Suport curs RELAȚII ȘI ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE

Titular de curs : lect.univ.dr. Livia Călin

Modulul I.
Apariţia, evoluţia şi trăsăturile specifice relaţiilor internaţionale.

Unitatea de învăţare:
1. Noţiunea de relaţii internaţionale
2. Apariţia relaţiilor internaţionale.
3. Evoluţia istorică a relaţiilor internaţionale
Timp alocat: 0,5 h
Bibliografie:
1. Livia Dumitrescu, Relaţii şi Organizaţii Internaţionale, ed. Aius, Craiova, 2009
2. Vasile Puşcaş, Relaţii internaţionale /transnaţionale, Editura Sincron , 2005,
3. Andrei Miroiu, Radu Sebastian Ungureanu, Manual de relaţii internaţionale, Editura Polirom,
2007

1.Noţiunea de relaţii internaţionale

Termenul de “internaţional” folosit în descrierea relaţiilor dintre state abia la sfârşitul secolului
XVIII, derivă din cuvântul latinesc intergentes folosit în secolul al XVII- lea pentru a defini acea
ramură a dreptului denumită “dreptul naţiunilor”- jus gentium. În acele timpuri, termenul era folosit
pentru a defini relaţiile oficiale şi diplomatice desfăşurate între suverani, între state sau între naţiuni,
întrucât în acel stadiu incipient al relaţiilor internaţionale termeni cum ar fi naţiune, stat, guvern,
popor care în prezent au un înţeles propriu, erau folosiţi cu acelaşi sens iar relaţiile dintre acestea erau
definite ca relaţii interstatale ce presupuneau relaţii între suveranii ce conduceau respectivele popoare,
naţiuni, state.
Obiectivul relaţiilor internaţionale sunt raporturile şi fluxurile sociale de orice natură care
traversează graniţele, relaţiile diplomatice şi strategice ale statelor şi tranzacţiile transnaţionale,
procesele globalizării.
Societatea internaţională este considerată o structură a actorilor internaţionali ce rezultă din
relaţii şi interese comune, o structură a relaţiilor reglementate între instituţiile internaţionale: state sau
non-state (organizaţii internaţionale, regionale, societăţi transnaţionale , indivizi etc.)
Relaţiile internaţionale sunt considerate ca un ansamblu de legături, de raporturi şi de contacte care
se stabilesc între state şi relevă politica străină a acestora. Această concepţie are în vedere diferitele forme şi
dimensiuni pe care aceste raporturi le pot lua (conflict şi cooperare, perspectivele politice, economice,
strategice, culturale etc.). Acestea nu exclud totuşi toate celelalte interacţiuni care se situează în sfera
statului în măsura în care ele cuprind forţe transnaţionale mai ales că statul ocupă un rol central în viaţa
internaţională dar el este completat şi de alte subiecte generate de numeroasele procese economice şi
culturale care au cuprins întreg mapamondul şi au depăşit limitele controlului exercitat de guvernele
naţionale. Iată de ce se impune ca o viziune largă şi globală asupra relaţiilor internaţionale să ia în
considerare ansamblul fenomenelor internaţionale, recunoscând că existenţa statului şi ca atare a
frontierelor conferă specificitate dimensiunii internaţionale a relaţiilor sociale chiar dacă în unele regiuni
noţiunea de frontieră tinde în zilele noastre să cunoască unele mutaţii.
Relaţiile internaţionale pot fi definite aşadar şi ca ansamblul relaţiilor susceptibile de a avea o
dimensiune politică care se stabilesc între grupurile sociale transfrontaliere. Domeniul relaţiilor
internaţionale a căpătat o mai mare importanţă în acest secol în contextul proceselor complexe de schimbări
şi mutaţii ce au avut loc pe scena internaţională: modernizare, revoluţiei industriale, dezvoltarea reţelelor de
comunicare generată de progresele tehnologice, constituirea unei pieţe internaţionale a muncii şi a
produselor etc. .
2. Apariţia relaţiilor internaţionale.
Istoria relaţiilor internaţionale se ocupă de istoria relaţiilor de putere dintre actorii internaţionali,
încă de la formarea sistemului internaţional şi până în zilele noastre. Încă din vremea primelor
organizări politice omeneşti se poate vorbi despre o politică interstatală, aşadar încă de pe vremea
oraşelor-state antice greceşti sau a imperiilor din evul mediu. Totuşi, în timp este evidentă şi
semnificativă schimbarea de sisteme întrucât s-a schimbat natura actorilor internaţionali din sistemele
respective, astfel că oraşele-state antice au lăsat loc imperiilor, iar acestea ulterior, statelor-naţiuni,
încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. Despre o adevărată politică internaţională însă putem vorbi
doar din momentul în care principalul actor internaţional devine statul modern, cel mai adesea
constituit pe un teritoriu locuit de un anumit grup naţional.
Teoreticienii relaţiilor internaţionale consideră că un sistem internaţional se poate configura în
doar trei mari chipuri, respectiv în: unipolaritate, ce presupune existenţa unei singure puteri majore sau
super-puteri, cum a fost cazul după sfârşitul războiului rece; bipolaritatea, considerată adesea ca fiind
cea mai stabilă configuraţie a sistemului internaţional, aceasta implică existenţa a două mari puteri
oponente ce domină fiecare o anumită parte a sistemului, situaţie întâlnită în timpul războiului rece
între SUA şi URSS, iar al treilea tip de configurare al sistemului ar fi multipolaritatea ce implică
existenţa a cel puţin trei mari puteri care să domine sistemul, aceasta fiind adesea considerată o
configuraţie stabilă a sistemului internaţional, ea fiind întâlnită după pacea de la Westfalia, din 1648 şi
până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când, aşa cum am precizat a intervenit bipolaritatea
prin instaurarea războiului rece.
3. Evoluţia istorică a relaţiilor internaţionale
Istoria relaţiilor internaţionale este considerată a avea acelaşi parcurs ca şi istoria ştiinţelor
politice şi a altor ştiinţe sociale şi urmăreşte îndeaproape evoluţia statului.
Perioada antică. Relaţiile internaţionale în perioada antică se construiesc în jurul primei puteri
mondiale din antichitate, Egiptul, Imperiul fiind structurat ierarhic, sub comanda armată a faronilor,
dar existau relaţii politice, militare, comerciale şi cultural religioase cu alte structuri statale bazate pe
prietenia între popoare şi suveranii lor. Sistemul asiatic avea o stuctură ierarhică proprie unui regim
feudal, bazat pe 4 tipuri de unităţi politice (conduse de rege, rude ale regelui, nobili, respectiv foşti
militari sau oficiali civil, între aceste structuri existau relaţii politice, militare şi comerciale
reglementate adesea chiar prin tratate, mediere sau conciliere.
Sistemul elen era construit în jurul unităţii politice pricipale: oraşul stat (polis) şi compus din
alte unităţi specifice: state tributare, colonii militare, colonii nemilitare. Şi tot atunci a existat primul
sistem bipolar de putere între Liga Helenică şi Liga Peloponeziană, în jurul Atenei respectiv a Spartei.
Şi sistemul elen cunoaşte relaţii interstatale de natură politică, miliatră şi comericală conduse de
festivaluri şi consilii religioase.
Sistemul roman (Pax Romana) era compus din cetatea Roma, provincii, municipii, protectorate,
colonii, ce compuneau un sistem armonizat, bazat pe îmbinarea structurilor ierarhică în afacerile
generale şi pe cea federalistă în viaţa provincială. Deşi sistemul roman a desfăşurat şi el relaţii politice,
militare, comerciale, financiare, culturale, (mai puţin cu nordul şi estul Europei considerat barbar)
principiul politic de bază ce a guvernat Roma a fost ideea de unitate a lumii (orbis terrarum) în jurul
Mării Mediterane, sintetizând experienţa sistemelor elen şi oriental într-o „pace ecumenică”.
Sistemul medieval european are la bază formarea marilor imperii europene (Carolingian,
Bizantin, Sfântul Scaun) iar după destrămarea acestora este guvernat de anarhie statală. Se impune
regula menţinerii „păcii juste” cu ajutorul războaielor, ceea ce explică apariţia cruciadelor medievale.
Totuşi, această perioadă este guvernată şi de apariţia şi dezvoltarea circulaţiei monetare, a
comerţului care încurajează relaţiile interstatale iar după războaie semnificative ale perioadei
medievale (războiul de 30 de ani), Marile Puteri încearcă instituirea unui echilibru de putere pentru a
elimina războaiele - intenţie concretizată în 1815 prin Congresul de la Viena.
Un moment deosebit de important în domeniul relaţiilor internaţionale îl reprezintă semnarea
tratatelor Westfalice în 1648, după încheierea războiului de 30 de ani, în care practic marile puteri
europene au fost cu toate atrase. Încheierea acestui conflict a marcat şi sfârşitul dominaţiei habsburgice
dar a şi consacrat în mod formal existenţa unui sistem internaţional bazat pe 6 caracteristici :
 statul este singurul actor internaţional din punct de vedere legal (Papalitatea, Imperiul,
Ordinele Cavalereşti, nobilii sau oraşele libere nu puteau face parte din sistemul internaţional).
 respectarea suveranităţii statelor, aceasta
 egalitatea dintre state, bazată doar pe suveranitatea acestora.
 balanţa de putere este acceptată ca instrument al relaţiilor internaţionale
 legitimitatea internaţională,
  existenţa unui set de reguli internaţionale incipiente, acceptate voluntar
Un alt moment important în definirea relaţiilor internaţionale îl reprezintă Pacea de la
Utrecht din 1713, urmare a încheierii Războiului de succesiune la tronul Spaniei prin care este
recunoscută explicit balanţa de putere ca instrument al relaţiilor internaţionale şi principiul non-
intervenţiei în problemele de politică internă a unui stat,
Congresul de la Viena din 1815 a creat alianţa împotriva lui Napoleon Bonaparte având ca
scop încheierea unei lungi serii de conflicte teritoriale şi începerea unor tratative pentru cooperare între
state, stabilindu-se şi distincţia între puterile majore şi puterile minore în funcţie de capacitatea
militară propriu-zisă a actorului internaţional şi a ansamblului intereselor sale.
În secolele XVIII-XIX sistemul internaţional a fost unul multipolar ceea ce a conferit o
stabilitate considerabilă pe scena internaţională, stabilitate menţinută de cele mai multe ori prin forţa
diplomaţiei care a reuşit să depăşească numeroase conflicte.
Dreptul internaţional devine o instituţie a relaţiilor internaţionale, reguli generale voluntar
consimţite încep să reglementeze comportamentul internaţional al subiectelor de drept internaţional,
precum şi dreptul de intervenţie al acestora în cazul schimbării balanţei de putere sau a sistemului
internaţional. Acestă situaţie demarată prin Congresul de la 1815 a fost continuată şi întărită de
prevederile stabilite în Congresul de la Aix la Chapelle din 1818 iar războaiele existente între 1815-
1914 au fost războaie de mică importanţă între o putere mare şi una sau mai multe puteri minore, dar
durata şi intensitatea lor au fost relativ mici tocmai datorită menţinerii acestei balanţe de putere.
Totuşi, către începutul secolului XX această balanţă de puteri a fost destrămată, pe fondul
apariţiei unor state noi revizioniste, care au alterat echilibrul de putere, Germania şi Italia pe de o
parte, SUA şi Japonia pe de altă parte. În Asia de răsărit, Japonia îşi întăreşte hegemonia, iar Rusia şi
China care îşi doreau acelaşi statut. Toate marile puteri încep o politică asiduă de achiziţii de noi
colonii şi de extinderea imperiilor coloniale, dintre acestea, Marea Britanie îşi extinde imperiul
colonial atingând aproape întregul glob pământesc, astfel că marile puteri ajung să aibă practic graniţe
comune pe întregul glob, situaţia generând numeroase conflicte dezvoltate la nivel local la graniţele
dintre colonii.
3.3. Evoluţia sistemului internaţional după 1914.
Prin izbucnirea Primului Război Mondial, echilibrul de putere cu caracter declarativ instituit de
Congresul de la Viena din 1815 îşi descoperă lacunele ce duc la eşec datorită lipsei de reglementare,
instituţionalizare şi sancţionare pentru încălcarea sa, ceea ce va determina necesitatea creării unui
sistem instituţional organizat de relaţii interstatale pe premize economice, sociale, filosofice.
Consecinţele Primului Război Mondial, respectiv distrugerile materiale şi pierderi de vieţi
omeneşti, au condus statele lumii la opinia că ar trebui instituită o nouă ordine mondială diferită de cea
de până la Primul Război Mondial care să asigure o mai mare siguranţă şi să împiedice izbucnirea unei
noi conflagraţii mondiale. O astfel de soluţie o reprezenta o instituire a unui nou principiu al relaţiilor
internaţionale, respectiv principiul securităţii colective ce presupune scoaterea războiului în afara
legii prin intermediul unor mecanisme instituţionale, aşa cum a fost Liga Naţiunilor în 1919 ce
urmărea înlocuirea balanţei de putere cu un sistem instituţional care să reglementeze relaţiile
internaţionale, sistem bazat pe o politică a cooperării şi dominat de trei mari puteri: Statele Unite,
Germania şi Rusia. Rusia şi Germania, erau însă state revizioniste, iar evoluţia spectaculoasă a SUA a
dus la bipolarizarea sistemului după 1945 : SUA şi URSS îşi vor baza autoritatea pe deţinerea armei
nucleare, pe o însemnată dezvoltare economică dar şi militară incomparabilă cu a oricărui alt stat de pe
glob.
Soluţionarea oricărui conflict de pe glob necesita „aprobarea” formală, tacită a uneia din cele
două puteri, dar acestea excludeau confruntarea militară directă şi evitau condiţiile izbucnirii unui
conflict direct între ele, acestea erau atât donatoare de ajutor extern dar şi distribuitoare de armament
iar state care încercau să se manifeste autonom de voinţa celor două mari puteri puteau avea cel mult
interese regionale limitate.
Războiul rece este împărţit de doctrină în 3 etape :
 Prima etapă (1945-1949), debutul fiind considerat discursul primului ministru al Marii
Britanii, Winston Churchill care a tras semnalul de alarmă asupra unei cortine de fier ce coboară
asupra Europei din Balcani până în Adriatica. Prima etapă a Războiului Rece se află sub influenţa
doctrinei Truman din 1947, doctrină bazată pe politica de îngrădire a Uniunii Sovieti şi susţinută de
Planul Marshall (12 martie 1947), constând în acordarea de ajutoare financiare statelor din Europa
Centrală şi de Vest pentru a lupa împotriva instaurării comunismului dar şi crearea unei organizaţii
care să asigure securitatea Europei Centrale şi de Vest -Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO-
1949)
 a doua etapă este marcată de izbucnirea primei crize a Berlinului 1948-1949, profunde
confruntări şi crize sângeroase (criza rachetelor din Cuba, octombrie 1962, războiul din Vietnam 1965-
1975), perioadă în care cele două superputeri îşi consolidează în legitimitatea de a interveni pe
teritoriul unor state terţe pentru a apăra balanţa de putere existentă. În 1948- URSS îşi dezvoltă şi
testează bomba nucleară; în 1955 se constituie Pactul de la Varşovia
 a treia etapă - caracterizată de încercarea politică de cooperare între cei doi poli sistemici. Se
semnează în această perioadă tratatele SALT unu şi SALT doi (Strategic Arms Limitation Treaty)
bazate pe o cooperare în privinţa reducerii armamentului nuclear şi de asemenea în această perioadă
are loc la Helsinky Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa care generează instituirea
CSCE care este denumită ulterior OSCE (în 1975) moment în care cele două super puteri rezolvă
problema graniţelor în Europa recunoscându-şi în mod formal sferele de influenţă în această zonă.
Cursa înarmărilor este însă dificil de susţinut economic de către sistemul sovietic, fapt ce duce la
colapsul comunismului în 1991, iar dezbinarea Uniunii Sovietice marchează şi încheierea Războiului
Rece cu rămânerea SUA ca singură superputere, cu capacitate militară menită să susţină interesele
globale ale acesteia.
Actorii statali se diversifică, se afirmă China, Japonia dar se consolidează puterea economică şi
militară a Uniunii Europene, şi apar noi actori ai scenei internaţionale: organizaţiile non-
guvernamentale, corporaţiile transnaţionale, etc.
Extinderea relaţiilor transnaţionale în epoca modernă a globalizării
Relaţiile internaţionale contemporane pot fi definite ca relaţii transnaţionale, caracterizate de
pluralism dar şi de instituţionalism şi interdependenţă în diverse domenii.
Trans-naţionalismul este definit ca procesul prin care relaţiile internaţionale în care, alături de
state sau guverne se manifestă şi actori privaţi, grupuri, societăţi, indivizi, a căror activitate poate avea
consecinţe pentru evoluţia evenimentelor. Domeniile ce compun relaţiile transnaţionale sunt dintre
cele mai diverse şi cuprind aspecte socio-culturale dar şi călătorii ale persoanelor, aspecte politice,
conferinţe sau congrese ale unor grupuri socio-politice, dar şi aspecte economice reprezentate de
raporturile financiare şi comerciale ale companiilor transnaţionale, transferuri de tehnologie, investiţii
stăine etc.
Relaţiile transnaţionale presupun mobilitatea persoanelor, mărfurilor, capitalului, serviciilor,
informaţiilor, realitate care a dus în timp la erodarea concepţiei clasice, westphaliene de suveranitate
de stat.
Interdependenţa economică dintre naţiuni duce la efecte de natură politică cu privire la relaţiile
dintre acestea, apărând atât conflicte internaţionale de natură politică sau economică dar şi raporturi
de cooperare interstatală derulate prin negocieri economice chiar prin instituţii economice
internaţionale menite să gestioneze interdependenţa economică, concurenţa internaţională,
interdependenţa dintre state, funcţionarea jocurilor monetare şi financiare (Organisme cu competenţe
regionale sau globale, guvernamentale sau neguvernamentale, iar apariţia ONU şi a instituţiilor cu
competenţe economice subordonate tendinţa a marcat nevoia de a crea instituţii economice şi
monetare de inspiraţie politică cu scopuri de globalizare a cooperării şi interdependenţei economice.

Test de autoevaluare
1. Definiţi noţiunea de relaţii internaţionale .
2. Ce principii ale relaţiilor internaţionale a instituit Pacea de la Westphalia ?
3. Care sunt caracteristicile, momentele cheie şi consecinţele războiului rece?
4.Definiti transnaţionalismul enumerând premizele, avantajele si dezavantajele acestuia.
5. Care au fost consecintele Primului Razboi Mondial din punct de vedere al relatiilor
internationale?

Exerciţii:
1. Descrieţi evolutia relaţiilor internaţionale în perioada interbelică
2. Apreciaţi importanţa Păcii de la Westphalia din perspectiva în evoluţia relaţiilor internaţionale
Rezolvare :
 Sistemul medieval european are la bază formarea marilor imperii europene (Carolingian,
Bizantin, Sfântul Scaun) iar după destrămarea acestora este guvernat de anarhie statală. Se impune
regula menţinerii „păcii juste” cu ajutorul războaielor, ceea ce explică apariţia cruciadelor medievale.
Perioada este guvernată şi de apariţia şi dezvoltarea circulaţiei monetare, a comerţului care
încurajează relaţiile interstatale iar după războaie semnificative ale perioadei medievale (războiul de
30 de ani), Marile Puteri încearcă instituirea unui echilibru de putere pentru a elimina războaiele.
Un moment deosebit de important în domeniul relaţiilor internaţionale îl reprezintă semnarea
tratatelor Westfalice în 1648, după încheierea războiului de 30 de ani, în care practic marile puteri
europene au fost cu toate atrase. Încheierea acestui conflict a marcat şi sfârşitul dominaţiei habsburgice
dar a şi consacrat în mod formal existenţa unui sistem internaţional. Enumerăm în cele ce urmează
unele dintre cele mai importante caracteristici ale sistemului internaţional stabilite de tratatele
Westfalice.
O primă caracteristică este aceea că statul este singurul actor internaţional din punct de vedere
legal, astfel că alţi actori trans-statali, cum ar fi Papalitatea sau Imperiul sunt scoşi în afara relaţiilor
internaţionale, nerecunoscându-li-se dreptul legal şi legitim de a semna tratate internaţionale. De
asemenea nici alţi actori infra-statali, cum ar fi Ordinele Cavalereşti, dar nici sub-statali, cum ar fi
nobilii sau oraşele libere nu puteau face parte din sistemul internaţional. A doua caracteristică este
respectarea suveranităţii statelor, aceasta reprezentând capacitatea şi dreptul unui actor internaţional de
a îşi defini propriile interese, de a îşi determina politica internă şi externă corespunzătoare intereselor
sale. Suveranitatea reprezintă ca şi principiu de bază al constituirii sistemului internaţional, în sensul
că numai statul reprezintă sursa autorităţii legitime, nerecunoscând nicio altă autoritate superioară
acestui. Cea de-a treia caracteristică este egalitatea dintre state, bazată doar pe suveranitatea acestora.
În al patrulea rând, balanţa de putere este acceptată ca instrument al relaţiilor internaţionale prin care
se caută stabilitatea şi care are drept scop împiedicarea unei singure puteri de a le domina pe celelalte,
întrucât Războiul de 30 de ani reprezentase o încercare de a se ajunge la o împărţire teritorială şi de
putere care să asigure un echilibru în Europa. O a cincea caracteristică este legitimitatea internaţională
privită în dublu sens, în sensul în care puterea este transmisă de la un conducător la altul, la nivel
naţional, iar pe de altă parte, legitimitatea dată de suveranitatea teritorială, esenţială pentru
recunoaşterea calităţii de actor internaţional a unui stat sau a altei entităţi. O a şasea caracteristică este
existenţa unui set de reguli internaţionale incipiente, acceptate voluntar de către state, ele fiind
instrumentul de conducere a relaţiilor internaţionale ce va urmării reglementarea relaţiilor dintre
actorii sistemului internaţional. În fine, o ultimă caracteristică a tratatelor Westfalice, o reprezintă
recunoaşterea implicită a diplomaţiei ca instrument al relaţiilor internaţionale care poate contribui la
rezolvarea paşnică a unor conflicte de interese (conflicte economice, militare) interstatale din sistemul
internaţional.

Modulul II.
Curente de gândire asupra relaţiilor internaţionale.

