat faptul că există infracţiuni cum este cazul delapidării, unde
această infracţiune se poate săvârşi numai cu intenţie directă.

Intenţia indirectă- dolul eventual se caracterizează prin faptul că infractorul


prevede rezultatul faptei sale deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui.
Trăsăturile specifice dolului eventual pun în evidenţă atitudinea pasivă a subiectului
activ al infracţiunii faţă de posibilitatea producerii urmării periculoase, rezultat pe
care nu-l urmăreşte, însă admite posibilitatea ca acesta să se producă.

In practica judiciară şi în doctrină se vorbeşte şi despre intenţia determinată


şi despre intenţia nedeterminată.

Intenţia determinată- atunci când infractorul are reprezentarea unei


consecinţe periculoase, consecinţă a cărei producere o urmăreşte sau pur şi simplu
o acceptă şi acţionează pentru producerea aceleeaşi concecinţe periculoase, astfel
că în cazul intenţiei determinate se poate vorbi atât despre intenţia determinată
directă cât şi de intenţia determinată indirectă.

Intenţia nedeterminată- atunci când făptuitorul are reprezentarea mai mul-


tor consecinţe periculoase care s-ar putea produce fiindu-i indiferent care dintre
aceste consecinţe se vor produce, astfel că se poate afirma că în cazul intenţiei
nedeterminate nu se poate discuta decât despre intenţie directă.

Doctrina de drept penal mai susţine şi existenţa unei intenţii generice si a


unei intenţii speciale.

Intenţia generică- se caracterizează prin existenţa voinţei acţiunii şi a rezul-


tatului precum şi prin prevederea generică a rezultatului. Se află în această situaţie
cel care urmărind să ucidă victima, este în eroare asupra identităţii persoanei sau
cel care deşi aplică victimei lovitura mortală, aceasta nu moare ca urmare a lovi-
turii ce i s-a aplicat, ci a înnecării în fluviul în care fusese aruncat corpul victimei,
crezându-se că este moartă.55 

Intenţia specială- apare atunci când voinţa infractorului este îndreptată spre
realizarea unei anumite finalităţi, aflată dincolo de momentul când sunt realizate
toate cerinţele normei de incriminare.56 
 55
F. Mantovani. Diritto penale. Parte generale secunda edizione, CEDAM, Padova, 1988, pag 314
 56
V. Dongoroz şi colaboratorii, op cit, pag 127, C. Bulai, op cit pag 120
49
Aurel Teodor Moldovan

Culpa constituie forma specifică de legătură psihică a autorului cu fapta.


Din cartea profesorului Costică Bulai „Instituţii de drept penal” aflăm că există
culpă ca formă a vinovăţiei atunci când făptuitorul săvârşind o faptă care prezintă
pericol social, a prevăzut rezultatul socialmente periculos al faptei sale dar nu a
urmărit şi nu a acceptat eventualitatea producerii lui, însă a acţionat socotind fără
temei că acel rezultat nu se va produce sau nu a prevăzut rezultatul deşi trebuia
şi putea să-l prevadă.
Culpa prezintă la rândul ei două modalităţi:
- culpa cu prevedere (uşurinţă);
- culpa simplă (neglijenţă)

Culpa cu prevedere sau uşurinţă- există în situaţia când infractorul


prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei că el nu se
va produce. Culpei cu prevedere îi sunt caracteristice două elemente esenţiale şi
anume, faptul că făptuitorul prevede rezultatul faptei însă nutreşte cu speranţa,
lipsită de temei, că acesta nu se va produce. Spre exemplu situaţia când un
conducător auto circulând cu o viteză excesivă produce un accident prin care
pricinuieşte vătămarea corporală victimei sau poate surveni chiar moartea victimei.
În dreptul medical exista culpă cu previziune atunci când făptuitorul prevede
rezultatul faptei sale (în speţă moartea bolnavului), dar nu urmăreşte producerea
lui, ci crede, fără temei, că acesta nu se va produce.
M.R. este examinată de 5 ori în decurs de 20 de zile la o circumscripţie
rurală şi i se pune diagnosticul de gastroduodenită, după care este îndrumată la
policlinică unde i se pune diagnosticul de colopatie cu constipaţie şi este trimisă la
domiciliu. După o lună în cadrul aceleaşi circumscripţii pacienta este diagnsticată
în mod corect ca fiind însărcinată în luna a treia cu avort incomplet, infectat, şi este
trimisă la spital pentru internare. Aici este refuzată pe motivul lipsei de locuri, dar
este readusă după o saptămână în stare gravă urmată de deces.
Comisia medico-legală a apreciat că în speţă cauza medicală a morţii a
fost compilaţia infecţios distrofică datorită unui avort incomplet care a evoluat un
timp îndelungat57 .
Intre cauză (avort şi complicaţiile sale) şi efect (moartea victimei) se impun
în speţă o serie de omisiuni privind asistenţa medicală a victimei, omisiuni cu
caracter de condiţie cauzală care a favorizat moartea58 

Culpa simplă (greşeala) – există în situaţia în care infractorul nu prevede


rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea sa-l prevadă, demonstând faptul că
această modalitate a culpei este cea care constă în poziţia psihică a persoanei
care nu a prevăzut urmările periculoase ale faptei sale deşi în toate împrejurările
şi pe baza capacităţii sale trebuia şi putea să le prevadă.
În cazul culpei simple pentru a se putea stabili vinovăţia se au în vedere
 57
A.T.Moldovan-tratat de drept medical, editura AllBeck, Bucureşti 2002, pag 432-433
 58
Gh Scripcaru, T. Ciornea, op cit pag 136
50
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
două criterii:
- un criteriu obiectiv prin care se urmăreşte să se stabilească dacă fap-
tuitorul trebuia să prevadă rezultatul socialmente periculos;
- un criteriu subiectiv prin care se urmăreşte să se verifice dacă făptuitorul
care avea posibilitatea să prevadă rezultatul socialmente periculos, a
putut să prevadă rezultatul în momentul săvârşirii faptei.
Pentru cea de-a doua categorie de culpă în dreptul medical un caz ilustrativ
ar fi următorul „L.M. în vârstă de 18 ani, a fost internat într-o secţie de urgenţă
pentru agitaţie psihomotorie şi delir nesistematizat (pe foaia de observaţie a fost
consemnat diagnosticul de intoxicaţie accidentală cu o substanţă necunoscută).
Bolnavei i s-a administrat bicarbonat de sodiu. A doua zi de la internare, bolnava
a prezentat cianoză, convulsii, stare de inconştienţă şi de stop cardio-respirator.
Medicii au constatat că în loc de ser bicarbonat s-a perfuzat clorură de potasiu.
In ciuda tratamentului de reanimare efectuat, bolnava a decedat. Prin corelarea
datelor clinice cu cele morfologice concluzia raportului de autopsie a fost în sensul
că moartea pacientei L.M. a fost consecinţa unui accident terapeutic, prin confuzia
medicamentelor şi s-a produs prin stop cardiac, consecutiv administrării neindicate
şi supradozate a unei perfuzii de clorură de potasiu, soluţie 10%.
Comisia medico-legală a considerat că este vorba de o greşeală de diagnostic
şi tratament prin încalcarea unei norme elementare de supraveghere şi vigilenţă,
constând în administrarea unei substanţe medicamentoase în doză legală”59 .

Culpa mai poate îmbrăca forma nebăgării de seamă, adică a lispei de


atenţie, de abilitate profesională. Se mai face distincţie între culpa directă (acţiunea
săvârşită de infractor) şi culpa indirectă (acţiunea săvârşită de o alta persoană).

Praeterintenţia – presupune o unire a intenţiei cu culpa care mai poartă


denumirea şi de intenţie depăşită caracterizăndu-se prin faptul că subiectul acţiunii
doreşte sau acceptă producerea urmării periculoase, urmări pe care le-a prevăzut
însă a socotit că acestea nu se vor produce, dar cele produse în realitate sunt mult
mai grave. Faptuitorul urmărind producerea unui rezultat, el săvârşeşte o faptă ce
constituie elementul material al unei infracţiuni, însă rezultatul produs este mult
mai grav (loviri sau vătămări cauzatoare de moarte).
Prin noul cod penal se doreşte unificarea regimului sancţionator prevăzut
pentru acţiunea şi inacţiunea comisă cu aceeaşi formă de vinovăţie.

c) Prevederea faptei în legea penală


Reprezentând o altă trăsătură a infracţiunii, arătând faptul că pentru
existenţa infracţiunii nu este suficient să existe o faptă care prezintă pericol social
şi să fie săvârşită cu vinovăţie, ci în plus este necesar ca fapta să fie prevăzută
de legea penală ca infracţiune şi să fie ca atare sancţionată. In partea generală a
codului penal se defineşte şi se reglementează noţiunea generală de infracţiune,
ca apoi în partea Specială a Codului penal se prevede şi se descrie fiecare faptă
 59
A.T.Moldovan- Tratat de drept medical, editura AllBeck, Bucureşti 2002, pag 435
51
Aurel Teodor Moldovan
prevăzută ca infracţiune şi pedeapsa corespunzătoare. In literatura de specialitate
prevederea în legea penală a unei fapte şi sancţionarea ei poarta denumirea de
element legal al infracţiunii fiind esenţial pentru existenţa infracţiunii

3.2. CONŢINUTUL INFRACŢIUNII

3.2.1. Noţiune şi importanţă

Aşa cum apare prevăzut în cadrul Codului de procedură penală la art.10


această noţiune de „conţinut al infracţiunii” desemnează „totalitatea elementelor
constitutive ale infracţiunii”.
Plecând de la această definiţie „prin conţinutul infracţiunii se înţelege totali-
tatea condiţiilor cerute de lege pentru ca fapta să constituie infracţiune, condiţii ce
sunt cerute prin intermediul normelor incriminatoare.”60  Pentru înţelegerea exactă
a acestei noţiuni vom avea în vedere de exemplu infracţiunea de omor, prevăzută
la art. 174 actualul Cod penal, respectiv în art 186 din viitorul Cod penal, partea
specială, conţinutul acestei infracţiuni se realizează atunci când o persoană ucide
cu intenţie o altă persoană.
Noţiunea de infracţiune şi noţiunea de conţinut al infracţiunii sunt două
noţiuni distincte, deoarece noţiunea de infracţiune are în vedere trăsăturile esenţiale
ale oricărei infracţiuni, iar noţiunea de conţinut al infracţiunii reprezintă de fapt
trăsăturile specifice fiecărei infracţiuni, trăsături care în sfera ilicitului penal o deo-
sebesc de celelalte infracţiuni, astfel această noţiune de „conţinut al infracţiunii”
serveşte la calificarea infracţiunilor îndeplinind totodată şi un rol important în re-
alizarea legalităţii.
Conţinutul infracţiunii este definit de profesorul C. Bulai ca „totalitatea
condiţiilor cerute de lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune. Aceste condiţii
sunt cerute prin normele incriminatoare.” Astfel, de exemplu, potrivit dispoziţiei din
art .208, respectiv 227 din Codul penal, infracţiunea de furt se realizează atunci când
o persoană ia un bun mobil din posesia sau detenţia alteia, fără consimţământul
acesteia, cu scopul de a şi-l însuşi pe nedrept.
Definiţia unui tip particular de infracţiune se reflectă de fapt în descrierea
făcută în cuprinsul textelor de incriminare indicându-se tot odată condiţiile cerute
de lege pentru existenţa respectivei infracţiuni.
Pe baza conţinutului infracţiunii are loc calificarea acesteia, adică caracteri-
zarea unei fapte ca infracţiune şi încadrarea ei în textul de lege care o prevede şi
o sancţionează. Pentru aceasta trebuie să se constate existenţa în fapta săvârşită
a tuturor condiţiilor cerute de lege pentru existenţa unei anumite infracţiuni, deci
a tuturor elementelor constitutive ale acelei infracţiuni.
Fiind o noţiune stabilită prin lege şi deci obligatorie, conţinutul infracţiunii
are un rol important în realizarea principiului legalităţii în domeniul dreptului penal.
Calificarea unei fapte ca infracţiune nu se poate face decât în strânsă conformitate
60
A. T. Moldovan – Note de curs Drept Penal – Partea Generală , Universitatea Transilvania ,
Braşov 2004
 61
C. Bulai , Manual de drept penal –Partea generală , Ed All , Bucureşti 1997, pag 167
52
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
cu legea. Dacă fapta concretă nu prezintă vreuna dintre trăsăturile prevăzute de
lege, ea nu poate fi prevăzută ca infracţiune, lipsind unul dintre elementele con-
stitutive ale infracţiunii.61 

3.2.2. Structura-conţinutul infracţiunii

Prin noţiunea de structură a conţinutului infracţiunii se înţelege modul în


care se grupează în cadrul conţinutului infracţiunii diferitele elemente care
alcătuiesc acest conţinut şi raporturile care se stabilesc între acestea.62 
Această structură este menită să determine condiţiile care sunt obligatorii pentru
conţinutul oricărei infracţiuni şi care ar putea să lipsească, care sunt determinante
pentru existenţa infracţiunii, adică cele determinante pentru existenţa infracţiunii.
Structura conţinutului infracţiunii are în vedere următoarele elemente: obiectul
infracţiunii, subiecţii infracţiunii, locul, timpul săvârşirii infracţiunii şi actul de conduită
cu cele două laturi (latura subiectivă şi latura obiectivă).
Pentru ca o faptă să constituie infracţiune este necesar ca ea să prezinte
pericol social, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea penală, dar
este tot odată necesar ca toate condiţiile ce alcătuiesc conţinutul legal al infracţiunii
să se materializeze în trăsăturile concrete ale acelei fapte.

Condiţiile necesare alcătuirii diferitelor conţinuturi de infracţiuni pot fi astfel


clasificate:
1. după factorii la care se referă vom vorbi despre condiţii referitoare la
actul de conduită, la obiectul infracţiunii, la subiecţii infracţiunii, la locul şi timpul
săvârşirii infracţiunii. Această clasificare este cea care stă la baza distincţiei între
conţinutul juridic şi conţinutul constitutiv al infracţiunii.
2. după importanţa pe care le au pentru existenţa infracţiunii vom
face distincţia între condiţii esenţiale (numite şi constitutive) şi accidentale
(circumstanţiale). Condiţiile care formează conţinutul infracţiunii în configuraţia de
bază poartă denumirea de condiţii esenţiale sau constitutive, astfel că lipsa vreunei
dintre aceste condiţii conduce la inexistenţa infracţiunii.
Poartă denumirea de condiţii accidentale sau circumstanţiale acele condiţii
care ajută la alcătuirea conţinutului infracţiunii în vreuna dintre variantele ei agra-
vante sau atenuante.
3. după existenţa lor în momentul săvârşirii infracţiunii vom vorbi despre
condiţii preexistente, concomitente şi subsecvente.
În ceea ce priveşte condiţiile preexistente în rândul acestora vor intra cele
care se referă la obiectul infracţiunii, ca de exemplu condiţia ca obiectul să se afle
într-un anumit loc, sau se poate face referire şi la subiecţii infracţiunii, şi anume
ca subiectul activ sau pasiv să aibă o anumită calitate.
Ca şi condiţii concomitente le vom aminti pe cele care se referă la momentul
sau timpul săvârşirii infracţiunii.
 62
Ibidem
53
Aurel Teodor Moldovan
Printre condiţiile subsecvente vom enumera cele referitoare la producerea
unui anumit rezultat, ca de exemplu moartea sau sinuciderea victimei. Trebuie
precizat faptul că, clasificarea condiţiilor în funcţie de momentul săvârşirii infracţiunii
nu face altceva decât să ajute la o mai bună cunoaştere a conţinutului infracţiunii.

3.2.3. Clasificarea conţinuturilor de infracţiune

În ştiinţa dreptului penal clasificarea conţinuturilor de infracţiune se


realizează ţinându- se seama de anumite criterii de clasificare, astfel că vom
întâlni, în primul rând :
- dupa structura condiţiilor vom avea conţinut juridic care cuprinde
toate condiţiile cerute de legea penală pentru existenţa infracţiunii,
de aceea conţinutul juridic mai poartă denumirea şi de conţinutul
propriu-zis al infracţiunii aşa cum apare în norma de incriminare, şi
conţinutul constitutiv al infracţiunii care se referă numai la condiţiile
care determină conduita ilicită, conţinut ce este format din totalitatea
condiţiilor referitoare la latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunii.
- după criteriul variantelor de incriminare a infracţiunilor, vom dis-
tinge între conţinuturi de bază sau tip şi conţinuturi agravante
sau atenuante. Atunci când avem în vedere conţinutul de bază sau
tip al infracţiunii vom pleca de la premiza că legea penală incriminează
faptele într-o formă de bază, adică având în vedere condiţiile subiec-
tive şi obiective absolut necesare pentru existenţa acelui tip particular
de infracţiune (în acest sens avem în vedere cuprinsul art. 208 şi 211
alin.1 Cod penal în care sunt prezentate condiţiile necesare pentru ca
o faptă să constituie infracţiune de furt şi cea de tâlhărie). Există însă
şi situaţia în care legea penală adaugă conţinutului de bază anumite
condiţii care nu fac altceva decât după caz să reducă sau să sporească
pericolul social abstract al infracţiunii.
- după criteriul structurii juridice, vom vorbi despre conţinuturi simple
şi complexe. Vom avea conţinut simplu al infracţiunii, atunci când
infracţiunea este prevăzută numai într-o singură variantă, ce reprezintă
de fapt acele cerinţe care pentru existenţa infracţiunii se referă doar
la o singură acţiune sau inacţiune, la un singur rezultat şi la o singură
formă de vinovăţie. Conţinut complex al infracţiunii, apare atunci
când infracţiunea este reglementată în două sau mai multe variante
sau există şi situaţia când aceeaşi infracţiune capătă contur sub mai
multe modalităţi. Astfel că în cazul conţinuturilor complexe vom avea
în vedere mai multe acţiuni sau inacţiuni, mai multe rezultate, dar şi
două sau mai multe forme de vinovăţie.
- după formele infracţiunii (clasificare pe care o întâlnim în cartea
intitulată Drept penal. Partea Generală a profesorului Alexandru Boroi
 4 Alexandru Boroi şi colaboratorii. – Drept penal.Partea generală. Editura Europa Nova Bucureşti
1997 , pag.135.
54
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
şi colaboratorii) vom avea conţinuturi tipice şi conţinuturi atipice.
Astfel că în cazul conţinuturilor tipice ne vom referi la acele condiţii
care alcătuiesc conţinutul juridic al infracţiunii, iar în cazul conţinuturilor
atipice sunt cele care corespund tentativei şi actelor premergătoare.63 

3.3. CONDIŢII PREEXISTENTE INFRACŢIUNII

3.3.1. Obiectul infracţiunii

Infracţiunea nu poate fi concepută fără preexistenţa unei anumite relaţii


împotriva căreia se îndreaptă actul de conduită şi care constituie de fapt obiectul
acestui act. Ca şi trăsătură esenţială a infracţiunii am enunţat caracterul socialmente
periculos al actului de conduită, acest caracter evidenţiindu – se prin faptul că
actul de conduită se îndreaptă împotriva anumitor valori sociale,această trăsătură
esenţială a infracţiunii ne pune în evidenţă faptul că obiectul infracţiunii, la modul
general, îl formează societatea concepută ca ansamblu al relaţiilor sociale.
Astfel în doctrina penală obiectul infracţiunii apare definit ca fiind valoa-
rea socială şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt periclitate ori
vătămate prin fapta infracţională64 .
Aceste valori sociale sunt arătate în cuprinsul art.1 actualul Cod penal la
capitolul intitulat „Legea penală şi limitele aplicării ei”, acestea fiind: România, su-
veranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile
şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.
Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracţiunii ca fiind
valoarea socială şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt periclitate
ori vătămate prin fapta infracţională. 65 
Prin săvârşirea infracţiunii se vatămă o valoare socială ocrotită printr-o
normă de drept penal, iar ocrotirea acestei valori sociale prin normele dreptului
penal consacră obiectul infracţiunii rangul de obiect juridic.
În literatura de specialitate obiectul infracţiunii apare sub mai multe
forme, astfel că vom putea vorbi despre:
a. Obiectul juridic general şi obiectul juridic material
Obiectul juridic general este format din totalitatea relaţiilor sociale ocrotite
prin normele de drept penal.
Prin obiectul juridic material al infracţiunii se înţelege cantitatea materială,
ceea ce reprezintă fie corpul victimei, fie un obiect sau un lucru oarecare, un
animal, cantitate asupra căreia se îndreaptă materialitatea actului de conduită66  .
Trebuie menţionat faptul că între obiectul juridic general şi obiectul juridic
material existe anumite diferenţe în primul rând prin simplul fapt că obiectul juridic
general, aşa cum este de altfel şi denumit general, există în orice infracţiune, în
 65
Constantin Mitrache – Drept penal. Partea generală. Bucureşti 2002, Casa de editură şi presă “
Şansa” srl , pag.98
 6 I. Oancea – Drept Penal . Partea generală , Ed. Didactică şi pedagogică , Bucureşti 1971 , pag 166
 66
Costică Bulai şi colaboratorii – Instituţii de drept penal . Editura Trei, Bucureşti 2001

55
Aurel Teodor Moldovan
timp ce obiectul juridic material există numai la acele infracţiunii la care valoarea
socială ocrotită constă într-o entitate materială. Obiectul material există de exemplu
în cazul infracţiunilor contra patrimoniului şi este format din obiectul asupra căruia
se îndreaptă activitatea infracţională, putând astfel fi: bunul furat, delapidat, sau
bunul obţinut prin abuz, amăgire. Mai putem de asemenea întâlni obiect material
şi în cazul infracţiunilor contra vieţii şi integrităţii corporale, obiect care este format
în acest caz de însăşi corpul victimei.
b. Obiectul juridic generic (de grup) fiind format din grupul de valori so-
ciale de aceeaşi natură ce sunt ocrotite prin normele de drept penal.
c. Obiectul juridic specific (individual) fiind obiectul specific infracţiunii
format din relaţiile sociale formate în jurul şi datorită unei valori sociale specifice,
cu alte cuvinte acest obiect reprezintă de fapt valoarea socială concretă căreia i
se aduce atingere prin săvârşirea infracţiunii. Între obiectul juridic generic şi obiec-
tul juridic specific există un raport de subordonare în sensul că obiectul specific
reprezintă o parte din obiectul juridic generic. Pentru înţelegerea exactă a acestui
raport de subordonare găsim acest raport explicat de către profesorul Costică Bulai
în cartea intitulată „Instituţii de drept penal” şi anume: „Orice infracţiune aduce at-
ingere, pe lângă obiectului său specific, şi unui anumit obiect juridic generic sau de
grup. Astfel, toate infracţiunile contra siguranţei statului au ca obiect juridic comun
relaţiile sociale privind siguranţa statului român; toate infracţiunile contra persoanei,
oricare ar fi obiectul lor specific, au ca obiect juridic comun relaţiile sociale privind
persoana.67  Diferenţa majoră între obiectul juridic generic şi obiectul juridic specific
este clădită pe ierarhia şi legăturile ce se stabilesc în cadrul sistemului de valori.
e. Obiectul juridic complex este format din obiectul juridic principal, deci
relaţiile sociale principale care sunt vătămate, şi din obiectul juridic secundar (sau
adiacent), adică relaţia socială adiacentă căreia i se aduce atingere prin săvârşirea
infracţiunii. Acest obiect juridic este specific infracţiunilor complexe, cum de ex-
emplu este cazul infracţiunii de tâlhărie unde ca şi obiect juridic principal avem
relaţiile sociale ce privesc apărarea avutului privat sau public (relaţiile de detenţie,
posesie), iar obiectul juridic adiacent fiind format din relaţiile sociale privitoare la
apărarea integrităţii corporale, a vieţii şi sănătăţii persoanei.

3.3.2. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii

Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii formează ansamblul elementelor preex-


istente infracţiunii fără de care nu se poate concepe săvârşirea vreunei infracţiuni.
Aceste condiţii cu privire la timpul şi locul săvârşirii infracţiunii sunt prevăzute
în conţinutul celor mai multor infracţiuni.
Locul săvârşirii infracţiunii:
Locul săvârşirii infracţiunii apare ca o condiţie esenţială în conţinutul unei
infracţiuni de îndeplinirea căreia depinde însăşi existenţa infracţiunii.
În acest sens putem avea ca şi exemplu conducerea unui autovehicul
 67
Costică Bulai şi colaboratorii – Instituţii de drept penal, Editura Trei. Bucureşti 2001, pag.49
56
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
cu tracţiune mecanică fără permis de conducere constituie infracţiune
în cazul în care acest autovehicul este condus pe drumurile publice
(locul săvârşirii infracţiunii)
Nerealizarea condiţiei privind săvârşirea faptei într-un anumit loc conduce
la inexistenţa respectivei infracţiuni, din lipsa uneia din elementele ei constitutive
Locul săvârşirii infracţiunii este un element circumstanţial de care nu
depinde existenţa infracţiunii ci doar realizarea unei variante califi-
cate a infracţiunii. În acest sens infracţiunea de furt este săvârşită în
variantă calificată când furtul este săvârşit într–un loc public (element
circumstanţial).
Nerealizarea acestei condiţii privind săvârşirea faptei într-un anumit loc nu
conduce la inexistenţa respectivei infracţiunii, fapta rămâne infracţiune în varianta
tip (simplă ) dar nu se realizează varianta calificată.

Timpul săvârşirii infracţiunii:
Timpul de săvârşire a infracţiunii este în primul rând o condiţie esenţială
de realizarea căreia depinde existenţa infracţiunii. În acest sens avem ca şi ex-
emplu pentru existenţa infracţiunilor de trădare prin ajutarea inamicului, folosirea
emblemei Crucii Roşii în timpul operaţiunilor militare se cerea ca aceste fapte să
fie săvârşite în timp de război.
Timpul săvârşirii infracţiunii constituie un element circumstanţial, condiţie
ce are rol de element circumstanţial în conţinutul agravat al anumitor infracţiuni.
- infracţiunea de furt este calificată în situaţia în care această infracţiune este
săvârşită pe timp de noapte, sau în timpul unei calamităţi.

3.3.3. Subiecţii infracţiunii

Prin noţiunea de subiecţii infracţiunii se înţelege persoanele implicate


în săvârşirea infracţiunii fie ca subiecţi activi, prin însăşi săvârşirea infracţiunii sau
fie ca subiecţi pasivi, fiind persoanele care suportă consecinţele infracţiunii. Astfel
vom avea ca subiecţi ai infracţiunii persoanele fizice care nu şi-au respectat obligaţia
din cadrul raportului juridic penal de conformare şi au săvârşit fapta interzisă, şi
persoane fizice sau juridice care sunt beneficiarii ocrotirii juridice penale şi care
prin săvârşirea faptei interzise suportă consecinţele acestei fapte.
Noţiunea de subiecţi ai infracţiunii nu se confundă cu noţiunea de subiecţi
de drept penal ce desemnează persoanele implicate în raporturi de drept penal,
fie ca destinatari ai obligaţiei de conformare în cadrul raporturilor juridice penale
de cooperare, fie ca beneficiari ai ocrotirii juridice penale. Sub acest aspect se
poate lesne observa că sfera noţiunii de subiecţi de drept este mai întinsă, ea
cuprinzând şi persoanele neimplicate în săvârşirea unei infracţiuni, decât sfera
noţiunii de subiecţi ai infracţiunii. Subiecţii de drept penal prin implicarea lor în
săvârşirea unei infracţiuni devin subiecţi ai infracţiunii. Cu alte cuvinte, toţi subiecţii
C. Mitrache ; Drept penal român – Partea generală , .Casa de editură şi presă «Şansa » Bucureşti
 68

1997 pag 86, 87


57
Aurel Teodor Moldovan
infracţiunii sunt şi subiecţi de drept penal, dar nu toţi subiecţii de drept penal sunt
şi subiecţi ai infracţiunii. 68 
În modul cum sunt implicaţi în săvârşirea infracţiunii vom distinge între
subiectul activ al infracţiunii şi subiectul pasiv al infracţiunii.

Subiectul activ al infracţiunii poate fi persoana fizică care a săvârşit fapta


în calitate de autor (în mod direct şi nemijlocit), sau în calitate de participant la
săvârşirea infracţiunii (instigator sau complice).
Are calitatea de subiect activ al infracţiunii sau de infractor, persoana care
săvârşeşte o infracţiune-fapt consumat ori o tentativă pedepsibilă şi la care participă
ca autor, instigator sau complice.
În literatura de specialitate pentru a desemna persoana care a săvârşit fapta
interzisă se foloseşte atât noţiune de infractor cât şi de făptuitor. Însă nu trebuie
înţeles faptul că aceste noţiuni sunt sinonime, deoarece aceste noţiuni deşi la o
primă lecturare apar identice vom vedea că noţiunea de infractor este mai largă
desemnând persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, ceea ce
nu desemnează infracţiune, iar lipsa vinovăţiei ori a pericolului social face ca faptă
săvârşită prevăzută de legea penală să nu constituie infracţiune, iar persoana care
a săvârşit–o să nu apară ca infractor ci ca făptuitor.

Condiţiile generale privitoare la existenţa subiectului activ:


a) vârsta
b) responsabilitatea
c) libertatea de voinţă şi acţiune

a) Vărsta cerută de lege .


Legiuitor a stabilit ca vărstă la care o persoană va putea răspunde penal,
deci va deveni subiect activ al infracţiunii, vărsta de 14 ani împliniţi, această vârstă
a fost stabilită având în vedere particularităţile bio-psihice ale minorului. Până la
împlinirea vărstei de 14 ani se prezumă absolut că minorul nu are discernamânt,
deci nu are dezvoltarea psiho-fizică necesară pentru a-şi da seama de importanţa
faptelor sale, astfel că în literatura şi în practica de specialitate s-a apreciat faptul
că minoritatea făptuitorului constituie o cauză care înlătură caracterul penal al
faptei. Deşi şi după împlinirea vărstei de 14 ani dezvoltarea bio-psihică nu este
completă s-a prevăzut faptul că minorul între 14-16 ani va răspunde penal numai
dacă se dovedeşte că la momentul săvârşirii faptei a avut discernământ.
Prin discernământ se înţelege capacitataea minorului de a-şi da seama
de caracterul socialmente periculos al faptei şi de a-şi manifesta conştient voinţa,
capacitatea privită însă nu în general, ci raportată la fapta concretă săvârşită .69 
Stabilirea apariţiei discernământului cu care s-a acţionat la săvârşirea unei
infracţiuni are o importanţă practică deosebită, deoarece pot exista cazuri când
în momentul comiterii faptei minorul să nu fii acţionat cu discernământ, în schimb
Dongoroz , Tratat , pag 407
 69

70
Alex. Boroi ;Ghe .Nistoreanu Drept penal – Partea generală , Ed. ALL Beck , Bucureşti 2004 pag
104, 105
58
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
ulterior să se constate cu certitudine existenţa discernământului.70 
Dovada de discernământ trebuie făcută în fiecare caz în parte şi aceasta cade
în sarcina organelor judiciare. Dacă nu se face dovada existenţei discernământului
minorului în momentul săvârşirii faptei, răspunderea acestuia este exclusă, minorul
în vârstă de de 14-16 ani lipsit de discernământ aflându-se în aceaşi situaţie cu a
minorului care nu împlinise vârsta de 14 ani în momentul săvârşirii faptei , adică
nu poate fi, nici el, subiect activ al infracţiunii.71 
Însă minorul care a împlinit vârsta de 16 ani este prezumat că are capacitate
penală, această prezumţie este relativă ea putând fi combătută prin proba contrarie.

b) Responsabilitatea nu este definită de codul penal, ea putându-se deduce


din cuprinsul art.48 Cod penal actual, respectiv art 28 din viitoarea reglementare
care defineşte iresponsabilitatea.
Responsabilitatea în doctrina penală apare definită ca fiind aptitudinea per-
soanei de a-şi da seama de faptele sale, astfel că responsabilitatea se apreciază
prin intermediul factorului intelectiv care presupune capacitatea persoanei de a
înţelege semnificaţia acţiunilor şi inacţiunilor sale, şi prin intermediul factorului volitiv
ce presupune capacitatea persoanei de a fi stăpână pe acţiunile sau inacţiunile sale.
Responsabilitatea se prezumă ca stare normală a oricărei persoane ce a împlinit
vârsta de 16 ani, prezumţie relativă însă putând fi înlăturată prin proba contrarie.
În concepţia profesorului Costică Bulai „responsabilitatea este o condiţie sine
qua non pentru ca o persoană să fie răspunzătoare penal pentru fapta săvârşită
de ea, iar în dreptul nostru penal, care consideră vinovăţia ca trăsătură esenţială
a infracţiunii, responsabilitatea este o condiţie pentru existenţa subiectului activ
al infracţiunii, fiindcă nu poate exista vinovăţie acolo unde lipsesc cei doi factori,
intelectiv şi volitiv, necesari pentru existenţa vinovăţiei şi care marchează, totodată,
prezenţa responsabilităţii.”
Nu poate fi subiect al infracţiunii şi deci nu poate fi trasă la răspundere penală
persoana care nu are capacitatea de a înţelege de ce fapta sa prezintă pericolul
social şi de ce este interzisă şi nici care sunt rosturile pedepsei.72 

c) Libertatea de voinţă şi acţiune presupune că „subiectul activ a decis


în mod liber asupra săvârşirii faptei şi a avut libertatea de hotărâre şi libertatea de
acţiune potrivit propriei sale voinţe.”73 
Dacă făptuitorul a acţionat sub imperiul constângerii fizice şi constrîngerii
morale fapta nu mai este imputabilă acestuia şi fiind săvârşită fără vinovăţie nu
este infracţiune.

Subiectul pasiv al infracţiunii


Pentru a putea fi subiect pasiv al infracţiunii persoana fizică trebuie să fie
titulara valorii sociale ocrotite prin norma penală.
 71
C. Bulai Drept Penal –Partea generală , Ed. All Beck , Bucureşti 1997 pag 208
 72
C. Bulai Drept Penal – Partea Generală Ed. All Beck Bucureşti 1997 pag 209
 73
A. T. Moldovan – Note de curs Drept Penal – Partea Generală ,Universitatea Transilvania ,
Braşov, 2004
59
Aurel Teodor Moldovan
În doctrina penală, subiect pasiv este definit ca fiind persoana fizică sau
persoana juridică titulară a valorii sociale ocrotite şi care este vătămată ori periclitată
prin infracţiune.74 
De cele mai multe ori subiect pasiv al infracţiunii poate fi şi persoana
păgubită cum este de exemplu în cazul infracţiunii de furt, de distrugere.
Există şi unele condiţii speciale cu privire la subiectul pasiv al infracţiunii care
sunt prevăzute în conţinutul unor infracţiuni, cum de exemplu pentru infracţiunea
de ultraj este necesar ca subiectul pasiv să fie funcţionar public aflat în exerciţiul
funcţiunii, subiect pasiv în cazul infracţiunii de pruncucidere este nou-născutul.
Nu trebuie confundat subiectul pasiv al infracţiunii sau persoana vătămată cu
subiectul pasiv de drept civil al infracţiunii. „Persoana vătămată sau subiectul pasiv
de drept penal al infracţiunii este acela care a suferit răul provocat prin infracţiune,
în timp ce persoana dăunată sau subiectul pasiv de drept civil este acela care a
suferit o pagubă provocată prin săvârşirea infracţiunii.”75 

3.4. ÎNLĂTURAREA CARACTERULUI PENAL AL FAPTEI

3.4.1. Aspecte generale

Preliminarii despre înlăturarea caracterului penal al faptei


Caracterul infracţional al unei fapte este în doctrina penală definit aşa cum
menţionează şi profesorul C. Bulai, ca o „însuşire sintetică a faptei ce decurge din
întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii”76 .
Întrunirea trăsăturilor prevăzute de legea penală prin care o faptă este
caracterizată ca infracţiune este ceea ce determină caracterul infracţional sau
penal al unei fapte.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei pot fi definite ca fiind acele
împrejurări, stări, cazuri, condiţii a căror existenţă în timpul săvârşirii faptei face, pot-
rivit legii, ca realizarea vreuneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii să devină
imposibilă. În principiu aceste cauze produc efecte din momentul în care s-au ivit.
Existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei poate fi invocată
în orice stadiu al procesului penal, fiind una din cauzele care împiedică punerea
în mişcare sau exercitarea acţiunii penale conform Codului de procedură penală.

Cadrul şi clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei.


Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei au fost clasificate după
următoarele criterii :

A. Criteriul trăsăturilor esenţiale:


a. cauze care privesc pericolul social,
 74
M. Basarab , op. cit., pag 98
 75
C. Bulai Drept Penal – Partea Generală Ed. All Beck., Bucureşti 1997 pag 213
 1 C. BULAI – Manual de drept penal, Editura ALL , Bucureşti 1997

60
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
b. cauze care privesc vinovăţia
c. cauze care privesc prevederea în legea penală a faptei.

Această clasificare s-a considerat în doctrina penală ca având un caracter


convenţional, deoarece înlăturarea unei trăsături esenţiale influenţează în realitate
existenţa celorlalte trăsături.

B. Criteriul sferei de aplicare


a. cauze generale care înlătură caracterul infracţional - îşi găsesc
reglementarea în partea generală a Codului penal şi sunt aplicabile
oricăror cauze concrete
b. cauze speciale având o aplicabilitate mai restrânsă, doar la cazurile
anume prevăzute de lege, găsindu-şi reglementarea atât în partea
generală cât şi în partea specială a Codului penal.

3.4.2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei


prin înlăturarea vinovăţiei

3.4.2.1. Legitima apărare

În Actualul Cod penal legitima apărare îşi găseşte reglementarea în art. 44,

Actualul cod penal Viitrul cod penal


Art 44 Legitima apărare Art. 19 Legitima apărare
(1) Nu constituie infracţiune fapta (1) Este justificată fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită prevăzută de legea penală săvârşită în
în stare de legitimă apărare. legitimă apărare.
(2) Este în stare de legitimă apărare (2) Este în legitimă apărare per-
acela care săvârşeşte fapta pentru a soana care săvârşeşte fapta pentru a
înlătura un atac material, direct, imediat înlătura un atac material, direct, imediat
şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia şi injust, care pune în pericol persoana
sau împotriva unui interes obştesc şi sa, a altuia, drepturile acestora sau un
care pune în pericol grav persoana interes general, dacă apărarea este
sau drepturile celui atacat ori interesul proporţională cu gravitatea atacului.
obştesc. (3) Se prezumă a fi în legitimă
(2 )Se prezumă că este în legitimă apărare, în condiţiile alin. (2), acela
1

apărare, şi acela care săvârşeşte fapta care comite fapta pentru a respinge
pentru a respinge pătrunderea fără pătrunderea unei persoane într-o
drept a unei persoane prin violenţă, locuinţă, fără drept, în timpul nopţii,
viclenie, efracţie, sau prin alte aseme- prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte
nea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, asemenea mijloace.
dependinţă sau loc împrejmuit sau de-
limitat prin semne de marcare.
61
Aurel Teodor Moldovan

(3) Este de asemenea în legitimă


apărare şi acela care din cauza tulburării
sau temerii a depăşit limitele unei
apărări proporţionale cu gravitatea pe-
ricolului şi cu împrejurările în care s-a
produs atacul.
iar in Viitorul Cod penal este reglemntată în art 19.
Observăm că în viitoarea reglementare nu mai regăsim depăşirea limitelor
legitimei apărări, ceea ce este reglementată în art 44, alin 3.
Legitima apărare apare ca o ripostă şi acela care din cauza tulburării sau
temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu
împrejurările în care s-a produs atacul.”
Legitima apărare apare ca o riposta pe care o dă o persoană împotriva
unui atac ce pune în pericol grav persoana, drepturile acesteia ori interesul pub-
lic, riposte determinate de necesitatea apărării valorilor sociale periclitare. Cel ce
ripostează împotriva atacului pentru a salva valorile sociale periclitate săvârşeşte
o faptă prevăzută de legea penală. Deoarece faptuitorul a acţionat constrâns de
necesitatea apărării valorilor sociale ameninţate grav prin atacul periculos şi nu cu
voinţă liberă fapta este considerată ca nefiind săvârşită cu vinovăţie77 .

Condiţiile legitimei apărări


Pentru ca o faptă să fie considerată a fi săvârşită în legitimă apărare este
necesar îndeplinirea unor condiţii privitoare pe de o parte la atac şi pe de altă
parte condiţii privitoare la apărare.

Condiţiile atacului
Atacul este o comportare violentă a omului, o atitudine ofensivă, atitudine
ce se materializează într-o acţiune îndreptată împotriva valorilor sociale ocrotite.
Pentru a ne afla în prezenţa unei legitime apărării este necesar să existe un act
de atac, concretizat fie într-o acţiune sau inacţiune socialmente periculoasă, atac
ce trebuie să fie material, direct, imediat şi injust, fiind îndreptat împotriva unei
persoane, a drepturilor acesteia sau împotriva unui interes public punând totodată
în pericol grav valorile sociale ocrotite.

1. Atacul trebuie să fie material. Atacul este material atunci când este exer-
citat prin mijloace fizice menite să periciliteze existenţa fizică a unor valori sociale
ocrotite.
Este material atacul care pentru realizarea lui se foloseşte forţa fizică ori
instrumente care sunt în măsură să producă o modificare fizică a valorilor sociale
ocrotite. Deasemenea atacul poate fi realizat şi printr-o inacţiune deoarece permite
altor forţe să pericliteze fizic valorile ocrotite.
Trebuie a avut în vedere faptul că nu există un atac material în cazul agr-
Prof univ dr Constantin Mitrache, conf univ dr Cristian Mitrache- Drept penal român-parte generală,
 77

pag 143, universul juridic 2009 ;


62
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
siunilor morale, deoarece persoana calomniată sau funcţionarul ultragiat nu poate
invoca starea de legitImă apărare în cazul în care înţelege să se apere prin acte
de violenţă.

2. Atacul trebuie să fie direct - atunci când se îndreaptă şi pune în pericol


în mod nemijlocit valoarea socială ocrotită. În literatura de specialitate s-a suţinut
faptul că atacul este direct şi în situaţia în care vizează una dintre valorile sociale
ocrotite chiar şi în situaţia în care nu are un contact nemiljocit cu acea valoare.

3. Atacul trebuie să fie imediat - Caracterul imediat al atacului este dat de


situaţia în care pericolul s-a ivit, ete actual sau este pe cale să se ivească, caracter
ce este determinat de raportul în timp între atac şi obiectul vizat. În situaţia în care
intervalul de timp dintre începerea actului şi ivirea pericolului este atât de mare
încât oferă posibilitatea înlăturării acelui pericol prin alte mijloace, atacul nu mai
poate fi considerta ca fiind imediat deoarece el nu oferă posibilitatea unui pericol
prezent ci creeză doar premisele unui pericol care s-ar putea produce ulterior.
Dacă însă fapta prevăzută de legea penală a intervenit după consumarea atacului
ea apare ca o ripostă a fătuitorului neconsituind caracterul unei apărări astfel încât
această faptă constituie infracţiune.

4. Atacul să fie injust. Apare ca injust acel atac care nu are un fundament
legal sau de fapt, care să justifice această comportare. Atacul este just sau nu
poate da naştere unei legitime apărări atunci când constă într-o activitate permisă
sau prevăzută de lege. Dacă cel care face apărarea nu cunoaşte starea de ire-
sponsabilitate a agresorului, el va riposta în legitimă aparare nefiind obligat să
caute o soluţie mai puţin periculoasă ci va înlătura pericolul prin mijloace pe care
le consideră ca fiind eficiente, situaţie în care legitima apărare va intra în concurs
şi cu eroarea de fapt.

5. Atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat sau
un interes general. Legea impune condiţia ca atacul să poată cauza un pericol
iremediabil sau greu remediabil unor valori sociale ocrotite, această condiţie fiind
înşuşi motivarea acţiunii de apărare. În situaţia avută în vedere în art.22 alin.3 Noul
Cod penal, anume „ săvârşirea faptei pentru a respinge pătrunderea fără drept
în locuinţă, încăpere,dependinţe sau loc împrejumit ţinând de acestea”, legitima
apărare este prezumată, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii specifice:
a) pătrunderea în locuinţă,încăpere, dependinţe sau loc împrejmuit ţinând
de acestea să se facă fără drept
b) pătrunderea să se facă prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte
mijloace asemănătoare

Condiţii privitoare la apărare


a. Acţiunea de apărare să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea
penală, îmbrăcând forma actelor pregătitoare ori tentativei, astfel că legitima
63
Aurel Teodor Moldovan
apărare nu poate fi invocată în cazul faptelor ce nu sunt prevăzute de legea penală
şi anume faptele cu caracter administrativ, civil.
b. Apărarea să fie necesară pentru respingerea atacului, caracterul necesar
al apărării se apreciază atât sub raportul întinderii căt şi sub raportul intensităţii. Din
punct de vedere al momentului săvârşirii actului de apărare limita necesităţii este
dată de limita pericolului rezultat, adică atât timp cât subzistă pericolul subzistă
şi necesitatea înlăturării lui. Apărarea este necesară sub raportul intensităţii atâta
timp căt a condus şa înlăturarea atacului însă nu a depăşit gravitatea pericolului
care ameninţa valoarea socială ocrotită. Necesitatea apărării trebuie analizată şi
în raport cu posibilitatea celui atacata de a înfrunta gravitatea atacului. Doctrina
penală consideră că legitima apăare subzistă şi atunci când cel atacata se salvează
prin fugă, ascundere din faţa agresorului.
c. Apărarea să fie proproţională cu gravitatea atacului. Proporţionalitatea
apărării cu gravitatea atacului are în vedere faptul că de pildă în cazul unui atac
îndreptat împotriva integrităţii corporale se poate riposta printr-o faptă de apărare
ce are în vedere integritatea corporală a agresorului. Dacă apare un dezechilibru
între cele de valori fapta este săvârşită cu depăşirea limitelor legitimei apărări.

Efectele legitimei apărări:


Fapta săvârşită în stare de legitimă apărare nu constituie infracţiune de-
oarece lipseşte elementul de bază al infracţiunii şi anume vinovăţia, făptuitorul a
fost constrâns de necesitatea înlăturării agresiunii, agrsiune ce punea în pericol
valorile sociel ocrotite, neexistând din partea lui o manifestare liberă a voinţei.
Nefiind infracţiune , legitima apărare nu atrage răspunderea penală a
făptuitorului considerându-se astefl că fapta sâvărşită în legitimă apărare nu are
caracter ilicit neputând atrage astfel nici o lată răspundere juridică.

Actualul cod penal Viitorul cod penal


Art 45 Art. 20 Starea de necesitate
Este în stare de necesitate acela care (1) Este justificată fapta
săvârşeşte fapta pentru a salva de la prevăzută de legea penală săvârşită în
un pericol iminent şi care nu poate fi stare de necesitate.
înlăturat altfel, integritatea corporală (2) Este în stare de necesitate
sau sănătatea sa, a altuia sau un bun persoana care săvârşeşte fapta pentru
important al său ori al altuia sau un a salva de la un pericol imediat şi care
interes general; nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integri-
Se află în stare de necesitate acela care tatea corporală sau sănătatea sa ori a
în momentul săvârşirii faptei nu şi-a altei persoane sau un bun important al
dat seama că pricinuieşte urmări vădit său ori al altei persoane sau un interes
mai grave decât cele care s-ar fi putut general, dacă urmările faptei nu sunt
produce dacă pericolul nu era înlăturat vădit mai grave decât cele care s-ar fi
putut produce în cazul în care pericolul
nu era înlăturat.
64
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
3.4.2.2. Starea de necesitate

Fapta săvârşită în stare de necesitate nu este infracţiune deoarece acestă


faptă nu este săvârşită cu vinovăţie, făptuitorul fiind constrâns de necesitatea
apărării împotiva unui pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat în alt mod.
Pericolul care ameninţă valorile sociale ocrotite în cazul stării de necesitate
poate fi generat de : inundaţii, cutremure, incendii şi nu de atacul unei persoane,
situaţie specifică legitimei apărări.

Condiţiile privitoare la pericol


a. Întâmplarea care dă naşterepericolului este datorată unei cauze fortuite,
geneza pericolului este de cele mai multe ori un eveniment întâmplător:
un cutremur, o inundaţie, un incendiu etc, dar poate fi datorată şi unor
activităţi omeneşti imprudente sau intenţionate cum ar fi spre xemplu
situaţia unui incendiu declanşat de un individ.
b. Pericolul trebuie să fie iminent, fiind pe punctul de a se produce , dar
este necesar pentru a putea vorbi de stare de necesitate ca pericolul
să fie în punctul de a trece de la ameninţare la producerea efectivă
a răului; condiţie ce este îndeplinită şi în situaţia în care pericolul s-a
declanşat devenind astfel actual. Pericolul trebuie însă să fie şi real,
în sensul că nu trebuie să se afle sub semnul incertitudinii fiind apt să
producă făptuitorului o serioază temere că acesta se va produce.
c. Pericolul trebuie să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea
unei persoane, un bun important al acesteia ori un interes general.
O faptă apare ca fiind săvărşită în stare de necesitate când aceasta a
fost necesră pentru a salva de la un pericol iminent viaţa, integriatea
corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia
sau un interes general. Noţiunea de „bun important” desemnează
acel bun care prin valoarea lui artistică, ştiinţifică istorică sau afectivă
legitimează acţiunea de salvare în faţa pericolului.
d. Pericolul să fie inevitabil, în sensul că acesta să nu poată fi înlăturat
în alt fel decât prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală.
Aprecierea pericolului ca inevitabil se face prin luarea în considerare
a împrejurărilor în care persoana a fost nevoită să acţioneze sub
amaninţarea peri­colului, neeliminând în acelaşi timp particularităţile
psihofizice ale persoanei pentru a putea concide dacă aceasta
putea să prevadă şi altă posibilitate de salvare poate chiar mai puţin
dăunătoare.

Condiţiile acţiunii de salvare


a. Acţiunea să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor, în
sensul că aceasta trebuie să fie singura cale de salvare în situaţia
de fapt dată. Necesitatea acţiunii de salvare se apreciază în raport cu
iminenţa şi actualitatea pericolului.
65
Aurel Teodor Moldovan
b. Acţiunea de salvare să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute
de legea penală
c. Prin acţiunea de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât
acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. Acţiunea de
salvare a valorilor sociale împotriva pericolului iminent este necesară
numai dacă nu produce urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar
fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. Persoana care acţionează
trebuie să aibe reprezentarea atât a gravităţii pericolului, a urmărilor
acestuia cât şi a urmărilor faptei sale de salvare. Dacă făptuitorul nu
şi-a dat seama ă prin acţiunea sa cauzează urmări mai garve fapta
urmează a fi considerată săvârşită tot în stare de necesitate, dar în
situaţia în care făptuitorul şi-a dat seama de faptul ca prin acţiunea
sa de salvare pricinuieşte urmări vădit mai grave în acesată situaţie
fapta nu este săvârşită în stare de necesitate ci constituie infracţiune
ce atrage răspunderea peanală a făptuitorului, recunoscându-se însă
în favoarea acestuia circumstanţa atenuantă a depăşirii limitelor stării
de necesitate.
d. Fapta să nu fie săvărşită de către, sau pentru a salva o persoană, care
avea obligaţia de a înfrunta pericolul situaţie în care se are în vedere
anumite profesii ce prin natura lor obligă pe profesionist să înfrunte
pericolul.

Efectele stării de necesitate


Fapta săvârşită în stare de necesitate nu constiuie infracţiune deoarece nu
este săvârşită cu vinovăţie, această faptă fiind comisă sub imperiul constrângerii,
al ameninţării pericolului iminent.

3.4.2.3. Constrângerea fizică şi constrângerea morală

Constrângerea fizică

Constrângerea fizică apare în literatura de specialitate şi sub denumirea de


forţă majoră existând în situaţia în care o persoană este silită, obligată de o energie

Actualul cod penal Viitorul cod penal


Art 46 – Nu constituie infracţiune fapta Art. 24 Constrângerea fizică
prevăzută de legea penală, săvârşită Nu este imputabilă fapta
din cauza unei constrângeri fizice căreia prevăzută de legea penală săvârşită
făptuitorul nu i-a putut rezista din cauza unei constrângeri fizice căreia
făptuitorul nu i-a putut rezista.

fizică externă, căreia nu i se poate opune, să săvârşească o faptă prevăzută de


legea penală.
66
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
Condiţii pentru existenţa constrângerii fizice
1. Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, deoorece
aceasta este singura situaţie care are în vedere posibiltatea înlăturării
caracterului penal al faptei. Fapta pote fi realizată atât printr-o acţiune
căt şi printr-o inacţiune , aceasta din urmă se realizează atunci când
făptuitorul nu îşi îndeplineşte o obligaţie legală pe care o avea şi astfel
săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală
2. Constrângerea la care persoana a fost supusă să nu îi fi putut rezista.
Aceasta are în veder natura constrângerii cărei nu i se putea opune
o rezistenţă, dr în situaţia în care exista posibilitatea de a rezista con-
strângerii, cel constrâns era obligat la aceasta. Trebuie menţionat faptul
că posibilitatea de arzista constrângerii se aprecaiză în fiecare caz
avându-se în vedere atât natura şi intensitatea forţei de constrângere
cât şi capacitatea şi de starea psihică a persoanei onstrânse.
3. Să existe o constrângere asupra fizicului unei persoane, această
acţiune de constrângere putând proveni din partea unei alte persoane,
din prtea unui animal sau chiar din partea unor eveniment menite a
răpii libertatea de mişcare a făptuitorului în sensul ca acesta este oprit
de la anumite acşiuni sau este obligat la o anumită acţiune.
Efecte
Fapta săvârşită sub imperiul constrângerii fizice nu constituie infracţiune,
pentru ca îi lipşsete una dintre trăsturile esenţiale pentru ca fapta să cxonstituie
infracţiune şi anume vinovăţia, vinovăţia neputând exista atunci când făptuitorul
nu are libertat de acţiune.

Constrângerea morală
Actualul cod penal Viitorul cod penal
Art 46 alin 2- nu constituie infracţiune Art. 25 Constrângerea morală
fapta prevăzută de legea penală, Nu este imputabilă fapta
săvârşită din cauza unei constrân- prevăzută de legea penală săvârşită
geri morale, exercitată prin ameninţare din cauza unei constrângeri morale,
cu un pericol grav pentru persoana exercitată prin ameninţare cu un pericol
făptuitorului ori a altuia şi care nu poate grav pentru persoana făptuitorului ori a
fi înlăturat în alt mod altuia şi care nu putea fi înlăturată în
alt mod.

Pentru a ne afla în prezenţa constrângerii morale ca, cauză care înlătură


caracterul penal al fapte sunt necesare îndeplinirea următorelor condiţii:
a) este necesar să se exercite asupra făptuitorului o acţiune de con-
strângere, printr-o ameninţare, de către o altă persoană. Ameninţarea
trebuie să fie aptă să producă celui ameninţat o temre puternică, te-
mere ce îl determină să acţionez în modul voit de cel care ameninţă,
făptuitorul neavând posibilitatea de –aşi dirija singur voinţa.
Ameninţarea trebuie să fie exercitată de o persoană fizică, ea putându-
67
Aurel Teodor Moldovan
se realiza atăt direct cât şi indirect, verbal sau în scris sau prin orice
alt mijloc de comunicare. Ea trebuie să trezească în conştiinţa celui
ameninţat că dacă nu săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală răul
cu care este ameninţat se va produce.
b) ameninţarea să fie gravă vizând un pericol pentru viaţa, integritatea
corporală ori bunurile persoanei ameninţate ori ale altei persoane.
c) Pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, faptă care a fost impusă de cel
ce ameninţă, în sensul că cel constrâns nu are altă altenativă decât să
suporte răul cu care este ameninţat, dar în situaţia în care cel ameninţat
putea evita pericolul prin denunţare, prin alarmarea autorităţilor sau pe
alte căi în această situaţie nu va mai opera constrângerea

Efecte
Constrângerea morală produce efecte numai in persoana, faptă ce este
comisă sub imperiul constrângerii nedând frâu liber vionovăţiei, ca elemente
esenţial al infracţiunii, ceea ce conduce la concluzia că fapta nu este infracţiune.

3.4.2.4. Cazul fortuit

In conformitate cu prevederile art Art 47- Nu constituie infracţiune fapta


prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care
nu putea fi prevăzută.
Cazul fortuit desemneasză starea, situaţia în care acţiunea sau inacţiunea
unei persoane a produs un rezultat pe care însă aceea persoană nu l-a conceput
şi nici nu l-a urmărit şi care este rezultatul unei energii a cărei intervenţie nu a
putut fi prevăzută.
Sursa împrejurărilor fortuite poate fi:
a) fenomenele naturii a căror producere nu poate fi prevăzută
b) tehnicizarea activităţilor umane
c) conduita imprudentă a unei persoane – apariţia bruscă în faţa unui
autovehicul în viteză, a unei persoane
d) starea maladivă a unei persoane - leşin, atac de cord etc.

Condiţii
O faptă este considerată săvârşită în caz fortuit în măsura în care înde­
plineşte următoarele condiţii:
1. rezultatul socialmente periculos trebuie să fie consecinţa intervenţiei
unei împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa făptuitorului, lucru ce
pune în evidenţă faptul că între împrejuararea neprevăzută şi rezultatul
produs trebuie să existe un raport de cauzalitate.
2. făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia forţei
străine care a produs rezultatul
68
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
3. fapta care a căpătat un rezultat socialmente periculos datorat
intervenţiei imprevizibile a unei forţe străine, să fie prevăzută de legea
penală.
Efecte
Lipsidu-i elementul esenţial şi anume vinovăţia fapta săvârşită sub imperiul
cazului fortuit nu constituie infracţiune. Vinovăţia făptuitorului se exclude deoarece
acesta s-a aflat în imposibilitatea de a prevedea intervenţia împrejurării ce a creat
rezultatul socialmete periculos.
Cazul fortuit operează in rem datorită imposibiltăţii prevederii intervenţiei
energiei străine care este generală şi obiectivă.

3.4.2.5. Iresponsabilitatea

Codul penal actual Noul cod penal


Art 48- Nu constituie infracţiune fapta Art. 28 Iresponsabilitatea
prevăzută de legea penală, dacă Nu este imputabilă fapta
făptuitorul în momentul săvârşirii faptei, prevăzută de legea penală, săvârşită
fie din acuza alienaţiei minatel, fie din de persoana care, în momentul comi-
alte cauze, nu putea să-şi dea seama terii acesteia, nu putea să-şi dea seama
de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu
putea fi stăpân pe ele putea să le controleze, fie din cauza
unei boli psihice, fie din alte cauze.

Iresponsabilitatea reprezintă o stare de incapacitae psihofizică a unei per-


soane care nu îşi poate da seama de carcterul, snsul şi valoarea socială ,morală
şi juridică a faptelor pe care le săvârşeşte şi a urmărilor acestora sau care care
nu-şi poate determina în mod normal voinţa, în raport cu faptele sale.
Cauzele care pot determina iresponsabilitatea pot fi: starea de subdezvoltare
psihică datorată diferitelor anomalii, boli neuropsihice, tulburări psihice provocate
de intoxicaţii, fenomene fiziologice.

Condiţiile stăriii de iresponsabiliate


1. Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, o acţiune sau
inacţiune incriminată de Codul penal sau de orice alt act normativ.
2. Datortită stării de incapacitate psihică, făptuitorul să nu fi fost în stare
să-ţi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori să nu fi putut să
fie stăpân pe ele. Iresponsabilitatea poate fi de ordin intelectiv, atunci
când făptuitorul nu-şi poate da seama de ceea ce face, sau de ordin
volitiv, atunci când făptuitorul nu este în stare să se stăpânească. Lipsa
unuia din aceşti factori sau ai amândurorara exclud vinovăţia.
3. starea de incapcitate psihică a făptuitorului să se datoreze alienaţiei
mintale sau altor cauze, care detrmină stări anormale
4. starea de de incapaciate psihică a persoanei să existe în momentul
69
Aurel Teodor Moldovan
săvârşirii faptei, adică tot timpul cât durează efectuarea sau omisiunea
de a efectua actele prin care s-a săvârşit ori s-a contribuit la săvârşirea
faptei. Această condiţie nu este îndeplinită dacă înăuntrul intervalului
de timp cât a durat săvârşirea faptei făptuitorul şi-a recăpatat la un
moment dat capacitaea psihică şi acontinuat toţuşi săvârşirea sau
participarea la săvârşirea fapte.

Efecte
Deorece în cazul iresponsabilităţii responsabilitatea este cea care lipseşte
fapta nu întruneşte trăsătura 3senţaila a infracţiunii, ceea ce înlătura caracterul
penal al faptei.

Beţia
Noţiune
Codul penal actual Noul cod penal
art 49 C.pen nu constituie infracţiune Art. 29 Intoxicaţia
fapta prevăzută de legea penală, dacă Nu este imputabilă fapta pre­
făptuitorul în momentul săvârşirii fap- vă‘zută de legea penală, săvârşită de
tei, se gasea, datorită unor împrejurări persoana care, în momentul comiterii
independente de voinţa sa în stare de acesteia, nu putea să-şi dea seama
beţie completă produsă de alcool sau de acţiunile sau inacţiunile sale, ori
alte substanţe nu putea să le controleze, din cauza
intoxicării involuntare cu alcool sau alte
substanţe psihoactive.

Se poate observa clar că termenul de beţie este înlocuit cu cel de intoxicaţie


pentru a releva mai bine înţelesul acestei instituţii
Aceasta este considerată a fi o cauză care înlătură caracterul penal al faptei
numai de către sistemul de drept românesc.
Starea de beţie poate constitui în unele imprejurări o cauză de excludere a
răspunderii penale, iar în altele o cauză de atenuare sau de agravare a sancţiunii.
Cea mai frecventă este beţia alcoolică sau intoxicaţia etilică.
După gradul de intoxicaţie, beţia poate fi completă, când se ajunge la
cvasiparalizarea completă a energiei fizice şi a facultăţilor psihice, ori incompletă,
situaţie în care procesul de intoxicare se află în faze incipiente, determinând numai
o slăbire a capacităţii de autocontrol si autodirijare a actelor de conduita78 .

Felurile stării de beţie


a) după atitudinea persoanei care a dorit să nu ajungă în stare de beţie :
- beţia accidentală (involuntară sau fortuită) este beţia în care a ajuns
persoana independent de voinţa ei – de exemplu o persoană care
lucrează într-un mediu cu vapori de alcool şi fără să conştientizeze
78
Drept penal-parte generală. Alexandru Boroi. Editura CHBeck 2006, pag 212-213
70
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
inhalează astfel de vapori şi ajunge în stare de beţie ;
- beţia voluntară- reprezintă starea în care ajunge o persoană care
consumă voit băuturi alcoolice, ori substanţe al căror efect ebriant îl
cunoaşte. Această formă cunoaşte două forme :
* beţia preordinată (premeditată) – reprezintă o circumstanţă agravantă
a răspunderii penale deoarece persoana şi-a provocat această stare
cu un anumit scop (pentru a avea mai mult curaj în săvârşirea faptei,
ori pentru a o invoca drept scuză la săvârşirea faptei) ;
* beţia simplă- poate fi considerată o circumstantă atenuantă, deoarece
faptuitorul când şi-a provocat această stare nu avea intenţia să
săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
b) după gradul de intoxicaţie cu alcool, ori alte substanţe beţia poate fi :
- beţia completă- este caracterizată de paralizarea aproape completă a
energiei fizice şi o întunecare a facultăţilor psihice ;
- beţia incompletă- intoxicaţia cu alcool sau alte substanţe ebriante este intr-
o fază incipientă manifestată de regulă prin excitabilitate si impulsivitate.
Capacitatea persoanei de a înţelege şi de a voi este doar diminuată79 .

Condiţiile stării de beţie :


- fapta să se fi găsit in momentul sau în timpul săvârşirii faptei în stare
de beţie produsă de alcool ori de alte substanţe. Nu se consideră a fi
îndeplinită această condiţie dacă starea de beţie a existat înainte sau
posterior momentului săvârşirii faptei80 .
In practică s-a stabilit că prevederile care reglementează iresponsabilitatea
nu sunt incidente în cazul când starea de inconştienţă în care se află inculpatul în
momentul săvârşirii faptei s-a datorat beţiei voluntare complete care în condiţiile
unei boli psihice preexistente, a afectat capacitatea de apreciere critică a faptelor
şi mai ales capacitatea de frânare voliţională a actelor comportamentale. Caz în
care starea de beţie voluntară constituie o circumstanţă atenuantă81 .
- starea de beţie să fi fost accidentală- provocată independent de voinţa
făptuitorului. Beţia voluntară premeditată pentru săvârşirea faptei
reprezintă o circumstanţă agravantă ;
- starea de beţie să fie completă, respectiv persoana să nu-şi dea seama
de acţiunile sau inacţiunile sale ori de urmările şi de pericolul social
al acestora sau să nu poată fi stăpână pe ele. Pentru ca făptuitorul
să poată să fie tras la răspundere penală el trebuie să aibă o anumită
capacitate de a înţelege şi de a voi ;
- fapta săvârşită de persoana aflată în stare de beţie să fie prevăzută de
legea penală82 .

 79
Prof univ dr Constantin Mitrache, conf univ dr Cristian Mitrache- Drept penal roman-parte generala,
pag 161- 162, universul juridic 2009
 80
Drept penal-parte generală. Alexandru Boroi. Editura CHBeck 2006, pag 214
 81
Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr 254/1978
 82
Drept penal-parte generală. Alexandru Boroi. Editura CHBeck 2006, pag 214-215
71
Aurel Teodor Moldovan

Consecinţe juridice
Fapta săvârşită în stare de beţie completa, accidentală, fortuită nu constituie
infracţiune, ea nefiind săvârşită cu vinovăţie, dar în situaţia în care beţia accidentală
nu este completă atunci caracterul penal al faptei nu este înlăturat, starea de beţie
putând constitui o circumstanţă atenuantă

Actualul cod penal Noul cod penal


Art 50. nu constituie infracţiune fapta Art. 27 Minoritatea făptuitorului
prevăzută de legea penală săvârşită Nu este imputabilă fapta
de minor, care la data comiterii ei nu prevăzută de legea penală, săvârşită de
îndeplinea condiţiile legale pentru a un minor care la data comiterii acesteia
răspunde penal nu îndeplinea condiţiile legale pentru a
răspunde penal.

3.4.2.6. Minoritatea făptuitorului


În ceea ce priveşte minoritatea în materia dreptului penal a fost creată o
instituţie de sine stătătoare, cea referitoare la măsurile educative, sanctiuni de
drept penal aplicanile minorilor infractori, dar în acealşi timp minoritatea apare
reglementată şi ca u cauză care înlătură caracterul penal al faptei, instituţie ce se
resfrânge asupra acelei categorii de minori care nu îndeplinesc condiţiile pentru a
răspunde penal, conform art.113 Cod penal.

Condiţiile minorităţii
1. să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală
2. fapta să fie săvâşită de un minor care nu îndeplineşte condiţiile legale
de a răspunde penal. Conform art.113 minorul care nu aîmplinit vârsta
de 14ani nu răspunde penal, iar minorii între 14 – 16 ani răspund penal
numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta cu discernământ. După
împlinirea vărstei de 16 ani, minorii răspund penal, dar potrivit unui
sistem specific de sancţiuni.
3. minoritatea făptuitorului trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei,
această condiţii se referă la faptul că starea minorului de natură
să înlăture caracterul penal al faptei trebuie să existe în momentul
săvârşirii faptei şi pe întreaga perioasdă de execuatre a acesteia.

Efecte
Minoritatea face ca fapta să nu constituie infracţiune şi pe cale de consecinţă
nu atrage răspunderea penală a făptuitorului, fiind aptă de a produce efecte numai
in personam.

72
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

3.4.2.7. Eroarea de fapt

„Reprezentarea greşită de către cel ce săvârşeşte o faptă prevăzută de


legea penală a realităţii din momentul săvârşirii faptei, reprezentare determinată
de necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unor date ale realităţii”83 
În legislaţia în vigoare cât şi în doctrina penală eroarea se clasifică în funcţie
de obiectul asupra căruia poartă, factorii care au determinat-o, posibilitatea de
Actualul Cod penal Viitorul Cod penal
Art 51 Eroarea de fapt Art. 30 Eroarea
(1) Nu constituie infracţiune fapta (1) Nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală, când prevăzută de legea penală, săvârşită de
făptuitorul, în momentul săvârşirii ace- persoana care, în momentul comiterii
steia, nu cunoştea existenţa unei stări, acesteia, nu cunoştea existenţa unei
situaţii sau împrejurări de care depinde stări, situaţii ori împrejurări de care de-
caracterul penal al faptei. pinde caracterul penal al faptei.
(2) Nu constituie o circumstanţă (2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică
agravantă imprejurarea pe care in- şi faptelor săvârşite din culpă pe care
fractorul nu a cunoscut-o în momentul legea penală le pedepseşte, numai
săvârşirii infracţiunii. dacă necunoaşterea stării, situaţiei ori
(3) Dispoziţiile alin (1) şi (2) se aplică împrejurării respective nu este ea însăşi
şi faptelor săvârşite din culpă pe care rezultatul culpei.
legea penală le pedepseşte, numai (3) Nu constituie circumstanţă
dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau agravantă sau element circumstanţial
împrejurării respective nu este ea însăşi agravant starea, situaţia ori împrejura-
rezultatul culpei. rea pe care infractorul nu a cunoscut-o
(4) Necunoaşterea sau cunoaşterea în momentul săvârşirii infracţiunii.
greşită a legii penale nu înlătură carac- (4) Prevederile alin.(1)–(3) se
terul penal al faptei aplică în mod corespunzător şi în ca-
zul necunoaşterii unei dispoziţii legale
extrapenale.
(5) Nu este imputabilă fapta
prevăzută de legea penală săvârşită ca
urmare a necunoaşterii sau cunoaşterii
greşite a caracterului ilicit al acesteia din
cauza unei împrejurări care nu putea fi
în nici un fel evitată.

evitare şi întinderea consecinţelor.


Pentru ca eroarea să înlăture caracterul penal al faptei trebuie:
- să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală;
 83
Constantin Mitrache- Drept penal.Parte generală. Universal Juridic. Bucurşti 2004
73
Aurel Teodor Moldovan
- în momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să nu fi cunoscut existenţa unor
împrejurări, situaţii de care ar depinde caracterul penal al faptei;
- situaţia, împrejurarea ce nu au fost cunoscute pot reprezenta un element
constitutiv al infracţiunii sau o circumstanţă a acesteia.
Fapta prevăzută de legea penală săvârşită în eroare de fapt cu privire la
o situaţie sau împrejurare ce sunt prevăzute ca elemente constitutive ale unei
infracţiuni, nu constituie infracţiune astfel că nu atrage răspunderea penală.
Dacă fapta este incriminată atunci când este săvârşită cu intenţie cât şi
atunci când este săvârşită din culpă, eroarea de fapt este cea care înlătură vinovăţia
şi deci şi caracterul penal al faptei.
Eroarea de fapt înlătură agravarea când poartă asupra unor circumstanţe de
agravare ale unei infracţiuni intenţionate, iar când poartă asupra unei circumstanţe
agravante la o infracţiune incriminată şi atunci când este săvârşită în culpă va duce la
înlăţurarea ei numai dacă necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a stării, împrejurării
sau situaţiei ce constituie circumstanţa de agravare nu este ea însăşi rezultatul culpei.