Unitatea de învăţare:
1. Realismul
2. Idealismul utopic
3. Constructivismul
Timp alocat: 0,5 h
Bibliografie:
1. Livia Dumitrescu, Relaţii şi Organizaţii Internaţionale, editura Aius, Craiova, 2009
2. Martin Griffiths, Relaţii internaţionale, Şcoli, Curente, Gânditori, editura Ziua, Bucureşti, 2003

Dezbaterile pe tema actorilor din sistemul internaţional au fost destul de aprinse. Multă vreme o
singură teză a dominat scena scrierilor în domeniul relaţiilor internaţionale şi anume aceea că statul
este unicul actor semnificativ în relaţiile internaţionale, teză generată şi promovată de către
autorii realişti. În timp, mai ales începând din anii 70 au început să fie considerate subiecte ale
relaţiilor internaţionale şi agenţiile birocratice guvernamentale dar şi actorii nestatali, respectiv
transnaţionali. Şi organizaţiile internaţionale interguvernamentale au început a fi tratate drept actori
reprezentaţi de structuri politice ce deservesc interacţiunea dintre state şi guverne.
Raporturile internaţionale au fost influenţate în utlimele decenii de o multitudine de actori
internaţionali, reprezentaţi de entităţi ce joacă un rol identificabil în relaţiile internaţionale, cea mai
mare parte a autorilor tind să considere ca doar colectivităţile pot fi tratate drept actori pe scena
internaţională, însă alături de statul-naţiune mai pot fi consideraţi actori ai relaţiilor internaţionale
organizaţiile internaţionale atât cele guvernamentale cât şi cele neguvernamentale, corporaţiile
transnaţionale dar şi mişcările teroriste transnaţionale sau grupuri transnaţionale de crimă ale
criminalităţii organizate. Actorii nestatali devin tot mai influenţi, iar statul naţiune este supus astfel
numeroaselor presiuni ale mediului internaţional recent, mai cu seamă dacă privim suveranitatea ca pe
un concept ce implică pe lângă identitate şi teritoriu şi acceptarea revendicărilor de autoritate de către
alte state.
1. Realismul este considerat curentul de gândire cel mai vechi, avându-şi originile în scrierile
autorului antic Tucidide, apoi în cele ale lui Hobbes, care apreciază că dimensiunea conflictuală a
relaţiilor internaţionale este dată de anarhia caracteristică a societăţii internaţionale. Curentul realist are un
caracter tradiţional şi o orientare statocentrică, bazat pe concepţia că scopul politicii externe este
servirea interesului naţional iar politica internaţională presupune o luptă pentru putere în care puterea
este atât un instrument cât şi un scop. Gestionarea problemelor de anarhie, competiţie şi conflict în
raporturile internaţionale trebuie să respecte cele câteva reguli de echilibru al puterii cât şi pe cele ce
privesc structura ierarhică a sistemului internaţional.
Curentul realist este cel care pune accentul pe rolul esenţial al statului în relaţiile internaţionale
şi insistă asupra faptului că relaţiile internaţionale sunt prin esenţă conflictuale datorită existenţei unui
sistem internaţional anarhic în interiorul căruia statele caută să îşi maximizeze puterile, ceea ce face ca
societatea internaţională să nu fie stabiliă şi să caute să constituie un sistem de forţe astfel să îşi
găsească echilibrul. Curentul realist promovează o viziune asupra relaţiilor internaţionale bazată pe
puterea statului pe care o plasează în centrul scenei internaţionale neluând în considerare actorii noi pe
scena relaţiilor internaţionale, actorii non-statali şi nici statele mici şi cu puteri neînsemnate. Entităţile
internaţionale reprezentate de organizaţiile internaţionale interguvernamentale, corporaţiile
transnaţionale sunt considerate ca fiind subiecte ale căror funcţii se subordonează funcţiilor statelor
După primul Război Mondial în 1918, în încercarea de a găsi o soluţie care să prevină izbucnirea
unor conflicte mondiale a fost determinată înlocuirea concertului european cu alte curente, cel idealist, cel
socialist utopic sau cel al pacifismului prezent încă din secolul al XIX-lea. Susţinătorii acestei concepţii,
între care preşedintele american Woodrow Wilson, considerau că potenţialele conflicte între state pot fi
prevenite prin intervenţia moralei în viaţa internaţională şi prin propagarea democraţiei pentru că o
societate internaţională constituită din state democratice ar putea fi mai uşor de controlat şi de menţine
într-o stare lipsită de conflicte.
Ca o replică la curentul idealist promovat de preşedintele american Woodrow Wilson, concepţia
realistă apărută în Statele Unite ale Americii după cel de-al doilea Război Mondial are la bază o serie
de consideraţii filozofice asupra naturii umane, omul este rău, egoist şi supus unei înclinaţii naturale
către căutarea puterii şi a dominaţiei, drept urmare el trăieşte într-o permanentă nesiguranţă fiind
marcat de neîncredere şi suspiciune la adresa celorlalţi oameni. O astfel de viziune conduce către un
război al tuturor împotriva tuturor. Pentru autorii realişti nu există schimbare în natura umană şi ca
atare nu există progres.
Unul dintre autorii realişti importanţi, Hans Morgenthau, descrie cele trei niveluri ale
construcţiei filozofice asupra realismului politic aşa cum îl vede acesta. Primul nivel este cel
individual care descrie natura umană drept viciată, egoistă prin naştere, îndreptată către lupta pentru
putere şi caracterizată de dominaţie, însă această descriere corespunde doar omului politic nu şi celui
real care în totalitatea sa este un compozit de om politic, economic, religios, moral etc. Al doilea nivel
este cel statal, statul-naţiune fiind principalul actor în relaţiile internaţionale şi dominând gândirea din
politica internaţională. Cel de-al treilea nivel, caracteristica principală a sistemului internaţional este
lipsa unei autorităţi superioare recunoscută de state, ceea ce face sistemul internaţional anarhic, dar nu
în sensul de anarhie ci în sensul că statelor le este conferită libertatea de a decide în mod suveran şi
autonom asupra intereselor şi metodelor de a îşi promova aceste interese.
Studiul relaţiilor internaţionale s-a născut şi s-a dezvoltat în jurul unei întrebări esenţiale: „cum se
nasc războaiele?”, întrebare urmată de grija opririi sau prevenirii lor. Unul dintre cei mai cunoscuţi
teoreticieni englezi defineşte războiul ca fiind „determinantul formei pe care sistemul o ia la orice moment
dat ... acesta decide dacă anumite state supravieţuiesc sau sunt eliminate, dacă ele urcă sau coboară, dacă
frontierele rămân la fel sau sunt schimbate ... dacă există o balanţă a puterii, sau dacă un stat devine
preponderent”.
Aceeaşi perspectivă realistă este însuşită şi de alţi autori care apreciază: „comportamentul esenţial ce
trebuie descris şi explicat în teoria internaţională este cel care se referă la pace şi la război”. Pentru şcoala
realistă războiul izvorât din starea de anarhie permanentă este o realitate evidentă iar conceptul de bază care
ghidează politicile internaţionale este interesul diferit în termeni de putere. Termenii cheie la care realiştii
recurg sunt: sistemul de state, balanţa puterii, strategia, stabilitatea, descurajarea, interesul naţional.
Incidenţa războiului nu poate fi eliminată dar poate fi controlată şi redusă prin jocul balanţei puterii.
Şcoala neorealistă sau „realismul cultural” (Kenneth Waltz) menţine concepţia că statele sunt
incapabile să adopte atitudini altruiste, însă aduce drept element nou faptul că statele sunt şi ele la rândul lor
constrânse de caracteristicile şi interacţiunile sistemului internaţional să se supună unui joc compus de
cadru şi norme din care nici ele nu pot ieşi. Autorii neorealişti deşi păstrează concepţia că statul este
subiectul primordial al relaţiilor internaţionale recunosc că aceştia nu sunt singurii actori, însă definesc
structura sistemului politic internaţional pornind de la state, argumentând în acest sens că statele
prevalează în confruntările cu actorii nestatali au durabilitate mai mare şi pot influenţa în mod estenţial
termenii interacţiunilor din domeniul vieţii economice internaţionale.
2. O revoluţie între aceste concepţii este adusă de opiniile autorilor liberali care consideră că
scena raporturilor internaţionale este caracterizată de apariţia unei noi componente şi anume a relaţiilor
transnaţionale care aduc în prim plan actori nestatali, respectiv corporaţiile transnaţionale şi organizaţii
internaţionale guvernamentale ale căror interacţiuni nu mai pot fi filtrate de autorităţile statului de
origine. Interacţiunile actorilor de pe scena internaţională nu mai pot fi constrânse aşadar de graniţele
naţionale ca în modelul realist, iar în opinia liberaliştilor guvernele, organizaţiile internaţionale şi
organizaţiile neguvernamentale interacţionează în mod liber pe scena internaţională. Interacţiunile
dintre aceşti actori se intensifică şi datorită implicării actorilor nestatali în activităţi transnaţionale dar
şi datorită dezvoltării rapide a tehnologiei care facilitează comunicarea la nivel global. Dacă a deveni
actor pe scena internaţională înseamnă în esenţă a dobândi un anumit grad de autonomie şi o anumită
capacitate de a influenţa alţi actori rămâne de stabilit în ce măsură organizaţiile internaţionale
guvernamentale pot fi considerate actori pe scena relaţiilor internaţionale. Teoretizările liberal
pluraliste consideră că în anumite condiţii organizaţiile interguvernamentale sunt actori ai sistemului
internaţional, ele dispunând de sursele necesare pentru a influenţa alţi actori: expertiză, finanţe, sprijin
şi susţinere populară.
Una dintre modalităţile de abordare a evoluţiei teoriei relaţiilor internaţionale o reprezintă
încercarea de a descrie eforturile intelectuale ce o compun ca derivând din două poziţii aflate într-un
dialog permanent. Anii formativi ai existenţei teoriei relaţiilor internaţionale ca disciplină academică
reprezintă o perioadă marcată de existenţa unei dezbateri între o şcoală de gândire, realistă şi o
abordare, idealismul/liberalismul.
Aşadar, în contradicţie cu concepţia realistă, şcoala liberală, numită de către realişti şi utopică, nu
îmbrăţişează ideea că războiul este inevitabil, ci consideră că pacea poate fi instaurată prin evitarea cauzelor
care determină războiul, iar căile prin care această pace poate fi realizată sunt răspândirea democraţiei în
statele lumii (aşa cum procedează instituţiile internaţionale ca ONU) sau prin instaurarea comerţului liber
care conduce la o interdependenţă economică a statelor. Dacă cele două şcoli vechi şi influente, realismul şi
liberalismul au în comun instrumentele raţionale pe care le folosesc şi au fost considerate raţionaliste şi
pozitiviste, a apărut şi o şcoală raţionalistă ca o punte între cele două şcoli, împrumutând elemente din
ambele concepţii, iar reprezentanţii săi de seamă au fost: Groţius şi Vattel.
Abordarea liberală a relaţiilor internaţionale identifică existenţa mai multor etape. Astfel, o
primă fază a disciplinei academice relaţiei internaţionale este marcată de idealism (sau liberalism
utopic) care domină gândirea teoretică şi practică în anii 1920-1930. O a doua fază fiind cea a
tipologiei temperamentului liberal în relaţiile internaţionale, iar anii 80 sunt dominaţi de confruntarea
dintre neorealism aşa cum a fost el dezvoltat de Keneth Waltz şi instituţionalismul neoliberal, între
care regăsim pe Keohene şi Nye.
Idealismul utopic. Teoreticienii perioadei interbelice îşi fundamentează propunerile de
reformare a ordinii mondiale, pe accentuarea impactului ideilor asupra comportamentului, egalitatea,
demnitatea şi libertatea individului precum şi necesitatea protejării acestuia împotriva abuzurilor
autorităţii centrale .
Istoria formală a disciplinei relaţiilor internaţionale începe aşadar cu un moment idealist, dar
acest moment idealist nu este născut din neant ci este rezultatul experienţei traumatizante a Primului
Război Mondial, ce conduce la cristalizarea unei alternative de sorginte liberală la politica de putere a
secolului al XIX-lea, acuzat aşa cum vom vedea de iraţionalitate.
Imaginea naţionalismului interbelic pe sorginte liberală este bazată pe fundamente filozofice din
care derivă propunerile de guvernare, acestea fiind: perspectiva pozitivistă în ceea ce priveşte natura
umană, credinţa în armonizarea naturală a intereselor indivizilor şi statelor, principiile liberale de
filozofie a istoriei ce conduc la credinţa în ideea de progres, dezvoltarea organizaţiilor internaţionale
ca instrument de creare, menţinere şi consolidare a păcii la nivel internaţional susţinută de o politică de
dezarmare şi de respectare a principiului non-intervenţiei în afacerile externe, principiul de securitate
colectivă.
Idealismul, denumit adesea în scrierile acestora „utopism”, „liberalism”, „constructivism”, este
curentul de gândire care a promovat „pacea perpetuă” şi „armonia universală”, a pus accent pe valorile
morale şi normele legale, iar în materia politicii externe cultivă internaţionalismul şi armonia
intereselor într-un sistem multi-statal descentralizat creat de interesul naţional şi independenţa unui
stat.
3. Odată cu declanşarea primului război internaţional a apărut şi doctrina internaţionalismului
liberal caracterizată de promovarea sistemului politic democratic pe principiul autodeterminării
naţionale, prin adaptarea şi angajarea interesului naţional în structuri instituţionale internaţionale şi
acţiuni diplomatice şi doctrinare concertate ale sistemului internaţional în scopul realizării
dezideratelor de pace şi democraţie.
Teoreticieni importanţi în evoluţia ulterioară a conceptelor au sistematizat realismul postbelic în
caracterizarea relaţiilor internaţionale drept acţiunea statelor ca subiect primordial al relaţiilor
internaţionale prin care acestea îşi urmăresc realizarea intereselor naţionale prin capacităţile de putere
ce servesc acestui scop.
Ulterior, însă, sub imperiul transformărilor economice internaţionale din anii 1960-1970 şi
schimbării raporturilor de putere, relaţiile interstatale au intrat într-o nouă fază în care nu doar statele
pot reglementa raporturile internaţionale ci şi alţi actori care au început să capete importanţă,
intervenind ceea ce teoreticieni ai acestui curent neorealist au denumit ca „interdependenţa complexă”.
Totuşi, teoreticienii au menţinut concepţiile despre relaţiile internaţionale ca fiind caracterizate de
realism, lansând „teoria alegerii raţionale”, căreia îi sunt specifice urmărirea scopurilor actorilor
internaţionali pentru obţinerea beneficiilor, preocuparea pentru securitatea proprie cu acordarea
atenţiei cuvenite distribuţiei puterii în lume, sistemul ierarhic şi cel anarhic.
Idealismul utopic este însă contestat de o mişcare revizionistă care s-a dezvoltat foarte mult în
ultimele decenii, mişcare ce practic contestă realitatea unei prime dezbateri şi ca moment principal în
geneza relaţiilor internaţionale ca disciplină academică autonomă. Curentul internaţionalist liberal
interbelic practic neagă existenţa unei şcoli idealiste unitare, dar şi eforturile de recuperare a
adevărului şi practic contestă existenţa unei şcoli realiste pe care o consideră doar un set amalgamat de
discursuri şi problematici ale căror locuri comune nu ating masa critică ce justifică contopirea lor într-
o categorie unitară. Liberalii, în încercarea de a proiecta idealul domniei legii din sfera internă în sfera
internaţională propun instituţionalizarea acesteia sub forma securităţii colective cu speranţa că
agresiunea va fi astfel balansată prin cooperarea tuturor membrilor acestui sistem.
Concepţia interdependenţei este o a altă concepţie asupra relaţiilor internaţionale care subliniază că
dezvoltarea relaţiilor internaţionale după cel de-al doilea Război Mondial este la originea unui neîntrerupt
complex de interdependenţe şi că acest fapt determină apariţia a unor noi actori autonomi pe scena
internaţională. Această concepţie care insistă asupra interdependenţei şi cooperării între state, apare evident
ca o critică la Şcoala realistă şi insistă pe elementele de cooperare existente în sistemul internaţional.
Statul pentru a răspunde la cerinţele dezvoltării economice şi sociale se deschide din ce în ce mai
mult la schimburile cu exteriorul şi de aceea se angajează într-o serie de interdependenţe, fapt ce are ca o
consecinţă directă o restrângere a autonomiei sale. Pentru acest motiv este din ce în ce mai artificial să
distingem politica internă de politica externă sau să explicăm termenii militari şi strategici ai politicii
externe a unui stat. Această concepţie este cea care vine să reducă din dimensiunea politică a statului şi
insistă mai mult asupra rolului jucat în viaţa internaţională de actorii non-statali pentru a le aduce acestora
recunoaşterea şi a transfera noţiunea de influenţă şi putere şi asupra altor actori internaţionali. Desigur că şi
această concepţie a avut numeroase critici între cei care au considerat că abordarea transnaţionalistă nu este
potrivită întrucât statul postmodern are capacitatea de a rezista pe scena internaţională şi a rămâne un actor
major al sistemului internaţional.
4. Şcoala marxistă a considerat cauza generatoare a conflictelor internaţionale fiind discrepanţa
dintre bogaţi şi săraci, dintre exploataţi şi exploatatori, iar pe plan internaţional expansiunea continuă a
statelor capitaliste în căutarea de resurse şi pierderi (teoria liberalismului). Opinia marxiştilor este că pacea
poate fi adusă numai prin desfiinţarea clasei exploatatorilor, încetarea dominaţiei şi triumful ideilor de
libertate, egalitate şi fraternitate ale iluminismului.
Curentul marxist, viziunea marxistă asupra relaţiilor internaţionale a apărut în secolul al XIX-lea şi
a pus accentul pe preeminenţa factorului economic în relaţiile internaţionale. În anii 1960 diferite curente
neo-marxiste au încercat să demonstreze că imperialismul rămâne factorul explicativ esenţial al relaţiilor
internaţionale şi cel care duce la conflicte. Această concepţie acordă un loc foarte important factorilor
economici în organizarea schimburilor internaţionale în detrimentul factorilor politici, psihologici, culturali,
care sunt însă bine reprezentaţi în raporturile internaţionale contemporane. Susţinătorii acestei teorii judecă
mult prea simplist relaţiile internaţionale doar ca pe un raport de exploatare şi de dependenţă economică.
5. Raţionalismul, un curent britanic al relaţiilor internaţionale se conturează ca o perspectivă
distinctă de cercetare a relaţiilor internaţionale şi descrie o stare naturală în care nu ameninţarea cu
suprimarea fizică este cea mai importantă temere a individului, ci absenţa unei autorităţi superioare
care să fie răspunzătoare de împărţirea dreptăţii între indivizi şi care să vegheze la respectarea
înţelegerii a contractelor dintre ei. Ca atare, extrapolând definiţia la relaţiile internaţionale războiul nu
poate fi o ameninţare atât de mare cum este posibilitatea atingerii unor înţelegeri între state care să fie
respectate sistematic. Practic aceasta ar fi premisa anarhiei existente în mediul internaţional, dar nu
doar ca absenţă a unei autorităţi centrale superioară statelor ci ca lipsă a unor elemente de ordine
existente. O caracteristică a raţionalismului este conceptualizarea existenţei statelor ce entităţi de sine
stătătoare, independente, fără legături între ele. O a doua este apariţia sau întemeierea unui sistem de
state caracterizate de existenţa unor contacte suficiente între acestea şi un impact al deciziilor acestora,
astfel încât toate să se comporte într-o oarecare măsură ca părţi ale unui întreg. A treia etapă se
identifică prin apariţia unei societăţi de state sau societăţi internaţionale, a unui grup de state, cu
interese şi valori comune şi care formează o societate în sensul că acceptă interdependenţa dintre ele
bazată pe reguli şi instituţii comune. Raţionalismul atrage atenţia şi prin importanţa acordată
instituţiilor internaţionale, valorilor, normelor şi regulilor, al căror rol în formarea, păstrarea şi
schimbarea societăţii internaţionale constituie preocuparea primordială a tuturor autorilor acesui
curent.

Test de autoevaluare:
1. Descrieţi curentul realist şi importanta sa în definirea relaţiilor internaționale.
2. Definiți “concepția interdependenței”.
3. De ce a fost curentul liberalist considerat şi denumit “idealism utopic”
4. Ce principii noi aduce raţionalismul ?
5. Care este idile centrale din teoriile curentului marxist ?
6. Ce curent de gândire îmbrăţişaţi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale? Argumentaţi.

Exerciţii
1. Enumeraţi curentele de gandire ce au influenţat perspectiva asupra relaţiile internationale şi
precizaţi care au fost punctele definitorii în acestă evoluţie.

Modulul III.
Subiectele principale ale relaţiilor internaţionale

Unitatea de învăţare:
1. Noţiunea de subiect al relaţiilor internaţionale
 2. Statul, ca subiect primordial al relaţiilor internaţionale
3. Formaţiunile de tip statal
Timp alocat: 0,5 h
Bibliografie:
1. Livia Dumitrescu, Relaţii şi Organizaţii Internaţionale, ed. Aius, Craiova, 2009
2. Ion M. Anghel, Subiectele de drept internaţional, Lumina Lex, Bucureşti, 2002

1. Noţiunea de subiect al relaţiilor internaţionale

Vechile curente de gândire au conferit doar statului un rol esenţial în relaţiile internaţionale
reglementate juridic, realitate menţinută în domeniul dreptului internaţional public, însă relaţiile
internaţionale s-au dezvoltat şi diversificat, la începutul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, au
apărut organizaţii internaţionale interstatale atât guvernamentale cât şi neguvernamentale iar odată cu
destrămarea sistemului colonial, o nouă entitate îşi f ace apariţia în viaţa internaţională şi anume
naţiunea (popoarele) care luptă pentru eliberare.
De asemenea formaţiunile de tip statal, Vaticanul şi Ordinul de Malta, încheie tratate cu
caracter religios cu diferite state pe picior de egalitate şi întreţin relaţii diplomatice, prin
intermediul ambasadelor şi legaţiilor.
Deşi calitatea de subiect de drept internaţional, titular de drepturi şi obligaţii internaţionale,
aparţine, înainte de toate, statului în virtutea suveranităţii sale, unii autori consideră că şi individul,
asociaţiile internaţionale neguvernamentale şi companiilor transnaţionale pot fi considerate subiecte
ale relaţiilor internaţionale, în măsura şi în limitele determinate de statele membre ale
comunităţii internaţionale, aşadar putem spune că astăzi predomină teoria pluralităţii subiecţilor
dreptului internaţional
Statul - subiect principal, primar şi originar, fundamental - posedă această calitate în virtutea
suveranităţii sale în baza căreia participă la procesul normativ, la formarea raporturilor
internaţionale şi la determinarea situaţiei juridice a altor entităţi pe plan internaţional; aşadar, el este
atât „destinatarul normelor juridice internaţionale” cât şi „titular de drepturi şi de obligaţii”
sau „posesor de capacitate juridică” fără a fi nevoie de o recunoaştere exterioară.
Organizaţiile internaţionale guvernamentale, întrucât sunt creaţia subiecţilor originari, deţin
această calitate în măsura şi în limita în care o determină statele, sunt expresia şi rezultatul acordului
de voinţă al statelor privind drepturile şi obligaţiile lor, al altor subiecţi, precum şi cadrul juridic al
relaţiilor dintre entităţile participante la viaţa internaţională cu drepturi şi obligaţii directe.
Subiecte ale relaţiilor internaţionale sunt însă toate entităţile participante la viaţa internaţională, cu
drepturi şi obligaţii directe, aşadar enumerarea este mult mai cuprinzătoare decât cea care priveşte
subiectele de drept internaţional public şi priveşte si relaţiile comerciale internaţionale reglementate de
dreptul internaţional privat dar şi relaţii cu un caracter juridic mai puţin pronunţat.
Doctrina stabileşte trei elemente esenţiale ale „calităţii de subiect al unui sistem de drept”:
subiectul să aibă obligaţii, să fie capabil a reclama beneficiul drepturilor sale şi să aibă capacitatea de
a intra în raporturi juridice cu alte persoane juridice recunoscute de sistemul particular de drept
(statul având această calitate în virtutea suveranităţii, naţiunile în virtutea dreptului la autodeterminare
iar organizaţiile internaţionale în baza acceptului dat de state).
Majoritatea autorilor consideră esenţială aptitudinea de a fi titular de drepturi şi obligaţii
potrivit dreptului internaţional dar şi „răspunderea internaţională”, ceea ce face ca subiectele
relaţiilor internaţionale să dispună de capacitatea de a acţiona în mod direct prin proceduri adecvate
ale dreptului internaţional, pentru a-şi face efectivă respectarea drepturilor sale în aceste relaţii, aşadar,
dispun de capacitatea „de a avea acces direct la procedurile internaţionale pentru a-şi apăra
drepturile (fie în faţa unor instanţe judiciare internaţionale, fie în cadrul unor organizaţii
internaţionale)”.
În sistemul subiecţilor de drept internaţional statul constituie un subiect fundamental, având
această calitate în virtutea situaţiei sale de entitate politică suverană, care, prin acord de voinţă,
creează dreptul internaţional şi determină statutul juridic al altor participanţi la relaţiile
internaţionale. De aceea statul este considerat subiectul primordial, originar în raport cu alte
entităţi având personalitate de drept internaţional recunoscută de state şi, totodată, subiect universal
în sensul că îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţii în orice domeniu al relaţiilor interstatale.
 Statele coordonate sunt aşadar subiecte ale dreptului internaţional indiferent de forma pe
care acestea o îmbraca, ele sunt egale în drepturi. Trebuie să se stabilească, dacă numai statul
compus are calitatea de subiect de drept internaţional sau această calitate aparţine, de asemenea, şi
statelor ce alcătuiesc acest stat, precum şi limitele capacităţii acestora. Statul unitar reprezintă o
unitate statală simplă, cu o autoritate publică unică şi competenţă integrală, caracterizată prin existenţa
unui singur sistem de organe supreme ale puterii, administraţiei şi justiţiei. Statul unitar apare ca
subiect unic de drept internaţional.
Statele compuse reprezintă asocieri între două sau mai multe state („uniuni personale” şi „uniuni
reale” , în prezent federaţii şi confederaţii).
Uniunea personală constă în asocierea dintre două state suverane având ca şef de stat sau
monarh aceeaşi persoană, care continuau să rămână complet autonome, dar care erau conduse de un
singur monarh. Uniunea personală nu devine subiect de drept internaţional, fiecare stat
component al uniunii îşi păstrează personalitatea juridică internaţională.
Uniunea reală reprezintă asocierea a două sau mai multe state, având acelaşi monarh, precum
şi organe comune de reprezentare în sfera relaţiilor internaţionale şi în alte domenii de interes
general (economic, finanţe etc.). Din punct de vedere constituţional, legislativ şi administrativ, fiecare
dintre statele membre ale uniunii constituie o unitate distinctă. În mod esenţial, uniunea reală se
caracterizează prin organizarea politico-juridică paralelă a două state. Aceasta se afirmă mai ales în
domeniul exterior, ajungându-se, în mod practic, la o politică externă unitară.
Deşi nu reprezintă un stat, uniunea reală are calitatea de subiect de drept internaţional. Ea are o
competenţă, creată prin voinţa statelor membre, care este derivată şi modificabilă şi nicidecum
originară. Raporturile dintre statele membre sunt raporturi de drept internaţional şi fiecare dintre
ele constituie un subiect distinct de drept internaţional.
Confederaţia este o asociere a două sau mai multe state, în care statele îşi păstrează
independenţa şi calitatea de subiect de drept internaţional, creând totodată organe comune cu
atribuţii limitate în domenii de interes general . Statele membre ale acestei asociaţii îşi menţin organele
legislative şi executive proprii. Astfel, confederaţia participă la relaţiile internaţionale putând
declara război, încheia tratate de pace, precum şi de a primi şi acredita agenţi diplomatici. Deşi nu
constituie un stat, confederaţia are şi ea calitatea de subiect distinct de drept internaţional datorită
acestor împuterniciri.
Federaţia reprezintă o structură complexă constituită din mai multe state care nu au calitatea
de stat, în sensul dreptului internaţional, ci numai statul federal are calitatea de subiect de drept
internaţional.
Raporturile juridice dintre state se stabilesc numai după ce a intervenit actul de recunoaştere în
sensul stabilirii de relaţii diplomatice, cu toate implicaţiile lor, dezvoltarea raporturilor convenţionale
bilaterale, protecţia diplomatică a cetăţenilor, adresarea în mod direct a reclamaţiilor în cazul
provocării de daune etc.
Poporul, ca subiect al raporturilor internaţinale, se bucură de această calitate ca purtătorul
drepturilor şi obligaţiilor suverane, exercitându-şi drepturile şi executându-şi obligaţiile sale suverane
direct sau prin organele sale reprezentative, în virtutea recunoaşterii comunităţii umane concrete în
calitate de naţiune cu dreptul de a dispune de propria soartă, teritoriu, bogăţii, forma de guvernare şi
regimul de stat. Forma superioară de exprimare a suveranităţii naţionale este dreptul naţiunii la
autodeterminare. Aşadar, poporul, statele şi naţiunile care luptă pentru eliberarea naţională,
organizaţiile internaţionale interstatale participă direct sau indirect la crearea normelor de drept
internaţional, sunt posesori şi purtători ai drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din tratate şi acorduri
internaţionale. Toţi aceşti subiecţi funcţionează în teritoriile statelor concrete întru executarea
tratatelor şi acordurilor la care sunt parte şi prin acţiunile lor deseori au o influenţă decisivă asupra
procesului de creare a normelor de drept internaţional.
În cazul naţiunilor care luptă pentru eliberare calitatea de subiect de drept internaţional
nu depinde de recunoaşterea lor, ci aparţine în mod egal tuturor naţiunilor, în virtutea dreptului lor la
autodeterminare, care reprezintă temeiul politic şi juridic al personalităţii lor internaţionale. În baza
dreptului de a-şi hotărî ele însele soarta, fiecare naţiune este titulară de drepturi şi obligaţii
internaţionale şi se bucură nemijlocit de protecţia normelor dreptului internaţional.
În cazul naţiunilor care luptă pentru eliberare calitatea de subiect de drept internaţional are un
caracter limitat şi tranzitoriu atât prin conţinutul ei, cât şi prin sfera de exercitare. Ca sferă de acţiune,
aceasta se manifestă numai în anumite domenii, iar în timp se exercită până la dobândirea
independenţei, a creării statului nou, care va beneficia de personalitate juridică internaţională deplină,
în sensul că va putea să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii în toate domeniile vieţii
internaţionale.
După cel de-al doilea război mondial, mişcărilor de eliberare naţională li s-a recunoscut
calitatea de subiecţi de drept internaţional în relaţiile cu alţi subiecţi de drept internaţional În cadrul
ONU dar şi în cadrul Organizaţiei Unităţii Africane, odată cu afirmarea principiului politic privind
autodeterminarea popoarelor ca unul dintre principiile fundamentale ale dreptului internaţional.
Criterii la stabilirea calităţi de subiect al relaţiilor internaţionale sunt: să fie o entitate
determinată prin caracteristici proprii, să aibă legătură cu un teritoriu, un popor care nu se confundă cu
minorităţile etnice, religioase sau lingvistice, organe proprii exercitarea funcţiilor de putere publică,
controlul unei însemnate părţi a teritoriului viitorului stat. Recunoaşterea acestui statut se poate face şi
într-o situaţie tranzitorie, care reprezintă o etapă premergătoare constituirii unui stat independent, cu
personalitate juridică deplină.
Capacitatea juridică a naţiunii care luptă pentru eliberare se manifestă prin exercitarea unor
drepturi, cum ar fi:
 dreptul de participare prin reprezentanţi cu statut de observator la lucrările ONU şi la alte
organizaţii internaţionale. (din 1974, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei participă, cu statut de
observator, la lucrările Adunării Generale a ONU, iar din 1976 este admisă să participe şi la
dezbaterile Consiliului de Securitate privitoare la problema palestiniană ; reprezentanţi mişcărilor de
eliberare naţională recunoscute de OUA participă la lucrările ONU,
 dreptul de participare ca membru asociat la organizaţii internaţionale (OMS, Uniunii Poştale
Universale, UNESCO);
 dreptul de reprezentare diplomatică, activă şi pasivă,
 dreptul de a avea reprezentanţe în anumite capitale, precum şi la unele organizaţii
internaţionale, numite birouri sau oficii, trimişii lor bucurându-se de un anumit grad de imunitate, deşi
nu erau recunoscuţi în calitate de agenţi diplomatici.
 dreptul de a beneficia de asistenţa ONU, a instituţiilor sale specializate şi a altor membri ai
comunităţii internaţionale;
 dreptul de a se bucura de protecţia legilor şi obiceiurilor războiului şi obligaţia de a le
respecta.
 dreptul de a încheia tratate internaţionale;.
Cu toate acestea, se impune tratarea cu atenţie a dreptului popoarelor la autodeterminare
delimitând în mod clar manifestările specifice de cele de secesiune şi separatism practicate de unele
minorităţi sau colectivităţi. Astfel , separatismul este o tendinţă de separare de la un întreg iar sub
aspect politic, se exprimă prin revendicarea suveranităţii şi independenţei pentru o parte din teritoriu.
Minorităţile etnice în cadrul unui stat nu au acest drept, odată ce există deja un stat naţional al etniei
respective. Dreptul la autodeterminare, de care dispun minorităţile, presupune doar recunoaşterea
specificului etnic şi dreptul la un anumit grad de autonomie culturală şi administrativă în cadrul
unui stat. În al doilea rând, în lumea contemporană respectarea drepturilor minorităţilor etnice este
garantată de dreptul internaţional, punând la dispoziţie diverse mijloace pentru apărarea lor.
Referitor la personalitatea juridică a organizaţiei internaţionale guvernamentale menţionăm
că ea are, în general, două caracteristici esenţiale. În primul rând, personalitatea se întemeiază pe
principiul specialităţii, care înseamnă că organizaţia internaţională îşi desfăşoară activitatea şi îşi
exercită competenţele în limitele prevederilor statutului ei. În al doilea rând, personalitatea juridică a
acestor organizaţii este de natură funcţională. Personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor
internaţionale nu se poate stabili a priori şi nu este identică, prin conţinutul său pentru toate
organizaţiile, ci depinde de domeniul de activitate şi întinderea competenţei fiecărei
organizaţii internaţionale. Pentru a îşi putea atinge scopurile organizaţiile pot încheia acte
juridice spre a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii , pot sta în justiţie spre a -şi valorifica
eventualele pretenţii, beneficiind de anumite imunităţi şi privilegii şi întreţinând relaţii
diplomatice.
2. Statul, ca subiect primordial al relaţiilor internaţionale este un fenomen istoric, politic şi
juridic, definit ca o colectivitate umană, instalată permanent pe un anumit teritoriu şi având o structură
de organe ale puterii care se bucură de suveranitate . Scopul principal al statului constă în apărarea
interesului general (binele comun) printr-un sistem organizaţional propriu care realizează conducerea
politică a unei societăţi, deţinând în acest scop monopolul creării şi aplicării dreptului.
Suveranitatea. Întrunirea celor trei elemente: populaţie, teritoriu şi guvern caracterizează statul
din punct de vedere politic şi social, dar în doctrină se arată că drept criteriu al existenţei statului ar
trebui să fie luat un element de ordin juridic - suveranitatea. Astfel, suveranitatea constituie
elementul definitoriu al existenţei statului care se manifestă odată cu apariţia acestuia şi reprezentând :
„supremaţia unică, deplină şi indivizibilă a puterii de stat în limitele frontierelor teritoriale şi
independenţa acesteia în raport cu orice altă putere”, statele, au dreptul de a-şi alege şi promova în
mod liber sistemul lor politic, economic, social şi cultural, de a-şi organiza viaţa politică, economică
şi socială în conformitate cu voinţa şi interesele poporului, fără amestec din afară, şi de a -şi
alege propria politică internă şi externă de a se pronunţa în toate domeniile cu puterea ultimului
cuvânt.
Recunoaşterea statelor este actul unilateral, prin care un stat constată existenţa anumitor fapte
sau acte, care pot avea consecinţe asupra drepturilor şi obligaţiilor sale sau asupra intereselor sale
politice, şi declară expres sau admite implicit că acestea constituie elemente pe care se vor baza
relaţiile sale juridice viitoare în raport cu noua entitate sau situaţie. Pentru a fi recunoscută ca stat, o
nouă entitate trebuie să întrunească trăsăturile caracteristice necesare existenţei statului, dar pentru ca
această existenţă să fie opozabilă unui alt stat, trebuie ca statul în cauză să aibă această existenţă
recunoscută .
Recunoaşterea are un caracter facultativ şi decurge din suveranitatea de stat. Statele au
dreptul, nu şi obligaţia de a recunoaşte noua entitate. Ca atare, recunoaşterea constituie un act
discreţionar, deoarece statele pot refuza recunoaşterea atunci când constată că un teritoriu a fost
obţinut în mod ilegal. Chiar dacă recunoaşterea rămâne la aprecierea şi discreţia statelor, acest act nu
trebuie să devină o chestiune de ordin arbitrar. Atât recunoaşterea, cât şi refuzul acesteia trebuie să se
producă în conformitate cu principiile de drept internaţional. Practica de nerecunoaştere a unor state
poate fi considerată ca neamicală, creând obstacole în calea normalizării relaţiilor dintre state şi
favorizând factorii care se opun evoluţiei în societatea internaţională.
În doctrina dreptului internaţional public există două teorii a recunoaşterii: constitutivă şi
declarativă (însuşi actul de recunoaştere are valoare de recunoaştere, respectiv actul de
recunoaştere este o declaraţie constatatoare a apariţiei unui subiect de drept internaţional). Apreciem
că recunoaşterea este un act declarativ şi nu constitutiv, în sensul că, prin acest act, se constată
existenţa unui stat nou, care există ca efect al creării sale, şi nu ca rezultat al actului de recunoaştere.
Astfel statul devine subiect de drept internaţional, prin însăşi existenţa sa, şi actul de recunoaştere nu
poartă amprenta decisivă la calitatea de subiect de drept internaţional.
Recunoaşterea nu conferă personalitate internaţională statului nou-recunoscut, dar ajută la
dezvoltarea şi promovarea relaţiilor de drept internaţional de către statul în cauză. Statul, din
momentul creării sale şi independent de actul recunoaşterii, beneficiază de drepturi şi obligaţii
internaţionale, în virtutea calităţii de subiect de drept internaţional, putând participa la încheierea
tratatelor, la conferinţe şi organizaţii internaţionale etc..
În funcţie de criterii specifice, recunoaşterea poate fi: recunoaşterea expresă sau tacită,
recunoaştere de jure(irevocabilă) şi de facto.
3. Formaţiunile de tip statal sunt acceptate ca subiecte de drept internaţional deşi nu sunt
state cu o organizare esenţialmente teritorială, dar care, prin recunoaşterea de către alte state,
prin exercitarea drepturilor şi asumarea obligaţiilor internaţionale în sfere limitate de activitate
pot fi considerate subiecte acceptate de state în relaţiile internaţionale .
Vaticanul. Până în 1870 Vaticanul a existat ca stat, după această dată el a fost desfiinţat, fiind
inclus în cadrul statului italian, şi având mereu un statut incert, dar a redevenit o entitate statală
recunoscută prin tratatele semnate în 1929 la Roma care cuprind : - un tratat politic care rezolvă şi
elimină problema romană; un concordat prin care este reglementată condiţia juridică a bisericii
catolice în Italia; o convenţie financiară prin care se reglementează obligaţii financiare asumate
de acesta; servicii telegrafice, circulaţia automobilelor, monetare, administrarea gării Vaticanului,
delimitarea de noi zone teritoriale ş.a.
Prin Tratatul de la Lateran statul italian a recunoscut proprietatea exclusivă şi jurisdicţia
suverană a Vaticanului asupra unui spaţiu teritorial din oraşul Roma, caracterul neutru şi inviolabil al
acestui teritoriu, dreptul de reprezentare în străinătate etc.. Vaticanul nu exercită o suveranitate
reală, ci drepturi speciale şi o jurisdicţie în limitele admise de statul italian : nu există o putere
politică organizată, organizarea administrativă funcţionează cu privire la problemele religioase,
serviciile publice revenindu-i guvernului italian, foloseşte moneda europeană pe teritoriul său de la 1
ianuarie 2002, are propria bancă, Banca Vatican, cetăţenia Vaticanului este specială şi funcţională,
dobândindu-se în condiţii determinate de rang şi domiciliu şi pierzându-se o dată cu dispariţia
acestor condiţii, fără ca cetăţenia originară a persoanei respective să fie afectată în vreun fel. Unele
clauze din tratat se referă la scutirile (scutiri de ordin militar, fiscal şi vamal) şi imunităţile
acordate demnitarilor Bisericii şi persoanelor aparţinând Curţii pontificale, precum şi edificiilor
pontificale.
Vaticanul este o entitate ce se manifestă pe planul relaţiilor internaţionale prin exercitarea
atributelor recunoscute de state, prin recunoaşterea dreptului de legaţie activă şi pasivă, prin
capacitatea de a încheia tratate cu statele care sunt denumite concordate, prin participarea ca membru
sau observator la numeroase organizaţii, conferinţe şi congrese internaţionale.
Cavalerii Ordinului de Malta. (Ordinul Suveran Militar şi Ospitalier de Malta al Sfântului
Ioan Botezătorul din Ierusalim, de Rhodes şi de Malta) a fost întemeiat în scopul acordării îngrijirii
medicale celor săraci, şi a fost privit încă din secolul al XV-lea ca subiect de drept internaţional,
oferindu-i-se şi capacitatea internaţională, rămânând şi în continuare acceptat în această
calitate, în pofida faptului că era lipsit de teritoriu. În prezent, Ordinul de Malta este un subiect
suveran de drept internaţional care dispune de propria Constituţie, emite paşapoarte, deţine ştampile
proprii şi instituie diferite instituţii publice. Ordinul întreţine relaţii diplomatice, prin intermediul
ambasadelor şi legaţiilor, semnează tratate,

Test de autoevaluare :
1. Care sunt condiţiile ce trebuiesc întrunite pentru a fi subiect principal al raporturilor de drept
internaţional public.
2. În ce condiţii sunt statele subiecte ale raporturilor juridice internaţionale?
3. Cate tipuri de subiecte de drept internațional cunoașteți si precizați pe scurt caracteristicile
acestora.
4. Menţionați elementul definitoriu si distinctiv intre subiect de drept internațional si subiect al
relațiilor internaționale.
5. Enunțați formele de state compuse si precizați care mai sunt încă de actualitate
6. Menționați formele de materializare a calității de subiect de drept internațional a națiunilor ce
lupta pentru eliberare.
7. În considerarea calităţii sale de subiect special de drept internaţional, Vaticanul întreprinde
diverse acţiuni. Enunţaţi si analizaţi câteva dintre acestea .

Exerciţii
1. Care apreciaţi că este distincţia între naţiunile care luptă pentru eliberare şi dobândesc
recunoaşterea internaţională şi alte forme secesioniste. Argumentaţi.
Rezolvarea exerciţiului
Statele - ca subiecţi originari de drept internaţional - nu mai sunt singurii actori ai vieţii
internaţionale. Alături de ele acţionează şi alte entităţi - ca subiecţi derivaţi, cum ar fi naţiunile care
luptă pentru eliberarea naţională. Din punct de vedere istoric, apariţia naţiunilor care luptă pentru
eliberare ca şi categorie juridică specifică, supusă unui regim juridic ce implică drepturi şi obligaţii
este de dată relativ recentă. Ea se regăseşte în perioada luptei anticolonialiste. După cel de-al doilea
război mondial, mişcărilor de eliberare naţională li s-a recunoscut calitatea de subiecţi de drept
internaţional în relaţiile cu alţi subiecţi de drept internaţional. O asemenea recunoaştere a avut loc, pe
lângă ONU, şi în cadrul Organizaţiei Unităţii Africane, odată cu afirmarea principiului politic
privind autodeterminarea popoarelor ca unul dintre principiile fundamentale ale dreptului
internaţional.
Declaraţia Adunării Generale referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile
prieteneşti şi cooperarea între state consacră „Principiul egalităţii în drepturi al popoarelor şi al
dreptului lor de a dispune de ele însele" ca unul dintre cele şapte principii ale dreptului internaţional
contemporan. Dacă celelalte principii fundamentale ale dreptului internaţional se referă la state, ca
subiecţi ai dreptului internaţional, dreptul la autodeterminare este recunoscut popoarelor. În legătură
cu recunoaşterea acestui principiu, în documentele ONU au fost stabilite o serie de criterii pentru
clarificarea conceptului de „popor", şi anume: să fie o entitate determinată prin caracteristici proprii,
să aibă legătură cu un teritoriu, un popor nu se confundă cu minorităţile etnice, religioase sau
lingvistice. Ca titulari ai dreptului de a-şi hotărî ele însele soarta, naţiunile care luptă pentru eliberare
pot obţine recunoaşterea acestui statut atunci când lupta şi împrejurările în care se desfăşoară permit să
se constate că se găsesc într-o situaţie tranzitorie, care reprezintă o etapă premergătoare constituirii
unui stat independent, cu personalitate juridică deplină
Calitatea de subiect de drept internaţional se dobândeşte din momentul în care naţiunea
care luptă pentru eliberare întruneşte anumite condiţii, între care: crearea organelor proprii (armată sau
organe de rezistenţă), exercitarea funcţiilor de putere publică, controlul unei însemnate părţi a
teritoriului viitorului stat. Ca şi în cazul statelor, calitatea de subiect de drept internaţional a naţiunilor
care luptă pentru eliberare nu depinde de recunoaşterea lor, ea aparţine în mod egal tuturor naţiunilor
care întrunesc aceste criterii, în virtutea dreptului lor la autodeterminare, care reprezintă temeiul politic
şi juridic al personalităţii lor internaţionale. În baza dreptului de a-şi hotărî independent soarta, fiecare
naţiune este titulară de drepturi şi obligaţii internaţionale şi se bucură nemijlocit de protecţia
normelor dreptului internaţional. Naţiunilor care luptă pentru eliberare li se aplică principiul
neintervenţiei în treburile interne, respectarea integrităţii lor teritoriale, dreptul la autoapărare, iar
forţelor lor armate li se aplică regulile dreptului internaţional umanitar. Capacitatea juridică a naţiunii
care luptă pentru eliberare se manifestă prin exercitarea unor drepturi, cum ar fi: dreptul de
participare prin reprezentanţi la Organizaţii internaţionale, dreptul de reprezentare diplomatică,
dreptul de a încheia tratate internaţionale etc.
Autodeterminarea era în anii 1960 un alt termen pentru decolonizare, totuşi, chiar şi la această
etapă „autodeterminarea nu permitea secesiunea; se presupunea integritatea teritorială a statelor
existente şi a majorităţii teritoriilor coloniale. Aşadar, norma de autodeterminare nu reprezintă un drept
general la secesiune. De moment ce autodeterminarea este un principiu recunoscut pe plan
internaţional, secesiunea este o problemă internă, „una pe care să o rezolve statele însele". Aceste
probleme politice fiind de natură contencioasă procesul corect şi principiile legale devin cu atât mai
importante.
Problemele de autodeterminare şi secesiune se află, de regulă, în domeniul dreptului intern.
Dreptul internaţional clasic susţine că „cu toate că o rebeliune va include încălcarea legilor statului în
cauză, nu are loc încălcarea dreptul internaţional doar prin faptul că un regim rebel încearcă să
răstoarne guvernul statului sau să se separe de stat". Dacă astfel de încercări de secesiune pun în
pericol pacea şi securitatea sistemului internaţional, Consiliul de Securitate al ONU le poate declara
ilegale, ca şi în cazul Rhodesiei sau al încercării de secesiune a provinciei Katanga din Congo. Aşadar
ilegalitatea se referă la ilegalitatea municipală la nivel intern, sau la nivel internaţional, la intervenţia
străină sau ameninţarea păcii şi securităţii internaţionale. Practica statală a evoluat însă, astfel încât
autodeterminarea, corect înţeleasă, nu permite retrasarea frontierelor.
Separatismul este o tendinţă de separare de la un întreg. Sub aspect politic, se exprimă prin
revendicarea suveranităţii şi independenţei pentru o parte din teritoriu. Separatismul contemporan se
bazează pe aplicarea exagerată a principiului de autodeterminare, pretinzând că fiecare comunitate
etnică sau naţiune trebuie să deţină un teritoriu organizat în formă de stat. Astfel, separatismul,
reprezentând în esenţă o problemă internă, nu se manifestă doar în această calitate, regiunea separatistă
creând contradicţii (directe sau indirecte) între două sau mai multe state. Violarea dreptului
internaţional, mai ales în cazul utilizării forţei militare sau a metodelor teroriste de luptă, implică în
procesul reglementării conflictelor, apărute în baza separatismului, comunitatea internaţională.

2. Care sunt caracteristicile ce fac din state subiecte principale şi necontestate ale dreptului
internaţional public ?

Modulul IV.
Subiecţii derivaţi şi secundari ai relaţiilor internaţionale

Unitatea de învăţare:
 1. Organizaţia internaţională neguvernamentală
2. Societăţile transnaţionale
3. Statutul juridic al individului în relaţiile internaţionale
Timp alocat: 0,5 h
Bibliografie:
1. Livia Dumitrescu, Relaţii şi Organizaţii internaţionale, editura Aius, 2008
2. Cristian Jura, Rolul Organizaţiilor nonguvernamentale pe plan internaţional, editura All Beck,
Bucureşti, 2003
3. Daphnee Joselin şi Wiliam Walance, Non-state Actors in World Politics: A Framework, Palgrave,
London , 2001

Diversificarea şi multiplicarea relaţiilor transnaţionale a condus la înmulţirea actorilor acestor

raporturi dar şi la extinderea acestora de la planul statal la cel non-statal dominat de organizaţii
internaţionale atât inter-statale cât şi private, cu baza pe teritoriul unui stat şi activitate în mai multe
state cu care are relaţii diverse. Subiectele relaţiilor transnaţionale sunt persoane fizice sau juridice de
natură diferită, grupuri sau organizaţii cu sau fără personalitate juridică.