Noul cod penal face distincţie între cauzele justificative şi cauzele de neim-
putabilitate. Distincţia intre cauzele justificative şi cele de neimputabilitate rezidă
în aceea că în cazul cauzelor justificative efectul cauzelor justificative se extinde
şi asupra participanţilor, pe când în cazul cauzelor de neimputabilitate efectul
acestora nu se extinde şi asupra participantilor. In categoria cauzelor justificative
intră legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea
unei obligaţii şi consimţământul persoanei vătămate, iar în categia cauzelor de
neimputabilitate se regăsesc: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul
neimputabil, minoritatea făptuitorului, intoxicaţia, iresponsabilitatea şi eroarea.
Noul cod penal doreşte o unificare a reglementărilor europene în această
materie, în legislaţia statelor europene deja există această delimitare.

3.5. INLATURAREA CARACTERULUI PENAL AL FAPTEI


PRIN LIPSA PERICOLULUI

3.5.1. Preliminarii

Ca trăsătură esenţială a infracţiunii lipsa pericolului social conduce la


înlăturarea caracterului infracţional al faptei săvârşite, astfel că se are în vedere mai
multe aspecte şi anume: în primul rând lipsa pericolului social ca trăsătură esenţială
a infracţiunii lipseşte în anumite situaţii, cazuri sau împrejurări anume prevăzute
de lege, iar în al doilea rând pericolul social caracteristic infracţiunii lipseşte în
cazul faptelor concrete şi pentru care nu este necesară aplicarea unei pedepse.

3.5.2. Lipsa pericolului social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii

74
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
Pericolul social este înlăturat pentru anumite fapte determinate prin legea
care prevede atât fapta al cărui pericol este înlăturat cât şi împrejurarea în care
este înlăturat pericolul social, astfel că apar ca lipsite de pericol social spre exemplu
arestarea învinuitului sau inculpatului.
Pericolul social este înlăturat şi în cazul anumitor acte inerente desfăşurării
unor activităţi ce sunt permise de lege, fiind considerate ca lipsite de pericol so-
cial şi faptele comise din culpă, dacă ele sunt incriminate numai atunci când sunt
săvârşite cu intenţie.
Rezultă că pericolul social al infracţiunii este înlăturat şi în situaţia în care
fapta este săvârşită fără vinovăţie.

3.5.3. Lipsa pericolului social concret al faptei


prevăzute de legea penală

Caracterul penal al faptei este înlăturat dacă fapta săvârşită nu prezintă


gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Este posibil ca fapta săvârşită să fie lipsită de importanţă prin pericolul
social minim pe care-l prezintă, deşi în mod formal îndeplineşte toate trăsăturile
specifice ale infracţiunii, astfel că este înlăturat caracterul infracţional al faptei şi
pe cale de consecinţă se înlătură şi răspunderea penală.
Fapta care este lipsită de pericolul social concret necesar unei infracţiuni
nu constituie infracţiune neatrăgând răspunderea penală, dispoziţii ce sunt însc-
rise în art 181 Cod penal actual. In viitorul cod penal la art 15 alin (1) – “Art. 15
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii (1) Infracţiunea este fapta prevăzută de legea
penală, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o”; se dă o altă definiţie
a infracţiunii ceea ce rezultă din cumulul trăsăturilor reglementate de lege pentru
această instituţie.
Organul de aplicare a legii penale are obligaţia de a stabili pe baza unor criterii
legale prevăzute de art 181 Cod penal care prevede că “nu constituie infracţiune
fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea minima adusă uneia dintre
valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de
importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni”. Din cuprinsul
art 181 rezultă faptul că atunci când pericolul social concret nu este sufficient
pentru a caracteriza fapta ca infracţiune, caracterul penal al faptei este înlăturat,
iar făptuitorului i se poate aplica conform art 91 C.pen o sancţiune cu caracter
administrativ.

3.6. LIPSA PREVEDERII IN LEGEA PENALA

Lipsa prevederii faptei în legea penală este o împrejurare în care o faptă care
aparent întruneşte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii în realitate nu are caracter
penal deoarece nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune, prin faptul că
75
Aurel Teodor Moldovan
ori îi lipseşte unul dintre elementele constitutive ori în modalitatea în care a fost
săvârşită, fapta nu mai este prevăzută ca infracţiune.
Neprevederea în legea penală apare în următoarele situaţii:
- neîndeplinirea de către fapta concretă a unui element constitutiv al
infracţiunii, lipseşte deci o condiţie cerută de lege pentru a caracteriza
fapta săvârşită ca infracţiune;
- dezincriminarea faptei sau abrogarea incriminării fapt ce se realizează
prin scoaterea în afara ilicitului penal al faptei considerate infracţiune
până la o anumită dată;
- lipsa dublei incriminări: în cazurile de aplicare a legii penale române
conform principiului universalităţii se cere dubla incriminare a faptei,
ceea ce presupune că atât legea penală română cât şi legea penală
strâină de la locul în care s-a săvârşit fapta, să prevadă drept infracţiune
fapta săvârşită.
Lipsa prevederii faptei săvârşite ca infracţiune în legea penală are drept
efect înlăturarea caracterului penal şi pe cale de consecinţă înlăturarea răspunderii
penale

76
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL IV
PEDEPSELE

4.1. GENERALITAĂŢI ASUPRA PEDEPSELOR

4.1.1. Noţiunea şi caracterele pedepsei

In cadrul sancţiunilor de drept penal, un rol foarte important îl ocupă pe-


deapsa, singura sancţiune penală menită să asigure restabilirea ordinii de drept
încălcată prin săvârşirea unei infracţiuni.
De-a lungul timpului, pedeapsa a fost definită în mai multe feluri. Hugo
Grotius definea pedeapsa: “Poena est malum passionis quod infligitur propter
malum actionis” (pedeapsa e răul suferinţei ce se dă pentru răul făptuirii).
În alte accepţiuni, pedeapsa este “răul pe care îl înflige statul celui care
a înfrânt prescripţiunea sa” (Mommsen), sau “răul făcut în numele societăţii şi în
executarea unei condamnaţiuni judecătoreşti autorilor unei infracţiuni, culpabili şi
responsabili de această infracţiune” (Vidal).
Şi în dreptul românesc se arăta că pedeapsa “este răul pe care puterea
publică îl face individului condamnat de justiţie fiindcă a comis una sau mai multe
infracţiuni”84 
După cum putem observa din aceste definiţii la începutul secolului XX
caracterul principal al pedepselor era acela profund retributiv, prin pedepsirea in-
fractorului urmărindu-se numai excluderea din societate şi inducerea unei suferinţe
infractorului pentru fapta săvârşită.
Cu timpul caracterul pedepsei s-a diversificat, astfel că la acest moment
principalele trăsături ale infracţiunii nu mai sunt cele de constrângere şi excludere
din societate, intervenind un aspect foarte important, acela al reeducării.
Definiţia actuală a pedepsei reiese din dispoziţiile art. 52 Codul Penal
Actual85  “Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare
a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.”
Din această definiţie putem reţine şi trăsăturile caracteristice ale pedepsei. Astfel
literatura, în general apreciază că trăsăturile pedepsei sunt următoarele:
- a) pedeapsa este o măsură de constrângere, o măsură de represi-
une, de privaţiune pentru cel care a săvârşit o infracţiune. „Este un rău cu care
 84
I.Tanoviceanu- “Curs de drept penal” , Atelierele grafice SOCEC &CO, Societate Anonimă,
Bucureşti, 1912, pag.104.
 85
Codul Penal Adnotat cu practică judiciară 1969-2000- Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 181.
 86
C. Bulai Drept Penal – Partea Generală , Ed. All Beck, Bucureşti 1997, pag 283

77
Aurel Teodor Moldovan
se răspunde răului produs prin săvârşirea infracţiunii (mallum passionis propter
mallum actionis).”86 
Ca şi măsură cu caracter coercitiv pedeapsa se concretizează într-o anumită
privaţiune sau restricţie impusă persoanei care a săvârşit infracţiunea. Privaţiunea
poate consta în restrângere de drepturi civice, privaţiune de bunuri, privaţiune de
libertate, sau în unele cazuri, privaţiune chiar de viaţă.
- b) pedeapsa este un mijloc de reeducare. Prin aplicarea pedepsei nu se
urmăreşte exclusiv reprimarea infractorului, pedeapsa are totodată şi un puternic
rol şi efect educativ de împiedicare a repetării conduitei antisociale şi de îndreptare
a condamnatului. Astfel în cadrul pedepsei constrângerea devine indisolubil legată
de reeducare ,”Constrângerea apare ca mijloc sau instrument de continuare în
condiţii speciale a procesului educativ.”87 
Reeducare ca finalitate a pedepsei poate fi considerată ca realizată dacă
conştiinţa condamnatului s-a însănătoşit din punct de vedere moral şi social , şi
sunt serioase probabilităţi că el nu va mai săvârşi o nouă infracţiune.88 
- c) pedeapsa este un mijloc de constrângere statală .Pedeapsa nu poate
fi aplicată decât de către stat şi în numele societăţii .Numai statul, ca exponent al
societăţii este îndrituit să exercite - prin organele sale- acţiunea penală in vederea
tragerii la răspundere a infractorului.
- d) pedeapsa se aplică numai în cazul comiterii unei infracţiuni şi nu-
mai de către instanţele judecătoreşti. Nu există pedeapsă în general ,ci numai
pedeapsă, ca sancţiune a prevăzută pentru o infracţiune. Ea poate fi pusă în
aplicare doar după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. Aplicarea unei pedepse
este atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti, ca organe specializate ale statului.
- e) pedeapsa se aplică infractorului, ea neputând fi aplicată decât
celui vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, adică săvârşirea cu vinovăţia. Pe-
deapsa are caracter personal nefiind pasibil de pedeapsa decât subiectul activ al
infracţiunii(autor, instigator sau complice)„ iar în caz de deces al condamnatului
înainte de executarea pedepsei , se stinge odată cu viaţa lui nefiind transmisibilă.”89 
-f) pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.
Prin această trăsătură se realizează funcţia de apărare socială înpotriva infracţiunilor
pe care o are dreptul penal. Prin efectul exemplarităţii pedeapsa atenţionează pe toţi
ceilalţi subiecţi de drept care ar fi tentaţi să săvârşească o infracţiune convingându-i
de posibilitatea ca, în condiţiile în care ar săvârşi o faptă similară, să li se aplice
o pedeapsă de aceeaşi natură.
Aceleaşi trăsături ale pedepselor reies şi din dispoziţiile noului Cod Penal
care, la art 57 alin. 1 prevede că pedeapsa este o măsură de constrângere aplicată
în scopul reeducării condamnatului şi al prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.
Constatăm că dispoziţiile noului cod pun accent pe reeducarea condamnatului şi
pe prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
 87
G Antoniu,Sancţiunea Penală – concept si orientări,in RRD,nr 10-1981,p.5
 88
V. Dongoroz, S. Kahane , I. Oancea, I. Fodor , N. Iliescu C. Bulai, R Stănoiu „ Explicaţii teoretice
ale codului penal român ” Bucureşti ,1970 pag 11
 89
C. Bulai Drept Penal – Partea Generală , Ed. All Beck, Bucureşti 1997, pag 283

78
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

4.1.2. Scopul şi funcţiile pedepsei

Scopul pedepsei conform codului penal în vigoare este prevenirea


săvârşirii de noi infracţiuni (art 52 alin1 din Codul Penal). Prevenirea săvârşirii de
noi infracţiuni are două aspecte: un aspect special („prevenţia specială”) adică
preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni de către cel condamnat, şi un aspect
general („prevenţia generală”) adică împiedicarea celorlalţi destinatari ai legii pe-
nale de a săvârşi infracţiuni.
Prevenţia generală şi specială constituie scopul imediat al pedepsei. Acest
scop are în slujbă pentru realizarea sa anumite mijloace de realizare, anume
funcţiile pedepsei. Aceste funcţii sunt enumerate de literatura de specialitate astfel:

a) Funcţia de constrângere sau de represiune este consacrată ex-


pres în definiţia legală a pedepsei (art. 52 Actualul Codul Penal) şi este unanim
recunoscută de literatura de specialitate. Pedeapsa ar fi de neconceput în condiţiile
în care nu ar cauza o suferinţă, în condiţiile în care nu ar impune o privaţiune sau
o restricţie celui condamnat. Ea trebuie să fie întotdeauna proporţională cu gradul
de pericol social pe care îl reprezintă fapta săvârşită şi persoana făptuitorului. Sub
influenţa constrângerii infractorul este împiedicat de a continua sau relua activi-
tatea sa infracţională şi totodată este determinat să-şi schimbe şi, în orice caz , să
reflecte asupra schimbării conduitei care i-a atras constrângerea .90 
Este foarte important de reţinut (şi în acest sens Codul Penal este expres
că executarea pedepsei în ciuda caracterului său represiv, constrângător nu trebuie
să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnată).

b) Funcţia de reeducare. Aşa cum am mai arătat anterior caracterul pur


retributiv al pedepsei, a fost reorientat în sensul că în acest moment un rol la fel
de important ca retribuţia, îl deţine reeducarea condamnatului. Constrângerea prin
ea însăşi nu ar putea duce la realizarea scopului pedepsei, funcţia de reeducare
reîntregind funcţia de represiune. Funcţia de reeducare este prevăzută în mod
expres de lege şi este completată de dispoziţiile art. 52 alin 2 Actualul Cod penal
care stipulează că prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini
corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire
socială. Reiese din aceasta faptul că atât în aplicarea unei pedepse cât şi în duce-
rea la îndeplinire a acesteia, statul prin organismele abilitate trebuie să se implice
in mod direct în procesul de reeducare a condamnatului. Finalul art 52 alin 2 din
Codul penal actual interzice ca executarea pedepsei să cauzeze suferinţe fizice
sau să înjosească persoana condamnatului. S-a considerat că nu răzbunarea
şi prigonirea ci din potrivă reeducarea şi îndreptarea condamnatului pot realiza
scopul pedepsei.
 90
C. Bulai Drept Penal – Partea Generală , Ed. All Beck, Bucureşti 1997, pag 286
79
Aurel Teodor Moldovan

c) Funcţia de exemplaritate a pedepsei este o funcţie inevitabilă şi


adiacentă constând în influenţa pe care o are pedeapsa aplicată pentru o faptă
pentru ceilalţi subiecţi de drept. Pedeapsa trebuie să fie promptă şi proporţională
cu fapta săvârşită în aşa fel încât să trezească în ceilalţi subiecţi de drept conştiinţa
că pentru o astfel de faptă pedeapsa este inevitabilă.

d) Funcţia de eliminare este şi ea considerată o funcţie adiacentă91  care


constă în eliminarea temporară sau definitivă a condamnatului din societate.
Eliminarea temporară se realizează în condiţiile în care condamnatul primeşte o
pedeapsă cu închisoarea, iar eliminarea definitivă intervine în cazuri excepţionale
când se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă.92 
Noul Cod Penal menţine prin dispoziţiile sale funcţiile pe care le consacra
pedepsei vechiul Cod.

4.1.3. Felurile pedepsei

În doctrină şi în legislaţii se fac diverse clasificări în funcţie de diverse criterii:

1. După rolul şi importanţa atribuită pedepsei se disting93 :


a) Pedepse principale;
b) Pedepse complimentare;
c) Pedepse accesorii;
Pedepsele principale se pot aplica singure şi întotdeauna o infracţiune va
fi sancţionată legal cu o pedeapsă principală94 . Cu alte cuvinte această pedeapsă
se poate aplica singură infractorului fără să fie condiţionată de aplicarea altor
sancţiuni de drept penal95 .
Pedepsele complementare sunt acele pedepse care se pot dispune alături
de pedeapsa principală. Ele au rol de a completa represiunea, de aceea ele sunt
aplicabile numai pe lângă o pedeapsă principală.
Pedepsele accesorii decurg din pedeapsa principală, din condamnarea
definitivă.

2. După obiectul asupra căruia poartă sancţiunea. Distingem pedepse


privative de viaţă – prin care se suprimă viaţa infractorului (pedeapsa cu moartea),
pedepse corporale - care se referă la corpul persoanei (bătaia), pedepse priva-
tive
 91
Gh.sau restrictive
Nistoreanu, de– „Drept
Al. Boroi libertate – Partea
Penal. detenţiunea peBucureşti
generală” viaţă sau
; ed.pedeapsa închisorii,
All Beck, 2002, pag 262.
 92
C-tin Mitrache – „ Drept Penal Român”. Parte generală Bucureşti; Casa de editură şi Presă Şansa,
2000, pag. 147.
 93
I. Oancea „Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român”, P.G., vol 1, ed. Academiei, Bucureşti,
1969, pag, 325.
 94
Matei Basarab „Drept penal. Parte Generală” vol 1, ed. Lumina Lex, 1996, pag. 229.
 95
C-tin Mitrache op. cit. Pag. 148.

80
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
pedepse privative sau restrictive de drepturi – privesc interzicerea unor drep-
turi, pedepsele pecuniare – care privesc patrimoniul condamnatului, pedepsele
morale – se materializează prin oprobriul public sau excluderea publică.
Dacă la începutul secolului coexistau toate categoriile de pedepse
enumerate mai sus, inclusiv pedeapsa cu moartea, în prezent, în dreptul penal
românesc, mai subzistă pedepsele privative sau restrictive de libertate, pedepsele
pecuniare şi pedepsele privative sau restrictive de drepturi.

3. După gradul de determinare a pedepselor. Prin lege se disting:


pedepsele determinate şi nedeterminate. Pedepsele determinate sunt expres
prevăzute în lege, atât în natura lor, cât şi în cuantum. Şi ele la rândul lor pot fi:
absolut determinate şi relativ determinate. Pedepsele absolut determinate prevăd
un cuantum fix în care se aplică pedeapsa (ex: trei ani). Pedepsele relativ deter-
minate sunt cele care sunt individualizate prin prevederea: a) a unui maxim, caz
în care minimul pedepsei este cel general, b) a unui minim caz în care maximul
pedepsei este cel general, c) a unui maxim şi al unui minim al pedepsei. Pedepsele
nedeterminate sunt prevăzute fără a fi determinat cuantumul în care acestea pot
fi aplicate.

4. O altă distincţie se face în literatură între pedepsele unice şi pedepsele
multiple, în funcţie de următoarele aspecte: pedepsele unice sunt prevăzute câte
una pentru fiecare faptă incriminată. Pedepsele multiple pot fi: cumulative, când
pentru aceeaşi infracţiune sunt prevăzute mai multe pedepse care se aplică toate
odată şi alternative, când pentru aceeaşi infracţiune sunt prevăzute mai multe
pedepse, însă instanţa poate alege doar una. De menţionat este că în dreptul
penal nu pot fi cumulate două pedepse principale.

În lumina modificărilor aduse Codului penal, principala distincţie se face după


natura persoanei căreia i se aplică pedeapsa: astfel vom avea pedepsele ce se
aplică persoanelor fizice şi pedepsele ce se aplică persoanelor juridice. Codul
penal românesc a înţeles să introducă răspunderea penală şi pentru persoanele
juridice care sub imperiul vechiului Cod, nu răspundeau penal.
În ceea ce priveşte persoanele fizice, putem constata că o clasificare de
genul celei stabilite de doctrină ar fi aplicabilă şi în materia noului Cod penal.
Dacă în clasificările de la începutul secolului pedepsele erau clasificate în
funcţie de diviziunea tripartită a infracţiunilor (şi anume crime, delicte şi contravenţii)
în pedepse criminale, pedepse corecţionale şi pedepse de simplă poliţie, în prezent,
în clasificarea pedepselor, este obligatoriu a ţine seama de menţiunile pe care noul
Cod Penal le face în ceea ce priveşte infracţiunea.
Clasificarea după rolul şi importanţa atribuită pedepsei ar putea fi în opinia
noastră următoarea: pedepse principale, pedepse complimentare şi pedepse ac-
cesorii. În cadrul clasificării pedepselor principale intervine automat distincţia între
acestea după gravitatea lor în pedepse criminale şi pedepse corecţionale. Astfel,
pedepsele criminale vor fi pedepsele principale care se vor aplica infracţiunilor
81
Aurel Teodor Moldovan
individualizate drept crime, iar pedepsele corecţionale vor fi pedepsele principale
aplicate delictelor.
Pedepsele principale pentru crime se deosebesc de pedepsele principale
pentru delicte prin faptul că se referă la fapte penale de o gravitate mai mare decât
delictele, drept urmare acestea vor fi de natură juridică sau în cuantum mai mare
decât pedepsele principale pentru delicte. Pedepsele principale pentru crime sunt
detenţiunea pe viaţă şi detenţiunea severă, diferite ca natură juridică atât faţă de
închisoarea strictă, cât şi de amendă sau muncă în folosul comunităţii.

4.2. CADRUL PEDEPSELOR ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN

4.2.1. Cadrul pedepselor în dreptul penal român


cu privire la persoane fizice

Instituţie de bază a dreptului penal, pedeapsa este reglementată în partea


generală a Codului penal. Locul principal îl ocupă cadrul pedepselor, adică enu-
merarea categoriilor de pedepse şi a felurilor de pedeapsă în cuprinsul aceleiaşi
categorii astfel: actualul Cod penal prevede că există trei categorii de pedepse şi
anume:

1.Pedepse principale: a) detenţiunea pe viaţă; b) închisoarea de la 15 zile


la 30 de ani; c) amendă de la 100 lei la 50.000 lei.

2.Pedepsele complimentare: a) interzicerea unor drepturi de la 1 la 10


ani; b) degradarea militară;

3.Pedeapsă accesorie: interzicerea unor drepturi prevăzute de lege.

4.2.2. Cadrul pedepselor în dreptul penal român


cu privire la persoanele juridice

În ceea ce priveşte persoanele juridice pedepsele sunt diversificate pentru


întâia oară acestea răspunzând penal. Până în acest moment infracţiunile şi im-
plicit pedepsele aplicabile acestora se refereau la persoanele fizice fiind exclusă
din Codurile penale răspunderea penală pentru persoanele juridice. Distingem în
acest context două categorii de pedepse: o categorie de pedepse principale şi o
categorie de pedepse complimentare.
Există o singură pedeapsă principală, aceasta fiind amenda de la 10.000
de lei la 900.000 de lei.
Ca pedepse complimentare sunt: a) dizolvarea persoanei juridice; b) sus-
pendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la
82
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
un an la trei ani (3luni-3ani viitoarea reglementare) c) interzicerea de a participa la
procedurile de achiziţii publice pe o durată de la un an la cinci ani (1an-3ani viitoarea
reglementare); d) interzicerea accesului la unele resurse financiare pe o durată de la
un an la cinci ani; e) afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul
Oficial al României, prin presă sau mijloace de comunicare audio-vizuală.
În cazul persoanelor juridice, Codul penal nu prevede aplicarea unor
pedepse accesorii.

4.3. PEDEPSELE ÎN SPECIAL

4.3.1. Pedepsele principale aplicabile persoanelor fizice

Detenţiunea pe viaţă
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este cea mai gravă dintre pedepsele apli-
cabile persoanelor fizice şi reprezintă pedeapsa privativă de libertate cu caracter
perpetuu, deosebindu-se de pedeapsa închisorii, care este o pedeapsă restrictivă
de libertate.
Pe când pedeapsa închisorii este o pedeapsă temporară, detenţiunea pe
viaţă este o pedeapsă cu caracter perpetuu. Această pedeapsă a fost introdusă
prin Decretul Lege nr.6 din 7 ianuarie 1990, înlocuind pedeapsa cu moartea
prevăzută până la acea dată. Cazurile de aplicare a detenţiunii pe viaţă, sunt expres
menţionate de lege, această pedeapsă fiind instituită pentru infracţiunile cele mai
grave cum ar fi: infracţiuni contra siguranţei statului, infracţiunea de omor deosebit
de grav, tortura care a avut ca urmare moartea victimei, distrugerea şi semnalizarea
falsă care au produs o catastrofă de cale ferată, nerespectarea regimului materi-
alelor nucleare sau altor materiale radioactive, care a produs moartea uneia sau
mai multor persoane, nerespectarea regimului materiilor explozive, care a produs
moartea uneia sau mai multor persoane, traficul de stupefiante organizat, precum
şi în cazul infracţiunilor militare prevăzute de art. 338 (art 421 Viitorul Cod penal),
339 (art 422 V.C.Pen), 341 alin2 (art 424 V.C.Pen), 342 alin2 (art 425 V.C.Pen),
343 (art 426 V.C.Pen), 344 (nu există în V.C.Pen), 345 alin.3 C.p. actual (nu există
în V.C.Pen).
Pedeapsa cu detenţiune pe viaţă este prevăzută şi în legile penale speciale
pentru fapte deosebit de grave: împiedicarea exploatării aeronavei (art. 107 din C.
aerian), împiedicarea exploatării navei (art.123 alin.3 din Decretul 443/1972 priv-
ind navigaţia civilă). În aproape toate cazurile, pedeapsa detenţiunii pe viaţă este
prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii de până la 25 de ani, oferind posibilităţi
mai largi de individualizare a acesteia. Există două cazuri în care pedeapsa nu este
prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii, anume art 357 alin.2 C.p.- Genocidul
în timp de război şi art 358 alin.4 C.p.- Tratamente neomenoase in timp de război.
Marele avantaj al detenţiunii pe viaţă faţă de pedeapsa cu moartea este acela că
se poate repara faţă de înfăptuitor o eroare judiciară. Detenţiunea pe viaţă nu se
aplică persoanelor care au fost condamnate după împlinirea vârstei de 60 de ani,
83
Aurel Teodor Moldovan
respectiv 65 de ani în Viitorul Cod penal În astfel de cazuri se aplică pedeapsa
închisorii pe timp de 25 de ani (30 de ani V.C.Pen) şi interzicerea unor drepturi.
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se aplică nici infractorului minor, aplicându-i-se
pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani.
În condiţiile în care condamnatul la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit
60 (65 ani) de ani, în momentul condamnării sale la detenţiune pe viaţă, acestuia i
se va aplica o pedeapsă echivalentă cu maximul detenţiunii severe şi interzicerea
exerciţiului unor drepturi pe durata maximă.
În condiţiile în care condamnatul a împlinit vârsta de 60 de ani în timpul
executării pedepsei, pedeapsa ce va fi aplicată în locul detenţiunii pe viaţă, va fi
pedeapsa maximă a detenţiunii severe şi interzicerea exerciţiului unor drepturi pe
durata maximă. (in noul cod penal nu mai este obligatorie înlocuirea detenţiunii
pe viaţă).
Detenţiunea pe viaţă se execută în regim special în penitenciare anume
destinate sau în secţii speciale ale celorlalte penitenciare. Regimul în care se
execută detenţiunea pe viaţă este de maximă securitate, condamnatul putând
trece în celelalte regimuri în condiţiile legii.

Închisoarea
Închisoarea este pedeapsa privativă de libertate ce constă în izolarea de
societate a celui condamnat prin încarcerarea lui unde este supus unui regim de
viaţă şi muncă impus. Regimul încarcerării este prevăzut de Legea 23/ 1969 privind
executarea pedepselor. Închisoarea ca mijloc de coerciţie (privarea de libertate
care atrage şi izolarea relativă de ceilalţi membrii ai societăţii, de familie, precum
şi supunerea la un regim de viaţă severă sau alte restricţii) urmăreşte reeducarea
infractorului.
“Recurgerea în toate ţările europene atât de frecvent la pedepsele privative
de libertate impune o demonstraţie aparte despre efectele pozitive ale închisorii, cel
puţin asupra unei părţi din persoanele condamnate.”96  Pedeapsa este prevăzută
în limitele ei generale între 15 zile şi 30 de ani. În partea specială a Codului penal,
pedeapsa închisorii are limita maximă prevăzută la 25 de ani, această limită putând
fi depăşită în condiţiile faţă de maximul special se adaugă un spor până la maximul
general de 30 de ani. Regimul executării se întemeiază pe obligaţia condamnaţilor
de a presta o muncă utilă, pe acţiunea educativă, pe respectarea de către aceştia
a disciplinei, muncii şi ordinii interioare, precum şi pe stimularea şi recompensarea
celor stăruitori în muncă, disciplinaţi şi care dau dovezi temeinice de îndreptare.
„Legat de locul muncii din penitenciar , în ansamblul drepturilor omului ni se
par potrivite şi alte câteva idei privind protejarea drepturilor deţinuţilor, care „ devine
foarte importantă pentru realizarea unui mediu penitenciar cât mai normal posibil”
dacă s-ar asigura „dreptul la securitatea persoanei, dreptul la îngrijire, dreptul la
respectarea demnităţii persoanei, dreptul de a vota şi dreptul de a avea un viitor.”97 
 96
Aurel Teodor Moldovan „ Munca persoanelor condamnate”, Ed Monitorul Oficial , Bucureşti 1999,
pag 13
 97
Aurel Teodor Moldovan „ Munca persoanelor condamnate”, Ed Monitorul Oficial , Bucureşti 1999,
pag 39
84
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
Obligaţia de munci revine condamnaţilor apţi de muncă, neputând fi obligaţi
la muncă condamnaţii care au împlinit 60 de ani bărbaţii şi 55 de ani femeile.
„Prin art 7,alin 2 din Legea nr.23/1969 au fost stabilite măsuri speciale de
protecţie a muncii pentru femeile deţinute şi implicit o diferenţiere de regim în
munca penitenciară. Femeile gravide nu pot fi folosite la munca în mediul toxic
sau vătămător.”98 
„Pentru minorii condamnaţi se prevede ca în timpul executării pedepsei
să li se asigure condiţiile necesare continuării învăţământul general obligatoriu şi
posibilitatea de a se califica într-o meserie.”99 
Executarea pedepsei se face în penitenciare care au ca regim de execu-
tare deţinerea în comun, diferit de regimul izolării celulare (filadelfian) sau cel
mixt(auburnian) sau regimul deschis sau pe încredere100 . Condamnaţii sunt separaţi
la locul de deţinere, după natura infracţiunilor săvârşite, vârstă (condamnaţii minori
execută separat pedeapsa de condamnaţii majori sau în locuri de deţinere speciale).
Alte criterii după care sunt separaţi condamnaţii sunt acela al sexului, al stării de
recidivă, în funcţie de comportare şi în funcţie de rezultatele acestora privitor la
reeducarea lor. Munca prestată de condamnaţi este remunerată, potrivit cantităţii
şi calităţii acesteia. Astfel din remuneraţia muncii condamnatului, o cotă de 10%
revine acestuia, iar cealaltă administraţiei locului de reţinere. Din invenţii şi inovaţii
condamnatului îi revine cota de 50% din suma cuvenită acestuia. Aceste cote sunt
consemnate la CEC, iar 1/3 din aceste sume sunt atribuite lui în timpul detenţiei,
2/3 urmând a-i fi înmânate în momentul eliberării din penitenciar.
Legea prevede că detenţiunea severă se execută în penitenciare anume
destinate sau în secţii speciale a altor penitenciare. Regimul de detenţie în care
va executa pedeapsa condamnatul, va fi acela de maximă siguranţă. Închisoarea
strictă se execută şi ea în penitenciare anume destinate astfel: dacă pedeapsa
închisorii stricte este mai mare de 5 ani, regimul de detenţie va fi un regim închis,
dacă pedeapsa închisorii stricte este cuprinsă între 1 şi 5 ani, atunci închisoarea
va fi executată într-un regim semideschis.
Şi aceste pedepse sunt în strânsă corelare şi cu regimul de detenţie pro-
gresiv introdus de noul Cod, putând aprecia că - spre exemplu – pedeapsa cu
închisoarea strictă între 15 zile şi un an, se poate executa în regim semideschis,
în condiţiile în care condamnatul a dat dovezi de îndreptare, a dovedit stăruinţă
în muncă şi seriozitate.
Astfel potrivit art 37. din Legea nr. 294/2004 , persoanele condamnate care
execută pedeapsa în regim de deschis pot presta munca şi pot desfăşura activităţile
socioeducative în afara penitenciarului ,sub supraveghere.

Amenda
Amenda este pedeapsa principală, pecuniară, ce constă într-o sumă de bani
 98
Aurel Teodor Moldovan „ Munca persoanelor condamnate”, Ed Monitorul Oficial , Bucureşti 1999,
pag 93
 99
Aurel Teodor Moldovan „ Munca persoanelor condamnate”, Ed Monitorul Oficial , Bucureşti 1999,
pag29
 100
Vintilă Dongoroz- „Drept penal” pag.605 1939
85
Aurel Teodor Moldovan
pe care condamnatul este obligat să o plătească în contul statului. În actualul Cod pe-
nal, amenda poate apărea ca pedeapsă principală unică sau ca pedeapsă alternativă
cu pedeapsa închisorii. Amenda poate avea diferite forme. Ea poate fi amendă
contravenţională – sancţiune administrativă poate fi sancţiune disciplinară, civilă, etc...
Ca sancţiune de drept penal, amenda se trece în cazierul judiciar, con-
stituind antecedent penal al persoanei condamnate. Funcţia de constrângere a
pedepsei amenzii se realizează prin micşorarea patrimoniului condamnatului şi
implicit crearea unei situaţii materiale mai dificile a acestuia.
Amenda, ca sancţiune penală prezintă unele avantaje incontestabile cum
ar fi evitarea izolării condamnatului de mediul său obişnuit de viaţă şi contactul cu
infractorii înrăiţi.”101 
In Noul Cod penal amenda se calculează prin sistemul zilelor amenda; se
determină valoarea unei zile amendă ţinând cont de obligaţiile patrimoniale ale
condamnatului. De asemenea amenda poate fi cumulată cu pedeapsa închisorii
dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit un folos material.
„Pedeapsa amenzii se aplică sub forma zilelor amendă. În acest caz suma
totală ce urmează să fie plătită rezultă din înmulţirea numărului de zile de pedeapsă
stabilite de instanţă în raport cu gravitatea faptei şi persoana făptuitorului, cu suma
reprezentând evaluarea în bani a fiecărei zile de pedeapsă ţinându-se seama de
posibilităţile financiare a făptuitorului şi de obligaţiile legale ale acestuia faţă de
persoanele aflate în grija sa.”102  Instanţa va avea, deci, mai multe instrumente
de individualizare a pedepsei, ea stabilind întâi numărul de zile amendă cu care
pedepseşte pe infractor, iar apoi cuantumul contravalorii în bani aferent fiecărei
zile-amendă.
În condiţiile în care amenda este prevăzută fără a-i arăta limitele, minimul
special al acesteia este de 20 de zile, iar maximul special este de 120 de zile.
În aceste condiţii instanţa va trebui să individualizeze sumele aferente
fiecărei zile amendă.
Când legea prevede pedeapsa amenzii arătându-i limitele, aceasta se va
aplica în limitele prevăzute de lege.
Dacă legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii,
minimul special al zilelor amendă este de 40 de zile, iar maximul special este de
180 de zile, instanţa urmând să individualizeze sumele pe fiecare zi- amendă.
Când pedeapsa amenzii este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii
stricte, minimul special este de 60 de zile amendă, iar maximul special este de
240 de zile amendă.
Marele avantaj al aplicării acestei pedepse este faptul că amenda este foarte
uşor de individualizat, permiţând o mare libertate în stabilirea acesteia în funcţie
de gravitatea încălcării normei sociale şi ţinând seama de persoana făptuitorului.
În condiţiile sustragerii cu rea credinţă de la executarea amenzii avem o
distincţie făcută de legiuitor între două situaţii:
a) Situaţia în care pedeapsa amenzii este prevăzută alternativ cu pe-
deapsa închisorii stricte. În această situaţie, în cazul refuzului cu rea credinţă
 101
C. Bulai , Manual de drept penal – Partea Generală Ed. All Beck , Bucureşti 1997, pag 300
 102
Codul penal din 28.06.2004-Monitorul Oficial 575/29.06.2004 art.68 alin.2
86
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
de a achita amenda aceasta se poate înlocui de către instanţă cu muncă în folosul
comunităţii până la 500 de ore, iar în cazul în care condamnatul refuză această
muncă pedeapsa amenzii se va înlocui cu închisoarea strictă. Se va ţine cont în
stabilirea acestei pedepse, de zilele amendă neplătite.
b) A doua situaţie apare dacă condamnatul se sustrage cu rea credinţă
de la executarea amenzii când aceasta este prevăzută alternativ cu pedeapsa
închisorii. În această situaţie Pedeapsa amenzii se va înlocui cu munca în folosul
comunităţii până la 300 de ore sau dacă condamnatul nu îşi dă consimţământul
cu pedeapsa cu închisoarea. Şi în acest caz se va ţine seama de numărul de zile-
amendă neplătite.

Munca în folosul comunităţii


Munca în folosul comunităţii se aplică numai pentru delicte pentru care
pedeapsa este închisoarea sau închisoarea strictă de 3 ani. Putem aprecia că
munca în folosul comunităţii poate fi executată şi atunci când este prevăzută ca
pedeapsă amenda alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii stricte
până la 3 ani pentru săvârşirea anumitor delicte.
Deşi este prevăzută ca pedeapsă principală, în opinia noastră munca în
folosul comunităţii are o natură juridică mai apropiată de modalităţile de individu-
alizare judiciară privind executarea pedepsei. Motivele pentru care susţinem acest
lucru sunt următoarele:
1. Pedeapsa muncii în folosul comunităţii nu este prevăzută în Codul penal
ca pedeapsă de sine stătătoare, art.70 alin.1 arătând că instanţa „poate dispune
în locul pedepsei privative de libertate executarea unei munci neremunerate în
folosul comunităţii...”. Iată că instanţa în aplicarea acestei pedepse principale a
muncii în folosul comunităţii va individualiza în prealabil pedeapsa principală a
închisorii stricte. Dacă această pedeapsă ar fi fost o pedeapsă principală, ea ar
fi putut fi aplicată şi de sine stătător, nu numai ca modalitate de individualizare a
altei pedepse.
2. Un alt motiv este acela că munca în folosul comunităţii se poate pronunţa
numai în condiţiile în care inculpatul consimte la aplicarea acesteia. Această
dispoziţie legală înlătură funcţia retributivă a muncii în folosul comunităţii, intro-
ducând o condiţie potestativă pentru condamnat. În acest sens munca în folosul
comunităţii se apropie de instituţia executării pedepsei la locul de muncă (unde ca
o condiţie sine qua non este necesar acordul scris al unităţii în care condamnatul
urmează să execute pedeapsa).
3. Pedepsele sunt de esenţa lor obligatorii pentru persoana condamnatului,
iar în ceea ce priveşte pedeapsa muncii în folosul comunităţii, prevederea obţinerii
consimţământului condamnatului pentru aplicarea pedepsei înlătură caracterul
obligatoriu al pedepselor.
De aceea în opinia noastră, de lege ferenda se impune în virtutea controlului
anterior apariţiei legilor o modificare ori în sensul introducerii unui caracter obliga-
toriu pentru această pedeapsă şi prevederea ei ca pedeapsă de sine stătătoare,
ori în sensul introducerii acestor dispoziţii în categoria instituţiilor privitoare le in-
87
Aurel Teodor Moldovan
dividualizarea judiciară a executării pedepselor. În cazul în care nu se vor efectua
aceste modificări s-ar pierde, în opinia noastră din autoritatea instanţelor penale,
iar în plan sociologic ar scădea „ frica de pedeapsă” şi s-ar aduce ştirbire funcţiei
de exemplaritate pe care în prezent o are pedeapsa.
Pedeapsa muncii în folosul comunităţii se aplică numai în cazul săvârşirii
unui delict pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a închisorii stricte
de cel mult 3 ani.
În condiţiile în care pedeapsa aplicată este aceea a închisorii maximul spe-
cial al pedepsei este de 300 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii.
În cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă este în-
chisoarea strictă până la 3 ani, maximul devine 500 de ore în folosul comunităţii.
Este important a sublinia că pedeapsa muncii în folosul comunităţii se dis-
pune numai în cazul în care se obţine consimţământul inculpatului.
Dacă persoana condamnată nu îşi execută pedeapsa sau nu-şi îndeplineşte
obligaţiile ce-i revin ori şi le îndeplineşte în mod defectuos instanţa poate dispune
revocarea muncii în folosul comunităţii înlocuind-o cu închisoarea sau cu închisoa-
rea strictă de cel mult 3 ani.

4.3.2. Pedepsele principale pentru persoanele juridice

Amenda este pedeapsa principală ce se aplică persoanei juridice în cazul


săvârşirii crimelor sau delictelor. Amenda este pedeapsa pecuniară care constă în
suma de bani pe care persoana juridică o varsă în contul statului în condiţiile în care
Codul penal actual Noul cod penal
Art 71 Conţinutul pedepsei amenzii
1
Art. 137 Stabilirea amenzii
(1) pedeapsa amenzii constă în pentru persoana juridică
suma de bani pe care persoana (1) Amenda constă în suma
juridică este condamnată să o de bani pe care persoana juridică este
plătească; condamnată să o plătească statului.
(2) când legea prevede pentru (2) Cuantumul amenzii se
infracţiunea săvârşită de per- stabileşte prin sistemul zilelor–amendă.
soana fizică pedeapsa închisorii Suma corespunzătoare unei zile –
de cel mult 10 ani sau amenda, amendă, cuprinsă între 100 şi 5 000
minimul special al amenzii pen- lei, se înmulţeşte cu numărul zilelor-
tru persoana juriducă este de amendă, care este cuprins între 15 zile
5000 lei, iar maximul special al şi 600 de zile.
amenzii este de 600.000 lei; (3) Instanţa stabileşte numărul
(3) când legea prevede pentru zilelor–amendă ţinând cont de criteriile
infracţiunea săvârşită de per- generale de individualizare a pedepsei.
soana fizică pedeapsa Cuantumul sumei corespunzătoare unei
zile – amendă

88
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală. Amenda penală aplicată persoanei
detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa se determină ţinând seama de cifra de
închisorii mai mare de 10 ani, afaceri în cazul persoanei juridice cu
minimul special al amenzii pen- scop lucrativ, respectiv de valoarea acti-
tru persoana juridică este de vului patrimonial în cazul altor persoane
10.000 lei, iar maximul special juridice, precum şi de celelalte obligaţii
al amenzii este de 900.000 lei ale persoanei juridice.
(4) Limitele speciale ale zilelor-
amendă sunt cuprinse între:
a) 60 şi 180 de zile-amendă, când
legea prevede pentru infracţiunea
săvârşită numai pe­deapsa amenzii;
b) 120 şi 240 de zile-amendă, când
legea prevede pedeapsa închi­sorii de
cel mult 5 ani, unică sau alternativ cu
pedeapsa amenzii;
c) 180 şi 300 de zile-amendă, când
legea prevede pedeapsa închisorii de
cel mult 10 ani;
d) 240 şi 420 de zile-amendă, când
legea prevede pedeapsa închisorii de
cel mult 20 de ani;
e) 360 şi 510 de zile-amendă, când
legea prevede pedeapsa închisorii mai
mare de 20 de ani sau detenţiunea pe
viaţă;
(5) Când prin infracţiunea
săvârşită persoana juridică a urmărit
obţinerea unui folos patrimonial, li-
mitele speciale ale zilelor-amendă
prevăzute de lege pentru infracţiunea
comisă se pot majora cu o treime, fără
a se depăşi maximul general al amen-
zii. La stabilirea amenzii se va ţine
seama de valoarea folosului patrimo-
nial obţinut sau urmărit.

juridice, se deosebeşte de celelalte amenzi (de natură fiscală, administrativă) prin


aceea că aceasta este stabilită numai de către instanţele de judecată ca urmare
a stabilirii răspunderii penale a persoanei juridice.

89
Aurel Teodor Moldovan

4.3.3. Pedepsele complimentare pentru persoane fizice

Aspecte generale

Pedepsele complimentare prevăzute în actualul Cod penal la art.64 şi


constau în interzicerea unor drepturi. Ele sunt menite să completeze represiunea
instituită de pedepsele principale. Pedepsele complimentare prin natura lor, nu
pot exista de sine stătător ele putând fi instituite de lege şi aplicate de instanţele
judecătoreşti numai pe lângă pedeapsa principală.
Pedepsele complimentare sunt pedepse restrictive de drepturi, acestea
constând în interzicerea unor drepturi pe o perioadă determinată. În dreptul penal
român există două feluri de pedepse complimentare:
Codul penal actual Noul cod penal
Art 64- interzicerea unor drepturi Art. 66 Conţinutul pedepsei
(1) pedeapsa complementară a inter- complementare a interzicerii exer­
zicerii unor drepturi constă în interzi- citării unor drepturi
cerea unuia sau unora din următoarele (1) Pedeapsa complementară
drepturi: a interzicerii exercitării unor drepturi
(a) dreptul de a alege şi de a fi ales în constă în interzicerea exercitării, pe o
autorităţile publice sau în funcţii elective perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau
publice; mai multora dintre următoarele drepturi:
(b) dreptul de a ocupa o funcţie im- a) dreptul de a fi ales în autorităţile
plicând exerciţiul autorităţii de stat; publice sau în orice alte funcţii publice;
(c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a b) dreptul de a ocupa o funcţie care
exercita o profesie sau de a desfăşura o implică exerciţiul autorităţii de stat;
activitate de natura aceleia de care s-a c) dreptul străinului de a se afla pe
folosit condamnatul pentru săvârşirea teritoriul României;
infracţiunii; d) dreptul de a alege;
(d) drepturile părinteşti; e) drepturile părinteşti;
(e) drepturile de a fi tutore sau curator; f) dreptul de a fi tutore sau curator;
(2) Interzicerea drepturilor prevăzute la g) dreptul de a ocupa funcţia, de a
litera b) nu se poate pronunţa decât pe exercita profesia sau meseria ori de a
lângă interzicerea drepturilor prevăzute desfăşura activitatea de care s-a folosit
la litera a), afară de cazul când legea pentru săvârşirea infracţiunii;
dispune altfel h) dreptul de a deţine, purta şi folosi
orice categorie de arme;

90
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

i) dreptul de a conduce anumite ca-


tegorii de vehicule stabilite de instanţă;
j) dreptul de a părăsi teritoriul Româ-
niei;
k) dreptul de a ocupa o funcţie de con-
ducere în cadrul unei persoane juridice
de drept public;
l) dreptul de a se afla în anumite
localităţi stabilite de instanţă;
m) dreptul de a se afla în anumite
locuri sau la anumite manifestări spor-
tive, culturale ori la alte adunări publice,
stabilite de instanţă;
n) dreptul de a comunica cu victima
sau cu membri de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracţiunea
sau cu alte persoane, stabilite de
instanţă, ori de a se apropia de acestea;
(2) Când legea prevede inter­
zicerea exercitării dreptului de a ocupa
o funcţie publică, instanţa dispune inter-
zicerea exercitării drepturilor prevăzute
în alin.(1) lit.a) şi b).
(3) Interzicerea exercitării drep-
turilor prevăzute la alin.(1) lit.a) şi b) se
dispune cumulativ.
(4) Pedeapsa prevăzută în alin.
(1) lit.c) nu se va dispune atunci când
există motive întemeiate de a crede că
viaţa persoanei expulzate este pusă în
pericol, ori că persoana va fi supusă la
tortură sau alte tratamente inumane ori
degradante în statul în care urmează a
fi expulzată.

1. Interzicerea unor drepturi

91
Aurel Teodor Moldovan

Codul penal actual Noul cod penal


Art 67. Degradarea militară Art. 69 Degradarea militară
(1) pedeapsa complementară a (1) Pedeapsa complementară
degradării militare constă în a degradării militare constă în pierde-
pierderea gradului şi a dreptului rea gradului şi a dreptului de a purta
de a purta uniformă; uniformă de la data rămânerii definitive
(2) degradarea militară se aplică în a hotărârii de condamnare.
mod obligatoriu condamnaţilor (2) Degradarea militară se aplică
militari şi rezervişti, dacă pe- în mod obligatoriu condamnaţilor militari
deapsa principală stabilită este în activitate, în rezervă sau în retragere,
închisoarea mai mare de 10 ani dacă pedeapsa principală aplicată este
sau detenţiunea pe viaţă; închisoarea mai mare de 10 ani sau
(3) Degradarea militară poate fi detenţiunea pe viaţă.
aplicată condamnaţilor militari (3) Degradarea militară poate
şi rezervişti pentru infracţiuni fi aplicată condamnaţilor militari în
săvârşite cu intenţie, dacă pe- activitate, în rezervă sau în retragere
deapsa principală stabilită este pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie,
de cel puţin 5 ani şi de cel mult dacă pedeapsa principală aplicată este
10 ani. închisoarea de cel puţin 5 ani şi de cel
mult 10 ani.

2. Degradarea militară
În vederea punerii în executare a acestei pedepse complimentare instanţa
de executare trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii, după caz, comandantului
unităţii militare din care a făcut parte cel condamnat sau comandantului centrului
militar în raza căruia domiciliază condamnatul.103 

4.3.4. Pedepsele complimentare aplicabile persoanei juridice

Cadrul pedepselor complimentare ce se aplică persoanei juridice


Aceste pedepse sunt:
a) dizolvarea persoanei juridice
b) suspendarea activităţii sau a uneia din activităţile persoanei juridice pe
o perioadă de la 1 an la 3 ani
c) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată
de la 1 an la 5 ani.
 103
I. Neagu – Tratat de drept penal , Ed. Pro 1997 pag 664
92
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
d) interzicerea accesului la unele resurse financiare pe o durată de la 1 an
la 5 ani.
e) afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în M. Of. Al României,
prin presă ori mijloace de comunicare audio vizuală.
Codul penal actual Noul cod penal

Art 712 Conţinutul pedepsei com­ Art. 139 Dizolvarea persoa­nei


ple­mentare a dizolvării persoanei juridice
juridice (1) Pedeapsa complementară
(1) Pedeapsa complementară a a dizolvării persoanei juridice se aplică
dizolvării persoanei juridice se atunci când :
aplică atunci când persoana a) persoana juridică a fost cons­tituită
juridică a fost constituită în în scopul săvârşirii de infracţiuni;
scopul săvârşirii de infracţiuni b) obiectul său de activitate a fost de-
sau când obiectul său de acti- turnat în scopul comiterii de infracţiuni,
vitate a deturnat în acest scop; iar pedeapsa prevăzută de lege pentru
(2) In caz de neexecutare cu rea infracţiunea săvârşită este închisoarea
credintă a uneia dintre pe­ mai mare de 3 ani.
depsele complementare din (2) În caz de neexecutare, cu
art 53 1 alin 3 lit b-d, isntanţa rea-credinţă, a uneia dintre pedepsele
dispune dizolvarea persoanei complementare prevăzute în art. 137
juridice; alin.(3) lit.b) - e), instanţa dispune di-
(3) Persoana complementară a zolvarea persoanei juridice.
dizolvării persoanei juridice are (3) Pedeapsa complementară a
ca efect deschiderea procedurii dizolvării persoanei juridice are ca efect
de lichidare, potrivit legii, iar o deschiderea procedurii de lichidare,
copie de pe dispo­zitivul hotărârii potrivit legii, iar o copie după dispoziti-
definitive de condamnare vul hotărârii definitive de condamnare
prin care s-a aplicat această prin care s-a aplicat această pedeapsă
pedeapsă va fi comunicată de va fi comunicată, de îndată, instanţei
îndată, in­s tanţei civile com- civile competente, care va proceda la
petente, care va proceda la desemnarea lichidatorului.
desem­narea lichidatorului.

Pedeapsa complimentară a dizolvării persoanei juridice

Suspendarea activităţii sau a uneia din activităţile persoanei juridice


Suspendarea activităţii sau a uneia din activităţile persoanei juridice constă
în interzicerea activităţii persoanei juridice în exercitarea căreia a fost săvârşită
93
Aurel Teodor Moldovan
infracţiunea.
Conform statutului persoanei juridice aceasta poate avea o activitate sau
mai multe activităţi, în îndeplinirea scopului persoanei juridice. Când se constată
că în legătură cu activitatea, sau cu una din activităţi a fost săvârşită o infracţiune,
atunci instanţa poate pronunţa interzicerea activităţii sau a acelei activităţi în
legătură cu care a fost săvârşită infracţiunea.
În opinia noastră există două condiţii de existenţă a suspendării: a)Să se fi
constatat săvârşirea unei infracţiuni de organele de conducere sau reprezentanţii
persoanelor juridice şi b) Infracţiunea săvârşită să aibă legătură de cauzalitate cu
activitatea suspendată.
Regimul de executare al pedepsei suspendării activităţii. Suspenda-
rea activităţii sau a uneia din activităţile persoanei juridice poate fi aplicată pe o
perioadă de la un an la 3 ani.Ca şi la dizolvare măsura suspendării va fi comunicată
organelor în drept pentru a lua măsurile necesare.
Codul penal actual Noul cod penal
Art 71 . Conţinutul pedepsei
3
Art. 140 Suspendarea
com­p lementare a suspendării activităţii persoanei juridice
activităţii sau a uneia dintre (1) Pedeapsa complementară
activităţile persoanei juridice a suspendării activităţii persoanei
(1) Pedeapsa complementară a
juridice constă în interzicerea
suspendării activităţii persoanei ju-
desfăşurării activităţii sau a uneia
ridice constă în interzicerea activităţii
dintre activităţile persoanei juridice,
sau a uneia dintre activităţile per-
în realizarea căreia a fost săvârşită
soanei juridice, în realizarea căreia,
infracţiunea.
în realizare căreia a fost săvârşită
infracţiunea;
(2) În caz de neexecutare,
(2) Î n caz de neexecutare, cu rea- cu rea-credinţă, a pedepsei com-
credinţă, a pedepsei complementare plementare prevăzute în art. 137
în art 531 alin 3 lit e) instanţa dispune alin.(3) lit.f), instanţa dispune sus-
suspendarea activităţii sau a uneia pendarea activităţii sau a uneia
dintre activităţile persoanei juridice dintre activităţile persoanei juridice
până la punerea în executare a până la punerea în executare a pe-
pedepsei complementare, dar nu mai depsei complementare, dar nu mai
mult de 3 luni; mult de 3 luni.
(3) Dacă până la împlinirea termenu- (3) Dacă până la împlinirea
lui prevăzut în alin 2, pedeapsa termenului prevăzut în alin.(2) pe-
complementară nu a fost pusă în ex- deapsa complementară nu a fost
ecutare instanţa dispune dizolvarea pusă în executare instanţa dispune
persoanei juridice dizolvarea persoanei juridice.
Pedeapsa suspendării intervine în momentul rămânerii definitive a hotărârii
de condamnare .
94
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ


Codul penal actual Noul cod penal

Art 716 Conţinutul pedepsei com­ple­ Art 143 Interzicerea de a participa la


mentare a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice
procedurile de achiziţii publice Pedepsa complementară a inter­zicerii
Pedepsa complementară a inter­zicerii de a participa la procedurile de achiziţii
de a participa la procedurile de achiziţii publice constă în interzicerea de a par-
publice constă în interzicerea de a par- ticipa, direct sau indirect, la procedurile
ticipa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii
pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice prevăzute de lege.
publice prevăzute de lege

Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice

Afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei


Este pedeapsa care urmăreşte să avertizeze partenerii de afaceri sau viitorii
parteneri de afaceri ai unei persoane juridice cu privire la faptul că această persoană
juridică a comis o ilegalitate şi că este un partener nesigur de dialog. Măsura are
un profund caracter de reeducare şi reabilitare a persoanei juridice prin aceea că
sensibilizează organele de conducere sau reprezentanţii acesteia prin convingerea
lor că în condiţiile în care vor repeta fapta o altă publicare a hotărârii de condamnare
va reprezenta din punct de vedere al relaţiilor cu clienţii o publicitate foarte proastă şi o
alterare a imaginii respectivei societăţi. Totodată prin această pedeapsă se îndeplineşte
şi funcţia de exemplaritate a pedepselor în general prin inocularea conştiinţei pentru
celelalte persoane juridice că pentru fapte generale vor fi pasibile de aceiaşi pedeapsă,
de aici frica celorlalte persoane juridice de a săvârşi fapte similare.
Cheltuielile de afişare sau difuzare a hotărârii vor fi suportate integral de
persoana juridică condamnată. Se prevede în art.86 şi un cuantum maxim al chel-
tuielilor de afişare sau difuzare al hotărârii raportate direct la pedeapsa principală
pronunţată – adică amenda- în sensul că se specifică faptul că acestea nu pot

Codul penal actual Noul cod penal


Art 71 Conţinutul pedepsei com­
7
Art. 145 Afişarea sau publi­
plementare a afişării sau difuzării carea hotărârii de condamnare
hotărârii de comdamnare (1) Afişarea hotărârii definitive
(1) Afişarea hotărârii definitive de de condamnare sau publicarea acesteia
condamnare sau difu­zarea se realizează pe cheltuiala persoanei
acesteia se reali­zează juridice condamnate.

95
Aurel Teodor Moldovan

Codul penal actual Noul cod penal

pe cheltuiala persoa­nei juridice (2) Prin afişarea sau publi-


condamnate; carea hotărârii de condamnare nu
(2) Prin afişarea sau difuzarea poate fi dezvăluită identitatea persoanei
hotărârii de condamnare nu vătămate.
poate fi dezvăluită iden­titatea (3) Afişarea hotărârii de condam-
victimei, afară de cazul în nare se realizează în extras, în forma
care există acordul acesteia şi locul stabilite de instanţă, pentru o
sau al repre­zentantului său perioadă cuprinsă între o lună şi 3 luni.
legal; (4) Publicarea hotărârii de con-
(3) Afişarea hotărârii de condam- damnare se face în extras şi în forma
nare se realizează în extras, stabilită de instanţă, prin intermediul
în forma şi locul stabilite de presei scrise sau audio-vizuale ori prin
instanţă, pentru o perioadă alte mijloace de comu­n icare audio-
cuprinsă între o lună şi 3 luni; vizuală, desemnate de instanţă.
(4) Difuzarea hotărârii de con- (5) Dacă publicarea se face
damnare se face în extras şi prin presa scrisă sau audio-vizuală
în forma stabilită de instanţă, instanţa stabileşte numărul apariţiilor,
prin intermediul presei scrise care nu poare fi mai mare de 10, iar în
sau audio-vizuale ori prin cazul publicării prin alte mijloace audio-
mijloace de comunicare vizuale durata acesteia nu poate depăşi
audio-vizuală, desemnate
de instanţă;
(5) Desemnarea se face prin pre-
sa scrisă sau audio­vizuală
instanţa stabileşte numărul
apariţiilor, care nu poate fi
mai mare de 10, iar în cazul
difuzării prin alte mijloace
audio-vizuale, durata ace-
steia nu poate depăşi 3 luni.

depăşi cuantumul amenzii aplicate.


Afişarea hotărârii se doreşte a fi o pedeapsă care protejează identitatea
victimei sau a reprezentantului legal al acesteia.

4.3.5. Pedepsele accesorii

Pedepsele accesorii sunt pedepsele ce constituie a-III-a categorie de


96
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
pedepse în sistemul Codului penal în vigoare alături de pedepsele principale şi
complimentare.
In conformitate cu prevederile Noului Cod penal în momentul în care pe-
deapsa accesorie însoţeşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă aceasta se aplică de
drept, la fel ca şi în actualul cod penal.
Când însoţeşte pedeapsa închisorii sfera pedepsei accesorii obligatorii
cuprinzând exercitării unor drepturi se reduce, iar în ceea ce priveşte pedeapsa
accesorie facultativă sfera acesteia este considerabil extinsă.
În cazul prescripţiei executării pedepsei, pedeapsa accesorie are durata
termenului de prescripţie.104 

 104
C-tin Mitrache op.cit. pag .159
97
Aurel Teodor Moldovan

CAPITOLUL V
RĂSPUNDEREA PENALĂ

5.1. RASPUNDEREA PENALA CA INSTITUTIE FUNDAMENTALA

5.1.1. Generalităţi privind răspunderea penală

Noţiunea de răspundere penală.


Răspunderea penală este instituţia juridică fundamentală a dreptului penal
care alături de instituţia infracţiunii şi instituţia sancţiunilor formează pilonii oricărui
sistem de drept penal105 .
De regulă realizarea ordinii de drept penal se realizează prin conformare,
adică prin adoptarea de bunăvoie a conduitei pretinse destinatarilor lor de normele
dreptului penal. Există de asemenea un anumit număr de persoane care nu se
conformează legii penale şi săvârşesc infracţiuni. În situaţia de faţă realizarea or-
dinii de drept este posibilă numai prin constrângere, adică prin aplicare sancţiunilor
prevăzute de normele încălcate faţă de cei care au săvârşit faptele interzise de
norma penală.106 
Între aceste instituţii există o strânsă interdependenţă, adică aplicarea
pedepsei nu poate fi justificată decât de existenţa răspunderii penale a infractorului,
iar răspunderea penală nu se poate întemeia decât pe săvârşirea unei infracţiuni.
Însăşi definiţia noţiunii de răspundere juridică a ridicat multiple controverse.
Mai întâi de toate, trebuie menţionat faptul că găsirea unei definiţii pentru aceasta
instituţie tine nu atât de dreptul penal, cât de teoria generală a dreptului, în primul
rând şi că definiţiile vor fi puţin diferite în cazul fiecărei şcoli de drept aparte. Astfel
Henri Lalou, pornind de la înţelesul etimologic al cuvântului “răspundere”, leagă
ideea de răspundere de obligaţia care rezultă dintr-o încălcare. Doctrina italiană,
orientându-se mai specific spre răspunderea penală, o defineşte pe aceasta ca fiind
obligaţia infractorului de a suporta pedeapsa penală. Şcoala germană, cu iluştrii săi
reprezentanţi G. Haney şi Wagner, afirmă că răspunderea este expresia “unei măsuri
a conduitei cerute de lege”. Savantul român I. Iovănaş concepe răspunderea juridică
ca pe o “expresie a condamnării de către stat a unei conduite ilicite, care constă
într-o obligaţie de a suporta o privaţiune” (I. Iovănaş, Teză de doctorat, Cluj, 1968).
Sunt cunoscute mai multe forme sau tipuri de răspundere juridică. Problema
identificării acestora presupune stabilirea premergătoare a criteriilor ce vor sta la
baza clasificării. În literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe criterii de
 105
I. Oancea, în “Explicaţii teoretice ale codului penal român”, p. gen. Vol. I, ed. Academiei, Bucureşti,
1969, p.99;
 106
C. Bulai „Drept penal –Partea Generală Ed. All. Beck Bucurteşti 1997 pag 310
98
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
distincţie, cum ar fi criteriul naturii şi al importanţei sociale, ale interesului sau ale
valorii lezate, criteriul tipului de sancţiune juridică, criteriul calităţii subiecţilor ş.a.
O deosebită importanţă teoretică şi practică o prezintă clasificarea după criteriul
particularităţilor definitorii ale conduitei ilicite din punct de vedere al normei juridice
încălcate, în conformitate cu care deosebim următoarele forme de răspundere
juridică: răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea administrativă,
răspunderea disciplinară, răspunderea materială şi răspunderea patrimonială.
Să examinăm acum rezumativ, delimitarea răspunderii penale faţă de
răspunderea medicală.
„Orice medic este răspunzător pentru fiecare din actele sale profesionale”107 
„Problematica responsabilităţii medicale capătă noi sensuri în cadrul
societăţii româneşti, având în vedere faptul că în ultimii ani au fost semnalate o
serie de cazuri ce au pus într-o lumină nefavorabilă profesia de medic şi condiţiile
în care aceasta a fost exercitată.
Unul dintre principiile de bază ale profesiunii medicale se regăseşte în
cunoscutul aforism medical primum non nocere (înainte de toate să nu vătămăm).
Este firesc ca societatea noastră să fie mai exigentă faţă de eroarea
medicală decât în trecut. Astfel„ neîncriminarea unui fapt prin texte de legi poate
să ducă în aplicarea exerciţiului , la o situaţie penibilă pentru cei chemaţi să ju-
dece. Cel mai tipic exemplu este refuzul medicului de a presta serviciile la care
este obligat. Pentru un astfel de refuz nu există până astăzi pedepsele penale, ci
pedepsele constau, cel mult, în «mustrarea conştiinţei».”108 
Sancţiunea se impune totuşi atunci când prejudicierea intereselor bolna-
vului sau clientului este rezultatul neglijenţelor şi incorectitudinilor profesionale
manifestate sub forma atitudinii superficiale, lipsei de dexteritate, de pragmatism,
de vigilenţă, de grijă sau a imprudenţei, aşadar a încălcării regulilor de conduită
profesională.”109 
Răspunderea penală, ca formă distinctă a răspunderii juridice, posedă
anumite trăsături definitorii, care o deosebesc de celelalte forme. Consecinţele
încercărilor de a conceptualiza termenul de răspundere juridică au avut inevita-
bile repercusiuni şi asupra noţiunii de răspundere penală. Există două păreri larg
răspândite cu privire la definirea răspunderii penale: unii savanţi afirmă că aceasta
reprezintă obligaţia unei persoane de a suporta o sancţiune penală datorită faptului
că a săvârşit o infracţiune. Această definiţie însă a fost supusă criticii deoarece
se consideră că ea realizează o confuzie între răspundere şi sancţiunea însăşi,
ignorând faptul că sancţiunea nu constituie decât instrumentul de realizare a
răspunderii juridice.
După alte opinii, răspunderea juridică trebuie privită ca un raport juridic
de constrângere, al cărui conţinut îl formează obligaţia de a suporta o sancţiune
juridică şi dreptul de a aplica o sancţiune penală, drept ce aparţine statului şi care
este exercitat prin organele sale specializate. Există însă rezerve şi faţă de această
 107
Ase vedea art.10 teza I din Codul Deontologic al Colegiului Medicilor din România
 108
M.Kernbach, N.Romanescu, Hotarul Tradiţional şi legal al profesiunii medicale, Cluj, 1935, Pag 275.
 109
Aurel Teodor Moldovan , Tratat de Drept Medical, Ed. ALL Beck, Bucureşti 2002, pag 341,342

99
Aurel Teodor Moldovan
definiţie: susţinătorii ei au încercat să exprime o noţiune surprinzând în modul cel
mai general şi abstract substanţa fenomenului în cauză şi nu au trasat distincţii
între elementele de conţinut ale raportului juridic şi însăşi norma juridică.
În fine, există şi alţi autori care afirmă că răspunderea penală conferă
conţinut şi finalitate raportului juridic penal, “determinând obiectiv şi subiectiv, activ
şi pasiv, mecanismul incidenţei sancţiunilor penale”110 .
În literatura juridică s-a exprimat opinia că dreptul penal nu creează rapor-
turi juridice şi în consecinţă , nu poate să existe o problemă a răspunderii penale.
Răspunderea penală, fără îndoială, este un fenomen complex şi procesul
realizării sale în practică constă din câteva etape, după cum urmează: intentarea
urmăririi penale; tragerea persoanei în calitate de inculpat; pronunţarea sentinţei
de condamnare cu indicarea pedepsei concrete ce urmează să fie aplicată infrac-
torului; executarea pedepsei; şi expirarea termenului antecedentului penal. În mod
corespunzător şi în concordanţă cu schimbarea etapelor procesului de realizare
a răspunderii penale se schimbă şi organele de drept: de anchetă; de urmărire
penală; de judecată; şi instituţiile penitenciare. De asemenea, o dată cu parcurge-
rea succesivă a acestor etape evoluează şi suferă schimbări şi statutul juridic al
persoanei: învinuit, inculpat, acuzat, judecat, condamnat, deţinut.
În acelaşi sens este definită răspunderea penală şi în doctrina penală
recentă, ca fiind: “raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a
săvârşirii infracţiunii între stat, pe de o parte, şi infractor pe de altă parte, raport
complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii,
de a trage la răspundere pe infractor, de a-I aplica sancţiunea prevăzută pentru
infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute precum şi obligaţia in-
fractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în
vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii”111 .