1. Organizaţia internaţională neguvernamentală

Organizaţia internaţională neguvernamentală reprezintă o asociaţie internaţională, persoană
juridică, creată din iniţiativă privată sau mixtă, grupând persoane fizice sau juridice, de naţionalităţi
diferite, asociaţie care nu urmăreşte scopuri lucrative. Fiind create şi administrate de persoane fizice
sau juridice, pentru recunoaşterea personalităţii juridice, ele trebuie constituite potrivit legilor unui
anumit stat, legea sediului fiind aplicabilă oricărei ONG.
Domeniile de activitate a unei ONG pot fi acţiunile umanitare, mişcări sindicale, acţiuni de
promovare a valorilor culturale sau religioase, de protecţie a mediului, mişcări sportive, organisme de
promovare şi protejare a drepturilor omului, de cooperare ştiinţifică şi culturală etc. Ca şi corporaţiile
transnaţionale, organizaţiile non-guvernamentale au personalitate juridică de drept intern.
Statutul juridic al organizaţiilor internaţionale neguvernamentale poate fi abordat din două
puncte de vedere, din perspectiva raporturilor între state, organizaţiile neguvernamentale sunt
considerate de state ca simple asociaţii interne supuse propr iilor legislaţii, susceptibile de a fi
modificate sau abrogate. Până în prezent nu s-a ajuns la elaborarea unei convenţii internaţionale
care să reglementeze statutul şi activitatea unor asemenea organizaţii.
Prin prisma relaţiilor cu organizaţiile internaţionale interguvernamentale, o serie de
organizaţii internaţionale neguvernamentale sunt invitate să ia parte sau li se admit cererile de
participare la activităţile unor organizaţii interguvernamentale, cu condiţia ca statutul acestora din
urmă să prevadă o asemenea participare. Această practică este întâlnită în special în cazul
unor organe sau organizaţii interguvernamentale din sistemul ONU.
În conformitate cu dreptul internaţional, toate organizaţiile înfiinţate de persoane fizice sunt
plasate ca neguvernamentale, deşi unele organizaţii neguvernamentale, cum sunt Organizaţia
Internaţională a Poliţiei Criminale sau Comitetul Internaţional al Crucii Roşii colaborează cu
guvernele statelor, potrivit normelor actuale de drept internaţional, acestor organizaţii
neguvernamentale nu li se recunoaşte calitatea de subiect de drept internaţional.
Activitatea organizaţiilor neguvernamentale acordă o anumită influenţă legăturilor de
colaborare interstatală în domenii speciale, cum ar fi, problemele drepturile omului, drepturilor
copiilor, minorităţilor naţionale, femeilor, ocrotirii sănătăţii, cercetării, culturii şi informaţiilor ş.a.
Multe ONG-uri colaborează activ cu organizaţiile interguvernamentale, sunt invitate cu statut
consultativ să participe la activităţile acestora.
Prin Rezoluţia 1296 a ONU, ONG-urile au fost divizate în trei categorii:
- după obiectul activităţii, aceste ONG-uri prezintă interesul cel mai mare pentru activităţile
Consiliului Economic şi Social al ONU, fiindcă activităţile ONG-urilor respective coincide cu
activităţile Consiliului;
- după competenţa specială, adică obiectivul funcţional al ONG-urilor din această categorie
coincide parţial cu anumite activităţi ale Consiliului;
- după participare, adică unele ONG-uri pot participa permanent în colaborarea cu organizaţiile
interguvernamentale, altele pot participa ocazional la lucrările Consiliului, în vederea unor consultări
speciale.
În funcţie de categorie, ONG-urilor li se acordă unele facilităţi în raporturile cu organele din
sistemul ONU. Majoritatea instituţiilor specializate ale ONU (în afară de UPU şi instituţiile cu
caracter financiar) acordă statut consultativ ONG-urilor. Unele organizaţii neguvernamentale au un rol
important în viaţa internaţională: în sfera drepturilor omului, socială, dezvoltării şi protecţiei mediului,
în dezbaterea privind intervenţia umanitară.
Aceste organizaţii îşi păstrează autonomia proprie dar pot desfăşura activităţi de cooperare cu
statele dar şi cu organizaţiile internaţionale interguvernamentale, având un statut consultativ, de
cooperare şi parteneriat .
În cadrul Consiliului Europei în anul 1986 a fost adoptată Convenţia privind
recunoaşterea personalităţii juridice a ONG-urilor, stabilindu-se condiţiile recunoaşterii: să aibă
un scop nelucrativ de utilitate internaţională, să fie create printr-un act de drept intern al unei părţi şi
să aibă sediul statutar pe teritoriul acesteia.
ONG-urile îşi exercită activitatea sub imperiul dreptului naţional al statului unde s-au născut,
mai ales că statele sunt cele care furnizează mijloacele logistice şi materiale necesare unei prezenţe
active pe teritoriul unui stat, ceea ce face ca situaţia acestor organizaţii “independente” de structurile
statale să fie ambiguă.
Într-o situaţie aparte se găseşte Comitetul Internaţional de Cruce Roşie, organizaţie
instituţionalizată de Convenţiile de la Geneva din 1949 referitoare la dreptul umanitar : organizaţia
contribuie la punerea în aplicare, la dezvoltarea şi la coordonarea acţiunilor comitetelor naţionale de
Cruce Roşie. Din punct de vedere juridic, organizaţia este dotată cu personalitate juridică
internaţională, precum o organizaţie guvernamentală, deşi ea a fost la bază o asociaţie privată
constituită în temeiul juridic al codului civil elveţian. Comitetul Internaţional de Cruce Roşie are statut
de observator la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite.
Marile corporaţii semnează parteneriate cu ONG-urile pentru a beneficia de competenţele lor
tehnice în domeniul mediului mai ales dar şi pentru a răspunde dorinţelor consumatorilor. Pentru
realizarea obiectivelor proprii, ONG-urile reuşesc să îşi procure mijloace suficiente, dispun de un
secretariat internaţional şi de un consiliu multinaţional pentru coordonarea activităţilor iar accesul la
internet le favorizează promovarea obiectivelor şi acţiunilor proprii, specifice (exemplu prezentat
detaliat: Greenpeace)
În funcţie de domeniul de activitate, ONG-urile pot fi: politice, sindicale umanitare,
religioase, ştiinţific, pentru apărarea drepturilor omului, sportive.
Indiferent de obiectivul lor organizaţiile neguvernamentale sunt caracterizate de scopul lor
nelucrativ , ceea ce le deosebeşte de companiile multinaţionale.

2. Societăţile transnaţionale
Scopul final al activităţii acestora este unul lucrativ - profitabil - deosebindu-le, astfel, de
organizaţiile internaţionale neguvernamentale, ele au fost definite ca „întreprinderi formate dintr-un
centru de decizie localizat într-o ţară şi centre de activitate, cu sau fără personalitate juridică proprie,
situate în una sau mai multe state”.
Luând în considerare forţa economică, diversitatea activităţilor pe care le desfăşoară societăţile
transnaţionale (în domeniul comerţului, transporturului, extracţia materiei prime, bănci, asigurări,
reasigurări), dar mai ales faptul că activitatea lor se extinde în numeroase state cu care, în multe
cazuri, se încheie contracte de stat (cu privire la furnizarea de bunuri, servicii, concesionarea în
vederea exploatării unor bogăţii ale statului, împrumuturi), unii autori le atribuie acestor societăţi
calitatea de subiect de drept internaţional.
Astfel, societăţile transnaţionale sunt holdinguri de cea mai mare importanţă în societatea
internaţională, fiind în acelaşi timp subiecţi de drept internaţional în contextul în care intră în relaţii
cu alţi subiecţi de drept internaţional, mai ales cu statele. Acestea recurg la toate modurile de
reglementare a diferendelor existente în dreptul internaţional şi contribuie la formarea şi punerea în
aplicare a dreptului internaţional.
Unii autori apreciază că societăţile transnaţionale nu pot avea calitatea de subiect al dreptului
internaţional, întrucât atât în statul de origine, cât şi în statele în care au filiale, personalitatea
juridică a acestor instituţii decurge din aplicarea dreptului intern al statelor respective, dar şi de
naţionalitatea capitalului său. Totuşi, se poate ivi un conflic în ce priveşte viziunea politică, fiscală, etc.
iar dreptul aplicabil ar putea fi cel al voinţei părţilor dar şi normele dreptului intern din statul
contractant.
Puterea economică pe care au dobândit-o unele societăţi transnaţionale şi capacitatea lor de a
negocia, adesea de pe poziţii de forţă, cu multe state, nu le poate conferi calitatea de subiect de
drept internaţional, ele sunt persoane juridice de drept intern, ele fiind definite prin naţionalitatea unui
stat parte contractantă şi putând fi supuse procedurilor interne.
Ca o concluzie, corporaţiile transnaţionale sunt firme sau întreprinderi care îşi au centrul
decizional într-o anumită ţară dar îşi desfăşoară activitatea în una sau mai multe ţări prin intermediul
sucursalelor sau filialelor care urmează strategia şi direcţiile manageriale elaborate la nivelul centrului
unic de decizie. Corporaţiile transnaţionale domină producţie, schimburile şi fluxurile financiare
internaţionale şi pieţele financiare, deţin o putere economică şi financiară mai mare decat a statelor pe
teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea iar amploarea si complexitatea activităţii lor au un puternic
impact politic asupra statelor dar şi a relaţiilor internaţionale pe care le pot afecta şi influenţa, inclusiv
prin crearea de ONG uri cu scopuri politice interne şi internaţionale.
Relaţiile internaţionale sunt în mod evident afectate de activitatea corporaţiilor transnaţionale
prin creşterea interdependenţei economice dintre state, accelerarea evoluţiei spre un sistem economic
transnaţional, consolidarea liberalismului economic internaţional dar şi a globalizării.

3. Statutul juridic al individului în relaţiile internaţionale

În stadiul actual al evoluţiei dreptului internaţional contemporan, individului, ca şi societăţilor
transnaţionale, li se poate atribui calitatea de actori în relaţiile internaţionale, recunoaşterea
individului ca subiect derivat de drept internaţional a cunoscut o deschidere după cel de-al doilea
război mondial, deşi, pe plan universal, concepţia tradiţională continuă să se aplice.
Chiar dacă, în anumite cazuri, persoana fizică poate fi titulara unor drepturi şi obligaţii în
raporturi juridice directe cu anumiţi subiecţi de drept internaţional, ea nu poate fi creator al acestor
norme, deşi beneficiază de dispoziţiile acestora şi ca atare de un anumit statut în dreptul internaţional.
Argumentele în favoarea tezei că individul este subiect de drept internaţional sunt: faptul că
acesta este subiect al răspunderii penale prevăzută în dreptul internaţional, este destinatar şi beneficiar
al normelor din Convenţiile Internaţionale ce privesc drepturile omului şi garantarea acestora şi ca
atare poate declanşa acţiuni în faţa instanţelor internaţionale, recunoscându-i-se calitatea procesuală
activă (la fel cum o are şi pe cea pasivă). Situaţiile ivite după cel de-al Doilea Război Mondial vin să
argumenteze aceste teorii. Astfel, prin sentinţele Tribunalelor Internaţionale de la Nuremberg şi
Tokio au fost condamnaţi criminalii de război sau persoane care au comis crime împotriva comunităţii.
În domeniul ocrotirii internaţionale a drepturilor omului, individului i se recunoaşte calitatea de parte
în faţa instanţelor internaţionale: persoanele fizice au dreptul să declanşeze o acţiune în faţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului şi Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
Unii autori contemporani au opinat că prin semnarea şi ratificarea Cartei ONU, Statele au
recunoscut că drepturile omului şi libertăţile fundamentale nu mai sunt o problemă în limitele
jurisdicţiei naţionale, ci una de drept internaţional, iar individului îi sunt conferite drepturi şi
prerogative internaţionale. De exemplu, statele semnatare ale Protocolului facultativ al Pactului
Internaţional privitor la drepturile civile şi politice adoptat în cadrul ONU recunosc individului
posibilitatea de a se adresa Comitetului pentru drepturile omului, cu privire la potenţiale violări ale
drepturilor prevăzute în Pact de către statul sub jurisdicţia căruia se află individul. Aceleaşi proceduri
se întâlnesc şi în cadrul Comisiilor pentru minorităţi, împotriva discriminărilor rasiale, împotriva
torturii, privind protecţia femeii etc.
Teoreticienii care s-au opus considerării individului drept subiect de drept internaţional au
afirmat că valorificarea şi exercitarea de către indivizi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
(formularea de plângeri individuale) este posibilă numai în condiţiile în care statul implicat este
semnatar al Convenţiilor Internaţionale.
Unii autori care nuanţează răspunsul la această controversă consideră că nu există o regulă care
să îi nege individului calitatea de subiect de drept internaţional şi apreciază că el are, în anumite
contexte, o personalitate juridică pe plan internaţional, dar calificare ca subiect de drept internaţional
ar presupune implicarea unor prerogative care nu există. Îi este recunoascută aşadar individului
personalitatea juridică dar aceasta este considerată a fi derivată, în sensul că ea poate fi conferită
numai de state în măsura în care acestea sunt parte la tratate sau cutume ce implică drepturi
internaţionale ale individului, în timp ce alţi autori se limitează doar a definii indivizii drept „actori” în
relaţiile internaţionale, mai ales în lumina realităţilor de după cel de-al doilea razboi mondial.
Astfel, în raporturile juridice internaţionale, persoana fizică nu apare – nici procedural nici
substanţial – decât ca beneficiar mediat al normelor de drept internaţional, şi nu ca subiect activ,
creator şi destinatar. El nu are o capacitate juridică proprie şi independentă faţă de state. Doar acestea
pot deveni părţi ale tratatelor internaţionale, astfel că, în caz că statul denunţă o convenţie
internaţională sau în perioada anterioară semnării acesteia, individul ar fi lipsit de orice personalitate
juridică în faţa instanţelor sau organizaţiilor internaţionale.
Aşadar, pentru a fi calificat drept subiect de drept internaţional, individul ar trebui să fie atât
destinatar cât şi creator al normelor de drept internaţional, indivizii ar trebui să aibă aptitudinea de a
elabora acte internaţionale şi a li se imputa fapte producătoare de efecte juridice în dreptul
internaţional, nu doar să fie beneficiari ai acestor acte ( aşa cum s-a întâmplat în multe momente
istorice importante: „contractul social” al lui Jean Jaques Rousseau principiile revoluţiei franceze din
1789, Declaraţia de independenţă din 1776, consecinţă a revoluţiei americane, Constituţia engleză –
Bill of Rights în 1689 şi în Constituţia Statelor Unite în 1791, “Magna Carta Libertatum” , în 1215)
când se instituie dreptul la o dreaptă judecată.
Un argument solid folosit în susţinerea teoriei că individul poate fi subiect de drept internaţional
este recunoaşterea acestuia ca subiect activ al răspunderii penale în dreptul internaţional (Tratatul de
la Versailles din 1919, tratatul de la Washington din 1922, statutele tribunalelor militare internaţionale
constituite ad-hoc la Nurnberg şi Tokyo,
Principiul răspunderii penale a individului pentru încălcarea dreptului internaţional este însă
globalizat prin Statutul Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma în 1998, semnat şi de România în
1999, din care rezultă în mod evident posibilitatea instituţionalizată de a sancţiona individul pentru
săvârşirea crimelor de război de către o instanţă cu caracter internaţional, argument ce susţine pe
deplin că modernitatea începe să accepte şi să îmbrăţişeze din ce în ce mai plenar calitatea de subiect
de drept internaţional a individului, iar viitorul nu poate decât sa urmeze această tendinţă.

Test de autoevaluare:
1. Definiți si precizați care sunt elementele distinctive ale societății transnaționale.
2. Precizaţi formele de manifestare ale organizației internaționale neguvernamentale în relaţiile
internaţionale în funcţie de scopul lor.
3. Clasificați ONG urile potrivit Rezoluției 1296 a ONU
4. Care sunt argumentele în favoarea considerării individului subiect al relaţiilor internaţionale?.

Exerciţii
1. Problematica statutului individului pe plan international
2. Descrieţi relaţiile ONG-urilor cu autorităţile publice şi cetăţenii
Rezolvare : Din punctul de vedere al necesităţii stabilirii unor contacte permanente a ONG-urile
cu organele administraţiei centrale şi locale se poate constata că modelul de auto-organizare a ONG-
urilor este perfect compatibil cu structura teritorială a organelor administraţiei publice. Geografia
răspândirii ONG-urilor acoperă practic întregul teritoriu al ţării la fel ca şi organele autoadministrării
locale.
Adesea reprezentanţii autorităţilor publice având cunoştinţe superficiale despre capacitatea
sectorului ne-guvernamental îşi permit o atitudine dispreţuitoare, în cel mai bun caz una uşor
persiflantă, faţă de iniţiativele civice ale ONG-urilor. Pe de altă parte, trebuie să se recunoască că de
foarte multe ori acţiunile nu tocmai clare şi eficiente ale unor ONG-uri alimentează astfel de atitudini.
Însă, parteneriatul ONG-urilor cu autorităţile publice ar putea prinde pe viitor contururi mult mai
distincte dacă comunitatea ONG-urilor ar putea transpune abordarea schematică referitoare la
îmbinarea diferitelor proiecte într-un singur proiect cu trăsături integratoare. Pentru a elabora un
astfel de proiect ONG-urile ar trebuie să încadreze în discuţiile din cadrul forumurilor descrise mai sus
şi problemele respective. În plus, trebuie să se ia în vedere şi unele caracteristici psihologice ale
funcţionarilor publici locali. Ei sint mult mai deschişi parteneriatului cu ONG-urile dacă acest gen de
parteneriat este aprobat de către autorităţile centrale. De aceea, este extrem de important ca autorităţile
centrale să poată aprecia la justa ei valoare forţa sectorului neguvernamental. Acest lucru ar putea fi
obţinut dacă reprezentanţii autorităţilor ar putea fi convinşi să participe la lucrările forumurilor ONG
nu numai cu cuvîntări de salut, ci şi la dezbateri etc.
Deşi este evident că un parteneriat eficient între autorităţile publice şi ONG-urie este posibil,
trebuie să se ia în calcul specificul activităţii fiecărui partener. Organelor administraţiei publice le
revine sarcina directă de a activa pentru atingerea parametrilor socio-economici, ONG-urilor, pe de
altă parte, le revine sarcina de a face transferuri de experienţă de management eficient şi servicii în
cadrul unor activităţi non-profit. Din acest punct de vedere relaţiile dintre ONG-uri şi putere nu poate
evita dialogul privind cadrul legal adecvat de activitate a ONG-urilor şi resursele materiale şi
financiare utilizate în acest scop.
Totuşi pentru stabilirea unui parteneriat strategic eficient, de lungă durată între ONG-uri şi
autorităţile publice nu este suficientă doar conjugarea eforturilor. Mai e nevoie de un fundal ideologic,
dar în afara partizanatului politic doctrinar. Problema ce ţine de transformarea sectorului non-profit în
unul foarte eficient, capabil să atragă cît mai mulţi cetăţeni, evitînd comercializarea trebuie discutată
pe larg cu participarea autorităţilor publice aşa cum se întîmplă în ţările dezvoltate. De fapt aceasta
este problema interacţiunii celor trei sectoare: puterea, business-ul, sectorul asociativ. Problema poate
fi formulată în felul următor: cum s-ar putea ca într-un stat de drept bazat pe o economie de piaţă
eficientă să existe un nivel de protecţie socială avansat? Scopul final însă este de a găsi o modalitate de
implicare a cetăţenilor în activităţile de interes public al căror scop este urmărit atît de organele puterii
publice, cît şi de ONG-uri. S-a văzut că gradul de eficienţă a activităţilor ONG-urilor este strîns legat
de organizarea şi coerenţa acţiunilor lor. Fără coerenţă se produce disiparea eforturilor şi descurajarea
atît a celor care fac eforturile, cît şi a potenţialilor beneficiari. Doar în astfel de condiţii ONG-urilor ar
putea să-şi asume rolul de curea de transmisie între Guvern şi cetăţenii. De asemenea, pe lîngă funcţia
de transmisie trebuie să se ia în vedre şi efectul feed-back care e menit să optimizeze parametrii
relaţiei input - output. Strategia naţională pentru Dezvoltarea Durabilă întruneşte toţi parametrii pentru
a imprima coerenţă acţiunilor ONG-urilor în cadrul mecanismului descris mai sus. Rămîne doar să se
întreprindă acţiuni pentru a-i face pe simplii cetăţeni să înţeleagă acest lucru şi să se angajeze în mod
voluntar şi conştient în implementarea activităţilor prevăzute de Strategie.
Pentru acesta este nevoie de:
 a identifica noi lideri comunitari;
 a promova o campanie de informare în ceea ce priveşte scopurile Strategiei;
 a forma reţele de răspîndire a informaţiei privind implementarea Strategiei;
 a atrage cetăţenii în realizarea strategiilor;
 a-i motiva pe potenţialii participanţi să activeze în vedre desfăşurării unor proiecte pentru
atingerea beneficiului public;
 a le transfera experienţa şi abilităţile necesare prin training-uri;
 a studia experienţa reuşită din alte ţări şi a promova adaptarea acestor experienţe a-i pregăti pe
liderii comunitari pentru declanşarea "reacţiilor în lanţ" în vederea identificării altor lideri şi
diseminării experienţei;
 a dezvolta ideile fixate în Strategie şi a le oferi noi dimensiuni.
De obicei, persoanele cu capacităţi de lideri se manifestă singure. Totuşi ele sunt identificate
mai uşor atunci cînd în societate sunt formulate scopuri demne de urmat, efectele cărora sunt pe
înţelesul majorităţii cetăţenilor.
Identificarea liderilor locali se poate face folosind diverse mecanisme. În primul rînd, trebuie
avute în vedere persoanele care au demonstrat un anumit potenţial de leadership. În acest sens pot fi
atrase persoane din categoria: intelectualilor rurali (profesori, medici etc.); cetăţenilor care au candidat
în calitate de candidaţi independenţi la funcţii din administraţia publică locală etc.
În afară de identificarea liderilor locali din comunităţi este necesar de a folosi tehnicile
tradiţionale de motivare a participării cetăţenilor la activităţile de beneficiu public. Pentru aceasta:
ONG-urile ce editează buletine informative ar trebui să tirajeze succesele obţinute în diferite
comunităţi pentru a convinge cît mai mulţi cetăţeni că multe lucruri pot fi soluţionate cu eforturi
minime dacă există cele mai simple forme de organizare; De asemenea, ONGurile ar trebui să scoată
în evidenţă beneficiile pe care le-ar obţine comunitatea de pe urma cooperării cetăţenilor în
soluţionarea problemelor concrete ale comunităţii, să publice interviuri şi să realizeze emisiuni TV şi
Radio cu liderii locali, ceea ce ar satisface necesităţi fireşti ale oamenilor de a împărtăşi publicului larg
propriile succese demne de urmat şi să găsească posibilitatea de a convinge slujitorii cultelor religioase
de a influenţa participarea enoriaşilor la proiectele dezvoltării locale

Modulul V.
Terorismul ca fenomen internaţional

Unitatea de învăţare:
1. Apariţia şi manifestarea terorismului.
2. Terorismul internaţional - factor destabilizator al securităţii internaţionale
3. Atentate contra persoanelor care beneficiază de protecţie internaţională
4. Cooperarea internaţionala în contracararea terorismului
Timp alocat: 0,5 h
Bibliografie:
1. Livia Dumitrescu, Relaţii şi Organizaţii Internaţionale, ed. Aius, Craiova, 2008
2. Cristian Jura, Terorismul internaţional, editura ALL Beck, Bucureşti, 2004

1. Apariţia şi manifestarea terorismului.

Urmare a relaţiilor transfrontaliere intense între subiectele relaţiilor internaţionale au apărut noi
genuri infracţionale iar unul dintre acestea caracterizate de o violenţă extremă este terorismul
internaţional, ale cărui consecinţe se simt tot mai acut în cadrul societăţii civile, în sistemul de
securitate naţională şi globală.
Atacurile teroriste asupra S.U.A. din 11 septembrie 2001, alături de replica lor de la Madrid,
Spania, din 11 martie 2004, au zguduit din rădăcini echilibrul sistemului internaţional de securitate,
terorismul devenind nu doar o problemă de securitate atât internă pentru fiecare stat în parte cât şi una
globală. Manifestările terorismului s-au făcut resimţite din ce în ce mai mult spre sfârşitul sec. XX,
adică pe măsură ce presa, radioul şi televiziunea au difuzat rapid şi pe scară largă informaţii despre
actele de terorism. Se poate afirma că terorismul este un factor perturbator al relaţiilor interstatale şi
interetnice, iar comunitatea internaţională este pusă în situaţia de a conlucra întru elaborarea unei
strategii şi tactici comune de combatere a acestui rău ce a căpătat o întindere globală.
Activitatea teroristă se manifestă într-o formă acută fără precedent, prefigurând efecte multiple
asupra securităţii statelor şi stabilităţii internaţionale în general. Actele de terorism, înfăptuite de
indivizi aparte, de exemplu, reprezintă ameninţări de o gravitate deosebită, cu tendinţa de a se
extinde, utilizându-se cu uşurinţă de către făptuitor mijloace capabile să aducă grave prejudicii unor
state şi chiar întregii comunităţi.
Terorismul poate lua forma unui grup din interiorul unui stat, sau al unuia transnaţional, şi este
foarte dificil să ne confruntăm în mod izolat cu o astfel de ameninţare. Teroriştii au dezvoltat ramuri
internaţionale cu mult înainte ca statele să fie capabile să se confrunte cu ele. La un anumit moment,
anumite state au considerat că terorismul poate fi stăvilit şi că acest fenomen este legat de un singur
stat. Situaţia, însă, s-a dovedit a fi alta. Deja este pe deplin argumentat faptul că terorismul are o
dimensiune internaţională de destabilizare a securităţii la nivel naţional, regional şi global. De aceea,
reacţia la acest fenomen trebuie să fie, şi ea, una internaţională.
Astăzi terorismul atentează la valorile civilizaţiei moderne şi în primul rând pune în pericol
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, a căror respectare constituie una din îndatoririle
fundamentale ale statului.
Constituind o infracţiune periculoasă contra ordinii publice, încă de la finele secolului al XX-lea,
terorismul a atins proporţii atât de ameninţătoare, încât a depăşit cu mult problema internă a unor
state aparte, căpătând, după cum am menţionat deja, o dimensiune internaţională, devenind un factor
destabilizator al securităţii pe întreg globul pământesc. Noi subscriem părerii specialiştilor că
ameninţarea teroristă este mai periculoasă decât altele, constituind o ameninţare din ce în ce mai
gravă la adresa păcii şi securităţii tuturor popoarelor lumii.
Ca urmare a efectelor terifiante provocate în viaţa oamenilor, actele teroriste întotdeauna au
fost dezaprobate şi condamnate cu asprime de comunitatea internaţională. Organismele
internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale au întreprins şi întreprind în continuare măsuri
pentru eliminarea terorismului din viaţa comunităţii mondiale.
Actualmente, într-o măsură mai determinată ca altă dată, liderii politici din mai multe ţări ale
lumii au ajuns la concluzia comună cu privire la constituirea unei “mari coaliţii” îndreptate
împotriva terorismului. Naţiunile lumii, instituţiile guvernamentale şi organizaţiile
neguvernamentale sunt chemate să acţioneze sistematic împotriva terorismului, atât pentru
combaterea consecinţelor sale, cât şi a cauzelor care generează actele teroriste.
O strategie eficientă de luptă împotriva terorismului implică mijloace juridice şi morale în
vederea realizării unor relaţii internaţionale eficiente, care să ducă la consolidarea păcii. Securitatea
colectivă este cea mai potrivită la momentul dat, deoarece corespunde cerinţelor actuale în
rezolvarea eventualelor probleme complicate. Acceptarea unor angajamente comune reprezintă
principiul strategic pentru atingerea scopurilor în condiţiile actuale, prin instaurarea înţelegerii, şi nu prin
ameninţări cu forţa materială sau fizică.

2. Terorismul internaţional - factor destabilizator al securităţii internaţionale

Terorismul apare la hotarele culturilor şi epocilor de dezvoltare istorică. Drept cel mai
elocvent exemplu poate servi situaţia din Israel şi Palestina, unde lumea islamică se confruntă cu
avanpostul civilizaţiei europene, pătruns în adâncul Asiei, societatea tradiţională palestiniană venind în
contact cu societatea modernizată a Israelului. Societăţile omogene din punct de vedere cultural şi al
stadiului de dezvoltare (Olanda, Elveţia) sunt mai protejate de terorism.
În viziunea noastră, o atenţie deosebită se acordă următoarelor tipuri de terorism:
- terorismul politic,
- terorismul de stat,
- terorismul social,
- terorismul religios,
- terorismul naţional,
- terorismul de drept comun.
Terorismul internaţional are structuri organizaţionale bine puse la punct. Organizaţiile teroriste
au stabilit între ele legături strînse de ordin ideologic, militar, confesional, comercial etc. Grupările
teroriste, conducătorii lor se consultă în probleme ce ţin de achiziţionarea armamentului, securitatea
reciprocă, împărţirea răspunderii şi obligaţiilor în desfăşurarea unor operaţii de proporţii ca, de
exemplu, cele care au avut loc în Afghanistan sau Libia. Este important de menţionat şi faptul că
organizaţiile teroriste întreprind măsuri abile pentru a-i atrage de partea lor pe cei mai buni “specialişti”
din alte grupări. Folosirea în comun, de către mai multe grupări, a informaţiilor, armelor, explozivelor
ş. a. sporeşte vădit forţa alianţelor formate.
Terorismul internaţional devine şi mai periculos prin tentativa de a-şi însuşi în mod fraudulos
calităţi ale mişcărilor de eliberare naţională, luptei popoarelor pentru libertate şi independenţă,
profitând de dreptul acestora de a recurge, în numele idealurilor pentru care luptă, la folosirea
tuturor mijloacelor posibile, inclusiv a forţei.

3. Atentate contra persoanelor care beneficiază de protecţie internaţională

Încă din cele mai vechi timpuri, când oamenii au început să se asocieze în grupuri şi să-şi
aleagă conducătorii, numaidecât se găsea cineva care, dintr-un motiv sau altul, vroia să ocupe el
locul conducătorului. Actul asasinatului politic este legat atât de strâns de evoluţia istoriei, încât este
greu de spus dacă istoria formează asasinatul, ori invers. Omul recurgea la acest instrument pentru a se
elibera de deziluzii, a-şi atinge scopurile sau pentru a-şi răzbuna jignirile ce i s-au adus. Astfel, în
decursul anilor, în diferite state s-au produs numeroase asasinate contra liderilor, provocând
tulburări şi destabilizări ale convieţuirii dintre oameni.
Până la momentul de faţă, omorul persoanei care beneficiază de protecţie internaţională se
consideră un factor de risc ce încalcă prevederile Cartei ONU prin destabilizarea păcii şi securităţii
internaţionale, prin ruperea relaţiilor de prietenie şi colaborare între state. Comiterea unor astfel de
infracţiuni poate duce la dereglarea gravă a echilibrului în relaţiile dintre ţările lumii .
a. Motive politice - asasinarea preşedintelui S.U. A., John Fitzgerald Kennedy,
b. Motive ideologice – asasinarea lui Martin Luther King,
 c. Motive religioase – împuşcarea la 4 noiembrie 1995, la Tel-Aviv, a primului-ministru al
Israelului, Ytzhak Rabin,
d. Motive psihologice – atacul asupra preşedintelui S.U.A., Ronald Reagan.
e. Motive economice - forţele revoluţionare armate din Columbia
f. Motive personale – uciderea ministrului de Externe al Suediei, Anny Lindh.

4. Cooperarea internaţionala în contracararea terorismului

Direcţiile strategice prioritare ale politicii externe a multor state : - rezistenţa faţă de ameninţarea
teroristă, consolidarea coaliţiei antiteroriste mondiale, crearea unui sistem global de contracarare a
noilor ameninţări pe baza dreptului internaţional constituie.
Un element principal nou şi foarte important al situaţiei internaţionale actuale a devenit
conştientizarea coeziunii, legăturii reciproce şi interdependenţei în faţa ameninţării la adresa
securităţii întregii omeniri. După actele teroriste de la 11 septembrie 2001 din S.U.A., majoritatea
liderilor ţărilor lumii s-au expus asupra necesităţii de a adopta măsuri comune contra celui mai
periculos şi anormal fenomen al contemporaneităţii - terorismul. Elaborarea unei legislaţii
corespunzătoare situaţiei, coordonarea efectivă a eforturilor serviciilor speciale şi centrelor
antiteroriste au devenit o problemă la ordinea zilei pentru întreaga comunitate internaţională.
Amploarea acţiunilor terorismului internaţional, caracterul lor transnaţional coordonat nu mai
pune la îndoială necesitatea unei cooperări globale în combaterea terorismului. Pentru orice om
normal a devenit clar că orice act terorist sau orice ameninţare de a săvârşi un act terorist, oricare ar fi
motivaţia lor, comportă un rău, constituie o crimă care trebuie supusă numaidecât pedepsei penale.
Actualul sistem de cooperare multilaterală în combaterea terorismului s-a constituit, în
principal, în ultimii treizeci de ani. Acest sistem poate fi conceput în două aspecte: ca o consecinţă a
prevederilor normelor generale ale dreptului internaţional din care decurge logic caracterul ilegal al
terorismului, şi ca un ansamblu de principii şi reguli în baza acordurilor internaţionale speciale cu
caracter antiterorist.
În vârful piramidei primului grup de norme se află Statutul ONU, care a scos în afara legii orice
aplicare a forţei sau ameninţare de aplicare a forţei în relaţiile internaţionale. Al doilea grup de norme
antiteroriste de ordin internaţional-juridic începe cu normele care există la nivel global. El a fost creat
de un şir de instituţii specializate ale ONU (Organizaţia Internaţională Maritimă (I.M.O.), Organizaţia
Internaţională a Aviaţiei Civice (I.C.A.O.), Agenţia Internaţională de Energie Atomică
(M.A.G.A.T.E.) şi altele, precum şi în cadrul convenţiilor şi protocoalelor universale şi regionale
privind combaterea diverselor manifestări ale terorismului pe uscat, pe apă şi în spaţiul aerian.
Este necesar de menţionat faptul că dreptul internaţional contemporan a elaborat treptat, în
convenţiile internaţionale cu caracter universal şi regional, baza unor criterii distincte în calitate
de obiect de reglementare care stabileşte cooperarea reciprocă a statelor în combaterea teror ismului
internaţional.
În Europa şi în alte regiuni ale lumii în ajunul celui de al Doilea Război Mondial, s-a mărit
numărul de atentate contra liderilor de stat şi politici care susţineau lupta puterilor democratice
împotriva fascismului. Cursul evenimentelor au impus Liga Naţiunilor să se ocupe mai detaliat de
problemele combaterii terorismului. Au fost elaborate Convenţia pentru înfiinţarea unei curţi
penale internaţionale şi Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea terorismului, în 1937 la
Geneva, dar care nu au intrat în vigoare. Ultima Convenţie, a fost primul document juridic internaţional
consacrat reglementării relaţiilor dintre state în problema combaterii acţiunilor terorismului
internaţional şi continuă să joace un rol pozitiv în procesul de negocieri privind cooperarea juridică
între state în combaterea terorismului internaţional .În convenţie, sub noţiunea de acte teroriste se
subînţeleg “acţiunile criminale îndreptate contra statului, al căror scop sau caracter constau în
provocarea spaimei la nişte persoane aparte sau în rândul populaţiei”.
Terorismul internaţional este una din infracţiunile ce necesită o colaborare eficientă în
problema extrădării. În condiţiile când extrădarea este imposibilă, Convenţia cere condamnarea
infractorului de către instanţa naţională a statului pe teritoriul căruia el a fost reţinut. Convenţia prevede
şi obligaţia de extrădare a infractorului sau de transmitere a cauzei organelor competente ale statului
în vederea deferirii lui justiţiei. Principiul menţionat a devenit un procedeu efectiv în sistemul
regimului de convenţii juridice privind organizarea combaterii terorismului internaţional de către
comunitatea mondială.
 Cooperarea bilaterală şi multilaterală pe plan internaţional, examinarea reală a dimensiunii
interne cât şi internaţionale a răsfrângerii terorismului a relevat urgenţa şi necesitatea adoptării de
către comunitatea internaţională a unei strategii mai eficiente de combatere a actelor teroriste
îndreptate contra securităţii aviaţiei civile, care compromit nemijlocit securitatea pasagerilor,
membrilor echipajului sau, în genere, sistemele aeriene naţionale şi internaţionale. Sub egida
I.C.A.O. au fost adoptate câteva convenţii internaţionale privind combaterea cazurilor de deturnare a
aeronavelor, atentarea la viaţa pasagerilor şi asupra comunicaţiilor aeriene.
Actele ilegale teroriste, ce contravin dreptului internaţional general, ameninţă securitatea
persoanelor care prestează servicii maritime, navale sau a cetăţenilor care beneficiază de aceste
servicii, prin punerea stăpânirii pe o navă, exercitarea controlului asupra ei sau a distrugerii ei, ori a
plasării pe ea a dispozitivelor ce pot provoca distrugerea ei. Acestea sau alte crime ce ţin de
acapararea platformelor fixe, distrugerea lor sau săvârşirea altor acte de violenţă, cad sub
incidenţa acţiunilor penale potrivit unei proceduri conforme cu legislaţia statului unde s-a comis
crima, sau a statului autorului infracţiunii, unde acesta urmează să fie extrădat.
Atât ONU cât şi Consiliul Europei au adoptat o serie de acte în scopul combaterii
terorismului (vezi cursul), dar şi alte organizaţii regionale s -au preocupat de necesitatea
reglementării cooperării între state în scopul contracarării şi condamnării terorismului
(Asociaţiei Sud-Africane a Cooperării Regionale, Convenţia Arabă,Convenţia Organizaţiei
conferinţei islamice, Convenţia Organizaţiei Unităţii Africane).
Problema colaborării internaţionale în combaterea terorismului este prezentă pe ordinea de zi
a Adunărilor Generale ale ONU timp de mai mult de 30 de ani. În rezoluţiile adoptate, statele
membre ale ONU sunt chemate să adere la Convenţiile universale, să întreprindă măsuri în vederea
eradicării premiselor care generează terorismul internaţional, prin soluţionarea paşnică a
conflictelor locale şi regionale; lupta hotărâtă cu traficul cu droguri, care alimentează în mod
deosebit terorismul; luarea de măsuri ferme pentru ca teroriştii să fie lipsiţi de posibilitatea de a se
adăposti în orice stat, indiferent de faptul dacă acesta este sau nu membru al acordurilor
internaţionale. Între acestea :
 Rezoluţia nr. 1368 din 12 septembrie 2001 a Consiliului de Securitate al ONU, care au
calificat actele teroriste din S.U.A. ca acte de agresiune armată directă, ceea ce, în conformitate cu art.
51 al Cartei Naţiunilor Unite, acordă dreptul la legitima apărare individuală si colectivă
 Rezoluţia nr. 1373 din 28 septembrie 2001, a instituit Comitetul Antiteroare, însărcinat cu
supravegherea executării de către toate statele a obligaţiunilor de combatere a terorismului.
 Rezoluţiile Adunărilor Generale ale ONU nr. 1377 din 12 noiembrie 2001, nr. 1450 din 13
decembrie 2002, nr. 1455 din 17 ianuarie 2003 şi nr. 1456 din 20 ianuarie 2003.

Test de autoevaluare:
1. Enumeraţi cinci tipuri de terorism.
2. Care sunt motivele ce au dus la comiterea atentatelor împotriva persoanelor care beneficiază
de protecţie internaţională?
3. Definiţi ameninţarea teroristă

Exerciţii :
1. Descrieţi şi argumentaţ impactul pe care l-a avut momentul 11 septembrie 2001 în
percepţia fenomenului terorismului international.
În secolul XX terorismul internaţional săvârşit în timp de pace a luat o amploare deosebită.
Principala caracteristică a terorismului este intimidarea prin violenţă, mijloacele folosite fiind extrem
de variate, incluzând răpirea de persoane, luarea de ostatici, asasinatul, execuţiile sumare, producerea
de explozii, distrugerea unor edificii publice, sabotarea căilor ferate sau a unor instalaţii industriale ori
a mijloacelor de telecomunicaţii, ruperea unor diguri, otrăvirea apei potabile (a râurilor, fântânilor sau
rezervoarelor de apă), producerea unor boli contaginoase, executarea de bombardamente etc. La
metodele “tradiţionale” s-au mai adăugat şi noi forme, cum ar fi atentatele contra şefilor de state,
atacurile misiunilor diplomatice şi a diplomaţilor, atentate împotriva personalităţilor politice sau a
unor persoane particulare cunoscute pentru opiniile lor, atacarea unor instituţii publice sau
întreprinderi comerciale, a avioanelor, a forţelor de ordine ş.a.
11 septembrie 2001 a schimbat lumea, evenimentele din această zi fără precedent merg de la
lucruri aparent minore (măsurile sporite de securitate, pe care le gasim supărătoare atunci când
călătorim cu avionul), la schimbări majore în teoria şi practica relaţiilor internaţionale. Poate prima
lecţie învăţată după atentatele de la 11 septembrie a fost aceea că provocările majore la adresa
relaţiilor internaţionale nu se sfârşiseră odată cu încheierea Războiului Rece.
Reacţia imediată a Statelor Unite – declanşarea războiului contra Afganistanului, văzut ca unul
dintre bastioanele terorismului islamic, mai ales din cauza găzduirii lui bin Laden şi a reţelei sale de
către regimul taliban – s-a bucurat de un larg sprijin internaţional.
Rând pe rând, administraţia americană a introdus sau reintrodus în relaţiile internaţionale o serie
de concepte care au făcut carieră în aceşti ultimi nouă ani, dar care au generat şi reacţii nu întotdeauna
aprobatoare. Astfel, războiul contra terorismului , războiul preventiv sau axa răului , compusă din Irak,
Iran si Coreea de Nord, au devenit unele dintre cele mai frecvente expresii din vocabularul diplomaţiei
americane.
După momentul iniţial de consens înregistrat în relaţiile internaţionale imediat după
evenimentele din 11 septembrie 2001, odată cu extinderea zonei de conflict către Irak în 2003, au
apărut divergenţe din ce în ce mai clare între Statele Unite şi aliaţii săi europeni, în special Franţa şi
Germania.
Lumea de după 11 septembrie 2001 a avut însă de făcut faţă şi altor provocări. Replicile
cutremurului terorist din America au apărut sub forma sângeroaselor atentate din Bali, Madrid şi
Londra, vădind faptul că ameninţarea terorismului este pe cât de reală, pe atât de persistentă. În acest
context, faptul că Al-Qaeda rămâne încă activă şi condusă de acelaşi temut lider Osama bin Laden, în
ciuda tuturor încercărilor de a-l captura, nu are darul să liniştească opinia publică internaţională.
Atentatele au trezit în societatea americană, dar şi la nivel mondial, comparaţii cu cele mai
sumbre momente petrecute în istoria recentă şi rămâse încă în memoria colectivă.
Însă nu întrega lume este convinsă că a fost vorba de terorism ci mai degrabă acest ,,atentat” a
fost plănuit de către SUA pentru a atinge anumite obiective ale politicii mondialiste şi pentru a avea un
motiv întemeiat să pornească atacul împotriva Irakului care are o cantitate însemnată de petrol
necesară pentru asigurarea consumului de energie al Statelor Unite şi pentru dezvoltarea programelor
militare şi spaţiale, în vederea manipulării şi controlului de către francmasonerie a tuturor fiinţelor
umane de pe suprafaţa globului.
Numeroase fapte evidente constituie tot atâtea dovezi că evenimentele de la 11septembrie 2001
sunt o afacere internă americană, mai ales a serviciilor secrete şi a cercurilor financiare oculte, aceleaşi
care, de ani de zile, prin intermediul marionetelor lor politice, proclamă necesitatea unei noi ordini
mondiale.
Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au favorizat enorm proiectul acestei noi ordini
mondiale, atât prin războaiele din Afganistan şi din Irak cât şi prin legile antiteroriste şi
antidemocratice (Patriot Act şi altele).

Exerciţiu 2. Ce atacuri armate asupra personalităţilor politice, publice cunoaşteţi şi care au fost
motivaţiile acestora.

Modulul VI.
Securitate Internaţională. Construcţii de Securitate

Unitatea de învăţare:
1. Securitate naţională
2. Politica externă a statelor
3. Noţiunea de drept al securităţii internaţionale
4. Sistemul securităţii internaţionale
5. Construcţii de securitate
Timp alocat: 0,5 h
Bibliografie:
1. Livia Dumitrescu, Relaţii şi organizaţii internaţionale, ed. Aius, Craiova, 2008
 2. Constantin Gheorghe Balaban, Securitatea şi dreptul internaţional, provocări la început de
secol XXI, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006

1. Securitate naţională. Conceptul securităţii naţionale este folosit uneori şi pentru a justifica
agresiuni externe sau înăbuşirea opoziţiei din propriul stat. Conceptele ce pot fi alăturate însă noţiunii
de securitate naţională sunt cele de risc, ameninţare, pericol, vulnerabilitate.
Ameninţările la adresa securităţii naţionale reprezintă capabilităţile unor adversari ce pot fi
folosite pentru a exploata vulnerabilităţi. Aceste ameninţări pot fi atât interne – războaie civile, de
secesiune, de rebeliune, lovituri de stat etc., cât şi externe ameninţând forma de guvernământ, resursele
naturale sau energetice ale unui stat, integritatea teritorială, controlul asupra unor zone strategice etc.
În vederea consolidării şi apărărării securităţii naţionale, statele trebuie să se ocupe de
diminuarea vulnerabilităţilor în faţa factorilor interni sau externi invocaţi, securitatea naţională fiind
asigurată atunci când îşi poate menţine interesele naţionale în orice împrejurare, chiar şi în stare de
război. Până la cel de-al doilea război mondial, termenul de securitate era asociat celui de apărare,
având o conotaţie militară. Începând cu anul 1945, strategii americani au delimitat termenul de
securitate de cel de apărare naţională, distincţie preluată şi în Legea Securităţii Naţionale a S.U.A. în
anul 1947.
Definiţia securităţii naţionale = „atât protejarea valorilor statului cât şi a intereselor
economico-politice care ar putea ameninţa valorile fundamentale şi vitalitatea statului” SAU =
capacitatea de a controla condiţiile interne şi externe considerate necesare de opinia publică a unei
comunităţi pentru a se bucura de propria sa autonomie, prosperitate şi bunăstare.
Aşadar, ceea ce trebuie avut în vedere este evoluţia noţiunii de securitate naţională de la
protejarea şi păstrarea valorilor materiale şi constituţionale ale unui stat către protejarea ramurilor
economice, a mediului, a securităţii sociale, a calităţii vieţii populaţiei, aspecte ce ţin de politica
internă, domeniul economic devenind prioritar chiar înaintea celui militar.

2. Politica externă a statelor se referă la scopurile urmărite de statele naţionale şi la

instrumentele de natură politică, diplomatică, economico-militară care le angajează pentru a realiza
aceste scopuri. Statele moderne au, în opinia unor autori, patru scopuri comune: securitatea naţională,
autonomia, bunăstarea statului şi a cetăţenilor, statutul şi prestigiul statal. Formele de operare ale
statelor în politica externă sunt căutarea de interese şi soluţii comune în raporturi globale sau regionale
ori în relaţii bilaterale.
Un stat poate avea o atitudine activă care presupune atât iniţierea de acţiuni dar şi respingerea
acţiunilor iniţiate de alţii, exprimarea voinţei proprii, folosirea forţei sau altor forme de
intervenţionism dacă este cazul în scopul urmăririi interesului naţional.
Obiectivele fundamentale statelor sunt interesul securităţii naţionale, respectiv protejarea vieţii
populaţiei şi apărarea suveranităţii ţării, integritatea teritorială, protejarea sistemului statal propriu, a
sistemului economic şi politic faţă de presiuni exterioare.
Securitatea în sens obiectiv măsoară absenţa ameninţărilor la adresa valorilor dobândite, iar
într-un sens subiectiv absenţa temerii că asemenea valori vor fi atacate.
Ameninţările ce privesc : securitatea naţională, a cetăţenilor, a economiei, a mediului etc a dus
la necesitatea existenţei unei cooperări mult mai strânse între state la toate nivelurile întrucât
ameninţările non-tradiţionale vin din partea unor factori sau actori cu caracter sub statal şi care nu pot
fi gestionate prin mijloace militare.