5.1.2. Principiile răspunderii penale

Răspunderea penală, ca şi toate celelalte instituţii juridice, este guvernată


de o serie de principii juridice. Importanţa principiilor este lesne de înţeles dacă
realizăm faptul că ele reprezintă nişte reguli de drept obiectiv având caracter de
generalitate şi care servesc drept idei călăuzitoare în sistemul acestei instituţii
juridice.
Într-o opinie, sunt reţinute ca principii fundamentale ale reglementării
răspunderii penale: infracţiunea unic temei al răspunderii penale, legalitatea
răspunderii penale, individualizarea judiciară a răspunderii penale.
Potrivit unei alte opinii112 , alături de principiile enumerate, se mai adaugă:
principiul umanismului răspunderii penale, principiul personalităţii răspunderii
penale, principiul inevitabilităţii răspunderii penale, principiul unicităţii răspunderii
penale, principiul prescriptibilităţii răspunderii penale.
 110
I. Oancea, “Tratat de drept penal. Partea Generală”, Ed. ALL Juridică, p. 67;
 111
C. Bulai, “Manual de drept penal, partea generală”, Editura ALL, Bucureşti, 1997, p. 311;
 112
C. Bulai, p. 316;

100
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
O importanţă fundamentală o prezintă principiul legalităţii răspunderii
penale, care stipulează că întregul proces de tragere la răspundere penală a per-
soanelor care au încălcat sau au ignorat ordinea de drept trebuie să se desfăşoare
numai în limitele şi în cadrul stabilit de legislaţia în vigoare. Numai legea poate
să stabilească care fapte ilicite sunt considerate infracţiuni, care sunt organele
competente să examineze respectivele încălcări ale ordinii de drept, ce sancţiuni
pot fi aplicate, care sunt condiţiile de aplicare şi de executare a acestor sancţiuni,
precum şi cauzele care exclud caracterul infracţional al faptei sau cele care exclud
răspunderea penală.
Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale. Acest principiu îşi
găseşte consacrarea în dispoziţiile art. 17 alin. 2 C. pen. sau art. 15 alin. 2 noul C.
pen. şi presupune că răspunderea penală se întemeiază numai pe săvârşirea unei
infracţiuni, adică a unei fapte prevăzute de legea penală, săvârşită cu vinovăţia
cerută de lege şi care prezintă pericolul social concret al unei infracţiuni113 .
Principiul umanismului. Principiul umanismului îşi găseşte expresie în
condiţiile şi în conţinutul constrângerii juridice, care intervine în cazul săvârşirii
infracţiunii ca şi prevederea pentru destinatarii legii penale a unor exigenţe cărora
aceştia li se pot conforma114 . Principiul umanismului presupune folosirea acelor
instrumente care 115 nu vor duce la înjosirea, umilirea sau degradarea fiinţei umane
şi care nu vor leza demnitatea persoanei trase la răspundere penală.
Principiul răspunderii penale personale. Acest principiu presupune că
răspunderea penală revine numai persoanei care a săvârşit ori a participat la
săvârşirea unei infracţiuni, răspunderea penală neputând interveni pentru fapta
altuia.„ după cum nu poate fi colectivă adică pentru fapta unei persoane să răspundă
un colectiv, grup (familie, etnie etc. )”116 .
Moartea infractorului deci a subiectului pasiv al răspunderii penale , are drept
consecinţă stingerea răspunderii penale şi a sancţiunilor ce decurg din aceasta.117 
Principiul unicităţii răspunderii penale (non bis in idem) implică reg-
ula conform căreia pentru o singură infracţiune nu poate exista decât o singură
răspundere penală. Aceasta nu înseamnă însă că pedepsele penale principale nu
pot fi însoţite de pedepse complementare sau de o pedeapsă accesorie (desigur,
cu condiţia ca aceste sancţiuni penale să se cumuleze din raţiuni diferite şi să aibă
funcţii diferite). Pe lângă aceasta, răspunderea penală poate sa coexiste şi să fie
însoţită de alte forme de răspundere juridică, precum răspunderea administrativă,
disciplinară, civilă ş.a.m.d.
În practica judiciară şi de asemenea în dreptul procesual penal acest prin-
cipiu mai este cunoscut sub denumirea de autoritate de lucru judecat .118 
 113
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,p.
321;
 114
C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, “Instituţii de drept penal”, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 14

 116
C. Bulai „Drept Penal – Partea Generală ” Ed. All Beck Bucureşti 1997 pag 319
 117
C. Bulai „Drept Penal – Partea Generală ” Ed. All Beck Bucureşti 1997 pag 320
 118
Alex Boroi ; Ghe Nistorenu„ Drept penal – Partea Generală” Ed. All Beck Bucureşti 2004 pag 255

101
Aurel Teodor Moldovan
Principiul inevitabilităţii răspunderii penale. Acest principiu presupune că
oricine săvârşeşte o infracţiune trebuie să răspundă penal. Înlăturarea răspunderii
penale în cazurile prevăzute de lege (amnistia, lipsa plângerii prealabile, împăcarea
părţilor, etc.) nu diminuează importanţa principiului care corespunde şi principiului
egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii, care stabileşte că toate persoanele au
aceleaşi drepturi şi că nimeni nu trebuie să beneficieze de tratament privilegiat; tot
acest principiu interzice discriminările de orice gen în procesul răspunderii penale.
Principiul inevitabilităţii răspunderii penale este realizat de principiul
oficialităţii acţiunii penale în vederea tragerii la răspundere penală a infractorului
şi care funcţionează pentru marea majoritate a infracţiunilor .119 
Principiul individualizării răspunderii penale. Răspunderea penală
trebuie să fie diferenţiată în funcţie de gravitatea infracţiunii, de persoana infrac-
torului pentru a asigura atât sancţionarea corectă a infractorului cât şi realizarea
prevenţiunii generale şi speciale. Acest principiu denumit şi principiul personalităţii
stabileşte caracterul strict personal al răspunderii. Destinatarul acesteia nu poate
fi decât persoana fizică care este vinovată de comiterea unei infracţiuni. În aşa fel
este exclusă răspunderea colectivă.
Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale. Răspunderea penală
trebuie să intervină prompt în vederea restabilirii ordinii de drept încălcate. Cu cât
răspunderea penală intervine mai târziu, faţă de data săvârşirii infracţiunii cu atât
eficienţa ei scade, rezonanţa socială a infracţiunii se stinge treptat iar stabilirea
răspunderii penale pentru infracţiunea care aproape a fost uitată, ale cărei urmări
au putut fi reparate, înlăturate sau şterse prin trecerea timpului nu mai apare ca
necesară120 .
În legislaţia penală română au fost prevăzute dispoziţiuni prin care este
stabilită prescriptibilitatea pentru aproape toate infracţiunile, cu excepţia infracţiunilor
contra păcii şi omenirii în cazul cărora este prevăzută expres imprescriptibilitatea
atât a răspunderii penale cât şi a executării pedepsei (art. 121 alin.2 actualul cod
penal, respectiv art 153 alin 2 cod penal viitor; şi art. 125 alin. 5 C. pen)
Fiecare formă de răspundere juridică are anumite caracteristici distinctive,
care nu pot fi regăsite în celelalte forme. Aceasta este valabil şi pentru răspunderea
penală. Specificul acesteia constă în comportarea ilicita a subiectului, comportare
care trebuie sa îmbrace numai decât forma infracţiunii.
Pe lângă aceasta, răspunderea penală este fundamentată pe conceptul
de pedeapsă. În majoritatea cazurilor răspunderea penală îşi găseşte realizarea
sau traducerea în practică în stabilirea şi în executarea pedepsei. Cu toate aces-
tea, răspunderea şi pedeapsa nu sunt noţiuni identice şi nu trebuie în nici un caz
confundate. Persoana care este trasă la răspundere penală poate fi scutită de
pedeapsă în baza legii şi în conformitate cu aceasta.
Un alt semn calificativ care separă răspunderea penală de alte forme de
răspundere juridică îl constituie organele chemate să stabilească felurile de răspundere.
 119
C. Mitrache Drept penal român – Partea Generală Ed. Casa de editură şi presă „ Şansa ”
Bucureşti 1997 pag 263
 120
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
p. 323;
102
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
Răspunderea penală se deosebeşte şi prin organele care au dreptul de a
aplica sancţiunile: numai instanţele de judecată.
Un alt semn calificativ ce caracterizează răspunderea penală îl constituie
nivelul sporit de duritate şi de represivitate al sancţiunilor, precum şi faptul că ace-
stea nu au un caracter specific, aşa cum este caracterul financiar al sancţiunilor
în răspunderea civilă şi cea materială.
În fine, răspunderea penală se deosebeşte şi prin calitatea subiecţilor. Pot
fi trase la răspundere penală numai persoana fizică care a săvârşit, intenţionat
sau din imprudenţă, o faptă socialmente periculoasă, prevăzută de legea penală,
care a atins vârsta indicată în lege, care este responsabilă şi care într-un şir de
cazuri posedă anumite calităţi specifice prevăzute de lege.
Temeiul atragerii la răspundere constituie un semn distinctiv de o majoră
importanţă al răspunderii penale. Fiecare tip de răspundere juridică stabileşte
ce formă anume trebuie să îmbrace încălcarea ordinii de drept pentru ca ea să
poată surveni. În cazul răspunderii penale drept temei serveşte fapta concretă
care îmbracă forma infracţiunii.
Răspunderea penală poate să survină numai pentru comiterea unei anumite
fapte, adică pentru un anume act de comportare, fie că este vorba de o acţiune
sau de o inacţiune, care este calificată de legislaţia în vigoare drept infracţiune,
precum şi pentru consecinţele generate de aceasta.
Legiuitorul a stabilit de asemenea că răspunderea penală începe numai
în momentul săvârşirii infracţiunii. Anume atunci se naşte obligaţia statului de a-l
descoperi pe cel vinovat prin intermediul organelor de justiţie şi de a asigura reali-
zarea răspunderii penale. Obligaţiunea corelativă a infractorului este de a suporta
răspunderea şi privaţiunile prevăzute de aceasta. Prin urmare, răspunderea este
un fenomen care are limite în timp: ea apare în momentul comiterii infracţiunii,
se realizează începând cu momentul intrării în vigoare a sentinţei pronunţate de
instanţa de judecată şi este clasată în legătură cu ispăşirea pedepsei de către
vinovat după stingerea sau ridicarea antecedentului penal.
Se precizează, de asemenea, că poate fi trasă la răspundere penală numai
persoana care este vinovată, ceea ce deja constituie un element component al
laturii subiective a infracţiunii.

5.2. ÎNLOCUIREA RĂSPUNDERII PENALE

5.2.1. Consideraţii generale

Noţiunea de înlocuire a răspunderii penale şi caracterizare. Săvârşirea unei


infracţiuni are drept consecinţă răspunderea penală a infractorului şi sancţionarea
acestuia.
În schimb, prin voinţa legiuitorului s-a stabilit că în anumite situaţii, împrejurări
(amnistie, lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor, prescripţie) este posibil ca
 121
Ştefan Daneş, “Înlocuirea răspunderii penale”, ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 12-13;
103
Aurel Teodor Moldovan
răspunderea penală a infractorului pentru fapta săvârşită să fie înlăturată sau să
fie înlocuită cu o altă formă a răspunderii juridice, în măsura în care se apreciază
că restabilirea ordinii de drept că este mai eficientă prin stabilirea unei alte forme
de constrângere juridică121 .
În literatura de specialitate se consideră că ordinea de drept penal poate fi
realizată nu numai prin aplicarea unei pedepse ori prin luarea de măsuri educative
ci şi prin aplicarea unor sancţiuni extrapenale122 .
Înlocuirea răspunderii penale poate fi definită ca fiind instituţia juridică
în baza căreia instanţa de judecată înlocuieşte, în condiţiile prevăzute de lege,
răspunderea penală cu altă formă de răspundere juridică care atrage o sancţiune
cu caracter administrativ123 .
Potrivit legii, înlocuirea răspunderii penale este posibilă doar în situaţia
infracţiunilor care prezintă un grad de pericol social mai scăzut reliefat de pe-
deapsa prevăzută de lege, ori în cazul unor infracţiuni expres prevăzute de lege,
iar instanţa apreciază că sunt suficiente date pentru ca făptuitorului să I se aplice
o astfel de măsură. Şi într-un caz şi în celălalt avem săvârşirea unei infracţiuni,
numai că consecinţele ei sunt schimbate, în sensul că răspunderea penală este
înlocuită cu o altă formă a răspunderii juridice.
Înlocuirea răspunderii penale nu trebuie confundată cu înlăturarea
răspunderii penale. În timp ce în cazul înlocuirii răspunderii penale, în locul ei se
stabileşte o altă formă a răspunderii juridice ce atrage aplicarea unei sancţiuni cu
caracter administrativ, în cazul înlăturării răspunderii penale, consecinţa săvârşirii
infracţiunii este înlăturată.

Cadrul juridic al înlocuirii răspunderii penale.


Înlocuirea răspunderii penale ca instituţie a dreptului penal este reglementată
prin dispoziţiile art. 90, art. 91 şi art. 98 C. Pen.actual.

5.2.2. Reglementarea instituţiei înlocuirii răspunderii penale

Condiţii în care se poate dispune înlocuirea răspunderii penale.


Înlocuirea răspunderii penale se poate dispune de către instanţa de judecată
dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 90 şi care fac referiri
pe de o parte la infracţiune iar pe de altă parte la infractor.

Condiţii privitoare la infracţiune. Condiţiile prevăzute de lege, art. 90 C.


pen. actual cu privire la infracţiune sunt următoarele:
a) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este în-
chisoare de cel mult un an sau amendă ori s-au săvârşit infracţiunile
prevăzute în art. 208, 213, 215 alin. 1, art. 2151 alin. 1, art. 217 alin. 1,
 122
C. Bulai, “Manual de drept penal. Partea generală”, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 1997; Şt.
Daneş, op. cit., p. 324;
 123
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,p.
324;

104
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
art. 2197 alin. 1, dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 100.000 lei sau
infracţiunea prevăzută în art. 249, dacă valoarea pagubei nu depăşeşte
500.000 lei.
După cum se poate desprinde din textul legal, înlocuirea răspunderii penale
se poate dispune doar în cazul infracţiunilor fapt consumat pentru care pedeapsa
prevăzută de lege este de cel mult un an închisoare sau amendă. Aceste prevederi
legale nu se aplică în cazul în care fapta săvârşită a rămas în faza de tentativă,
infracţiunea consumată fiind sancţionată cu o pedeapsă mai mare de un an în-
chisoare.
La acestea se mai adaugă şi faptul că alin. 1 al art. 90 delimitează clar că
pentru infracţiuni este posibilă înlocuirea răspunderii penale cu o sancţiune cu
caracter administrativ, enumerându-le. În cazul acestor infracţiuni sunt necesare
ambele condiţii a fi îndeplinite: să se săvârşească una din aceste infracţiuni, iar
paguba pricinuită să nu fie mai mare de 10 lei, iar în cazul art. 249 C. pen. de 50 lei.
b) fapta, în conţinutul ei concret si în împrejurările în care a fost săvârsită,
prezintă un grad de pericol social redus si nu a produs urmări grave.
Gradul de pericol social scăzut al faptei se va deduce din împrejurările
concrete în care s-a săvârşit fapta ce priveşte deopotrivă pe făptuitor,
conduita sa, nevoile de sănătate, de hrană ale lui ori ale familiei sale,
ca şi din împrejurarea că fapta nu a produs urmări grave124  .
c) paguba pricinuită prin infracţiune a fost integral reparată până la
pronunţarea hotărârii. Paguba ce trebuie reparată poate fi cauzată atât
prin infracţiunile prevăzute expres prin dispoziţiile art. 90 alin. 1 lit. a
C. pen, cât şi prin orice altă infracţiune de cel mult un an.
d) din atitudinea făptuitorului după săvârşirea infracţiunii rezultă că acesta
regretă fapta. Atitudinea făptuitorului trebuie să rezulte din atitudinea
acestuia ulterioară săvârşirii faptei de căinţă activă, nefiind suficientă
o simplă declaraţie de regret. Sunt suficiente date că făptuitorul poate
fi îndreptat fără a i se aplica o pedeapsă.

Condiţii cu privire la făptuitor. Pentru ca instanţa de judecată să poată


aplica înlocuirea răspunderii penale cu o sancţiune cu caracter administrativ, este
necesar ca făptuitorul să nu mai fi fost condamnat anterior ori să I se fi aplicat de
două ori sancţiuni cu caracter administrativ. Condamnarea se consideră inexistentă
în situaţiile prevăzute de art. 38.
Conduita bună a făptuitorului anterior comiterii infracţiunii este necesară şi se
probează prin lipsa antecedentelor penale şi a sancţiunilor cu caracter administrativ.
Condiţiile cu privire la infracţiune şi cele cu privire la infractor trebuie îndepli-
nite cumulativ125 
Sancţiunile cu caracter administrativ aplicabile în caz de înlocuire a
răspunderii penale. Potrivit art. 91 C. pen., când instanţa dispune înlocuirea
 124
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
p. 327;
 125
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,p.
328;
105
Aurel Teodor Moldovan
răspunderii penale aplică una din următoarele sancţiuni cu caracter administrativ:
a) mustrarea;
b) mustrarea cu avertisment;
c) amenda de la 10 lei la 1000 lei.
Se consideră în literatura de specialitate126  că înlocuirea răspunderii penale
în condiţiile prevăzute de art. 90 C. pen. se poate face şi în cazul concursului de
infracţiuni, dacă pentru fiecare infracţiune sunt îndeplinite condiţiile.
Astfel, potrivit art. 98 alin. 2 C. pen. înlocuirea răspunderii penale poate fi
dispusă si în cazul concursului de infracţiuni, dacă pentru fiecare infracţiune aflată
în concurs sunt îndeplinite condiţiile de înlocuire a răspunderii penale.
Înlocuirea răspunderii penale se poate dispune şi în caz de participaţie
numai acei făptuitori fată de care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în prezentul
titlu – art. 90 C. pen. (art. 98 alin. 1 C. pen.).

5.3. RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE

5.3.1. Discuţii în doctrină privind răspunderea penală


a persoanei juridice

Potrivit acestei opinii127 , persoanele juridice nu au capacitate proprie de


a acţiona, aşa-zisele lor acţiuni nefiind decât acte comise de persoane fizice şi
atribuite entităţilor colective, ceea ce nu este suficient pentru realizarea laturii
obiective a unei infracţiuni, iar actele organelor sunt actele persoanei juridice
înseşi pentru că organul nu este ceva distinct de persoana juridică, ci apare ca o
parte a acesteia.
La acestea mai adăugăm şi faptul că se consideră în literatura de specialitate128 
că ceea ce scapă din vedere adversarii ideii de răspundere penală a persoanelor
juridice este faptul că principiul specialităţii apare ca o regulă de drept civil ce nu
vizează decât materia actelor juridice civile. Prin urmare, principiul specialităţii nu
are incidenţă in sfera faptelor civile stricto sensu, spre exemplu în materia delict-
elor civile129 .
În doctrina s-a arătat că a consacra răspunderea penală a unei persoane
juridice înseamnă, în realitate, a angaja răspunderea penală a tuturor indivizilor care
o compun, a sancţiona fără distincţie vinovaţii şi nevinovaţii, pe cei care au aprobat
şi pe cei care au dezaprobat acţiunea infracţională, pe cei care nu au votat şi pe
cei care au decis comiterea ei130 . Ideea unei astfel de răspunderi ar conduce la
admiterea răspunderii penale pentru altul, ceea ce nu este acceptat. Chiar dacă
 126
Mitrache, p. 328;
 127
G. Rodriguez Mourullo, “Derecho penal. Parte general.”, Ed. Civitas, Madrid, 1978, p. 229;
 128
Gh. Beleiu, “Drept civil român. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil”, Casa de
Editură şi presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 381;
 129
Florin Streteanu, Radu Chiriţă, “Răspunderea penală a persoanei juridice”, Editura ROSETTI,
Bucureşti, 2002, p. 52;
 130
A. Dugue, “Les exceptions au principe de personalite des peines”, p.139;,
106
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
decizia a fost luată de majoritatea membrilor, este injustă sancţionarea celor care
nu au aprobat-o, pentru simplul motiv că ei sunt membri ai aceleiaşi persoane ju-
ridice. Indiferent dacă autorii persoane fizice ai infracţiunii au fost sau nu identificaţi
şi declaraţi vinovaţi, declaraţia de culpabilitate pronunţată împotriva grupului în
ansamblu are ca efect atragerea asupra persoanei juridice şi a membrilor nevinovaţi
a consecinţelor păgubitoare ale unei condamnări penale nemeritate131 .De aceea,
acţiunea penală nu poate fi îndreptată decât împotriva autorilor şi complicelor
prezumaţi ai infracţiunii şi numai cei a căror vinovăţie a determinat comiterea
infracţiunii pot fi declaraţi responsabili şi condamnaţi132 . Membrii persoanei juridice
au doar un drept de folosinţă asupra bunurilor proprietatea persoanei juridice, iar
în caz de organizare a acesteia patrimoniul trece în proprietatea persoanei nou-
constituite, aşa prin urmare sancţiunea aplicată persoanei juridice nu se răsfrânge
asupra membrilor.
În cazul în care în adunarea generală a unei societăţi pe acţiuni se ia o deci-
zie care stă la baza comiterii unei infracţiuni – publicarea unui articol de presă calom-
nios, reducerea cheltuielilor pentru echipamentele de protecţia muncii, desfăşurarea
unei activităţi de spălare a banilor – suntem în prezenţa unei răspunderi distincte
de cea a agentului care comite fapta în mod nemijlocit. Eventualele consecinţe
indirecte ale condamnării persoanei juridice nici nu constituie o pedeapsă pentru
persoana fizică ce a acţionat, aşa cum am arătat mai sus, şi nici nu se răsfrâng
asupra ei într-un mod diferit faţă de alţi membri ai entităţii colective133 .
Potrivit unor autori134  a spune că este sancţionată o persoană juridică
înseamnă a recunoaşte că se recurge la o sancţionare colectivă şi că sunt pedepsiţi
şi membrii inocenţi doar pentru a asigura certitudinea sancţionării celor vinovaţi.
În schimb135  cea mai mare parte a doctrinei a admis că răspunderea penală a
persoanei juridice nu intră în conflict cu caracterul personal al răspunderii penale.
În ceea ce priveşte sancţionarea persoanei juridice, este foarte clar că
sancţiunile aplicabile persoanei juridice nu pot coincide în totalitate cu cele
prevăzute pentru persoanele fizice, datorită diferenţelor fundamentale care există
între cele două categorii de subiecţi, cum ar fi spre exemplu faptul că nu poate fi
“executată” în sensul clasic al termenului şi nici nu poate fi privată de libertate prin
condamnarea la pedeapsa închisorii.
Sancţiunea principală care se aplică persoanei juridice se consideră a
fi amenda136  tocmai datorită faptului că aceasta se leagă de scopul principal al
companiei, acela de a obţine un profit, amenda trebuind a fi corect individualizată,
respectiv să aibă un cuantum suficient de ridicat pentru a realiza scopurile de
prevenţie specială şi generală.
 131 Chr. Hennau, G. Schamps, J. verhaegen, “Indispensable responsabilite de l”entreprise, inac-
ceptable culpabilite collective – A propos de l”avant project de loi belge relative a la responsabilite
penale des personnes morales, p. 565;
 132 A. Huss, “Sanctions penales et personnes morales”, p. 674;
 133 Florin Streteanu, Radu Chirita, op. Cit. P. 63;
 134 L. Francois, “La responsabilite penale des personnes morales?”, p. 87;
 135 Florin Streteanu, Radu Chirita, op. Cit., p. 60;
 136 J. Gobert, “Controlling Corporate Criminality: Penal Sanctions and Beyond”, p. 4;
107
Aurel Teodor Moldovan

5.3.2. Necesitatea răspunderii penale a persoanei juridice

Consacrarea răspunderii penale a persoanelor juridice îşi găseşte legitimi-


tatea în necesităţi de ordin practic, impuse de realităţile vieţii economico-sociale
contemporane.
Activitatea persoanelor juridice implică un anumit risc pe care îl impun dez-
voltarea tehnologică şi implementarea noilor tehnologii în procesul de producţie,
risc legat în principal de procesul de producţie, rezultatele activităţii industriale
şi deşeurile industriale. La acestea mai adăugăm şi faptul că într-o economie de
piaţă, orice persoană juridică cu scop lucrativ încearcă să obţină un profit cât mai
mare într-un termen cât mai scurt, aceasta presupunând la rândul ei încercarea
reducerii timpului necesar pentru realizarea scopului prin eludarea legii privind
evaziunea fiscală, fraudele comerciale, etc.
Nu trebuie uitat că de cele mai multe ori organizaţiile criminale adoptă forme
şi structuri specifice industriei şi comerţului, organizându-se ca persoane juridice
şi încercând astfel ca, în spatele unei aparenţe de legalitate, să îşi desfăşoare în
siguranţă şi la o scară cât mai largă activităţile ilicite (trafic de bunuri şi de persoane,
spălare de bani, etc.)137 .
Acestea reprezintă doar câteva argumente care au impus şi impun
sancţionarea persoanei juridice.

5.3.3. Răspunderea penală a persoanei juridice


potrivit noii reglementări

Condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice


- Persoanele juridice, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspund
penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate
sau în interesul ori în numele persoanei juridice.
- Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în
exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat.
- Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală
a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte.

Pedepsele aplicabile persoanei juridice


Pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt principale şi complementare.
Pedeapsa principală este amenda.
Pedepsele complementare sunt:
a) dizolvarea persoanei juridice;
b) suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice
pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
 137 c) închiderea
Florin Streteanu, unor op.
Radu Chirita, puncte
Cit., p.de lucru ale persoanei juridice pe o durată de
66-68;
108
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
la 3 luni la 3 ani;
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o
durată de la unu la 3 ani;
e) plasarea sub supraveghere judiciară;
f) afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare.

CAPITOLUL VI
APLICAREA PEDEPSEI

6.1. ASPECTE GENERALE

6.1.1. Noţiune şi cadru

Activitatea judiciară (urmărirea penală şi judecarea cauzei) este implicată


în cele din urmă, în actul de individualizare a pedepsei penale. Individualizarea
pedepsei penale necesită aprecieri de psihologie judiciară, de ştiinţa dreptului
penal, a procedurii penale, de logică judiciară, precum şi de criminologie. Scopul
instituţiei juridice a individualizării pedepsei penale este prezentat de pedepsirea,
reeducarea infractorului, precum şi de prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
Instituţiei individualizării pedepsei îi este consacrat Capitolul V, intitulat Indi-
vidualizarea pedepselor, din Titlul III al părţii generale a Codului penal (art. 72- 89)
sau Capitolul V, intitulat tot Individualizarea pedepselor art. 74-106 noul Cod penal.
La aceste dispoziţii se mai adaugă cele privind individualizarea pedepselor în cazul
stărilor de agravare (concursul de infracţiuni, recidivă, infracţiunea continuată), ori
de atenuare (tentativă, minoritate) şi care sunt prevăzute în cadrul reglementărilor
instituţiilor respective. Mai trebuie menţionat că dispoziţiile privind individualizarea
pedepselor sunt deopotrivă aplicabile şi celorlalte sancţiuni de drept penal: măsuri
educative şi măsuri de siguranţă138 .

6.1.2. Forme şi modalităţi de individualizare

Criterii de clasificare. În doctrina penală se face distincţia între indi-


vidualizarea ce se realizează în faza de elaborare a legii şi prevederii limitelor
pedepselor, în faza de aplicare a pedepsei şi cea în faza de executare a pedepsei.
Corespunzător acestor faze sunt cunoscute trei forme de individualizare: legală,
judiciară sau judecătorească şi administrativă139 .
C. Bulai, „Manual de drept penal”, partea generală, Ed. ALL, Bucureşti, 1997, p. 348;
 138

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
 139

p. 358;
109
Aurel Teodor Moldovan
Individualizarea legală. Obiectul principal al individualizării legale este
reprezentat de necesitatea stabilirii periodice a faptelor, care constituie infracţiuni
şi elaborarea fiecărei norme juridice, în limitele principiilor generale de individuali-
zare, prevăzute de art. 72 C. pen. actual, respectiv art 74 C.Pen.viitor, stabilirea
cadrului legal, a dimensiunilor incriminării actelor penale, prin ocrotirea relaţiilor
sociale, prin limitarea întinderii pedepselor în funcţie de gradul de pericol social,
de importanţa relaţiei sociale afectate, prin raportarea la necesitatea pedepsirii efi-
ciente a infractorilor şi la determinarea fenomenului de prevenire a infracţionalităţii.
Dacă pentru instituţia individualizării judiciare, legea a stabilit criteriile în
art. 72 C. Pen. actual, respectiv art 74 C.Pen.viitor, individualizarea legală se
regăseşte în adoptarea tuturor regulilor din partea generală, cât şi din partea
specială a Codului penal, prin care se identifică limitele de aplicare a legii penale
(în timp, în spaţiu), se stabilesc trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi cauzele care
înlătură caracterul penal al faptei, se indică felul pedepselor, formele de înlocuire
a răspunderii penale, se stabilesc limitele minime şi maxime ale pedepsei pentru
fiecare infracţiune.

Individualizarea judiciară sau judecătorească a pedepsei o realizează


instanţa de judecată şi se concretizează prin aplicarea pedepsei concrete in-
fractorului pentru fapta comisă, în funcţie de gradul de pericol social al faptei, de
periculozitatea infractorului, de împrejurările concrete atenuante ori agravante în
care s-a săvârşit infracţiunea sau care caracterizează persoana infractorului.
Posibilitatea individualizării pedepsei sub cele două forme: individualizarea
legală şi individualizarea judiciară corespunde modalităţii de determinare a pedep-
sei140 , în sensul că prin completarea reciprocă a limitelor oricăror pedepse, pentru
toate infracţiunile, nu se va adopta o altă pedeapsă decât cea relativ precizată de
textul legal specific infracţiunii.
Legea penală reglementează, ca forme de individualizare judiciară:
- circumstanţele atenuante şi agravante;
- suspendarea condiţionată a executării pedepsei;
- munca corecţională.
Ulterioarele măsuri de reducere din pedeapsa definitivă a deţinerii şi ar-
estului preventiv, reducerea din pedeapsă ca urmare a beneficierii de adaosuri la
norma legală de muncă a condamnatului, liberarea înainte de terminarea pedepsei
pentru bună purtare sau ca efect al graţierii individuale reprezintă concepte care
formează obiectul individualizării administrative, întrucât nu afectează cuantumul
pedepsei aplicată de instanţa de judecată (atribut al individualizării judiciare), ci

V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române,
 140

Bucureşti, 2003, p. 125;


 141 C. Bulai, op. cit., p. 352;
110
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
forma de executare a pedepsei definitive (atribut al individualizării administrative).

Individualizarea administrativă. Această formă a individualizării pedepselor


nu se rezumă doar la regimul de executare, ci priveşte şi durata executării efective
a pedepsei care poate fi modificată la propunerea organelor administrative prin
acordarea graţierii ori a liberării condiţionate141 .

6.2. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR

6.2.1. Criterii generale de individualizare

Noţiune. După cum am menţionat mai sus individualizarea judiciară a


pedepsei este individualizarea realizată de instanţa de judecată şi constă în sta-
bilirea şi aplicarea pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită în
funcţie de gradul de pericol social concret al faptei, de periculozitatea infractorului,
de împrejurările concrete în care s-a comis infracţiunea.
Este cert că individualizarea legală şi cea judiciară sunt condiţii necesare
activităţii de incriminare sau dezincriminare a faptei infracţionale, de stabilire
concretă a executării pedepsei de către infractor, considerând procesul de rapor-
tare a unor criterii la pedeapsa aplicată ca reprezentând conţinutul individualizării
pedepselor.

Criterii generale de individualizare. În stabilirea şi aplicarea pedepsei,


instanţa de judecată se conduce după criteriile generale şi obligatorii prevăzute în
art. 72 c. pen., respectiv art. 74 noul C. pen (Legea nr. 301/ 2004).
După cum se poate desprinde din conţinutul celor două articole, instanţa
de judecată trebuie să ţină cont de:
- dispoziţiile părţii generale a codului penal, această regulă impunându-
se în practica judiciară, mai întâi prin limitarea minimelor şi maximelor pedepsei pe-
nale, cât şi prin definirea conceptelor juridice care formează conţinutul sancţiunilor
penale (forma infracţiunii, calitatea făptuitorului, modalitatea răspunderii penale) şi
nu în ultimul rând prin dispoziţiile privind aplicarea în spaţiu şi în timp a legii penale;
- dispoziţiile părţii speciale a Codului penal, care fixează limitele minime
şi limitele maxime pentru fiecare infracţiune în parte, aceste limite regăsindu-se
însă şi în legile speciale care cuprind unele dispoziţii penale, instanţa de judecată
având posibilitatea să aplice pedeapsa penală în cadrul acestor limite, dar prin
raportarea directă la gradul de pericol social al infracţiunii şi al infractorului;
- gradul de pericol social al faptei săvârşite de infractor, ce reiese din
modul şi mijloacele de săvârşire a faptei în funcţie de importanţa valorilor sociale
vătămate şi de urmările produse sau care s-ar fi putut produce ş.a.;
- persoana infractorului, un alt criteriu de individualizare a pedepsei care
se bazează pe starea psihofizică, atributele socioprofesionale, condiţiile de viaţă,
atitudinea în societate, în familie, la locul de muncă (antecedentele penale) şi com-
111
Aurel Teodor Moldovan
portarea după săvârşirea infracţiunii (atitudinea avută după săvârşirea infracţiunii
în faţa organelor de urmărire penală etc.) etc.;
- împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Aceste împrejurări la care se referă legiuitorul prin dispoziţiile art. 72 C. pen., sunt
acele stări, situaţii, împrejurări, date ale realităţii ce nu sunt cuprinse în conţinutul
agravant al infracţiunii şi care prin legătura lor accidentală cu fapta săvârşită ori
cu făptuitorul influenţează gradul de pericol social al faptei sau de periculozitate
al infractorului şi determină o atenuare ori o agravare a pedepsei concrete142 . Sub
denumirea de împrejurări care atenuează sau agravează răspunderea penală sunt
cuprinse atât stările cât şi circumstanţele de atenuare sau agravare ale pedepsei143 .

6.2.2. Stări şi circumstanţe în cadrul individualizării pedepsei

Noţiuni. În realizarea oricărei forme de individualizare a pedepsei, dar cu


deosebire în cadrul individualizării judiciare, un rol important îl au stările, situaţiile
sau împrejurările anterioare, concomitente sau subsecvente comiterii infracţiunii
şi care reliefează un grad mai ridicat ori mai scăzut de pericol social al faptei ori
de periculozitate a infractorului144 .
În cadrul cauzelor de agravare sau de atenuare a pedepsei se face distincţie
între stări şi circumstanţe.
Stările sunt definite ca fiind acele situaţii, fapte cu semnificaţie în ce priveşte
gradul de pericol social al faptei şi de periculozitate a făptuitorului, reglementate
în partea generală a Codului penal ca instituţii distincte, având efecte de atenuare
sau de agravare a pedepsei. Spre exemplu, menţionăm câteva stări de agravare:
starea de recidivă, concursul de infracţiuni, precum şi câteva stări de atenuare:
tentativa şi minoritatea făptuitorului.
În ceea ce priveşte circumstanţele, acestea sunt definite ca fiind acele
situaţii, calităţi, alte date ale realităţii exterioare conţinutului infracţiunii ce se referă
la faptă şi ambianţa ei, ori de la făptuitor şi biografia acestuia145 .
O importanţă deosebită o are împărţirea în stări şi circumstanţe pentru că
potrivit unei opinii146  consacrată în literatura de specialitate stările de agravare ori
de atenuare îşi produc efecte fiecare în parte asupra pedepsei, acţionând succi-
siv, iar concursul de circumstanţe nu are acelaşi efect, provocând doar o singură
atenuare ori agravare, oricâte astfel de circumstanţe ar fi.

Cauze generale şi speciale. După întinderea efectelor se disting:


- cauzele generale care au influenţă pentru toate infracţiunile şi sunt
 142
C. Bulai, “Manual de drept penal partea generală”Editura ALL, Bucureşti, 1997, p. 364;
 143
D. Lucinescu, „Comentariu I” în Codul penal român comentat şi adnotat, vol. I, partea generală,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 432;
 144
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
p. 361;
 145
V. Dongoroz, în „Explicaţii teoretice ale codului penal român”, p. gen., vol. II, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1969, p. 220;
 146
C. Bulai, op. cit., p. 353;
112
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
prevăzute în partea generală a codului penal; pot fi considerate cauze generale
atât stările (concursul de infracţiuni, tentativa, minoritatea), cât şi circumstanţele
prevăzute în partea generală a codului penal (atenuante – art. 73 C. pen. sau art.
75 noul C. pen şi agravante – art. 75 C. pen. sau art. 77 noul Cod penal);
- cauzele speciale care sunt determinate având influenţă numai cu privire la
o anumită infracţiune şi sunt prevăzute în partea specială a Codului penal; cu titlu
de exemplu amintim drept cauze speciale de agravare: numărul victimelor, calitatea
infractorului, iar cauze speciale de atenuare: înlesnirea arestării participanţilor
la unele infracţiuni retragerea mărturiei mincinoase, cu îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de lege ş.a.

Circumstanţe legale şi circumstanţe judiciare. După modul de stabilire


a circumstanţelor şi după efectul pe care îl au asupra pedepsei ce urmează să fie
stabilită de instanţă se disting:
- circumstanţele legale, sunt acele circumstanţe arătate de legiuitor şi al
căror caracter, agravant sau atenuant este obligatoriu pentru instanţa de judecată;
spre exemplu, menţionăm circumstanţele legale atenuante prevăzute de art. 73
C. pen sau de art. 75 noul C. pen. şi circumstanţele agravante legale prevăzute
de art. 75 C. pen sau de art. 77 noul Cod penal.
- circumstanţele judiciare, sunt acele împrejurări caracterizate de instanţa de
judecată ca fiind atenuante sau agravante, apreciind, de asemenea, semnificaţie
juridico-penală a acestora în context cu fapta săvârşită şi cu făptuitorul.
Instanţa poate deci să reţină sau să nu reţină, în favoarea sau în defavoarea
inculpatului , circumstanţele atenuante sau agravante judiciare.147 

Circumstanţe reale şi circumstanţe personale. După criteriul legăturii


cu fapta sau cu făptuitorul, circumstanţele se împart în:
- circumstanţe reale, acele circumstanţe care sunt legate de faptă şi
influenţează gradul de pericol social al acestuia; circumstanţele reale se răsfrâng
asupra participanţilor numai dacă se face dovada că le-au cunoscut, le-au prevăzut
şi le-au acceptat, deoarece participaţia se săvârşeşte doar cu intenţie;
Circumstanţele reale sunt stări, situaţii, împrejurări , întâmplări care precedă
, însoţesc sau succedă săvârşirii faptei. Ele pot fi dintre cele mai diferite : locul unde
infracţiunea este pregătită sau săvârşită, mijloacele utilizate la săvârşirea acestuia
, timpul când s-a săvârşit, numărul persoanelor care au participat la infracţiune,
modul cum s-a comis, dacă executarea a fost întreruptă şi reluată .148 
- circumstanţe personale sunt acele circumstanţe care sunt legale de per-
soane infractorului şi îl caracterizează sub raportul periculozităţii; referindu-se la
calităţile, atitudinile, deprinderile, obiceiurile infractorului, circumstanţele personale
(subiective) nu se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi.
 147
C. Bulai „ Manual de drept penal – Partea generală ” Ed. All Beck , Bucureşti 1997 , pag 366
 148
C. Bulai „ Manual de drept penal – Partea generală ” Ed. All Beck , Bucureşti 1997 , pag 367
 149
C. Mitrache„ Drept penal român –Partea Generală ” Ed. Casa de editură şi presă « Şansa »
Bucureşti 1997 , pag 290
113
Aurel Teodor Moldovan
Distincţia între circumstanţele reale şi personale este importantă în stabili-
rea pedepsei pentru participanţii la infracţiune fiind stabilită regula prin dispoziţiile
art. 28 C.p., potrivit cu care circumstanţele privitoare la persoana unui participant
nu se răsfrânge asupra celorlalţi , în timp ce circumstanţele privitoare la faptă se
răsfrânge asupra participanţilor dar numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut
sau le-au prevăzut.149 
Circumstanţe cunoscute şi circumstanţe necunoscute. După cum
împrejurările erau cunoscute ori necunoscute infractorului, se disting:
- circumstanţe cunoscute infractorului;
- circumstanţe necunoscute infractorului.

Circumstanţe anterioare, concomitente ori subsecvente infracţiunii.


În literatura juridică, circumstanţele se mai clasifică după situarea în timp faţă de
momentul săvârşirii infracţiunii, distingându-se între: circumstanţe anterioare,
concomitente şi subsecvente infracţiunii150 .

6.2.2.1. Circumstanţe atenuante

Noţiune. Circumstanţele atenuante sunt definite ca fiind acele stări,


împrejurări, întâmplări ori date ale realităţii anterioare, concomitente sau sub-
secvente săvârşirii unei infracţiuni, ce au legătură cu fapta infracţională ori cu
infractorul şi care relevă un pericol social mai scăzut al faptei ori o periculozitate
mai redusă a infractorului151 .
Redactarea distinctă a circumstanţelor care constituie circumstanţe at-
enuante (art. 73 C. pen. sau art. 75 noul Cod penal) şi a celor care pot constitui,
circumstanţe atenuante, reflectă deosebirea pe care însuşi legiuitorul o face între
acestea; cele prevăzute la art. 73 C. pen. sau art. 75 noul C. pen. fiind circumstanţe
atenuante legale, iar cele prevăzute la art. 74 C. pen. sau art. 75 alin 2 noul C.
pen. circumstanţe atenuante judiciare.

Circumstanţele atenuante legale. Prin dispoziţiile art. 73 C.pen., au fost


prevăzute următoarele circumstanţe atenuante legale:
- depăşirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate;
- săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii
determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă
prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin
altă acţiune ilicită gravă.

Depăşirea limitelor legitimei apărări (art. 73 lit. a partea I, sau art. 75 lit.
b noul Cod penal). Această circumstanţă atenuantă legală cunoscută în doctrina
penală
 150 ca „exces
D. Lucinescu, scuzabil”
„Comentariu I” înse deosebeşte
Codul decomentat
penal român excesul justificatvol.
şi adnotat, asimilat
I, partealegitimei
generală,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 428;
 151
V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2003, p. 220;
114
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
apărări prevăzut la art. 44 alin. 3 C. pen.actual şi care priveşte depăşirea limitelor
unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a
produs atacul, datorat tulburării sau temerii în care s-a aflat cel ce face apărarea.
Pentru existenţa circumstanţei atenuante se cer îndeplinite condiţiile ca
făptuitorul să se fi aflat, la început, în legitimă apărare, să fi depăşit limitele unei
apărări legitime, iar această depăşire să nu se întemeieze pe tulburarea sau te-
merea acestuia152 .
Depăşirea limitelor legitimei apărări este o circumstanţă personală care nu
se răsfrânge asupra participanţilor153 .
Atrăgând răspunderea penală a persoanei care s-a apărat excesiv, va diminua
această răspundere (atenuând-o) în cadrul răspunderii penale pentru fapta săvârşită.

Depăşirea limitelor stării de necesitate (art. 73 lit. a, partea a II-a., art


75 viitorul cod penal lit c) Condiţiile de existenţă a acestei circumstanţe atenuante
legale se desprind din dispoziţiile art. 45 alin. 3 C. pen.actual şi presupun că
făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, necesare pentru a salva de la un pericol
iminent una din valorile sociale arătate în art. 45 alin. 2 C. pen. şi-a dat seama că
pricinuieşte urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul
nu era înlăturat.
În schimb, în situaţia în care făptuitorul în momentul săvârşirii faptei nu şi-a
dat seama că prin fapta sa pricinuieşte astfel de urmări atunci fapta este săvârşită
în stare de necesitate şi nu are caracter penal154 .
Depăşirea limitelor stării de necesitate este o circumstanţă personală.
Instanţa trebuie să examineze nu numai condiţiile ei de existenţă , dar
şi mărimea disproporţiei dintre gravitatea urmărilor ce s-ar fi putut produce prin
neînlăturarea pericolului , mobilul faptei în raport cu valoarea atribuită de făptuitor
bunurilor pe care le-a salvat cu sacrificarea altora .155 

Săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau


emoţii (art. 73 lit. b teza I C. pen. sau art. 75 lit. a noul Cod penal ). Săvârşirea
infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii (perturbatio animi)
constă în indignare, mânie, emoţie puternică provocată de victimă prin violenţă,
atingerea gravă a demnităţii individuale sau printr-o acţiune ilicită gravă. Între ac-
tul de provocare din partea persoanei vătămate, starea de tulburare sau emoţie
creată infractorului şi săvârşirea infracţiunii ca urmare a acestor condiţii va trebui
să existe un raport de corelare, cele două acte (tulburarea din cauza provocării
şi actul infracţional) care aparţin agresorului fiind justificate parţial de atitudinea
provocatoare a victimei. Asemenea acte de provocare pot fi realizate prin: violenţă
fizică (loviri, vătămări) ori violenţă psihică (ameninţare); printr-o atingere gravă a
 152
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
p. 365;
 153
D. Lucinescu, op. cit., p. 436;
 154
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
p. 365;
 155
C. Bulai „ Manual de drept peanal – Partea generală” Ed. All Beck , Bucureşti 1997 pag 371
115
Aurel Teodor Moldovan
demnităţii persoanei ce se poate realiza de exemplu prin insultă; prin alte acţiuni
ilicite grave ca de exemplu surprinderea victimei în flagrant delict de adulter (când
victima este soţia sau soţul adulterin al făptuitorului ori partenerul acestora).
De asemenea, actul de provocare (oricare ar fi conţinutul sau denumirea sa)
va trebui să fie îndreptat în mod direct împotriva infractorului, a unor persoane faţă
de care acesta manifestă ataşament psihic, moral, sentimental, însă prin modul
de concepţie, de executare sau prin urmările sale provoacă o stare puternică de
tulburare sau emoţie şi determină pe infractor să răspundă provocării.
Provocarea se reţine şi în cazul trecerii unei perioade de timp între actul
provocator şi riposta acestuia cu condiţia ca răspunsul la provocare să fie dat ca
urmare a tulburării sau emoţiei trăite de infractor în momentul când a luat cunoştinţă
de actul provocator.
Actul provocator se poate produce şi printr-o atingere gravă a demnităţii
persoanei, dacă această comportare a produs infractorului (provocat) o puternică
tulburare sau o emoţie de nestăpânit, în mod normal. Atingerea gravă a demnităţii
persoanei necesită producerea unei tensiuni psihice capabilă să determine pe cel
provocat să riposte la actul ilicit provocator.
Important este ca infracţiunea să se îndrepte împotriva provocatorului, iar
dacă din eroare infractorul ripostează împotriva altei persoane pe care o confundă
cu provocatorul, va exista de asemenea scuza provocării.

Circumstanţele atenuante judiciare. Prin dispoziţiile art. 74 C. pen., respec-


tiv art 75 alin 2 Viitorul Cod penal care prevăd împrejurări pot constitui circumstanţe
atenuante, sunt enumerate exemplificativ circumstanţele atenuante judiciare.

Conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea faptei. Această


circumstanţă priveşte aşadar atitudinea şi comportarea corectă a infractorului în
familie, societate, la locul de muncă, înainte de săvârşirea infracţiunii. Conduita
bună a infractorului priveşte şi lipsa antecedentelor penale156 .
Comportamentul individual, este considerat pozitiv sau negativ în funcţie de
interesul social, de nevoile publice generale astfel încât prin examinarea şi identi-
ficarea elementelor pozitive („prin investigaţii la locul de muncă, domiciliu, precum
şi prin consultarea cazierului judiciar”) se poate reţine conduita bună, pozitivă a
infractorului existentă înainte de săvârşirea infracţiunii – ca circumstanţă atenuantă
şi implicit să determine atenuarea pedepsei157 .

Stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau


a repara paguba pricinuită. Conduita infractorului despre care se menţionează
în cuprinsul textului legal se referă la faptul că după comiterea faptei, infractorul
manifestă căinţă activă pentru fapta comisă, căinţă care se materializează prin
repararea pagubei pricinuite, înlăturarea urmărilor infracţiunii şi care reliefează o
 156
Mitrache, op.cit., p. 366;
 157
Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, “Drept penal general”, Editua ALLBECK,
Bucureşti, 2002, p. 574;
 158
I. Grioraş, „Individualizarea pedepsei”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 167;
116
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
periculozitate mai scăzută a acestuia. De asemenea, se mai poate materializa şi în
comportamentul infractorului ulterior comiterii infracţiunii de a da îngrijiri medicale
victimei, de restituire a bunurilor sustrase etc.
În doctrina penală158  s-a reţinut că o astfel de circumstanţă atenuantă este şi
în cazul împiedicării producerii rezultatului dacă până în acest moment s-a realizat
conţinutul unei alte infracţiuni.
Atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultând din prezen-
tarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea
descoperirii ori arestării participanţilor
O astfel de circumstanţă relevă un grad de pericol de periculozitate scăzută
al acestuia şi faptul că reeducarea lui se poate realiza şi printr-o pedeapsă mai
uşoară.
Printre împrejurările reţinute în practica şi doctrina judiciară 159  ca
circumstanţe atenuante se află:
- starea de beţie involuntară incompletă, produsă prin alcool sau alte
substanţe deşi afectează voinţa infractorului nu înlătură caracterul penal al faptei;
starea de beţie voluntară completă care a fost acceptată de o persoană pentru efect-
ele sale speciale asupra propriului comportament, va reprezenta o circumstanţă
atenuantă sau o circumstanţă agravantă, după caz. Dublul caracter de circumstanţă
atenuantă sau circumstanţă agravantă a beţiei voluntare complete este determinată
de interpretarea comportamentului infractorului anterior- concomitent-posterior
săvârşirii infracţiunii (faptei) sub starea de beţie voluntară completă, ca o condiţie
a producerii infracţiunii (beţia voluntară este reţinută ca circumstanţă agravantă
în toate infracţiunile de pericol) sau deopotrivă, având statutul de circumstanţă
atenuantă, dacă infractorul a produs acţiunea-inacţiunea, în mod normal, fără ca
săvârşirea acesteia să fie cauzată sau condiţionată de starea de beţie a infrac-
torului160 .
Practica judiciară161  a apreciat, în unele situaţii, faptul că săvârşirea unei
infracţiuni de către o persoană care prezintă o diminuare a facultăţilor mintale va
justifica adoptarea circumstanţelor atenuante pentru diminuarea răspunderii pe-
nale, întrucât sub aspect intelectiv şi voliţional nu a putut aprecia gravitatea faptei
săvârşite la adevărata lor valoare.
O examinare a practicii judiciare relevă, că următoarele împrejurări pot
reprezenta circumstanţe atenuante: gradul de cultură şi educaţie scăzut, lipsa unei
experienţe sociale, vârsta înaintată, starea psiho-fizică creată de comportamentul
victimei, mediul psiho-fizic special în care s-a produs infracţiunea162 .

 159 Efectele circumstanţelor atenuante. Efectele circumstanţelor sunt de-


C. Bulai, op.cit., p. 64, I. Tănăsescu, op. cit., p. 339; G. Antoniu şi colab., “Practica judiciară penală,
partea generală”, vol. I (1988), Editura Academiei Române, Bucureşti, p. 77;
 160
Tănăsescu, op. cit., p. 580;
 161
V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2003, p. 155;
 162
Dongoroz, op. cit., p. 156;
 163
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
p. 367;

117
Aurel Teodor Moldovan
terminate prin dispoziţiile art. 76 C. pen.actual respectiv art 76 cod penal viitor şi
sunt aceleaşi indiferent dacă sunt legale sau judecătoreşti.
Circumstanţele atenuante au ca efect atenuarea obligatorie a pedepsei,
atenuare ce poate consta într-o reducere a, ori o schimbare a pedepselor prevăzute
de lege pentru infracţiunea respectivă163 .
Potrivit dispoziţiilor art. 76 C.pen., în cazul circumstanţelor atenuante pe-
deapsa principală se reduce ori se schimbă. Reducerea ori schimbarea are loc în
funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită raportată la
minimul special al acesteia, potrivit art. 76 alin. 1 C. pen.
Potrivit noilor dispoziţii ale Codului penal, efectele circumstanţelor atenuante
au fost reglementate într-un mod nou, în raport cu noile categorii de pedepse. De
regulă, instanţa va valorifica aceste circumstanţe în cadrul limitelor legale speciale
de pedeapsă şi numai în cazuri bine justificate va coborî pedeapsa sub aceste
limite (adică sub limita legală).
Înlăturarea pedepselor complimentare ca efect al circumstanţelor atenuante
se pune numai în legătură cu cazurile în care aplicarea acestora este obligatorie164 ,
nu şi în cazurile în care aplicarea este facultativă, când neaplicarea pedepselor
complimentare se poate datora şi altor cauze decât circumstanţele atenuante.

6.2.2.2. Circumstanţe agravante

Noţiune. Circumstanţele agravante constau în stări situaţii, împrejurări,


calităţi, alte date ale realităţii exterioare conţinutului infracţiunii, anterioare, con-
comitente sau subsecvente săvârşirii infracţiunii ce au legătură cu fapta infracţională
ori cu infractorul şi care reflectă un grad de pericol social mai ridicat al faptei ori o
periculozitate mai mare a infractorului.
Deosebirea esenţială dintre circumstanţele agravante şi infracţiunea
calificată (agravantă) constă în faptul că circumstanţele agravante au un caracter
accidental, pe când infracţiunile calificate se caracterizează prin mai multe acţiuni-
inacţiuni, prin mai multe rezultate infracţionale şi prin mai multe forme de vinovăţie
a infractorului165 .

Cadru. Circumstanţele agravante îşi găsesc reglementarea în dispoziţiile art.


75 C. pen. actual, art 77 C.pen.viitor nu face referiri exprese cu privire la împărţirea
circumstanţelor agravante în circumstanţe agravante legale şi circumstanţe agra-
vante judiciare. După cum se poate desprinde din conţinutul legal, împrejurările
care pot constitui circumstanţe agravante legale sunt prevăzute limitativ (art. 75
alin. 1 lit. a-f C.pen. sau art. 77 alin. 1 lit. a-h noul C. pen.), în timp ce în cazul
circumstanţelor agravante judiciare, legiuitorul lasă instanţei judecătoreşti facultatea
de a reţine ca circumstanţe agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un
caracter grav (art. 75 alin. 2 sau art. 77 noul C. pen.).
 164
M. Basarab, op. cit., p. 431;
 165
Tănăsescu, op. cit., p. 583;

118
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Circumstanţele agravante legale. Potrivit dispoziţiilor art. 75 alin. 1 C.


pen. sau ale art. 77 noul C. pen., constituie circumstanţe agravante, următoarele
împrejurări:
Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună (art. 75 alin
1 lit.a C. pen. sau art. 77 alin. 1 lit. a noul Cod penal). Participarea mai multor per-
soane la săvârşirea unei infracţiuni nu este considerată în general ca o circumstanţă
agravantă, răspunderea participanţilor stabilindu-se potrivit dispoziţiilor privitoare la
participaţie166 . În schimb, participarea mai multor persoane ca autori la săvârşirea
unei infracţiuni, mai ales când numărul lor este mai mare, imprimă acestei fapte
un caracter grav deoarece sporeşte îndrăzneala făptuitorilor, prin cooperarea
acestora asigurându-se consumarea infracţiunii, ştergerea urmelor infracţiunii,
scade rezistenţa victimei în apărarea valorilor sociale etc167 .
Această circumstanţă agravantă nu se aplică dacă în conţinutul agravant
al infracţiunii intră ca element circumstanţial, săvârşirea faptei de două sau mai
multe persoane împreună; împrejurare care se valorifică o singură dată ca ele-
ment circumstanţial168  (violarea de domiciliu- art. 192 ain. 2, violul – art. 197 alin.
2, furtul calificat – art. 209 lit. a, evadarea – art. 269 alin. 2).
Circumstanţa agravantă a participării mai multor persoane la săvârşirea
infracţiunii este o circumstanţă reală care se răsfrânge asupra participanţilor în
măsura în care au cunoscut-o fiind necesară dovedirea cunoaşterii ori prevederii
de către fiecare participant169 
Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin violenţe asupra
membrilor familiei sau prin metode ori mijloace care prezintă pericol public.
Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime presupun o ferocitate din
partea infractorului, o sălbăticie în comiterea infracţiunii, urmărind provocarea de
suferinţe mari victimei în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă170 . Această
circumstanţă este prevăzută şi ca element circumstanţial al omorului deosebit de
grav (art. 176 alin. 1 lit. c C. pen.) sau al omorului calificat.
Săvârşirea infracţiunii prin violenţe asupra membrilor familiei. Agravanta se
aplică oricărei infracţiuni de violenţă săvârşite asupra unui membru al familiei171 ,
cu excepţia celor în conţinutul cărora este prevăzută ca element circumstanţial de
agravare a infracţiunii (art. 180 alin. 1 şi 21 - art. 185 noul cod penal; art. 181 alin.
11 C. pen). Agravanta generală este aplicabilă în cazul infracţiunilor de vătămare
corporală gravă (art. 182 C. pen.) sau loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Săvârşirea faptei prin metode ori mijloace care prezintă pericol public.
 166
V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2003, p. 151;
 167
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
p. 369;
 168
T. J. Constanţa, d.p. nr. 534/ 1979, RRD nr. 2/ 1980, p. 61;
 169
C. Bulai, op. cit., p. 379;
 170
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
p. 370;
 171
Membru al familiei art. 1491 C. pen : Prin “membru de familie” se înţelege soţul sau ruda apropiată,
dacă aceasta din urmă locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuirorul.
119
Aurel Teodor Moldovan
Aceste metode sau mijloace pot fi: incendiul care creează pericol public, exploziile
sau substanţele chimice sub forma de lichide sau gaze asfixiante sau inflamabile,
corosive sau toxice generale, indiferent de mijloacele folosite pentru răspândirea
lor (bombe, aparate de explodare, dispozitive de pulverizare, etc.), dărâmarea
unei clădiri sau deteriorarea unei instalaţii etc., în toate cazurile punându-se în
pericol viaţa sau integritatea corporală ori sănătatea unui număr indeterminat de
persoane172 . Această circumstanţă este reală şi se răsfrânge asupra participanţilor
numai în măsura în care aceştia au cunoscut-o sau au prevăzut-o.
Săvârşirea infracţiunii de către un major, dacă aceasta a fost comisă
împreună cu un minor (art. 75 alin.1 lit. c C. pen. sau art. 77 alin. 1 lit. c noul Cod
penal). Reţinerea acestei circumstanţe este determinată de cunoaşterea de către
major a situaţiei că la comiterea infracţiunii cooperează cu un minor. Coruperea mi-
norilor şi antrenarea lor la săvârşirea de infracţiuni dovedeşte periculozitatea socială
sporită a infractorului major. Această periculozitate este cu atât mai evidentă, cu
cât influenţa pe care o pot avea persoanele în vârstă asupra celor nevârstnici este
mai mare, de unde uşurinţa cu care aceştia sunt antrenaţi pe calea infracţiunii173 .
Eroarea cu privire la vârsta minorului, pe care îl credea major, înlătură
această agravantă.
Această circumstanţă agravantă nu este aplicabilă infractorului major care
a săvârşit infracţiunea de tăinuire primind spre valorificare bunuri provenind din
furtul comis de infractori minori, deoarece infracţiunea se realizează printr-o activi-
tate posterioară aceleia ce constituie infracţiunea ce provine bunul ce formează
obiectul tăinuirii .174 
Şi această agravantă este reală, răsfrângându-se asupra tuturor
participanţilor majori care au cunoscut împrejurarea că la săvârşirea infracţiunii
participă şi un minor.
Săvârşirea infracţiunii din motive josnice
În doctrina penală, „motivele josnice” sunt acele porniri interioare contrare
moralei ca: răzbunarea, setea de îmbogăţire pe căi ilicite etc. Această circumstanţă
este personală şi nu se răsfrânge asupra participanţilor.
Săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea
comiterii faptei (art. 75 alin. 1 C. pen.). Această împrejurare nu mai este menţionată
în noul Cod penal. Această stare de beţie preordinată sau premeditată reflectă
o periculozitate mai mare a făptuitorului care se pregăteşte pentru săvârşirea
infracţiunii provocându-si această stare pentru a avea mai mult curaj în săvârşirea
faptei ori pentru a o invoca în instanţă ca împrejurare atenuantă. Această
circumstanţă agravantă este personală, care se poate converti ca şi premeditarea
în circumstanţă reală, având efectele unei astfel de circumstanţe175  .
 172 Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia
V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2003, p. 152;
 173
Dongoroz, p. 153;
 174
Trib . Bucureşti , s.I pen , dec. nr. 964/1969 în Revista română de drept nr. 11/1969 , pag 165
 175
V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2003, p. 222;
 176
Dongoroz, op. cit., p. 156;

120
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
prilejuită de o calamitate
Prin „situaţia prilejuită de calamitate” se înţelege starea de tulburare socială
specială pe care o creează existenţa efectivă sau ameninţarea ivirii unei calamităţi
(inundaţie, incendiu puternic, surpare de teren)176 . Periculozitatea infractorului este
mai mare pentru că profită de starea de tulburare produsă de calamitate.
La acestea mai adăugăm şi săvârşirea infracţiunii asupra unei persoane
aflate în imposibilitate de a se apăra sau de a-si exprima voinţa, asupra unui
minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani ori asupra unui membru de familie( lit.
f); săvârşirea infracţiunii pentru a se sustrage pe sine sau pe altul de la urmărire,
arestare sau executarea pedepsei (lit. g); săvârşirea infracţiunii pentru a înlesni
sau ascunde comiterea altei infracţiuni (lit. h), prevederi introduse prin noua re-
glementare.

Circumstanţele agravante judiciare. Spre deosebire de circumstanţele


agravante legale care erau prezentate exemplificativ, cele judiciare sunt constatate
de instanţa judecătorească care are facultatea să aprecieze că unele împrejurări
anterioare, concomitente sau subsecvente săvârşirii infracţiunii, imprimă faptei un
caracter grav177 .
În doctrina penală178  sunt considerate ca fiind circumstanţe agravante judi-
ciare: împrejurarea că infractorul se găsea în stare de beţie în momentul săvârşirii
infracţiunii de purtare abuzivă ori împrejurarea că în timpul efectuării serviciului
de pază infractorul sustrage bunuri ori comite o tâlhărie. Ele vor putea fi proprii
fiecărui caz concret dat, instanţa având deplina libertate de a reţine circumstanţă
agravantă orice împrejurare care, în acel caz, imprimă faptei, în mod neîndoielnic
şi într-o măsură deosebită, un caracter grav.

Efectele circumstanţelor agravante. Prin dispoziţiile art. 78 alin. 1 C. pen.


şi ale art. 78 noul Cod penal s-a consacrat principiul agravării facultative a pedep-
sei în cazul constatării circumstanţelor agravante atât legale cât şi judecătoreşti.
Art. 78 C. pen. prevede că: “În cazul în care există circumstanţe agravante,
se poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este
neîndestulător, în cazul închisorii se poate adaugă un spor până la 5 ani, care nu
poate depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un
spor de cel mult jumătate din maximul special.” (conform noului cod penal se poate
adăuga un spor de până la 2 ani)

6.2.3. Concursul între cauzele de agravare şi


de atenuare a pedepsei
 177
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
p. 373;
 178
C. Bulai, p. 382;
 179
V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2003, p. 160;

121
Aurel Teodor Moldovan
Noţiuni şi caracterizare. Pe lângă circumstanţele agravante şi atenuante,
există anumite stări de agravare care pot intra în concurs cu cele dintâi, situaţie
care de asemenea trebuie să-şi găsească reglementare sub raportul ordinii de
aplicare şi al efectului ce trebuie să li se dea la stabilirea pedepsei concrete179 .
În acest sens, Codul penal în vigoare sau noul Cod penal conţine reglementări
privind modul în care trebuie aplicate diferitele cauze modificatoare ale pedepsei,
atunci când acestea vin în concurs, reglementări cuprinse în dispoziţiile art. 80 C.
pen sau ale art. 79 noul Cod penal.
Dacă în art. 80 alin. 1 C. pen. se prevede ordinea în care li se dă eficienţă
cauzelor de agravare şi de atenuare când acestea sunt concurente în aceiaşi
cauză şi anume mai întâi circumstanţelor de agravare, apoi circumstanţelor de
atenuare şi după care stării de recidivă, dacă este incidentă în cauza respectivă.
Ordinea de aplicare a circumstanţelor stabilită prin dispoziţiile art. 80 alin.1
C. pen. pune în evidenţă faptul că individualizarea pedepsei se realizează mai
întâi în funcţie de gradul de pericol social concret al faptei şi de periculozitate a
făptuitorului în funcţie de circumstanţele legate de faptă şi de făptuitor şi numai
după aceea se dă eficienţă stării de recidivă, împrejurarea independentă de fapta
care se judecă, dar care desigur influenţează, prin intermediul infractorului, gardul
de pericol social al faptei180 .

Circumstanţe agravante şi atenuante. Potrivit art. 80 alin. 2 C. pen., în


caz de concurs între efectele circumstanţelor agravante şi atenuante, coborârea
pedepsei sub minimul special nu mai este obligatorie, lăsând la aprecierea instanţei
stabilirea duratei sau cuantumului pedepsei în cadrul limitelor speciale prevăzute
de lege. Precizarea este necesară deoarece ca efect al circumstanţelor atenuante
reducerea pedepsei sub minimul special este obligatorie, iar o astfel de soluţie
anihila efectele circumstanţelor agravante181 . Coborârea pedepsei sub minimul
special nu este obligatorie în caz de concurs între circumstanţele atenuante şi
stările de agravare (concursul de infracţiuni, pluralitate intermediară, infracţiunea
continuată).

Limitele agravării pedepsei. Când într-o cauză sunt aplicabile succesiv


cauze de agravare şi cauze de atenuare, instanţa nu trebuie să fixeze câte o
pedeapsă concretă ca efect al fiecărei stări, luată în considerare succesiv, ci să
stabilească o pedeapsă care să reflecte luarea în considerare atât a stărilor şi
circumstanţelor agravante cât şi a celor atenuante, pe care le-a constatat şi reţinut
în cauza respectivă182 .

 180
C. Bulai, op. cit., p. 173;
 181
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
p. 374;
 182
D. Lucinescu, „Comentariu..”, op. cit., p. 465;
122
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL VII
FORMELE ŞI MODALITĂŢILE INFRACŢIUNII

7.1. ASPECTE GENERALE

Fazele de desfăşurare ale infracţiunii


Infracţiunea este întotdeauna o manifestare a omului în sfera relaţiilor sociale.
Aceasta se desfăşoară în timp şi spaţiu din momentul naşterii ideii infracţionale şi
până la producerea rezultatului. În mod obişnuit, persoana fizică întâi concepe ac-
tivitatea infracţională, iar apoi pune în aplicare pentru a obţine urmările. Activitatea
infracţională, parcurge anumite etape, fiecare dintre ele caracterizându-se printr-un
anumit grad de înfăptuire a hotărârii infracţionale.183  Săvârşirea infracţiunii poate
parcurge mai multe momente sau faze în drumul ei spre producerea rezultatului
socialmente periculos.184  Doctrina penală este unanimă în a distinge două perio-
ade în care se desfăşoară activitatea infracţională : perioada internă şi perioada
externă.185 
a) În perioada internă putem distinge trei momente: 1) Naşterea ideii
infracţionale; determinată de un anumit mobil. Este momentul iniţial al infracţiunii în
care infractorul concepe ideea de a săvârşi o infracţiune. 2) Deliberarea; moment în
care făptuitorul meditează asupra ideii concepute, cântărind motivele pro şi contra
ideii de a săvârşi o infracţiune. 3) Decizia finală de a săvârşi infracţiunea; momentul
ce finalizează procesul intern. Decizia poate fi aceea dea a săvârşi infracţiunea
sau de renunţa la ideea infracţională.186  Această decizie reprezintă momentul final
al perioadei interne, subiective, caracteristică infracţiunilor intenţionate.
b) Perioada externă se materializează prin acţiunile fizice ale făptuitorului.
Luarea hotărârii de a săvârşi o infracţiune nu este incriminată deoarece
simpla rezoluţie infracţională nu reprezintă o manifestare în sfera relaţiilor sociale
de aceea nu este incriminată. Această fază poate cuprinde şi o latură externă
denumită manifestarea hotărârii infracţionale sau faza oratorie187 . În mod normal
hotărârea infracţională şi comunicarea ei nu atrag răspunderea penală nici a celui
 183
M.Zolyneak, Drept penal. Partea generală vol.II, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi 1993, pag.266.
 184
C.Bulai, Manual de Drept Penal. Partea Generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, pag.388
 185
C-tin Mitrache op.cit. pag.181, V. Dongoroz, Drept Penal 1939, Pag.256.
 186
Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi op. Cit. pag.113, C-tin Mitrache op.cit. pag.181, V. Dongoroz, Drept
Penal 1939, Pag. 131.
 187
Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi op. Cit. pag.113
 188
C-tin Mitrache op.cit. pag.182.
123
Aurel Teodor Moldovan
care a comunicat hotărârea infracţională, nici a celui căruia i-a comunicat-o. Lit-
eratura opinează însă că dacă hotărârea infracţională s-a comunicat în scopul de
a atrage şi pe alţii la săvârşirea infracţiunii, ori de a ajunge la cunoştinţa viitoarei
victime, aceasta poate constitui prin ea însăşi o infracţiune (ameninţarea – art.193,
C.p. actual; art 206 C.p.viitor) sau poate îmbrăca o formă a pluralităţii de infractori
(ex: complot – art.167, C.p.actual; nu este reglementat în noua reglementare).188 
Perioada externă este delimitată de actele şi activităţile persoanei efectu-
ate în vederea pregătirii şi realizării activităţii infracţionale şi obţinerea rezultatului
periculos şi eventual dezvoltarea efectelor acestui rezultat. Şi în această perioadă
putem delimita trei faze:
1) Faza actelor preparatorii se caracterizează prin activitatea fizică a in-
fractorului care îşi pregăteşte în acest moment terenul pentru faza executării. În
această fază făptuitorul îşi procură mijloace, materiale, date, informaţii cu privire la
timpul, locul, modul executării infracţiunii. Aceste mijloace pot fi de natură materială
sau de natură intelectuală, astfel se poate procura o armă, se poate confecţiona
un şperaclu, se poate confecţiona o armă, se poate adapta un instrument cu o
altă destinaţie iniţială decât instrument cu care se săvârşeşte o infracţiune. Pot fi
acte preparatorii, actele prin care se iau măsuri în vederea îngreunării descoperirii
infracţiunii sau infractorului (amenajarea unei ascunzători)
2) Faza actelor de executare. În această fază se trece la înfăptuirea acţiunii
ilicite care are ca şi consecinţă producerea rezultatului socialmente periculos. Este
posibil ca în această fază să se execute un act sau mai multe acte, să se întrerupă
o activitate sau să fie dusă până la capăt. În cazul în care acţiunea este întreruptă
sau rezultatul socialmente periculos nu se produce în ciuda faptului că acţiunea
este dusă la îndeplinire, aceasta rămâne ultima fază a faptei. Dacă rezultatul
periculos se produce se trece la faza urmărilor.
3) Faza urmărilor se caracterizează prin producerea rezultatului socialmente
periculos incriminat de lege. Acest rezultat poate fi consecinţa directă şi imediată
a acţiunii sau poate fi o consecinţă agravată în timp. Această fază a urmărilor cu-
prinde atât urmările imediate ale acţiunii cât şi consecinţele ulterioare ale acesteia.

Formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare


În doctrina penală prin formele infracţiunii se înţeleg formele pe care aceasta
le poate avea în funcţie de fazele de desfăşurare ale activităţii infracţionale.189 
Formele infracţiunii intenţionate recunoscute de legislaţie şi doctrină sunt:
- Actele preparatorii;
- Tentativa;
- Fapta consumată;
- Fapta epuizată.