3. Noţiunea de drept al securităţii internaţionale = starea de siguranţă caracterizată de absenţa

războiului şi a ameninţării cu războiul pe care umanitatea şi-o doreşte permanent.
Armamentul modern face imposibilă câştigarea absolută a unui război de către un stat fără ca
acesta să fie la nivel uman şi material afectat. A devenit clar că securitatea unui stat nu poate fi
asigurată numai prin mijloace proprii şi că este necesară cooperarea statelor în principal prin mijloace
diplomatice dar şi prin asocierea în vederea prevenirii apariţiei stărilor de tensiune şi a conflictelor
armate.
Securitatea internaţională = un proces politic multilateral, al cărui conţinut cuprinde
cooperarea statelor în scopul prevenirii pericolului războiului, menţinerii păcii în întreaga lume. Ca
stare a relaţiilor internaţionale, securitatea internaţională înseamnă lipsa ameninţării la buna
funcţionare, integritatea teritorială, suveranitatea şi independenţa sistemului politico-economic
existent al ţărilor.
Dreptul securităţii internaţionale
- în sens larg reprezintă totalitatea principiilor şi normelor unanim acceptate şi speciale,
îndreptate spre susţinerea păcii şi securităţii internaţionale, contracararea actelor de agresiune,
asigurarea securităţii politice, militare, economice, ecologice, alimentare, informaţionale a statelor,
precum şi a stabilităţii politice, economice şi sociale în lume; în sens mai restrâns, dreptul securităţii
internaţionale reprezintă totalitatea principiilor şi normelor unanim acceptate şi speciale, îndreptate
spre asigurarea securităţii militar-politice a statelor, spre prevenirea declanşării războiului şi
contracararea actelor de agresiune.
- ca orice ramură a dreptului internaţional, se bazează pe principiile generale ale dreptului
internaţional contemporan, iar baza juridică a dreptului securităţii internaţionale o constituie astfel de
principii fundamentale, cum ar fi: principiul de neaplicare a forţei sau a ameninţării cu forţa,
principiul de soluţionare paşnică a conflictelor internaţionale, de neamestec în treburile interne ale
statelor, de cooperare, de protejare a mediului ambiant, de dezarmare, precum principii speciale,
cum sunt principiul caracterului indivizibil al securităţii internaţionale şi principiul nepricinuirii
daunelor securităţii statelor.
Securitatea internaţională = stare a relaţiilor internaţionale, în cadrul căreia se creează
condiţii necesare pentru existenţa şi funcţionarea statelor, asigurarea suveranităţii lor depline,
independenţei politice şi economice, posibilităţii de a da ripostă presiunii militar -politice şi
agresiunii, relaţiilor lor de egalitate cu alte state.
Realităţile principale, fundamentale în domeniul securităţii:
1. Lupta ideologică nu poate sta la baza relaţiilor paşnice interstatale.
2. Războiul nuclear nu poate servi drept mijloc pentru atingerea scopurilor politice,
economice şi de alt ordin.
3. Securitatea internaţională poartă un caracter universal
4. Indivizibilitatea securităţii internaţionale.
Un loc deosebit în complexul de surse ale dreptului securităţii internaţionale revine
acordurilor bilaterale şi multilaterale inter-conexe. Aceste acorduri pot fi împărţite în următoarele
patru grupe: tratatele care stăvilesc extinderea înarmărilor din punct de vedere spaţial, acordurile
care limitează proliferarea armamentelor din punct de vedere cantitativ şi calitativ, acordurile care
interzic producerea unor anumite tipuri de armament şi prescriu distrugerea lor; tratatele orientate spre
eliminarea posibilităţii începutului incidental (nesancţionat) al unui război nuclear.
Dreptul securităţii internaţionale cunoaşte o serie de mijloace concrete de asigurare a
securităţii internaţionale, care reprezintă un ansamblu de metode în principal juridice îndreptate spre
menţinerea păcii, prevenirea conflictelor armate, dezarmarea parţială şi totală, fiind aplicate de către
state în mod individual sau colectiv.
4. Sistemul securităţii internaţionale - instituit în anul 1648 în rezultatul păcii din Westfalia, care a
pus capăt unui război sângeros de 30 de ani, este un sistem al echilibrului de putere. Iniţial, acest
sistem se limita doar la continentul european, care până în 1914 a cunoscut o perioadă de relativă
stabilitate: când un stat încerca să îşi sporească în mod unilateral puterea, celelalte se străduiau să îl
oprească. Conceptul acestui sistem era de constituire a unor astfel de alianţe, încât cel mai puternic
să fie învins prin forţele comune ale aliaţilor mai slabi. (balanţa de putere)
Procesul de slăbire a absolutismului monarhic şi de formare a statelor naţionale a fost însoţit de
crearea alianţelor militare, în scopul asigurării echilibrului de forţe între state. Efectele nefaste ale
tendinţelor de realizare a unor asemenea echilibre au dus, în mod inevitabil, la izbucnirea de noi
războaie. Concomitent, au apărut şi noi abordări privind modalităţile de înfăptuire a securităţii
internaţionale, atât în perioada interbelică, cât şi în cea postbelică.
Niveluri de securitate : - primul nivel, considerat cel de bază, este securitatea naţională, care ţine
de garantarea integrităţii teritoriale şi independenţei statale, de crearea unor condiţii interne prielnice
pentru dezvoltarea prosperă a societăţii şi cetăţenilor acestui stat.
- al doilea nivel este securitatea regională, care ţine de crearea în cadrul unui ansamblu de
state sau într-un spaţiu geografic concret a condiţiilor ce ar garanta convieţuirea paşnică a
subiecţilor acestui spaţiu, echilibrul intereselor naţionale ale acestora şi a forţelor de influenţă
externă şi, în sfîrşit, care ar asigura condiţiile în care fiecare subiect ar putea să îşi realizeze
strategiile proprii de securitate, fără a aduce prejudicii intereselor celorlalţi.
- al treilea nivel ţine de securitatea globală, adică de asigurare a condiţiilor egale şi reciproc
acceptabile pentru totalitatea membrilor comunităţii internaţionale prin excluderea riscurilor şi
ameninţărilor cu caracter global privind pericolul nuclear, ecologic, folosirea iraţională a resurselor
naturale etc.
5.Construcţii de securitate
Balanţa de putere = unul dintre conceptele fundamentale şi cele mai vechi ale relaţiilor
internaţionale, unii autori considerând că aceasta a apărut chiar înainte de existenţa unui sistem
internaţional propriu-zis. Istoricul Tucidide considera că între oraşele state ale Greciei antice exista o
balanţă a puterii,
Autorii moderni au însă două perspective asupra apariţiei conceptului de balanţă de putere
a) balanţa de putere în sensul unui anumit echilibru este una profund naturală şi este o
caracteristică a comportamentului uman. Balanţa de putere este un instrument al relaţiilor
internaţionale ce funcţionează la nivel interstatal şi nu în interiorul unui stat unitar, ea este un
instrument exclusiv folosit de către actorii internaţionali în relaţiile dintre aceştia.
b) un instrument al relaţiilor internaţionale, însă o realitate intrinsecă a acestuia ce a apărut mai
degrabă într-un context subsistemic.
Toţi autorii însă au considerat că balanţa de putere este un concept cu sensuri multiple şi care
conţine trei dimensiuni: una descriptivă, una normativă şi una acţională.
Balanţa de putere reprezintă
- o stare de lucruri în care nicio putere nu se află într-o putere preponderentă şi nu poate face
legea pentru alţii.
- este o stare de fapt care se referă la o distribuţie uniformă a puterii în sistem şi care asigură o
egalitate relativă de capacitate relativă între marile puteri ale sistemului. (practic situaţia zilelor noastre
în care polii subsistemului european sunt: Marea Britanie, Franţa, Italia, Germania şi Spania, ceea ce
duce la o balanţă de putere considerată echilibrată chiar dacă aceste state nu au capacităţi egale)
- din perspectiva unui echilibru, balanţa de putere reprezintă practic un principiu al
dezirabilităţii distribuţiei echitabile a puterii, ceea ce face ca balanţa de putere să aibă un pronunţat
caracter schimbător.
- o formă de acţiune internaţională şi se referă la menţinerea echilibrului, fapt ce implică o
acţiune deliberată a unui stat de a menţine balanţa de putere. În situaţia unei balanţe de putere statele
pot alege dintre trei strategii majore de acţiune în sistemul internaţional. O primă cale ar fi
balansarea (balancing) prin două tipuri specifice de acţiune: alianţa sau coaliţia, respectiv prin
balansarea în sensul îndeplinirii rolului de echilibrator. O a doua strategie este alinierea ce se referă
la ataşarea unui stat la partea cea mai puternică dintr-un conflict, aşa cum este percepută de către statul
în cauză, motivaţia pentru o astfel de acţiune ar fi supravieţuirea statului respectiv sau obţinerea de
beneficii rezultate de pe urma conflictului, ori pasarea responsabilităţii. O a treia strategie a unui stat
se referă la o perspectivă ideologică legată de relaţia politică dintre state şi relaţia politică dezirabilă
dintre state, cele două perspective ideologice fiind: instabilitate şi război, sau stabilitate şi pace.
Alianţele militare = promisiunea unei asistenţe militare mutuale între două sau mai multe state
suverane, accentuând importanţa angajamentului reciproc al statelor în cadrul alianţei prin intermediul
promisiunilor pe care şi le fac, alianţa fiind privită ca o asociaţie formală de state ce are în vederea
folosirea sau împiedicarea folosirii forţei militare în condiţii specificate şi împotriva unor state din
afara alianţei.
Caracteristici ale alianţei
1. caracterul formal
2. obligativitatea intervenţiei -prin semnarea tratatului promit un ajutor reciproc specific.
3. caracter permanent şi sunt structurate în jurul unor interese comune.
4. scopul ei, fundamental militar sau de maximizare a securităţii, secundar politic
5. componenţa acestora, ele putând fi formate numai dintre state, fiind excluse entităţile
politice şi economice transnaţionale, organizaţiile guvernamentale internaţionale, organizaţiile non-
guvernamentale internaţionale, grupările revoluţionare, de gherilă etc.
6. reciprocitatea, obligativitate legală şi morală a respectării angajamentului
 Alianţele se pot clasifica pe de o parte în modelul garanţiilor ce presupune o formalitate care
consemnează interesul unui stat, interes existent chiar şi în absenţa respectivului tratat, dar şi modelul
procurării de ajutor ce presupune necesitatea atragerii ajutorului unui alt stat, ajutor ce nu ar fi oferit în
absenţa unui tratat de asociere.
Pentru alţii alianţele se pot clasifica în două modele, unul bazat pe balansare, respectiv pe
intrarea în conflict de partea părţii celei mai slabe, cu scopul de a înclina balanţa de forţe până la
echilibrare, cel de-al doilea model fiind alinierea – intrarea în conflict de partea părţii pe care o
percepi ca fiind mai puternică sau potenţială câştigătoare a confruntării cu scopul de a obţine diferite
beneficii .
Criterii de clasificare a alianţelor: formal, respectiv informal, numărul de membrii ai unei
alianţe, direcţiile în care aliaţii îşi asumă angajamente ceea ce împarte alianţele în unilaterale,
bilaterale sau multilaterale, puterea relativă a statelor aliate (alianţe simetrice sau asimetrice), scopul
alianţei (alianţe ofensive, alianţe defensive), durata alianţei (alianţe permanente, alianţe conjuncturale),
momentul constituirii alianţei (în timp de pace sau în timp de război).
Securitatea colectivă = totalitatea acţiunilor comune ale statelor şi organismelor internaţionale,
orientate spre prevenirea şi eliminarea oricărui pericol ce ameninţă pacea şi securitatea internaţională,
spre curmarea actelor de agresiune şi de violare a păcii . Una din formele de luptă a statelor contra
agresiunii, un concept, în al cărui temei mai multe state îşi asumă obligaţia de a se ajuta unul pe
altul, inclusiv cu mijloace militare; în cazul în care o agresiune va fi îndreptată împotriva unuia dintre
ele, se va considera că agresiunea dată este îndreptată împotriva tuturor celorlalte. Conceptul
securităţii colective este îndreptat împotriva aplicării ilegale a forţei de către unul sau câteva state din
cadrul grupului de state care formează sistemul securităţii colective însuşi, şi nu împotriva unei
ameninţări externe .
Securitatea colectivă se întemeiază în principiul indivizibilităţii păcii, în fundamentarea ei,
pornindu-se de la ideea că agresiunea, indiferent împotriva cui şi unde va fi săvârşită, reprezintă o
încălcare a păcii generale.
Sistemul universal de securitate colectivă -prevăzut de Statutul ONU, este principalul
instrument de menţinere a păcii şi de prevenire a războaielor, a fost creat Consiliul de securitate ca
organism specializat (măsuri, competenţe).
Sistemele regionale de securitate colectivă - organizaţii care asigură securitatea pe diferite
continente sau regiuni şi se bazează pe tratate sau acorduri. Evitarea oricărui conflict local, care se
poate uşor transforma într-un război de proporţii, impune statele de a-şi uni eforturile în lupta pentru
pace la diferite niveluri, care se caracterizează prin următoarele:
Eficienţa reală a sistemelor regionale de securitate colectivă poate fi asigurată numai cu
condiţia că în ele vor participa absolut toate statele din regiune.
Regimul de securitate = o instituţie bazată pe negocierile dintre actori mai cu seamă că ea
are o natură mai degrabă politică ce domină scena relaţiilor internaţionale dar se pot constitui în orice
domeniu al vieţii internaţionale, respectiv în economie, în mediu, securitate, drepturile omului,
transporturi, comunicaţii etc. Regimurile internaţionale se stabilesc de obicei pe bază de reciprocitate
de către actori suverani care au interese comune iar acceptul părţilor este singura garanţie a respectării
convenţiei dintre acestea întrucât nu există o autoritate centrală care să poată să urmărească sau să
sancţioneze nerespectarea obligaţiilor asumate de părţi ( ex GATT apoi OMC, CSCE . apoi OSCE).
Din punct de vedere al compunerii acestor comunităţi ele pot fi: amalgamate, bazată pe o
guvernare comună (comunităţi ce au stat la baza apariţiei statelor federale) sau pluraliste, în care
unităţile componente îşi păstrează independenţa însă nu concep posibilitatea izbucnirii unui război
între ele. Practic este vorba despre o integrare prin atingerea unui sens al comunităţii bazat pe
comunicare socială, creşterea mobilităţii persoanelor, a legăturilor economice, a tranzacţiilor
interumane transfrontaliere.

Test de autoevaluare
1. Definiţi conceptul de securitate naţională
2. Precizaţi cauzele şi scopurile invocării securităţii naţionale.
3. În situaţia unei balanţe de putere statele pot alege trei strategii majore de acţiune în sistemul
internaţional. Precizaţi şi argumentaţi cele trei strategi.
4. Descrieţi alianţele militare enumerând caracteristicile şi scopul acestora
 Exerciţiu
1. Cum apreciati ca este politica României ca stat membru NATO şi UE in materia
securitatii nationale ? Argumentati.
Lumea pe care o trăim, o lume interdependentă, este din ce în ce mai complexă şi adesea
periculoasă, faţă de care cetăţenii români devin tot mai conştienţi. Creşterea terorismului şi
ameninţarea cu propagarea rapidă a diverse maladii infecţioase la scară planetară sunt o provocare
pentru societatea noastră şi afectează sentimentul de securitate care joacă un rol primordial în calitatea
vieţii. Românii înţeleg această nouă realitate. Ei ştiu că ameninţările securităţii individuale şi ale
securităţii publice nu sunt singurele probleme cărora ţara trebuie să le facă faţă. De asemenea,
România, în materie de securitate, trebuie să facă faţă aceloraşi provocări ca şi celelalte state ale lumii.
Este vorba de terorismul internaţional, de proliferarea armelor de distrugere în masă, de criminalitatea
organizată, de traficul de armament, de droguri, de fiinţe umane etc.
Pentru a răspunde acestor provocări, România duce o politică de securitate naţională adecvată,
în sensul că aceasta din urmă este concepută ca un cadru strategic şi un plan de acţiune pentru ca
guvernul să facă faţă ameninţărilor prezente şi viitoare.
Politica de securitate naţională a României este stipulată cu claritate în Carta albă a securităţii şi
apărării naţionale.
Pornind de aici se poate afirma că politica de securitate naţională este axată pe trei interese
fundamentale în materie de securitate.
În primul rând, este vorba de protejarea României şi a românilor (în ţară şi în străinătate). În
timp ce ameninţările cărora este expusă ţara noastră evoluează, interesele noastre în materie de
securitate persistă. Interesul primordial al ţării noastre în materie de securitate naţională este să se
protejeze pe sine şi pe cetăţenii săi, acasă şi în străinătate. În acest scop, guvernul trebuie să protejeze
nu doar securitatea fizică a românilor, ci şi valorile lor fundamentale şi principalele instituţii ale
statului.
Al doilea interes al României în materie de securitate este de a se asigura că ţara nu reprezintă
o sursă de ameninţări ce vizează pe aliaţii săi. De altfel, România este percepută, acum, de aliaţii săi,
dar şi de celelalte state, nu ca un consumator, ci ca un generator de securitate în regiune şi în lume.
Evenimentele petrecute în lume în ultimii ani, la adresa securităţii naţionale, regionale şi
internaţionale au demonstrat că orice stat al lumii poate deveni ţinta unor ameninţări de securitate. De
aici, necesitatea colaborării statelor pentru a lupta concertat împotriva acestor ameninţări.
Cel de-al treilea interes de securitate al României priveşte contribuţia ţării noastre la
securitatea internaţională. România contribuie la securitatea internaţională, chiar atunci când
interesele noastre în materie de securitate nu sunt direct afectate. Ca urmare a evoluţiei mediului
internaţional de securitate, numărul ameninţărilor externe ce ar putea avea o incidenţă asupra
securităţii naţionale a României a crescut totuşi. Datorită dublului său statut – membru NATO şi UE -,
România este implicată în activităţi de combatere a terorismului internaţional, a crimei organizate, a
traficului de droguri etc. De aceea, ea poate deveni oricând ţinta unor atacuri teroriste sau a altor tipuri
de ameninţări de securitate. Prin urmare, este absolut necesar ca ea să-şi asigure atât instrumentele
proprii de răspuns la aceste ameninţări, cât şi cele obţinute prin apelul la structuri regionale (de
exemplu, ale UE) şi internaţionale (de exemplu ale NATO).
La baza acestor interese stau valorile pe care România şi cetăţenii săi le promovează atât pe plan
intern, cât şi extern, întrucât nu există un conflict între aceste valori şi angajamentele privind
securitatea naţională. România, ca stat membru al Uniunii Europene, manifestă un ataşament profund
faţă de democraţie, de primordialitatea dreptului, a respectului drepturilor persoanei şi al pluralismului.
Securitatea naţională are ca scop să preîntâmpine ameninţările ce riscă să mineze securitatea
statului sau a societăţii. Aceste ameninţări, în general, pot fi îndepărtate, printr-o acţiune concertată a
instituţiilor competente ale statului, pentru că indivizii şi colectivităţile nu au capacitatea de a le face
faţă prin propriile mijloace. Totodată, securitatea naţională este strâns legată de securitatea personală şi
de securitatea internaţională.
Politica de securitate naţională a României, ca stat membru al Uniunii Europene/UE şi, în
acelaşi timp de membru al NATO, este parte integrantă a politicii de securitate a Europei, mai exact
Politica Externă de Securitate Comună.
 Între Politica de securitate naţională a României, ca stat membru al Uniunii Europene/UE şi al
NATO, şi Politica Externă de Securitate Comună există raporturi ce trebuie analizate pe două niveluri:
general şi particular.
Nivel general, reprezintă un cadru de manifestare a intereselor de securitate ale statelor
membre ale Uniunii. Însă, există şi interese naţionale în materie de securitate, care pot avea şi alt cadru
de manifestare decât cel oferit de Uniune prin intermediul Politicii Europene de Securitate şi Apărare.
Astfel, statele membre ale Uniunii au relaţii diverse şi cu alte state şi organizaţii regionale şi
internaţionale, în mod individual, ceea ce se poate exprima prin interese comune într-un anumit
domeniu şi spaţiu. De exemplu, Uniunea Europeană, ca entitate, are relaţii economice cu China sau
altă ţară, dar şi un stat membru poate avea raporturi economice şi de altă natură cu acelaşi stat, ca şi
Uniunea.
La nivel particular, adică al fiecărui stat membru, interesele naţionale de securitate se apără şi
promovează de către fiecare ţară în parte. De aceea, fiecare stat dezvoltă capacităţi militare şi civile
adecvate obiectivelor şi scopurilor în materie de securitate pe care şi le propune. Aceasta întrucât
fiecare stat membru are şi o politică proprie de securitate şi apărare naţională pe care o promovează şi
prin alte mijloace şi în alt cadru decât cel oferit de Uniunea Europeană.
Interesele naţionale în materie de securitate au elemente comune tuturor statelor membre, dar şi
componente diferenţiate, specifice fiecărei ţări din UE.

Exerciţiu 2. Care construcţie de securitate vi se pare mai eficientă în prezent şi care sunt
considerentele ?

Modulul VII.
Istoricul trăsăturile şi clasificarea organizaţiilor internaţionale

Unitatea de învăţare:
1. Istoric şi trăsături
2. Caracteristicile organizaţiilor interguvernamentale
3. Criterii de clasificare a organizaţiilor internaţionale
Timp alocat: 0,5 h
Bibliografie:
1. Raluca Miga Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006
2. Livia Dumitrescu, Relaţii şi organizaţii internaţionale, ed. Aius, Craiova, 2008

1.Istoric şi trăsături
Constituirea organizaţiilor internaţionale este o consecinţă a organizării politice a societăţii
internaţionale, ca o reacţie la anarhia rezultată din conflictele internaţionale şi la fragilitatea echilibrului
care se realizează temporar. Constituirea de organizaţii internaţionale mai este asociată cu transpunerea în
plan internaţional a conceptului şi practicii federalismului, ca proces de asociere între state, de
instituţionalizare a raporturilor dintre ele, în vederea realizării unui scop comun.
Principiul instituţionalizării raporturilor dintre diferite entităţi statale, prin intermediul asocierii, a fost
consacrat încă din antichitate. Regulile Confederaţiilor ateniene - libertatea de adeziune şi egalitatea dintre
membri - sunt reţinute de dreptul internaţional şi materializate de abia în secolul al XlX-lea, prin
constituirea în anul 1865 a primei organizaţii internaţionale interguvernamentale, în înţelesul dat
actualmente acestui termen, şi anume: Uniunea Telegrafică Internaţională. Anterior însă au fost
înfiinţate, pentru rezolvarea problemelor de comunicaţiilor pe fluviile internaţionale, cele două comisii
fluviale - Comisia Centrală a Rinului şi Comisia Europeană a Dunării. Până la primul război mondial,
organizaţiile create vizau mai ales domeniul tehnico-economic.
În perioada interbelică a luat fiinţă prima mare organizaţie politică internaţională, cu vocaţie
universală - Societatea Naţiunilor. Aceasta a cuprins, ca părţi contractante, toate statele suverane existente
în acea perioadă, cu excepţia SUA, deşi organizaţia s-a constituit la iniţiativa preşedintelui american – W.
Wilson. Tot în această perioadă se continuă procesul creării de noi organizaţii (Organizaţia Internaţională a
Muncii, Comisia Internaţională de Navigaţie Aeriană) care prefigurează sistemul instituţiilor specializate
ale ONU, instituit după al doilea război mondial şi ia fiinţă, pentru prima dată în istoria societăţii
internaţionale, o organizaţie internaţională cu competenţe jurisdicţional, Curtea Permanentă de Justiţie
Internaţională.
Perioada postbelică a fost prolifică din perspectiva constituirii de noi organizaţii internaţionale: a
fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite, iar aceasta a creat alte 17 organizaţii ca „instituţii specializate”
ale ONU.
Au luat fiinţă, de asemenea, alte organizaţii legate funcţional şi juridic de ONU (Agenţia
Internaţională pentru Energie Atomică, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare, înaltul
Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi etc.) şi s-au dezvoltat organizaţiile politice sau economice
cu caracter regional sau subregional din Europa, America Latină, Asia şi Africa.
Caracteristic acestei perioade este înfiinţarea de organisme regionale de cooperare politică şi
militară (NATO, Pactul de la Varşovia, ANZUS), ca şi a celor de integrare economică regională
(Comunităţile Economice Europene şi CAER).
Cauzele ce au dus la apariţia şi apoi diversificarea organizaţiilor internaţionale
- necesitatea prevenirii războiului şi reglementării regulilor purtării acestuia, mai ales în
condiţiile descoperirii, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a unor noi arme de distrugere în masă,
care prezentau pericolul „mondializării” conflictelor militare. De altfel, tocmai prevenirea unui nou război
şi menţinerea păcii au constituit scopul primordial atât al constituirii Societăţii Naţiunilor cât şi al
Organizaţiei Naţiunilor Unite
- interdependenţele din procesele de dezvoltare a naţiunilor, care impun cooperarea între state în
forme care să permită o asociere liberă care urmăreşte atât realizarea intereselor comune dar respectă şi
interesele particulare ale membrilor asociaţiei. Revoluţia industrială şi dezvoltările în domeniul ştiinţei au
amplificat contactele internaţionale, a căror coordonare se putea realiza prin intermediul organizaţiilor
internaţionale care puteau favoriza cooperarea între state în multiple domenii. Domeniile în care, după al
doilea război mondial, interdependenţele apar cel mai manifest privesc comerţul, relaţiile monetare şi
financiare, transferul de tehnologie şi dezvoltarea regională. Transferul de cunoştinţe tehnice face obiectul
Consiliului Economic şi Social al ONU şi al majorităţii instituţiilor specializate ale acestei organizaţii, iar
tendinţa înlăturării pe plan regional a barierelor circulaţiei libere a bunurilor, serviciilor, capitalului şi
persoanelor, în scopul constituirii unor politici economice comune, este cel mai elocvent ilustrată de
constituirea şi, apoi, evoluţia Comunităţilor Economice Europene.
- problemele actuale ale societăţii internaţionale care au căpătat un evident caracter global,
printre acestea sunt: creşterea populaţiei, sărăcia şi alimentaţia, controlul deteriorării mediului, epuizarea
unor resurse, valorificarea resurselor marine, utilizarea spaţiului cosmic. Chiar dacă nu se poate afirma că
aceste probleme sunt pe deplin soluţionate sau controlate, eforturile comunităţii internaţionale de a le
gestiona s-au materializat în asocierea acestor eforturi în cadrul unor organizaţii internaţionale ce asigură
raporturi de interdependenţă şi cooperare .
Statele continuă să fie entităţile politice dominante ale sistemului contemporan de relaţii
internaţionale, ele fiind libere să admită sau să refuze reglementarea conflictelor dintre ele prin intermediul
unei organizaţii internaţionale, ele pot accepta deciziile sau revendicările organizaţiei sau pot refuza
cooperarea pentru punerea lor în aplicare, mijloacele de constrângere fiind acţiunea altor state, căci
organizaţiile internaţionale nu dispun de mijloace independente pentru aplicarea unor măsuri coercitive
Principala funcţie a organizaţiilor este să furnizeze mijloacele de cooperare între state în domenii
în care acestea au interese comune sau în domeniile în care cooperarea asigură avanstaje pentru toate
statele sau pentru un mare număr al acestora.
Rolul organizaţiilor internaţionale
- oferă atât cadrul în care sunt luate deciziile de a coopera dar şi mecanismele necesare pentru
transpunerea acestor decizii în acţiuni concrete. Recurgerea tot mai frecventă în ultimii ani la Organizaţia
Naţiunilor Unite, în special la principalul său organ pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale -
Consiliul de Securitate – demonstrează încrederea sporită a statelor în capacitatea organizaţiilor
internaţionale de a răspunde scopurilor pentru care au fost create.
- instrumente indispensabile în cadrul sistemului internaţional, cu precădere în domeniile economic
şi social şi în sfera drepturilor omului. Bilanţul organizaţiilor universale sau regionale de cooperare în
domeniul dezvoltării economice şi sociale prin asistenţă tehnică, ajutor financiar sau promovarea
comerţului, ca şi mecanismele instituite pentru protecţia drepturilor omului, poate fi considerat
favorabil.
- facilitarea relaţiilor de cooperare în raporturile internaţionale se desfăşoară prin multiplele
contacte dintre reprezentanţii diferitelor naţiuni pe care ele le facilitează, în scopul promvării
intereselor comune ale întregii comunităţi internaţionale. Organizaţiile internaţionale asigură o
multitudine de forumuri de dezbateri şi canale de negocieri şi consultări ce au drept scop găsirea de soluţii
pentru problemele globale sau regionale aşadar organizaţiile internaţionale servesc atât ca instrumente de
înlesnire a cooperării dintre naţiuni cât şi ca instrumente de creştere a nivelului conştiinţei privind realităţile
unei lumi interdependente ale cărei provocări au un caracter global, oferind şi mijloacele desfăşurării
procesului de integrare şi agregare a intereselor statale cele mai diverse.

2. Caracteristicile organizaţiilor interguvernamentale

Definiţia: Organizaţia internaţională este ,,O asociere de state, constituite prin tratat, înzestrată
cu o constituţie şi organe comune şi posedând o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor
membre” dar şi ca ,,o asociaţie de state, stabilită prin şi bazată pe un tratat, care urmareşte scopuri
comune şi care are organe speciale proprii, îndeplinind funcţii particulare înăuntrul organizaţiei”
Elemente specifice:
- scopul/obiectivul comun urmărit de statele care compun prin voinţa lor asocierea
respectivă. Excepţiile, de altfel foarte limitate, în favoarea reprezentării parlamentare (Consiliul
Europei, NATO, Uniunea Europeană), sau a unor segmente sociale (patronat sau sindicate, în
cazul Organizaţiei Internaţionale a Muncii) nu fac decât să confirme această regulă
- asocierea dintre state sub forma unei structuri cu personalitate juridică proprie de cea a
statelor se realizează în baza acordului de voinţă al statelor exprimată în mod expres sub
forma unui tratat multilateral, indiferent de denumirea acestuia (Cartă, Statut, Constituţie, Pact
etc.), care conţin angajamente mutuale de cooperare a statelor în cadrul organizaţiei şi care sunt
opozabile tuturor membrilor
- existenţa unei structuri instituţionale proprii, respectiv a unor organe cu funcţionare
periodică sau permanentă prin intermediul cărora să îşi desfăşoare activitatea potrivit statutului,
între care unul compus în mod obligatoriu din reprezentanţii tuturor ţărilor membre
- asocierea se stabileşte şi să se desfăşoară în baza normelor de drept internaţional. O
convenţie între două sau mai multe state crearea unei entităţi internaţionale trebuie să fie
responsabilă faţă de cele două sau mai multe state, nu poate avea statut de organizaţie
internaţională dacă ea a fost constituită şi acţionează potrivit sistemului juridic intern al unuia
dintre parteneri sau al mai multora.

3. Criterii de clasificare a organizaţiilor internaţionale

Numărul organizaţiilor internaţionale şi specializările lor au crescut considerabil, ceea ce a
impus necesitatea clasificării lor după anumite criterii şi anume:
1. Din punctul de vedere al vocaţiei lor, se disting:
-organizaţii cu caracter universal,
- organizaţii cu caracter regional,
- organizaţii cu caracter subregional.
2. După calitatea membrilor, organizaţiile internaţionale se împart în:
- organizaţii guvernamentale; şi
- organizaţii neguvernamentale.
3. După competenţa organizaţiilor internaţionale în domeniul relaţiilor internaţionale,
distingem:
- organizaţii cu competenţă generală sau cu vocaţie de universalitate; şi
- organizaţii cu competenţă specială.
4. După posibilitatea de participare la organizaţiile internaţionale, acestea se împart în:
- organizaţii deschise participării tuturor statelor lumii şi altor entităţi
- organizaţii închise, la care participă numai statele fondatoare. Trăsătura acestor organizaţii o
constituie caracterul lor omogen
5. După obiectul de activitate al organizaţiei internaţionale, acestea se clasifică în organizaţii
economice, politice, comerciale, culturale, ştiinţifice, militare.
 6. În funcţie de activitatea organizaţiei se face distincţia între organizaţii interstatale
(preponderente); organizaţii suprastatale.
7. Criteriul structurii instituţionale conduce la clasificarea în organizaţii internaţionale de cooperare
şi organizaţiile denumite de integrare sau supranaţionale, ce pot fi socotite organizaţii de subordonare.

Test de autoevaluare
1.Care au fost factorii care au determinat apariția si diversificarea organizațiilor internaționale?
2.Definiţii organizațiile internaționale.
3. Prezentaţi caracteristicile organizaţiilor internaţionale
4. Prezentaţi clasificările organizaţiilor internaţionale în funcţie de diferite criterii

Exerciţiu
1. Care au fost premizele constituirii organizaţiilor internaţionale şi care au fost
împrejurările mondiale concrete.
Rezolvare : Din punctul de vedere al sociologiei relaţiilor internaţionale, constituirea organizaţiilor
internaţionale este o consecinţă a organizării politice a societăţii internaţionale, ca o reacţie la anarhia
rezultată din conflictele internaţionale şi la fragilitatea echilibrului care se realizează temporar. Constituirea
de organizaţii internaţionale mai este asociată cu transpunerea în plan internaţional a conceptului şi practicii
federalismului, ca proces de asociere între state, de instituţionalizare a raporturilor dintre ele, în vederea
realizării unui scop comun.
Principiul instituţionalizării raporturilor dintre diferite entităţi statale, prin intermediul asocierii, a fost
consacrat încă din antichitate. Regulile Confederaţiilor ateniene - libertatea de adeziune şi egalitatea dintre
membri - sunt reţinute de dreptul internaţional şi materializate de abia în secolul al XlX-lea, prin
constituirea în anul 1865 a primei organizaţii internaţionale interguvernamentale, în înţelesul dat
actualmente acestui termen, şi anume: Uniunea Telegrafică Internaţională. Acest moment a fost precedat
de înfiinţarea, impusă de problematica comunicaţiilor pe fluviile internaţionale, a celor două comisii
fluviale - Comisia Centrală a Rinului şi Comisia Europeană a Dunării.
Până la primul război mondial, organizaţiile create vizau mai ales domeniul tehnico-economic. În
perioada dintre cele două războaie mondiale a luat fiinţă prima mare organizaţie politică internaţională, cu
vocaţie universală - Societatea Naţiunilor. Aceasta a cuprins, ca părţi contractante, toate statele suverane
existente în acea perioadă, cu excepţia SUA, deşi organizaţia s-a constituit la iniţiativa preşedintelui
american – W. Wilson. Tot în această perioadă se continuă procesul creării de noi organizaţii (Organizaţia
Internaţională a Muncii, Comisia Internaţională de Navigaţie Aeriană) care prefigurează sistemul
instituţiilor specializate ale ONU, instituit după al doilea război mondial şi ia fiinţă, pentru prima dată în
istoria societăţii internaţionale, o organizaţie internaţională cu competenţe jurisdicţional, Curtea
Permanentă de Justiţie Internaţională. În timpul celui de al doilea război mondial şi în perioada ce i-a
urmat, cea mai prolifică din punctul de vedere al constituirii de noi organizaţii internaţionale a fost creată
Organizaţia Naţiunilor Unite care a creat alte 17 organizaţii ca „instituţii specializate” ale ONU.
Au luat fiinţă, de asemenea, alte organizaţii legate funcţional şi juridic de ONU şi s-au dezvoltat
organizaţiile politice sau economice cu caracter regional sau subregional din Europa, America Latină, Asia
şi Africa. Caracteristic acestei perioade este înfiinţarea de organisme regionale de cooperare politică şi
militară (NATO, Pactul de la Varşovia, ANZUS), ca şi a celor de integrare economică regională
(Comunităţile Economice Europene şi CAER).
Apariţia şi apoi diversificarea organizaţiilor internaţionale a fost determinată de o multitudine de
factori. Primul ar fi necesitatea prevenirii războiului şi reglementării regulilor purtării acestuia, mai ales
în condiţiile descoperirii, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a unor noi arme de distrugere în
masă, care prezentau pericolul „mondializării” conflictelor militare. De altfel, tocmai prevenirea unui nou
război şi menţinerea păcii au constituit scopul primordial atât al constituirii Societăţii Naţiunilor cât şi al
Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Un al doilea factor determinant în apariţia şi proliferarea organizaţiilor internaţionale are în vedere
interdependenţele care apar în procesele de dezvoltare a naţiunilor. Acestea impun cooperarea între state
în forme care să permită o asociere liberă care urmăreşte atât realizarea intereselor comune dar respectă şi
interesele particulare ale membrilor asociaţiei. Revoluţia industrială şi dezvoltările în domeniul ştiinţei au
amplificat contactele internaţionale, a căror coordonare se putea realiza prin intermediul organizaţiilor
internaţionale care puteau favoriza cooperarea între state în multiple domenii. Domeniile în care, după al
doilea război mondial, interdependenţele apar cel mai manifest privesc comerţul, relaţiile monetare şi
financiare, transferul de tehnologie şi dezvoltarea regională. Cel mai important mecanism pentru
promovarea şi reglementarea comerţului internaţional a fost Acordul General pentru Tarife şi Comerţ
(GATT) din 1947, ale cărui principii de bază au fost incorporate Organizaţiei Internaţionale de
Comerţ, constituită în anul 1995. Relaţiile financiare şi monetare internaţionale au ca principal cadru
organizatoric instituţiile create la Bretton Woods în 1945: Fondul Monetar Internaţional şi Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Transferul de cunoştinţe tehnice face obiectul Consiliului
Economic şi Social al ONU şi al majorităţii instituţiilor specializate ale acestei organizaţii, iar tendinţa
înlăturării pe plan regional a barierelor circulaţiei libere a bunurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor, în
scopul constituirii unor politici economice comune, este cel mai elocvent ilustrată de constituirea şi, apoi,
evoluţia Comunităţilor Economice Europene.
Un al treilea factor, cu o influenţă hotărâtoare în evoluţia recentă a organizaţiilor internaţionale
este legat de problemele actuale ale societăţii internaţionale, ale căror proporţii globale nu pot fi supuse
decât unui tratament global. Printre acestea sunt: creşterea populaţiei, sărăcia şi alimentaţia, controlul
deteriorării mediului, epuizarea unor resurse, valorificarea resurselor marine, utilizarea spaţiului cosmic.
Chiar dacă nu se poate afirma că aceste probleme sunt pe deplin soluţionate sau controlate, eforturile
comunităţii internaţionale de a le gestiona s-au materializat în asocierea acestor eforturi în cadrul unor
organizaţii internaţionale ce asigură raporturi de interdependenţă şi cooperare între state în variate domenii.
Exerciţiu 2. Care este argumentul în favoarea interdependenţei dintre organizaţiile
internaţionale?

Modulul VIII.
Crearea organizaţiilor internaţionale.
Personalitatea lor juridică. Forme de participare

Unitatea de învăţare:
1. Actul constitutiv al organizaţiilor internaţionale
2. Personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor internaţionale
3. Forme de manifestare a personalităţii juridice
4. Dizolvarea organizaţiilor internaţionale
5. Participarea la activităţile organizaţiilor internaţionale
Timp alocat: 0,5 h
Bibliografie:
1. Raluca Miga Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006
2. Livia Dumitrescu, Relaţii şi organizaţii internaţionale, ed. Aius, Craiova, 2008

1. Actul constitutiv al organizaţiilor internaţionale

Actul de naştere al unei organizaţii internaţionale îmbracă forma unui tratat multilateral,
respectiv un acord de voinţă, în formă scrisă, care pentru a-şi produce efectele trebuie să fie supus
ratificării statelor părţi. Înţelegerea dintre state pentru crearea unei organizaţii internaţionale poate îmbrăca
însă şi forma unui acord în formă simplificată.
Instrumentul juridic de constituire a organizaţiei :
- trebuie să corespundă normelor de drept internaţional şi ca atare să aibă valabilitate pentru a putea
da naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina statelor membre şi a organelor
- nu se limitează numai la proclamarea constituirii unei organizaţii internaţionale ci reglementează
şi problemele legate de funcţionarea organizaţiei, scopurile urmărite de organizaţie, principiile în baza
cărora ea urmează să funcţioneze, condiţiile cerute statelor pentru obţinerea calităţii de membru,
compoziţia şi competenţa organelor de conducere şi executive ale organizaţiei şi, privilegiile şi
imunităţile de care aceasta se poate bucura
- poate cuprinde dispoziţii privind interpretarea sau revizuirea sa, precum şi natura amendamentelor
care i se pot aduce.
 - poate fi alt document juridic distinct, nu trebuie să fie redactat, în mod obligatoriu, în forma unui
instrument unic, de regulă se prezintă sub forma unui tratat multilateral.
- presupune negocierea tratatului în cauză, semnarea şi ratificarea lui cu formularea de rezerve la
acesta şi intrarea lui în vigoare
- negocierea şi adoptarea actului constitutiv se produce de obicei în cadrul unei conferinţe
diplomatice, convocate la iniţiativa unor state ce urmăresc constituirea organizaţiei, sau de către o
organizaţie existentă, la iniţiativa unora din membrii acesteia.
- proiectul textului de tratat este redactat de un comitet pregătitor al conferinţei, este dezbătut
şi amendat şi adoptat în timpul conferinţei conform regulamentului său de ordine interioară, care poate
prevedea. Negocierea se încheie prin semnarea actului constitutiv care echivalează cu autentificarea textului
negociat. Uneori, statele semnatare urmează o procedură ulterioară prin care să îşi exprime consimţământul
de a fi legat prin tratat, respectiv ratificare, acceptare sau aprobare. Statele care n-au participat la
negocierea şi semnarea actului constitutiv al unei organizaţii internaţionale pot deveni ulterior părţi ale
acestui tratat prin aderare, dacă o asemenea posibilitate este prevăzută în actul constitutiv.
Un stat poate formula rezerve la un tratat multilateral în legătură cu aplicarea uneia sau unora din
prevederile acestuia. Rezervele pot fi formulate odată cu semnarea tratatului, cu prilejul aprobării,
acceptării sau ratificării acestuia, ori în momentul aderării. În principiu, o rezervă modifică într-o anumită
măsură obligaţiile statului care o formulează, faţă de tratat şi, implicit, faţă de celelalte state părţi la acesta
însă egalitatea între membrii şi uniformitatea de tratament care stă la baza funcţionării organizaţiilor
internaţionale nu admite practica formulării de rezerve.
2. Personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor internaţionale
Teoretic, interpretând în sens strict noţiunea de entitate cu personalitate juridică, s-ar putea aprecia că
doar statele ce se bucură de teritoriu, populaţie şi guvern, pot avea personalitate juridică internaţională, pot
fi subiecte de drept internaţional. Dar întrucât statele, prin exprimarea voinţei proprii şi suverane pot
crea entităţi internaţionale cu personalitate distinctă de cea a statelor, rezultă că şi aceste entităţi astfel
create învestite cu anumite funcţii şi competenţe pentru realizarea unor interese comune au o
personalitate juridică internaţională proprie.
Actul constitutiv al fiecărei organizaţii internaţionale delimitează domeniul în care se manifestă
personalitatea juridică internaţională a oricărei organizaţii internaţionale, iar actele constitutive ale unor
organizaţii internaţionale prevăd expres că organizaţiile respective au personalitate juridică în dreptul
internaţional. Alte acte constitutive, însă, (chiar Carta ONU), nu conţin însă o asemenea prevedere,
considerând că ea este implicită din însăşi crearea organizaţiei, prin împuternicirea acesteia cu atribuţiile
şi funcţiile necesare pentru a acţiona pe plan internaţional în vederea realizării scopului pentru care au
fost create
Personalitatea juridică internaţională a diferitelor subiecte de drept internaţional este diferită în
funcţie de calitatea subiectului, state sau organizaţii internaţionale, de natura competenţelor fixate prin
actul constitutiv.
Personalitatea juridică internaţională a unei organizaţii depinde de două aspecte: opozabilitatea
faţă de statele membre şi opozabilitatea faţă de celelalte state (nemembre),
Organizaţiile internaţionale se bucură, în virtutea actului lor constitutiv, de capacitatea
juridică necesară pentru atingerea scopului şi exercitării funcţiilor lor, pe teritoriul fiecărui stat
membru, actele lor constitutive prevăzând dreptul organizaţiilor internaţionale de a acţiona ca
persoane juridice în dreptul intern al fiecărui stat membru.
Organizaţiile internaţionale guvernamentale, ca şi celelalte organizaţii internaţionale, nu
posedă un teritoriu propriu. De aceea, ele îşi desfăşoară activitatea pe teritoriile statelor membre, în
măsura în care aceste state le-au recunoscut în ordinea lor juridică oportunitatea corespunzătoare
unei persoane juridice de drept intern al lor.
Statele care rămân în afara unor organizaţii internaţionale, din raţiuni obiective sau politice dar este
interesat de activitatea unei organizaţii, au posibilitatea de a accede la lucrările organizaţiei în calitate de
observator sau membru asociat, în limitele statutelor respectivelor organizaţii, pot încheia acorduri
speciale sau pot beneficia de activitatea organizaţiei.
Pentru a mai bună cooperare în diferite domenii de activitate (politică, economică şi tehnică şi
alte domenii specializate) s-a recurs la constituirea de instituţiile specializate în cadrul „sistemului
Naţiunilor Unite”, în care numeroase organisme şi instituţii operează independent, însă unele nu au o
personalitate juridică proprie, ele fiind o creaţie a Adunării Generale sau a Consiliului Economic şi
Social (ECOSOC) al ONU, ca organe ale acestora.
Personalitatea juridică a organizaţiei internaţionale guvernamentale are, în general, două
caracteristici esenţiale.
- ea se întemeiază pe principiul specialităţii, care înseamnă că organizaţia internaţională îşi
desfăşoară activitatea şi îşi exercită competenţele sale în limitele prevederilor statutului ei.
este de natură funcţională, fiind esenţială pentru funcţionarea corespunzătoare a acesteia, iar
actele constitutive ale multor organizaţii internaţionale prevăd drepturi şi obligaţii care confirmă că le
conferă cel puţin un grad limitat de personalitate internaţională.
În prezent calitatea de subiect de drept internaţional public a organizaţiilor internaţionale
guvernamentale este unanim recunoscută şi acceptată, dar ea nu se poate stabili a priori şi nu este
identică, prin conţinutul său pentru toate organizaţiile, ci depinde de domeniul de activitate şi
întinderea competenţei fiecărei organizaţii internaţional.
Elementul important al statutului organizaţiei, relevant atât în raport cu ordinea juridică a
statului gazdă, cât şi a celorlalte state, îl constituie imunităţile şi privilegiile
diplomatice(inviolabilitatea sediului şi libertatea de comunicare oficială, imunitatea de jurisdicţie
locală, precum şi scutiri fiscale şi vamale).
Personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor se caracterizează prin:
- existenţa atributelor, adică drepturile şi obligaţiile la care este îndreptăţită
organizaţia faţă de state, şi
- existenţa de organe proprii cu ajutorul cărora ea realizează activitatea
oficială ca subiect de drept internaţional, numai printr-o organizare proprie,
funcţionare continuă şi voinţă proprie, organizaţia poate să devină o entitate distinctă
de statele care o compun, cu drepturi şi obligaţii distincte şi răspundere proprie.
3. Forme de manifestare a personalităţii juridice
Manifestarea personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale presupune exprimarea acestei
calităţi prin acte specifice subiectelor de drept internaţional: încheierea de acorduri internaţionale,
reprezentarea pe lângă alte subiecte de drept internaţional sau recunoaşterea acestora, asumarea de
obligaţii şi răspunderea internaţională.
Capacitatea organizaţiilor internaţionale de a încheia tratate este stipulată în actele lor constitutive atât
în ce priveşte acordurile cu statele membre cât şi cu statele nemembre :
Capacitatea unei organizaţii de a prezenta reclamaţii nu este expres prevăzută în actele constitutive
ale vreunei organizaţii internaţionale, însă acestea, pentru a-şi îndeplini funcţiile pentru care au fost
constituite, trebuie să se protejeze şi să-şi protejeze agenţii în exercitarea atribuţiilor lor, aşa precum
trebuie să răspundă pentru actele lor.
O organizaţie internaţională beneficiază şi de posibilitatea de a-şi reglementa diferendele folosind
mijloacele de reglementare a disputelor, indicate de dreptul internaţional: negociere, folosirea
arbitrajului, anchetă etc.
Organizaţiile internaţionale pentru a se bucura de o reală independenţe în îndeplinirea
funcţiilor lor beneficiază de anumite privilegii şi imunităţi, a căror întindere diferă de la o
organizaţie la alta şi sunt prevăzute în actele lor constitutive, în convenţii special încheiate între
state, în acordurile de sediu încheiate între organizaţii şi statele gazdă dar şi în actele de ordin
legislativ intern ale statelor.
4. Dizolvarea organizaţiilor internaţionale
Principalele probleme ridicate de dizolvarea unei organizaţii interna ţionale privesc: cauzele
dizolvării, metodele de dizolvare sau, mai exact, actele internaţionale prin care se realizează
încetarea activităţii unei organizaţii internaţionale şi consecinţele dizolvării: problemele de
succesiune legate de dizolvarea organizaţiilor internaţionale.
Cauzele care pot conduce la dizolvarea unei organizaţii pot fi realizarea sarcinilor pentru
care a fost înfiinţată, schimbarea condiţiilor care au determinat constituirea organizaţiei şi
necesitatea creării unei noi organizaţii, în locul uneia existente, cu preluarea, într-o formulă
modificată, a unora din atribuţiile acesteia de către noua organizaţie.
Alte organisme internaţionale au fost lichidate în urma unor hotărâri ale propriilor Congrese
(Adunări Generale) sau prin acorduri încheiate cu alte organizaţii internaţionale, prin transferarea
funcţiilor sale, din lipsă de activitate sau în urma deciziei tuturor statelor membre de a renunţa
la calitatea de membru, determinată de schimbarea împrejurărilor politice (cum a fost cazul
Tratatului de la Varşovia).
5. Participarea la activităţile organizaţiilor internaţionale
5.1.Participarea la elaborarea actului constitutiv
Teoretic, toate statele membre ale unei organizaţii internaţionale au calitatea de membri „deplini”,
însă există şi membrii „fondatori”, practic, membrii „originari” ai unei organizaţii internaţionale şi actele
constitutive ale unor organizaţii internaţionale admit o distincţie între aceştia şi membrii admişi ulterior.
Membrii fondatori şi-au rezervat, prin actele constitutive ale acestor organizaţii, un loc special, în
comparaţie cu cel al membrilor admişi ulterior în organizaţie.
Admiterea de noi state în calitate de membri într-o organizaţie internaţională, după constituirea
acesteia, se realizează prin aderare, condiţiile aderării fiind adesea sunt specificate în actele constitutive ale
organizaţiilor, uneori foarte clar alteori imprecis.
O primă condiţie pentru aderare este adesea apartenenţa la altă organizaţie dar şi interdependenţa
apartenenţei la altă organizaţie financiară
Cel mai adesea, cerinţele impuse statelor sunt de natură ideologică, politică, principiile statului de
drept, respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului sau condiţii de aderare precise şi
specifice.
Formalităţile legate de aderarea unui stat la o organizaţie internaţională depind de natura actului
constitutiv al organizaţiei respective, de forma pe care acesta o îmbracă: tratat supus procedurii de
ratificare sau aprobare (acceptare), ori acord în formă simplificată.
Aderarea la o organizaţie internaţională reprezintă un act bilateral între statul candidat şi
organizaţie. Regula cu cea mai largă aplicabilitate este cea a hotărârii de admitere luată cu o majoritate
de două treimi, de către organul principal al organizaţiei (adunare generală, conferinţă etc). în
funcţie de natura organizaţiei, majoritatea de voturi cerută poate fi micşorată sau ridicată sau
înlocuită cu votul unanim al tuturor membrilor organizaţiei. Decizia admiterii de noi membri într-o
organizaţie internaţională mai este legată de multe ori şi de alte reguli instituţionale, proprii
fiecărei organizaţii.
5.2. Pierderea calităţii de membru - cauzele al căror efect duce la pierderea calităţii de membru
într-o organizaţie internaţională, sunt următoarele: retragerea voluntară, excluderea, dispariţia organizaţiei şi
dispariţia statului membru.
- dreptul statelor de a se retrage dintr-o organizaţie internaţională apare, într-o opinie, ca fiind un
drept limitat, o formă de exercitare a suveranităţii statelor membre, însă poate duce la slăbirea
organizaţiei, actele constitutive ale unor organizaţii internaţionale interzic retragerea pentru o
anumită perioadă iniţială de timp.
- excluderea unui stat dintr-o organizaţie internaţională poate fi privită ca o sancţiune sau
ca o măsură de protejare a organizaţiei,
- dispariţia unui stat ca subiect de drept internaţional conduce şi la pierderea calităţii de membru al
organizaţiilor din care făcea parte, lichidarea unei organizaţii are ca efect pierderea calităţii de membru,
indiferent dacă dizolvarea acesteia s-a produs cu consimţământul tuturor membrilor sau numai a majorităţii
acestora, ori a fost sau nu înlocuită cu altă organizaţie.
5.3. Participarea la activităţile organizaţiilor internaţionale
- membru asociat permite participarea la activităţile unei organizaţii internaţionale dar nu conferă
entităţii participante drepturile de care se bucură un stat independent, membrul asociat nu poate fi ales în
principalele organe ale organizaţiei şi nu are drept de vot în aceste organe, aşadar este vorba de o
participare incompletă, secundară
- observatori la lucrările unei organizaţii interguvernamentale pot fi statele membre ale altor
organizaţii, statele membre ale organizaţiei, dar care nu sunt membre ale unuia din organele sale cu
compoziţie restrânsă, mişcările de eliberare naţională, alte organizaţii internaţionale în măsura în care această
participare se înscrie în specificul obiectivelor activităţii organizaţiei primitoare şi de măsura în care
cooperarea dintre ele contribuie la realizarea obiectivelor ambelor organizaţii. Observatorii
primesc documentele organizaţiei, pot face declaraţii, au acces la şedinţele diferitelor organe ale
organizaţiei, dar nu au drept de vot.
- statutul consultativ se acordă unor organizaţii internaţionale neguvernamentale (ONG), a
căror activitate are legătură cu cea a organizaţiei interguvernamentale ce acordă acest statut.
Unele organizaţii pot solicita, în anumite condiţii, consultanţă şi unor firme private sau chiar
unor specialişti recunoscuţi, acţionând în nume propriu. Pentru a avea statut de consultant, o
organizaţie internaţională neguvernamentală trebuie să aibă un sediu propriu, o cartă
constitutivă, adoptată în mod democratic, în baza căreia să fie autorizată să vorbească în numele
membrilor săi.