7.1.1. Actele preparatorii


 189
C.Bulai,op.cit. pag.165.
 190
V. Dongoroz, Drept Penal 1939, Pag.132.
124
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Reprezintă prima fază a activităţii infracţionale, momentul în care, anterior


trecerii la săvârşirea propriu-zisă a infracţiunii, făptuitorul îşi pregăteşte terenul
pentru aceasta. Literatura defineşte actele preparatorii ca fiind acele acte care
constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de săvârşire
a infracţiunii ori în crearea condiţiilor favorabile în vederea comiterii acesteia.190 
Din această definiţie reiese că actele preparatorii pot fi: - acte care constau în
procurarea mijloacelor (ex: procurarea pe cale licită sau ilicită a unei arme pentru
săvârşirea de infracţiuni)
- confecţionarea, modificarea, adaptarea unui instrument care avea o
destinaţie diferită de cea pe care i-o conferă infractorul în momentul
săvârşirii infracţiunii (ex: modificarea unor chei în vederea pătrunderii
într-o incintă pentru a sustrage diverse bunuri).
- culegerea de informaţii, de date privind locul şi timpul infracţiunii ori
despre victimă ( ex: în vederea pătrunderii într-o incintă infractorul
se informează cu privire la momentul schimbării paznicilor acestei
incinte).191 
Doctrina penală şi practica judiciară au arătat că trebuie întrunite cumulativ
următoarele condiţii: 192 
a) Actul de pregătire trebuie să aibă o existenţă obiectivă, neechivocă,
adică sub aspectul raportului de cauzalitate el trebuie să favorizeze acţiunea ilicită.
El trebuie să reprezinte o acţiune efectuată în vederea creării condiţiilor pentru
săvârşirea infracţiunii.
b) Activitatea de pregătire să se efectueze cu intenţie. Forma intenţiei este
aceea al intenţiei directe. Infractorul urmărind şi acceptând producerea rezultatu-
lui. Această condiţie este strâns legată de prima şi se interpretează împreună
cu aceasta. Astfel actul material trebuie să fie neechivoc (ex: pot exista acte
preparatorii cu caracter echivoc cum ar fi procurarea unui cuţit, a unei substanţe
otrăvitoare, fapte ce pot fi puse în slujba îndeplinirii unui scop licit. În condiţiile
în care există astfel de act trebuie să se aprecieze în concret că persoana le-a
procurat în vederea săvârşirii faptei ilicite).
c) Activitatea efectuată să nu facă parte din conţinutul elementului material al
laturii obiective a infracţiunii, să nu constituie un început de executare al infracţiunii.
O altă parte a doctrinei separă condiţia ca actele preparatorii să aibă un
caracter neechivoc de condiţia ca actul preparator să se concretizeze într-o activi-
tate obiectivă de creare a condiţiilor pentru săvârşirea infracţiunilor.193 
Actele de pregătire pot fi acte de pregătire materială şi acte de pregătire
morală. Actele de pregătire materială, aşa cum am arătat, constau în pregătirea
materială pentru săvârşirea infracţiunii. Acestea pot fi procurarea de instrumente,
de mijloace, adaptarea de instrumente sau mijloace pentru pregătirea infracţiunii.
 191
Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi op. Cit. pag.116.
 192
M.Zolyneak op. Cit. Vol.II pag.274.
 193
C-tin Mitrache op.cit. pag.184.
 194
C.Bulai,op.cit. pag.165.
 195
Matei Basarab op.cit. pag.350, vol.I.
125
Aurel Teodor Moldovan
Actele de pregătire morală constau în culegerea de date, informaţii cu privire la
locul şi timpul în care urmează să se săvârşească infracţiunea, date cu privire la
victimă, atragerea de complici.194  În literatură actele de pregătire morală mai sunt
denumite şi acte de natură intelectuală.195 

Regimul actelor preparatorii


Există mai multe concepţii în literatura de specialitate cu privire la actele
preparatorii. Prima teză susţine necesitatea incriminării actelor preparatorii ca fază
de desfăşurare a activităţii infracţionale.196  În motivarea tezei se arată că se creează
condiţii favorabile pentru comiterea infracţiunii, ele sunt inserate în antecedenţa
cauzală a infracţiunii. S-a susţinut că neincriminarea actelor de pregătire ar putea
fi interpretată de infractori ca o încurajare la pregătirea cu răbdare şi perseverenţă
a infracţiunii.197 
În unele Coduri Penale ale altor ţări, actele preparatorii sunt incriminate limi-
tat numai la anumite infracţiuni198 , iar în alte ţări actele preparatorii sunt incriminate
nelimitat pentru toate infracţiunile unde acestea sunt posibile (C.p. ceh, art.7). Este
de menţionat că la unele infracţiuni cum ar fi infracţiunile prin omisiune, precum
şi alte infracţiuni cum ar fi insulta, calomnia, actele preparatorii nu sunt posibile.
A doua teză susţine neincriminarea actelor preparatorii. În susţinerea
acestei teze s-au adus argumente ca: echivocitatea marii majorităţi a actelor de
pregătire, situarea acestora în afara elementului material, lipsa de pericol social
evident, situarea în timp departe de rezultatul socialmente periculos.199  S-a susţinut
că în susţinerea acestei teze că neincriminarea actelor de pregătire înseamnă o
încurajare pentru cel care s-a pregătit să săvârşească o infracţiune de a renunţa
cât nu este prea târziu.200 
În dreptul penal român actual s-a ales teza neincriminării actelor prepara-
torii. Putem constata că în mod excepţional legea penală a prevăzut că în cazul
infracţiunilor grave se impune incriminarea actelor premergătoare, însă, nu de sine
stătător, ci asimilate tentativei sau ca infracţiuni de sine stătătoare ori ca acte de
complicitate anterioară când sunt săvârşite de alte persoane.
Incriminarea actelor pregătitoare prin asimilare cu tentativa nu înseamnă
că acestea îşi pierd individualitatea faţă de actele de executare.201  Actele prepara-
torii sunt asimilate tentativei în cazuri expres prevăzute de lege. Spre exemplu
sunt incriminate actele pregătitoare în art.173 alin.2 C.pen. arăta că se consideră
tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor sau instrumentelor precum şi

 196
I. Oancea, op.cit. pag.199, C-tin Mitrache op.cit. pag.184.
 197
N. Iliescu – Problema incriminării şi sancţionarea actelor preparatorii, studii juridice, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1960, pag.485.
 198
Art.17, C.p. bulgar; art.11 C.p. bulgar.
 199
C-tin Mitrache op.cit. pag.185.
 200
N. Iliescu op.cit.pag.485
 201
Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi op. Cit. pag.119.
 202 C-tin Mitrache op.cit. pag.185.
126
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunilor de trădare, etc.
Actele preparatorii sunt incriminate şi ca infracţiuni de sine stătătoare atunci
când prin caracterul lor univoc, ele au un grad de periculozitate evident, prevăzut
de lege.202  (ex: art. 285 al C.p.actual, art. 314 C.p.viitor).
Actele de pregătire săvârşite de altă persoană decât autorul prin procura-
rea de mijloace, de instrumente poare constitui acte de complicitate anterioară
sancţionate atât de actualul Cod cât şi de noul Cod penal.

7.1.2. Tentativa

Tentativa este definită de actualul Cod penal la art. 20, iar de viitorul Cod
penal la art. 32. Acestea arată că tentativa este punerea în executare a hotărârii
Codul penal actual Noul cod penal

Art 20 Conţinutul tentativei Art. 32 Tentativa


(1) Tentativa constă în punerea (1) Tentativa constă în punerea
în executare a hotărârii de a în executare a intenţiei de a săvârşi
săvârşi infracţiunea, executa­re infracţiunea, executare care a fost însă
care a fost însă întreruptă sau întreruptă sau nu şi-a produs efectul.
nu şi-a produs efectul; (2) Nu există tentativă atunci
(2) Există tentativă şi în cazul în care când imposibilitatea de consumare a
consumarea infracţiunii nu a fost infracţiunii este consecinţa modului
posibilă datorită insuficienţii sau cum a fost concepută executarea.
defectuozităţii mijloacelor folo-
site, ori datorită împrejurării că
în timpul în care s-au săvârşit
actele de executare, obiectul
lipsea de la locul unde făptuitorul
credea că se află;
(3) Nu există tentativă atunci când
imposibilitatea de consumare a
infracţiunii este datorită modului
cum a fost concepută execut-
area.

de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs


efectul. De aici deducem că: în primul rând tentativa se situează între actele de
pregătire ale infracţiunii şi rezultatul socialmente periculos al acesteia. Tentativa
va fi catalogată ca şi formă a infracţiunii deoarece în acest caz rezultatul nu se
va produce. Neproducerea rezultatului se poate datora întreruperii executării fie
datorită faptului că în ciuda consumării actului de executare au existat condiţii
externe făptuitorului care au împiedicat producerea rezultatului.
127
Aurel Teodor Moldovan
După cum se poate observa dispoziţiile alin 2 din actuala reglementare au
fos înlăturate considerându-se nerelevante.
Condiţiile de sancţionare a tentativei aşa cum reies din definiţia dată de
Codul penal sunt următoarele:
a) Să existe intenţia de a săvârşi infracţiunea pentru că tentativa constă în
punerea în executare a hotărârii. Intenţia de a săvârşi poate fi intenţie directă sau
indirectă, fiind exclusă în cazul culpei cu prevedere sau praeterintenţie. Tentativa nu
se poate împlini, deci, din punct de vedere subiectiv în cazul unei hotărâri infracţionale,
care nu se constituie în conştiinţa făptuitorului ca o reprezentare a rezultatului pericu-
los şi o acceptare a urmărilor imediate ale infracţiunii. Iată de ce nu se poate vorbi
de tentativă în cazul infracţiunilor comise din culpă sau cu praeterintenţie. (ex: fapta
inculpatului care fiind în stare de ebrietate a vrut să intre într-o discotecă fără să
achite taxa de intrare. Fiind respins de persoanele de ordine, el a intrat în altercaţie
cu acestea, încercând să le lovească cu o piatră. În condiţiile în care un grup de
tineri a trecut prin preajmă, inculpatul a solicitat ajutorul acestora pentru a-i bate pe
oamenii de ordine. A fost refuzat de aceştia şi de furie a aruncat cu piatra înspre
grupul de tineri rănindu-l pe unul dintre aceştia la cap. Tânărul rănit a avut nevoie de
îngrijiri medicale într 50 şi 55 de zile. În aceste condiţii prima instanţă l-a condamnat
pe inculpat pentru infracţiunea de tentativă de omor. Tribunalul Constanţa, exam-
inând cazul, a reţinut, având în vedere circumstanţele personale ale inculpatului
– acesta era foarte tânăr, enervat că fusese respins şi bătut de oamenii de ordine
din discotecă şi apoi refuzat de grupul de tineri, chiar împins de cel căruia-i ceruse
ajutorul – că inculpatul nu a acţionat cu voinţă directă sau indirectă şi a schimbat
încadrarea juridică din art. 20-21 (respectiv art 32-33 Viitorul cod penal) raportat la
art.174 (art 188 Viitorul cod penal) la încadrarea prevăzută de art. 172 (art 411 Vii-
torul cod penal) Cod penal actual203 . Totodată infracţiunea de provocare ilegală a
avortului prin care s-a cauzat moartea femeii însărcinate art.185 alin.4 C.p.actual
(art 201 Cod.penal viitor)- săvârşindu-se cu praeterintenţie, nu este susceptibilă
de tentativă.204 
b) A doua condiţie a tentativei este începerea executării hotărârii infracţionale.
Prin aceasta se înţelege efectuarea unui act sau a actelor ce constituie elemen-
tul material al laturii obiective. Prin începerea acţiunilor ce constituie elementul
material al infracţiunii este declanşat procesul de realizare a urmării imediate şi
de producere a rezultatului socialmente periculos (ex: se consideră că s-a pus
în executare hotărârea de a comite o infracţiune de tâlhărie în cazul în care s-au
aplicat lovituri victimei în scopul luării unui bun din posesia acesteia).
c) Cea de-a treia condiţie a tentativei priveşte întreruperea acţiunii de
săvârşire a faptei sau neproducerea rezultatului. Suntem în situaţia în care re-
zultatul nu se produce sau din cauza întreruperii acţiunii, sau din cauze externe
de persoana infractorului. Dacă începerea executării faptei este momentul iniţial
al tentativei, atunci întreruperea executării faptei sau neproducerea rezultatului
reprezintă momentul final al tentativei. Întreruperea executării şi neproducerea
 203
T.J.Constanţa, s.d. 60/1992, Dreptul nr.10/1992, pag.96
 204
T.S.s.p., d. Nr.754/1977, R.2, pag.332.
128
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
rezultatului chiar dacă executarea a fost integral realizată sunt datorate unor
împrejurări independente de voinţa făptuitorului, ori ţin de voinţa acestuia.
Tentativa la infracţiune va avea aceleaşi trăsături ca şi infracţiunea. În
cazul tentativei, obiectul juridic este acelaşi cu obiectul faptei consumate. Vor fi
deci afectate aceleaşi relaţii sociale ca şi în cazul săvârşiri infracţiunii consumate.
Însă, în condiţiile în care, infracţiunea consumată vatămă efectiv relaţiile sociale
prevăzute de lege, tentativa crează o stare de pericol cu privire la acele relaţii.
Din acest punct de vedere gradul de pericol social este diminuat faţă de cel al
faptei consumate.
În funcţie de infracţiunea la care s-a început executarea, tentativa poate să
se caracterizeze şi prin existenţa unui obiect material asupra căruia se îndreaptă
activitatea făptuitorului. 205 
Subiectul tentativei: subiectul activ este acelaşi ca în cazul tentativei con-
sumate, el trebuind să îndeplinească aceleaşi condiţii generale de existenţă a
infracţiunii. Tentativa poate fi comisă şi în participaţie.
În cazul în care pentru săvârşirea unei anumite fapte legea prevede o
calitate specială, subiectul activ al tentativei, ca şi al faptei consumate, trebuie să
întrunească acea condiţie în lipsa căreia activitatea îndeplinită poate fi apreciată
ca tentativă la o altă infracţiune sau poate să rămână în afara legii. Astfel şi în
cazul tentativei la delapidare, subiectul activ trebuie să fie funcţionar cu atribuţii
de gestionare, la trădare prin transmitere de secrete să fie cetăţean român sau
fără cetăţenie cu domiciliul în ţara noastră 206 
Latura obiectivă are aceleaşi componente ca şi în cazul infracţiunii consu-
mate. Elementul material al laturii obiective la infracţiunea consumată poate consta
dintr-o acţiune sau dintr-o inacţiune, pe când la tentativă, elementul material al
laturii obiective nu poate fi decât o acţiune. Anumite particularităţi poate prezenta
tentativa în cazul infracţiunilor complexe în conţinutul cărora intră ca element sau
ca circumstanţă agravantă care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea
penală. Chiar dacă una dintre faptele incluse în conţinutul infracţiunii complexe
se realizează integral, iar cealaltă numai parţial, întreaga complexitate faptică va
trebui apreciată ca tentativă la acea infracţiune şi nu ca faptă consumată.207 
Urmarea imediată diferă la tentativă faţă de infracţiunea consumată, în
sensul că dacă la infracţiunea consumată rezultatul este bine delimitat, la tentativă
 205
M. Zolyneak , op . cit. , p.285
 206
V. Dobrinoiu , Ghe Nistoreanu, A Boroi , I. Pascu , V. Lazăr , op cit ., pag 192
 207
O. Loghin, T.Tudorel, Drept Penal. Partea specială, Casa de Editură şi Presă „Şansa S.R.L.”
1998, pag. 128.
 208
C.S.J., s.p., d.n.r.166/1997, în Dreptul nr.3/1998 pag.58.
 209
M.Zolyneak op. Cit. Pag.143.
 210
V. Dongoroz op. Cit. Pag 142
 211
„Tentativa de omor se poate comite şi cu intenţie indirectă. Aplicând o lovitură puternică cu o furcă
cu coarne de fier în capul victimei, inculpatul a avut reprezentarea consecinţelor actului său – frac-
tura oaselor capului, lezarea creierului şi în cele din urmă moartea victimei – şi chiar dacă nu a dorit
acest rezultat final l-a acceptat săvârşind astfel fapta cu intenţie indirectă. Împrejurarea că victima
nu a decedat, deşi lovitura putea produce moartea, omorul rămânând în fază de tentativă, nu are
nici o influenţă asupra calificării juridice al faptei din punctul de vedere al formei de vinovăţie.” – T.S.
, s.p., d. 2958/1970, R.1, pag.306.
129
Aurel Teodor Moldovan
urmarea constă într-o stare de pericol creat în ceea ce priveşte obiectul infracţiunii
(ex: în cazul tentativei de omor, chiar dacă s-au produs anumite vătămări, relaţia
socială privind dreptul la viaţă a fost numai pusă în pericol208 .
Latura subiectivă a tentativei este aceiaşi cu a infracţiunii consumate cu
deosebirea că, în cazul infracţiunii consumate, latura subiectivă se realizează în
întregime, pe când în situaţia tentativei numai parţial209 . Forma laturii subiective
poate fi intenţie directă atunci când infractorul prevede rezultatul faptei sale pe care
îl şi urmăreşte. În ceea ce priveşte intenţia indirectă, deşi, există autori care au
considerat că aceasta nu este posibilă210 , considerăm că aceasta poate fi reţinută211 .

7.1.2.1. Felurile tentativei

În literatura de specialitate se clasifică tentativa după mai multe forme.


Literatura este unanimă în a distinge formele între ele după:
a) Gradul de realizare a acţiunii ce constituie elementul material al laturii
obiective a infracţiunii.
b) După cauzele care determină neproducerea rezultatului legate, fie de
mijloacele folosite, fie de obiectul material al infracţiunii.212 
După gradul de realizare al executării actului material avem: tentativă
întreruptă sau imperfectă sau neterminată şi tentativa perfectă sau terminată sau
fără efect. În ceea ce priveşte al doilea criteriu avem tentativa proprie şi tentativa
improprie.
Tentativa întreruptă sau neterminată sau imperfectă constă în punerea în
executare a hotărârii de a săvârşii infracţiunea, executare care s-a întrerupt iar
rezultatul nu s-a produs. Această tentativă începe din momentul încheierii actelor
pregătitoare şi durează până când intervin alte forţe constrângătoare decât voinţa
infractorului. Aceste elemente pot fi fie prin intervenţia unor forţe umane străine
(intervenţia unor terţe persoane care împiedică săvârşirea infracţiunii, exemplu
inculpatul a fost surprins de paznicul fermei, în magazie, în timp ce îşi umplea
buzunarele cu porumb, după ce umpluse o traistă şi servieta tot cu porumb – s-a
reţinut că activitatea de sustragere era în curs de executare213 ), (victima opune
rezistenţă agresorului şi acţiunea – element material al laturii obiective nu se
consumă), fie prin preexistenţa unor obstacole de natură materială (rezistenţa
încuietorilor), fie prin intervenţia în timpul desfăşurării acţiunii infracţionale a unor
obstacole de natură materială (declanşarea unei alarme ca urmare a atingerii unui
obiect). O parte a literaturii susţine că tentativa întreruptă există şi atunci când
executarea se datorează voinţei infractorului, în cazul desistării. Se oferă exemplu
situaţia în care infractorul intenţionează să fure şi după ce deschide uşa locuinţei
se răzgândeşte, renunţă la continuarea acţiunii de furt, deşi nu exista nici un ob-
stacol în realizarea acestei infracţiuni.214  Însă majoritatea literaturii reţin desistarea
ca fiind o instituţie de drept penal diferită de instituţia tentativei improprii, tratând-o
în mod separat. Opinăm că abordarea separată a desistării de tentativă este mai
 212
C-tin Mitrache op.cit. pag.188.
 213
T.J.Timiş, d.p.930/1971, R.1, pag.193.
 214
Matei Basarab op.cit. pag.364, vol.I.
130
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
corectă din punct de vedere al naturii juridice a acestei instituţii. Pe când tentativa
imperfectă presupune intervenţia unui element independent de voinţa infractorului
desistarea este o manifestare directă de voinţă a făptuitorului. Tentativa imperfectă
va fi întotdeauna pedepsită, pe când desistarea beneficiază de nepedepsire pentru
infracţiunea pentru care se începuse actul de executare.
Tentativa perfectă sau fără efect sau terminată constă în executarea
integrală a intenţiei infracţionale, deci a elementului material al laturii obiective,
fără a se produce rezultatul periculos prevăzut de lege. Exemplul clasic oferit de
literatură: se trage cu arma în direcţia victimei, dar aceasta se fereşte şi nu este
ucisă, sau se administrează otravă victimei, dar aceasta este salvată de intervenţia
altor persoane. În această situaţie acţiunea s-a efectuat în întregime, însă din mo-
tive străine de voinţa făptuitorului, urmarea nu se produce. Tentativa perfectă este
întâlnită numai la infracţiunile care au obiect material, întrucât numai la acestea
este posibil ca executarea să fie dusă până la capăt, fără să survină rezultatul.215 
Pentru tentativa terminată sau perfectă neproducerea rezultatului poate
avea cauze care se situează în orice moment al acţiunii. Cauza neproducerii
poate fi anterioară începutului executării (ex: infractorul nu este un bun ţintaş în
cazul încercării de ucidere a victimei prin împuşcare; concomitentă executării – ex:
victima se fereşte şi lovitura mortală nu este receptată sau ulterioară executării,
victima otrăvită este dusă la spital şi salvată).216  Tentativa terminată poate fi atât
proprie (când mijloacele folosite sunt capabile să producă rezultatul acţiunii) cât
şi improprie (când mijloacele folosite datorită insuficienţei sau defectuozităţii duc
la neproducerea rezultatului).
În conformitate cu al doilea criteriu al cauzelor ce determină neproducerea
rezultatului distingem, aşa cum am arătat, tentativa proprie şi tentativa improprie.
Tentativa proprie terminată este posibilă numai la infracţiunile de rezultat.217 
Tentativa improprie este prevăzută de art.20 alin.2 din actualul cod penal, ceea
ce nu regăsim în noul cod penal. Această tentativă se caracterizează prin aceea că –
similar ca la orice tentativă se realizează punerea în executare a rezoluţiei infracţionale.
Legiuitorul catalogând această formă a tentativei a apreciat că pentru ca tentativa să
fie improprie trebuie ca acţiunea să fie executată în întregime. De aceea nu putem
vorbi despre o tentativă improprie, imperfectă, ci numai despre o tentativă improprie
terminată sau perfectă. Motivele pentru care rezultatul periculos nu se produce sunt,
în toate cazurile la infracţiunea imperfectă anterioare săvârşirii elementului mate-
rial al laturii obiective. Imposibilitatea de consumare a infracţiunii este relativă, căci
mijloacele prin natura lor sunt apte să producă rezultatul, iar în cazul şi împrejurările
în care hotărârea a fost pusă în executare se dovedesc insuficiente, defectuoase.218 
Situaţiile când rezultatul nu se produce sunt şi ele de natură diferită. O primă
 215
Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi op. Cit. Pag. 126.
 216
C-tin Mitrache op.cit. pag.189.
 217
C.Bulai op.cit. pag.171.
 218
T.S.col.p. decizia. Nr. 663 din 1966, c.d. pag.320
 219
Exemplul clasic oferit de doctrină este acela în care făptuitorul doreşte uciderea unei persoane
prin introducerea unei cantităţi de otravă în mâncarea victimei. Cantitatea de otravă este insuficientă
încât rezultatul periculos nu se produce. În acest sens a se vedea C-tin Mitrache op.cit. pag.190,
Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi op. Cit. Pag. 127.
131
Aurel Teodor Moldovan
situaţie este, conform legii, insuficienţa mijloacelor. În acest caz, mijloacele sunt
proprii, apte de a produce rezultatul socialmente periculos, însă, sunt folosite în
cantităţi insuficiente sau în anumite condiţii astfel încât ele nu pot produce urmarea
pe care infractorul o prevede şi o doreşte. 219 
O a doua situaţie de neproducere a rezultatului urmărit de infractor este
defectuozitatea mijloacelor folosite. Astfel, infractorul urmăreşte producerea re-
zultatului şi foloseşte în vederea realizării acestuia, însă, foloseşte mijloace care,
deşi, prin natura lor sunt apte să producă rezultatul, datorită unor defecte nu pot
duce la consumarea infracţiunii. Putem da exemplu în acest sens fapta infractorului
care trage asupra rivalului său cu intenţia de a-l ucide, însă, datorită armei de foc
decalibrate, el nu nimereşte ţinta.
O a treia situaţie care face imposibilă consumarea acţiunii este lipsa obiec-
tului de la locul în care se afla, în timpul săvârşirii actelor de executare. Infractorul
pune în executare acţiunea cu mijloace proprii, apte să producă rezultatul, care nu
se produce datorită lipsei obiectului infracţiunii de la locul său. Literatura de spe-
cialitate a reţinut un exemplu în acest sens: fapta inculpaţilor care prin violenţă au
sustras geanta victimei şi au constatat că nu conţinea valorile pe care le căutau. S-a
reţinut în această speţă tentativa de tâlhărie.220  Acest fel de tentativă poartă numele
de tentativă relativ improprie.221  Tentativa absolut improprie este reglementată
de art.20, alin.3 actualul cod penal, respectiv art 32 alin 2 din viitorul cod penal.
Tentativa absolut improprie se caracterizează prin imposibilitatea de con-
sumare a infracţiunii datorată modului cum a fost concepută executarea. Făptuitorul
pune în executare rezoluţia infracţională în vederea producerii rezultatului periculos,
executarea este dusă până la capăt, dar rezultatul nu se produce datorită modului
greşit în care a fost concepută infracţiunea.
Literatura juridică apreciază că există mai multe cauze datorită cărora
rezultatul este imposibil să se producă. Prima cauză ar fi inaptitudinea totală a
mijloacelor folosite. De exemplu va exista tentativă absolut improprie atunci când
se va încerca uciderea unei persoane făcând-o să ingereze o substanţă absolut
inofensivă, cum ar fi un cub de zahăr.
O a doua cauză care duce la imposibilitatea producerii rezultatului este
inexistenţa absolută a obiectului infracţiunii (există tentativa absolut improprie şi
atunci când acţiunea este îndreptată împotriva unui obiect inexistent; ex: încercarea
de a fura un bun care între timp a fost distrus).
O a treia cauză a neconsumării infracţiunii este modul greşit, absurd de
concepere a executării faptei (ex: prezentarea drept câştigător a unui bilet loto pe
care cifrele sunt falsificate în mod grosolan). 222 
Literatura distinge tentativa absolut improprie de infracţiune putativă. În ca-
zul infracţiunii putative se săvârşeşte o faptă ce are caracter infracţional numai în
mintea făptuitorului, în realitate ea neavând trăsăturile şi caracterul unei infracţiuni
(ex: încheierea unei noi căsătorii de către o persoană care se considera căsătorită,
 220
T.S., s.p., d., nr.1080/1978,R. pag.171.
 221
C-tin Mitrache op.cit. pag.190.
 222
Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi op. Cit. Pag. 127, urm.
 223
Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi op. Cit. Pag. 128.

132
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
fără să ştie că vechea căsătorie încetase prin moartea soţului). Fapta putativă se
delimitează şi de tentativa relativ improprie. În cazul tentativei relativ improprii,
lipsa obiectului de la locul său este accidentală, pe când în cazul faptei putative,
lipsa obiectului este totală.
Deosebirea faţă de tentativa absolut improprie este aceea că fapta putativă
nu numai că nu este absurd concepută, dar se realizează şi produce efectul urmării,
dar din cauze necunoscute făptuitorului, faptei îi lipseşte caracterul infracţional.223 

7.1.2.2. Incriminarea şi sancţionarea tentativei

Tentativa îşi dovedeşte periculozitatea prin faptul că ea reprezintă o execu-


tare integrală sau în parte a elementului material al laturii obiective a infracţiunii.
Practic, acţiunea prin care se urmăreşte rezultatul socialmente periculos este pusă
în executare. De aceea, doctrina caracterizează tentativa ca fiind „o formă atipică
de infracţiune datorită împrejurării că latura obiectivă a acesteia nu se realizează
Codul penal actual Noul cod penal

Art 21. Pedepsirea tentativei Art. 33 Pedepsirea tentativei


(1) Tentativa se pedepseşte numai (1) Tentativa se pedepseşte nu-
când legea prevede expres mai când legea prevede în mod expres
aceasta. aceasta.
(2) Tentativa se sancţionează (2) Tentativa se sancţionează
cu o pedeapsă cuprinsă în- cu pedeapsa prevăzută de lege pen-
tre jumătatea minimului şi tru infracţiunea consumată ale cărei
jumătatea maximului prevă­ limite se reduc la jumătate. Când pentru
zute de lege pentru infrac­ţiunea infracţiunea săvârşită legea prevede pe-
consumată, fără ca minimul deapsa detenţiunii pe viaţă iar instanţa
să fie mai mic decât minimul s-ar orienta spre aceasta, tentativa se
general al pedepsei. În cazul sancţionează cu pedeapsa închisorii
când pedeapsa prevăzută de de la 10 la 20 de ani.
lege este detenţiunea pe viaţă,
se aplică pedeapsa închisorii
de la 10-25 ani.
(3) În cazul persoanei juridice, tenta-
tiva se sancţionează cu amenda
cuprinsă între minimul special
şi maximul special al amen-
zii prevăzute de lege pentru
infracţiunea consumată,

în C-tin
întregime”,
 224
Mitrachenerealizându-se
op.cit. pag.181. urmarea imediată a infracţiunii.224 
133
Aurel Teodor Moldovan
În doctrina penală există două concepţii privind incriminarea tentativei:
reduse la jumătate. La această
pedeapsă se pot adăuga una
sau mai multe pedepse com-
plementare

a) Concepţia incriminării nelimitate în care se susţine că tentativa trebuie


incriminată fără excepţie în toate infracţiunile, indiferent de gravitatea acestora.
b) Incriminarea limitată a tentativei adoptată şi de legislaţia română penală
prevede incriminarea tentativei numai în cazul infracţiunilor grave, care, prezintă
ca şi fapt consumat un pericol social grav.

Sancţionarea tentativei. Şi în acest caz există mai multe teorii cunoscute în


doctrina penală privind sancţionarea tentativei. Teoria parificării pedepsei pentru
tentativă cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată. Această
teorie susţine că pedeapsa pentru tentativă ar trebui să fie similară cu pedeapsa
pentru infracţiunea consumată. Faţă de această teorie se delimitează teoria
diversificării pedepselor, care susţine un sistem diferenţiat de aplicare a pedepselor
pentru tentativă, îmbrăţişând ideea că punerea în pericol al unor categorii de relaţii
sociale ocrotite, este mai puţin gravă decât vătămarea acestor relaţii. Această din
urmă teorie este îmbrăţişată de legiuitorul penal român.
De aceea considerăm că, de lege ferenda am putea avea două exprimări
aplicabile în Codul penal.
Una ar fi aceea a aplicării unei pedepse cuprinsă între jumătate din maxim
şi jumătate din minim, fără ca minimul aplicat să scadă sub minimul categoriei
inferioare categoriei pedepsei aplicate pentru infracţiunea consumată.
Cealaltă soluţie ar fi exprimarea că tentativa se sancţionează cu o pedeapsă
cuprinsă în categoria imediat inferioară categoriei de pedeapsă prevăzută de lege
pentru infracţiunea consumată. Această din urmă soluţie ar avea neajunsul că
instanţa, după ce se pronunţă pentru o pedeapsă aplicabilă infracţiunii consumate,
va trebui să individualizeze din nou o pedeapsă pentru tentativă. Pe de altă parte
aceasta ar putea fi şi un beneficiu, permiţând o marjă mai largă de apreciere pentru
judecător.
Actualul cod penal face referire şi la tentativa în cazul infracţiunilor comise de
persoana juridică, ceea ce nu mai este regăsit în reglementarea viitorului cod penal.
Pedepsele complimentare se pot aplica persoanei juridice şi în mod cert
se vor aplica şi persoanelor fizice. În cazul persoanei juridice, pedepsele compli-
mentare pot fi aplicate, cu excepţia pedepsei dizolvării societăţii. Aceasta este o
nouă dovadă că legiuitorul din 2004 aplică principiul diversificării pedepsei pentru
tentativă în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată.

7.1.2.3. Infracţiuni pentru care tentativa nu este posibilă

134
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
Interpretând articolului 20 din Codul reiese că tentativa nu este posibilă la toate
infracţiunile fie din cauza elementului subiectiv, fie din cauza elementului obiectiv.
Din punct de vedere al elementului subiectiv nu pot avea tentativă
infracţiunile săvârşite din culpă şi cele praeterintenţionate. În cazul infracţiunilor
comise din culpă, având în vedere că tentativa presupune punerea în executare
a rezoluţiei infracţionale, se presupune că infractorul acţionează cu intenţia de a
săvârşi infracţiunea, deci forma necesară de vinovăţie pentru a exista tentativă
trebuie să fie intenţia directă sau indirectă. În cazul praeterintenţiei, avem o situaţie
oarecum similară, având în vedere natura juridică a praeterintenţiei, combinaţie
între intenţie şi culpă. Faţă de infracţiunea principală, infractorul acţionează într-
adevăr cu intenţie, dar faţă de rezultatul agravat al acţiunilor sale, el se află în
culpă, neputându-se reţine faţă de culpa sa forma tentativei.
Din punct de vedere al elementului obiectiv tentativa nu este posibilă în
primul rând la infracţiunile omisive, al căror element material al laturii obiective
constă într-o inacţiune, căci infracţiunea se consumă în momentul neîndeplinirii
obligaţiilor cerute de lege.
O altă categorie pentru care tentativa nu este posibilă, sunt infracţiunile de
imediată consumare (sau cu executare promptă). Aceste infracţiuni nu au o desfăşurare
în timp ele consumându-se în momentul actului de executare (ex: infracţiunile
desfăşurate verbal, prin cuvinte – insulta, calomnia, mărturia mincinoasă,etc.).
Ultima infracţiune la care tentativa nu este posibilă este infracţiunea de
obicei. Infracţiunea de obicei presupune repetarea acţiunii în aşa fel încât să rezulte
o obişnuinţă, o îndeletnicire. Efectuarea unui singur act nu are relevanţă penală
iar infracţiunea se consumă tocmai prin repetarea acestor acte.

7.1.2.4. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului

Împiedicarea producerii rezultatului socialmente periculos al acţiunii


infracţionale poate fi datorată atât unei voinţe sau a unui eveniment străin de voinţa
făptuitorului, sau din propria voinţă a acestuia. În cazul în care rezultatul social-
mente periculos nu se produce datorită întreruperii executării acţiunii sau datorită
împiedicării producerii acestuia, în cazul în care acţiunea a fost executată până la
capăt din propria voinţă a făptuitorului, suntem în faţa unei cauze de nepedepsire.
În Codul penal actual această cauză de nepedepsire era prevăzută la art.22,
iar în noul Cod penal la art. 34. Dispoziţiile Codurilor sunt similare în această ma-
terie, reglementând două cauze de nepedepsire. Motivul nepedepsirii infractorului
în caz de desistare sau împiedicare a producerii rezultatului este dorinţa legiuitorului
de a încuraja, de a stimula pe făptuitorii care renunţă la continuarea executării
faptei sau împiedică producerea rezultatului socialmente periculos. În aceste cazuri
însăşi actele de executare îşi pierd caracterul socialmente periculos, atât datorită
faptului că valoarea socială ocrotită nu mai este vătămată, cât şi datorită faptului
că nu mai există voinţa infracţională a făptuitorului. Din dispoziţiile legii reiese că,
 225
N. Iliescu op.cit.pag.170.
135
Aurel Teodor Moldovan
pentru a fi cauze de impunitate desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului
trebuie să îndeplinească anumite condiţii:225 
a) În cazul desistării trebuie să existe un început de executare, iar în ca-
zul împiedicării producerii rezultatului trebuie ca acţiunea să fi fost executată în
întregime.
b) Întreruperea executării în cazul desistării, respectiv împiedicarea producerii
rezultatului, să fie efective, adică să ducă la neconsumarea infracţiunii. Prin această
cerinţă se înţelege implicit că trebuie evitată urmarea imediată (dacă la desistare
avem o abandonare a executării începute, se poate reţine că suntem în situaţia
împiedicării producerii rezultatului în condiţiile în care, spre exemplu, făptuitorul
împiedică moartea victimei administrându-i acesteia un antidot, în cazul otrăvirii).
De reţinut că pentru a fi efectivă, desistarea trebuie să fie definitivă, făptuitorul să
renunţe în totalitate şi pentru totdeauna la comiterea respectivei infracţiuni.
c) Atât întreruperea activităţii, cât şi împiedicarea rezultatului trebuie să fie
voluntare, să fie expresia voinţei libere a făptuitorului, să fie din proprie iniţiativă.
d) O condiţie specială pentru existenţa cauzei de impunitate în cazul
împiedicării producerii rezultatului este că împiedicarea rezultatului trebuie să aibă
loc înainte de descoperirea faptei. Fapta se consideră descoperită atunci când
organele în drept sau orice altă persoană în afară de cele implicate la săvârşirea
ei au luat la cunoştinţă de comiterea acesteia.

Efectele desistării şi împiedicării producerii rezultatului


Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de impunitate
în sensul că în aceste cazuri făptuitorul nu va fi pedepsit pentru infracţiunea pe
care o începuse sau al cărei rezultat îl împiedicase.
În Codul penal se prevede că dacă actele îndeplinite până în momentul
desistării sau împiedicării rezultatului constituie o altă infracţiune se aplică pedeapsa
pentru infracţiunea săvârşită. Spre exemplu va fi sancţionat pentru vătămare
corporală făptuitorul care punând în executare hotărârea de a săvârşi infracţiunea
de omor, a renunţat după ce a început executarea ( a aplica mai multe lovituri
victimei). Renunţarea, deşi făcută din proprie iniţiativă s-au adus vătămări victimei
până în momentul desistării.226 

7.1.3. Infracţiunea fapt consumat

Infracţiunea consumată reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii


în raport cu fazele desfăşurării activităţii infracţionale.227  Infracţiunea consumată
presupune parcurgerea tuturor fazelor infracţiunii de la momentul intern al luării
hotărârii infracţionale până la momentul producerii urmărilor socialmente pericu-
loase. Cu privire la infracţiunea consumată, putem aprecia, spre deosebire de
 226
T.S., s.p., d.nr.2956/1970 R.R.D., nr.3/1971, pag.133.
 227
Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi op. Cit. Pag. 129, C.Bulai, op.cit. pag.178.
 228
M. Zolineak, Drept penal, P.Gen.,vol.II, 1976, Iaşi, pag.117, C-tin Mitrache, op.cit.194.

136
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
tentativă, că acţiunea ce reprezintă elementul material al laturii obiective a fost
îndeplinită, iar rezultatul periculos s-a produs. Infracţiunea consumată atrage în
toate cazurile răspunderea penală.
În Codul penal există unele infracţiuni care după momentul consumării cunosc
urmări noi, fie datorită amplificării rezultatului iniţial, fie datorită activităţii infracţionale
care continuă.228  În cazurile arătate mai sus avem un moment ulterior momentului
consumării infracţiunii şi acela este momentul epuizării infracţiunii. De aceea,
doctrina face distincţie între infracţiunea fapt consumat şi infracţiunea fapt epuizat.
Infracţiunea fapt consumat este posibilă în condiţiile în care rezultatul
socialmente periculos se produce în momentul executării elementului material
al laturii obiective. Momentul consumării infracţiunii marchează momentul pro-
ducerii definitive a rezultatului periculos. La infracţiunile de pericol, infracţiunea
se consideră consumată în momentul în care s-a executat în întregime elementul
material al laturii obiective de exemplu, infracţiunea de violare de domiciliu ori a
sediului se consumă de îndată ce persoana a pătruns fără drept în locuinţa alteia
ori a sediului, iar infracţiunea de rezultat se consideră consumată în momentul
în care, datorită executării acţiunii infracţionale se produce rezultatul socialmente
periculos de exemplu infracţiunea de omor se consumă în momentul când s-a
produs moartea.
Determinarea momentului consumării prezintă interes practic în ceea ce
priveşte o serie de probleme cum ar fi: determinarea legii aplicabile în spaţiu şi
timp; incidenţa actelor de clemenţă; calcularea termenului de prescripţie, etc.229 

7.1.4. Infracţiunea fapt epuizat

Infracţiunea fapt epuizat se deosebeşte de marea majoritate a infracţiunilor,


la care momentul consumării – acela al producerii rezultatului periculos - este im-
ediat următor acţiunii infracţionale, prin aceea că la infracţiunea fapt epuizat putem
constata o prelungire în timp a infracţiunii după momentul consumării. Prelungirea
urmărilor se poate datora, aşa cum am arătat, amplificării rezultatului iniţial sau
continuării activităţii infracţionale.
Dacă infracţiunea fapt consumat este forma tipică a infracţiunii, putem
aprecia că infracţiunea fapt epuizat este forma atipică de infracţiune, o formă mai
gravă datorită faptului că, dacă rezultatul se agravează vătămând mai grav anumite
relaţii sociale prevăzute de lege, atunci şi răspunderea va fi mai mare pentru cel
ce săvârşeşte fapta. Infracţiunea fapt epuizat este posibilă la infracţiunile continue,
continuate, progresive şi la infracţiunile din obicei. La aceste infracţiuni distingem,
pe lângă momentul consumării şi momentul epuizării.
Faţă de acest ultim moment al epuizării, faţă de producerea ultimului rezultat
se calculează şi sunt incidente aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, incidenţa
actelor de clemenţă, calcularea termenului de prescripţie, etc.

 229
C.Bulai, op.cit. pag.179.
137
Aurel Teodor Moldovan

CAPITOLUL VIII
PLURALITATEA DE INFRACTORI
(SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII DE MAI MULTE PERSOANE)

8.1. GENERALITĂŢI PRIVIND PLURALITATEA DE INFRACTORI

8.1.1. Noţiunea şi caracterizarea pluralităţii de infractori

Noţiune
Prin pluralitate de infractori se desemnează situaţia în care mai multe per-
soane săvârşesc o singură infracţiune.230 
Cooperarea persoanelor este exprimată de intenţia acestora de a realiza o
anumită infracţiune împreună. Pluralitatea de infractori presupune contribuţii efec-
tive care depind de latura obiectivă a infracţiunii şi voinţa comună de a coopera la
săvârşirea unei infracţiuni.

Caracteristici
Nu orice faptă comisă de mai multe persoane presupune şi o pluralitate de
infractori. Astfel, pluralitatea de infractori presupune colaborarea cu vinovăţie a
mai multor persoane în vederea săvârşirii unei infracţiuni. Astfel, în caz de adulter
partenerul nu cunoaşte că este implicat cu o persoană căsătorită.231  Dacă nici o
persoană nu a participat la comiterea faptei cu vinovăţie, atunci, nu se poate reţine
o pluralitate de făptuitori, iar fapta săvârşită fără vinovăţie nu este considerată
infracţiune.
Dacă numai o persoană, dintre cele care au săvârşit infracţiunea a acţionat
cu vinovăţie, fapta reprezintă o infracţiune, iar pluralitatea de făptuitori devine
pluralitate de infractori232 .

 230
C. Bulai, Drept Penal,8.1.2.
P. Gen.,Formele pluralităţii
vol.I, p.185; V.Dongorozdeîn infractori
Dongoroz 1, p.183.
 231
Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1, Editura Lumina Lex , p.391.
 232
Constantin Mitrache , Avram Filipaş, Constantin Bulai, Drept Penal Român – curs selectiv pentru
licenţă 1997, Ed. Press Mihaela Bucureşti, 1997, p.46.
 233
V. Dongoroz, Drept Penal, 1939, p.477; C. Bulai, op.cit., p.186; L.Biro, Drept Penal, 1971,p.126;
V.Dongoroz în Dongoroz 1, p,.180; V.Papadopăol –Comentariu 1, p.142.
138
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Pluralitatea de infractori se poate realiza în forme diferite: pluralitate


necesară (naturală), constituită şi ocazională (participaţia propriu-zisă şi participaţia
improprie).
Pluralitatea naturală sau pluralitatea necesară233  reprezintă forma pluralităţii
de infractori în care cooperarea mai multor persoane la comiterea faptei este cerută
chiar prin natura acesteia. Ca atare, anumite fapte prevăzute de legea penală
nu pot fi săvârşite de o singură persoană, presupunând cooperarea mai multor
persoane. De exemplu: încăierarea art. 322 din actualul cod penal, respectiv art
198 viitoarea reglementare; bigamia art 303 din actualul cod penal, respectiv art
376 din viitorul cod penal.
Specificul pluralităţii naturale de infractori este considerarea fiecărui par-
ticipant ca autor al infracţiunii, având ca urmare tragerea la răspundere penală a
fiecărui participant în funcţie de rezultatul produs şi participare.234 
Nu este de esenţa pluralităţii naturale, atât în cazul infracţiunilor bilaterale dar
şi a celor ce presupun cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei ca toţi
făptuitorii să fie infractori, să răspundă penal, fiind de ajuns ca unul dintre făptuitori
să acţioneze cu vinovăţie. De exemplu: va exista bigamie şi dacă unul dintre subiecţii
infracţiunii săvârşeşte fapta fără vinovăţie, fiind în eroare referitor la starea civilă a
celuilalt.235 
Pluralitatea constituită există când infracţiunea se săvârşeşte prin simplul
fapt al iniţierii sau constituirii unei asociaţii sau grupării interzise de legea penală,
sau al aderării sau sprijinirii sub orice formă a acesteia, în scopul săvârşirii unor
infracţiuni, independent de împrejurarea că ulterior, aceste infracţiuni au fost sau
nu comise.
Pluralitatea constituită presupune, ca atare, gruparea mai multor persoane
în vederea săvârşirii de infracţiuni. Pluralitatea constituită nu este reglementată
în partea generală a codului penal şi în partea specială, gruparea mai multor
persoane devine infracţiune şi prin aceasta sunt evidenţiate condiţiile pluralităţii
constituită de infractori.
Această pluralitate este creată prin voinţa legiuitorului fiindcă scopul
urmărit de către cei care s-au asociat prezintă un mare pericol (săvârşirea unor
infracţiuni).236 
Pluralitatea constituită există indiferent dacă au fost săvârşite sau nu mai
multe fapte infracţionale din cele pe care şi le-au propus cei care s-au constituit237 .
Şi în cazul pluralităţii constituite fiecare persoană este considerată că a
săvârşit infracţiunea şi va răspunde penal pentru aceasta ca autor.
Pluralitatea ocazională (participaţia propriu-zisă şi cea improprie) este forma
pluralităţii de infractori ce poartă numele de participaţie penală.
 234
V. Dongoroz, Drept Penal, p.478; C. Bulai. Op..cit, p.186.
 235
Constantin Mitrache , Avram Filipaş, Constantin Bulai, Drept Penal Român – curs selectiv pentru
licenţă 1997, Ed. Press Mihaela Bucureşti, 1997, p.47.
 236
Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1, Editura Lumina Lex , p.392.
 237
Constantin Mitrache , Avram Filipaş, Constantin Bulai, Drept Penal Român – curs selectiv pentru
licenţă 1997, Ed. Press Mihaela Bucureşti, 1997, p.47.
139
Aurel Teodor Moldovan

8.2. PARTICIPAŢIA PENALĂ

8.2.1. Generalităţi privind participaţia penală

Participaţia penală reprezintă acea formă de pluralitate de infractori în


care, la comiterea faptei prevăzute de legea penală participă un număr mai mare
de persoane decât este necesar. Deci, ea există atunci când o infracţiune prin
conţinutul ei legal poate fi săvârşită de o singură persoană, dar este comisă în mod
concret şi ocazional de mai multe persoane, fiecare cooperând cu acte care pot
fi de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură.238  Prin această caracteristică se
subliniază posibilitatea existenţei unei pluralităţi ocazionale la o pluralitate naturală
şi la o pluralitate constituită de infractori.
Literatura juridică susţine că pluralitatea ocazională ar fi posibilă numai
la săvârşirea infracţiunilor ce şi le-au propus cei care s-au constituit.239  Nu este
posibilă participaţia penală la constituire, când prin actele de sprijinire se intră într-
o pluralitate constituită. În altă opinie -„participaţia penală este posibilă în cazul
depăşirii numărului de făptuitori necesari pentru existenţa pluralităţii constituite”240 .
În cazul pluralităţii ocazionale de infractori, spre deosebire de celelalte
forme de pluralitate, fiecare participant este considerat că a contribuit cu o parte
la săvârşirea infracţiunii şi va răspunde penal în funcţie de contribuţia adusă la
săvârşirea infracţiunii.241 
Participaţia penală este reglementată de art. 23 Cod Penal actual care
prevede următoarele: „participanţi sunt persoanele care contribuie la săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici”.
Participaţia penală există atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii:
A) Să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă aceasta
a fost consumată sau a rămas în faza de tentativă pedepsibilă.
B) La comiterea faptei să îşi fi adus contribuţia mai multe persoane decât ar
fi fost necesar potrivit naturii faptei. Contribuţia făptuitorilor la săvârşirea faptei poate
consta în acte de executare – directă sau nemijlocită- de autor, sau de înlesnire,
sprijinire materială sau morală – de complice; sau de determinare la săvârşirea

 238
Constantin Mitrache , Avram Filipaş, Constantin Bulai, Drept Penal Român – curs selectiv pentru
licenţă 1997, Ed. Press Mihaela Bucureşti, 1997, p.47.; Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1,
Editura Lumina Lex , p.393.
 239
Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1, Ed.a Iia, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1995, p.237.
 240
V. Papadopol, comentarii în Codul Penal comentat, op.cit., p.143.
 241
C. Bulai, C. Mitrache, A. Filipaş , Instituţii de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţă
2001 şi 2002 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, 2001, p.85.
 242
Constantin Mitrache , Avram Filipaş, Constantin Bulai, Drept Penal Român – curs selectiv pentru
licenţă 1997, Ed. Press Mihaela Bucureşti, 1997, p.47.; Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1,
Editura Lumina Lex, p. 49.
 243
C. Bulai, C. Mitrache, A. Filipaş , Instituţii de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţă
2001 şi 2002 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, 2001, p.8

140
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
infracţiunii – de instigator. Indiferent de modalitatea în care participanţii îşi aduc
contribuţia la săvârşirea faptei este considerată îndeplinită condiţia cooperării mai
multor persoane la comiterea faptei.
C) Legătura subiectivă între participanţi, este o altă condiţie, adică, toţi
participanţii trebuie să fie animaţi de aceeaşi voinţă de a săvârşi fapta prevăzută
de legea penală.242 
D) Existenţa participaţiei este condiţionată de calificarea faptei comise prin
contribuţia mai multor persoane ca infracţiune. Deci, fapta trebuie săvârşită de
către cel puţin unul dintre participanţi cu vinovăţia cerută de lege.243 

8.2.2. Felurile participaţiei penale

Literatura de specialitate şi legislaţia face deosebire între felurile şi genurile


diferite de participaţie penală, în funcţie de diferite criterii: 244 :
I. Criteriul atitudinii psihice faţă de rezultatul faptei comise distinge între
participaţia proprie şi participaţia improprie:
a) Participaţia proprie sau perfectă sau propriu-zisă se caracterizează
prin aceea că toţi participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie
la săvârşirea infracţiunii. Se mai susţine în literatura de specialitate că
există participaţie proprie şi atunci când toţi participanţii acţionează cu
forma de vinovăţie culpa la comiterea unei fapte din culpă, însă numai
la actele cu executare directă, deci prin acte de coautorat.245 
b) Participaţia improprie sau imperfectă presupune ca participanţii la
săvârşirea infracţiunii să nu acţioneze cu aceeaşi formă de vinovăţie
(unii cu intenţie -alţii culpă, intenţie- fără vinovăţie).
II. Criteriul contribuţiei participanţilor la comiterea infracţiunii face deose-
birea între:
a) activitatea de executare directă şi nemijlocită a faptei – activitate care
este specifică autorilor şi coautorilor
b) activitatea de determinare la comiterea unei fapte – activitate specifică
instigatorilor
c) activitatea de înlesnire sau de ajutare la săvârşirea faptei – activitatea
specifică complicilor.246 
III. Criteriul contribuţiei participanţilor la săvârşirea faptei şi producerea
rezultatului, făcându-se diferenţierea între formele principale de participaţie şi
formele secundare de participaţie:
a) participaţia principală –când prin contribuţia participantului se realizează
însăşi conţinutul infracţiunii.- specific autorilor şi coautorilor.
 244
C. Bulai , op.cit, p.431 şi urm.
 245
V.Dongoroz , Dongoroz I, p.236-237; C. Bulai, op.cit., p.431.
 246
C. Bulai, C. Mitrache, A. Filipaş , Instituţii de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţă
2001 şi 2002 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, 2001, p.86
 247
Constantin Mitrache , Avram Filipaş, Constantin Bulai, Drept Penal Român – curs selectiv pentru
licenţă 1997, Ed. Press Mihaela Bucureşti, 1997, p.49
141
Aurel Teodor Moldovan
b) participaţia secundară- când contribuţiile participanţilor nu se înscriu în
realizarea acţiunii sau inacţiunii ce reprezintă însăşi fapta incriminată.
– specifică complicilor şi instigatorilor.247 
Ca atare, formele principale de participaţie sunt coautoratul faţă de celelalte
forme de participaţie şi instigarea faţă de complicitate. Participarea unei persoane
la comiterea unei infracţiuni poate fi considerată coautorat (nu şi instigare şi co-
autorat), chiar dacă contribuţia sa poate fi incriminată şi ca instigare şi coautorat.
Participarea la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni prin două activităţi deosebite – una
de instigare şi alta de complicitate, vor atrage aplicarea formei de participaţie a
instigării, şi nu se aplică regulile concursului de infracţiuni.248 

8.2.2.1 Autoratul şi coautoratul

Atât art 24 din Actualul Cod penal cât şi art 46 din Viitorul Cod penal definesc
similar autorul ca fiind: „Autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o
faptă prevăzută de legea penală.”
Coautorii sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de
legea penală- art 46 alin 2 din Viitorul cod penal. După cum se poate observa spre deo-
sebire de actualul cod penal viitorul cod penal dă o definiţie clară şi explicită a coautorului.

Autoratul reprezintă forma de participaţie penală în care o persoană


săvârşeşte prin acte de executare fapta prevăzută de legea penală. Autor este cel
care săvârşeşte acţiunea (inacţiunea) prevăzută în norma incriminatoare, singur,
în mod nemijlocit indiferent că a comis-o cu intenţie, culpă, a luat singur hotărârea
infracţională şi nu a fost sprijinit la comiterea infracţiunii de nici o persoană. Nu
se poate susţine că ea a săvârşit fapta de autorat, fiindcă nu există participaţie.249 
Autoratul, ca formă de participaţie presupune cooperarea mai multor per-
soane la comiterea infracţiunii ca instigator sau complice.
Autoratul reprezintă o formă de participaţie esenţială şi necesară, fără de
care celelalte forme de participaţie – instigarea şi complicitatea nu ar putea exista.
Din punct de vedere subiectiv, autorul trebuie să acţioneze întotdeauna cu
intenţie, la participaţia proprie, iar în cazul participaţiei improprii acţionează din
culpă sau fără vinovăţie.250 
Coautoratul reprezintă forma de participaţie în care, la comiterea unei
fapte prevăzute de legea penală, şi-au adus contribuţia în mod nemijlocit două
sau mai multe persoane.
Coautoratul nu necesită prezenţa altor participanţi, cum ar fi instigatori şi
complici, însă nu îi exclude în mod automat. Ca atare, este posibilă participaţia sub
 248
C. Bulai, C. Mitrache, A. Filipaş , Instituţii de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţă
2001 şi 2002 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, 2001, p.86
 249
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice…, op.cit, p.191.
 250
C. Bulai, C. Mitrache, A. Filipaş , Instituţii de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţă
2001 şi 2002 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, 2001, p.86
 251
Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1, Editura Lumina Lex , p.409.
142
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
forma coautoratului fără alţi participanţi, dar şi când alături de coautori la săvârşirea
faptei prevăzute de legea penală au contribuit şi participanţi instigatori şi complici.
Coautorii sunt persoanele care au cooperat ocazional şi în baza unei legături su­
biec­tive, cu acte de executare (nemijlocit), la comiterea în comun a aceleiaşi infracţiuni.251 
Coautoratul presupune contribuţia a cel puţin două persoane la comiterea
faptei prevăzute de legea penală, aceste contribuţii reprezentând în fapt elementul
material al laturii obiective a respectivei infracţiuni.
Acţiunea coautorilor de executare nemijlocită a infracţiunii nu trebuie să
fie identică, fiind necesar să se completeze doar într-o acţiune unică. Sunt acte
de coautorat, spre exemplu, loviturile aplicate de mai multe persoane victimei
infracţiunii, dacă a existat o rezoluţie infracţională (hotărâre infracţională) comună,
de omor, chiar dacă nu toate loviturile aplicate au fost mortale.
Legătura subiectivă poate interveni înainte sau în timpul executării acţiunii. Astfel,
când mai multe persoane – dintre care una vroia să se răzbune pe un duşman al său,
care se află într-un grup de persoane –au hotărât să lovească pe cei care constituiau
grupul respectiv şi au executat în comun acţiunea, se realizează participaţia, iar legătura
subiectivă s-a stabilit înainte de punerea în executare a acţiunii. Legătura se poate stabili
şi în timpul executării acţiunii. Spre exemplu: în timp ce inculpatul lovea victima, au mai
venit încă patru persoane care au început să o lovească şi ele, unele cu cuţitele, iar
altele cu alte obiecte şi cu picioarele. În acest fel toţi au acţionat simultan şi conjugat la
suprimarea vieţii victimei, rezultat prevăzut şi dorit sau acceptat de fiecare dintre ei252 .
Acţiunea trebuie comisă împreună sau în comun, adică persoanele respec-
tive să săvârşească acţiunea care face parte din latura obiectivă a conţinutului
infracţiunii. De exemplu, la tâlhărie acela care imobilizează victima pentru ca altul
să-i sustragă bunurile aflate asupra sa este coautor.253 
Un alt exemplu, a fost dat în practica judiciară, decizându-se că acte de
executare – de coautorat – sunt şi acelea care contribuie în mod indirect la comi-
terea faptei, cum sunt actele prin care se face imposibilă rezistenţa, apărarea, sau
care obstaculează energiile ce tind să combată producerea rezultatului.
În ceea ce priveşte infracţiunile complexe, se poate realiza forma de
participaţie a coautoratului prin acte de executare diferite, conform acţiunilor care
constituie elementul material al laturii obiective al infracţiunii complexe. Ca atare, vor
fi coautori ai infracţiunii obiective ai infracţiunii complexe de tâlhărie, doi participanţi
care împart sarcinile şi rolurile la comiterea faptei: unul exercită actele de violenţă
sau de ameninţare, iar altul sustrage bunul din posesia victimei.254 
Existenţa coautoratului nu este influenţată de momentul în care îşi aduc
contribuţiile coautorii la săvârşirea faptei, de altfel, contribuţia coautorilor la
săvârşirea faptei prevăzută de legea penală putând fi concomitentă sau succesivă.
Din punct de vedere subiectiv coautoratul – ca formă a participaţiei proprii
 252
Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1, Editura Lumina Lex , p.412
 253
Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1, Editura Lumina Lex , p.412
 254
T.S s.p. D nr.4065din 1971 în RRD nr.7, 1971, p.162.
 255
V.Papadopol, comentariu în codul penal ..., op.cit, p.164, ; Matei Basarab, op.cit, p.185; A. Dincu,
o.p.cit, p.277.
 256
V.Dongoroz, op.cit, vol.III, p.136; O.T.Loghin, op.cit., vol.I, p.253.
143
Aurel Teodor Moldovan
– presupune săvârşirea actelor de executare de către toţi participanţii cu aceeaşi
formă de vinovăţie: intenţie sau culpă. Se susţine, de către literatura juridică, că în
ceea ce priveşte infracţiunile din culpă nu poate exista coautorat, făptuitorii care
acţionează din culpă sunt autori ai unor infracţiuni distincte.255 
Infracţiunile care nu pot fi comise în coautorat. Unele infracţiuni nu pot fi
comise în coautorat deoarece sunt cu autor unic: ameninţarea (art. 193 Cod Penal
actual, art. 206 Cod Penal viitor). S-a exprimat opinia că este posibil coautoratul
la această infracţiune256 .
În funcţie de elementul material al infracţiunii, nu pot comise în coautorat
infracţiunile ce presupun inacţiunea, când obligaţia de a îndeplini o acţiune, o
activitate, de a ieşi din pasivitate, este personală. Spre exemplu - nedenunţarea
(art. 262 Cod Penal actual, art.266 Cod Penal viitor).
De asemenea, nu pot fi comise în forma participaţiei coautorat acele
infracţiuni care presupun existenţa unui subiect calificat (gestionar, funcţionar public,
funcţionar) doar dacă făptuitorii au calitatea cerută de lege pentru a comite fapta.
Deci, contribuţia tuturor participanţilor poate fi de executare directă, dar atâta timp
cât nu toţi participanţii au calitatea de subiect calificat, atunci fapta va fi incriminată
în funcţie de subiectul calificat, ceilalţi participanţi, care nu au calitatea cerută de
lege pentru acea infracţiune, vor avea calitatea de complici.
Nu este posibil coautoratul nici în ceea ce priveşte infracţiunile care se
comit în persoana improprie. De exemplu - mărturia mincinoasă (art.260 Cod Penal
actual, art. 273 Cod Penal viitor).
S-a susţinut, că atunci când obligaţia de-a face este cerută de un organ
colectiv, dacă acesta nu îndeplineşte, de exemplu, măsurile de protecţie a muncii,
membrii colectivului au calitatea de coautori257 . În realitate, asemenea fapte se comit
din culpă, astfel că nu va exista participaţie propriu-zisă, ci, eventual, participaţie
improprie, dacă sunt îndeplinite condiţiile din art.31 C.pen. actual, respectiv art 52
C.pen. viitor. Numai în situaţia în care s-au înţeles să nu ia măsurile de protecţia
muncii prevăzute de lege (cu intenţie) va exista coautorat.258 
Infracţiunile care nu permit coautoratul ca formă de participaţiei penale,
permit însă celelalte forme de participaţie – instigarea şi complicitatea care de
altfel nu cunosc restrângeri.259 

Codul penal actual Noul cod penal


Art 25- Instigatorul Art 47- Instigatorul
Instigator este persoana care, cu Instigator este persoana care, cu
intenţie, determină pe o altă persoană intenţie, determină pe o altă persoană
să săvârşească o fapta prevăzută de să săvârşească o fapta prevăzută de
legea penală. legea penală.
 257
T.Vasiliu, ş.a, op.cit, p.164; V.Dongoroz, ş-a., op.cit., vol.I, p.194.
 258
Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1, Editura Lumina Lex , p.416.
 259
C. Bulai, C. Mitrache, A. Filipaş , Instituţii de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţă
2001 şi 2002 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, 2001, p.87.
 260
Constantin Mitrache , Avram Filipaş, Constantin Bulai, Drept Penal Român – curs selectiv pentru
licenţă 1997, Ed. Press Mihaela Bucureşti, 1997, p.51.
144
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

8.2.2.2 Instigarea

Instigarea reprezintă acea formă a participaţiei penale ce constă în fapta de


a determina cu intenţie, prin orice mijloace de către o persoană numită instigator a
altei persoane numită instigat, să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.260 
Instigator este persoana care, cu intenţie, determină pe o altă persoană
să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
După cum se poate observa există o identitate de conţinut intre actuala şi
viitoarea reglementare.
Instigatorului îi aparţine hotărârea de a săvârşi o faptă prevăzută de legea
penală, hotărâre pe care el o transmite altei persoane numită instigat, şi care va
săvârşi infracţiunea.
Deoarece hotărârea de a săvârşi infracţiunea aparţine instigatorului, acesta
mai poartă numele de autor moral al infracţiunii, deosebindu-l de instigat care este
autorul material al infracţiunii.
Pentru a exista instigarea sub forma participaţiei penale se cer a fi îndepli-
nite următoarele condiţii:
a) efectuarea unei activităţi de determinare din partea unei persoane, insti-
gator, faţă de o altă persoană numită instigat. Determinarea însemnă o operaţie
de inoculare în conştiinţa instigatorului a hotărârii de a săvârşi o infracţiune.
Determinarea este şi o exteriorizare a intenţiei instigatorului, manifestată
prin îndemn, incitare, reprezentând însuşirea ideii de către cel instigat, manifestată
prin aceea că hotărăşte să comită infracţiunea la care a fost îndemnat, împrejurare
care reiese din aceea că trece la executarea ei.261 
Dacă în urma activităţii de instigare nu s-a reuşit să se determine instigatul
să-şi însuşească hotărârea de a săvârşi infracţiunea, atunci nu va exista o instigare
perfectă, ci o instigare fără efect sau neizbutită 262 , ca atare, nu se va realiza nici
condiţia participaţiei penale.
Mijloacele de obţinere a determinării instigatului de a săvârşi o infracţiune
sunt diverse: de la rugăminţi, îndemnuri, promisiuni, oferire de cadouri, până la
constrângerea acestuia.263 
Instigarea este posibilă la toate faptele prevăzute de legea penală, ca atare
activitatea de determinare nu cunoaşte restrângeri cu privire la infracţiune.264  Ac-
tivitatea de determinare trebuie să aibă loc în timp anterior hotărârii de a săvârşi
o infracţiune de către autor.
Dacă activitatea de determinare la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea
penală are loc faţă de o persoană care a luat înainte hotărârea de a săvârşi acea
 261
Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1, Editura Lumina Lex , p.417
 262
C. Bulai, Drept Penal, P.Gen., vol.I, 1992, p.197; I.Oancea, op.cit, p.395-396.
 263
V. Dongoroz, în Dongoroz 1, p.197; I.Oancea, op.cit., p.392; A.Dincu, op.cit, p.297.
 264
T.S., s.p., complet militar, d.p.nr.126/1971, în RRD. Nr.11/1972, p.171.
 265
C. Bulai, C. Mitrache, A. Filipaş , Instituţii de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţă
2001 şi 2002 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, 2001, p.88.
145
Aurel Teodor Moldovan
infracţiune, atunci, se realizează complicitate morală, reprezentând o întărire a
deciziei infracţionale luate anterior.265 
b) activitatea de determinare trebuie să privească săvârşirea unei fapte
penale. Dacă cel instigat nu are calitatea cerută de lege pentru a comite fapta
prevăzută de legea penală la care este determinat, atunci se consideră că nu este
îndeplinită condiţia de mai sus. De exemplu – nu va fi determinare la comiterea
infracţiunii de dezertare în cazul în care instigatul nu are calitatea cerută de lege
– aceea de militar.
De asemenea, determinarea trebuie să privească săvârşirea unei fapte
concrete prevăzută de legea penală şi trebuie făcută în aşa fel încât instigatul să
înţeleagă intenţia instigatorului.266 
c) existenţa legăturii subiective între instigator şi instigat. Această legătură
se realizează când primul concepe comiterea unei fapte prevăzute de legea penală
şi hotărăşte să determine o altă persoană să o săvârşească. Instigatorul trebuie să
acţioneze cu intenţie. Deci, activitatea de determinare se desfăşoară, sub raport
subiectiv, numai intenţie, atât directă dar şi indirectă.267 
Comiterea faptei de către instigat cu intenţie, realizează condiţiile unei
instigări proprii sau perfecte, iar în cazul în care instigatul săvârşeşte infracţiunea
din culpă sau fără vinovăţie sunt realizate condiţiile unei instigări imperfecte sau
improprii.
d) instigatul să fi săvârşit fapta la care a fost instigat sau să fi realizat cel
puţin o tentativă posibilă. Dacă instigatul a început săvârşirea faptei la care a fost
determinat, dar ulterior s-a desistat sau a împiedicat producerea rezultatului condiţia
este considerată ca îndeplinită.
Dacă instigatul nu a trecut la săvârşirea faptei, atunci condiţia nu este
îndeplinită, ca atare nu se realizează forma de participaţie a instigării, activitatea
instigatorului putând fi incriminată în mod distinct ca infracţiune.
Instigarea poate îmbrăca mai multe forme, feluri având în vedere forma de
vinovăţie cu care instigatul săvârşeşte fapta, având în vedere modul şi mijloacele
folosite de instigator; având în vedere persoanele instigate sau care instigă; având
în vedere rezultatul obţinut în activitatea de determinare.

I. Ţinând cont de forma de vinovăţie cu care instigatul săvârşeşte fapta:


A) instigarea proprie sau perfectă ce constă în stabilirea unei concordanţe
sub raport subiectiv între instigator şi instigat, cu alte cuvinte instigatul trebuie să
săvârşească fapta cu vinovăţie.
B) instigarea improprie sau imperfectă ce se caracterizează prin lipsa co-
eziunii psihice între instigator şi instigat. Instigatul poate săvârşi fapta din culpă
sau fără vinovăţie.
II. Tinând cont de mijloacele folosite de instigator pentru determinarea
instigatului să săvârşească o infracţiune se disting:
 266
C. Bulai, C. Mitrache, A. Filipaş , Instituţii de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţă
2001 şi 2002 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, 2001, p.88.
 267
M. Zolyeak, Drept Penal, vol.II, p.gen, op.cit, p.206-207, I.Fodor în Dongoroz I, p.284. T.S,
sp.d.nr.213/1970, în CD.1970, p.176.
146
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
A) instigarea simplă când mijloacele folosite pentru a determina o persoană
să comită o infracţiune sunt simple, exemplu : rugăminţi, îndemnuri.
B) instigarea calificată, când pentru determinarea unei persoane să comită
o infracţiune se folosesc mijloace diferite: oferirea de daruri, ameninţări, exercitarea
de presiuni.
III. După numărul persoanelor ce desfăşoară activitatea de instigare se
disting:
A) instigarea cu un singur instigator
B) instigarea care presupune colaborarea mai multor persoane pentru
a determina una sau mai multe persoane să săvârşească o faptă prevăzută de
legea penală. 268 În acest ultim caz, dacă s-a realizat o legătură subiectivă între ei,
expresă sau tacit, există coinstigatori. Coinstigarea poate fi făcută concomitent
sau succesiv. Atunci când coinstigarea este făcută succesiv, este necesar să
se dovedească că toţi instigatorii au avut intenţie în determinarea instigatului să
săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Nu vor fi îndeplinite condiţiile uni coinstigări în cazul în care activitatea
de determinare a avut loc succesiv, iar instigatul a luat hotărârea de a săvârşi
infracţiunea după ce a fost determinat de primul instigator, activitatea celorlalţi
instigatori ne mai având rol de determinare, ci de în întărirea deciziei infracţionale,
activitate ce caracterizează forma de participaţiei a complicităţii.269 
Dacă acţionează în determinarea unei persoane mai mulţi instigatori, fără
a cunoaşte unul de celălalt atunci se realizează un concurs de infracţiuni.270 
IV. În funcţie de numărul persoanelor faţă de care se exercită activitatea de
determinare, se fac două deosebiri:
A) instigarea individuală – activitatea de instigarea se desfăşoară asupra
unei singure persoane sau asupra mai multor persoane determinate;
B) instigarea colectivă- când instigatorul se adresează unui număr nedeter-
minat de persoane. Deoarece această instigarea are un caracter periculos, dedus
din modul de realizare instigarea colectivă este incriminată ca infracţiune de sine
stătătoare având denumirea de instigarea publică şi apologia infracţiunilor (art.324
alin.1 Codul Penal actual, art. 368 Codul Penal viitor).
Ca atare, această formă de instigare nu mai poate fi considerată formă de
participaţie penală, care ar fi condiţionată de săvârşirea de instigat a infracţiunii
fapt consumat sau a tentativei pedepsibile.271 
V. În funcţie de modul de acţiune al instigatorului pentru a determina insti-
gatul la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală:
 268
C. Bulai, C. Mitrache, A. Filipaş , Instituţii de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţă
2001 şi 2002 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, 2001, p.88
 269
Constantin Mitrache , Avram Filipaş, Constantin Bulai, Drept Penal Român – curs selectiv pentru
licenţă 1997, Ed. Press Mihaela Bucureşti, 1997, p.53.
 270
V.Dongoroz, op.cit, p.196; Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1, Editura Lumina Lex , p.422.
 271
C. Bulai, C. Mitrache, A. Filipaş , Instituţii de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţă
2001 şi 2002 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, 2001, p.89.
 272
V.Papadopol, comentariu în Codul Penal..., op.cit, p.173.

147
Aurel Teodor Moldovan
A) instigarea imediată –instigatorul se adresează direct, nemijlocit instig-
atului la determinarea acestuia să săvârşească fapta prevăzută de legea penală;
B) instigarea mediată – determinarea are loc prin intermediul altei persoane.
Dacă persoana ce mijloceşte această instigare se limitează la acest rol atunci ele
participă sub forma complicităţii,272  dacă mediatorul are şi o contribuţie personală
atunci el devine coinstigator.
VI. În funcţie de modul în care este comunicată ideea infracţională, putem
deosebi:
A) instigarea explicită (deschisă) instigatorul expune în mod deschis scopul
său, spre a convinge la săvârşirea faptei pe instigat.
B) instigarea ascunsă (perfidă) fiindcă instigatorul nu îşi dă în vileag rolul
faţă de instigat, astfel că acesta din urmă crede că ideea infracţională îi aparţine.
VII. După rezultatul obţinut în determinarea instigatului la comiterea faptei
prevăzute de legea penală, se deosebesc:
A) instigarea cu efect pozitiv, reuşit- instigatorul reuşeşte să îl convingă pe
instigat să accepte hotărârea de a săvârşi infracţiunea.
B) instigarea cu efect negativ - instigatorul nu a reuşit să îl convingă pe
instigat să săvârşească infracţiunea, ca atare nu sunt îndeplinite condiţiile instigării,
iar persoana ce a încercat determinarea nu poate fi considerată participant.273 
Atunci când instigatul a săvârşit fapta la care a fost instigat, în formă
consumată sau de tentativă pedepsibilă, se întrunesc condiţiile unei instigări
perfecte reuşite.
VIII. Având în vedere rezultatele urmărite prin instigare:
A) instigarea poate fi determinată, când se precizează infracţiunea care
urmează să fie comisă
B) instigarea indeterminată, când instigatorul, spre exemplu, îi spune instig-
atului să facă ce ştie pentru a procura banii, chiar prin comiterea unei infracţiuni.274 
În art.29 din Codul Penal actual este prevăzută „Instigarea neurmată de
executare” în următoarea formulare „Actele neurmate de executarea faptei, pre-
cum şi actele de instigare urmate de desistarea autorului sau de împiedicarea de
către acesta a producerii rezultatului se sancţionează cu o pedeapsă între minimul
special al pedepsei pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general. În
cazul în care pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se aplică
pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani”.
Actele arătate în alineatul precedent nu se sancţionează, dacă pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea la care s-a instigat este de 2 ani sau mai
mică, afară de cazul când actele îndeplinite de autor până în momentul desistării
constituie altă faptă prevăzută de legea penală.”

8.2.2.3 Complicitatea

 273
C.Bulai, Drept Penal, p.gen.1992, p.197, I.Oancea, o.cit, p.395-396.
 274
Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1, Editura Lumina Lex , p.423.
148
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
Complicitatea este forma participaţiei penale, ce constă in activitatea per-
soanei care înlesneşte, sau ajută în orice fel la săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală, sau care, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, promite că va
tăinui bunurile provenite din aceasta, sau că va favoriza infractorul, chiar dacă,
după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită. Din această definiţie reiese
caracterul complicităţii de contribuţie indirectă, mediată la comiterea infracţiunii.
Condiţiile complicităţii
a) Nu putem vorbi de complicitate fără ca să existe o faptă penală comisă de
autor. Este îndeplinită condiţia şi atunci când s-a săvârşit doar o tentativă pedepsibilă.
b) O a doua condiţie priveşte săvârşirea de către complice a unor acţiuni
menite să înlesnească, sau să ajute pe autor la comiterea faptei. Această condiţie
priveşte latura obiectivă a complicităţii, în esenţă putând spune că în general,
complicitatea priveşte o anumită faptă prevăzută de legea penală. Prin contribuţia
complicelui, nu se săvârşeşte propriu-zis, elementul material al infracţiunii, ci
numai se întregeşte acest element material. Literatura a reţinut în mod corect că
actele de complicitate nu sunt indispensabile autorului pentru comiterea faptei.275 
Se face o clară distincţie276  între activităţile de înlesnire şi activităţile de
ajutor.
Înlesnirea se referă la acte îndeplinite anterior începerii executării (ex:
procurarea de mijloace, luarea de măsuri, sau crearea de condiţii, de natură să
uşureze de comiterea faptei, facilitarea posibilităţii autorului de a se apropia de
obiectul asupra căruia urmează să acţioneze, etc277 ) Aceste acţiuni se situează în
faza de pregătire a comiterii infracţiunii, şi pot fi activităţi materiale (ex: procurarea
armei, a cheilor), procurarea de informaţii sau activităţi ce reprezintă o contribuţie
morală (ex: procurarea de informaţii cu privire la obiectul infracţiunii).
Ajutorul dat de complice priveşte activităţile desfăşurate de acesta chiar în
timpul săvârşirii infracţiunii, adică între începerea executării şi până la consuma-
rea acesteia. Acţiunile pot fi: comisive (înmânarea armei, deschiderea unei uşi,
asigurarea pazei) sau omisive (neîncuierea unei uşi pe care paznicul trebuia să
o închidă). Literatura a apreciat în mod corect că activitatea unor persoane de a
însoţi înarmate cu diferite obiecte contondente pe inculpat, care a comis fapta de
omor, cunoscând intenţia lui, constituie complicitate, deoarece, deşi nu a avut o
contribuţie materială în timpul agresiunii, acele persoane au înlesnit realizarea
fapte, prin întărirea şi întreţinerea hotărârii autorului de a săvârşi fapta.278  În acest
caz suntem în faţa unei complicităţi morale.
Promisiunea de tăinuire a bunurilor sau defavorizarea infractorului. Are
loc înainte de comiterea infracţiunii sau cel mai târziu până în momentul comiterii
infracţiunii şi reprezintă o încurajare a autorului. Neîndeplinirea de către complice
a promisiunii făcute nu înlătură caracterul de complicitate.
 275
C-tin Mitrache, op. Cit., pag.249.
 276
V.Papadopol, Participaţia improprie, op.cit.pag.172
 277
Ghe. Nistoreanu, Al.Boroi, op. Cit pag.220.
 278
T.S., s.p., d.2250/1973, R.1,P,82
 279
D.V.Zlătescu, Infracţiunea de omisiune a denunţării, J.N.nr.6/1968, pag.1038
 280
T.S., col.pen, d.nr.1966/1968, C.D.1968, pag. 247-248.
149
Aurel Teodor Moldovan
S-a reţinut corect în literaură că reprezintă o promisiune de tăinuire şi
promisiunea de nedenunţare a faptei de către persoana care, potrivit legii ar avea
obligaţia să o facă.279 
c) Complicitatea se săvârşeşte numai cu intenţie directă, indirectă sau
praeterintenţie. Complicitatea este posibilă în cazul infracţiunilor praeterintenţionate,
dacă se dovedeşte că în raport de rezultatul mai grav, complicele a avut o poziţie
subiectivă, similară cu autorul.280 
Vinovăţia se apreciază numai faţă de persoana complicelui, nefiind
importantă forma de vinovăţie a autorului.
Felurile complicităţii:
a) După natura ajutorului dat la săvârşirea infracţiunii, complicitatea poate fi:
1. materială, constă în acte de sprijin material: procurarea instrumentelor
de săvârşire a infracţiunii, înlăturarea de obstacole, etc.
2. complicitatea morală constă în acte de sprijin moral, care întăresc rezoluţia
infracţională: procurarea de informaţii cu privire la obiectul infracţiunii, promisiunea
de tăinuire a bunurilor şi de favorizare a infractorului, etc.
b) După momentul în care se acordă ajutorul:
1. complicitate anterioară. Priveşte activităţile complicelui pentru pregătirea
infracţiunii.
2. complicitatea concomitentă- priveşte actele executate de complice prin
care se dă sprijin autorului în momentul săvârşirii infracţiunii: încurajarea infrac-
torului, oferirea armei, etc.
c) După modul direct sau indirect în care se realizează contribuţia complicelui
la săvârşirea infracţiunii:
1. complicitate nemijlocită, când însuşi complicele ajută pe autor la comi-
terea infracţiunii.
2. complicitatea mediată, când sprijinul este dat prin intermediul altui par-
ticipant (instigator sau complice)
d) După aspectul dinamic281  al contribuţiei complicelui la săvârşirea faptei:
1. complicitatea prin acţiune (comisivă), (ex: oferirea de instrumente,
informaţii, etc)
2. complicitatea prin inacţiune (omisivă), când ajutorul complicelui constă
în neîndeplinirea unor obligaţii legale: fapta paznicului de a nu activa alarma într-o
anumită incintă, pentru a ajuta pe autor să pătrundă în acea incintă.
e) După forma de vinovăţie, complicitatea poate fi:
1. proprie, când, atât autorul cât şi complicele au aceeaşi formă de vinovăţie,
anume intenţia.
2. improprie, când autorul săvârşeşte fapta din culpă, sau fără vinovăţie.

8.2.2.4. Participaţia improprie


 281
C.Bulai, op.cit. pag.209.
 282
Matei Basarab, op. Cit. 209; Dongoroz, op.cit., pag. 206.
 283
A.Dincu, op.cit.pag.269.
 284
C.Bulai, op.cit. pag.202.
150
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Participaţia improprie sau imperfectă este acea formă a participaţiei penale


la care persoanele, care săvârşesc cu voinţă comună o faptă prevăzută de legea
penală, nu acţionează toate cu aceiaşi formă de vinovăţie.282  Participanţii la comiterea
infracţiunii acţionează lucrând cu intenţie, alţii din culpă, alţii chiar fără vinovăţie.283 
Reglementarea în legea penală română a participaţiei improprii este o reflec-
tare a concepţiei din doctrină potrivit cu care unitatea în raport cu care se apreciază
contribuţiile mai multor persoane, este fapta prevăzută de legea penală, la săvârşirea
căreia participanţii pot participa, unii din intenţie, alţii din culpă, alţii fără vinovăţie.284 
Participaţia improprie poate exista la toate formele de participaţie, inclusiv
în cazul coautoratului, când unii din autori acţionează cu intenţie, iar alţii din culpă
sau fără vinovăţie. Pentru reglementarea în literatura de specialitate a participaţiei
improprii, s-a recurs la aşa numita teorie a autorului mediat, de la distanţă, sau
a autorului de mână lungă (de longa manus). Trebuie arătat că în literatură s-a
combătut existenţa participaţiei improprii. Argumentul principal invocat a fost acela
că nu poate exista participaţie penală, fără o înţelegere prealabilă între participanţi,
ceea ce înseamnă că participaţia nu ar fi posibilă decât la infracţiunile intenţionate,
nu şi la cele din culpă. De aceea pentru a combate această teorie a apărut teza
autorului imediat care presupune considerarea ca autor mediat al infracţiunii
pe instigatorul care determină cu intenţie pe o altă persoană să săvârşească o
infracţiune, şi care săvârşeşte acea faptă fără vinovăţie: iresponsabil, minor sub
14 ani, în eroare de fapt, etc.285 
Având în vedere că fapta nu era infracţiune în raport cu autorul ei, s-a propus
soluţia ca instigatorul să fie considerat autorul mediat, care s-a folosit de autorul
adevărat ca de un instrument.
Modalităţile participaţiei improprii. Se cunosc mai multe modalităţi ale
participaţiei improprii în funcţie de vinovăţia celui care îşi aduce contribuţia, la
săvârşirea infracţiunii.
Prima modalitate a participaţiei improprii este modalitatea intenţie şi culpă,
în care contribuţia participantului este dată de intenţie la fapta comisă de autor
din culpă. A doua modalitate este modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie, în
care contribuţia participantului este dată cu intenţie la fapta comisă de autor, fără
vinovăţie. A treia modalitate este modalitatea culpă şi intenţie în care se reţine
participarea din culpă a participantului la fapta săvârşită cu intenţie de autor. În
fine, avem modalitatea lipsă de vinovăţie şi intenţie, când participantul contribuie
fără vinovăţie la fapta comisă de autor cu intenţie.
În Codul penal român sunt reţinute doar primele două forme de participaţie
improprie, anume modalitatea intenţie şi culpă şi modalitatea intenţie şi lipsă de
vinovăţie.
a) Modalitatea intenţie şi culpă constă în determinarea, înlesnirea sau aju-
tarea în orice mod, cu intenţie la săvârşirea din culpă de către altă persoană a unei
C-tin Mitrache, op. Cit., pag.252.
 285

T.M.Bucureşti, s.a-II-a pen., sen.nr.322/1993 (nepublicată, citată de Ghe. Nistoreanu, Al.Boroi,


 286

op. Cit. Pag.228)

151
Aurel Teodor Moldovan
fapte prevăzută de legea penală. Caracteristica acestei modalităţi este faptul că
autorul acţionează din culpă, fiind, însă determinat cu intenţie să acţioneze în cazul
instigării, şi sprijinit tot cu intenţie în cazul complicităţii. În acest caz s-a decis de
către practica judiciară că există participaţie improprie în cazul determinării unor
persoane să participe la luarea unor bunuri, ele ne ştiind că bunurile nu aparţin
instigatorului şi că se săvârşeşte un furt, sau dacă inculpatul a vândut martorilor
5000 de cărămizi, depozitate într-un loc viran, afirmând că sunt proprietatea sa,
deşi cărămizile aparţineau altei persoane. 286 
În acest caz fiecare coautor răspunde potrivit cu vinovăţia sa. Dacă fapta
săvârşită de autor nu este incriminată când este săvârşită din culpă, participaţia
improprie nu este înlăturată, ci doar autorul nu se pedepseşte, autorul şi complicele
fiind pedepsiţi pentru infracţiunea intenţionată la care şi-au adus contribuţia.
b) Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie constă în determinarea, ajuta-
rea, sau înlesnirea în orice mod cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală de către o persoană care acţionează fără vinovăţie. În aceste condiţii
determinarea cu intenţie la săvârşirea faptei constituie instigare, iar înlesnirea şi
ajutarea vor constitui complicitate. Autorul care a acţionat fără vinovăţie găsindu-se
la momentul săvârşirii infracţiunii într-o stare de eroare de fapt, iresponsabilitate,
constrângere fizică sau morală, beţie completă involuntară, minoritate, ne având
calitatea de infractor, nu va fi tras la răspundere penală.
Unii autori consideră că participaţia improprie este posibilă şi în cazul
legitimei apărări sau al stării de necesitate.287  În contracararea acestei opinii s-a
susţinut că legitima apărare şi starea de necesitate fac ca fapta să nu aibă caracter
penal, or în acest caz fapta nu a re caracter penal nici pentru terţul intervenient.288 

8.2.3. Tratamentul penal al participaţiei

Există două mari opinii cu privire la pedeapsa care trebuie aplicată în ca-
zul participaţiei: într-o opinie, având în vedere criteriul subiectiv, adică coeziunea
subiectivă dintre participanţii care au urmărit realizarea aceleiaşi fapte s-a susţinut
necesitatea parificării pedepselor participanţilor, adică toţi participanţii, indiferent de
felul contribuţiei lor să fie sancţionaţi cu aceeaşi pedeapsă prevăzută de lege.289 
S-a reproşat sistemului că nu ţine seama de realitate deoarece realizarea
sub raport subiectiv a infracţiunii, nu este de aceeaşi intensitate în cadrul diferitelor
contribuţii ale participanţilor.290 
În altă opinie se analizează elementul obiectiv material al participaţiei, adică
s-a făcut distincţia calitativă şi cantitativă a contribuţiei participanţilor în sistemul
diversificării sancţiunilor pentru participanţi. În Codul penal român se păstrează
sistemul parificării pedepselor, cu aplicarea acestora în funcţie de contribuţia adusă
la săvârşirea infracţiunilor.
 287
V.Papadopol, Participaţia improprie, R.R.D. nr.3/1971, pag.37.
 288
Ghe. Nistoreanu, Al.Boroi, op. Cit pag.229.
 289
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice op.cit., pag. 210.
 290
C-tin Mitrache, op. Cit., pag.253.
152
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
Aplicarea pedepselor în cazul participaţiei proprii . Conform principiului
parificării pedepselor, în cazul participaţiei proprii, toţi participanţii vor fi sancţionaţi
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. Totuşi, în aplicarea pedepsei s-a stipu-
lat în mod expres de către codul penal că se va ţine seama în aplicarea pedepsei
de contribuţia fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii. Iată, deci, că în lumina
dispoziţiilor Codului penal, instanţa, în momentul individualizării pedepselor, în
conformitate cu dispoziţiile privitoare la individualizare, se va ţine seama în mod
obligatoriu şi se va aprecia în concret contribuţia fiecărui participant la săvârşirea
infracţiunii.
a) Aplicarea pedepsei în cazul coautoratului. În cazul coautoratului se aplică
parificarea pedepsei pentru toţi coautorii, fiind obligatorii, atât criteriile generale
de individualizare prevăzute de art. 72, C.p, cât şi individualizarea participaţiei în
condiţiile art.27, C.p.actual
b) Aplicarea pedepsei în cazul instigării. Instigatorul este pedepsit în acest
caz cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, ţinându-se seama de obligaţiile
impuse de lege instanţelor de judecată.
c) Aplicarea pedepsei în cazul complicităţii. Şi în acest caz, se aplică
pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, ţinându-e seama de contribuţia sa la
săvârşirea infracţiunii. Necesitatea parificării pedepselor în acest caz, rezidă din
faptul că se pot săvârşi cu privire la o infracţiune, acte de complicitate cu un pericol
deosebit (cazul persoanei care în baza unei înţelegeri prealabile stă în apropierea
celui care profitând de aglomeraţia unui magazin, sustrage un portofel din poşeta
altei persoane, şi după săvârşirea furtului primeşte portofelul, pentru a nu fi găsit
asupra făptuitorului)291 
Circumstanţe personale şi circumstanţe reale. Circumstanţele sunt
împrejurările în care are loc comiterea faptei prevăzute de lege, împrejurări ce
constau în stări, situaţii, întâmplări, calităţi, însuşiri şi orice alte date ale realităţii,
susceptibile să particularizeze fapta sau pe făptuitor.292 
După cum privesc fapta sau pe făptuitor circumstanţele sunt reale şi per-
sonale. Circumstanţele reale sunt legate de împrejurările anteriore concomitente
şi posterioare săvârşirii faptei, şi privesc conţinutul atenuat sau agravat al faptei
legat de mijloacele folosite, de împrejurările, de loc, de timp, în care fapta s-a
comis, de rezultatul produs.
Necunoaşterea circumstanţei reale de către un participant are ca efect
neproducerea agravării răspunderii penale ca urmare a acestei circumstanţe.
Conchidem că circumstanţele privitoare la faptă sau reale se răsfrâng asupra
participanţilor în măsura în care aceştia le-au cunoscut şi le-au prevăzut.
Circumstanţe personale sunt circumstanţele care privesc făptuitorul sau
pe un participant şi nu se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi. Circumstanţele
personale privesc atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta prevăzută de legea
penală la care a contribuit, situaţie în care circumstanţele personale sunt subiective.
Dacă circumstanţele personale privesc particularităţile personalităţii participantului
 291
T.M.Bucureşti, s.a-II-a pen., d.573/1985, R.3, pag.46.
 292
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice op.cit., pag. 220.
153
Aurel Teodor Moldovan
(calitatea de militar), acestea devin de individualizare.
Dacă circumstanţele de individualizare sunt prevăzute în conţinutul con-
stitutiv al infracţiunii, ele devin circumstanţe reale şi se răsfrâng asupra tuturor
participanţilor în măsura în care le-au cunoscut şi le-au prevăzut.
Tratamentul penal al instigării neurmate de executare .În Codul penal 1969,
instigare neurmată de executare era pedepsită în condiţiile în care :a)instigarea
era neurmată de un început de executare si b)instigarea era neurmată de o ex-
ecutare pedepsibilă.
În situatia instigării neurmată de executare, ne fiind întrunite condiţiile
participaţiei (nu s-a comis o faptă prevăzută de legea penală), instigatorul
răspundea, nu ca participant, ci ca autor al unei infracţiuni distincte.
În situaţia instigării neurmată de o executare pedepsibilă, instigatorul era
pedepsit cu o pedeapsă între minimul special al pedepsei pentru infracţiunea la
care a instigat şi minimul general. Sancţionarea actelor de instigare se putea dicta
numai în cazul în care pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea la care s-a instigat,
era de minimum 2 ani.
Împiedicarea de către participant a săvârşirii faptei; instituie o cauză de
nepedepsire a participantului la săvârşirea unei infracţiuni, dacă în cursul executării,
dar înainte de descoperirea faptei, împiedică consumarea acesteia.
Condiţiile sunt ca: a) să fi început executarea faptei de către autor; b) după
începerea executării participantul să fi intervenit eficient, împiedicând consumarea
infracţiunii; c) intervenţia participantului să fi intervenit înainte de descoperirea
faptei. Dacă cel ce împiedică consumarea faptei este însuşi autorul, apreciem că
suntem în cazul desistării, iar cauza de impunitate se răsfrânge şi asupra com-
plicelui.
Dacă infracţiunea a fost săvârşită de mai mulţi coautori dar împiedicarea a
fost făcută numai de unii, de această cauză de nepedepsire beneficiau numai ei.
În condiţiile în care împiedicarea consumării este realizată de complice,
el va beneficia de impunitate, ceilalţi răspunzând pentru tentativa realizată. Dacă
tentativa nu se pedepseşte, nu vor răspunde nici aceştia.
Dacă instigatorul va împiedica consumarea, el nu va mai răspunde, dar vor
răspunde ceilalţi participanţi.
Pedeapsa în cazul participaţiei improprii.
În cazul modalităţii intenţie-culpă, s-a consacrat sistemul diversificării
pedepselor. Instigatorul şi complicele contribuind cu intenţie la săvârşirea faptei,
urmează să fie sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu
intenţie. Dacă fapta săvârşită din culpă nu este incriminată, atunci autorul nu va fi
pedepsit. Dacă fapta este incriminată din culpă, el va răspunde conform acestei
incriminări.
În modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie, instigatorul şi complicele vor
răspunde pentru infracţiunea intenţionată.
Autorul acţionând fără vinovăţie nu va fi tras la răspundere penală, lipsind
caracterul penal al faptei. În cazul participaţiei improprii sunt incidente dispoziţiile
privitoare la circumstanţele reale şi personale şi cele privitoare la împiedicarea de
154
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
către participant a consumării infracţiunii.

CAPITOLUL IX
UNITATE DE INFRACŢIUNI

9.1. CONSIDERATII GENERALE

Legiuitorul penal a considerat necesar să califice o infracţiune ca formând


o unitate sau o pluralitate de infracţiuni, deoarece aceasta produce consecinţe
juridice importante, făptuitorul urmând să răspundă în cazul unităţii de infracţiuni
pentru o singură infracţiune, iar în cazul pluralităţii de infracţiuni, pentru două sau
mai multe infracţiuni. Distincţia între unitate şi pluralitate de infracţiuni se face cu
ajutorul conţinutului infracţiunii, care reprezintă baza de evaluare.293 
Va exista unitatea de infracţiune în condiţiile în care fapta corespunde
conţinutului unei singure infracţiuni şi va exista pluralitate de infracţiuni în condiţiile
în care se constată existenţa mai multor fapte, care au conţinutul mai multor
infracţiuni sau când fapta săvârşită se identifică cu conţinutul mai multor infracţiuni.
Definiţia cel mai des îmbrăţişată de doctrină a unităţii de infracţiune este
aceea potrivit căreia unitatea de infracţiune presupune activitatea infracţională
formată dintr-o singură acţiune ori inacţiune ce decurge din natura faptei
sau din voinţa legiuitorului, săvârşită de o persoană şi în care se identifică
conţinutul unei singure infracţiuni.294 

9.1.1. Felurile unităţii de infracţiune

Literatura distinge două feluri de unitate de infracţiune: unitate naturală de


 293
C.Bulai, Drept Penal, P.Gen.,vol.I, 1992, pag.207; Vasile Papadopol, Doru Pavel, Formele Unităţii
infracţionale în Dreptul Penal Român, Casa de Editură şi Presă „ Şansa S.R.L.” Bucureşti 1992
 294
I.Oancea, Drept Penal, P.Gen.,Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti !971, pag.216; M.Zolineak,
Drept Penal, vol.II, 1976, pag.191; C-tin Mitrache, op.cit., pag.198; Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi, op.cit.
pag.134.
 295
C-tin Mitrache, op.cit., pag. 199.

155
Aurel Teodor Moldovan
infracţiune şi unitate legală de infracţiune
Unitatea naturală de infracţiune se poate defini ca fiind unitatea acţiunii
sau inacţiunii prin care se realizează conţinutul unei singure infracţiuni. Aceasta se
caracterizează, pe lângă faptul că există o singură acţiune sau inacţiune, prin aceea
că există o singură formă de vinovăţie şi un singur rezultat. Literatura juridică reţine
unitatea de infracţiuni sub trei forme: infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi
infracţiunea deviată.295 
Unitatea legală de infracţiune este dată nu de natura faptei săvârşite,
ci de voinţa legiuitorului care reuneşte în conţinutul unei singure infracţiuni,
două acţiuni sau inacţiuni care ar putea constitui, fiecare în parte conţinutul unor
infracţiuni distincte. În acest caz, deşi nu mai avem neapărat o singură acţiune
sau inacţiune, legiuitorul a considerat că există o strânsă legătură între acţiuni sau
inacţiuni, legătură realizată de elementul subiectiv. Unitatea legală de infracţiuni
este consacrată de Codul penal în patru forme: infracţiunea continuată, infracţiunea
complexă, infracţiunea de obicei şi infracţiunea progresivă.

9.2. UNITATEA NATURALĂ DE INFRACŢIUNE

9.2.1. Infracţiunea simplă

Infracţiunea simplă se caracterizează, din punct de vedere obiectiv, printr-o


singură acţiune sau inacţiune, un singur rezultat, iar din punct de vedere subiec-
tiv, printr-o singură formă de vinovăţie. Infracţiunea simplă, sub aspect obiectiv,
se poate realiza, fie prin o singură intervenţie a făptuitorului asupra obiectului
infracţiunii, fie prin mai multe intervenţii, care se succed imediat în timp asupra
obiectului infracţiunii (ex: vătămarea corporală poate interveni, fie datorită unei
lovituri, fie datorită mai multor lovituri). Esenţial este că toate aceste acte, deşi pot
avea şi semnificaţie proprie, în cazul infracţiunii simple sunt înglobate în aceeaşi
acţiune, pierzându-şi astfel această semnificaţie proprie. Este important de arătat
că actele de executare multiple se integrează în mod natural în aceeaşi infracţiune.
Infracţiunea simplă are ca particularitate faptul că momentul consumării coincide
cu momentul epuizării.296 
În cazul infracţiunii simple, atât obiectul cauzei, cât şi forma de vinovăţie,
subiectul pasiv, celelalte elemente sunt unice. Este diferită situaţia în care printr-o
singură acţiune se aduce atingere valorilor ocrotite care aparţin mai multor titulari.
Astfel, în cazul infracţiunilor contra persoanei, pluralitatea persoanei vătămate va
determina o pluralitate de infracţiuni. Infracţiunile vor fi într-un număr echivalent
cu numărul persoanelor vătămate prin infracţiune.

 296
Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi, op.cit. pag.136.
 297
C-tin Mitrache, op.cit., pag. 200.
156
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
Situaţia este diferită în cazul infracţiunilor contra vieţiii, legiuitorul creând o
infracţiune complexă (ex: omorul deosebit de grav, uciderea din culpă dacă prin
fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane). Literatura
consideră că în cazul altor infracţiuni decât cele care vatămă persoana, numărul
mai mare de persoane vătămate nu duce la stabilirea unei pluralităţi de infracţiuni.
Se dă exemplu cazul furtului printr-o singură acţiune de la mai multe persoane
(cazul unei persoane care ar fura din bunurile mai multor persoane care bunuri au
fost depozitate la un loc). În acest caz valoarea ocrotită care este vătămată este
patrimoniul însuşi, deci avem de-a face cu o unitate de infracţiune.297 

9.2.2. Infracţiunea continuă

Infracţiunea continuă se caracterizează prin prelungirea în chip natural


a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective, care
continuă şi după consumare până la intervenţia unei forţe contrare.298  Literatura299 
afirmă că acţiunea sau inacţiunea infracţională durează până când este oprită de o
forţă contrară care poate fi: voinţa infractorului, intervenţia autorităţii sau intervenţia
altei persoane. În momentul în care acţiunea infracţională este curmată, infracţiunea
se epuizează, iar reluarea activităţii infracţionale va constitui o nouă infracţiune.
Infracţiunea continuă, deşi nu este definită, reiese din dispoziţiile părţii speciale
a Codului penal fiind identificată după elementul material al laturii obiective ce
presupune o acţiune sau o inacţiune, care prin natura ei se prelungeşte în timp
(„deţinerea”, „purtarea”, „conducerea unui autovehicul”, „lipsirea”). Ca exemple
de infracţiuni continue putem menţiona: furtul de curent electric, portul ilegal de
uniformă, evadarea, dezertarea, deţinerea de arme şi muniţii, abandonul de familie.
Pe parcursul desfăşurării elementului material al laturii obiective pot apărea
întreruperi ce pot fi determinate de natura activităţii infracţionale. Spre exemplu:
portul ilegal de uniformă este susceptibil de a fi întrerupt noaptea şi reluat dimineaţa.
Literatura a reţinut că reluarea de dimineaţă a portului ilegal de uniformă nu schimbă
rezoluţia infracţională a infractorului. Acesta în baza aceleiaşi hotărâri infracţionale
reia în fiecare dimineaţă elementul material al laturii obiective. Deci, în acest caz,
nu există o nouă hotărâre infracţională. Având în vedere acest aspect, doctrina
penală300  a făcut distincţie între infracţiunile continue succesive (cazul de mai
sus) şi infracţiunile continue permanente. Pentru acestea din urmă este important
de remarcat că fiecare întrerupere în acţiunea infracţională duce la epuizarea
infracţiunii continue, iar reluarea activităţii infracţionale înseamnă săvârşirea unei
noi infracţiuni continue. Infracţiunile continue permanente se caracterizează prin
desfăşurarea activităţii infracţionale fără întrerupere, fără să fie nevoie de intervenţia
făptuitorului pentru prelungirea acesteia (ex: în cazul furtului de energie electrică
sau de semnal TV, orice întrerupere a racordului la reţea reprezintă epuizarea
 298
Vasile Papadopol, Doru Pavel op.cit.pag.60, V.Dongoroz op.cit. pag.326.
 299
M.Basarab op.cit. pag.84
 300
C.Bulai op.cit. pag.140, C-tin Mitrache, op.cit., pag. 201, I.Oancea, op.cit. pag.194.
 301
C-tin Mitrache, op.cit., pag. 201, T.J.Bihor, d.nr. 92/1996, Dreptul, pag. 62.
157
Aurel Teodor Moldovan
infracţiunii de furt. O eventuală rebranşare ar echivala cu o punere în aplicare a
unei noi rezoluţii infracţionale, deci am fi în situaţia săvârşirii unei noi infracţiuni
de furt de curent sau semnal TV).
Cunoaşterea infracţiunii continue are relevanţă în aplicarea anumitor instituţii
de drept penal. Momentul faţă de care se calculează şi se aplică aceste instituţii este
momentul epuizării infracţiunii. Astfel legea penală cu privire la aplicarea legii penale
în timp, legea penală aplicabilă va fi legea în vigoare în momentul epuizării faptei.
De la acest moment, se calculează termenul de prescripţie a răspunderii penale,
de la acest moment se stabileşte incidenţa unui act de clemenţă. În ceea ce priveşte
aplicarea legii penale în spaţiu, dacă o parte din infracţiune sau rezultatul acesteia
s-au produs pe teritoriul ţării, va fi recunoscută incidenţa legii penale române.301  Ca
exemplu: dacă făptuitorul a început activitatea infracţională înainte de împlinirea
vârstei de 14 ani, această activitate nu va fi luată în seamă, iar minorul va răspunde
penal. Dacă activitatea continuată a început în timp ce făptuitorul era minor şi se
desfăşoară după ajungerea la majorat, acesta va fi sancţionat ca şi infractorul
major (de minoritate se va ţine seama în individualizarea pedepsei).

9.2.3. Infracţiunea deviată

Infracţiunea deviată este o formă a unităţii naturale de infracţiune, desem-


nând infarcţiunea săvârşită prin devierea acţiunii de la obiectul sau persoana
împotriva cărora era îndreptată, datorită greşelii făptuitorului, la alt obiect sau
persoană, pe de o parte, sau prin îndreptarea acţiunii – din eroare a făptuitorului
– asupra altei persoane ori altui obiect, decât acela pe care vrea făptuitorul să-l
vatăme, pe de altă parte.302 
Infracţiunea deviată se poate săvârşi în două moduri:
a) Fie prin devierea acţiunii infracţionale spre un alt obiect sau altă persoană
din greşeala făptuitorului (aberatio ictus). Spre exemplu, prin greşita manipulare a
armei, făptuitorul ucide o altă persoană decât cea pe care vroia să o ucidă iniţial.
b) Fie prin săvârşirea faptei asupra altui obiect sau altei persoane datorită
erorii făptuitorului cu privire la obiectul sau persoana asupra cărora acesta intenţiona
să acţioneze (error in personam). Spre exemplu, infractorul confundă pe rivalul
său, datorită nopţii, cu o altă persoană pe care o ucide.
În cazurile infracţiunii deviate, se consideră că această infracţiune este în
realitate una singură, şi nu o infracţiune cu privire la obiectul sau persoana vătămată
şi o tentativă cu privire la obiectul sau persoana care se vroia a fi vătămată. Există
în acest sens două opinii în doctrină.
Opinia dominantă în literatură303  susţine că în cazul infracţiunii deviate în

C.Bulai op.cit. pag.211.


 302

V.Dongoroz, Drept penal, 1939, pag.423; Traian Pop, Drept penal comparat, P.Gen, vol.II, Cluj
 303

1923, pag.469; I.Oancea, op.cit., pag.220-221.


158
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
orice modalitate ne găsim în prezenţa unei singure infracţiuni, anume cea realizată
în condiţiile devierii proiectului iniţial cu motivarea că legea penală apără toate
valorile sociale aflate sub protecţia sa. În altă opinie se susţine că în cazul devierii
acţiunii (aberatio ictus), dacă se constată că pe lângă infracţiunea deviată sunt
întâlnite în cauză şi condiţiile constitutive ale unei tentative pedepsibile alături de
infracţiunea consumată, trebuie reţinute ambele fapte în concurs de infracţiuni. În
acest caz se invocă faptul că legea nu apără viaţa unei anumite persoane, ci viaţa
tuturor persoanelor. Opinăm că, în acest caz, ne putem afla în faţa unei tentative
perfecte, proprii, improprii sau relativ improprii. Considerăm că nu poate fi absorbită
această tentativă de către infracţiunea consumată, deoarece ne-am afla în faţa
unei nepedepsiri a unei tentative pedepsibile.

9.3. UNITATEA LEGALĂ DE INFRACŢIUNE

Unitatea legală de infracţiune, spre deosebire de unitatea naturală de


infracţiune, este o creaţie a legiuitorului, care pedepseşte prin reunirea în conţinutul
unei singure infracţiuni două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni, care ar putea
constitui fiecare în parte o infracţiune.
Legiuitorul a creat unitatea legală de infracţiune din două sau mai multe
acţiuni cu semnificaţie proprie tocmai datorită legăturii strânse între ele.304 
În ceea ce priveşte unitatea legală de infracţiune Codul Penal viitor conţine
mai multe modificări în raport cu reglementările cuprinse în actualul Cod Penal.
Astfel, o primă modificare atinge denumirea capitolului „Pluralitatea de infracţiuni”
din Codul Penal în vigoare, în conţinutul căruia se reglementează formele pluralităţii
de infracţiuni, infracţiunea continuată şi cea complexă, iar în viitorul Cod Penal
denumirea capitolului este transformat din „Pluralitatea de infracţiuni” în „Unitatea şi
pluralitatea de infracţiuni”, deoarece în realitate se reglementează ambele instituţii
de drept penal, cu diferenţa că se acordă prioritate infracţiunii continuate şi acelei
complexe în raport cu pluralitatea de infracţiuni.
Formele unităţii legale sunt în număr de patru, legiutorul reţinând ca unitate
de infracţiuni: - infracţiunea continuată, - infracţiunea complexă,- infracţiunea de
obicei, - infracţiunea progresivă.

Codul penal actual Noul cod penal


Art 41- Unitatea infracţiunii conti­ Art 35- Unitatea infracţiunii conti­
nuate şi a celei complexe nuate şi a celei complexe
Alin.2: Infracţiunea este continuată Alin.1: Infracţiunea este continuată
când o persoană săvârşeşte la diferite când o persoană săvârşeşte la di-
intervale de timp, dar în realizarea ace­ ferite intervale de timp, dar în reali-
leiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni sau zarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva

 304
M. Zolyneak, op.cit, p.191
 305
Vintilă Dongoroz – Drept penal 1939, pagina 324.

159
Aurel Teodor Moldovan

inacţiuni care prezintă fiecare în parte, subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care
conţinutul aceleiaşi infracţiuni. prezintă, fiecare în parte, conţinutul
aceleiaşi infracţiuni.

9.3.1. Infracţiunea continuată

Infracţiunea continuată este reglementată de dispoziţiile articolului 41, alin.2


din actualul Cod Penal şi articolul 35 din noul Cod Penal, care prezintă ca element
de noutate în definiţia legală a infracţiunii continuate introducerea unei noi condiţii,
şi anume unitatea de subiect pasiv. Potrivit Codului Penal în vigoare infracţiunea
continuată este acea formă a unităţii legale caracterizată prin săvârşirea de către
aceeaşi persoană la intervale de timp diferite, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii
infracţionale a unor acţiuni sau inacţiuni, care prezintă fiecare în parte conţinutul
aceleiaşi infracţiuni.305 
Caracteristicile infracţiunii continuate rezidă din condiţiile prevăzute de
articolul 41 aliniatul 2 Codul Penal în vigoare şi articolul 35 aliniatul 1 din noul
Cod Penal. Astfel, pentru ca o infracţiune să fie continuată trebuie ca aceasta să
fie formată dintr-o pluralitate de acte de executare legate între ele printr-o triplă
unitate: unitate de subiect atât activ, cât şi pasiv, unitate de rezoluţie infracţională
şi unitate de conţinut al infracţiunii.306 

Condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate :


A) prima condiţie priveşte unitatea subiectului activ, în sensul că acţiunile sau
inacţiunile trebuie săvârşite de aceeaşi persoană. Există o infracţiune continuată
şi în cazul în care o persoană acţionând în baza aceleaiaşi rezoluţii participă la
săvârşirea unora din acţiunile componente ale infracţiunii în calitate de coautor,
iar la altele în calitate de complice, în asemenea caz, forma de unitate mai uşoară
se absoarbe în cea mai gravă307 . Este evident că se va reţine infracţiunea ca fiind
continuată şi în condiţia în care făptuitorul care participă are calitatea de autor
pentru unele acte, iar pentru altele calitate de complice.
O parte a literaturii consideră discutabil un astfel de punct de vedere, de-
oarece se încalcă relaţia de dependenţă a actelor de participaţie faţă de actele
de executare, nesocotindu-se cerinţa prevăzută de art.41 actualul Cod Penal şi
de art. 35 din viitorul Cod Penal, ca pluralitatea de acte componente să prezinte
conţinutul aceleiaşi infracţiuni, mai ales că nu asigură continuitatea in activitatea
infracţională aceleiaşi persoane în ceea ce priveşte situaţia ei juridică308 .
În situaţia în care o persoană instigă prin acţiuni repetate la infracţiuni diferite,
nu i se va reţine instigare continuată, ci concurs de infracţiuni.309  În acelaşi mod
se vor încadra juridic şi actele de complicitate repetate în baza aceleiaşi rezoluţii
şi aI. Oancea
 306 unor autori diferiţi.
, op.cit, p.172.
310 

 307
T. Suprem, s.p, D 1670/1971, R.R.D. nr.1/1972, p.155
 308
Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi, op.cit, p.141.
 309
V. Papadopol, Aspecte ale raporturilor dintre infracţiunea continuată şi formele de participaţie,
J.N. nr.5/1964, p.36.
 310
T.S, s.p., D 1261/1983, RRD nr.8/1983, p.59.
160
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
În ceea ce ne priveşte suntem de acord cu prima opinie din următoarele
considerente: condiţia unicităţii subiectului activ la care se referă tribunalul suprem
în decizia menţionată, are în vedere calitatea de complice şi autor sau coautor,
nu şi pe aceea de instigator. Reţinerea concursului de infracţiuni pentru instigare
repetată se referă la instigarea repetată pentru infracţiuni diferite or, literatura de
specialitate se referă la acte care fiecare în parte reprezintă conţinutul aceleiaşi
infracţiuni. Aceste prevederi se aplică şi în cazul complicităţii : dacă se va reţine
complicitatea pentru infracţiuni de natură diferită, este evident că ne vom afla în
cazul concursului de infracţiuni, şi nu al infracţiunii continuate. Dacă un făptuitor
va acţiona pentru sustragerea prin acţiuni repetate a materialelor de construcţii
dintr-un depozit prima dată în calitate de complice, iar apoi în calitate de autor sau
coautor este evident că se va reţine infracţiunea continuată. În condiţiile în care el va
acţiona în calitate de complice cu privire la infracţiunea de furt mai sus menţionată
şi în calitate de coautor la infracţiunea de vătămare corporală a paznicului care
i-a surprins în timp ce consumau un alt act al infracţiunii de furt, este evident că
se va reţine concursul de infracţiuni, pentru că fiind o infracţiune de natură diferită
s-a schimbat rezoluţiunea infracţională.
Cu privire la complicitatea reţinută ca şi concurs de infracţiuni în condiţiile
în care complicitatea are aceeaşi rezoluţie, însă autorii sunt diferiţi, arătăm că se
poate reţine infracţiunea continuată deoarece sunt respectate condiţiile de existenţă
ale acesteia.
În concepţia viitorului Cod Penal este necesară şi îndeplinirea condiţiei
unicităţii subiectului pasiv asupra căruia sunt îndreptate acţiunile sau inacţiunile
subiectului activ, care intră în conţinutul juridic al aceleiaşi infracţiuni.
B) a doua condiţie este aceea să existe o pluralitate de acţiuni sau inacţiuni,
care să fie săvârşite la intervale diferite de timp.
Există infracţiune unică continuată indiferent dacă unele din actele
infracţionale sunt consumate, iar altele rămase în fază de tentativă, ori de câte ori
inculpatul a săvârşit actele respective pe baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.311 
Pentru îndeplinirea acestei condiţii trebuie să se săvârşească două sau mai
multe acţiuni sau inacţiuni. Intervalele de timp nu trebuie să fie nici foarte lungi,
nici foarte scurte- ex. în condiţiile în care o persoană este lovită cu ocazia aceleaşi
agresiuni reprezintă conţinutul infracţiunii simple şi nu infracţiune continuată sau
săvârşirea infracţiunii de furt, prin comiterea mai multor acţiuni în aceeaşi împre-
jurare, cu aceeaşi ocazie. Suntem în această situaţie în condiţiile în care inculpatul
fură dintr-un apartament învecinat, însă neputând transporta toate bunurile odată
efectuează mai multe drumuri312 . Un timp prea îndelungat între actele de executare
poate duce la schimbarea rezoluţiei infracţionale, caz în care, în condiţiile în care
avem de-a face cu o rezoluţie distinctă, fapta săvârşită va fi o nouă infracţiune,
astfel că, se va reţine după caz concursul sau recidiva.

 311
T.S., s.p., D 1974/1969, RRD 12/1969, pag 180.
 312
C. Mitrache, op.cit, pag 203.
 313
M. Zolyneak, Drept Penal, vol.2 , P.Gen, pag.206-207.
 314
T.S, s.p., D nr.3886/1971, CD 1971, pag .248.
161
Aurel Teodor Moldovan
C) a treia condiţie este ca actele efectuate să fie săvârşite cu aceeaşi rezoluţie
infracţională. Elementul subiectiv care caracterizează infracţiunea continuată este
numai intenţia ca formă de vinovăţie, făptuitorul urmărind şi acceptând rezultatul
acţiunii sale. Literatura a reţinut pe de o parte faptul că rezoluţia infracţională trebuie
să fie anterioară activităţii infracţionale şi să se menţină în linii generale pe parcur-
sul executării actelor ce compun acea activitate.313  Un al doilea aspect reţinut de
doctrină este acela că unitatea de rezoluţie este păstrată şi în cazul în care a în-
ceput procesul penal pentru actele de executare săvârşite anterior, însă infractorul
continuă săvârşirea altor acte, în baza rezoluţiei infracţionale iniţiale.314 
Pentru a se realiza infracţiunea continuată trebuie ca infractorul să aibă
o imagine de ansamblu a activităţii ulterioare pe care o va desfăşura. Această
rezoluţie infracţională trebuie apreciată în funcţie de fiecare situaţie în parte, în
fapt putând să existe numeroase elemente care pot conduce la concluzia că a fost
îndeplinită această condiţie de existenţă a infracţiunii continuate (unitatea obiectului
infracţiunii, a locului, a persoanei vătămate, unitatea de timp, folosirea aceloraşi
procedee în săvârşirea activităţii infracţionale)315 .
D) actele de executare să prezinte fiecare în parte conţinutul aceleiaşi
infracţiuni. Fiecare act de executare constă în acţiunea sau inacţiunea ce realizează
conţinutul juridic al aceleiaşi infracţiuni.
Literatura arată că acţiunile succesive nu trebuie să fie identice, ci trebuie
să realizeze fiecare conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Fiecare infracţiune privită în
parte poate prezenta anumite particularităţi, cu condiţia ca ivirea acestora să nu
conducă la luarea unei noi hotărâri infracţionale, să nu conducă la schimbarea
tipului de infracţiune.316 
Condiţia este îndeplinită şi atunci când actele de executare nu reprezintă
toate infracţiuni consumate, unele putând rămâne în fază de tentativă.
În practica judiciară s-a reţinut întemeiat că vor forma unitate sub forma
infracţiunii continuate şi actele de executare care realizează, unele forma de bază
sau varianta tip, iar altele varianta calificată a acelei infracţiuni cu respectarea,
desigur şi a celorlalte condiţii.317 

Efectele şi importanţa realizării infracţiunii continuate. Stabilirea caracterului


continuat prezintă importanţa în practică cu privire la mai multe aspecte. Codul
penal actual în art.122, alin. 2, precum şi Codul Penal viitor, în art. 154, alin.2,
stabileşte ca dată a săvârşirii infracţiunii continuate, data comiterii ultimei acţiuni sau
inacţiunii. Astfel legea spune că de la momentul epuizării se calculează termenul
de prescripţie a răspunderii penale şi se stabileşte incidenţa unui act de clemenţă.
În funcţie de momentul epuizării se stabileşte şi legea penală aplicabilă
în timp: astfel legea penală aplicabilă este cea în vigoare din momentul epuizării
infracţiunii. Dacă actele de executare sau rezultatul se situează pe teritorii diferite,
conform principiului ubicuităţii, legea penală aplicabilă va fi cea română, dacă o
parte din acte sau rezultatul s-a produs pe teritoriul României. În condiţiile în care
 315
C. Mitrache, op.cit, pag.204
 316
M. Zolineak, op.cit., pag.427.
 317
T.S., s.p., d. Nr. 241/1971, C.D. 1971, pag.243.

162
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
făptuitorul a început executarea înainte de împlinirea vârstei de 14 ani, actele de
executare anterioare acestei vârste nu se iau în considerare, ci numai cele de
după împlinirea vârstei de 14 ani, iar dacă infracţiunea continuată a început să
fie comisă mai înainte de împlinirea vârstei de 18 ani şi a continuat după aceea,
infractorul va răspunde penal ca major. În cadrul individualizării pedepsei se va
ţine seama de cazul că o parte de acte au fost săvârşite în perioada minorităţii.

Tratamentul penal al infracţiunii continuate. Infracţiunea continuată este o


cauză de agravare facultativă a pedepsei pentru acea infracţiune. Având în vedere
că infracţiunea continuată este tratată ca unitate de infracţiuni, aplicarea pedepsei
se va face într-o singură etapă.
În actuala reglementare, pedeapsa pentru infracţiunea continuată se aplică
prin condamnarea către maximul special al pedepsei, şi adăugarea unui spor,
în condiţiile în care instanţa considera necesar. Sporul nu poate depăşi 5 ani în
condiţiile în care pedeapsa este închisoarea, iar în condiţiile în care pedeapsa este
amenda, se aplică un spor de până la jumătate din maximul amenzii. Reglemen-
tarea actuală specifică şi faptul că dacă infractorul condamnat definitiv pentru o
infracţiune continuată, este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care
intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită
în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai mică
decât cea stabilită anterior. Această dispoziţie permite instanţei numai stabilirea unei
pedepse mai mari sau menţinerea pedepsei iniţiale, interzicând acesteia aplicarea
unei pedepse mai uşoare pentru infracţiunea cu privire la care s-a pronunţat deja.
Codul penal actual Noul cod penal
Art 42- Pedeapsa pentru infracţi­unea Art 36- Pedeapsa pentru infracţi­unea
continuată continuată şi infracţiunea complexă
Infracţiunea continuată se sancţio­nează Alin.1: Infracţiunea continuată se
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru sancţionează cu pedeapsa prevăzută
infracţiunea săvărşită, la care se poate de lege pentru infracţiunea săvârşită,
adăuga un spor, potrivit dispoziţiilor art. al cărei maxim se poate majora cu cel
34 sau, după caz, art. 401 alin.1. mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii,
respectiv cu cel mult o treime în cazul
pedepsei amenzii.

În noul Cod penal se modifică atât sediul materiei (în actualul Cod Penal
este vorba de dispoziţiile art.41,art.42, art.43, iar în noul Cod sediul materiei este
redat de art.35, art.36, art. 37), cât şi tratamentul penal al infracţiunii continuate.
Astfel noul Cod prevede la art. 36 alin.1, că infracţiunea continuată, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei
maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu
 318
Vezi C. Mitrache, op.cit, pag. 206.
 319
I. Oancea , op.cit, p.443, C. Mitrache, op.cit, pag. 206.
163
Aurel Teodor Moldovan
cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii.
Infracţiuni ce nu se pot săvârşi în mod continuat. Infracţiunea continuată
nu este posibilă la infracţiunea comisă din culpă, la infracţiunile al căror obiect nu
este susceptibil de divizare318 , şi nici la cele care presupun repetarea activităţii în
vederea realizării conţinutuliu infracţiunii (infracţiunile de obicei).319 

9.3.2. Infracţiunea complexă

Infracţiunea complexă este consacrată în actualul Codul penal la art.41


alin.3, iar în Codul penal nou este reglementată la art.35 alin.2. Infracţiunea
complexă este definită în Codul penal actual ca fiind infracţiunea ce cuprinde în
conţinutul ei ca element constitutiv sau ca circumstanţă agravantă o acţiune sau
Codul penal actual Noul cod penal
Art 41- Unitatea infracţiunii conti­ Art 35- Unitatea infracţiunii conti­
nuate şi a celei complexe nuate şi a celei complexe
Alin.3: Infracţiunea este complexă când Alin.2: Infracţiunea este complexă când
în conţinutul său intră, ca element sau ca în conţinutul său intră, ca element con-
circumstanţă agravantă, o acţiune sau stitutiv sau ca element circumstanţial
inacţiune care constituie prin ea însăşi o agravant, o acţiune sau inacţiune
faptă prevăzută de legea penală. care constituie prin ea însăşi o faptă
prevăzută de legea penală.

o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Noul
Cod Penal aduce o modificare în structura definiţiei infracţiunii complexe, în sensul
că expresia „ca element sau circumstanţă agravantă” se înlocuieşte cu expresia
„ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant”, întrucât această
modificare a fost cerută de doctrina penală.
În structura infracţiunii complexe se include, deci, conţinutul altei infracţiuni
care este absorbită de infracţiunea complexă, pierzându-şi autonomia infracţională.
Infracţiunea complexă poartă numele de infracţiune absorbantă, iar infracţiunea
inclusă în conţinutul său poartă numele de infracţiune absorbită.320 
Sub aspectul obiectului, infracţiunea complexă se caracterizează prin
existenţa unui obiect juridic reprezentat de două relaţii sociale: de exemplu,
infracţiunea de tâlhărie vatămă relaţia socială ce asigură dreptul la proprietate,
cât şi pe cea care priveşte integritatea corporală a persoanei.321 
Se impune precizarea că, la crearea infracţiunii complexe legiuitorul a avut
în vedere existenţa unor legături obiective şi subiective între faptele ce intră în
conţinutul infracţiunii complexe, în sensul că una din infracţiuni serveşte ca mijloc
pentru realizarea celeilalte care constituie scop în ansamblul activităţii infracţionale
 320
M. Zolineak, op.cit., pag.443.
 321
Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi, op.cit, p.143.
 322
C.Bulai, Tâlhăria şi lipsirea de libertate în mod ilegal, infracţiune unică sau concurs de infracţiuni,
Revista „Drept penal”, nr.II/1994, pag.131.
164
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
a făptuitorului.322 
Din definiţia legală a infracţiunii complexe rezultă că aceasta se poate
prezenta în două forme: infracţiunea complexă tip sau simplă şi infracţiunea
complexă agravantă sau infracţiunea complexă calificată. Infracţiunea complexă
tip sau simplă, sau propriu-zisă, se caracterizează prin aceea că în conţinutul
ei intră ca element constitutiv o acţiune sau o inacţiune ce reprezintă conţinutul
unei alte infracţiuni. În această infracţiune avem două infracţiuni distincte reunite
de către legiuitor, care a creat o a treia infracţiune deosebită de celelalte două.
Exemplul clasic oferit de literatura de specialitate este infracţiunea de tâlhărie,
care cuprinde în conţinutul ei două infracţiuni distincte: furt şi ameninţare sau
furt şi lovire sau alte violenţe.323  Reunirea infracţiunilor şi crearea celei de-a treia
a fost impusă legiuitorului de legătura strânsă ce există între cele două sau mai
multe infracţiuni ce apar în conţinutul celei de-a treia. Această conexiune poate
echivala cu existenţa, fie a unui raport mijloc-scop (pentru a asigura luarea bunului,
infractorul foloseşte ameninţarea), fie un raport de la antecedenţă la consecinţă.
Această conexitate trebuie constatată în fiecare caz concret de către instanţa de
judecată, întrucât lipsa acestuia duce la calificarea ca şi concurs de infracţiune.324 
În literatura juridică penală, s-a stabilit că există o formă a infarcţiunii complexe
propriu-zise şi în cazul în care există o faptă incriminată independent la care se
adaugă unele condiţii speciale care fac să apară un nou tip de infracţiune cu caracter
complex. Astfel, în conţinutul infracţiunii complexe intră ca element o acţiune ce
formează conţinutul unei alte infracţiuni, fără a forma o a treia infracţiune distinctă
(ex: infracţiunea de atentat care pune în pericol siguranţa statului este formată din
infracţiunea de vătămare corporală gravă, omor săvârşit în anumite condiţii – vic-
tima îndeplineşte o activitate importantă în stat,etc – în cazul infracţiunii de ultraj,
este cuprins conţinutul infracţiunilor de insultă, calomnie, ameninţare.)
Infracţiunea complexă ca variantă agravantă. Se mai numeşte şi infracţiunea
complexă calificată şi se caracterizează prin aceea că în conţinutul său este inclusă
ca circumstanţă agravantă sau ca element circumstanţial agravant o acţiune sau
inacţiune ce constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Exemplele
din literatură sunt violul, care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei,
tâlhăria sau pirateria, care a avut ca urmare moartea victimei, furtul calificat prin
efracţie (art.209,lit.i, C.pen actual sau art, 229, lit. D, noul Cod Penal). În toate
aceste cazuri de infracţiuni, legiuitorul alătură conţinutului de bază o circumstanţă
agravantă sau aşa cum este folosit de viitorul Cod Penal un element circumstanţial
agravant, care constituie prin el însuşi, o infracţiune.
Nu orice infracţiune calificată este însă infracţiune complexă. Exemplul
dat de literatură este acela al furtului calificat săvârşit într-un loc public, pe timpul
nopţii. În acest caz avem de-a face cu o infracţiune simplă, circumstanţa agravantă
neconstituind conţinutul altei infracţiuni. În cazul furtului prin efracţie însă, avem o
infracţiune complexă, deoarece circumstanţa agravantă (elementul circumstanţial
 323
M. Zolineak, op.cit., pag.219, L.Biro, Drept penal 1971,op.cit, pag.157.
 324
T.S., s.p., d. Nr.216/1979, Culegere de decizii, 1979, pag.328.
 325
C. Mitrache, op.cit, pag. 207.
165
Aurel Teodor Moldovan
agravant în concepţia noului Cod) poate forma conţinutul unei infracţiuni de sine
stătătoare (furtul se săvârşeşte în acest caz prin distrugerea încuietorilor, fapt ce
poate constitui infracţiune distinctă).325 
Infracţiunea complexă calificată poate fi rezultatul unirii unei infracţiuni
complexe tip cu circumstanţa agravantă (ex: tâlhăria urmată de moartea victimei).

Structura infracţiunii complexe. Infracţiunea complexă cuprinde în conţinutul


său elementele infracţiunilor reunite sau absorbite. Obiectul infracţiunii complexe
este şi el complex, având un obiect juridic principal şi altul secundar. Elementul ju-
ridic principal este vizat de infracţiunea absorbantă, iar cel secundar de infracţiunea
absorbită.
Forma de vinovăţie este, în cazul infracţiunii complexe tip, intenţia, făptuitorul
urmăreşte şi acceptă rezultatul acţiunilor sale. În cazul infracţiunii complexe varianta
agravantă, forma de vinovăţie este praeter intenţia sau intenţia depăşită.

Efecte juridice. Infracţiunea se consumă la realizarea acţiunilor sau


inacţiunilor ce reprezintă elementul material al laturii obiective şi producerea re-
zultatelor prevăzute în conţinutul infracţiunii. De regulă, infracţiunea complexă nu
necesită o prelungire în timp a acţiunilor sau inacţiunilor şi nici a rezultatului, de
aceea, având în vedere că infracţiunile ce intră în conţinutul infracţiunii complexe
îşi pierd autonomia, infracţiunea complexă va fi tratată ca o singură infracţiune,
faţă de care va fi apreciată incidenţa instituţiilor de drept penal, analizate anterior.
Dacă din punct de vedere obiectiv conţinutul infracţiunii nu se realizează
(ex: în cazul tâlhăriei s-au produs lovirile, însă victima nu a fost deposedată de
bun), sunt întrunite condiţiile de reţinere a tentativei.
Infracţiunea complexă nu reprezintă o cauză de agravare a răspunderii pe-
nale, sancţiunea aplicabilă fiind cea prevăzută de lege. Sunt aplicabile dispoziţiile
art. 43 din actualul Cod, însă dispoziţiile cu privire la pedeapsa aplicată pentru
infracţiunea complexă sunt diferite în Codul Penal viitor, astfel, se prevede în art.
36, alin. 2 din noul Cod că infracţiunea complexă se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiune. Tot astfel, în alin. 3 al aceluiaşi articol se arată
că înfracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai
rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută
de lege pentru infracţiunea complexă consumată.
Complexitatea naturală.326  Reprezintă absorbirea în chip natural de către
infracţiunea fapt consumat a tentativei, la acea infracţiune, ori în cazul unor
infracţiuni contra persoanei, absorbirea infracţiunilor mai uşoare de altele mai grave
(ex: infracţiunea de omor consumat cuprinde în mod natural şi elementele tentativei
de omor şi elementele infracţiunilor mai puţin grave – vătămarea corporală, etc.).
Ca efecte, infracţiunea absorbantă nu devine o infracţiune complexă, ci rămâne o
infracţiune simplă, însă nerealizarea conţinutului infracţiunii mai grave va atrage
răspundearea pentru infracţiunea mai uşoară.

 326
V.Papadopol,op.cit., pag.189.
166
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
9.3.3. Infracţiunea progresivă

Este definită în doctrină ca fiind acea infracţiune care după momentul


consumării infracţiunii produce un rezultat care se amplifică progresiv, fără
intervenţia făptuitorului, fie prin agravarea urmării imediate, fie prin producerea
de noi urmări corespunzătoare unei infracţiuni mai grave.327  Infracţiunea rezultată
în urma amplificării urmărilor absoarbe în conţinutul ei şi infracţiunile mai uşoare.
Spre deosebire de complexitatea naturală, absorbţia este legală, fiind incriminate
ca infracţiune etapele de amplificare a rezultatului.328 
Exemplul oferit de literatură este fapta de lovire, care va constitui iniţial
conţinutul infracţiunii de lovire sau alte violenţe (art.180, alin.1 din Codul Penal ac-
tual sau art.193 noul Cod Penal.), al cărei rezultat se poate agrava, devenind lovire
calificată (îngrijire medicală de cel mult 20 de zile, art.180, alin.2 C.p. actual, art.
193, alin.2 viitorul Cod Penal, care prevede varianta îngrijirilor medicale de cel mult
90 de zile), rezultatul se poate agrava, vătămarea necesitând îngrijiri medicale de
până la 60 de zile (vătămare corporală art.181 al Codului Penal actual) sau îngrijiri
medicale de mai mult de 90 de zile( art.194 din viitorul Cod Penal). Rezultatul se
poate agrava astfel încât victima să necesite îngrijiri medicale de mai mult de 60
de zile, caz în care suntem în situaţia infracţiunii de vătămare corporală gravă aşa
cum este prevăzut de art.182, Codul Penal în vigoare. În fine, când vătămarea
a dus la moartea victimei, s-a realizat conţinutul infracţiunii de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte (art.183 Codul Penal în vigoare, art.195 Codul Penal viitor).
Faţă de momentul consumării, care este acela al săvârşirii elementului
material al laturii obiective, adică al comiterii infracţiunii, momentul epuizării este
reprezentat de ultimul rezultat amplificat produs. O parte a doctrinei apreciază că
efectele juridice ale acestei infracţiuni sunt similare celor de la infracţiunile continuie,
continuate, adică momentul epuizării, al producerii ultimului rezultat amplificat, este
momentul de la care se calculează şi devin incidente instituţiile de drept penal.329 
Cealaltă parte a doctrinei invocă o decizie de îndrumare a instanţei su-
preme , arătând că data de săvârşire a infracţiunii progresive trebuie considerată
330 

data comiterii acţiunii iniţiale, şi nu momentul producerii rezultatului mai grav. În


această opinie se apreciază că trebuie luată în considerare condiţia persoanei în
momentul săvârşirii faptei, şi nu în momentul producerii rezultatului.

9.3.4 Infracţiunea de obicei

Infracţiunea de obicei este o formă a unităţii naturale de infracţiune,


care constă în repetarea faptei incriminate, astfel încât să releve o obişnuinţă a
 327
C.Bulai op.cit. pag.219; V.Papadopol,D.Pavel, Formele unităţii infracţionaleîn dreptul penal român,
Casa de editură şi presă „ŞansaS.R.L.”, Bucureşti, 1992.
 328
C.Bulai op.cit. pag.219.
 329
C. Mitrache, op.cit, pag. 209.
 330
Decizia de îndrumare nr.1/1987, R.R.D.nr.8/1987, pg.45.
 331
A.Dincu, Drep penal,P.gen, vol.I,T.U.B.Bucureşti, 1975,pag.255, C.Bulai op.cit. pag.219.
167
Aurel Teodor Moldovan
făptuitorului, o îndeletnicire a acestuia, în aşa fel încât să se atribuie ansamblului
de infracţiuni, pericolul social al infracţiunii.331  Această infracţiune se caracterizează
prin aceea că fapta se reia în aşa fel încât din reluarea elementului material al
laturii obiective reiese caracterul de obişnuinţă, de îndeletnicire. Faptele în sine
nu prezintă un pericol social de sine stătător, neavând semnificaţie penală, doar
împreună în condiţiile în care arată obişnuinţa sau îndeletnicirea făptuitorului, ele
pot caracteriza infracţiunea (ex: cerşetoria, vagabondajul, prostituţia).
De esenţa infracţiunii de obicei, deci ca trăsătură constitutivă a acestei
infracţiuni, este repetarea acţiunilor infracţionale, de aceea infracţiunea de obicei
nu se confundă cu infracţiunea continuată, unde fiecare act de executare realizează
conţinutul infracţiunii. Infracţiunea de obicei nu este posibilă în forma tentativei şi
nici nu poate fi săvârşită în coautorat.
În acest caz se distinge, pe lângă momentul consumării şi un moment al
epuizării, corespunzător săvârşirii ultimului act de executare. În funcţie de momentul
epuizării se aplică şi se calculează celelalte instituţii de drept penal.

168
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

CAPITOL X
PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

10.1. GENERALITATI PRINVIND PLURALITATEA DE INFRACTIUNI

Pluralitatea de infracţiuni este reglementată în Codul penal actual, în cadrul


capitolului IV, la art. 32-40, iar în noul Cod penal, la capitolul V, la art. 35-45.
Pluralitatea de infracţiuni se referă la situaţia în care aceeaşi persoană
săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni, fie înainte de a fi condamnată defini-
tiv pentru vreuna din ele, fie după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă
infracţiune. Includerea pluralităţii de infracţiuni în titlul privind infracţiunea, reflectă
concepţia legiuitorului de a acorda prioritate problemelor de stabilire a situaţiilor în
care există pluralitate de infracţiuni.332 
Formele pluralităţii de infracţiuni sunt consacrate de Codul penal în vigoare la
art. 32, care prevede că pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, concurs de
infracţiuni sau recidivă. Literatura de specialitate recunoaşte şi un al treilea caz
de pluralitate de infracţiuni, anume pluralitatea intermediară, care nu constituie
nici concurs, nici recidivă. Astfel că, spre deosebire de Codul Penal în vigoare, cel
viitor reglementează, în mod expres în art. 44 pluralitatea intermediară, ca cea de-a
treia formă a pluralităţii de infracţiuni. Prin urmare, referitor la formele pluralităţii de
infracţiuni, Codul Penal viitor reglementează trei forme ale pluralităţii de infracţiuni
reţinute în doctrina penală, pe de o parte, dar şi recunoscute şi întâlnite în practica
judiciară, pe de altă parte, şi anume concursul, recidiva şi pluralitatea intermediară
de infracţiuni.
Concursul de infracţiuni presupune săvârşirea a mai multor infracţiuni,
înainte ca persoana care le-a săvârşit să fie condamnată definitiv pentru una din ele.
Recidiva, pe de altă parte, constă în repetarea comportamentului
infracţional, ulterior momentului supunerii făptuitorului sistemului de influenţare pe
care îl presupune condamnarea şi în unele cazuri, chiar executarea. Concursul
de infracţiuni şi recidiva reprezintă formele de bază ale pluralităţii de infracţiuni
potrivit reglementării actuale.
Alături de acestea există situaţia pluralităţii intermediare atunci când in-
fractorul săvârşeşte o nouă infracţiune, după condamnarea definitivă, mai înainte
de executarea pedepsei, sau stingerea executării acesteia, fără a fi îndeplinite
 332
C.Bulai, op.cit., pag.220, C.Mitrache,op.cit.,pag.213, Ghe.Nistoreanu,Al.Boroi,op.cit.pag.149.
169
Aurel Teodor Moldovan
condiţiile prevăzute pentru recidivă,333  această formă a pluralităţii este prevăzută
în dispoziţiile viitorului Cod Penal.

10.2. CONCURSUL DE INFRACTIUNI

Noţiune
Concursul de infracţiuni este desemnat în legislaţie şi doctrină ca fiind
forma pluralităţii de infracţiuni ce constă din săvârşirea a două sau mai
multe infracţiuni, de către aceeaşi persoană, mai înainte de a fi condamnată
definitiv, pentru vreuna dintre ele.334 

Condiţiile de existenţă a concursului de infracţiuni:


a) Prima condiţie se referă la săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni
Infracţiunile săvârşite pot fi de natură şi gravitate diferită; când infracţiunile
concurente sunt de aceeaşi natură avem de-a face cu un concurs omogen (acela
care cu aceeaşi ocazie aplică lovituri mai multor persoane, nu săvârşeşte o singură
infracţiune de lovire, ci atâtea infracţiuni în concurs, câte persoane au fost lovite.
În acest caz suntem în situaţia unui concurs omogen335 ), iar când infracţiunile
concurente sunt de natură diferită se reţine concursul eterogen.
Totodată infracţiunile pot fi prevăzute, atât în legi speciale, Codul penal,
cât şi în legi nepenale cu dispoziţii penale. Faptele pot fi consumate sau rămase
în stadiul de tentativă pedepsibilă sau asimilate tentativei (ex: art.173,alin.2 Codul
Penal actual şi art. 412 Codul Penal viitor, pedepsite ca atare336 ).
Nu are importanţă foma de vinovăţie cu care sunt comise aceste infracţiuni.
Nu are importanţă dacă infracţiunile sunt simple, continue, deviate, continuate,
complexe, progresive,etc. Condiţia este îndeplinită şi în cazul în care, parte din
infracţiuni sunt săvârşite în ţară şi parte în străinătate.337 
b) Infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Este îndeplinită
această condiţie şi când făptuitorul a participat în calitate de autor sau în calitate
de participant la săvârşirea infracţiunilor. Va fi îndeplinită condiţia şi când infrac-
torul a participat în calitate de complice, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale la
săvârşirea unori infracţiuni distincte.338 
Infractorul poate să fi comis unele infracţiuni în timpul minorităţii sau după
împlinirea vârstei de 18 ani. Şi în acest caz, poate fi reţinut concursul de infracţiuni.
 333
C.Bulai, op.cit., pag.223.
 334
V.Dongoroz I, pag.259, V.Dongoroz, Drept penal 1939, pag.331; C.Bulai, Drept penal 1992,
pag.222; I.Oancea,op.cit, pag.236; M.Zulineak, op.cit.,pag.233, C-tin Mitrache, op.cit.,pag.214.
 335
T.J.Alba, d.p.,40/1969,R.R.D., nr.5/1969,pag.181; T.M.Bucureşti, s.I.p., d.611/1993.
 336
T.S., s.p., d.2148/1983, R.R.D.nr.1/1985, apg.68; în cazul în care prin agresiunea săvârşită cu
intenţia dea ucide, împotriva a două persoane, inculpatul a cazuat mpoartea uneia şi a vătămat grav
integritatea corporală a celeilalte, a cărei viaţă a fost salvată – în sarcina sa urmează a fi reţinute în
concurs, infracţiunea de omor şi infracţiunea de tentativă de omor.
 337
C-tin Mitrache, op.cit.,pag.214
 338
T.S.,s.p.,d.4125/1973. R.1, pag.82.

170
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
c) A treia condiţie priveşte săvârşirea infracţiunilor mai înainte ca in-
fractorul să fi fost condamnat definitiv pentru vreuna din ele. Va fi îndeplinită
condiţia chiar dacă infractorul a fost condamnat pentru o infracţiune săvârşită ante-
rior, dar hotărârea nu era definitivă339  la data comiterii noii infracţiuni, ori hotărârea
de condamnare, deşi definitivă,a fost desfiinţată printr-o cale extraordinară de atac
(recurs în anulare, revizuire, etc)340 .
d) Infracţiunile săvârşite, sau cel puţin două dintre ele, să poată fi su-
puse judecăţii. În acest caz este posibil ca o faptă din cele săvârşite de făptuitor
să nu poată fi judecată, în cauză, instanţa constatând existenţa unei cauze care
înlătură răspunderea penală (amnistia, prescripţia, lipsa plângerii prealabile),
a unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei (legitimă apărare), sau se
constată o cauză de nepedepsire a infractorului: denunţarea de către mituitor a
dării de mită; retragerea mărturiei mincinoase, etc. În condiţiile în care infractorul
este trimis în judecată numai pentru o infracţiune, pentru celelalte fiind incidente
cauzele prezentate mai sus, nu va mai exista concurs de infracţiuni, deoarece
există numai o singură infracţiune care să fie supusă judecăţii.

Concursul de infracţiuni este cunoscut sub două forme: concursul real şi


concursul formal sau ideal.
A.Concursul real se mai numeşte şi concurs material şi se caracterizează
prin aceea că infractorul a săvârşit două sau mai multe infracţiuni, prin două sau mai
multe acţiuni sau inacţiuni, înainte ca persoana infractorului să fi fost condamnată
definitiv pentru vreuna din ele. Aşa cum am arătat mai sus, concursul poate fi
omogen – când infracţiunile sunt de natură similară şi eterogen – când infracţiunile
sunt de natură diferită.
În art. 38 din viitorul Cod Penal, concursul real de infracţiuni este definit
prin prisma precizării că infracţiunile concurente sunt săvârşite prin acţiuni sau
Codul penal actual Noul cod penal
Art 33- Concursul de infracţiuni Art 38- Concursul de infracţiuni
Lit. a) - când două sau mai multe Există concurs real de infracţiuni când
infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi două sau mai multe infracţiuni au fost
persoană, înainte de a fi condamnată săvârşite de aceeaşi persoană, prin
definitiv pentru vreuna dintre ele. Există acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte
concurs chiar dacă una dintre infracţiuni de a fi condamnată definitiv pentru
a fost comisă pentru săvârşirea sau vreuna dintre ele. Există concurs
ascunderea altei infracţiuni. real de infracţiuni şi atunci când una
dintre infracţiuni a fost comisă pen-
tru săvârşirea sau ascunderea altei
infracţiuni.

inacţiuni distincte, iar acest lucru se datorează şi de această dată cerinţelor făcute
 339
T.S.,s.p.,d.3008/1973, R.R.D., nr.3/1974, pag.147.
 340
C.Bulai, op.cit., pag.223 ; M.Zulineak, op.cit.,pag.252.
171
Aurel Teodor Moldovan
în doctrina de drept penal în materia instituţiei analizate.
Concursul real de infracţiuni este la rândul său de două feluri: a) concurs
real simplu şi b) concurs real calificat, caracterizat sau cu conexitate.341 
a) Concursul real simplu nu necesită existenţa vreunei legături între
infracţiunile comise prin acţiuni sau inacţiuni distincte. Unica legătură care
caracterizează acest concurs, este că infracţiunile sunt comise de aceeaşi
persoană.
b) Concursul real calificat sau caracterizat sau cu conexitate se
caracterizează prin existenţa unor legături, conexiuni între infracţiunile săvârşite
de aceeaşi persoană. În literatura juridică sunt menţionate mai multe feluri de
conexiuni: conexiunea topografică (infracţiunile sunt săvârşite în acelaşi loc); con-
exitatea cronologică, (infracţiunile sunt săvârşite în acelaşi moment sau succesiv);
conexitatea poate fi accidentală (atunci când o infracţiune este legată întâmplător
cu o altă infracţiune); conexitatea consecvenţională (în care o infracţiune este
săvârşită pentru a ascunde comiterea altei infracţiuni); conexitatea etiologică (în
care o infracţiune este săvârşită pentru a înlesni comiterea altei infracţiuni). În
literatura juridică se face distincţie între conexitatea etiologică (o infracţiune con-
stituie cauza săvârşirii altei infracţiuni) şi conexitatea teleologică342  (o infracţiune
constituie mijlocul pentru comiterea altei infracţiuni scop). În ceea ce ne priveşte
suntem de acord cu prima clasificare, considerând că în cadrul conexităţii etiologice
este inclusă şi conexitatea teleologică.
În dreptul penal român se reţin doar conexitatea etiologică şi conexitatea
consecvenţională.
1. Conexitatea etiologică se referă la legătura mijloc-scop între infracţiunile
comise – adică o infracţiune este comisă pentru a înlesni săvârşirea alei infracţiuni.
Conexiunea între infracţiuni, este atât de ordin obiectiv, cât şi de ordin subiectiv,
în sensul că una constituie cauză celeilalte, iar formele vinovăţiei sunt legate între
ele343  (în cazul conexiunii etiologice putem oferi exemplu înşelăciunea săvârşită
prin folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că înscrisul
este fals344 , ori exemplul faptei inculpaţilor care, pentru a sustrage diferite piese
electronice, în scopul folosirii lor la confecţionarea unor aparate de radio şi ampli-
ficatoare, le-au smuls din ansamblele electronice în care erau montate aducând
în stare de nefuncţionare acele instalaţii. S-a reţinut, pe lângă infracţiunea de
furt, în paguba avutului obştesc, şi infracţiunea de distrugere calificată, în paguba
avutului obştesc345 ).
Literatura arată că ambele infracţiuni trebuie să fie intenţionate, iar hotărârea
de a fi săvârşite este anterioară comiterii ambelor infracţiuni.346 
 341
C-tin Mitrache, op.cit.,pag.216, Ghe.Nistoreanu,Al.Boroi,op.cit.pag.151, Matei Basarab, op.cit.
vol II, pag. 11.
 342
Ghe.Nistoreanu,Al.Boroi,op.cit.pag.152.
 343
Matei Basarab, op.cit. vol II, pag. 12.
 344 Plenul T.S., dec. de îndrumare nr.9 din 23.12.1971, R.R.D., nr.2/1973, pag.136-137.
 345
T.S., s.p., d. Nr.56/1981, R.R.D., nr.9/1981, pag.69
 346
I.Fodor, Concursul cu conexitate, Explicaţii teoretice ale dreptului penal român, P.gen., vol.II,
pag.243-247
172
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
2. Conexitatea consecvenţională presupune o legătură de la cauză la efect
sau de la antecedenţă la consecinţă, în sensul că se comite o infracţiune pentru
a acoperi săvârşirea altei infracţiuni. În acest caz, hotărârea infracţională pentru
comiterea ultimei infracţiuni s-a luat după comiterea primei infracţiuni, în acest caz,
forma de vinovăţie pentru ultima infracţiune este întotdeauna intenţia. În ceea ce
priveşte prima infracţiune, ea poate fi săvârşită, atât cu intenţie, cât şi din culpă.347 
Exemplele clasice date de literatură sunt: fapta infractorului care pentru a ascunde
omorul, ucide sau ameninţă cu moartea pe martor şi fapta conducătorului auto, care
pentru a împiedica descoperirea uciderii din culpă într-un accident de circulaţie,
părăseşte locul accidentului.
B.Concursul ideal sau formal de infracţiuni se mai numeşte şi con-
cursul printr-o singură acţiune sau inacţiune. Este definit de literatura juridică
ca fiind o acţiune sau inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, care datorită
împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elemen-
tele mai multor infracţiuni. Deci, caracteristic pentru acest concurs este comiterea
mai multor infracţiuni, printr-o singură acţiune sau inacţiune. În aceste condiţii,
concursul cuprinde elemente obiective şi subiective ale mai multor infracţiuni (ca
latură obiectivă, se constată producerea mai multor urmări periculoase, reglemen-
tate de legea penală).
În ceea ce priveşte latura subiectivă, infracţiunile pot fi săvârşite toate cu
intenţie directă sau unele cu intenţie directă şi altele cu intenţie indirectă. Exemplul
dat de literatură348  este fapta săvârşită de infractor, care a comis un omor deosebit
de grav şi o tâlhărie. În cursul săvârşirii faptei, victimei i s-a pus un căluş şi apoi a
fost legată peste gură foarte strâns. În timp ce inculpaţii căutau banii în cameră,
victima se zbătea în aşa fel încât aceştia şi-au dat seama că nu poate respira bine.
Ei au discutat că ar fi cazul să o dezlege, pentru că altfel ar putea muri, însă nu au
făcut-o, grăbindu-se să plece.349  Deci, infractorii au prevăzut că victima ar putea
muri şi au acceptat acest rezultat. Faţă de tâlhărie, au acţionat cu intenţie directă,
iar faţă de infracţiunea de omor simplu, intenţia este indirectă.350 
Unele din infracţiuni pot fi comise cu intenţie, iar altele din culpă, dacă
infractorul nu a prevăzut urmarea, dar trebuia şi putea să o prevadă (ex: S-a tras
cu arma în direcţia unei persoane care a fost ucisă cu intenţie şi s-a rănit altă
persoană din culpă ).
Toate infracţiunile pot fi comise din culpă (neluarea vreuneia dintre măsurile
prevăzute de dispoziţiile referitoare la protecţia muncii de către persoana care are
îndatorirea de a le lua la locul de muncă, dacă prin aceasta se crează un peri-
col iminent de producere a unui accident de muncă sau îmbolnăvire, constituie
infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă
– art. 21 din Legea 5/1965. Dacă, însă, ca urmare a neluării măsurii respective,
s-a produs moartea unui muncitor, în sarcina inculpatului trebuie reţinută şi uci-
 347
Matei Basarab, op.cit. vol II, pag. 12, C-tin Mitrache, op.cit.,pag.217.
 348
Matei Basarab, op.cit. vol II, pag. 14.
 349
T.S.,c.7,d.62/1979, R.R.D., nr. 3/1980, pag.72.
 350
Matei Basarab, op.cit. vol II, pag. 14.
 351
T.S.,p.p., d. 315/1974, R.1, pag.219.
173
Aurel Teodor Moldovan
derea din culpă351 ). De altfel, şi concursul formal poate fi omogen sau eterogen
ca şi concursul real. În reglementarea noului Cod Penal se face referire directă la
denumirea de concurs formal de infracţiuni, spre deosebire de actuala reglemen-

Codul penal actual Noul cod penal


Art 33- Concursul de infracţiuni Art 38- Concursul de infracţiuni
Lit. b) - când o acţiune sau inacţiune, Există concurs formal de infracţiuni
săvârşită de aceeaşi persoană, când o acţiune sau o inacţiune săvârşită
datorită împrejurărilor în care a avut de o persoană, din cauza împrejurărilor
loc şi urmăririlor pe care le-a produs, în care a avut loc sau a urmărilor pe
întruneşte elementele mai multor care le-a produs, realizează conţinutul
infracţiuni mai multor infracţiuni.

tare unde nu se face o distincţie clară între denumirea de concurs real şi concurs
formal de infracţiuni.

10.3. TRATAMENT PENAL IN CAZ DE CONCURS DE INFRACTIUNI

În doctrina şi legislaţia penală sunt cunoscute trei sisteme de sancţionare


pentru concursul de infracţiune:
a) Sistemul cumulului aritmetic sau sistemul adiţionării pedepselor presu-
pune adunarea pedepselor stabilite pentru fiecare infracţiune din concurs (quot
delicta, tot poenae) şi executarea pedepselor rezultate din adunarea lor.352  S-a
reproşat sistemului şi în cazul pedepselor privative de libertate, se poate aplica un
cuantum de pedeapsă ce ar depăşi durată probabilă a vieţii unui om.
Sistemul adiţionării pedepselor a mai primit reproşul că ar crea un353  plus de
suferinţă, considerându-se că adunarea pedepselor reprezintă o pură retribuire în
acest caz – şi îşi pierde din caracterul de reeducare. În aceste condiţii se consideră
că pedeapsa nu ar trebui să depăşească o limită normală. Cu privire la pedeapsa
amenzii s-a reproşat sistemului adiţionării pedepselor că ar conduce în anumite
cazuri la o confiscare generală.
b) Sistemul absorbţiei presupune aplicarea pedepsei stabilite pentru cea
mai gravă dintre infracţiuni, aceasta absorbind pedepsele pentru infracţiunile mai
puţin grave (major poena absorbet minorem ). Sistemul a fost criticat, reproşându-
i-se că lasă nesancţionate celelalte infracţiuni. O altă critică era că modul de
sancţionare îi crează infractorului certitudinea că după comiterea unei infracţiuni
grave poate săvârşi oricâte altele, similare sau mai puţin grave, fiindcă va executa
 352
V.Dongoroz, Drept penal 1939, pag.339, N.T.Buzea, Infracţiuneapenală culpabilitatea, Ed. Ardealul,
Alba-Iulia, 1944; I.Tanoviceanu, Drept penal, vol.I,1912, pag.352, C-tin Mitrache, op.cit.,pag.218.
 353
M.Zulineak, op.cit.,pag.2570.
 354
Matei Basarab, op.cit. vol II, pag. 17.

174
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
doar sancţiunea mai severă. În felul acesta va fi încurajat să comită o infracţiune
sau mai multe de gravitate mai mică sau egală cu infracţiunea cea mai gravă.354 
c) Sistemul cumulului juridic sau al contopirii pedepselor este un sistem in-
termediar între cel al adiţionării şi cel al absorbţiei, presupunând aplicarea pedepsei
cele mai grave stabilite pentru fiecare infracţiune la care se poate adăuga un spor.

Codul Penal în vigoare consacră un sistem de sancţionare mixt: cumulul


juridic sau, după caz, absorbţia (art. 34,lit.a) Cod penal), pentru pedepsele principale
şi cumulul aritmetic ori după caz cumulul juridic pentru pedepsele complementare
ori măsurile de siguranţă, după cum acestea sunt de naturi diferite sau identice.
Art. 34 din actualul Cod Penal stabileşte că aplicarea pedepsei pentru
concursul de infracţiuni presupune două etape şi anume:
a. se stabileşte pedeapsa pentru fiecare din infracţiunile săvârşite
b. se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită în limitele
prevăzute de lege.
Stabilirea pedepsei reprezintă activitatea de individualizare a răspunderii
penale efectuată de instanţă pentru infracţiune concurentă. Aplicarea pedepsei
reprezintă următoarea etapă a stabilirii pedepsei în urma aplicării regulilor specifice
prevăzute în art. 34 din actualul Cod Penal.
Sistemul sancţionator este despărţit în art. 34 din Codul Penal, după cum
urmează:
a) în art. 34, alin.1, lit.a) se prevede că atunci când s-a stabilit pentru una
dintre infracţiunile în concurs o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi una
sau mai multe pedepse cu închisoarea ori cu amenda, se va aplica pe-
deapsa detenţiunii pe viaţă.
În acest caz, se consacră sistemul absorbţiei, sistem care se justifică pe
caracterul pedepsei, ţinându-se seama de faptul că detenţiunea pe viaţă, prin
natura ei, nu mai poate fi agravată.
b) Când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea
mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest
maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani.
c) Când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare,
care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim
nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la jumătate
din acel maxim.
d) Când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă,
se aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda, în
totul sau în parte.
e) Când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse
cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziţiei de la litera
b) la care se poate adăuga amenda potrivit dispoziţiei de la lit. c).
O a doua modalitate de pedepsire a concursului de infracţiuni, prevăzută
de legiuitor, este consacrarea sistemului cumulului aritmetic al pedepselor, prin
prevederea că se poate aplica o pedeapsă care reprezintă totalul pedepselor sta-
175
Aurel Teodor Moldovan
bilite pentru infracţiunile concurente. Ni se pare o soluţie oportună, pertinentă şi
conformă cu realitatea, această alternativă la sistemul cumulului juridic.
Stabilirea sancţiunii pentru concursul de infracţiuni va avea tot două etape,
care vor fi aceleaşi cu cele arătate mai sus. Diferenţa este că aplicarea pedepsei
se face în acest caz prin însumarea tuturor pedepselor stabilite pentru fiecare
infracţiune în parte.
Şi în acest caz se prevede că pedeapsa rezultantă nu poate depăşi maximul
general al pedepsei imediat superioare. Opinăm că şi în acest caz, legiuitorul se
referă la categoria superioară de pedeapsă. Această îngrădire a cumulului aritmetic,
face ca toate criticile aduse acestui sistem să rămână fără obiect, prin stabilirea
unei pedepse cu o limită normală în ceea ce priveşte gravitatea lor.
În cazul în care pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente sunt
pedepsite cu amendă, legiuitorul a hotărât că se pot aplica în mod alternativ, atât
sistemul cumulului aritmetic, cât şi sistemul cumulului juridic. În condiţiile cumulului
juridic, pedeapsa rezultantă este stabilită prin aplicarea celei mai mari amenzi pentru
una din infracţiunile concurente, care poate fi sporită până la maximul ei special,
iar în condiţiile în care acesta este neîndestulător, se va aplica un spor care să nu
depăşească totalul pedepselor cumulate, şi nici maximul amenzii. Se prevede că
sporul în cazul amenzii nu trebuie să depăşească o jumătate din maximul special
al pedepsei celei mai grele.
Legiuitorul a consacrat şi sistemul cumulului aritmetic, al amenzilor, stabilind
că acesta nu poate depăşi maximul general al amenzii.
O altă ipoteză este aceea în care se stabilesc pedepse de natură diferită
adică pedepse privative de libertate şi o pedeapsă cu amendă. În acest caz, se
va aplica pedeapsa privativă de libertate, la care se poate adăuga în tot sau în
parte pedeapsa amenzii.
În condiţiile în care avem stabilite mai multe pedepse privative de liber-
tate şi mai multe amenzi, se va aplica pedeapsa închisorii rezultantă (calculată
conform cumulului juridic), la care se poate adăuga în total sau în parte amenda
rezultantă (calculată şi ea conform cumulului juridic). De lege-ferenda, pentru a
evita interpretări greşite, considerăm util ca şi noul Cod să prevadă în mod expres
– asemenea actualului Cod - modul de calcul al pedepsei în acest caz.
În privinţa pedepsei principale şi în viitoarea reglementare s-a optat pentru
sistemul absorbţiei în ipoteza în care pentru una dintre infracţiunile concurente s-a
aplicat pedeapsa detenţiunii pe viaţă, respectiv sistemul cumulului juridic cu spor
obligatoriu şi fix în cazul în care pentru infracţiunile concurente s-au aplicat numai
pedepse cu închisoarea sau cu amenda. În ceea ce priveşte sancţionarea concursului
a fost introdusă o dispoziţie nouă, care aprobă ca în situaţia comiterii mai multor fapte
deosebit de grave, instanţa să poată aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă, cu toate că
aceasta nu a fost stabilită pentru niciuna dintre infracţiunile concurente. Prin urmare,
art. 39, alin. 2 din viitorul Cod oferă judecătorului această posibilitate, urmând a se
aprecia de la caz la caz dacă o asemenea opţiune este sau nu justificată.

Aplicarea pedepselor complementare în cazul concursului de


176
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
infracţiuni. Pedepsele complementare se aplică în conformitate cu prevederile
art. 35 Codul penal în vigoare şi cu prevederile art. 45 din viitorul Cod Penal. Ace-
stea sunt similare ca modalitate de aplicare a pedepselor complimentare în cazul
concursului de infracţiuni, în sensul că disting mai multe situaţii:
a) Dacă s-a stabilit o singură pedeapsă complementară pentru una din
infracţiunile concurente, aceasta se va aplica alături de pedeapsa privativă de
libertate, chiar dacă această pedeapsă complementară nu a fost stabilită pe lângă
pedeapsa cea mai grea.355 
b) În cazul în care s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură
diferită pentru infracţiunile concurente se vor aplica toate.
c) Dacă pedepsele complementare sunt de aceeaşi natură, dar cu conţinut
diferit (ex: interzicerea unor drepuri prevăzute de Codul Penal actual la art.64356 , iar
în viitorul Cod în art. 66), ele se vor aplica toate; dacă pedepsele complementare
stabilite sunt de aceeaşi natură, cu acelaşi conţinut, se va aplica cea mai grea
dintre acestea.

Aplicarea măsurilor de siguranţă în cazul concursului de infracţiuni


Având în vedere natura măsurilor de siguranţă, noul Cod penal prevede
că măsurile de siguranţă de aceeaşi natură, în cazul infracţiunilor concurente se
iau o singură dată, iar dacă sunt de natură diferită, se cumulează.
În ceea ce priveşte cumularea măsurilor de siguranţă, aceasta este o
dispoziţie normală, având în vedere natura şi scopul măsurilor de siguranţă, acela
de a înlătura o stare de pericol şi de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni.
Achiesăm la opinia literaturii juridice, că este posibilă cumularea măsurilor
de siguranţă, chiar de aceeaşi natură, căci scopul lor este diferit (ex: confiscarea
specială luată în cazul infracţiunilor concurente şi privind lucruri diferite se va lua
cu privire la toate lucrurile stabilite).357 
Apreciem, deci, că se poate deroga de la opinia că măsurile de siguranţă
de acelaşi fel, luate pentru infracţiuni concurente, se vor contopi358 .

Pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni săvârşite de persoana juridică


În dispoziţiile art. 147, alin .(2) noul Cod Penal în caz de pluralitate de
infracţiuni săvârşite de persoana juridică, pedepsele complementare de natură
diferită, cu excepţia dizolvării sau cele de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit, se
cumulează, iar dintre pedepsele complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi
conţinut se aplică cea mai grea otrivit art. 54 alin. (3) C. Pen pedepsele compli-
mentare se pot cumula. În caz de pluralitate de infracţiuni, măsurile de siguranţă
luate conform art. 112 din noul Cod se cumulează.

10.4. CONTOPIREA PEDEPSELOR PENTRU


 355
C-tin Mitrache, op.cit.,pag.221.
 356
C-tin Mitrache, op.cit.,pag.237.
 357
C-tin Mitrache, op.cit.,pag.221.
 358
Ghe.Nistoreanu,Al.Boroi,op.cit.pag.154.
177
Aurel Teodor Moldovan
INFRACTIUNI CONCURENTE

În condiţiile în care toate infracţiunile concurente au fost judecate con-


comitent de aceeaşi instanţă, nu se ridică probleme în pedepsirea concursului de
infracţiuni. Este posibil, însă, ca infracţiunile să fie judecate separat de instanţe
diferite, sau de aceeaşi instanţă care s-a pronunţat cu privire la ele prin hotărâri
separate de condamnare. Distingem mai multe situaţii:
a) Infractorul condamnat definitiv pentru o infracţiune, este judecat ulterior
pentru o infracţiune concurentă. Opinăm că în această situaţie se vor compara
pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente şi conform art.40, alin.1 din
Codul penal viitor se vor aplica dispoziţiile art. 39 din noul Cod. Această soluţie
este prevăzută şi în legislaţia penală actuală, conform art. 36, alin. 1.
b) A doua ipoteză are în vedere situaţia în care, după ce o hotărâre de
condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat suferise şi o altă
condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă. Dispoziţiile art. 39 din noul
Cod se aplică în mod corespunzător.
Literatura identifică şi situaţia în care infractorul a fost anterior condamnat
pentru un concurs de infracţiuni şi pedeapsa rezultată cuprinde şi un spor. Practica
este, în acest caz, că se vor contopi pedepsele stabilite pentru infracţiuni con-
curente, şi nu rezultanta pentru o parte din infracţiunile concurente cu pedeapsa
stabilită pentru infracţiunea concurentă, judecată ulterior.359 
Este evident că în situaţia cumulului aritmetic, pedeapsa se va aplica, în
opinia noastră, tot prin cumulare aritmetică. Opinăm, totuşi, că se poate aplica şi
sistemul contopirii, însă, după regulile prezentate mai sus, şi nu între rezultanta
cumulului aritmetic şi infracţiunea concurentă.
Dacă pedeapsa rezultată iniţial pentru concurs cuprinde şi un spor, acesta
nu va putea fi înlăturat în cazul contopirii pedepselor pentru infracţiuni concurente,
căci dacă era necesar sporul când se cunoşteau doar o parte din infracţiunile
comise, el este cu atât mai necesar cu cât s-au descoperit şi mai multe infracţiuni.
În aceste situaţii sporul ce se poate stabili va fi întotdeauna egal cu cel stabilit an-
terior, mai mult, acest spor final putând fi majorat până la limitele general impuse
pentru concurs.360  Ne referim în acest caz la aplicarea pedepselor prin contopire
şi nu prin cumul aritmetic.
Dacă pentru una din pedepsele ce se contopesc, instanţa a adăugat un spor
prin hotărâre definitivă, deoarece condamnatul era recidivist, această pedeapsă
va intra individual în contopire sau în cumul aritmetic, împreună cu sporul , fără
posibilitatea ca instanţa judecătorească să reducă sau să înlăture acest spor.361 
În contopire vor fi cuprinse numai pedepsele ce urmează a fi executate, nu
şi cele pentru care a intervenit o cauză legală de neexecutare.362 
 359
V.Papadopol op.cit.pag.68
 360
A.Dincu, op.cit.pag. 318; T.S., complet militar, d.nr.74/1972, C.D. 1972, pag.473; C-tin Mitrache,
op.cit.,pag.222.
 361
T.S.,s.p.,d.nr.1935/1970, C.D.1970, pag.295.
 362
T.S., c.pen, d.719/1955, C.D.1955, vol.II,pag.12; C-tin Mitrache, op.cit.,pag.222.
 363
T.M.bucureşti, secţia a-II-a pen., d.68/1995, în dreptul nr.10/1995, pag.56.
178
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
c) Contopirea pedepselor pentru concursul de infracţiuni se va face şi în
situaţia în care condamnatul a executat în total sau în parte condamnarea, cu
precizarea că se va scădea din durata pedepsei aplicate pentru tot concursul,
ceea ce s-a executat.363 
Incidenţa actelor de clemenţă priveşte fiecare pedeapsă stabilită în cadrul
concursului de infracţiuni, astfel că pedeapsa rezultantă va fi desfăcută. Dacă în urma
dezcontopirii şi aplicării actelor de clemenţă rămâne de executat numai o pedeapsă
stabilită pentru o infracţiune, înlăturarea sporului ce a fost aplicat este obligatorie.364 
Dacă în urma aplicării actelor de clemenţă au rămas de executat cel puţin
două pedepse, înlăturarea sporului ce fusese iniţial stabilit, pe lângă pedeapsa de
bază nu mai este obligatorie, ci facultativă pentru instanţă, aceasta putând menţine,
reduce sau chiar înlătura acest spor.365 

10.5. RECIDIVA

10.5.1. Aspecte generale

Recidiva, ca formă a pluralităţii de infracţiuni presupune ca şi în cazul


concursului săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni. Spre deosebire însă de
concursul de infracţiuni, când făptuitorul săvârşeşte mai multe infracţiuni, înainte de
condamnarea sa, recidiva presupune săvârşirea de aceeaşi persoană, a uneia sau
mai multor infracţiuni după ce acea persoană fusese condamnată definitiv pentru
o altă infracţiune. Deosebirea între recidivă şi concurs, reflectă o periculozitate
mai mare a celui ce săvârşeşte o infracţiune în stare de recidivă, făptuitorul perse-
verând în activitatea infracţională. El dovedeşte prin aceasta, că atât controlul cât
şi corecţia pe care le exercită condamnarea sau executarea unei pedepse pentru
o infracţiune, nu sunt eficiente în cazul său. Literatura de specialitate a apreciat
că reluarea activităţii infracţionale după ce făptuitorul a fost condamnat definitiv
pentru o altă infracţiune săvârşită anterior reprezintă un indice de incorigibilitate
de nărăvire a infractorului 366 şi care duce la o reacţie represivă mai energică şi la
înlăturarea recidivistului de la beneficiul unor acte de clemenţă.367 
Starea de recidivă se determină prin cazierul judicar unde potrivit art . 2
din Legea nr. 290 din 24.06.2004 se ţine evidenţa persoanelor condamnate ori
împotriva cărora s-au luat alte măsuri cu caracter penal sau administrativ.368 
Putem defini, deci, recidiva ca fiind starea, situaţia, împrejurarea în care se
 364
T.S., col.pen, d.nr. 737/1960, L.P. nr.4/1981, pag.88.
 365
T.S.,s.p., d.nr.947/1974, repertoriu alfabetic (1969-1976), pag.196; a se vedea în acest sens C-tin
Mitrache, op.cit.,pag.222.
366
V.Dongoroz,op. cit. Pag.350; C.Bulai op.cit. pag.226; Ghe.Nistoreanu,Al.Boroi,op.cit.pag.156.
 367
Iulian Poenaru , În legătură cu conceptul de „ Recidivist prin condamnări anterioare ”, RRD nr.
12, 1982 , p. 34-38; pentru aspecte din practica judiciară : Victor Nicolescu , Recidivă . Graţiere ,
RRD nr. 2, p. 136-138
 368
Publicată în M. Of. nr. 586/30.06. 2004
 369
C-tin Mitrache, op.cit.,pag.223.

179
Aurel Teodor Moldovan
găseşte o persoană ce săvârşeşte din nou o infracţiune după ce, anterior, a fost
condamnată sau a şi executat o pedeapsă pentru o infracţiune. 369 
Din această definiţie reiese că trebuie să existe o condamnare pentru o
infracţiune şi o nouă infracţiune comisă. Acestea sunt elementele stării de recidivă. În
literatura juridică aceste elemente au fost denumite termeni ai recidivei. Primul termen
al recidivei constă întotdeauna într-o condamnare definitivă la o pedeapsă privativă
de libertate, iar cel de-al doilea termen constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni.

10.5.2. Modalităţile recidivei

Sunt formele pe care aceasta le poate avea, în funcţie de variaţiunile celor


doi termeni. Vom enumera pe scurt şi vom prezenta cele mai cunoscute modalităţi
de recidivă:
1. Faţă de momentul săvârşirii noii infracţiuni, după condamnare sau după
executarea pedepsei anterioare, vom avea:
a) recidivă postcondamnatorie – când infracţiunea nouă este săvârşită
după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea anterioară
dar înainte ca infractorul să fi executat în întregime pedeapsa anterioară.
b) recidiva postexecutorie există atunci când săvârşirea unei noi infracţiuni
are loc după executarea în totalitate a pedepsei anterioare .

2. După natura infracţiunilor ce compun recidiva avem:


a) recidivă generală care înseamnă săvârşirea mai înainte a unei infracţiuni
de o anumită natură, şi săvârşirea după condamnare sau după executarea pedep-
sei, a unei infracţiuni de altă natură.
b) recidiva este specială când infracţiunile ce formează termenii ei sunt
de aceeaşi natură (după o condamnare definitivă pentru înşelăciune, condamnatul
primeşte o nouă condamnare tot pentru înşelăciune)

3. În funcţie de gravitatea condamnării pentru prima infracţiune, recidiva


poate fi:
a) recidivă absolută, atunci când existenţa ei nu este condiţionată de
gravitatea primei condamnări
b) recidiva relativă, când este necesar ca pedeapsa anterioară să fie de
o anumită gravitate, în aşa fel încât să dovedească perseverenţa infractorului şi
implicit o periculozitate socială ridicată a acestuia. Codul penal român consacră
recidiva relativă, impunând o anumită gravitate pentru prima infracţiune.
c) recidiva mare există atunci când, atât infracţiunea care formează primul
termen, cât şi cea care formeză al doilea termen sunt de o anumită gravitate.
d) recidiva mică se caracterizează prin aceea că primul termen este o
infracţiune mai uşoară, iar al doilea termen o infracţiune mai gravă.
În Codul penal român s-a reţinut, atât recidiva mare cât şi recidiva mică.

180
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
4. În funcţie de timpul scurs între executarea pedepsei în ceea ce priveşte
infracţiunea ce constituie primul termen şi săvârşirea infracţiunii ce constituie al
doilea termen, avem:
a) recidivă permanentă, care nu este condiţionată de săvârşirea infracţiunii
într-un anumit termen de la condamnarea sau executarea pedepsei pronunţate
pentru infracţiunea de la primul termen.
b) recidiva temporară a cărei existenţă este condiţionată de săvârşirea noii
infracţiuni, într-un anumit termen dat de la condamnarea sau executarea pedepsei
pentru infracţiunea de la primul termen.
Codul penal român, prin instituirea reabilitării, şi nu numai, a consacrat
recidiva temporară.

5. După locul în care s-a aplicat pedeapsa definitivă ce formează primul


termen al recidivei, avem:
a) recidivă naţională sau teritorială, când existenţa ei este condiţionată
de condamnarea definitivă pronunţată de o instanţă română (priveşte primul ter-
men al recidivei)
b) recidivă internaţională, când primul termen al acesteia poate fi şi o
condamnare pronunţată în străinătate.

6. După criteriul tratamentului sancţionator al recidivei, distingem:


a) recidivă cu efect unic, ce presupune aplicarea aceluiaşi tratament
penal pentru infractorul la prima recidivă, cât şi pentru cel care s-ar afla la o nouă
recidivă (cel care a perseverat în recidivă).
b) recidiva cu efecte progresive este aceea ale cărei consecinţe se
agravează progresiv cu fiecare nouă recidivă.370 

10.5.3. Recidiva mare postcondamnatorie

Recidiva mare postcondamnatorie sau recidiva mare după condamnare,


este reglementată de Codul penal în vigoare, potrivit dispoziţiilor art. 37, lit. a.
În reglementarea viitoare a recidivei se identifică elemente noi atât cu privire la
definirea şi termenii recidivei, cât şi cu privire la pedeapsă.
În Codul penal viitor, recidiva mare postcondamnatorie este reglementată
la art. 41, alin.1 şi schimbă dispoziţiile vechiului Cod în ceea ce priveşte primul ter-
men al recidivei. Dacă în Codul penal actual, primul termen al recidivei îl constituia

Codul penal actual Noul cod penal


Art 37- Recidiva în cazul persoanei Art 41- Recidiva
fizice Alin.1: Există recidivă când, după
Alin.1: Există recidivă pentru persoana rămânerea definitivă a unei hotărâri de
fizică în următoarele cazuri: condamnare la pedeapsa închisorii mai
 370
C.Bulai op.cit. pag.172.
181
Aurel Teodor Moldovan

a)când după rămânerea definitivă a unei mare de un an şi până la reabilitare


hotărâri de condamnare la pedeapsa sau împlinirea termenului de reabili-
închisorii mai mare de 6 luni, cel condam- tare, condamnatul săvârşeşte din nou
nat săvârşeşte din nou o infracţiune cu o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie
intenţie, înainte de începerea executării depăşită, pentru care legea prevede pe-
pedepsei, în timpul executării acesteia deapsa închisorii de un an sau mai mare.
sau în stare de evadare, iar pede- Alin.2: Există recidivă şi în cazul în care
apsa prevăzută de lege pentru a doua una dintre pedepsele prevăzute în alin.
infracţiune este mai mare de un an. (1) este detenţiunea pe viaţă.
Alin.2: Există recidivă şi în cazurile în
care una dintre pedpesele prevăzute la
alin.(1) este detenţiunea pe viaţă.
condamnarea la pedeapsa închisorii mai mare de şase luni, în noul Cod, primul
termen îl reprezintă o condamnare la pedeapsa privativă de libertate de un an.
Potrivit Codului Penal în vigoare, există recidivă mare şi în cazul în care după
condamnare la detenţiunea pe viaţă, cel condamnat, înainte de începerea executării,
în timpul executării sau în stare de evadare, săvârşeşte o nouă infracţiune cu intenţie,
pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an.

Condiţiile recidivei mari postcondamnatorii

I. Condiţii cu privire la primul termen:


a) Prima condiţie constă în existenţa unei hotărâri definitive de condamnare
a infractorului la pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă. Condiţia ca hotărârea
să fie definitivă, delimitează recidiva de concurs şi evidenţiază periculozitatea sporită
a infractorului.
b) Condamnarea definitivă trebuie conform dispoziţiilor actualului Cod să fie
mai mare de 6 luni sau pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Conform dispoziţiilor noului
Cod trebuie ca pedeapsa să fie privativă de libertate şi mai mare de 1 an. Considerăm
că aceste dispoziţii sunt prea puţin coercitive pentru infractor, insuflându-i acestuia
convingerea că nu va fi pedepsit pentru recidivă mare, decât în cazul săvârşirii unei
infracţiuni grave.
Considerăm că este îndeplinită condiţia şi în cazul în care pedeapsa a
fost aplicată de instanţă pentru o singură infracţiune ori ca pedeapsă rezultantă
pentru un concurs de infracţiuni.371  În cazul concursului de infracţiuni este vorba
de pedeapsa rezultantă, care trebuie să fie mai mare de 6 luni, respectiv 1 an,
Codul penal actual Noul cod penal
Art 37- Recidiva în cazul persoanei Art 41- Recidiva
fizice Alin.3: Pentru stabilirea stării de recidivă
Alin.3: Pentru stabilirea stării de recidivă se ţine seama şi de hotărârea de con-
în cazurile prevăzute în alin.(1) lit. a) şi damnare pronunţată în străinătate,

C.Bulai Explicaţii teoretice, vol.I, pag.301, V.Rămureanu , Codul penal comentat şi adnotat, P.G.,
 371

pag.275; A.Dincu, op.cit., pag.324.


182
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

lit. b) şi alin.(2), se poate ţine seama şi pentru o faptă prevăzută şi de legea


de hotărârea de condamnare pronunţată penală română, dacă hotărârea de
în străinătate, pentru o faptă prevăzută condamnare a fost recunoscută potrivit
şi de legea română, dacă hotărârea de legii.
condamnare a fost recunoscută potrivit
dispoziţiilor legii.
chiar dacă pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente, luate separat, nu
depăşesc nici una 6 luni, respectiv 1 an.
Pedeapsa poate fi pronunţată şi de o instanţă străină, dacă această hotărâre a
fost recunoscută şi în ţară potrivit dispoziţiilor de procedură penală sau a altor legi (art.37,
alin.3 din Codul Penal care este în vigoare şi art. 41, alin.3 din viitorul Cod Penal).
c) Condamnarea definitivă să fie pronunţată pentru o infracţiune săvârşită
cu intenţie. Asemenea condiţie, rezultă din dispoziţiile art. 38, lit.a indice1 din Codul
penal actual şi art. 42, lit.c) noul Cod Penal, potrivit cărora nu se ţine seama de
stabilirea stării de recidivă de condamnările pentru infracţiunile din culpă. Este
îndeplinită condiţia, atunci când condamnarea priveşte o infracţiune săvârşită cu
praeter intenţie.372 
d) Condamnarea să nu fie dintre acelea de care, potrivit legii nu se ţine
seama la stabilirea stării de recidivă. Potrivit art. 38 din Codul penal în vigoare nu
se ţine seama de:
1. Condamnările pentru infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii. Apare
ca o protecţie a minorului care va fi degrevat pe viitor de consecinţele unor fapte
săvârşite în timpul minorităţii, când personalitatea sa era înformare.373 
2. Condamnările pentru infracţiunile din culpă. S-a considerat că infrac-
torul recidivist nu probează perseverenţa infracţională decât prin intenţia cu care
săvârşeşte infracţiunile.374 
3. Condamnările pentru infracţiunile amnistiate. Amnistia având drept efect
stingerea răspunderii penale, ea înlătură consecinţele infracţiunii, deci pluralitatea
de infracţiuni nu mai este prezentă.
Este o interpretare, oarecum similară cu interpretarea din cadrul contopirii
pedepselor pentru concursul de infracţiuni.
4. Condamnările pentru fapte care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni. Se
consideră că primul termen al recidivei trebuie să-şi păstreze relevanţa penală,
pentru ca să poată forma cu noua infracţiune o pluralitate, or în cazul în care le-
gea nouă nu mai prevede ca infracţiune o faptă incriminată de legea veche, toate
consecinţele penale privitoare la acele fapte, încetează prin intrarea în vigoare a
legii noi. Încetând consecinţele penale, încetează şi abilitatea primului termen de
a constitui o pluralitate.375 
În concepţia viitoarei reglementări, art. 42 prevede că la stabilirea stării de
 372
M.Zolineak, op. Cit., pag.551.
 373
V.Rămureanu, op.cit. pag. 283, C-tin Mitrache, op.cit.,pag.226.
 374
I.Poaenaru, Modificarea Codului penal. Legea nr. 6/1973, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, pag.35.
 375
C-tin Mitrache, op.cit.,pag.227.

183
Aurel Teodor Moldovan
recidivă nu se va ţine cont de hotărârile de condamnare privitoare la:
a) faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală;
b) infracţiunile amnistiate;
c) infracţiunile săvârşite din culpă.
Deşi toate aceste infracţiuni nu formează primul termen al recidivei, ele vor
fi avute în vedere ca antecedente penale la individualizarea pedepselor.

II. Condiţiile celui de-al doilea termen al recidivei. Cel de-al doilea termen
constă în săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate, pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii mai mare de un an:
a) Săvârşirea unei noi infracţiuni. Prin aceasta se înţelege comiterea
oricăreia dintre faptele pe care legea la pedepseşte. Este îndeplinită condiţia şi
dacă fapta este infracţiune consumată sau rămasă în stadiul de tentativă, dacă
fapta este comisă în calitate de autor sau coautor, instigator sau complice. Nu
importă dacă fapta este prevăzută de Codul penal, de legi speciale penale sau de
legi nepenale care prevăd pedepsirea unor infracţiuni, deoarece această recidivă
are un consacrat caracter general.376 
Cel de-al doilea termen al recidivei constă în săvârşirea unei singure
infracţiuni, iar dacă infractorul săvârşeşte mai multe infracţiuni, fiecare în parte va
forma cel de-al doilea termen al unei recidive distincte.377 
b) Noua infracţiune să fie săvârşită cu intenţie. Intenţia, ca formă de vinovăţie
poate fi atât intenţie directă şi indirectă, cât şi intenţie depăşită (praeter-intenţie).378 
c) Pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune să fie mai mare de
un an potrivit actualului cod sau potrivit noului cod pedeapsa trebuie să fei de un an
sau mai mare. Este îndeplinită această condiţie şi atunci când infarcţiuneaa rămas
în fază de tentativă pedepsibilă, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată este mai mare de un an, şi atunci când pedeapsa prevăzută de lege este
pedeapsa privativă de libetate, mai mare de un an, altrernativ cu pedeapsa amenzii.
d) Noua infracţiune să fie săvârşită în intervalul de timp după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca
executată a pedepsei. Delimităm mai multe momente:
1. Înainte de începerea executării pedepsei. Nu are importanţă dacă
hotărârea definitivă s-a pus în executare sau nu, dacă condamnatul a obţinut
amânarea executării pedepsei sau dacă executarea pedepsei a fost suspendată
printr-o cale extraordinară de atac.379 
2. În timpul executării pedepsei. Executarea pedepsei poate fi la locul de
deţinere, într-o închisoare militară, etc, sunt îndeplinite condiţiile şi dacă a doua
infracţiune se săvârşeşte în timpul întreruperii executării pedepsei, în timpul liberării
condiţioanate, mai înainte de împlinirea duatei pedepsei, în timpul executării pedep-
 376
C.Bulai, Drept penal, 1992, vol.I, pag.231.
 377
A.Dincu, Drept penal, op. Cit. Pag.331; V.Rămureanu, op.cit. pag. 276; C-tin Mitrache,
op.cit.,pag.227.
 378
D.Pavel, Codul penal comentat şi adnotat, Parte specială, vol. II, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, 1977, pag. 574
 379
M.Zolineak, op. cit., pag.322.
184
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
sei închisorii la locul de muncă sau în timpul, de la încetarea executării pedepsei
la locul de muncă şi până la împlinirea duratei pedepsei.
3. În stare de evadare. Se va reţine starea de recidivă în cazul săvârşirii
unei noi infracţiuni în stare de evadare. Infracţiunea de evadare poate forma cel
de-al doilea termen al recidivei deoarece este intenţionată şi se pedepseşte cu
o pedeapsă mai mare de un an. Totodată, aceasta este o infracţiune săvârşita în
timpul executării pedepsei.
4. Literatura reţine380  şi alte situaţii în care există recidivă mare postcondam­
natorie. Sunt concretizate situaţiile de comitere a unei noi infracţiuni în termenul
de încercare al suspendării condiţionate a executării pedepsei sau în termenul
de încercare al suspendăriii executării pedepsei sub supraveghere ori în termenul
de încercare al graţierii condiţionate. În toate aceste cazuri se arată că se poate
reţine recidiva mare postexecutorie, în condiţiile în care sunt îndeplinite condiţiile
legii (art.37-38 din Codul penal actual, art.41-42 din Codul penal viitor).

10.5. 4. Recidiva mare postexecutorie

Este reglementată de art. 37, lit.b, din Codul penal. Conform acestor dispoziţii
poate fi reţinută starea de recidivă mare post executorie când, după executarea
unei pedepse privative de libertate mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau
a restului de pedeapsă ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării
unei asemenea pedepse, condamnatul săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune
pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an.
În noul Cod Penal nu se mai întâlneşte o asemenea dispoziţie, art. 41
care incriminează starea de recidivă prevede doar că există recidivă când, după
rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare
de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.

Condiţii de existenţă a recidivei mari postexecutorii.


I. Condiţii cu privire la primul termen:
a) primul termen al recidivei mari postexecutorii îl constituie pedeapsa
închisorii mai mare de 6 luni ( în noile dispoziţii pedeapsa trebuia să fie de un an
sau mai mare).
b) pedeapsa cu închisoarea să fi fost executată. Nu contează modul de
executare al pdepsei. Actualul Cod penal arătă că pedeapsa poate constitui primul
termen al recidivei şi dacă executarea s-a stins prin graţierea totală sau a restului
de pedeapsă sau dacă s-a împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei.
Aceasta constituie o hibă în exprimare a actualului Cod, în ceea ce priveşte ne-
prevederea expresă a acestor modalităţi de stingere a executării. Cu opinia că
pe viitor aceste situaţii ar trebui prevăzute, susţinem că în continuare, la analiza-
 380
C-tin Mitrache, op.cit.,pag.228.
185
Aurel Teodor Moldovan
rea condiţiilor cu privire la primul termen, este oportun să se ia în considerare şi
situaţiile în care executarea pedepsei s-a stins prin graţiere totală sau a restului
de pedeapsă, sau prin împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.
În ceea ce priveşte detenţiunea pe viaţă, aceasta poate fi primul termen al
recidivei mari postexecutorii, când condamnatul a fost eiberat condiţionat, ori dacă
executarea pedepsei s-a stins prin prescripţie.
c) pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni să fie executată pentru o infracţiune
săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie.381 
d) condamnarea să nu fie una dintre acelea de care nu se ţine seama la sta-
bilirea stării de recidivă (art.38, C.p.actual şi art.42 C.p.viitor). Pe lângă infracţiunile
prevăzute de art. 38, alin.(1), respectiv art. 42, în cazul recidivei postexecutorii
se adugă şi infracţiunile cu condamnări pentru care a intervenit reabilitarea sau
s-a împlinit termenul de reabilitare. Sunt îndeplinite aceste condiţii atât în cazul
reabilitării de drept, cât şi în cazu reabilitării judecătoreşti. S-a considerat că nu se
poate proba perseverenţa infracţională în cazul săvârşirii infracţiunilor săvârşite
le intervale mari de timp. Deducem, deci, aşa cum am mai arătat că legiuitorul
penal român a stabilit - prin aplicarea instituţiei reabilitării – o recidivă temporară.
II. Condiţiile cu privire la cel de-al doilea termen al recidivei mari postex-
ecutorii. Ca şi la recidiva mare postcondamnatorie, al doilea termen trebuie să
constituie o infracţiune, de orice natură, care trebuie săvârşită cu intenţie sau
praeterintenţie. Pedepsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune trebuie să
fie mai mare de un an. Cu atât mai mult este îndeplinită condiţia în cazul în care
pedeapsa pentru a doua infracţiune este infracţiunea pe viaţă.
Recidiva se reţine atunci când săvârşirea infracţiunii are loc după terminarea
executării pedepsei, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, sau după
prescrierea executării pedepsei ce constituie primul termen al recidivei.

10.5. 5. Recidiva mică postcondamnatorie

Este reglementată de dispoziţiile art.37, lit.c, din Codul penal actual şi art.41
alin.1,din Codul Penal viitor. În Codul penal în vigoare există recidivă mică când
după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare de până la 6 luni, cel
condamnat săvârşeşte din nou o infacţiune cu intenţie, pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii mai mare de un an. Astfel, primul termen al recidivei mici, este
compus din trei condamnări, la pedeapsa închisorii de până la 6 luni, definitive,
succesive şi succeptibile de a fi executate separat. În aceste condiţii se apreciaşă
că foarte rar se poate întâlni o astfel de situaţie în practica judiciară. 382 
Putem aprecia că sunt condiţii de existenţă ale recidivei mici postcon-
damnatorii, următoarele:
I. În ceea ce priveşte primul termen al recidivei:
a) să existe o condamnare definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate.
M.Zolineak, Drept penal, op. cit., pag.130.
 381

 382 C-tin Mitrache, op.cit.,pag.230.

186
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
Apreciem că sunt aplicabile regulile de la recidiva mare post condamnatorie, în
sensul că pedeapsa poate fi pronunţată şi pentru un concurs de infracţiuni.
b) condamnarea definitivă să fie pronunţată pentru o infracţiune săvârşită
cu intenţie directă, indirectă sau cu praeterintenţie.
c) să nu fie incidente vreo cauză dintre cele prevăzute la art. 38, din Codul
penal actual sau art. 42 din Codul penal viitor.
II. În ceea ce priveşte al doilea termen al recidivei, acesta trebuie să
îndeplinească aceleaşi condiţii cerute de precedentele modalităţi ale recidivei,
adică să fie constituit din săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie, pentru care legea
prevede o pedeapsă privativă de libetate mai mare de un an.
Trebuie totodată ca noua infracţiune să fie săvârşită înainte de începerea
executării pedepsei pentru prima infracţiune, în timpul executării acesteia sau în
stare de evadare. Discuţiile de la recidiva mare postcondmnatorie se păstrează
şi în cazul recidivei mici.

10.5. 6. Recidiva mică postexecutorie

Este prevăzută de art. 37, lit.c, din Codul Penal actual, respectiv art.41
din noul Cod. În Codul actual, recidiva mică postexecutorie, în ceea ce priveşte
condiţiile cu privire la primul termen este identică cu recidiva mică post condam-
natorie.
Astfel, condiţiile de existenţă ale recidivei mici postexecutorii, vor fi:
I. În ceea ce priveşte primul termen, condiţiile vor fi identice cu cele de
la recidiva mică postcondamnatorie, primul termen constituindu-l o condamnare
definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, pentru o infracţiune executată,
săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie, Se menţine condiţia ca această con-
damnare să nu fi fost pronunţată pentru vreuna din infracţiunile pentru care sunt
incidente dispoziţiile art.38 (Codul penal actual) şi 42 (Codul penal viitor).
II. Cu privire la cel de-al doilea termen al recidivei mici postexecutorii
trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca pentru orice modalitate a recidivei.
Noua infracţiune ce formează al doilea termen al micii recidive postexecutorii se
săvârşeşte după executarea pedeapsei privative de libertate ce nu depăşeşete 6 luni
sau după graţierea totală sau a restului de pedeapsă sau după prescrierea acesteia.

10.5. 7. Tratamentul penal al recidivei

Prin săvârşirea unei noi infracţiuni după o condamnare definitivă la pe-


deapsa închisorii sau după executare, infractorul dovedeşte o periculozitate sporită.
Caracterul recidivei este acela de cauză de agravare facultativă a pedepsei, în
sensul că este posibilă această agravare, în condiţiile în care instanţa constată
necesitatea acesteia.

187
Aurel Teodor Moldovan
a. Sancţionarea recidivei mari postcondmnatorii
Aplicarea pedepsei principale
Este reglementată de dispoziţiile art.39, alin.1, Codul penal actual şi art.
43, alin.1, Cod Penal viitor. Ca sistem de sancţionare se aplică sistemul cumulului
juridic cu spor facultativ, ca în condiţiile concursului de infracţiuni (art. 34-35, C.p.,
actual, art.39 din viitorul Cod Penal, art. 45 noul Cod Penal).
Noul Cod penal, prin dispoziţia de la art.43, alin.1simplifică tratamentul
sancţionator, în sensul că se recurge la un cumul artimetic în cazul recidivei post-
condamnatorii.
Dacă în cazul cumulului aritmetic lucrurile sunt clare, în cazul cumulului
juridic, vom avea mai multe situaţii:
a) Înainte de începerea executării pedepsei. În acest caz se va stabili o
pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită din nou, care se contopeşte cu pedeapsa
care formează primul termen al recidivei, după regulile de la concursul de infracţiuni.
Codul penal actual prevede ca al doilea spor să fie de maxim 7 ani.
Dacă pedeapsa aplicată la primul termen al recidivei este rezultanta unui
concurs de infracţiuni, atunci aceasta va fi contopită cu pedeapsa stabilită pen-
tru noua infracţiune, iar dacă pedeapsa pentru concurs este mai gravă, aceasta
poate fi sporită în prima fază până la maximul ei special, iar dacă acesta este
neîndestulător, cu maximul prevăzut de lege.
Când după o condamnare pentru o infracţiune, în cazul în care înainte
de executare se săvârşeşte un concurs de infracţiuni, atunci pentru fiecare din
infracţiunile din concurs se vor aplica regulile recidivei, şi numai după aceea, între
pedepsele rezultate se vor aplica regulile concursului de infracţiuni.383 
b) Când noua infracţiune se săvârşeşte în timpul executării pedepsei,
contopirea are loc între pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune şi restul de
pedeapsă rămas neexecutat din condamnarea anterioară. 384  Calcularea restului
de pedeapsă ce mai era de executat se face de la data comiterii noii infracţiuni,
când a luat naştere starea de recidivă postcondamnatorie şi nu de la data hotărârii
de condamnare pentru noua condamnare.385 
c) Dacă infracţiunea s-a săvârşit în stare de evadare, pedepsele ce se vor
contopi vor fi pedeapsa stabiltită pentru infracţiunea comisă în stare de evadare
şi rezultanta obţinută din cumulul aritmetic al restului neexecutat din pedeapsa
pentru primul termen şi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea de evadare. Deci,
se va contopi pedeapsa pentru al doilea termen al recidivei cu rezultatul obţinut din
adunarea restului de pedeapsă pentru primul termen, cu pedeapsa pentru evadare.
Simplul fapt al evadării poate duce la constatarea unei stări de recidivă, caz
în care opinăm că trebuie cumulate aritmetic pedeapsa pentru starea de recidivă
şi restul de pedeapsă rămas neexecutat.
Aplicarea pedepselor complimentare în cazul recidivei mari postcondm-
natorii
 383
C.Bulai Explicaţii teoretice, vol.I, pag.301, T.S.,s.p., d. nr.333/1971, R.R.D.8/1971, pag.163.
 384
T.S.,s.p.,d.,nr.1802/1971.
 385
T.S.,s.p.,d.,nr.1088/1973, R.R.D. nr.2/1974, pag.167.

188
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
Aceste pedepse se aplică toate când sunt de natură diferită sau când sunt
de aceeaşi natură sau cu conţinut diferit. Când sunt de aceeaşi natură şi cu acelaşi
conţinut, se va aplica cea mai grea dintre ele.
Luarea măsurilor de siguranţă este determinată de scopul şi funcţiile aces-
tora. În cazulîn care ele sunt de natură diferită sau în cazul în care suntde aceiaşi
natură dar cu conţinut diferit, ele se vor adiţiona.
b. Sancţionarea recidivei mari postexecurorii
Aplicarea pedepsei principale.
Este reglementată de art. 39, alin.4 din Codul Penal actual şi art. 41 din
noul Cod Penal. Pentru infracţiunea comisă în stare de recidivă postexecutorie
se aplică o pedeapsă cuprinsă între limitele maximului special şi minimului spe-
cial prevăzute de lege pentru infracţiunea respectivă. Dacă maximul special este
considerat necorespunzător se poate aplica un spor de până la 10 ani pentru acel
maxim.S-a susţinut în literatura juridică, că aplicarea pedepsei nu are loc în doi
timpi, ci de la început se stabileşte o pedeapsă având în vedere starea de recidivă
care este cuprinsă între minimul special şi maximul rezultat din maximul special al
pedepsei la care se adaugă, dacă se consideră necesar, sporul de până la 10 ani.
Proiectul noului Cod Penal apelează la soluţia majorării legale a limitelor speciale
de pedeapsă cu jumătate în cazul recidivei posteexecutorii.
Tot în conţinutul noului Cod Penal cu privire la tratamentul sancţionator al
recidivei se prevede şi ipoteza în care termenul al doilea al recidivei este alcătuit
dintr-un concurs de infracţiuni. În acest caz, se procedează la o modalitate de apli-
care a pedepsei diferită de cel existent în prezent, aplicându-se mai întâi dispoziţiile
referitoare la concurs şi apoi cele incidente în cazul recidivei. Astfel, potrivit art. 43,
alin. 2 din noul Cod se prevede că atunci când înainte ca pedeapsa anterioară să
fi fost executată sau considerată ca executată sunt săvârşite mai multe infracţiuni
concurente, dintre care cel puţin una se află în stare de recidivă, pedepsele sta-
bilite se contopesc potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, iar
pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul
rămas neexecutat din aceasta. Se observă din textul de lege că acest tratament
îşi găseşte aplicabilitate chiar dacă numai una dintre infracţiunile concurente se
află în stare de recidivă, restul fiind în pluralitate intermediară, deoarece calitatea
de recidivist trebuie să atragă tratamentul specific acestei forme de pluralitate.
Cu titlu de excepţie, şi în cazul recidivei postcondamnatorii noul cod penal
prevede posibilitatea aplicării detenţiunii pe viaţă chiar dacă pedepsele stabilite cons-
tau în închisoare, atunci când numărul şi gravitatea faptelor săvârşite ar întemeia
acest lucru. Această soluţie este prevăzută de art. 43, alin. 3 din noul Cod Penal.
Aplicarea pedepselor complementare şi a măsurilor de siguranţă.
În cazul pedepselor complementare şi măsurilor de siguranţă acestea se
vor aplica şi executa toate. Dacă sunt de natură diferită, ele se adiţionează, dacă
sunt de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit se va aplica tot regula adiţionării,
iar dacă sunt de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut se va aplica cea mai grea
dintre pedepse sau măsuri.
c. Aplicarea sancţiunilor pentru recidiva mică postcondamnatorie
189
Aurel Teodor Moldovan
În cazul recidivei mici postcondamnatorii, când pedepsele ce compun primul
termen nu au fost executate, acestea se contopesc cu pedeapsa stabilită pentru
noua infracţiune săvârşită, după regulile prevăzute pentru aplicarea pedepsei în
caz de recidivă mare postcondamnatorie. Dacă în stare de recidivă mică post-
condamnatorie s-au săvârşit mai multe infracţiuni, se va stabili pedeapsa pentru
fiecare nouă infracţiune săvârşită în stare de recidivă, apoi se aplică dispoziţiile
privind aplicarea pedepsei pentru concursul de infracţiuni.
d. Aplicarea sancţiunilor pentru recidiva mică postexecutorie
În acest caz pedeapsa se aplică similar cu pedeapsa pentru recidiva mare
postexecutorie. Noul Cod prevede în art. 43, alin.5 faptul că dacă după ce pedeapsa
anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă
infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege
pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate.
Descoperirea ulterioară a stării de recidivă
Este posibil ca după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, să se
descopere că infractorul, la data comiterii infracţiunii noi, se afla în stare de recidivă.
În Codul penal vechi, recalcularea pedepsei pentru descoperirea ulterioară a stării
de recidivă se face, aplicându-se după caz, dispoziţiile cu privire la sancţionarea
recidivei postcondamnatorii sau după caz postexecutorii (art.39, alin.3, C.p.1969).
Totodată, vechiul Cod trata şi problematica pedepsirii recidivei în cazul în care
condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu
pedeapsa închisorii. Se afirma că şi în acest caz recalcularea pedepsei se face
potrivit art.39, alin.3, adică prin aplicarea dispoziţiile cu privire la recidiva postcon-
damnatorie sau postexecutorie.

10.5.8. Pluralitatea intermediară de infracţiuni

Prin pluralitatea intermediară de infracţiuni este desemnată situaţia în care


o persoană, după ce a fost condamnată definitiv pentru o infracţiune, săvârşeşte
o nouă infarcţiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării
pedepsei sau în stare de evadare şi nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru
recidiva post condamnatorie. Pluralitatea este denumită intermediară, pentru că
nu poate fi concurs, deoarece s-a interpus o condamnare definitivă pentru una din
infracţiunile comise de aceeaşi persoană şi nu sunt îndeplinite condiţiile cu privire
la recidiva postcondamnatorie.

Codul penal actual Noul cod penal


Art 40- Pedeapsa în unele cazuri în Art 41- Pluralitatea intermediară
care nu există recidivă Alin. 1: Există pluralitate intermediară
Alin.1: Când după o condamnare defi­ de infracţiuni când, după rămânerea
nitivă cel condamnat săvârşeşte din definitivă a unei hotărâri de condamnare
nou o infracţiune, înainte de începerea şi până la data la care pedeapsa este
executării pedepsei, în timpul executării executată sau considerată ca executată,

190
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

acesteia sau în stare de evadare şi nu condamnatul săvârşeşte din nou o


sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile
pentru starea de recidivă, pedeapsa se prevăzute de lege pentru starea de
aplică potrivit regulilor pentru concursul recidivă.
de infracţiuni.
Se poate observa, comparativ cu cele cuprinse în noul Cod Penal, că plu-
ralitatea intermediară de infracţiuni nu beneficiază de un articol expres atribuit în
prezent, codul penal în vigoare referindu-se la această insituţie în mod indirect în
cadrul art. 40 care se referă la pedeapsa în unele cazuri în care nu există recidivă.
Condiţiile pluralităţii intermediare, se apropie de recidiva postcondamna-
torie prin existenţa unei condamnări definitive, dar nu sunt îndeplinite condiţiile
cu privire la recidivă, ori cuprivire la forma de vinovăţie a infracţiunilor comise, ori
cu privire la gravitatea acestora. Va exista pluralitate intermediară când condam-
narea definitivă este la pedeapsa închisorii mai mică de un an, amendă sau zile
de muncă, sau când condamnarea definitivă este pronunţată pentru o infracţiune
comisă din culpă sau când pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune
este amenda, zilele de muncă sau închisoare mai mică de un an, sau – ultimul
caz – atunci când noua infracţiune este comisă din culpă.
Tratamentul penal al pluralităţii intermediare de infracţiuni. Este prevăzut de
Codul penal actual Noul cod penal
Art 40- Pedeapsa în unele cazuri în Art 41- Pluralitatea intermediară
care nu există recidivă Alin. 2: În caz de pluralitate intermediară,
Alin.1: Când după o condamnare pedeapsa pentru noua infracţiune şi
definitivă cel condamnat săvârşeşte din pedeapsa anterioară se contopesc
nou o infracţiune, înainte de începerea potrivit dispoziţiilor de la concursul de
executării pedepsei, în timpul executării infracţiuni.
acesteia sau în stare de evadare şi nu
sunt întrunite condiţiile prevăzute de
lege pentru starea de recidivă, pede-
apsa se aplică potrivit regulilor pentru
concursul de infracţiuni.
Alin.2: În cazul persoanei juridice, dacă
nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în
art. 402 alin. 1, lit.a),pedeapsa se aplică
potrivit regulilor pentru concursul de
infracţiuni.
art.40, Codul Penal actual şi art.44, alin.2 Codul penal viitor. Legiuitorul a hotărât
ca tratament penal pentru pluralitatea de infracţiuni, tratamentul de la concursul
de infracţiuni.

191
Aurel Teodor Moldovan

CAPITOLUL XI
INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A EXECUTĂRII PEDEPSELOR

Aspecte generale. Instanţa de judecată sesizată cu judecarea inculpatului


pentru săvârşirea unei infracţiuni, ţinând seama de criteriile generale de individu-
alizare a pedepselor prevăzute în art. 72 C. pen sau art. 87 noul Cod penal, cât şi
de stările şi circumstanţele în care a fost comisă fapta, va stabili şi aplica pedeapsa
ce urmează să fie executată de condamnat386 .
Prin lege s-a prevăzut posibilitatea pentru instanţa de judecată de a se ocupa
şi de modul în care urmează să fie executată pedeapsa, deci să individualizeze
executarea pedepsei. În adevăr, instanţa de judecată, poate dispune, motivat, ca
pedeapsa să se execute în alt mod decât cel care este propriu naturii acesteia, prin
executarea închisorii la locul de muncă ori într-o închisoare militară sau se poate
chiar dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei ori suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere.
Sunt socotite măsuri de individualizare judiciară a executării pedepselor şi
liberarea condiţionată ca şi înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, măsuri
ce interviv după executarea în parte a pedepsei închisorii şi respectiv dacă plata
amenzii nu se face cu rea credinţă.

11.1. SUSPENDAREA CONDITIONATA A EXECUTARII PEDEPSEI

11.1.1. Noţiune

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei constă în dispoziţia luată de


instanţa de judecată prin hotărârea de condamnare de a suspenda, pe o anumită
durată şi în anumite condiţii, executarea pedepsei pronunţate387 .
Prin dispunerea suspendării condiţionate a executării pedepsei, instanţa de
judecată apreciază că reeducarea infractorului poate avea loc şi fără executarea
pedepsei prin stimularea eforturilor de autoeducare ale acestuia, dovedită prin
buna conduită în termenul de încercare388 .

11.1.2. Condiţii de acordare a suspendării condiţionate


 386
Mitrache, op. cit., p. 375;
 387
V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2003, p. 163;
 388
Mitrache, op. cit., p. 376;
192
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
a executării pedepsei

Condiţiile privind acordarea suspendării condiţionate a executării pedepsei


sunt prevăzute de art. 81 Codul Penal actual şi se referă la pedeapsa aplicată şi
natura infracţiunii, la persoana infractorului, la aprecierea instanţei că scopul poate
fi atins chiar fără executarea acesteia.

Condiţii cu privire la pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii. Pot-


rivit dispoziţiilor art. 81 alin. 1 C. pen.: - „Instanta poate dispune suspenda-
rea condiţionată a executării pedepsei pe o anumită durată, dacă sunt întrunite
următoarele conditii:
a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda;
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii
mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul
dintre cazurile prevăzute în art. 38 din Codul Penal în vigoare sau art.
42 din viitorul Cod Penal;
c) se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi acordată si în caz
de concurs de infractiuni, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2
ani si sunt întrunite conditiile prevăzute în alin. 1 lit. b si c.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul
infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de
12 ani, precum şi în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă, viol şi tortură.
În cazul condamnării pentru o infractiune prin care s-a produs o pagubă,
instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei numai dacă
până la pronunţarea hotărârii paguba a fost integral reparată sau plata despăgubirii
este garantată de o societate de asigurare.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu atrage suspendarea
executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de
condamnare.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei trebuie motivată.”
Prin această dispoziţie legiuitorul a urmărit excluderea de la eventualul beneficiu
al acestei măsuri a condamnaţilor care au săvârşit infracţiuni grave. Astfel, în ipoteza
în care pedeapsa aplicată de instanţă este închisoarea de cel mult 3 ani, dar aceasta
a fost aplicată pentru infracţiuni de genul celor arătate mai sus, condamnatul nu va
avea vocaţie la măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei389 .
Când infractorul a comis mai multe infracţiuni în concurs, suspendarea
condiţionată a executării pedepsei se va putea dispune numai dacă pedeapsa
aplicată pentru concurs este închisoarea de cel mult 2 ani, iar infracţiunile con-
curente nu fac parte din cele arătate mai sus. Dacă pentru concursul de infracţiuni
s-a aplicat amenda ca pedeapsă rezultantă, atunci limitele amenzii nu interesează,
adică se poate dispune suspendarea condiţionată a executării indiferent de cuan-
 389
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
p. 376;
 390
Mitrache, op. cit., p. 377;
193
Aurel Teodor Moldovan
tumul amenzii aplicate390 .
Repararea prejudiciului cauzat persoanei vătămate prin infracţiune şi care
constituie obiectul acţiunii civile, alăturate acţiunii penale în cadrul procesului penal,
se înfăptuieşte pe baza regulilor de drept civil şi nu poate influenţa răspunderea
penală a autorului prejudiciului.
Paguba trebuie reparată până la pronunţarea hotărârii şi deci repararea este
o condiţie a acordării suspendării. Punând o asemenea condiţie pentru aplicarea
suspendării, legiuitorul a avut în vedere, şi de această dată, necesitatea ocrotirii
avutului obştesc şi asigurarea reparării integrale şi în termenul cel mai scurt a
tuturor pagubelor cauzate, prin infracţiune, acestui avut391 .
Pe lângă discriminarea pe criteriul averii, pe care o creează dispoziţia legală
(art. 81 alin. 4 Cod Penal), constrângerea inculpatului de a repara un prejudiciu
pe care nu l-a creat sau nu l-a produs în măsura pretinsă de persoana vătămată
ca preţ al accesului la o măsură de politică penală la care este îndreptăţit, este
contrară şi principiului consacrat de Constituţie şi în convenţiile internaţionale şi
anume dreptul la un proces echitabil care să-i asigure posibilitatea de a dovedi în
mod exact întinderea drepturilor şi obligaţiilor în cazul conflictului adus în justiţie392 .

Condiţii cu privire la infractor.


O condiţie care rezultă din dispoziţiile art. 81 alin. 1 lit. b Cod penal actual
priveşte pe infractor care pentru a putea fi condamnat cu suspendarea condiţionată
a executării pedepsei, trebuie să nu mai fi fost condamnat anterior la pedeapsa
închisorii mai mare de 6 luni. Dacă infractorul a mai fost condamnat la pedeapsa
închisorii mai mare de 6 luni, dar aceasta face parte din cazurile prevăzute de
art. 38 al actualului Cod Penal sau art. 42 din Codul Penal viitor o astfel de con-
damnare nu constituie un impediment pentru aplicarea suspendării condiţionate a
executării pedepsei. Într-o astfel de situaţie, aceasta nu este luată în considerare
şi infractorului poate să i se aplice o condamnare cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei.
Când pentru infracţiunea săvârşită anterior făptuitorului fusese condamnat
la amendă, el va putea beneficia de suspendarea executării pedepsei, dacă sunt
întrunite celelalte condiţii cerute de lege393 .

Convingerea instanţei că scopul pedepsei poate fi atins fără execu­


tarea acesteia.
În formarea convingerii, instanţa de judecată are în vedere întreaga
conduită a condamnatului înainte de săvârşirea faptei, după săvârşirea faptei, în
timpul judecăţii. Desigur că formarea convingerii instanţei că infractorul se poate
reeduca
 391 şi fără executarea pedepsei, nu poate aves loc în alte coordonate decât
V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2003, p. 167;
 392
Mitrache, op. cit., p. 378;
 393
V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2003, p. 168;
 394
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
p. 378;
194
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
cele privind gravitatea pedepsei aplicate şi a condiţiilor prevăzute expres în art.
81 lit. a) şi b) actualul Cod Penal, dar implică cu necesitate luarea în considerare
şi a altor aspecte ce privesc personalitatea infractorului394 .
Legea nu îngrădeşte libertatea instanţei de judecată de a-şi forma con-
vingerea cu privire la posibilitatea făptuitorului de a se îndrepta fără executarea
efectivă a pedepsei. Dar ea obligă instanţa să-şi motiveze hotărârea de suspend-
are a executării pedepsei, indicând precis acele împrejurări pe care s-a întemeiat
convingerea ei (art. 81 alin. ultim)395 .
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi acordată şi în
cazul în care pedeapsa este graţiată396 .
Soluţia se întemeiază pe dispoziţiile art. 120 alin. 2 C. pen., care prevăd
că graţierea are efecte şi asupra pedepselor a căror executare este suspendată
condiţionat, avându-se în vedere, totodată, că efectele suspendării condiţionate
sunt mai întinse decât cele ale graţierii, din care cauză condamnatul are interes
să beneficieze de suspendarea executării.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se dispune la cererea
condamnatului sau din oficiu şi numai motivat (art. 81 alin. ultim Cod penal).
Codul penal în vigoare nu prevede obligaţia pentru instanţă de a atrage
atenţia condamnatului cu ocazia acordării suspendării executării pedepsei, asupra
consecinţelor la care se expune în cazul în care săvârşeşte o nouă infracţiune.
Codul penal în vigoare a considerat că faţă de esenţa instituţiei suspendării
executării pedepsei şi faţă de consideraţiile care o fac necesară, obligaţia condam-
natului de a avea o bună conduită, nu decurge din avertismentul dat instanţă, ci
din însăşi raţiunea de a fi a suspendării condiţionate397 .

11.1.3. Termenul de încercare

Termenul de încercare al suspendării condiţionate a executării pedepsei,


reprezintă durata de timp în care condamnatul probează că s-a reeducat, că scopul
pedepsei s-a stins şi fără executarea acesteia. Acest termen de încercare este com-
pus din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un termen fix de 2 ani, iar dacă
pedeapsa este amenda, termenul de încercare este de 1 an potrivit art. 82 Codul
Penal în vigoare.
În cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate minorului,
termenul de încercare se compune din durata închisorii, la care se adaugă un
interval
 395 de timp
Dongoroz, dep.la169;
op. cit., 6 luni la 2 ani, fixat de instanţă (art. 110 alin. 1 C. pen.) Dacă
 396
T. J. Braşov, d.p. nr. 320/ 1931, RRD nr. 10/ 1973;
 397
Dongoroz, p. 169;
 398
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
p. 379;
 399
Art. 117 alin . (1) C. Pen : „Măsura educativă a libertăţii sub supraveghere constă în lăsarea mi-
norului în libertate pe timp de un an sub supravegherea părinţilor săi , a celui care l-a adoptat sau
a tutorelui . Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare , instanţa dispune
încredinţarea minorului , pe acelaşi interval de timp , unei persoane de încredere , de preferinţă unei
rude apropiate , la cererea acestuia .”
195
Aurel Teodor Moldovan
pedeapsa aplicată minorului este amenda, termenul de încercare este de 6 luni398 .
Potrivit art .1101 din actualul Cod Penal , pe durata termenului de încercare
, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani , instanţa poate dispune încredinţarea
supravegherii minorului unei persoane399  din cele arătate în art .103 Cod Penal
ori unei instituţii legale însărcinate cu supravegherea minorilor sau serviciului de
reintegrare socială şi supraveghere400  . Este posibil ca durata pedepsei aplicate
să fie redusă ca urmare a unei graţieri. Această reducere operează şi asupra ter-
menului de încercare, care va fi redus corespunzător.401 .
Deducerea arestării preventive din durata pedepsei aplicată de instanţa
de judecată nu împietează asupra termenului de încercare care va fi format din
durata pedepsei aplicată de instanţă la care se adaugă termenul fix de 2 ani402 .
Codul penal în vigoare a prevăzut că regula generală îsi găseşte aplicare
şi în ce priveşte măsura suspendării executării pedepsei. Fiind un termen de drept
substanţial, termenul de încercare se socoteşte pe zile pline. El începe să curgă
din ziua în care hotărârea de condamnare cu suspendarea executării pedepsei
a rămas definitivă într-unul din modurile prevăzute de lege şi ia sfârşit în ziua în
care hotărârea de revocare, pronunţată înlăuntrul lui sau hotărârea de anulare a
suspendării au rămas definitive ori în ultima zi a duratei sale în cazul când n-a
intervenit o asemenea hotărâre403 .

11.1.4. Efectele suspendării condiţionate a executării pedepsei

Dat fiind specificul instituţiei suspendării condiţionate a executării pedepsei,


efectele pe care aplicarea le produce sunt de două categorii şi se produc în etape
diferite: imediate care sunt şi provizorii şi ulterioare care sunt definitive.

Efecte imediate. Pedeapsa aplicată nu se execută ca urmare a suspendării


executării ei, iar dacă fusese arestat preventiv, condamnatul este pus îndată în
libertate.
Principalul efect imediat al suspendării condiţionate a executării pedepsei
este acela indicat de însăşi denumirea ei şi anume că executarea pedepsei este
suspendată, adică pedeapsa, deşi definitiv aplicată, nu este pusă în executare.
Nu numai pedeapsa principală a închisorii nu se execută, dar nici pedepsele com-
plementare care, eventual, au fost alăturate celei dintâi 404 .
În cazul condamnatului minor, odată cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, se poate dispune încredinţarea supravegherii minorului unei
 400
Art 118 alin . (1) C. Pen : „Măsura educativă a libertăţii sub supraveghere severă constă în lăsarea
minorului în libertate pe o perioadă între un an şi 3 ani , sub supravegherea unei instituţi legal
însărcinate cu supravegherea minorului sau a serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere.”
 401
T.S., s.p., d. nr. 402/ 1973;
 402
Bulai, op. cit., p. P. 528;
 403
V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2003, p. 171;
 404
Dongoroz, op. cit., p. 171;

196
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
persoane sau instituţii din cele arătate în art.103, căreia îi revin obligaţiile prevăzute
de acelalşi articol. Această măsură nu poate dura decât până la împlinirea vârstei
de 18 ani (art. 110 alin. 1 Cod penal)405 .
Efectele definitive ale suspendării condiţionate a executării pedepsei se
produc la împlinirea termenului de încercare şi constau în: încetarea obligaţiei de
executare a pedepsei şi în reabilitarea de drept a condamnatului. Aceste efecte
se produc, potrivit dispoziţiilor art. 86 C. pen, dacă în termenul de încercare nu a
intervenit o cauză de revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei
pentru săvârşirea unei noi infracţiuni sau pentru neplata cu rea-credinţă a obligaţiilor
civile stabilite prin hotărârea de condamnare406 .

11.1.5. Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei

După cum se poate desprinde din textul art. 83 alin. 1 Cod penal şi art. 84
Cod penal, dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârsit din
nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după
expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea condiţionată, dispunând
executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată
pentru noua infracţiune, iar dacă până la expirarea termenului de încercare con-
damnatul nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare,
instanţa poate dispune revocarea suspendării executării pedepsei, afară de cazul
când cel condamnat dovedeşte că nu a avut putinţa de a îndeplini acele obligaţii.
În raport cu noul sistem de sancţionare a concursului de infracţiuni, totali-
zarea pedepselor pentru infracţiuni concurente până la o anumită limită constituie
o soluţie curentă, astfel că precizarea de mai sus nu era justificată.
De asemenea, nu a mai fost preluat alin. 4 al art. 83 din Codul penal ante-
rior soluţia neaplicării sporului pentru recidivă post condamnatorie este de la sine
înţeleasă faţă de aceea a totalizării pedepselor care urmează să se aplice în raport
cu infracţiunea săvârşită în termenul de încercare.

Revocarea este obligatorie în prima situaţie menţionată de art. 83 alin.


1 Cod Penal. Astfel, pentru a se dispune revocarea suspendării condiţionate a
executării pedepsei trebuie îndeplinite mai multe condiţii, şi anume:
a) condamnatul să săvârşească în termenul de încercare o nouă
infracţiune;
b) infracţiunea să fie săvârşită cu intenţie;
c) infracţiunea să fie descoperită în termenul de încercare, condiţia fiind
îndeplinită chiar dacă făptuitorul este descoperit şi după împlinirea
termenului de încercare407 ;
d) pentru infracţiunea săvârşită în termenul de încercare să se pronunţe o
 405
Mitrache, op. cit., p. 380;
 406
Mitrache, p.381;
 407
T.s., s.p., d. nr. 3988/ 1970 în CD 1970, p. 320;

197
Aurel Teodor Moldovan
condamnare definitivă, indiferent de natura ori durata pedepsei aplicate,
chiar şi după împlinirea termenului de încercare.
În cazul în care instanţa dispune revocarea suspendării condiţionate
a executării pedepsei, condamnatul va executa atât pedeapsa care fusese
suspendată, cât şi pedeapsa pronunţată pentru noua infracţiune, pedepse care
nu se contopesc (art. 83 alin.1 Cod penal actual ) şi pentru care nu se aplică nici
prevederile privind aplicarea unui spor pentru recidivă.

Revocarea este facultativă dacă noua infracţiune săvârşită şi descoperită


în termenul de încercare este săvârşită din culpă, caz în care, instanţa are posi-
bilitatea să aplice şi pentru această condamnare suspendarea condiţionată a
executării pedepsei (art. 83 alin. 2 Codul Penal în vigoare).
De asemenea, revocarea este facultativă şi în situaţia în care potrivit art.
84 actualul Cod penal, atunci când în termenul de încercare, condamnatul nu-şi
îndeplineşte obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare. În această
situaţie, condamnatul va executa pedeapsa ce fusese suspendată condiţionat.
Pentru a se putea dispune revocarea suspendării condiţionate a executării pedep-
sei din cauza neîndeplinirii obligaţiilor civile, este necesar să se dovedească că,
condamnatul a avut putinţa îndeplinirii acestor obligaţii şi totuşi nu le-a îndeplinit.
Sistemul de sancţionare prevăzut de lege, pentru situaţia săvârşirii unei
noi infracţiuni în termenul de încercare al suspendării condiţionate al executării
tuturor pedepselor este suficient pentru constrângerea şi reeducarea infractorului
şi reprezintă totodată, un maximum de sancţiune la care numai excepţional s-ar
putea ajunge prin sancţionarea recidivei după condamnare408 .

11.1.6. Anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei

Anularea se datorează unor cauze preexistente acordării suspendării


condiţionate a executării pedepsei şi care dacă ar fi fost cunoscute de instanţa de
judecată, ar fi împiedicat acordarea anulării409 .
Această situaţie se dispune prin prevederile art. 85 Cod Penal în vig-
oare, menţionându-se că dacă se descoperă că cel condamnat mai săvârşise
o infracţiune înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea
sau până la rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa
închisorii chiar după expirarea termenului de încercare, suspendarea condiţionată
a executării pedepsei se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare
la concursul de infracţiuni sau recidivă.
În acest sens trebuie îndeplinite anumite condiţii, după cum urmează:
a) condamnatul a săvârşit o infracţiune mai înainte de rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării
 408
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
p. 382;
 409
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
p. 382;
198
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
pedepsei;
b) pentru infracţiunea săvârşită s-a aplicat pedeapsa închisorii, fiind
îndeplinită această condiţie şi atunci când pedeapsa pentru infracţiunea
ce atrage anularea, se pronunţă după împlinirea termenului de încercare;
c) infracţiunea ce atrage anularea să fie descoperită mai înainte de îm-
plinirea termenului de încercare (art. 85 alin. 2 Cod penal.
Anulând suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa de
judecată face aplicarea după caz a dispoziţiilor privind sancţionarea concursului
de infracţiuni ori a stării de recidivă sau a pluralităţii de infracţiuni410 , iar în situaţia
în care sunt întrunite condiţiile concursului de infracţiuni şi pedeapsa rezultantă
nu depăşeşte 2 ani (art. 85 alin. 3 C. pen), instanţa poate dispune suspendarea
condiţionată a executării pedepsei, caz în care termenul de încercare se calculează
de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronuntat anterior suspen-
darea condiţionată a executării pedepsei (art. 85 alin. 3 Cod penal).

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazuri speciale


Suspendarea condiţionată a executării pedepsei ca modalitate de individu-
alizare a pedepsei se poate dispunde de instanţa de judecată, chiar dacă nu sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 81 din actualul Cod Penal în anumite cazuri
prevăzute în partea generală sau specială a codului penal411 .
În partea generală a Codului penal, suspendarea condiţionată a executării
pedepsei se mai poate dispune potrivit art. 86 indice 9 alin. 4 Cod penal chiar dacă
nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 81 Cod penal actual şi în cazul în
care condamnatul la pedeapsa închisorii cu executarea la locul de muncă nu mai
poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă, iar o astfel
de incapacitate nu şi-a provocat-o condamnatul. La aceste situaţii sunt incidente
dispoziţiile prevăzute de art. 83 Cod penal în vigoare.
În partea specială a Codului penal ca modalitate de individualizare a pedep-
sei pentru infracţiunea de abandon de familie (art. 305 Codul penal actual sau
art. 378 din noul Cod penal) s-a prevăzut posibilitatea suspendării condiţionate
a executării pedepsei chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 81
C. pen., dacă făptuitorul în cursul judecăţii îşi îndeplineşte obligaţiile legale de
întreţinere. Revocarea suspendării se va dispune, în acest caz, numai dacă în
termenul de încercare condamnatul săvârşeşte din nou infracţiunea de abandon
de familie (art. 305 alin. ultim Codul penal actual).

11.2. SUSPEBDAREA EXECUTARII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE

11.2.1. Noţiune

 410
M. Basarab, op. cit., p. 449-450;
 411
Mitrache, op. cit., p. 383;
 412
Rodica Aida Popa, “Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere”, Revista de drept penal
nr. 2/ 1994, p. 113-120;
199
Aurel Teodor Moldovan
Suspendarea executării sub supraveghere este o măsură de individualizare
a pedepsei închisorii sau potrivit unei opinii412  consacrate în literatura de speci-
alitate suspendarea executării sub supraveghere este o formă de suspendare
condiţionată în care condamnatul pe durata termenului de încercare este supus
unor măsuri de siguranţă şi de respectare a unor obligaţii pe care instanţa le
stabileşte în conformitate cu legea.
Instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere a fost introdusă
pentru prima dată în legislaţia noastră penală prin Legea nr. 104 /1992 după
modelul francez413 .
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere îşi are sediul în noul
Cod Penal la articolele 91-98 .
Instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere este cunoscută
în majoritatea legislaţiilor penale europene, reglementarea fiind rezultatul analizei
dispoziţiilor similare din legislaţiile germană (§56 - §56g C. pen.), italiană ( art. 163
– art. 168), spaniolă (art. 80 - art. 87), portugheză (art. 50 - art. 57) şi franceză (
art. 132-40 – art. 132-53).

11.2.2. Condiţii de aplicare a suspendării executării


pedepsei sub supraveghere

Dispoziţiile art. 86ą Cod penal în vigoare sau ale art. 91 noul Cod penal
prevăd condiţiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru aplicarea suspendării
executării pedepsei sub supraveghere: pedeapsa aplicată, persoana condamnatului
şi aprecierea instanţei că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru
condamnat care se va îndrepta şi fără executarea efectivă a pedepsei.
Condiţii cu privire la pedepsa aplicată şi la natura infracţiunii săvârşite.
Condiţiile de aplicare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere
sunt prevăzute expres de art. 86ą Cod penal în vigoare sau art. 91 noul Cod penal.
Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă
sunt întrunite următoarele condiţii în lumina actualului Cod penal:
a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani;
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai
mare de 1 an, afară de cazurile când condamnarea intră în vreunul
dintre cazurile prevăzute în art. 38 sau art. 42 din viitorul cod ori în
cazul săvârşirii unei infracţiuni intenţionate, pedeapsa prevăzută de
lege să nu fi fost pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, acelaşi lucru
fiind valabil şi în cazul infractiunilor de vătămare corporală gravă, viol
si tortură;
c) se apreciază, ţinând seama de persoana condamnatului, de comporta-
mentul său după comiterea faptei, că pronunţarea condamnării consti-
tuie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei,
condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni.
 413 Prin acteledenormative
C. Bulai „Manual drept penal existente în momentul
- Partea generală întocmirii
”Ed. All Beck, acestei
Bucureşti lucrări
1997 , pag 533 s-a
200
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
prevăzut o excepţie cu privire la condiţiile de acordare a supendării executării
pedepsei sub supraveghere, aceasta putând fi acordată şi în cazul infracţiunii de
furt prevăzute de art. 209 alin. 3 Cod penal actual, dacă pedeapsa aplicată este
închisoarea de cel mult 2 ani414 .
În schimb, potrivit art. 91al noului Cod penal, suspendarea executării pedep-
sei sub supraveghere constă în stabilirea şi aplicarea unei pedepse cu închisoarea
de cel mult 3 ani, inclusiv în caz de consurs de infracţiuni, dacă instanţa apreciază
că, ţinând seama de persoana infractorului şi de conduita avută de acesta anterior
şi ulterior săvârşirii infracţiunii, punerea în aplicare a pedepsei este suficientă şi,
chiar fără executarea acesteia, cel condamnat nu va mai comite alte infracţiuni, dar
este însă necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.
Un alt element de noutate constă în faptul că executarea pedepsei amenzii,
aplicată fie ca pedeapsă principală unică, fie ca pedeapsă principală pe lângă pe-

Codul penal actual Noul cod penal


Art 86 1 - Condiţiile de aplicare a Art 91- Condiţiile suspendării
suspendării executării pedepsei sub executării pedepsei sub suprave­
supraveghere – 2(1) Instanţa poate dis- ghere – (1) Instanţa poate dispune
pune suspendarea executăii pedepsei suspendarea executării pedepsei
aplicate persoanei fizice sub supraveg- sub supraveghere dacă sunt întrunite
here, dacă sunt întrunite următoarele următoarele condiţii:
condiţii: a) pedeapsa aplicată, inclusiv în
a) pedeapsa aplicată este închi­ caz de consurs de infracţiuni,
soarea de cel mult 4 ani; este închisoarea de cel mult 3
b) infractorul nu a mai fost con­ ani;
dam­nat anterior la pedeapsa b) infractorul nu a mai fost con­
închisorii mai mare de 1 an, afară damnat anterior la pedeapsa
de cazurile când condamnarea închisorii mai mare de un an, cu
intră în vreunul dintre cazurile excepţia cazurilor prevă­zute în
prevăzute în art. 38; art. 42 sau pentru care a inter-
c) se apreciază, ţinând seama venit reabilitarea ori s-a împlinit
de persoana condamnatului, termenul de reabilitare;
de comportamentul său după c) infractorul şi-a manifestat acor-
comiterea faptei, că pronun­ dul de a presta o muncă nere­
ţarea condamnării constituie un munerată în folosul comunităţii;
avertisment pentru acesta si, d) în raport de persoana infrac­
chiar fără executarea pedep­sei, torului, de conduita avută ante­
condamnatul nu va mai săvârşi rior săvârşirii infracţiunii, de efor-
infracţiuni turile depuse de acesta pentru
înlă­turarea sau diminu­area
conse­cinţelor infracţiunii,

Constantin
 414
deapsa Mitrache,
închisorii Cristian
atunci cândMitrache, “Drept penal săvârşită
prin infracţiunea român. Partea
s-agenerală”, Bucureşti, 2003,
urmărit obţinerea unui
p. 385;
201
Aurel Teodor Moldovan

precum şi de posibilităţile sale


de îndreptare, instanţa apre­
ciază că aplicarea pedep­
sei este suficientă şi chiar
fără executarea acesteia,
condam­natul nu va mai co-
mite alte infracţiuni, însă
este necesară supraveghe-
rea conduitei sale pentru o
perioadă determinată.
(2) Când pedeapsa închisorii este
însoţită de pedeapsa amenzii aplica­te în
condiţiile art.62, amenda se execută chi-
ar dacă executarea pedepsei în­chisorii
a fost suspendată sub supra­veghere.

folos patrimonial, iar instanţa de judecată optează pentru o pedeapsă cumulativă,


nu este susceptibilă de suspendare.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi acordată şi în


cazul concursului de infracţiuni, dacă pedeapsa închisorii aplicată este închisoarea de
cel mult 3 ani şi sunt întrunite conditiile prevăzute în alin. 1 lit. b) şi c), iar infracţiunile
concurente nu fac parte din cele exceptate potrivit art. 86ą alin. 2 C.pen. În cazul
concursului de infracţiuni, şi noul Cod dispune că este posibilă această modalitate de
suspendare dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani (art. 91 alin. 1).
Nu s-au mai reţinut prevederile de excludere a suspendării executării
pedepsei sub supraveghere în cazul anumitor infracţiuni (art. 86ą alin. 3) sau în
cazul nerecuperării integrale a pagubei sau dacă plata despăgubirilor n-a fost
garantată de o societate de asigurare, dispoziţii care nu mai corespondeau cu
noua concepţie asupra acestei instituţii juridico-penale. De altfel, art. 81 alin. 4,
actualul cod prevede că se vor aplica dispoziţiile art.81, alin.5 şi 6 se aplică şi în
cazul suspendării executării pedepsei aplicate persoanei fizice sub supraveghere.

Condiţii cu privire la infractor.


Măsura suspendării executării sub supraveghere se poate aplica potrivit
art. 86ą alin. 1 lit. ) Codul penal actual sau art. 91 alin. 1 lit. b) ţi c) din Codul penal
viitor numai dacă infractorul nu a mai fost anterior condamnat la pedeapsa închiso-
rii mai mare de un an, afară de cazurile când condamnarea intră în vreunul din
cazurile în care nu atrage starea de recidivă. Deci măsura se poate lua atât faţă
de infractorul care nu a mai fost condamnat anterior cât şi faţă de infractorul care
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
 415

p. 386;
202
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
anterior a mai fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de cel mult 1 an. În
caz contrar respectivului condamnat nu i se poate aplica suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere415 . În reglementarea noului cod, prestarea unei munci
neremunerate în folosul comunităţii este o caracteristică care este de esenţa aces-
tei instituţii, întrucât prin suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se
naşte în sarcina condamnatului, cu consimţământul acestuia, obligaţia executării
unei munci neremunerate în folosul comunităţii.

Aprecierea instanţei că pronunţarea condamnării constituie un avert-


isment pentru condamnat. Această condiţie este prevăzută în dispoziţiile art.
86ą lit. c) din actualul Cod penal sau în art.91,alin.1,lit.d) al viitorului cod, unde
sunt inserate şi coordonatele în care se apreciază, că pronunţarea condamnării
constituie un avertisment pentru condamnat care chiar şi fără executarea pedep-
sei, nu va mai săvârşi infracţiuni, coordonate ce privesc persoana condamnatului,
comportamentul acestuia după comiterea faptei, comportament din care să rezulte
preocuparea acestuia pentru împiedicarea amplificării rezultatului la infracţiunile la
care este posibil, ajutorul dat imediat victimei, repararea prejudiciului cauzat prin
infracţiunea comisă etc.416 .
Întrucât aplicarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere este
lăsată la aprecierea instanţei de judecată se consideră că prin îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de lege nu se crează un drept pentru condamnat, ci doar o vocaţie a
acestuia la această măsură de individualizare judiciară a pedepsei.
Prin noul cod penal s-au completat dispoziţiile privind condiţiile de aplicare
a suspendării sub supraveghere adăugându-se menţiunea că aceste măsuri nu
atrag suspendarea executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile (art. 98,
alin.2). De asemenea, s-a prevăzut obligaţia instanţei de judecată de a motiva
hotărârea (art. 91,alin. 4). Această din urmă dispoziţie (obligaţia de motivare)
este prevăzută de legea actuală numai referitor la suspendarea condiţionată a
executării pedepsei (art. 81 alin. 6), fără a mai fi reprodusă şi în cazul suspendării
sub supraveghere, ceea ce nu are nicio justificare.

11.2.3. Termenul de încercare

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se dispune pe un


termen de încercare care este compus din durata pedepsei aplicate la care se
adaugă un interval de timp, stabilit de instanţă între 2 şi 5 ani.
Termenul de încercare, teoretic, cel mai lung ar fi de 9 ani în cazul în care
instanţa ar adăuga la pedeapsa de 4 ani aplicată de instanţă, intervalul de 5 ani;
iar termenul de încercare cel mai scurt, tot teoretic, ar fi de 2 ani şi 15 zile, situaţie
la care s-ar ajunge când pedeapsa aplicată ar fi de 15 zile la care se adaugă 2 ani

Mitrache, op. cit., p. 386;


 416

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
 417

p. 386;
203
Aurel Teodor Moldovan
ce reprezintă minimul din intervalul de timp ce poate fi stabilit de instanţă417 .
Termenul de încercare se socoteşte de la data când hotărârea prin care
s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei a rămas definitivă (art.
86˛ alin. 2 raportat la art. 82 alin. 3 C. pen). Potrivit noii reglementări, expresia
„termen de încercare” folosită în actualul Cod Penal este întâlnită sub denumirea
de „termen de supraveghere”. Astfel, în noul Cod, termenul de supraveghere în
cazul suspendării este unul variabil, fiind cuprins între 2 şi 4 ani, dar nu mai mic
decât durata pedepsei aplicate, iar sistemul de supraveghere la care este supusă
persoana condamnată este asemănător cu cel prevăzut în cazul amânării aplicării
pedepsei (instituţie nouă introdusă prin dispoziţiile noului Cod Penal). Sub aspectul

Codul penal actual Noul cod penal


Art 862- Termenul de încercare - (1) Art 92- Termenul de supraveghere
Termenul de încercare în cazul sus­ – (1) Durata suspendării executării
pendării executării pedepsei sub su­ pedepsei sub supraveghere constituie
praveghere se compune din cuantumul termen de supraveghere pentru con-
pedepsei închisorii aplicate, la care se damnat şi este cuprinsă între 2 şi 4
adaugă un interval de timp, stabilit de ani, fără a putea fi însă mai mică decât
instanţă, între 2 şi 5 ani. durata pedepsei aplicate.
(2) Dispoziţiile art.82, alin.3 se aplică în (2) Termenul de supraveghere se
mod corespunzător. calculează de la data când hotărârea
prin care s-a pronunţat suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere
a rămas definitivă.
(3) Pe durata termenului de supra­
veghere condamnatul trebuie să res-
pecte măsurile de supraveghere şi
să execute obligaţiile ce îi revin, în
condiţiile stabilite de instanţă.

constitutiv, sistemul de supraveghere în cazul suspendării este mai redus, deoarece


o parte din obligaţiile întâlnite în cazul amânării pedepsei sunt executate în cazul
suspendării cu titlu de pedeapsă complementară.

11.2.4. Măsurile de supraveghere

Măsurile de supraveghere care se iau faţă de condamnat pe durata ter-


menului de încercare sunt menite să asigure un control permanent asupra conduitei
acestuia, pentru a-l determina la o conduită licită, asigurarea realizării scopului
măsurii de individualizare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Pe durata termenului de încercare, potrivit dispoziţiilor art. 86ł alin. 1 C.
pen., condamnatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea
204
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
lui sau la alte organe stabilite de instanţă sau la Serviciul de protecţie a victimelor
şi reintegrare socială a infractorului;
b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau
locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de
existenţă.
Măsurile de supraveghere au fost completate prin noul Cod penal, care în
art. 93 prevede respectarea următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizizele consilierului de probaţiune desemnat cu su-
pravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care
depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul
mijloacelor sale de existenţă.

Codul penal actual Noul cod penal


Art 86 - Măsurile de supraveghere şi Art 93- Măsurile de supraveghere şi
3

obligaţiile condamnatului - (1) Pe du- obligaţiile – (1) Pe durata termenului


rata termenului de încercare, condam- de supraveghere, con­dam­natul trebuie
natul trebuie să se supună următoarelor să respecte urmă­t oarele măsuri de
măsuri de supraveghere: supraveghere:
a) să se prezinte, la datele a) să se prezinte la serviciul de
fixate, la judecătorul desemnat cu probaţiune, la datele fixate
supravegherea lui sau la alte organe de acesta;
stabilite de instanţă sau la Serviciul b) să primească vizizele con­
de protecţie a victimelor şi reintegrare silierului de probaţiune de-
socială a infractorului; semnat cu supraveghe­rea
b) să anunţe, în prealabil, orice sa;
schimbare de domiciliu, reşedinţă
sau locuinţă şi orice deplasare care
depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice
schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informaţii de
natură a putea fi controlate mijloacele
lui de existenţă.

Din dispoziţiile legale se desprinde concluzia că îndeplinirea măsurilor de


supraveghere este cumulativă.

205
Aurel Teodor Moldovan

11.2.5. Obligaţiile condamnatului

Pe durata termenului de încercare, pe lângă măsurile de supraveghere care


se iau faţă de condamnat, instanţa de judecată poate impune acestuia respectarea
uneia sau a mai multor obligaţii prevăzute de art. 86ł alin. 3 Cod penal în vigoare
sau de art. 93 alin. 2 noul Cod penal. Actuala legislaţie penală stabileşte obligaţiile
condamnatului, după cum urmează:
a) să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori
de calificare;
b) să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească
limita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de instanţă;
c) să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
d) să nu intre în legătură cu anumite persoane;
e) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule;
f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în
scopul dezintoxicării.
Supravegherea executării obligaţiilor stabilite de instanţă conform art. 86ł
alin. 2 C. pen se face de organele prevăzute în alin. (1) lit. a) şi aceleaşi organe
sesizează instanţa în caz de neîndeplinire a obligaţiilor, pentru luarea măsurilor
de revocare a suspendării executării sub supraveghere.
În concepţia viitorului Cod Penal, art. 93, alin.2 arată că instanţa impune
condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială
derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare
cu instituţii din comunitate;
c) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
d) să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei.
Tot în sarcina condamnatului se prevede, în alin.3 al art.93 noul Cod
că, pe parcursul termenului de supraveghere condamnatul va presta o muncă
neremunerată, în folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de
zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de
sănătate, nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabileşte prin
legea de executare a pedepselor.
Pentru stabilirea conţinutului acestor obligaţii, instanţa va consulta serviciul
de probaţiune, care este obligat să formuleze recomandări în acest sens.

11.2.6. Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere

Remarcăm două feluri de efecte: provizorii sau imediate şi efecte definitive.


206
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
În timp ce efectul provizoriu al suspendării executării sub supraveghere îl consti-
tuie suspendarea executării pedepsei închisorii, pe termenul de încercare, efectul
definitiv se produce la împlinirea termenului de încercare dacă cel condamnat nu
a săvârşit din nou o infracţiune pe durata termenului de încercare şi nici nu s-a
pronunţat revocarea suspendării executării pedepsei, când este reabilitat de drept.
Dacă în actuala reglementare se prevede posibilitatea reabilitării la expirarea
termenului de încercare, în privinţa efectelor, potrivit noului Cod, suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere nu mai are ca efect intervenirea reabilitării
de drept la expirarea termenului de supraveghere. Condamnarea va fi susceptibilă,
astfel, de reabilitare în condiţiile dreptului comun, al cărei termen va curge de la
împlinirea termenului de supraveghere. Întocmai ca şi în cazul amânării aplicării
pedepsei, producerea efectelor suspendării este condiţionată de executarea
intregrală a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul
în care persoana dovedeşte că s-a aflat în imposibilitate de a le îndeplini.

11.2.7. Revocarea suspendării executării pedepsei


sub supraveghere

Revocarea suspendării executării sub supraveghere se dispune obligatoriu


dacă în termenul de încercare condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu
intenţie, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirarea
acestui termen. Aşadar pentru a se putea revoca suspendarea executării sub
supraveghere este necesar ca infracţiunea să se săvârşească în termenul de
încercare şi să fie descoperită în acest termen, doar condamnarea pentru această
infracţiune săvârşită din nou poate fi pronunţată şi după expirarea termenului de
încercare.
Revocarea este facultativă dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din
culpă, revocarea suspendării pedepsei sub supraveghere nemaifiind obligato-
rie, instanţa având posibilitatea să dispună şi pentru pedeapsa stabilită pentru
infracţiunea din culpă, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă
s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea ori suspendarea condiţionată a executării
pedepsei, dacă pedeapsa a fost stabilită la amendă.
Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, se poate aplica
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere chiar dacă infractorul a fost
condamnat anterior cu suspendarea pedepsei sub supraveghere. În acest caz nu
mai are loc revocarea primei suspendări (art. 864 raportat la art. 83 alin. 3 Codul
penal actual).
La stabilirea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită după rămânerea
definitivă a hotărârii de suspendare nu se mai aplică sporul prevăzut de lege pentru
recidivă. (art. 864 raportat la art. 83 alin. 4 Codul penal actual).
Revocarea este facultativă şi dacă până la expirarea termenului de încercare
condamnatul nu a îndeplinit obligatiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare,
instanţa poate dispune revocarea suspendării pedepsei sub supraveghere, afară
207
Aurel Teodor Moldovan
de cazul când cel condamnat dovedeste că nu a avut putinţa de a îndeplini acele
obligaţii (art. 864 raportat la art. 84 Codul Penal actual).

11.2.8. Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

Anularea se dispune pentru cauze preexistente aplicării suspendării


executării pedespei sub supraveghere care dacă ar fi fost cunoscute de instanţa
de judecată ar fi împiedicat acordarea acesteia.
Cazurile de anulare ale suspendării executării pedepsei sub supraveghere
sunt aceleaşi ca şi pentru anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei
(art. 865 alin. 1 raportat la art. 85 alin. 1 şi 2 C. pen.) sau art. 97 alin. noul Cod penal.
Astfel, dacă se descoperă că cel condamnat mai săvârşise o infractiune
înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la
rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar
după expirarea termenului de încercare, suspendarea condiţionată a executării
pedepsei se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul
de infracţiuni sau recidivă sau pluralitate intermediară, reglementată, aşa cum
arătat anterior, în mod expres de noul Cod Penal.
Anularea suspendării executării pedepsei nu are loc, dacă infractiunea
care ar fi putut atrage anularea a fost descoperită după expirarea termenului de
încercare.
În cazurile prevăzute în alin. 1, dacă pedeapsa rezultată în urma contopirii
nu depăşeşte 3 ani, instanţa poate aplica pentru aceasta suspendarea executării
sub supraveghere, iar termenul de încercare se calculează de la data rămânerii
definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior suspendarea condiţionată a
executării pedepsei.
În cazul când se dispune suspendarea pedepsei sub supraveghere, ter-
menul de încercare, respectiv de supraveghere se calculează de la data rămânerii
definitive a hotărârii prin care s-a pronuntat anterior suspendarea conditionată a
executării pedepsei.
Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere nu are loc dacă
descoperirea infracţiunii a avut loc după împlinirea termenului de încercare şi nici
dacă pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită anterior a fost stabilită la amendă.
În cazul anulării suspendării pedepsei sub supraveghere s-a reformulat
alin. 2 din art. 865’ din actualul Cod penal, prevăzându-se posibilitatea suspendării
executării pedepsei sub supraveghere chiar în cazul în care sunt îndeplinite
condiţiile anulării, dacă pedeapsa rezultată în urma aplicării dispoziţiilor privitoare
la concursul de infracţiuni sau recidivă nu au depăşit 3 ani.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în cazuri speciale.


Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se poate dispune de
instanţă chiar dacă nu sunt îndeplinite criteriile prevăzute în art. 86ą Codul Penal
actual, în cazul condamnatului care execută pedeapsa închisorii la locul de muncă
şi care şi-a pierdut total capacitatea de muncă.
208
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 86 indice 9 alin. 4 Cod penal în vigoare,
instanţa constatând pierderea totală a capacităţii de muncă a condamnatului ce
execută pedeapsa închisorii la locul de muncă, dispune revocarea măsurii şi
ţinând seama de împrejurările care au determinat incapacitatea de muncă şi de
criteriile generale de individualizare a pedepsei, ia măsura suspendării condiţionate
a executării pedepsei sau după caz, a suspendării executării pedepsei sub su-
praveghere418 .
Potrivit art 110 al actualului Cod Penal în cazul suspendării executării
pedepsei sub supraveghere aplicate minorului, termenul de încercare se compune
din durata pedepsei închisorii , la care se adaugă un interval de timp de la un an
la 3 ani , stabilit de instanţă .
Pe durata termenului de încercare, instanţa poate dispune luarea vreuneia
din măsurile prevăzute în art. 1101.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia419  că suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere nu se aplică în cazul amenzii penale, întrucât Codul
Penal nu face referire la termenul de încercare în cazul amenzii penale. De aseme-
nea, s-a susţinut420  că aplicarea pedepsei sub supraveghe nu este posibilă în cazul
cetăţenilor străini sau români cu domiciliul în străinătate , deoarece acestora nu li
se pot impune măsurile de supraveghere prevăzute de Codul Penal şi nu se poate
determina persoana sau organul care să exercite supravegherea condamnatului.

11.3. EXECUTAREA PEDEPSEI INCHISORII LA LOCUL DE MUNCA



11.3.1. Noţiune

Executarea pedepsei la locul de muncă este o măsură de individualizare


judiciară a executării pedepsei închisorii, care nu depăşeşte o anumită perioadă, în
libertate, prin muncă, în unitatea unde lucrează condamnatul ori în altă unitate, cu
anumite restrângeri de drepturi şi unele penalităţi de ordin pecuniar, dacă instanţa
apreciază că sunt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să fie atins fără privare
de libertate421 .
Natura juridică. Executarea pedepsei la locul de muncă reprezintă ca şi
suspendarea condiţionată a executării pedepsei ori suspendarea executării sub
supraveghere, o măsură de individualizare a pedepsei, dar spre deosebire de cele
menţionate mai sus unde executarea pedepsei este suspendată, în cazul acesteia
executarea pedepsei închisorii are loc, dar nu prin privare de libertate într-un loc
de deţinere, ci în libertate prin prestarea unei munci în cadrul unei unităţi unde
 418
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
p. 391;
 419
Gh , Dumitru , Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere , în revista Dreptul nr. 8
/1996 , p 91
 420
Vezi R. A Popa , op . cit ., în Revista de drept penal nr. 2/ 1994 , p. 115 .
 421
C. Bulai, op. cit., p. 540;
 422
Mitrache, op. cit., p. 392;

209
Aurel Teodor Moldovan
este angajat422 .
„ Pe planul interesului general al apărării sociale ,executarea pedepsei în-
chisorii la locul de muncă asigură o mai profundă influenţă educativă a pedepsei,
prin prestarea de către condamnat a unei munci socialmente utile, sub supravegh-
erea unităţii care îl acceptă şi îl ajută să se reintegreze.
De asemenea, se reduc cheltuielile sociale legate de executarea pedepsei
în penitenciare. La rândul său condamnatul are avantajul că nu este separat de
familie, de mediul de muncă şi de viaţă de până atunci şi are posibilitatea de a
dovedi, prin activitate şi bună conduită, că nu va mai încălca regulile de convieţuire
socială, ceea ce îi va atrage o reintegrare socială mai rapidă şi redobândirea poziţiei
sociale de care se bucură înainte de săvârşirea infracţiunii.”423 
„Executarea pedepsei la locul de muncă nu este un drept al condamnatului,
ci un privilegiu acordat instanţei de care trebuie să facă uz numai dacă aceasta îşi
formează convingerea că lăsarea în libertate a condamnatului contribuie mai mult
la atingerea scopului pedepsei decât internarea în penitenciar.”424 
În schimb, prin Noul Cod penal nu s-a menţinut instituţia executării pedep-
sei la locul de muncă. S-a avut în vedere nu numai slaba efecienţă a acestui mod
de executare a pedepsei închisorii, dar noua organizare, pe baza economiei de
piaţă, a unităţilor la care ar fi urmat să se execute acestă pedeapsă. Asigurarea
profitului care să justifice activitatea economică nu crează disponibilităţi pentru
desfăşurarea unui proces educativ efecient la locul de muncă faţă de cei aflaţi în
executarea unei pedepse.
Cadrul de reglementare. Cadrul de reglementare al executării pedepsei la
locul de muncă îl constituie dispoziţiile art. 86 indice 7 - art. 86 indice 11 C. pen.,
la acestea adăugându-se dispoziţiile din Codul de procedură penală şi Legea nr.
23/ 1969 privind executarea pedepselor.

11.3.2. Condiţii în care se poate dispune executarea


pedepsei la locul de muncă

Executarea pedepsei la locul de muncă se poate dispune de către instanţa


de judecată dacă sunt îndeplinite condiţiile privitoare la:
a) pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii săvârşite;
b) persoana condamnatului;
c) acordul scris al unităţii în care urmează condamnatul să presteze
munca;
d) aprecierea instanţei că sunt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să
fie atins fără privare de libertate.

Pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii săvârşite.


 423
Aurel Pentru a opera
Tedor Moldovan această
„Munca măsură
persoanelor de individualizare
condamnate trebuie
,” Ed. Monitorul Oficial ,ca pedeapsa
Bucureşti 1999
pag.104
 424
Aurel Teodor Moldovan „ Munca persoanelor condamnate ”, Ed Monitorul Oficial ,Bucureşti 1999
pag. 107
210
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
aplicată pentru o singură infracţiune să fie închisoarea de cel mult 5 ani.
Executarea pedepsei la locul de muncă poate fi dispusă şi în caz de concurs
de infracţiuni dacă pedeapsa aplicată pentru concursul de infracţiuni este de cel
mult trei ani închisoare şi sunt întrunite celelalte condiţii legale.
În schimb, executarea pedepsei la locul de muncă nu poate fi dispusă în
cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai
mare de 15 ani, precum şi în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă, viol,
si tortură.
Exceptarea de la aplicarea pedepsei cu executarea la locul de muncă
priveşte deopotrivă pedepsele aplicate pentru infracţiunile fapt consumat ori
tentativă cât şi pentru participarea la săvârşirea acelor infracţiuni ca instigatori sau
complici chiar dacă pedeapsa ar fi stabilită sub 5 ani închisoare425 .

Persoana condamnatului. Pentru ca instanţa de judecată să poată lua


această măsură, este necesar ca cel în cauză să nu mai fi fost condamnat anterior
la pedeapsa închisorii mai mare de un an, afară de cazul când condamnarea intră
în vreunul din cazurile prevăzute în art. 38.
„ Prin Legea nr. 140/1996 alin. 3 a fost modificat astfel: executarea pedep-
sei la locul de muncă nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru
care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani, precum şi în cadrul
infracţiunilor de vătămare corporală gravă , viol şi tortură.”426 
„ În ceea ce priveşte conduita generală a făptuitorului, legea are în vedere
întreaga conduită a acestuia, atât înainte de săvârşirea infracţiunii cât şi după
aceea, faţă de muncă, faţă de familie, faţă de regulile de convieţuire socială. În
cazul recidiviştilor însă instanţa are îndatorirea de a examina cu grijă deosebită
antecedentele penale ale condamnatului.”427 
Pot beneficia de această măsură şi condamnaţii minori care au împlinit
vârsta de 16 ani la data aplicării pedepsei (vârsta de 16 ani este admisă în prin-
cipiu potrivit legislaţiei muncii, pentru prestarea unei munci în cadrul unei unităţi).
Tinerii condamnaţi la pedeapsa închisorii cu executarea acesteia la locul
de muncă ce devin militari în termen în cursul judecăţii sau după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, vor executa pedeapsa la locul de muncă,
după trecerea lor în rezervă.
Acordul unităţii. O altă condiţie pentru a putea fi dispusă executarea
pedepsei la locul de muncă priveşte acordul scris al unităţii în care urmează con-
damnatul să presteze munca.
Această condiţie a fost introdusă în Codul Penal prin modificarea realizată
de Legea nr. 104 / 1992 şi este determinată de consacrarea prin Constituţie a
separaţiuniilor puterilor în stat, astfel că instanţa de judecată nu mai poate impune
 425
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
p. 393;
 426
Aurel Teodor Moldovan „ Munca persoanelor condamnate” Ed. Monitorul Oficial , Bucureşti 1999,
pag . 107.
 427
Aurel Teodor Moldovan „ Munca persoanelor condamnate” Ed. Monitorul Oficial , Bucureşti 1999,
pag
211
Aurel Teodor Moldovan
regiilor autonome, societăţilor comerciale, instiţuţiilor de stat hotărârile ei cu privire
la această instituţie
Aprecierea instanţei. Instanţa, ţinând seama de gravitatea faptei, de
împrejurările în care a fost comisă, de conduita profesională şi generală a
făptuitorului şi de posibilităţile acestuia de reeducare, apreciază că sunt suficiente
temeiuri ca scopul pedepsei să fie atins fără privare de libertate, poate dispune
executarea pedepsei la locul de muncă.
Locul de muncă. Executarea pedepsei poate avea loc, fie în unitatea în
care condamnatul era angajat la data pronunţării hotărârii, fie în altă unitate, în
toate cazurile însă, cu acordul scris al unităţii.
Modul de executare a pedepsei închisorii la locul de muncă. Potrivit
art. 86 indice 8 C. pen. pe durata executării pedepsei, condamnatul este obligat
să îndeplinească toate îndatoririle la locul de muncă, cu următoarele limitări ale
drepturilor ce-i revin potrivit legii:
a) din totalul veniturilor cuvenite, potrivit legii, pentru munca prestată, cu
excepţia sporurilor acordate pentru activitatea desfăsurată în locuri de muncă cu
condiţii vătămătoare sau periculoase, se reţine o cotă de 15-40%, stabilită potrivit
legii, în raport de cuantumul veniturilor şi de îndatoririle condamnatului pentru
întreţinerea altor persoane, care se varsă la bugetul statului. În cazul condamnatului
minor, limitele reţinerii se reduc la jumătate;
b) drepturile de asigurări sociale se stabilesc în procentele legale aplicate
la venitul net cuvenit condamnatului, după reţinerea cotei prevăzute la lit. a);
c) durata executării pedepsei nu se consideră vechime în muncă;
d) nu se poate schimba locul de muncă la cererea condamnatului, decât
prin hotărârea instanţei de judecată;
e) condamnatul nu poate fi promovat;
f) condamnatul nu poate ocupa funcţii de conducere, iar în raport cu fapta
săvârşită nu poate ocupa funcţii care implică exerciţiul autorităţii de stat, funcţii
instructiv-educative ori de gestiune.
Pe durata executării pedepsei, condamnatului i se interzice dreptul electoral
de a fi ales.
Instanţa poate dispune ca cel condamnat să respecte şi una sau mai multe
din obligaţiile prevăzute în art. 86 indice 3, adică:
a) să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de
calificare;
b) să nu schimbe domiciliul sau reşedinta avută ori să nu depăşească limita
teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de instanţă;
c) să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
d) să nu intre în legătură cu anumite tersoane;
e) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule;
f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în
scopul dezintoxicării.
Pedeapsa se execută la locul de muncă în baza mandatului de executare
a pedepsei.
212
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
Pe timpul executării pedepsei în unitatea în care cel condamnat îşi
desfăşoară activitatea la data aplicării pedepsei, contractul de muncă se suspendă.
În cazul executării pedepsei într-o altă unitate decât cea în care îşi desfăşura
activitatea condamnatul la data aplicării pedepsei, contractul de muncă încheiat
încetează. Pedeapsa se execută fără a se încheia contract de muncă.
Dispozitiile alin. 6 se aplică în mod corespunzător şi în cazul condamnatului
care nu desfăşoară o activitate la data aplicării pedepsei.
În cazul în care cel condamnat la executarea pedepsei la locul de muncă
a devenit militar în termen în cursul judecăţii sau după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare, pedeapsa se execută la locul de muncă după trecerea
în rezervă a acestuia.
Supravegherea respectării acestor obligaţii se va face de aceleaşi persoane
ca şi la măsura suspendării executării pedepsei sub supraveghere (judecătorul
desemnat cu supravegherea, alte persoane desemnate de instanţă sau serviciul
de reintegrare socială şi supraveghere).

11.3.3. Revocarea executării pedepsei la locul de muncă

Este o sancţiune care intervine pentru nerespectarea de către condamnatul


cu executarea pedepsei la locul de muncă a condiţiilor prevăzute de lege, în timpul
executării pedepsei. Revocarea este de două feluri: obligatorie şi facultativă428 .
Revocarea obligatorie. Revocarea măsurii este obligatorie când după
rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus executarea pedepsei la locul
de muncă, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, înainte de începerea
executării pedepsei sau în timpul executării acesteia. Pedeapsa se aplică potrivit
dispoziţiilor art. 39 alin. 1 si 2, dacă sunt îndeplinite condiţiile stării de recidivă
postcondamnatorie sau, după caz, ale art. 40 pentru pluralitatea intermediară de
infracţiuni.
Revocarea măsurii este tot obligatorie când condamnatul nu mai poate
presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă, instanţa revocând
executarea pedepsei la locul de muncă şi, ţinând seama de împrejurările care au
determinat incapacitatea de muncă şi de dispoziţiile art. 72, dispune suspendarea
condiţionată a executării pedepsei chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute
în art. 81 sau 861 C. pen.
Revocarea facultativă. Revocarea executării pedepsei la locul de muncă
este facultativă în cazurile în care:
- condamnatul se sustrage de la prestarea activităţii în cadrul unităţii sau
nu-şi îndeplineşte în mod corespunzător îndatoririle ce-i revin la locul
de muncă ori nu respectă măsurile de supraveghere sau obligaţiile
stabilite prin hotărârea de condamnare, instanţa poate să revoce ex-
ecutarea pedepsei la locul de muncă;
- dacă infracţiunea ulterioară este săvârsită din culpă, instanţa poate
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
 428

p. 396;
213
Aurel Teodor Moldovan
dispune şi pentru această infracţiune executarea pedepsei la locul de
muncă. În acest caz, revocarea nu mai are loc si pedeapsa se aplică
potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni.
Dacă executarea pedepsei la locul de muncă se revocă, potrivit art. 86 in-
dice 9 alin. 1 sau 3, pedeapsa aplicată sau, după caz, restul de pedeapsă rămas
neexecutat se execută într-un loc de deţinere. Pentru cazul prevăzut la alin. 2 al
aceluiaşi articol, instanţa poate dispune şi pentru infracţiunea săvârşită din culpă
ca executarea ei să fie la locul de muncă.

11.3.4. Anularea executării pedepsei la locul de muncă

Este sancţiunea ce intervine pentru o cauză anterioară rămânerii defini-


tive a hotărârii de condamnare cu executarea la locul de muncă şi are în vedere
nerespectarea condiţiilor cerute de lege pentru luarea măsurii.
Potrivit dispoziţiilor art. 8610 C. pen., dacă cel condamnat mai săvârşise
o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii şi aceasta se descoperă
mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată la locul de muncă sau considerată
executată, instanţa, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 867, anulează
executarea pedepsei la locul de muncă.
Anularea se dispune şi în cazul în care hotărârea de condamnare pentru
infracţiunea descoperită ulterior se pronunţă după ce pedeapsa a fost executată
la locul de muncă sau considerată ca executată. Pedeapsa se stabileşte, după
caz, potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni sau recidivă.
Când se dispune anularea executării pedepsei la locul de muncă pedeapsa
rezultantă se va stabili după caz, potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni
sau recidivă, iar pedeapsa rezultantă se va executa într-un loc de deţinere.

11.3.5. Încetarea executării pedepsei la locul de muncă

Pentru stimularea condamnaţilor ce execută pedeapsa la locul de muncă,


care dau dovezi temeinice de îndreptare, sunt disciplinaţi şi stăruitori în muncă, au
avut o bună conduită şi care au executat o anumită parte din pedeapsă, în lege
(art. 8611 c. pen.) s-a prevăzut posibilitatea încetării executării pedepsei la locul
de muncă.
Pentru a se putea dispune încetarea executării pedepsei la locul de muncă,
trebuie îndeplinite condiţiile:
a) condamnatul să fi executat două treimi din pedeapsă;
b) în toată perioada executării pedepsei condamnatul să dea dovezi te-
meinice de îndreptare, să fi avut o conduită bună, să fi fost disciplinat
şi stăruitor în muncă;
c) conducerea organizaţiei în care condamnatul prestează munca să
ceară instanţei de judecată încetarea executării pedepsei la locul de
214
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
muncă, cererea o poate introduce şi condamnatul.
Pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp de la înceta-
rea executării pedepsei la locul de muncă si până la împlinirea duratei pedepsei,
cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune, condamnatul aflându-se într-o
situaţie asemănătoare liberatului condiţionat, fiind scutit de executarea în continuare
a pedepsei. Dacă în acelaşi interval condamnatul a comis din nou o infracţiune,
instanţa poate dispune revocarea încetării executării pedepsei la locul de muncă,
dispoziţiile art. 61 si 86ąş alin. 3, fiind aplicabile în mod corespunzător.

Noua lege penală a introdus însă alte instituţii menite să contribuie la proce-
sul de individualizare a pedepsei şi la reeducarea celor condamnaţi.
Astfel, în art. 91 s-a prevăzut posibilitatea instanţei de judecată să oblige
pe condamnatul care beneficiază de suspendarea executării pedepsei sub su-
praveghere să execute în termenul de încercare o muncă în folosul comunităţii
pe o perioadă stabilită prin legea de executare a pedepselor. Dacă cel condam-
nat nu execută această muncă sau are o conduită necorespunzătoare în timpul
sau în legătura cu îndeplinirea acestei obligaţii instanţa poate dispune revocarea
suspendării executării pedepsei sub supraveghere, obligându-l la executarea în
întregime a pedepsei sau la prelungirea termenului de încercare.
O altă instituţie este renunţarea la aplicarea pedepsei (art. 80) în cazul
infracţiunilor sancţionate cu pedeapsa închisorii; dacă cel condamnat nu a
avut antecedente penale, a acoperit prejudiciul, a dat dovezi temeinice că se
poate îndrepta chiar fără aplicarea, executarea unei pedepse, instanţa poate
să nu-i aplice nici o pedeapsă.
Renunţarea la aplicarea pedepsei constă în dreptul recunoscut instanţei
de judecată de a renunţa definitiv la stabilirea şi aplicarea unei pedepse pentru
o persoană găsită vinovată de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală,
pentru îndreptarea căreia, avându-se în vedere infracţiunea săvârşită, persoana
infractorului şi conduita acestuia adopatată de acesta anterior şi ulterior comiterii
faptei, este suficientă aplicarea unui avertisment.
În concordanţă cu principiul oportunităţii se prevede însă că această instituţie
nu îşi găseşte aplicabilitate în cazul în care pedeapsa legală pentru infracţiunea
săvârşită este închisoarea de 3 ani sau mai mare.
De asemenea, s-a prevăzut posibilitatea amânării aplicării pedepsei
(art. 83) în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii
sau a închisorii de cel mult 2 ani, dacă inculpatul nu a avut antecedente
penale, a acoperit prejudiciul sau dovedeşte că are posibilitatea de a-l aco-
peri, iar după săvârşirea faptei a dat dovezi temeinice că se poate chiar fără
aplicarea pedepsei. În acest caz instanţa fixează în cuprinsul hotărârii data la
care urmează să se pronunţe asupra pedepsei, însă nu mai târziu de 2 ani din
momentul pronunţării hotărârii.
Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută
de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infrac-
torul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea
215
Aurel Teodor Moldovan
aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau
a participanţilor. Pe parcursul termenului de supraveghere, persoana faţă de care
s-a dispus amânarea aplicării pedepsei este supusă unui proces de supraveghere,
cu un conţinut variat şi flexibil, prin care s-a urmărit permiterea verificării conduitei
persoanei, dar şi acordarea unui ajutor în a conştientiza riscurile la care se expune
prin comiterea de infracţiuni sau pentru a-i înlesni integrarea socială.
De asemenea, şi obligaţiile impuse condamnatului pe durata termenului
de supraveghere prezintă o natură flexibilă, ce permit instanţei de judecată să le
adapteze în funcţie de comportamentul persoanei supuse supravegherii, fie prin im-
punerea unor obligaţii noi, fie prin mărirea sau diminuarea condiţiilor de executare a
celor existente, ori chiar prin încetarea executării unora dintre obligaţiile care au fost
impuse iniţial, pentru a asigura persoanei supravegheate şanse sporite de îndreptare.
O importanţă majoră s-a acordat de către noul Cod Penal rolului pe care
îl joacă consilierii de probaţiune, pentru a se mări şansele de reuşită în procesul
de recuperare a persoanei aflată sub supraveghere. Aceştia reprezintă persoane
specializate tocmai în acest gen de activităţi, pentru a contribui într-un mod calificat
la procesul de reintegrare socială.
Potrivit art. 90 din noul Cod, în privinţa efectelor amânării aplicării pedepselor
se arată că persoanei faţă de care s-a dispus amânarea nu i se mai aplică pe-
deapsa şi pe cale de consecinţă nu este supusă niciunei decăderi, interdecţii sau
incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită dacă aceasta a avut o
conduită care să justifice opţiunea instanţei de a nu-i aplica o pedeapsă. Produce-
rea efectelor, pentru a spori eficienţa mijloacelor de protecţie a intereselor victimei,
este condiţionată, printre altele, de îndeplinirea integrală a obligaţiilor stabilite prin
hotărâre. În cazul neexecutării acestora se impune revocarea amânării şi dispune-
rea executării pedepsei, cu excepţia cazului când persoana în cauză face dovada
că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.

11.4. LIBERAREA CONDIŢIONATĂ

11.4.1. Noţiune

Liberarea condiţionată este o instituţie complementară regimului executării


pedepsei închisorii, un mijloc de individualizare administrativă a pedepsei, ce
constă în punerea în libertate a condamnatului din locul de deţinere mai înainte
de executarea în întregime a pedepsei, sub condiţia ca până la împlinirea duratei
acesteia să nu mai săvârşească infracţiuni.
Această instituţie este reglementată de dispoziţiile art. 59 – 62 Codul penal
actual, respectiv de art. 100 – 106 noul Cod penal, în art. 450 Cod procedură pen.,
precum şi de Legea 23/1969 privind executarea pedepsei.429 
 429
Aurel Liberarea condiţionată
Teodor Moldovan constituie
„Monografia un mijloc
închisorilor de stimulare
din România a condamnaţilor
” Ed. All Beck, în
Buucureşti 2001
timpul executării pedepsei închisorii la stăruinţă în muncă şi disciplină, la grabnica
pag 77
lorConstantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
 430
îndreptare 430 
.
p. 400;
216
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

11.4.2. Condiţii de acordare

Executarea unei fracţiuni din pedeapsă. Liberarea condiţionată se acordă


de către instanţa de judecată dacă sunt îndeplinite mai multe condiţii.
O primă condiţie priveşte executarea unei părţi din pedeapsă, ca o garanţie
că scopul şi funcţiile acesteia au fost stinse, condamnatul s-a reeducat şi
numai este necesară executarea în întregime a pedepsei.
Partea din pedeapsă ce trebuie executată diferă după durata pedepsei
efectiv aplicate, după forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită infracţiunea, după
vârsta condamnatului şi după folosirea acestuia în muncă431 , după cum urmează
:
a) după ce a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei în cazul
închisorii care nu depăţeţte 10 ani sau cel puţin trei pătrimi în cazul
închisorii mai mari de 10 ani (art. 59 alin. 1 Cod penal actual);
b) cel condamnat pentru săvârţirea uneia sau a mai multor infractiuni din
culpă poate fi liberat conditionat înainte de executarea în întregime a
pedepsei, după ce a executat cel putin jumătate din durata pedepsei
în cazul închisorii care nu depăseste 10 ani sau cel putin două treimi
în cazul închisorii mai mari de 10 ani (art. 591 alin. 1 C. pen.actual)
c) în cazul în care pedeapsa ce se execută este rezultată din concursul între
infracţiuni săvârşite în culpă şi infracţiuni intenţionate, fracţiunea ce trebuie
executată se calculează potrivit dispoziţiilor art. 59 C. Penal actual, adică
în raport cu pedepsele ce se execută pentru infracţiunile intenţionate432 .
d) cei condamnati în timpul minoritătii, când ajung la vârsta de 18 ani,
precum si condamnatii trecuti de vârsta de 60 de ani pentru bărbati si
de 55 de ani pentru femei pot fi liberati conditionat după executarea
unei treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăseste
10 ani sau a unei jumătăti în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă
îndeplinesc celelalte conditii prevăzute în art. 59 alin. 1. (art. 60 alin.
2 C. Penal actual).
În cazul persoanelor prevăzute în alin. 2, adică cele condamnate pentru
săvârsirea unei infractiuni din culpă, pot fi liberate conditionat după executarea
unei pătrimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăseste 10 ani sau a
unei treimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă îndeplinesc celelalte conditii
prevăzute în art. 59 alin. 1. (art. 60 alin. 3 Cod Penal actual).
Art. 100 din noul Cod penal prevede că în cazul închisorii, liberarea
condiţionată poate fi dispusă dacă:
a) cel condamnat a executat cel putin două treimi din durata pedeapsei
Mitrache, op. cit., p. 401;
 431

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
 432

p. 401;
217
Aurel Teodor Moldovan
în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau cel piuţin trei pătrimi
din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani în cazul închisorii
mai mari de 10 ani;
b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în sistem semideschis
sau deschis;
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin
hotărârea de condamnare, afară de cazl când dovedeşte că nu a avut
nicio posibilitate să le îndeplinească;
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se
poate reintegra în societate.
O condiţie aparte este prevăzută în art.100, alin.2 al noului Cod penal,
prin care se prevede că în cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de
ani se poate dispune liberarea condiţionată, după executarea efectivă a jumătate
din durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu depăşeşte 10 ani sau a cel puţin
două treimi din durata pedepsei în cazul închisorii mai mari de 10 ani dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de alin.1, lit. b) – d).
Stăruinţa în muncă şi disciplina condamnatului. Această condiţie presu-
pune că în timpul executării fracţiunii de pedeapsă condamnatul a fost stăruitor
în muncă în sensul de a manifesta iniţiativă şi grijă în îndeplinirea unei munci de
calitate, cu respectarea deplină a disciplinei muncii şi a normelor interne de la
locul de deţinere433 .
Dovezile temeinice de îndreptare. Acestea se desprind din buna com-
portare a condamnatului în orice împrejurare, din îndeplinirea conştiincioasă a
oricăror îndatoriri, din respectul faţă de administraţia locului de deţinere şi atenţia
faţă de ceilalţi condamnaţi434 .
Stăruinţa în muncă şi disciplină ca şi dovezile temeinice de îndreptare ce
reflectă o bună comportare a condamnatului în timpul executării pedepsei trebuie să
rezulte din procesul verbal al comisiei de propuneri constituită în acest scop şi care
funcţionează în fiecare penitenciar, comisie care este organizată şi funcţionează
potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor.
Comisia de liberare condiţionată îşi desfăşoară activitatea în conformitate
cu prevederile art. 59 şi 60 din Codul Penal” actual435 .
Aceasta examinează periodic situaţia fiecărui condamnat sub aspectul
îndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru a fi propus spre liberare condiţionată436 .
Procesul verbal întocmit în detaliu cu privire la comportarea condamnatului,
la rezultatele muncii, poate cuprinde propunerea către judecătoria (în a cărei rază
teritorială se află penitenciarul) de liberare condiţionată, atunci când se apreciază
că sunt îndeplinite condiţiile.
Când comisia de propuneri consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile pen-
433
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
p. 403;
 434
I. Oancea, op. cit., p. 507;
 435
Aurel Teodor Moldovan „ Monografia închisorilor din România ”, Ed. All Beck , Bucureşti 2001
pag 63
 436
Mitrache, op. cit., p. 403;
218
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
tru a fi propusă liberarea condiţionată, fixează un termen pentru reexaminarea
situaţiei condamnatului, termen care nu poate fi mai mare de 1 an. Într-o astfel de
situaţie, condamnatul se poate adresa direct instanţei de judecată, cu cerere de
liberare condiţionată, iar cererea lui este însoţită obligatoriu de procesul-verbal al
comisie de propuneri.
După cum se poate constata, acordarea liberării condiţionate este atributul
exclusiv al instanţei de judecată care verifică îndeplinirea condiţiilor cerute de lege
pentru aceasta.
Astfel, dacă instanţa de judecată constată că sunt îndeplinite condiţiile le-
gale şi deci executarea restului de pedeapsă, în penitenciar nu mai este necesară,
dispune acordarea liberării condiţionate.

11.4.3. Efectele liberării condiţionate.

După momentul în care se produc efectele liberării condiţionate pot fi: efecte
imediate şi efecte definitive437 .

Efectele imediate
Primul efect al liberării condiţionate constă în punerea în libertate a con-
damnatului fără restricţii de drepturi în sensul că acesta nu are obligaţii de a se
prezenta periodic la anumite organe, de a locui într-o anumită localitate, de a fi
supus vreunei instituţii speciale438 
Pe perioada liberării condiţionate, condamnatul este considerat în timpul
executării pedepsei până la expirarea acesteia, iar pedepsele accesorii se execută.
Condamnatul liberat condiţionat trebuie să aibă o conduită bună, în sensul
de a nu săvârşi din nou o infracţiune până la expirarea duratei pedepsei.

Efectele definitive.
Dacă până în momentul expirării pedepsei condamnatul nu a săvârşit o
nouă infracţiune, liberarea devine definitivă se realizează efectul definitiv al liberării
condiţionate.
Potrivit art. 61 alin. 1 C. Penal actual, pedeapsa se consideră executată
dacă în intervalul de timp de la liberare ţi până la împlinirea duratei pedepsei, cel
condamnat nu a săvârsit din nou o infractiune. Dacă în acelasi interval cel liberat
a comis din nou o infractiune, instanta, tinând seama de gravitatea acesteia, poate
dispune fie mentinerea liberării conditionate, fie revocarea. În acest din urmă caz
pedeapsa stabilită pentru infractiunea săvârsită ulterior si restul de pedeapsă ce a
mai rămas de executat din pedeapsa anterioară se contopesc, putându-se aplica
un spor până la 5 ani.
Efectele liberării sunt reglementate în mod diferit în viitorul Cod penal, care în
art.106, stabileşte că dacă până la expirarea termenului de supraveghere a condam-
natului nu a săvârşit din nou o infracţiune, nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate
 437
M. Basarab, op. cit., p. 488;
 438
G. Teodoru, p. 86;
219
Aurel Teodor Moldovan
şi nu s-a descoperit o cauză de anulare pedeapsa se consideră executată.
Revocarea liberării condiţionate. Dacă în timpul liberării condiţionate
condamnatul a săvârşit o nouă infracţiune, atunci instanţa de judecată, ţinând
seama de gravitatea acesteia poate menţine ori revoca liberarea condiţionată.

11.4.4. Liberarea conditionata in cazul detentiei pe viata

Prin dispoziţiile art. 551 alin. 1 Cod penal actual a fost prevăzută posibilitatea
liberării condiţionate a celui condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă numai
după executarea efectivă a 20 de ani de detenţiune de către cel condamnat, dacă
este stăruitor în muncă, disciplinat si dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se
seama si de antecedentele sale penale.
În cuprinsul aceluiaşi articol, alin. 2 s-a prevăzut posiblitatea liberării
condiţionate a condamnaţilor care au trecut de vârsta de 60 de ani pentru bărbati si
de 55 de ani pentru femei numai după executarea efectivă a 15 ani de detentiune,
dacă sunt îndeplinite si celelalte conditii prevăzute în alin. 1.
Prin aceste prevederi s-au urmărit stimularea condamnaţilor la receptivitate
în respectarea regimului de executare a pedepsei, oferirea unei raze de speranţă
că din pedeapsa detenţiunii pe viaţă se poate obţine liberarea condiţionată439 .
Potrivit art.99 noul Cod penal, liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe
viaţă poate fi dispusă:
a) cel condamnat a executat efectiv 20 de ani din pedeapsă;
b) cel condamnat a avut o conduită bună pe toata durata executării
pedepsei;
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotorâ-
rea de condamnare, în afară de cazul când dovedeşte că nu a avut
nicio posibilitate să le îndeplinească.
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se
poate reintegra în societate.
Alin. ultim al articolului amintit stabileşte un termen de supraveghere de 10
ani la care este supus condamnatul.

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
 439

p. 407;
220
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL XII
MINORITATEA

12.1. RASPUNDEREA PENALA A MINORILOR

12.1.1. Aspecte generale privind sancţionarea infractorilor minori

Prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor săvârşite de minori


Prevenirea şi combaterea infracţionalităţii minorilor a constituit şi constituie
o preocupare permanentă de politică penală a statelor moderne, deoarece cauza-
litatea infracţionalităţii în rândul minorilor se interacţionează cu o serie de factori,
precum: lipsa de exprienţă de viaţă socială a minorului cu consecinţa neînţelegerii
depline a semnificaţiei sociale a conduitei lui periculoase pentru valorile sociale ca
şi sancţiunile care s-ar aplica, deficienţe în procesul educativ ce s-a desfăşurat în
familie, şcoală, influenţa negativă exercitată de unii majori care îi atrag pe minori
pe calea infracţională440 .
Răspunderea penală a minorului este condiţionată de starea psihicofizică
normală a minorului la diferite etape ale minorităţii. În aceste sens, o importanţă
deosebită a fost acordată vârstei minorului de la care acesta răspunde penal adică
se consideră că are înţelegerea semnificaţiei sociale a conduitei sale periculoase
ca şi a scopului sancţiunilor aplicate pentru a astfel de conduită.
Potrivit dispoziţiilor Codului penal român, art. 99 sau art. 113 noul C. pen.,
răspunderea penlă a minorilor începe de la 14 ani sub condiţia dovedirii că în
săvârşirea faptei, minorul a avut discernământ şi în toate cazurile de la 16 ani fără
o astfel de condiţionare.
În mod firesc, în reglementarea răspunderii penale în privinţa minorilor
apare necesitatea de a face o separaţie între minorii care au capacitate penală şi
pot fi făcuţi răspunzători penal pentru faptele lor şi minorii care nu au capacitate
penală şi nu răspund penal pentru faptele prevăzute de legea penală pe care le-
ar săvârşi441 .
Codul penal în vigoare prevede la minorii care răspund pentru faptele
săvârşite de ei un sistem sancţionator special, format din măsuri educative şi din
pedepse. Ambele categorii de sancţiuni au caracterul de sancţiuni de drept penal,
 440
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
p. 348;
 441
Dongoroz, op. cit., p. 221;
 442
Dongoroz, op. cit., p. 225;
221
Aurel Teodor Moldovan
fiindcă intervin ca o consecinţă a răspunderii penale a minorilor; sancţiunile penale
sunt însă numai pedepsele442 . Principala modificare adusă de noul Cod Penal în
această problemă este renunţarea completă la pedepsele aplicabile minorilor care
răspund penal, în favoarea măsurilor educative.
Codul penal viitor stabileşte ca regulă aplicarea în cazul minorilor a măsurilor
educative neprivative de libertate (art. 114, alin.1 raportat la art. 115, alin.1, pct.1),
măsurile privative de libertate (art.115, alin.1,pct.1), acestea constituind excepţia,
fiind rezervate ipotezelor de infracţiuni grave sau pentru minorii care au comis
multiple infracţiuni (art. 114,alin.2).

12.1.2. Măsurile educative

În ce priveşte măsurile educative, în literatura de specialitate s-au dat nu-


meroase definiţii acestei noţiuni. Astfel, măsurile educative sunt sancţiuni de drept
penal speciale pentru minori care sunt menite să asigure educarea şi reeducarea
acestora prin instruire şcolară şi profesională, prin cultivarea în conştiinţa acestora
a respectului faţă de valorile sociale. Aceste măsuri se iau numai dacă minorul a
săvârşit o infracţiune443 .
Spre deosebire de pedepse, în cazul cărora caracterul coercitiv le
caracterizează, măsurile educative au un caracter preponderent educativ şi nu
lasă să subziste nici o consecinţă penală, ele neconstituind antecedente penale
pentru minor444 .

Cadrul măsurilor educative. Sancţiunile de drept penal prevăzute de


Codul penal în vigoare pentru infractorii minori care răspund penal sunt de două
categorii: sancţiuni care au caracter de măsuri educative, iar altele care au cara-
cter de pedeapsă, luarea unei măsuri educative sau aplicarea unei pedepse fiind
lăsată la aprecierea instanţei de judecată.
Măsurile educative sunt prevăzute de Codul penal la art. 101 – 105 C. pen.
sau art. 115-120 noul Cod penal. Art. 101 Codul penal actual menţionează că
măsurile educative care se pot lua faţă de minor sunt: a) mustrarea; b) libertatea
supravegheată sau libertatea sub supraveghere; c) internarea într-un centru de
reeducare; d) internarea într-un institut medical-educativ.
Noul Codul penal introduce măsuri educative noi, clasificate în două cat-
egorii, după cum sunt sau nu privative de libertate. Măsurile educative neprivative
Codul penal actual Noul cod penal
Art 101- Măsurile educative Art 115 – Măsurile educative
Măsurile care se pot lua faţă de (1)Măsurile educative sunt nepri­
minori sunt: vative de libertate sau privative de
a) mustrarea; libertate.

 443
Mitrache, op. cit., p. 349;
 444
Dongoroz, op. cit., p. 411;
222
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
de libertate sunt, potrivit art. 115, alin.1, pct.1, stabilite în ordinea crescătoare a
b) libertatea supravegheată; 1. Măsurile educative neprivative de
c) internarea într-un centru de libertate sunt:
reeducare; a) stagiul de formare civică;
d) internarea într-un institut me­dical b) supravegherea;
– educativ. c) consemnarea la sfârşit de săp­
tămână;
d) asistarea zilnică.
2. Măsurile educative privative de
libertate sunt:
a) internarea într-un centru educativ;
b) internarea într-un centru de
detenţie.

gravităţii lor, astfel: a) stagiul de formare civică; b) supravegherea; c) consemna-


rea la sfârşit de săptămână şi d) asistarea zilnică. Măsurile educative privative de
libertate sunt în număr de două şi anume: a) internarea într-un centru educativ şi
b) internarea într-un centru de reeducare.
Mustrarea. Această măsură educativă este prevăzută de art. 102 C. pen
şi constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârşite,
în sfătuirea minorului să se poarte în aţa fel încât să dea dovadă de îndreptare,
atrăgându-i-se totodată atenţia că dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua
faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.
Prin noua reglementare, măsura educativă a mustrării nu mai este prevăzută.
Libertatea supravegheată (art. 103 Codul Penal în vigoare)
Este măsura educativă care constă în lăsarea minorului în libertate pe timp
de un an, sub supraveghere deosebită. Supravegherea poate fi încredinţată, după
caz, părinţilor minorului, celui care l-a înfiat sau tutorelui. Dacă aceştia nu pot
asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, instanţa dispune încredinţarea
supravegherii minorului, pe acelaşi interval de timp, unei persoane de încredere,
de preferinţă unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, ori unei instituţii legal
însărcinate cu supravegherea minorilor.
Prin noua reglementare s-a renunţat la această măsură educativă.
Conţinutul măsurii. Pe timpul libertăţii supravegheate, instanţa îi pune în
vedere, celui căruia i s-a încredinţat supravegherea, îndatorirea de a veghea înde-
aproape asupra minorului, în scopul îndreptării lui precum şi obligaţia să înştiinţeze
instanţa de îndată, dacă minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită
asupra lui sau are purtări rele ori a săvârşit din nou o faptă prevăzută de legea
penală. De asemenea, instanţa atrage atenţia asupra conduitei sale viitoare şi a
consecinţelor comportării necorespunzătoare, iar în acest sens impune minorului
respectarea uneia sau mai multora dintre următoarele obligaţii:
a) să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
b) să nu intre în legătură cu anumite persoane;
223
Aurel Teodor Moldovan
c) să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes
public fixată de instanţă, cu o durată între 50 si 200 de ore, de maximum 3 ore pe
zi, după programul de ţcoală, în zilele nelucrătoare ţi în vacanţă (art. 103 alin. 3
actualul Cod penal).
Instanţa atrage atenţia minorului asupra consecinţelor comportării sale.
Pentru reeducarea minorului sunt solicitate să coopereze cu persoana
căreia i s-a încredinţat supravegherea şi şcoala unde minorul învaţă sau unitatea
unde este angajat si, după caz, institutia la care prestează activitatea stabilită de
instantă (art. 103 alin. 5 Codul penal în vigoare).
Dacă înlăuntrul termenului de un an, minorul se sustrage de la supravegh-
erea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele, ori săvârţeţte o faptă prevăzută
de legea penală, instanţa revocă libertatea supravegheată ţi ia faţă de minor
măsura internării într-un centru de reeducare. Dacă fapta prevăzută de legea
penală constituie infracţiune, instanţa ia măsura internării sau aplică o pedeapsă.
În caz de revocare (ca urmare a sustragerii minorului de la supraveghere
sau a comiterii din nou a unei infracţiuni), instanţa dispune măsura internării într-
un centru de reeducare sau aplică o pedeapsă445 .
Supravegherea respectării de către minor a obligaţiilor prevăzute la art. 103
alin. 3 Codul Penal în vigoare se va face de către un serviciu specializat numit
Serviciu de reintegrare socială şi supraveghere, printr-un consilier de reintegrare
şi supraveghere care se ocupă de cazul respectiv.
Modul cum se va face supravegherea pentru fiecare dintre cele trei obligaţii
ce pot fi impuse minorului de către instanţă sunt prevăzute în art. 30-44 din Regu-
lamentul446  de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/ 2000.
Termenul de un an prevăzut în alin. 1 al art. 103 Codul Penal actual curge
de la data punerii în executare a libertătii supravegheate.

Internarea într-un centru de reeducare (art. 104 Codul Penal actual)


Este măsura educativă ce constă în internarea minorului infractor într-un
centru de reeducare – din subordinea Ministerului Justiţiei – în scopul reeducării
minorului căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară ţi o
pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale.
Conţinutul măsurii. Internarea într-un centru de reeducare se poate lua
de către instanţa de judecată în cazurile în care se apreciază că celelalte măsuri
educative nu ar fi fost suficiente pentru îndreptarea minorului, pe o perioadă
nedeterminată, putând dura până la împlinirea majoratului, iar dacă internarea este
necesară pentru realizarea scopului acesteia (interesul dobândirii unei pregătiri
profesionale, terminarea pregătirii şcolare), instanţa judecătorească poate prelungi
durata internării şi după împlinirea vârstei de 18 ani, cu o perioadă de cel mult 2 ani.
Prelungirea măsurii nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18
ani. În mod excepţional, măsura educativă a internării poate dura până la împlini-
G. Antoniu, op. cit., p. 35;
 445

Ordonanţa Guvernului nr. 92/ 2000 a fost publicată în M. Of. Nr. 423 din 1 septembrie 2000,
 446

aprobată cu modificări prin Legea nr. 129/ 2002, publicată în M. Of. Nr. 190 din 20 martie 2002;

224
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
rea vârstei de 20 de ani, dacă minorul a comis fapta la o dată apropiată vârstei de
18 ani sau dacă gravitatea faptei săvârşite, nevoile de reeducare a minorului şi
necesitatea continuităţii procesului său de pregătire justifică aceasta.
În schimb, potrivit art. 107 Codul penal în vigoare, dacă a trecut cel puţin un
an de la data internării în centrul de reeducare ţi minorul a dat dovezi temeinice de
îndreptare, de sârguinţă la învăţătură ţi la însuţirea pregătirii profesionale, se poate
dispune liberarea acestuia înainte de a deveni major. De asemenea, potrivit art. 108
alin. 1 Cod penal actual dacă în perioada liberării acordate potrivit articolului prec-
edent, minorul are o purtare necorespunzătoare, se poate dispune revocarea liberării.
Dacă în perioada internării într-un centru de reeducare sau într-un institut
medical-educativ ori a liberării înainte de a deveni major, minorul săvârşeşte din
nou o infracţiune pentru care se apreciază că este cazul să i se aplice pedeapsa
închisorii, instanţa revocă internarea. În cazul când nu este necesară o pedeapsă,
se menţine măsura internării ţi se revocă liberarea (art. 108 alin. 2 C. pen.).
Această măsură este prevăzută în noua reglementare penală, cu o denumire
uşor modificată, ca măsură educativă privativă de libertate, şi anume internarea
într-un centru educativ (art. 115, alin.1, pct.2, lit.a) ).

Internarea într-un institut medical-educativ (art. 105 Codul Penal actual)


Este măsura educativă ce constă în internarea într-un institut medical –
educativ a minorului care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de
un tratament medical ţi de un regim special de reeducare. Măsura se ia pe un
timp nedeterminat şi durează până la împlinirea vârstei de 18 ani, iar dacă starea
psihico-fizică a minorului care a determinat luarea măsurii a încetat mai înainte,
măsura trebuie ridicată de îndată, de către instanţa de judecată.
Prin noua reglementare măsura educativă a internării într-un institut medi-
cal – educativ este eliminată.
În schimb, noul Codul penal introduce măsuri educative noi, clasificate
în două categorii, după cum sunt sau nu privative de libertate. Măsurile educa-
tive neprivative de libertate sunt, potrivit art. 115, alin.1, pct.1, stabilite în ordinea
crescătoare a gravităţii lor, astfel: a) stagiul de formare civică; b) supravegherea;
c) consemnarea la sfârşit de săptămână şi d) asistarea zilnică.
În ceea priveşte conţinutul acestor măsuri, se impune o explicaţie legată
de supraveghere şi respectiv asistarea zilnică. Prima dintre aceste măsuri nu
antrenează o implicare directă a serviciului de probaţiune în realizarea activităţilor
din programul minorului, rolul acestui serviciu fiind doar acela de a monitoriza
modul în care minorul îşi respectă programul obişnuit. În schimb, asistarea zilnică,
reglementată de art. 120 din noul Cod Penal, presupune o intervenţie activă a servi-
ciului de probaţiune, minorul fiind nevoit să respecte un program stabilit de acest
serviciu de probaţiune. În program sunt incluse, alături de elementele obişnuite
în raport de vârsta şi situaţia şcolară sau profesională a minorului (spre exemplu,
frecventarea orelor şcolare) şi pe cele impuse de instanţă, potrivit art. 122 noul
Cod penal – orice activitate necesară realizării scopului măsurii educative, cum
ar fi spre exemplu, participarea la acţiuni social-educative, care sunt de natură a
225
Aurel Teodor Moldovan
ajuta minorul în procesul de integrare socială.
Instanţa de judecată poate alătura acestor măsuri educative neprivative
de libertate şi anumite obligaţii, pe care minorul trebuie să le respecte (art. 121) şi
care acoperă, în linii generale o arie similară cu cea a obligaţiilor impuse majorului
infractor ce beneficiază de o modalitate de individualizare a pedepsei neprivativă
de libertate, dar conţinutul lor va fi adaptat în funcţie de persoana şi conduita mi-
norului şi de specificul infracţiunii comise.
În ceea ce priveşte măsurile educative privative de libertate, noul Cod penal
propune două astfel de măsuri: internarea într-un centru educativ pe o perioadă de
la unu la 3 ani şi respectiv internarea într-un centru de detenţie, pe o durată de la 2
la 5 ani sau, în mod excepţional, de la 5 la 15 ani. Măsura internării într-un centru
de detenţie se dispune pe o perioadă de la 5 la 15 ani, dar doar în ipoteza comiterii
unor infracţiuni foarte grave, pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă
sau pedeapsa închisorii de cel puţin 20 de ani. Regimul stabilit pentru executarea
acestor măsuri este astfel conceput încât să ofere largi posibilităţi de individualizare,
permiţând adaptarea sa în funcţie de conduita fiecărui minor pe durata executării.
Astfel, atunci când minorul dovedeşte că a făcut progrese semnificative în sensul
reintegrării sale sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata măsurii, se
poate dispune, fie înlocuirea acestei măsuri cu măsura asistării zilnice, dacă nu a
împlinit vârsta de 18 ani, fie liberarea, atunci când a împlinit această vârstă. În am-
bele situaţii, instanţa va impune respectarea uneia sau a mai multor obligaţii, dintre
cele prevăzute în art.121 noul Cod, urmărindu-se pe această cale supravegherea
minorului în perioada imediat următoare repunerii în libertate, ştiut fiind faptul că
riscul comiterii de noi infracţiuni este mai mare în această perioadă.
În cazul în care minorul nu are un comportament care să permită repunerea sa
în libertate înainte de împlinirea duratei măsurii, va rămâne în centrul specializat până
la executarea integrală a acesteia. Dacă cel internat a împlinit vârsta de 18 ani şi are
un comportament prin care influenţează negativ sau împiedică procesul de recuper-
are şi reintegrare a celorlalte persoane internate, instanţa poate dispune continuarea
executării măsurii educative într-un penitenciar (art. 126 noul Cod penal). Se poate
observa, că în această situaţie, sancţiunea iniţială nu se transformă într-o pedeapsă,
ea îşi păstrează aceeaşi natură juridică – de măsură educativă – modificându-se doar
instituţia de executare. Pe cale de consecinţă, regimul de executare al măsurii educa-
tive în penitenciar va fi diferit de regimul de executare al pedepsei închisorii.
În cazul măsurilor educative privative de libertate, dispoziţiile art. 71-73
din noul Cod penal se aplică în mod corespunzător (calculul duratei pedepselor).

12.1.3. Pedepsele aplicabile infractorilor minorului şi particularităţiile


regimului de aplicare şi executare a acestora

Cazuri în care se aplică pedepse minorilor prevăzute de Codul penal în vig-


oare. Atunci când măsura educativă nu este suficientă pentru îndreptarea minorului,
care
 447 a săvârşit
C. Bulai, o faptă
“Manual oripenal,
de drept mai multe
parteafapte grave
generală”, i se va
Editura aplica
ALL, acestuia
Bucureşti, 1997,op.pedeapsă.
141;
226
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
Aplicarea unei pedepse infractorului minor este impusă şi din raţiuni practice, indif-
erent de gravitatea infracţiunii săvârşite447 . Aplicarea pedepsei infractorului minor
este cerută de stituaţia concretă, când luarea unei măsuri educative nu mai este
posibilă fiindcă infracţiunea a fost săvârşită cu puţin timp mai înainte de împlinirea
vârstei de 18 ani ori judecarea acestuia pentru fapta săvârşită când era minor are
loc aproape de împlinirea vârstei majoratului sau după ce devine major. În astfel de
situaţii, luarea unei măsuri educative nu mai este posibilă şi se impune aplicarea
unei pedepse448 .

Pedepse aplicabile minorului. Pedepsele care se pot aplica minorului


sunt închisoarea sau amenda, ca pedepse principale. Minorului nu i se aplică
pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi nici pedepsele complementare. (art. 109 alin. 3
Codul penal actual).
Limitele pedepsei închisorii pentru minor. În cazul minorilor, limitele
pedepsei închisorii sunt determinate în raport cu limitele speciale prevăzute de lege
pentru infracţiunea săvârşită de major, mai precis limitele pedepselor se reduc la
jumătate, iar în urma reducerii, în niciun caz minimul pedepsei nu va depăţi 5 ani.
Spre exemplu, dacă minorul a săvârşit o tentativă, limitele pedepsei apli-
cabile acestuia pentru tentativă se vor stabili în raport de limitele pedepsei reduse
ca urmare a aplicării dispoziţilor art. 109 alin. 1 Codul penal actual. Pedepsele
aplicate minorului se execută în regimul prevăzut în legea pentru executarea
pedepselor. Condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii
nu atrag incapacităţi sau decăderi.
Prin noua reglementare s-a renunţat complet la pedepsele aplicabile mino-
rilor care răspund penal în favoarea măsurilor educative.
Neaplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă
nu se aplică minorului. Atunci când legea prevede pentru infractiunea săvârţită
pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 ani
(art. 109 alin. 2 C. pen.).
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută ca pedeapsă unică doar în
două cazuri: pentru infracţiunea de genocid săvârşită în timp de război (art. 357
alin. 2 C. pen.) şi pentru infracţiunea de tratamente neomenoase săvârşită în
timp de război (art. 358 alin. 4 C. pen.), iar în restul cazurilor este alternativă cu
pedeapsa închisorii449 .
Individualizarea pedepsei pentru minor. După ce a fost stabilită pedeapsa
aplicată minorului, operaţiunea de individualizare va continua, în raport cu cauzele
de atenuare sau de agravare ale pedepsei, care îşi vor produce efectele în raport
cu limitele pedepsei determinate pentru infracţiunea săvârşită de minor450 .
În cazul în care minorul a fost condamnat în timpul minorităţii, aceasta nu
poate constitui primul termen al recidivei, dar poate reprezenta un antecedent
 448
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
p. 353;
 449
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
p. 353;
 450
Mitrache, op. cit., p. 354;
227
Aurel Teodor Moldovan
penal de care instanţa va ţine seama de acest lucru la individualizarea pedepsei
pentru infracţiunea săvârşită din nou.
Dacă minorul săvârşeşte mai multe infracţiuni ce sunt concurente, se vor
aplica dispoziţiile art. 34 C. pen. privind contopirea pedepselor stabilite pentru
infracţiunile concurente, iar dacă pentru unele din infracţiunile concurente s-au
stabilit pedepse, iar pentru altele s-au luat măsuri educative, minorului i se va plica
o pedeapsă rezultantă a contopirii pedepselor, iar măsurile educative vor fi revocate
fiindcă minorul nu poate fi supus în acelaşi timp la executarea pedepsei şi acţiunii
măsurilor educative, cele două sancţiuni de drept penal neputând fi aplicate, scopul
şi funcţiile pedepsei acoperind scopul măsurilor educative.
În ceea priveşte executarea pedepsei de către minor, se vor aplica regu-
lile speciale prevăzute în codul penal şi în legea de executare a pedepselor.
Condamnaţii minori vor executa pedeapsa separat de condamnaţii majori, în secţii
speciale din cadrul locului de deţinere ori în locuri de deţinere speciale.
Infractorilor minori li se aplică prevederile legale ce reglementează lib-
erarea condiţionată, astfel că aceştia pot fi liberaţi condiţionat după executarea
unei fracţiuni mai reduse de pedeapsă (art. 59-61 C. pen. sau art. 99-106 noul C.
pen.).
Noul Cod penal reglementează şi ipotezele de pluralitate de infracţiuni
săvârşite în timpul minorităţii, precum şi cele în care pentru unele dintre infracţiuni
s-a stabilit o măsură educativă, iar pentru altele s-au aplicat pedepse (art. 129). În
această din urmă situaţie s-a renunţat la ficţiunea consacrată de actualul cod penal,
potrivit căreia o măsură educativă este întotdeauna mai uşoară decât o pedeapsă.
Drept urmare, în reglementarea cumulului juridic, în principal, s-a avut în vedere
natura privativă sau neprivativă de libertate a sancţiunii aplicate.

Aplicarea pedepsei amenzii pentru minori. Potrivit art. 109 alin. 1 din
actualul Cod penal şi pedeapsa amenzii poate fi aplicată infractorului minor, în
limitele stabilite de lege pentru infracţiunea săvârşită.
Aplicarea pedepsei amenzii infractorului minor nu este condiţionată de
obţinerea de către acesta a unor venituri proprii, dar este o soluţie oportună pentru
instanţa de judecată care nu poate lua faţă de minor o măsură educativă, fiindcă
până la împlinirea vărstei de 18 ani a rămas puţin timp, iar aplicarea unei pedepse
este prea severă. Sunt aplicabile dispoziţiile generale de executare a acestei
pedepse, inclusiv cele ce privesc înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea
potrivit dispoziţiilor art. 631 Codul penal în vigoare.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate minorului.


Pedepsei aplicate minorului îi sunt incidente toate mijloacele de individualizare,
inclusiv suspendarea condiţionată a executării acesteia451 .
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate minorului se poate
dispune în aceleaşi condiţii ca şi pentru condamnatul major, cu unele particularităţi
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
 451

p. 355;

228
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
ce se desprind din dispoziţiile art. 110 C. pen., astfel că în caz de suspendare
condiţionată a executării pedepsei aplicate minorului, termenul de încercare se
compune din durata pedepsei închisorii, la care se adaugă un interval de timp de
la 6 luni la 2 ani, fixat de instanţă. Dacă pedeapsa aplicată este amenda, termenul
de încercare este de 6 luni. S-a prevăzut prin lege la art. 110 alin. 2 Codul penal
actual că odată cu suspendarea, se poate dispune încredinţarea supravegherii
minorului unei persoane sau instituţii în condiţii prevăzute în art. 103 Cod penal
actual privitor la libertatea supravegheată.
Având în vedere, potrivit noului Cod Penal, că măsurile educative privative
de libertate nu sunt susceptibile de amânarea pronunţării sau de suspendarea
executării, sunt eliminate de la aceste modalităţi de individualizare şi pedepsele cu
închisoarea rezultate din aplicarea cumulului juridic al unei pedepse cu o măsură
educativă privativă de libertate (art. 129, alin.5). În ce priveşte sustragerea minoru-
lui de la această măsură operează prevederile art. 1101 alin. 3 alin. 3 din legea
actuală).

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control.


Prin dispoziţiile art. 1101 ale actualului Cod penal s-a prevăzut că o dată cu suspen-
darea condiţionată a executării pedepsei închisorii aplicate minorului în condiţiile
art. 110, instanţa poate dispune, pe durata termenului de încercare, dar până la
împlinirea vârstei de 18 ani, încredinţarea supravegherii minorului unei persoane
sau instituţii din cele arătate în art. 103, putând stabili, totodată, pentru minor una
sau mai multe obligaţii dintre cele prevăzute în art. 103 alin. 3, iar după împlinirea
vârstei de 18 ani, respectarea de către acesta a măsurilor de supraveghere ori a
obligaţiilor prevăzute în art. 863 actualul Cod penal.
Dispozitiile art. 81 alin. 3 si 4, art. 82 alin. 3, art. 83, 84 si 86 din Codul pe-
nal în vigoare se aplică în mod corespunzător, adică există obligaţia de reparare
integrală a prejudiciului şi de plată a despăgubirilor civile dispuse prin hotărârea
de condamnare.
Sustragerea minorului de la îndeplinirea obligatiilor prevăzute în art. 103
alin. 3 poate atrage revocarea suspendării condiţionate. În cazul neîndeplinirii
măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor stabilite de instanţă, potrivit art. 863,
se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 864 alin. 2– suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere.
Art. 1101 alin. 4 din codul în vigoare prevede că dispoziţiile privitoare la
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control se aplică în
mod corespunzător şi în caz de liberare condiţionată a minorului.
Prin noua reglementare au fost prevăzute termene speciale de prescripţie
a executării măsurilor educative (art.132), fiind în acelaşi timp, menţinută regle-
mentarea în vigoare în privinţa calculului termenelor de prescripţie a răspunderii
penale (art. 131). Astfel, în conformitate cu art. 131, noul Cod penal, termenele de
prescripţie a răspunderii penale, prevăzute în art.154, se reduc la jumătate pentru
cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori şi se întrerup sau se suspendă în
condiţiile prevăzute de lege pentru minori.
229
Aurel Teodor Moldovan
Măsurile educative neprivative de libertate se prescriu într-un termen de
2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate. Măsurile
educative privative de libertate se prescriu într-un termen egal cu durata măsurii
educative luate, dar nu mai puţin de 2 ani.
În cazul înlocuirii măsurilor educative, executarea se prescrie în raport cu
măsura educativă mai grea şi curge de la data rămânerii definitive a hotărârii prin
care s-a dispus înlocuirea (art. 132, alin.4 din noul Cod penal).

CAPITOLUL XIII
MĂSURILE DE SIGURANŢĂ

13.1. NOTIUNE SI CARACTERIZARE

Măsurile de siguranţă reprezintă un cadru complementar de mijloace


de constrângere, care au un caracter exclusiv de prevenţie şi preîntâmpinare
a săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală. Măsurile de siguranţă au ca
scop înlăturarea unei stări de pericol. De menţionat este că starea de pericol este
distinctă de pericolul social pe care îl prezintă infracţiunea, fiind punctual prevăzută
de legea penală şi referindu-se în special la persoana făptuitorului. Conform art.111
din Codul penal în vigoare sau art. 107, alin.2 din Codul penal viitor, măsurile
de siguranţă se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea
penală. Putem desprinde din aceste dispoziţii următoarele condiţii de existenţă
ale măsurilor de siguranţă.
a) Măsurile de siguranţă se iau împotriva unei persoane care a săvârşit o
Codul penal actual Noul cod penal
Art 111- Scopul măsurilor de Art 107- Scopul măsurilor de
siguranţă – siguranţă –
(1) Măsurile de siguranţă au ca scop (1) Măsurile de siguranţă au ca scop
înlăturarea unei stări de pericol şi înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvâr­şirii faptelor preîn­tâmpinarea săvârşirii faptelor
prevăzute de legea penală. prevăzute de legea penală.
(2) Măsurile de siguranţă se iau faţă (2) Măsurile de siguranţă se iau
de persoanele care au comis fapte faţă de persoana care a comis o
prevăzute de legea penală. faptă prevăzută de legea penală,
(3) Măsurile de siguranţă se pot lua nejustificată.
chiar dacă făptuitorului nu i se aplică (3) Măsurile de siguranţă se pot lua
o pedeapsă, cu excepţia măsurii şi în situaţia în care făptuitorului nu
prevăzute în art.112, li.d). i se aplică o pedeapsă.

faptă prevăzută de legea penală


b) Măsurile de siguranţă se iau în vederea înlăturării unei stări de pericol
230
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
c) Numai prin luarea măsurilor de siguranţă se combate starea de pericol şi
se preîntâmpină săvârşirea de noi infracţiuni (adică măsura de siguranţă este sin-
gura măsură de natură să amelioreze starea de pericol şi să prevină săvârşirea de
noi fapte penale, simpla aplicare a pedepsei neremediind această stare de pericol).

13.2. FELUL MASURILOR DE SIGURANTA

Măsurile de siguranţă sunt prevăzute în Codul penal actual, în titlul VI


(art.111-118 )şi sunt următoarele:
a) Obligarea la tratament medical;
b) Internare medicală;
c) Interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie
ori o altă ocupaţie;
d) Interzicerea de a se afla în anumite localităţi;
e) Expulzarea străinilor;
f) Confiscarea specială;
g) Interdicţia de a veni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată;
Literatura a stabilit în aceste condiţii mai multe categorii de măsuri de
siguranţă:
- măsurile de siguranţă cu caracter medical (obligare la tratament medical
şi internarea medicală);
- măsuri restrictive de drepturi(interzicerea unei funcţii sau unei profesii,
expulzarea, nterzicerea de a se afla în anumite localităţi, interdicţia de reveni în
locuinţa familiei pe o perioadă determinată;
- măsuri privative de bunuri (confiscarea specială)452 
Aceste măsuri de siguranţă durează atâta vreme cât durează starea de pericol
ce le-a generat,453  ceea ce imprimă acestor măsuri caracterul de sancţiuni nedeter-
minate ca durată şi eminamente revocabile în caz de încetare a stării de pericol.
În cazul concursului de infracţiuni, dacă s-au luat măsuri de siguranţă de
naturi diferite, acestea se cumulează.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu atrage şi suspendarea
măsurilor de siguranţă. La fel şi în cazul cauzelor ce înlătură răspunderea penală
sau consecinţele condamnării nu produc efecte asupra măsurilor de siguranţă,
aceste măsuri, luându-se, aşa cum am mai arătat independent de pedepsele
principale pe durata existnţei stării de pericol.
În Noul Cod penal, prin reglementarea propusă s-a urmărit consolidarea
caracterului preponderent preventiv al acestor sancţiuni de drept penal care pot fi
luate numai dacă s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi nejustificată,
ce relevă existenţa unei stări de pericol, nu se cere însă ca această faptă să fie şi
imputabilă, astfel că măsurile de siguranţă pot fi dispuse în prezenţa unei cauze
 452
C-tin Mitrache op.cit. pag.59
 453
Ghe. Nistoreanu, Al Boroi op.cit. pag. 274
231
Aurel Teodor Moldovan
de neimputabilitate, cum ar fi iresponsabilitatea, dar nu şi în prezenţa unei cauze
justificative.
Ţinând cont de caracterul şi scopul măsurilor de siguranţă s-a apreciat
binevenită trecerea unora dintre acestea cum sunt: interzicerea de a se afla în anu-
mite localităţi; interzicerea de a reveni în locuinţa familiei şi expulzarea străinilor, în
categoria pedepselor complementare, într-o formulare oarecum modificată. Astfel că
în viitorul cod penal sunt reglementate ca măsuri de siguranţă (art. 108) următoarele:
a) Obligarea la tratament medical;
b) Internarea medicală;
c) Interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii;
d) Confiscarea specială.

13.3. REGIMUL MASURILOR DE SIGURANTA

13.3.1. Obligarea la tratament medical

Este prevăzută în Codul penal actual la art.113 sau în art. 109 din viitorul Cod
Penal şi priveşte starea de pericol cauzată de o boală sau de o intoxicare cronică cu
alcool, stupefiante sau alte substanţe, în care se află făptuitorul. În condiţiile în care
făptuitorul are o stare psiho-fizică de genul celei prezentate mai sus, care prezintă peri-
col pentru societate, acesta poate fi obligat să se prezinte în mod regulat la tratament
medical până la însănătoşire. Această măsură de siguranţă va putea fi luată numai
în condiţiile în care instanţa apreciază că starea de pericol pentru societate poate fi
îndepărtată numai prin aplicarea ei. Este necesar, totodată, ca instanţa să aprecieze că
măsura tratamentului medical este necesară şi suficientă pentru înlăturatrea pericolului
social (fără a fi nevoie de alt fel de intervenţie, spre exemplu, internarea).
Obligarea la tratament medical poate fi luată numai dacă se apreciază că
sunt întrunite următoarele condiţii:
1. Făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Nu are
importanţă dacă fapta este sau nu infracţiune;
2. Făptuitorul să prezinte pentru societate, un pericol generat de boală
sau intoxicare cronică prin alcool, stupefiante sau alte substanţe, în
care se află făptuitorul
3. Instanţa de judecată să aprecieze că măsura tratamentului va aduce
la încetarea stării de anormalitate a făptuitorului, care se va însănătoşi
şi nu va mai săvârşi fapte prevăzute de legea penală. Măsura obligării
la tratament medical se poate lua şi în timpul urmăririi penale sau al
Codul penal actual Noul cod penal
Art 113- Obligarea la tratament Art 109- Obligarea la tratament
medical – medical –
(1) Dacă făptuitorul, din cauza unei boli (1) Dacă făptuitorul, din cauza unei boli,
ori a intoxicării cronice prin alcool, inclusiv cea provocată de consumul

232
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

stupefiante sau alte asemenea substanţe, cronic de alcool sau de alte substanţe
prezintă pericol pentru societate, poate psihoactive, prezintă pericol pentru
fi obligat a se prezenta în mod regulat la societate, poate fi obligat să urmeze un
tratament medical până la însănătoşire tratament medical până la însănătoşire
sau până la obţinerea unei ameliorări
care să înlăture starea de pericol.
judecăţii, nefiind condiţionată nici de aplicarea unei pedepse.
În Noul Cod Penal, conţinutul măsurilor de siguranţă cu caracter medical a
fost modificat şi completat. Dacă în Codul penal în vigoare cauza generării stării
de pericol, în cazul obligării la tratament medical (art. 109) o constituie „o boală ori
intoxicarea cronică prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe”, în noul
Cod penal această cauză are la bază „o boală sau o tulburare psihică, inclusiv cea
produsă de consumul cronic de alcool sau de alte substanţe psihoactive”.

Măsura obligării la tratament medical se poate dispune şi în timpul executării


pedepsei privative de libertate în condiţiile în care s-a aplicat o astfel de pedeapsă.
În condiţiile în care făptuitorul nu s-a prezentat în vederea efectuării tratamen-
tului medical, măsura de siguranţă a obligării la tratament medical poate fi înlocuită
cu măsura internării. Această înlocuire a măsurii se va face ţinându-se seama de
oportunitatea luării acestei măsuri. Dacă instanţa va aprecia că singura măsură să
înlăture starea de pericol este generată de neprezentarea la tratament a făptuitorului,
numai atunci este îndreptăţită la aplicarea unei astfel de măsuri de siguranţă.

13.3.2. Internarea medicală

Este reglementată de dispoziţiile art.114 din Codul penal actual prevede


că atunci când făptuitorul este bolnav mintal sau toxicoman şi se află într-o stare
care prezintă pericol social pentru societate, se poate lua măsura internării într-un
institut medical de specialitate până la însănătoşire. Starea de pericol ce determină
luarea unei astfel de măsuri este starea psiho-fizică anormală, generată de boală
mintală sau toxicomanie în care se află persoana care a săvârşit o faptă penală.
Condiţiile de aplicare ale măsurii de internare sunt:
a) Făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală
b) Făptuitorul bolnav psihic sau toxicoman să prezinte un pericol pen-
tru societate. Starea de pericol social trebuie apreciată în concret şi
dovedită printr-un raport de expertiză medico-legal, care să arate şi
să dezvolte în detaliu această stare.
c) Instanţa de judecată să aprecieze că singura măsură capabilă să
înlăture starea de pericol social pe care îl prezintă făptuitorul este
internarea medicală. Instanţa va trebui să consulte raportul medico-
legal întocmit şi să aprecieze dacă tratamentul recomandat în raportul
de expertiză medico-legală şi tratamentul aplicat în instituţia în care
233
Aurel Teodor Moldovan
făptuitorul va fi internat sunt de natură similară , şi dacă acestea pot
conduce la înlăturarea stării de pericol şi la însănătoşirea făptuitorului.
Ca şi obligarea la tratament medical măsura internării medicale se
poate lua în timpul urmăririi penale şi a judecăţii, spre deosebire,
însă, de obligarea la tratament medical, internarea medicală este şi
o măsură restrictivă de libertate, pentru că, în vreme ce tratamentul
medical se administrează ambulatoriu., în condiţiile aplicării acestei
măsuri de siguranţă, făptuitorul este internat într-un spital sau într-o

Codul penal actual Noul cod penal


Art 114- Internarea medicală – Art 110- Internarea medicală –
(1) Când făptuitorul este bolnav Când făptuitorul este bolnav psihic,
mintal sau toxicoman şi se află con­s umator cronic de substanţe
într-o stare care prezintă pericol psiho­active sau suferă de o boală
pentru societate, se poate lua infec­tocontagioasă şi prezintă pe-
măsurii internării într-un institut ricol pentru societate, se poate
medical de specialitate, până la lua măsura internării într-o unitate
însănătoşire. sanitară de specialitate, până la
(2) Această măsură poate fi luată însănătoşire sau până la obţinerea
în mod provizoriu şi în cursul unei ameliorări care să înlăture
urmăririi penale sau al judecăţii.

instituţie specializată454 .
În concepţia viitorului Cod penal, internarea medicală poate fi dispusă numai
dacă făptuitorul este „bolnav mintal sau consumator cronic de substanţe psihoac-
tive”. De asemenea, din reglementarea acestei măsuri de siguranţă cu caracter
medical, au fost înlăturate dispoziţiile care prevedeau că măsura se putea lua în
mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, rezolvarea acestor situaţii
fiind de domeniul procedurii penale.
Internarea medicală este o măsură care se ia pe o perioadă nedeterminată
şi durează până la însănătoşirea făptuitorului, când se revocă. Dacă se constată
vreo ameliorare în starea făptuitorului, se poate înlocui cu măsura obligării la
tratament medical455 .
Internarea medicală se poate dispune şi atunci când făptuitorul nu a re-
spectat obligaţiile ce-i reveneau în cadrul tratamentului medical pe care îl urma,
iar starea de pericol s-a agravat456 .
Achiesăm în acest sens opiniei din literatura potrivit căreia se propune de
lege ferenda în situaţia nerespectării obligaţiei internării medicale, măsura să fie
înlocuită cu măsura internării într-un centru de reeducare ( pentru minori) şi în spi-
tale anume destinate anume pentru majori, în care să se asigure pază de aceeaşi
 454
Ghe. Nistoreanu, Al Boroi op.cit. pag. 276
 455
Vintilă Dongoroz în Dongoroz II, pag.293, C. Bulai, Drept Penal pag.vol. II, 1992, pag. 372
 456
Vintilă Dongoroz în Dongoroz II, pag.292
 457
Al. Ionaş, Măgureanu Ilie – Noul Cod Penal comentat – Braşov: Romprint 2004, pag.117
234
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
natură cu cea din penitenciare457 .

13.3.3. Interzicerea unei funcţii sau profesii

Măsura este prevăzută în art.115 Cod penal actual sau art.111 din noul
Cod penal, legiuitorul reţinând că atunci când „făptuitorul a săvârşit fapta datorită
incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea
unei anumite funcţii ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupaţii
se poate lua măsura interzicerii de a ocupa acea funcţie sau de a exercita acea
profesie, meserie sau ocupaţie”. În condiţiile acestui articol, starea de pericol sete
Codul penal actual Noul cod penal
Art 115- Interzicerea unei funcţii Art 111- Interzicerea ocupării
sau profesii – (1) Când făptuitorul a unei funcţii sau a exercitării unei
săvârşit fapta datorită incapacităţii, profesii – (1) Când făptuitorul a
nepregătirii sau altor cauze care îl săvârşit fapta datorită incapacităţii,
fac impropriu pentru ocuparea unei nepregătirii sau altor cauze care
anumite funcţii, ori pentru exercit- îl fac inapt pentru ocuparea unei
area unei profesii, meserii sau alte anumite funcţii, pentru exercitarea
ocupaţii, se poate lua măsura inter- unei profesii sau meserii ori pentru
zicerii de a ocupa acea funcţie sau desfăşurarea unei alte activităţi, se
de a exercita acea profesie, meserie poate lua măsura interzicerii drep-
sau ocupaţie. tului de a ocupa acea funcţie ori de
(2) Această măsură poate fi revocată a exercita acea profesie, meserie
la cerere, după trecerea unui termen sau activitate.
de cel puţin un an, dacă se constată (2) Măsura de siguranţă poate fi
că temeiurile care au impus luarea revocată la cerere, după trecerea
ei au încetat. O nouă cerere nu se unui termen de cel puţin un an, dacă
poate face decât după trecerea unui se constată că temeiurile care au
termen de cel puţin un an de la data impus luarea ei au încetat. O nouă
respingerii cererii anterioare. cerere nu se poate face decât după
trecerea unui termen de cel puţin
un an de la data respingerii cererii
anterioare.

generată de:
- nepregătire (ignoranţă, lipsă de experienţă, superficialitate, etc.);
- incapacitate psiho-fizică (boală, infirmitate, intoxicaţie,etc.);
- lipsa de cunoştinţe necesare;
- nepăsării faţă de regulile şi cerinţele de care depinde buna desfăşurare
V. Dongoroz – Explicaţii teoretice ale Codului penal Român, p.Gen., vol. II, ed. Academiei,
 458

Bucureşti, 1970, pag.296


235
Aurel Teodor Moldovan
a activităţii458 .
Nu trebuie confundată măsura de siguranţă a exercitării unei funcţii sau
profesii cu pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie
sau de a exercita o funcţie de natura celei de care s-a folosit condamnatul în
săvârşirea infracţiunii. Pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 litera c),
Cod penal actual sau art. 66, alin1, lit.g) din viitorul Cod penal, îşi are cauza în
nedemnitatea infractorului de a exercita funcţia sau profesia de care s-a folosit în
săvârşirea infracţiunii. Măsura de siguranţă are cauza în starea de pericol care
rezultă din nepregătirea sau incapacitatea făptuitorului de a exercita funcţia sau
profesia în exercitarea căreia a săvârşit fapta penală459 .
Literatura de specialitate apreciază că incidenţa concomitentă de drept
penal este posibilă.460 
Condiţii de aplicare:
a) Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;
b) Fapta prevăzută de legea penală să fi fost săvârşită în exercitarea
profesiei, funcţiei, etc..
c) Săvârşirea faptei să se datoreze incapacităţii, nepregătirii, ori altor
cauze care îl fac impropriu pe făptuitor pentru ocuparea unei funcţii, exercitarea
unei profesii, meserii sau alte ocupaţii;
d) Existenţa unei stări de pericol social generată de aceste cauze,
care crează posibilitatea săvârşirii unei fapte penale în viitor;
e) Instanţa trebuie să aprecieze că înlăturarea pericolului nu este
posibilă decât prin luarea măsurii de siguranţă.
Măsura de siguranţă se aplică prin interzicerea făptuitorului de a mai exer-
cita funcţia, profesia,etc, în exercitarea căreia a săvârşit fapta penală. Sustragerea
de la executarea acestei măsuri, atrage răspunderea penală pentru săvârşirea
infracţiuniii de nerespectare a hotărârii judecătoreşti (art.271. Cod penal în vigoare
sau art. 287 din noul Cod penal).461 
Măsura încetează în momentul în care încetează inaptitudinea făptuitorului.
Măsura de siguranţă poate fi revocată la cererea făptuitorului după trecerea unui
termen de cel puţin 1 an de la instituirea ei dacă se constată că au încetat temeiurile
în baza cărora a fost luată. O nouă cerere de revocare nu va putea fi formulată de
către făptuitor, decât în condiţiile trecerii unui an de la data la care cererea iniţială
de respingere a rămas definitivă.
Noul Cod penal menţine aceleaşi măsuri ca şi vechiul Cod, fără a se preve-
dea posibilitatea aplicării măsurii în timpul urmăririi penale sau al judecăţii.

13.3.4. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi

Articolul 116 din Codul penal în vigoare arată că dacă persoana condamnată
la pedeapsa închisorii de cel puţin un an a mai fost condamnată pentru alte
 459
C-tin Mitrache op.cit. pag.173
 460
Vintilă Dongoroz în Dongoroz II, pag.301
 461
C. Bulai – Drept penal pag. 158 .
236
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
infracţiuni, dacă instanţa constată că prezenţa acestuia în localitatea unde a săvârşit
infracţiunea sau în alte localităţi, constituie un pericol grav faţă de societate, poate
lua faţă de acesta măsura interzicerii de a se afla în acea localitate sau în alte
localităţi anume determinate prin hotărârea de condamnare.
În noul Cod penal, această măsură de siguranţă nu mai este prevăzută,
ea fiind trecută, într-o formulare relativ modificată în categoria pedepselor com-
plementare. Astfel, art. 66 din noul Cod, în alin.1, lit. l) stabileşte faptul că instanţa
poate interzice pe o perioadă de la unu la 5 ani dreptul de a se afla în anumite
localităţi stabilite de instanţă.
Starea de pericol în acest caz rezultă din îmbinarea a doi factori:
1. condiţia personală a infractorului care prezintă mare probabilitate de a
săvârşi alte infracţiuni, fie se găseşte într-un mediu social propice pentru săvârşirea
de infracţiuni.
2. existenţa unei localităţi sau a unor localităţi care favorizează pentru re-
spectivul infractor săvârşirea de noi infracţiuni.
Putem aprecia că odată cu aceste schimbări legislative, se schimbă şi
condiţiile de aplicare ale măsurii interzicerii de a se afla în anumite localităţi:
a) fapta comisă să fie infracţiune. Constatăm că dacă celelalte măsuri de
siguranţă se iau împotriva făptuitorului, această măsură se poate lua
numai împotriva infractorului.
b) a doua condiţie este impusă cu privire la durata condamnării şi natura
infracţiunii pentru care a fost pedepsit infractorul. Astfel este necesar
ca infractorul să fi fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate
de cel puţin 1 an.
c) o altă condiţie pentru aplicarea măsurii de siguranţă este ca instanţa
să aprecieze că prezenţa infractorului în localitatea interzisă reprezintă
un pericol grav pentru societate. Instanţa urmează a aprecia în concret
„pericolul grav” pe care îl prezintă infractorul, ţinând seama de gravi-
tatea infracţiunii, natura infracţiunii, numărul de infracţiuni comise în
acea localitate şi alte criterii.
Măsura de siguranţă se execută după executarea pedepsei sau prin sting-
erea executării pedepsei prin mijloacele legale (graţiere totală sau a restului de
pedeapsă ori prin prescripţia executării pedepsei).
Această măsură de siguranţă poate fi luată pe o perioadă de maxim 5 ani,
şi poate fi prelungită – în condiţiile în care instanţa apreciază că pericolul iniţial
suszistă – pe o perioadă ce nu poate depăşi durata măsurii luate iniţial (dacă s-a
dispus interzicerea de a se afla în localitate pe o perioadă de 2 ani nu se poate
dispune prelungirea acestei perioade decât cu până la 2 ani).
Această măsură de siguranţă se revocă din oficiu dacă temeiurile care au
impus-o au încetat. Această revocare, însă, nu poate interveni mai devreme de
1 an de la stabilirea măsurii. De aici putem deduce că măsura interdicţiei de a se
afla în anumită localitate poate fi luată pe o perioadă cuprinsă între 1 an şi 5 ani.

237
Aurel Teodor Moldovan
Măsura de siguranţă poate fi revocată şi la cerere, tot după trecerea unei
perioade de 1 an de la dispunerea ei. O nouă cerere de revocare nu va putea fi
făcută decât într-un termen de 1 an de la data rămânerii definitive a respingerii
cererii de revocare (art.116, alin.5 Codul penal în vigoare).

13.3.5. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei


pe o perioadă determinată

Această dispoziţie a fost introdusă în Codul penal actual prin Legea


197/2000 şi este prevăzută în art.118 indice1. Pericolul social prevăzut de această
dispoziţie se referă la situaţia în care o persoană este condamnată la pedeapsă
privativă de libertate de cel puţin 1 an pentru următoarele acte:
- lovire sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice sau
psihice
- vătămare corporală
- act sexual cu un minor
- corupţie sexuală.
Toate aceste infracţiuni trebuie săvârşite asupra unui membru al familiei.
Dacă această infracţiune nu a fost săvârşită împotriva unui membru al familiei
nu poate fi instituită măsura interzicerii revenirii în locuinţa familiei.
Pentru luarea măsurii interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă
determinată, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:,
a) persoana să fi fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate
de cel puţin 1 an (observăm că aplicarea acestei măsuri se face tot cu privire la
infracţiune şi nu la faptă penală, şi la infractor, nu la făptuitor).
b) condamnarea să fi fost pentru: lovire sau orice alte acte de violenţă
cauzatoare de suferinţe fizice sau psihice, vătămare corporală, act sexual cu un
minor, corupţie sexuală.
c) comiterea faptelor să fie împotriva unui membru al familiei. Legea specifică
faptul că prin membru de familie se înţelege soţul sau ruda apropiată, dacă aceasta
din urmă locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul.
d) instanţa de judecată trebuie să aprecieze că prezenţa infractorului în
locuinţa familiei ar constitui un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei.
Măsura de siguranţă se aplică atât preventiv în cursul urmăririi penale şi al
judecăţii cât şi după executarea pedepsei sau după stingerea executării pedepsei
prin mijloacele legale în conformitate cu legislaţia actuală. Măsura poate fi luată
pentru o perioadă de până la 2 ani, la cererea părţii vătămate. De lege ferenda
ar putea fi înlocuită sintagma „parte vătămată” cu sintagma „persoană vătămată”,
deoarece s-ar putea interpreta în sensul că numai partea vătămată constituită ca
atare în procesul penal poate cere această măsură, or, se ştie că nu toate per-
soanele vătămate , care ar avea interes în dispunerea acestei măsuri se constituie
238
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
parte vătămată în procesul penal.
Măsura poate fi prelungită, dacă pericolul subzistă pe o perioadă ce nu
poate deăşi perioada pentru care măsura a fost luată iniţial.
Măsura poate fi revocată oricând la cererea părţii vătămate şi din oficiu
atunci când motivele pentru care ea a fost aplicată au fost înlăturate.
Noul Cod penal nu mai prevede ca măsură de siguranţă această interdicţie,
ci ea este întâlnită în categoria pedepselor complementare, art.66, alin.1, lit. o),
sub o formulare puţin diferită. Astfel, în noul cod instanţa poate interzice dreptul
de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima
desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată. Instanţa
trebuie să individualizeze în concret conţinutul acestei pedepse, ţinând seama de
împrejurările cauzei, potrivit art. 66, alin.5 din noul Cod penal.

13.3.6. Expulzarea

Expulzarea este prevăzută în Codul penal actual în art.117, care arată că


cetăţeanului străin care a comis o infracţiune pe teritoriul României i se poate
interzice rămânerea pe teritoriul ţării. Legiuitorul a apreciat că această măsură de
siguranţă se va aplica doar cetăţeanului străin şi apatridului fără domiciliu în ţară
(art.117 alin.2 Codul penal actual).
„Statul care adoptă măsura expulzării unor străini nu este obligat să dea
statului căruia aceştia îi aparţin explicaţii asupra motivelor care au dictat luarea
acestei măsuri de siguranţă. Cu toate acestea, în practica internaţională , în temeiul
curtuaziei internaţionale s-a instituit obiceiul de anunţa organele statului străinului
motivele pentru care acesta este obligatsă părăsească ţara”462 .
„Nerespectarea interzicerii de a se întoarce în ţară de către expulzat va constitui
infracţiune pentru care va fi pedepsit şi din nou expulzat după executarea pedepsei.”463 
Condiţii în care se poate lua măsura de siguranţă a expulzării:
a) Expulzarea nu poate fi luată decât împotriva unui cetăţean străin sau a
unei persoane fără cetăţenie, care nu are domiciliul în ţară.
b) Cetăţeanul străin să fi săvârşit o faptă care să fie infracţiune în condiţiile
legii şi care să fie de competenţa instanţelor penale române. Această condiţie este
îndeplinită atunci când infracţiunea este săvârşită pe teritoriul României şi atunci
când este săvârşită în afară, dar se judecă de către instanţele române conform
principiilor realităţii ori universalităţii legii penale.464 
c) Instanţa de judecată trebuie să aprecieze că rămânerea în ţară a infrac-
torului ar constitui o stare de pericol social.
d) Expulzarea nu va putea fi dispusă dacă există motive serioase de a
se crede că infractorul riscă în statul în care urmează a fi expulzat, riscă să fie
 462
Aurel Teodor Moldovan „ Expulzarea , extrădarea şi readmisia în dreptul internaţional”, Ed. All
Beck, Bucureşti 2004, pag 88,89.
 463
Aurel Teodor Moldovan „ Expulzarea , extrădarea şi readmisia în dreptul internaţional”, Ed. All
Beck, Bucureşti 2004, pag 88,89.
 464
C-tin Mitrache op.cit pag.176
239
Aurel Teodor Moldovan
supus la tortură. În general expulzarea trebuie să aibă ca destinaţie statul al cărui
cetăţean este infractorul sau pe teritoriul căruia îşi are domiciliul.
Expulzarea constă în îndepărtarea silită a străinului de pe teritoriul ţării.
Măsura este luată pentru o perioadă nedeterminată şi se poate lua singură, caz
în care se pune în aplicare de la rămânerea definitivă a sentinţei prin care s-a
dispus aceasta sau alături de o pedeapsă, caz în care se pune în aplicare după
executarea acesteia sau după stingerea ei prin mijloace legale.
Noul Cod penal renunţă la reglementarea acestei sancţiuni penale în cadrul
măsurilor de siguranţă, expulzarea fiind trecută, la fel ca şi interzicerea de a se
afla în anumite localităţi, interzicerea de a reveni în locuinţa familiei în categoria
pedepselor complementare. Aceasta întrucât asemenea sancţiuni devin incidente
în cazul săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală, iar datorită naturii speci-
fice a acestora este necesar ca pedeapsa principală, care reprezintă represiunea
directă, să fie completată cu aceste pedepse complementare, care reprezintă
represiunea secundară.
Potrivit legislaţiei în vigoare, „expulzarea nu poate constitui o extrădare
deghizată.”465 
„ În ceea ce îi priveşte pe minori, aceştia nu pot fi expulzaţi, ci repatriaţi.”466 
„Dacă măsura de siguranţă a expulzării însoţeşte pedeapsa închisorii , va
fi adusă la îndeplinire după executarea pedepsei ori după graţierea totală sau a
restului de pedeapsă; dacă pedeapsa închisorii nu se mai execută sau măsura nu
însoţeşte o pedeapsă, va fi executată îndată ce hotărârea va rămâne definitivă.
Expulzarea se duce la îndeplinire după executarea pedepsei penale, dacă
o astfel de pedeapsă a fost pronunţată definitiv şi irevocabil”467 .

13.3.7. Confiscarea specială

Confiscarea specială este măsura de siguranţă care constă în luarea unor


bunuri din patrimoniul persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală
sau infracţiuni a căror deţinere prezintă pericolul săvârşirii unor noi fapte penale.
În Codul Penal în vigoare, confiscarea specială este reglementată la art.118, de
asemenea, şi noul Cod Penal prevede confiscarea specială ca sancţiune încadrată
în categoria măsurilor de siguranţă la art. 112. Confiscarea specială poate fi
prevăzută şi printr-o lege specială ( Codul Vamal). Confiscarea specială presupune
trecerea bunurilor în mod gratuit în patrimoniul statului. Această măsură se poate
lua în condiţiile în care se apreciază periculozitatea obiectivă pe care o prezintă
anumite lucruri. În privinţa confiscării speciale, noul Cod Penal menţine dispoziţiile
cuprinse în art.118 al actualului Cod penal, aşa cum acest text a fost modificat şi
 465
M.Basarab, Drept Penal. Partea generală, vol. I, ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti , 1997,
pag. 310.
 466
Aurel Teodor Moldovan „Expulzarea , extrădarea şi readmisia în dreptul internaţional ” , Ed. All
Beck Bucureşti 2004 pag 99.
 467
Aurel Teodor Moldovan „Expulzarea , extrădarea şi readmisia în dreptul internaţional ” , Ed. All
Beck Bucureşti 2004 pag 103.
240
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
completat prin Legea nr. 278/2006.
Condiţii de luare a confiscărilor speciale:
a) Făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Este evident
că în cazul constatării săvârşirii unei infracţiuni această condiţie va fi îndeplinită.
b) Măsura confiscării se ia faţă de lucrurile care sunt direct legate de
săvârşirea faptei penale. Trebuie apreciat că prin săvârşirea faptei s-a creat o stare
de pericol, o eventuală premisă pentru săvârşirea de noi fapte penale.
c) Să se aprecieze că prin măsura de siguranţă se poate combate pericolul
social.
Legea prevede în mod punctual categoriile de bunuri care sunt supuse
confiscării speciale. În noul Cod penal se menţin condiţiile generale ale confiscării
speciale.
„Sunt supuse confiscării speciale: bunurile produse ori care au dobândit
un alt regim juridic prin infracţiune.” În lumina acestor dispoziţii sunt cuprinse în
categoria bunurilor speciale atât acele lucruri care au luat fiinţă prin săvârşirea
infracţiunii (ex: bani falsificaţi, alimente falsificate, armele confecţionate, etc.), cât
şi bunurile care au căpătat un alt regim juridic prin săvârşirea infracţiunii.Un ex-
emplu în acest sens este confiscarea lucrurilor introduse în ţară prin contrabandă
care sunt asimilate cu lucrurile produse prin săvârşirea faptei penale.De altfel şi
literatura juridică aprecia chiar înainte de apariţia acestei dispoziţii exprese a legii
că se impune introducerea acestei categorii de bunuri în enumerarea bunurilor
supuse confiscării speciale.468 
O a doua categorie de bunuri supuse confiscării sunt bunurile care au
servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni. Sunt
exceptate totuşi de la confiscare bunurile care au servit sau care au fost destinate
să servească săvârşirii unor infracţiuni prin presă.( ex: Va fi confiscată în conformi-
tate cu art.118 lit.b Cod penal sau art.112 lit. b) Cod penal viitor, cuţitul sau arma
cu care s-a comis omorul, arma de vânătoare folosită de inculpat în comiterea
infracţiunii de braconaj, prevăzută în dispoziţiile art.32 lit.c din Legea 26/1976.)469 
A treia categorie de bunuri sunt acelea care au fost date pentru a deter-
mina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a răsplăti pe infractor. Sunt incluse în
această categorie lucrurile care au fost oferite pentru a determina pe făptuitor să
comită o infracţiune (cazul traficului de influenţă, dări de mită, etc.), şi bunuri care
au fost oferite pentru răsplătirea infractorului care a comis infracţiunea (în cazul
infracţiunii de primire de foloase necuvenite ).
Bunurile vor fi confiscate doar în cazul în care acestea au fost date (remise
efectiv infractorului. (Ex: în cazul luării de mită, când s-a comis prin acceptarea
promisiunii de bani, valori sau bunuri, nu se poate dispune confiscarea ori obli-
garea condamnatului la plata echivalentului lor în bani deoarece acestea nu i-au
 468
Vintilă Dongoroz în Dongoroz II, pag.319-320, C-tin Mitrache op.cit pag.177.
 469
C-tin Mitrache op.cit pag.177 cu referire la decizia Tribunalului Suprem nr.1822/1979, în Culegere
de decizii 1979, pag.464.
 470
Matei Basarab Drept penal- Partea generală vol.1 Ed. Lumina Lex, ediţia a-II-a pag. 324, citând
Tribunalul Suprem s.pen, decizia nr.2095 din 28.09.1984.
 471
C-tin Mitrache op.cit pag.178.
241
Aurel Teodor Moldovan
fost date efectiv)470 .
Bunurile se vor confisca indiferent dacă infractorul care a primit bunurile
pentru a săvârşi fapta a săvârşit infracţiunea în forma ei consumată sau dacă fapta
este doar o tentativă. Literatura juridică reţine şi faptul că bunurile din această
categorie vor fi confiscate special şi atunci când instigatul nu a trecut la săvârşirea
faptei sau a denunţat oferta ce i s-a făcut în cazul infracţiunii prevăzută la art.255
alin.4 raportat la art.254 alin. 2 Cod penal actual, respectiv art. 290, raportat la art.
289 din viitorul Cod penal.471 .
A patra categorie de bunuri sunt bunurile dobândite prin săvârşirea
infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu
servesc la despăgubirea acesteia. Literatura de specialitate apreciază ca această
categorie de bunuri reprezintă fructul infracţiunii.472  Este cazul bunurilor dobândite
prin săvârşirea infracţiunii (lucrurile furate, delapidate, etc.). O condiţie prevăzută de
lege este că măsura de siguranţă a confiscării speciale nu poate opera în condiţiile
în care există o cerere de despăgubire pe care instanţa o admite. În acest caz
numai în condiţiile în care bunul a fost vândut, iar sumele obţinute sunt mai mari
decât cuantumul stabilit de instanţă pentru despăgubire poate opera confiscarea
specială, numai pentru sumele ce depăşesc cuantumul despăgubirii. Totodată,
atunci când bunul a fost înstrăinat către un dobânditor de bună-credinţă, acesta
nu poate fi supus confiscării, urmând ca infractorul să fie obligat la plata sumei
obţinute prin înstrăinarea bunului supus confiscării speciale.473 
A cincea categorie de bunuri sunt bunurile deţinute contra dispoziţiilor legii.
Acestea sunt categoria de bunuri a căror deţinere reprezintă faptă penală. Este
cazul deţinerii de materiale explozibile, arme şi muniţii, materii nucleare sau alte
materii radioactive, stupefiante, etc.
Bunurile confiscate vor fi predate organelor în drept pentru ca ele să fie (în
condiţiile în care dispozitivul hotărârii o prevede) valorificate sau distruse (cazul
stupefiantelor). Măsura de confiscare poate fi luată şi de către procuror, dar numai
după scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale faţă de
învinuit . Spre deosebire de celelalte măsuri de siguranţă, măsura confiscării este
definitivă şi irevocabilă ea neputând fi revocată pe motiv că pericolul social a încetat.
Noul Cod penal completează dispoziţiile vechiului Cod în sensul că stipulează că
dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc ele vor fi înlocuite cu echivalentul
lor în bani sau cu bunurile dobândite în locul acestora.

 472
Matei Basarab op.cit. Pag.325.
 473
C-tin Mitrache op.cit pag.178.
242
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL XIV
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

14.1. ASPECTE GENERALE

Ordinea de drept se înfăptuieşte prin respectarea de bunăvoie de către


marea majoritate a destinatarilor legii a prevederilor acesteia. Prin aplicare de
sancţiuni celor vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni se restabileşte ordinea
de drept încălcată, se realizează constrângerea şi reeducarea infractorilor, se
realizează prevenţiunea specială şi generală474 .

Cauzele care înlătură răspunderea penală.


Cauzele care înlătură răspunderea penală pot fi definite ca anumite stări,
situaţii, împrejurări, posterioare săvârşirii infracţiunii, reglementate de lege, în
prezenţa cărora se stinge raportul juridic de drept penal, se stinge dreptul statului de
a aplica o sancţiune infractorului şi obligaţia acestuia de a executa acea sancţiune.
Trebuie făcută distincţie între cauzele generale care sunt situate în partea
generală a Codului penal şi care privesc orice infracţiune, precum amnistia,
prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile şi împăcarea părţilor şi
cauzele speciale (denumite cauze de nepedepsire ori cauze de impunitate) care
sunt reglementate atât în partea generală cât şi în partea specială a Codului penal,
şi care au în vedere conduita infractorului în timpul săvârşirii infracţiunii, precum
desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului (art. 22 Cod penal actual sau art.
34 noul Cod penal) şi împiedicarea săvârşirii faptei de catre participant existente
în partea generală a codului penal sau cauzele de impunitate prevăzute în partea
specială şi care sunt legate de conduita condamnatului după comiterea faptei,
precum denunţarea faptei de către mituitor (art. 255 alin. 3 Cod penal actual sau
art. 290 alin. 3 Cod penal viitor), retragerea mărturiei mincinoase (art. 260 alin. 2
Cod penal actual sau art. 273 alin. 3 Cod penal viitor).
De asemenea, trebuie făcută distincţie între cauzele generale care înlătură
 474
Mitrache, p. 329;
 475
C. Bulai Drept Penal – Partea Generală Ed. All Beck Bucureşti 1997 pag 327
243
Aurel Teodor Moldovan
răspunderea penală şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (cauze care
fac ca fapta să nu aibă caracter penal, fiind prevăzute de art. 44- 51 Cod penal sau
art. 18- 31 noul Cod penal), când fapta nu mai este infracţiune, iar răspunderea
penală nu va mai interveni pentru acest considerent.
Înlăturând consecinţele penale ale infracţiunii, cauzele care înlătură
răspunderea penală nu înlătură însă consecinţele civile ale acesteia .475 
Noul Cod penal regrupează cauzele care înlătură răspunderea penală.
Astfel, Titlul VII din Codul penal în vigoare, cu denumirea „Cauzele care înlătură
răspunderea penală sau consecinţele condamnării” a fost reorganizat în cadrul a
trei titluri şi anume: Titlul VII – Cauze care înlătură răspunderea penală”; Titlul VIII
– „Cauze care înlătură sau modifică executarea pedepsei” şi Titlul IX – „Cauzele
care înlătură consecinţele condamnării”.
În principiu, noul Cod penal menţine reglementările cuprinse în Codul
penal în vigoare cu privire la cauzele care înlătură răspunderea penală, cu unele
modificări, pe care le vom menţiona la momentul analizării individuale a cauzelor
care înlătură răspunderea penală.

14.2. AMNISTIA

14.2.1. Noţiune

Prin definiţie, amnistia este actul de clemenţă al Parlamentului României


prin care din considerente de politică penală este înlăturată răspunderea penală
pentru infracţiuni comise anterior adoptării legii de amnistie476 . Amnistia este o
instituţie care oferă posibilitatea societăţii de a face uitate anumite infracţiuni,
ştergând condamnările deja pronunţate477 .

Codul penal actual Noul cod penal


Art 119 – Efectele amnistiei – (1) Art 152 – Efectele amnistiei – (1)
Amnistia înlătură răspunderea penală Amnistia înlătură răspunderea penală
pentru fapta săvârşită. Dacă intervine pentru infracţiunea săvârşită. Dacă in-
după condamnare, ea înlătură şi exe- tervine după condamnare, ea înlătură
cutarea pedepsei pronunţate, precum şi executarea pedepsei pronunţate,
şi celelalte consecinţe ale condamnării. precum şi celelalte consecinţe ale
Amenda încasată anterior amnistiei nu condamnării. Amenda încasată anterior
se restituie. amnistiei nu se restituie.
(2) Amnistita nu are efecte asupra (2) Amnistia nu are efecte asupra
măsurilor de siguranţă, măsurilor edu- măsurilor de siguranţă şi asupra drep-
cative şi asupra drepturilor persoanei turilor persoanei vătămate.
vătămate.

I. Oancea, “Tratat de drept penal. Partea Generală”, Ed. ALL Juridică, p. 467;
 476

Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, “Drept penal general”, Editura ALL
 477

BECK, Bucureşti, 2002, p. 704;


244
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
Potrivit dispoziţiilor art. 119 Cod penal actual sau ale art. 152 alin.1 din noul
Cod penal „Amnistia înlăîtură răspunderea penală pentru fapta săvârţită. Dacă
intervine după condamnare, ea înlătură ţi executarea pedepsei pronunţate, precum
şi celelalte consecinţe ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se
restituie.”
Trebuie precizat că noul Cod penal, în textul privind amnistia (art.152, alin.1)
înlocuieşte expresia „înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită” cu ex-
presia „înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită”. Cu adevărat,
pentru a înlătura răspunderea penală este necesar ca fapta să constituie infracţiune,
întrucât per a contrario amnistia nu are obiect, deci nu poate opera.

Caracterizare. Amnistia, după cum rezultă din natura efectelor sale juridice,
este o cauză reală, fiindcă se referă la fapta prevăzută de legea penală şi nu la per-
soana făptuitorului, adică este acordată şi operează in rem, iar nu in personam478 .
Tocmai prin aceasta amnistia se deosebeşte de graţiere, prin natura efectelor sale,
în sensul că, de regulă, aceasta din urmă este acordată in personam, şi operează,
deci, in personam; aceasta înseamnă că în cazul infracţiunilor săvârşite de mai
multe persoane, ea profită numai acelora cărora li s-a acordat.
De asemenea, trebuie făcută deosebirea între amnistie şi dezincrimin-
are, deşi între cele două instituţii există similitudini, deosebirile dintre ele slujesc
stabilirii ordinii de aplicare a legilor de amnistie şi dezincriminare. Spre exemplu,
dacă raportul penal a fost stins prin amnistie, dezincriminarea ulterioară va avea
ca efect înlăturarea incapacităţilor, decăderilor şi interdicţiilor care se menţin, de
principiu, până la data împlinirii termenului reabilitării de drept sau a intervenirii
celei judecătoreşti479 .
Când actul de amnistie leagă beneficiul acesteia de anumite condiţii privind
pe infractor, amnistia capătă caracter mixt, operând nu numai „in rem”, ci şi „in
personam”480 .

14.2.3. Felurile amnistiei

În doctrina penală se face deosebire între diferitele feluri ale amnistiei,


facându-se clasificări în funcţie de întinderea efectelor, de condiţiile de acordare
şi după stadiul în care se găseşte pricina în faţa justiţiei.
După aria de cuprindere, amnistia poate fi generală – când este acordată
pentru orice infracţiune, indiferent de gravitatea ei şi de sediul materiei (codul penal
şi legi speciale) şi specială – când priveşte doar anumite infracţiuni, particularizate
prin cuantumul pedepsei, natura lor, ori calitatea infractorilor (minor, femei gravide,
bătrâni, etc.).
 478
V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2003, p. 318;
 479
V. Dongoroz şi colab., op. cit., p. 351-352;
 480
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
p. 331;
245
Aurel Teodor Moldovan
În funcţie de condiţiile de acordare distingem între amnistia necondiţionată
denumită şi pură şi simplă – când actul normativ nu prevede nici un fel de condiţii
în afara celor intrinseci privitoare la obiectul său şi la data săvârşirii infracţiunii şi
condiţionată – când sunt stabilite anumite condiţii privitoare la persoana infractorului
(cetăţenia, vârsta, situaţia familială), timpul săvârşirii infracţiunii ( război, calamităţi),
urmarea infracţiunii (spre exemplu, paguba produsă prin anumite infracţiuni să nu
depăşească limita valorică cuvenită), antecedentele penale ale infractorului (spre
exemplu, infractorul să nu fie recidivist ori să nu fi beneficiat anterior de graţiere),
conduita după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în cazul amnistiei
improprii (să nu fi survenit, anterior, sustragerea de la executarea pedepsei).
În funcţie de momentul intervenirii, amnistia poate fi: amnistia înainte de
condamnare – antecondamnatorie sau proprie care poate interveni oricând în timpul
efectuări actelor premergătoare, urmăririi penale şi judecăţii, în primă instanţă, în
apel sau recurs şi amnistia după condamnare – postcondamnatorie sau improprie,
care poate apărea oricând în perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a
hotărârii şi aceea a termenului de reabilitare de drept sau a intervenirii reabilitării
judecătoreşti.

14.2.4. Obiectul amnistiei

Amnistia priveşte infracţiunile săvârşite anterior adoptării ei şi pe cele care


sunt anume prevăzute în legea prin care este acordată.
Determinarea sferei de cuprindere a infracţiunilor ce sunt amnistiate se face prin
legea de acordare şi poate privi: indicarea textelor de lege care incriminează faptele
ce sunt amnistiate, ori cel mai adesea ce indică gravitatea infracţiunilor prin arătarea
maximului special de pedeapsă prevăzută în textul incriminator sau se prevede natura
infracţiunilor (ex: la regimul forestier, la regimul băuturilor alcoolice)481 .
Determinarea obiectului amnistiei şi, prin aceasta, a întinderii actului de am-
nistie, constă în identificarea infracţiunilor sau a categoriilor de infracţiuni cu privire la
care intervine înlăturarea răspunderii penale şi se efectuează în modalităţi diverse:
- indicarea maximului special al pedepsei prevăzute de lege pentru
infracţiunile amnistiate;
- limita maximă a pedepsei desemnează pragul până la care amnistia
produce efecte şi peste care aceste efecte nu se produc;
- precizarea expresă a infracţiunilor amnistiate;
- relevarea infracţiunilor exceptate de la amnistie, care alcătuiesc „cata-
logul negativ”;
- arătarea obiectului juridic de grupă a infracţiunilor;
- evidenţierea elementului subiectiv al infracţiunii;
 481
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,
p. 332;
 482
Iancu Mândru, “Amnistia şi graţierea”, Editura ALL EDUCATIONAL, Bucureşti, 2003, p. 299-300;
 483
Alex Boroi ; Ghe Nistoreanu „ Partea Generală – Drept Penal”. Ed. All Beck ,Bucureşti 2004, pag 259

246
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
- delimitarea infracţiunilor pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost
executate sau graţiate până la data adoptării actului de clemenţă;
- referirea la pedeapsa concretă aplicată sau pronunţată de instanţa de
judecată482 .
Leguitorul poate să condiţioneze beneficiul amnistiei şi de anumite condiţii
personale , ceea ce are drept consecinţă faptul că amnistia capătă un caracter
mixt , ea operând numai in rem (pentru infracţiuni ), dar şi in personam ( pentru
persoanele care îndeplinesc conţiţiile legii).483 
Amnistia priveşte infracţiunile săvârşite până în ziua adoptării legii prin care
este acordată ca regulă, dar poate privi şi altă dată până la care infracţiunile sunt
amnistiate; în orice caz data nu poate fi ulterioară actului de clemenţă.
În cazul infracţiunilor continue, continuate, progresive, amnistia este
incidentă dacă acestea s-au epuizat până la adoptarea legii de amnistie, respectiv
a încetat acţiunea ori inacţiunea continuă, a luat sfârşit ultimul act de executare
ori s-a produs ultimul rezultat484 .

14.2.5. Efectele amnistiei

Reglementarea efectelor amnistiei este cuprinsă în dispoziţiile art. 119 Cod


penal actual sau art. 152 noul Cod penal; aceste dispoziţii prevăd, pe de o parte,
efectele amnistiei, iar pe de altă parte limitele acesteia.

Efectele amnistiei intervenite înainte de condamnare. Amnistia


intervenită înainte de condamnare înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea
săvârşită, aceasta înseamnă că dacă nu s-a pornit procesul penal, nu se va mai
porni, iar dacă s-a pornit acesta va înceta indiferent dacă se găseşte în faza de
urmărire ori de judecată, potrivit art. 10 lit. g Cod procedură penală.
În cazul în care amnistia a intervenit înainte de sesizarea organelor judiciare,
dacă din însuşi cuprinsul actului de sesizare rezultă date şi elemente în baza cărora se
poate efectua încadrarea juridică a faptei, rezultând apoi că aceasta este amnistiată,
se va soluţiona cauza în acest stadiu, în baza actului de clemenţă survenit.
Amnistia are caracter obligatoriu, efectele ei nu pot fi refuzate de beneficiar.
La acestea mai adăugăm că atunci când persoana este învinuită pentru
mai multe infracţiuni în cadrul aceluiaşi proces, efectele amnistiei se vor produce
numai în raport cu faptele care beneficiază de amnistie, restrângându-se obiectul
procesului.
Potrivit art. 119 alin. 2 Cod Penal actual, amnistia nu are efecte asupra
măsurilor de siguranţă, măsurilor educative ţi asupra drepturilor persoane