Test de autoevaluare
1.Care sunt etapele creării organizațiilor internaționale?
2. Care sunt modalitățile prin care poate avea loc modificarea actului constitutiv in ceea ce
privește organizațiile internaționale?
3.Care este deosebirea dinte revizuire si amendament?
4. Ce înțelegeți prin dreptul de legație si ce forme poate îmbrăca acesta?
5.Care sunt cauzele care pot duce la dizolvarea organizațiilor internaționale?
6.Cum se poate dobândi calitatea de membru in cadrul unei organizații internaționale?

Exerciţii: 1. Care apreciaţi că este fundamentul personalităţii juridice internaţionale a

organizaţiilor internaţionale ?
Teoretic, interpretând în sens strict noţiunea de entitate cu personalitate juridică, s-ar putea
aprecia că doar statele ce se bucură de teritoriu, populaţie şi guvern, pot avea personalitate juridică
internaţională, pot fi subiecte de drept internaţional. Dar întrucât statele, prin exprimarea voinţei
proprii şi suverane pot crea entităţi internaţionale cu personalitate distinctă de cea a statelor, rezultă că
şi aceste entităţi astfel create învestite cu anumite funcţii şi competenţe pentru realizarea unor interese
comune au o personalitate juridică internaţională proprie.
Actul constitutiv al fiecărei organizaţii internaţionale delimitează domeniul în care se manifestă
personalitatea juridică internaţională a oricărei organizaţii internaţionale, iar actele constitutive ale
unor organizaţii internaţionale (spre exemplu Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Economică
Europeană) prevăd expres că organizaţiile respective au personalitate juridică în dreptul internaţional.
Alte acte constitutive, însă, între care chiar Carta ONU, nu conţin însă o asemenea prevedere,
considerând că ea este implicită din însăşi crearea organizaţiei, prin împuternicirea acesteia cu
atribuţiile şi funcţiile necesare pentru a acţiona pe plan internaţional în vederea realizării scopului
pentru care au fost create. Personalitatea juridică internaţională a diferitelor subiecte de drept
internaţional este diferită în funcţie de calitatea subiectului, state sau organizaţii internaţionale, de
natura competenţelor fixate prin actul constitutiv.
Organizaţiile internaţionale ca subiecte derivate de drept internaţional create de state nu pot avea
o personalitate juridică identică cu cea a statelor ci au drepturi şi obligaţii internaţionale ce depind de
scopurile şi funcţiile organizaţiei specificate expres sau implicit în actul constitutiv. Organizaţiile
internaţionale îşi desfăşoară activităţile pentru realizarea scopurilor pentru care au fost constituite în
teritoriul unor state, aşadar intră în raporturi juridice cu persoane fizice sau juridice de drept intern din
aceste state.
Personalitatea juridică internaţională a unei organizaţii depinde de două aspecte: opozabilitatea
faţă de statele membre şi opozabilitatea faţă de celelalte state (nemembre), aceasta fiind consecinţa a
necesităţii îndeplinirii scopurilor pentru care ONU a fost creată, existenţei organelor cu sarcini în
îndeplinirea acestor scopuri, angajamentelor asumate prin actul constitutiv în realizarea obiectivelor.
Cu privire la opozabilitatea personalităţii juridice a organizaţii internaţionale faţă de statele
terţe, nemembre ale organizaţiei depinde de recunoaşterea acesteia de către terţi. Totuşi, personalitatea
organizaţiilor internaţionale nu este, după cum se exprimă Curtea referindu-se la ONU, „pur şi simplu”
o personalitate recunoscută doar de statele membre, ci „o personalitate internaţională obiectivă”-
opozabilă erga omnes.
Exercitarea personalităţii de drept intern a organizaţiilor internaţionale priveşte o situaţie de
ordin special, rezultând din raporturile organizaţiei cu statul pe teritoriul căruia aceasta îşi are sediul şi
una de ordin general, reflectând tratamentul aplicat organizaţiilor internaţionale, de către toate ţările
membre, pe propriul lor teritoriu. În prima situaţie, între organizaţie şi statul de sediu se încheie un
acord special, în cuprinsul căruia se precizează întinderea şi conţinutul prerogativelor respectivei
organizaţii, decurgând din actul său constitutiv, precum şi regimul raporturilor juridice pe care
organizaţia le încheie cu persoane fizice sau juridice din statul de sediu pentru cumpărarea de bunuri,
închirierea unor localuri, prestarea de servicii etc.
 Organizaţiile internaţionale se bucură, în virtutea actului lor constitutiv, de capacitatea juridică
necesară pentru atingerea scopului şi exercitării funcţiilor lor, pe teritoriul fiecărui stat membru, actele
lor constitutive prevăzând dreptul organizaţiilor internaţionale de a acţiona ca persoane juridice în
dreptul intern al fiecărui stat membru. Deşi, de cele mai multe ori, personalitatea juridică
internaţională a organizaţiilor nu este consacrată formal printr-un text, totuşi nu există nici un dubiu
asupra existenţei ei. Această problemă pare a fi reglementată, de Avizul Consultativ dat de Curtea
Internaţională de Justiţie din 11 aprilie 1949, nu numai pentru ONU, dar şi pentru orice alte organizaţii
internaţionale.
Cel mai adesea, actul constitutiv al organizaţiei tace în ceea ce priveşte personalitatea juridică
internaţională şi în nici un act constitutiv sau convenţie, privind statutul unei organizaţii, nu se prevede
că organizaţia internaţională respectivă este „subiect de drept internaţional”, cu toate acestea,
conceptul de personalitate juridică internaţională ne apare ca definitiv stabilit chiar dacă este variabil.
Prin actul constitutiv se înfiinţează organizaţia, revăzându-se scopurile şi mecanismul funcţionării ei,
competenţa organelor - ca ceva distinct de statele fondatoare. Întrucât organizaţiile internaţionale nu
posedă nici suveranitate şi nici jurisdicţie teritorială, calitatea lor de subiect de drept internaţional nu
trebuie confundată însă cu aceea a statelor - subiecţi de drept originari şi primari; deşi ambele categorii
sunt actorii relaţiilor internaţionale. Organizaţiile internaţionale sunt subiecţi de drept internaţional
derivaţi şi secundari.
Organizaţiile internaţionale pot avea personalitate juridică internaţională de grad diferit, în
funcţie de ceea ce statele fondatoare au prevăzut în actele constitutive şi complementare încheiate în
acest sens, iar dacă admitem că o organizaţie internaţională are o personalitate sui generis de drept
internaţional (ca urmare a capacităţii ei juridice limitate), putem spune că acea organizaţie are şi
calitatea de subiect de drept internaţional (ca urmare a capacităţii ei juridice limitate), putem spune că
acea organizaţie are şi calitatea de subiect de drept internaţional (dar numai cu acest înţeles). ONU
posedă cel mai ridicat grad de personalitate juridică internaţională în comparaţie cu oricare alte
organizaţii internaţionale generale, iar celelalte organizaţii dispun, într-o măsură mai mare sau mai
mică, de personalitate juridică internaţională şi pot să aibă sau nu calitatea de subiect de drept
internaţional.
Recunoaşterea personalităţii de drept intern a organizaţiilor internaţionale, în fiecare din
statele membre, nu echivalează cu asimilarea acestor organizaţii cu subiectele de drept intern
din aceste state: organizaţiile internaţionale dispun de privilegii şi imunităţi derogatorii de la
dreptul comun. Raporturile unei organizaţii internaţionale cu membrii săi pot fi atât de ordin intern cât şi
extern.
Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale în ordinea juridică a statelor este
consacrată nu numai în legislaţia naţională a statelor membre ale organizaţiei, ci şi în statutele lor şi în
acordurile de sediu încheiate de ele cu statul de reşedinţă. Carta ONU precizează că „Organizaţia se va
bucura pe teritoriul fiecăruia din membrii săi de capacitatea juridică care îi este necesară pentru
exercitarea funcţiilor şi realizarea scopurilor sale”
Personalitatea juridică a organizaţiei internaţionale guvernamentale are, în general, două
caracteristici esenţiale. În primul rând, ea se întemeiază pe principiul specialităţii, care înseamnă că
organizaţia internaţională îşi desfăşoară activitatea şi îşi exercită competenţele sale în limitele
prevederilor statutului ei. În al doilea rând, personalitatea juridică a acestor organizaţii este de
natură funcţională, fiind esenţială pentru funcţionarea corespunzătoare a acesteia, iar actele
constitutive ale multor organizaţii internaţionale prevăd drepturi şi obligaţii care confirmă că le
conferă cel puţin un grad limitat de personalitate internaţională. Chiar dacă ONU nu foloseşte
expresia in terminis, atunci când art.104 din Carta ONU vorbeşte despre „capacitatea juridică necesară
pentru exercitarea funcţiilor şi realizarea scopurilor sale”, se are în vedere calitatea de subiect de drept
internaţional.
În opinia Curţii Internaţionale de Justiţie, a existat intenţia ca Organizaţia să exercite funcţii şi
drepturi care nu pot fi explicate decât pe baza posedării într-o largă măsură a personalităţii juridice
internaţionale şi a capacităţii de a acţiona pe plan internaţional, în calitate de entitate separată de
statele fondatoare şi ca subiect de drept internaţional distinct. S-a ajuns la concluzia că Organizaţia
este o persoană juridică internaţional. În afară de ONU, şi alte organizaţii internaţionale în baza
actelor lor constitutive, care le conferă drepturi şi obligaţii, au o personalitate juridică internaţională,
fiind subiecţi de drept internaţional cu caracter derivat, secundar, limitat .
 În prezent calitatea de subiect de drept internaţional public a organizaţiilor internaţionale
guvernamentale este unanim recunoscută şi acceptată. Această recunoaştere şi-a găsit consacrarea
expresă în Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, din 1982, care precizează:
„Autoritatea Internaţională posedă personalitate juridică internaţională şi are capacitatea juridică care îi
este necesară pentru exercitarea funcţiilor sale şi realizarea scopurilor sale”.
Personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor internaţionale nu se poate stabili a priori
şi nu este identică, prin conţinutul său pentru toate organizaţiile, ci depinde de domeniul de
activitate şi întinderea competenţei fiecărei organizaţii internaţional.

Exerciţiu 2. Ce importanţă credeţi că are diversitatea formelor de participare organizaţiile

internaţionale a diferitelor entităţi (statele şi altele)?

Modulul IX.
Structura, funcţionarea şi competenţele organizaţiilor internaţionale

Unitatea de învăţare:
1. Structura organizaţiilor internaţionale
2. Funcţionarea organizaţiilor internaţionale
3. Competenţele organizaţiei internaţionale
4. Răspunderea organizaţiei internaţionale
Timp alocat: 0,25 h
Bibliografie:
1. Raluca Miga Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Bucureşti, Editura
All Beck,2005, p. 3;
2. Marţian Niciu, Organizaţii Internaţionale Guvernamentale, Iaşi, Editura Fundaţiei Chemarea,
1994, p. 11;
3. Livia Dumitrescu, Relaţii şi Organizaţii Internaţionale, ed. Aius Craiova, 2008

1. Structura organizaţiilor internaţionale

Structura organizaţiilor internaţionale îmbracă forme variate în funcţie de natura activităţii
organizaţiei, de numărul membrilor săi, de scopurile pe care şi le-a propus prin actul constitutiv, de
modalităţile de participare a statelor la procesul decizional, de specificitatea acestui proces precum şi de
condiţiile politico-economice sau de ordin tehnic din momentul constituirii unei organizaţii.
În dispoziţiile actelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale sunt enumerate şi prevăzute
organele principale dar şi cele organe subsidiare create de un organ principal sau prin delegarea puterilor
acestuia.
Compunerea şi competenţele organelor principale ale organizaţiilor, denumite în actele
constitutive „organe supreme”, nu se pot modifica decât prin amendarea actului constitutiv de către
statele membre.
Organele subsidiare, care au în actele constitutive diferite denumiri: „organe auxiliare”,
„organe subordonate”, „comisii”, „subcomisii”, „grupe de lucru” etc., sunt instituite de către unul sau
mai multe organe principale ale organizaţiei, au funcţii delegate de organul principal şi nu pot depăşi
limitele competenţei acestuia iar deciziile sau concluziile sale nu au caracter obligatoriu pentru organul
principal.
Organele politice (Adunare Generală, Conferinţă, Consiliu) sunt organele plenare al organizaţiei în
care sunt direct reprezentate statele membre şi cele care stabilesc orientarea generală a activităţii
organizaţiei, se formulează principalele iniţiative şi forme de cooperare în domeniul pentru care organizaţia
a fost constituită.
Organele jurisdicţionale sunt întâlnite în doar câteva organizaţii internaţionale: Organizaţia
Naţiunilor Unite a prevăzut în art. 7 din Cartă constituirea Curţii Internaţionale de Justiţie, ca unul din
cele şase organe principale ale Organizaţiei, Uniunea Europeană beneficiază de Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene, a cărei largă competenţă contencioasă o plasează în rândul celor mai
importante instanţe internaţionale.
Organele administrative sunt întâlnite în structura tuturor organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale şi sunt compuse din secretariate ca organe cu caracter permanent
conduse de un secretar general, preşedinte, director executiv etc. care răspunde de buna
funcţionare internă a organizaţiei, de informarea şi documentarea organizaţiei şi de pregătirea
reuniunilor celorlalte organe, de executarea deciziilor organelor politice. Uneori, cum este cazul
secretarului general al ONU, rolul acestuia devine unul politic destul de important .
Organele reprezentative sunt cele în cadrul cărora fiecare membru să poată participa la
definirea politicii organizaţiei pentru înfăptuirea obiectivelor propuse. Acestea pot fi organe
plenare şi organe cu compoziţie restrânsă.
Organele plenare sunt adunările generale, adunările parlamentare, comisiile plenare,
reuniunile speciale.
Adunarea generală este întâlnită în cadrul oricărei organizaţii internaţională, ea fiind organul
suprem al unei organizaţii care decide cu privire la orientările generale privind activitatea sa.
Adunările generale sunt abilitate să adopte recomandări sau decizii în legătură cu cele mai importante
aspecte ale activităţii organizaţiilor, unele au un caracter specific în funcţie de natura activităţii fiecăreia în
parte, unele cu caracter general: primirea sau excluderea de membri, constituirea şi compunerea unor organe
subsidiare, alegerea membrilor organelor cu compunere restrânsă, alegerea sau numirea directorului
general, adoptarea unor convenţii sau acorduri etc.
Adunarea generală este compusă din reprezentanţii tuturor statelor membre şi poate funcţiona numai
atunci când se îndeplineşte quorum-ul impus de actul constitutiv, de obicei majoritate simplă iar uneori
calificată.
Organele neplenare au competenţe proprii, prevăzute în actele constitutive ale
organizaţiilor, şi competenţe delegate, rezultând din decizii ale organului plenar , astfel,
organele executive se manifestă în pregătirea deciziilor pe care urmează să ie ia organul plenar,
cu prilejul sesiunilor sale ordinare, sau, în unele cazuri, extraordinare; punerea în aplicare a
acestor decizii; şi supravegherea executării deciziilor organelor plenare de către celelalte
organisme ale organizaţiilor şi, când este cazul, de către statele membre.
Secretariatul, organul cu funcţionare permanentă şi cu atribuţii administrative, condus de un
secretar general a devenit un mecanism administrativ independent de voinţa naţională a staetlor
şi acţionând în interesul comun al tuturor statelor membre ale organizaţiei.
Competenţa secretariatului se manifestă în domeniul bugetar al culegerii şi difuzării de
informaţii, pregătirea şi desfăşurarea reuniunilor organizaţiei, reprezentarea organizaţie în
raporturile cu statele membre şi alte entităţi. Multe secretariate îndeplinesc funcţia de depozitar
al tratatelor internaţionale.
Conducătorul secretariatelor poartă denumirea de: secretar general, director general ori
preşedinte, este ales sau numit de către organul plenar al organizaţiei aşadar trebuie să fie acceptat
de membrii permanenţi ai acestui organ, are un mandat de patru sau cinci ani şi trebuie să fie o
personalitate care să se bucure de încrederea statelor membre şi prestigiu.
Personalul secretariatului se compune din funcţionari internaţionali care lucrează exclusiv pentru
organizaţie cu o anumită permanenţă şi continuitate şi se supune regulilor rezultând din „statutul său
internaţional”.
Sediul organizaţiilor internaţionale, unde este instalat secretariatul şi în care se desfăşoară cele mai
multe din reuniunile organizaţiei se află pe teritoriul unei ţări conform convenţiei statelor membre. Oraşele
de sediu beneficiază de avantajele economice, de folosirea unei părţi din forţa de muncă locală, de
stimularea dezvoltării unor servicii dar devin şi centre ale unor intense contacte şi activităţi, contribuind la
creşterea prestigiului ţării gazdă.

2. Funcţionarea organizaţiilor internaţionale

Funcţionarea unei organizaţii internaţionale este stabilit prin actul său constitutiv, cu
trăsăturile proprii specifice fiecăreia şi referitoare la procedură, constituirea şi compunerea
organelor, promovarea iniţiativelor şi, mai ales, procesul decizional.
 Marea majoritate a organelor plenare sau restrânse ale organizaţiilor internaţionale nu îşi
desfăşoară activitatea în mod permanent: ele se reunesc periodic, iar reuniunile respective
poartă numele de sesiuni: ordinare dedicate activităţii de ansamblu curente a organizaţiei şi
extraordinare sau speciale care solicită o rezolvare de urgenţă.
Preşedintele unei reuniuni este ales dar în situaţia când se convoacă sesiuni speciale ale acestor
organe, nu se mai procedează la alegerea unui nou preşedinte; ..
Biroul este compus din preşedinte, vicepreşedinţii care ajută la conducerea lucrărilor şi uneori
raportorul şi, atunci când adunarea generală sau congresul creează şi comisii plenare, aceştia
având conducerea generală şi luând decizii în legătură cu unele probleme de procedură.
Hotărârile organizaţiilor internaţionale (desemnate printr-o serie de termeni, cum ar fi:
rezoluţii, decizii, declaraţii, hotărâri, recomandări etc.) sunt luate prin c onsensul membrilor
organizaţiei, fără ca aceasta să fie supusă la vot, prin unanimitate, prin vot ponderat sau prin majo-
ritate care poate fi: majoritate simplă (jumătate plus unu din numărul membrilor prezenţi şi
votanţi); majoritate absolută (jumătate plus unu din numărul total al votanţilor, adică al membrilor
rganizaţiei); majoritate relativă sau majoritate calificată.
Supravegherea şi controlul exercitat de organizaţiile internaţionale se realizează prin
promovarea şi punerea în practică a unor norme internaţionale de comportament cum ar fi unele
standarde în domeniul drepturilor omului, a combaterii poluării, utilizării unor resurse
partajabile, independent de obligaţiile formale asumate de către state în aceste domenii.
3. Competenţele organizaţiei internaţionale
De regulă, competenţele organizaţiilor internaţionale sunt stabilite prin dispoziţiile statutelor
lor. Spre deosebire de state care au o competenţă absolută şi exclusivă în domeniul relaţiilor
internaţionale, organizaţiile internaţionale au competenţe limitate. De asemenea, competenţele
organizaţiilor internaţionale sunt de natură funcţională, fiind determinate de scopurile pentru care au
fost create şi limitate la prevederile statutelor lor.
Organizaţiile internaţionale au competenţe numeroase, care diferă de la o organizaţie la alta şi
care pot fi grupate în trei mari categorii :
Competenţa normativă a organizaţiilor internaţionale = constă în posibilitatea organizaţiei
de a crea norme juridice care se adresează unor destinatari diferiţi (statele membre, organele
organizaţiei sau chiar altor organizaţii) şi care să fie în concordanţă cu normele dreptului internaţional
şi principiile de bază ale organizaţiei.
- multe organizaţii internaţionale guvernamentale constituie cadrul de elaborare şi adoptare a
unor convenţii internaţionale, normele lor constituind o legislaţie internaţională în materia respectivă.
- actele normative adoptate de organele organizaţiilor sunt expresia puterii de autoreglare a
organizaţiei internaţionale, adoptă regulamentele lor de funcţionare, prin care se precizează şi se
dezvoltă dispoziţiile statutare în această materie.
Competenţa operaţională a organizaţiilor internaţionale guvernamentale = constă în
puterile de acţiune ale organizaţiilor internaţionale, altele decât cele normative. Aceste puteri
constau din acţiunile organizaţiilor de a acorda asistenţă economică, financiară, administrativă şi în
unele cazuri şi asistenţă militară statelor membre.
Competenţa operaţională a organizaţiilor internaţionale diferă de la o organizaţie la alta. Ea
este reglementată prin statutul organizaţiei şi actele ei interne.
Raporturi juridice funcţionale pot fi şi între organizaţiile internaţionale şi un stat membru. Un
stat membru al organizaţiei:
- poate încheia acorduri internaţionale;
- se poate adresa organizaţiei ca depozitar a convenţiilor internaţionale;
- poate utiliza reguli şi norme tehnice internaţionale elaborate;
- poate stabili relaţii cu organizaţia, în legătură cu exercitarea funcţiilor
sale de către organizaţie.
Competenţa de control şi de sancţiune = au legătură cu competenţa normativă, indică în ce
măsură organizaţiile internaţionale pot controla modul în care statele membre îndeplinesc
obligaţiile ce le revin din calitatea de membru al organizaţiei şi pot aplica sancţiuni împotriva
membrilor care nu le respectă. Competenţa de control a organizaţiei internaţionale constă din dreptul ei
de a pretinde şi primi rapoarte periodice din partea statelor membre asupra felului în care aceste state
îşi îndeplinesc obligaţiile statutare sau cele convenţionale.
 4. Răspunderea organizaţiei internaţionale = răspunde pentru acţiuni ce fac parte din
crimele internaţionale şi reprezintă o ameninţare asupra păcii şi securităţii internaţionale, spre exemplu,
acte de agresiune, discriminare, propaganda războiului etc.
În dreptul internaţional se disting două forme de răspundere: politică şi materială.
Răspunderea materială a subiecţilor de drept internaţional constă în despăgubirea materială. Această
formă de răspundere e specifică pentru organizaţiile internaţionale. Răspunderea politică are diferite
forme: scuze, lipsire a organizaţiei internaţionale de drepturile şi obligaţiile sale, cum ar fi, pierderea
calităţii de depozitar al tratatului internaţional..
5. Mijloace financiare – pentru cheltuieli diverse, în sume considerabile necesare activităţilor
specifice, mai ales cheltuielilor administrative ( peste 90% din buget) organizaţiile se bazează
pe: contribuţii obligatorii ale statelor membre, contribuţii voluntare, donaţii, plăţi pentru servicii; taxe.
Contribuţii obligatorii impuse statelor membre reprezintă aproximativ 90% din veniturile bugetare
ordinare pentru aproape toate organizaţiile internaţionale. Stabilirea cotei de contribuţie a statelor se face în
funcţie de trei principii: al contribuţiilor egale, al opţiunii claselor de contribuţii şi cel al scării de evaluare
sau repartizare(cel mai frecvent).
Contribuţiile voluntare reprezintă modalitatea de constituire a unei părţi din resursele unei
organizaţii internaţionale şi se întâlneşte, mai ales, în sistemul organizaţiilor ONU. Ele servesc
programelor şi acţiunilor aprobate de organul plenar al organizaţiei. Contribuţiile voluntare pot
proveni de la statele membre, în general cele dezvoltate, de la statele nemembre şi din alte surse,
înţelegând prin aceasta surse private. Ele nu sunt incluse în bugetul ordinar al Naţiunilor Unite ci
sunt contabilizate ca fonduri extrabugetare. Cu toate acestea, în funcţie de procedurile în materie
financiară, anumite programe pot fi transferate de la finanţarea voluntară la bugetul ordinar şi
invers.
Donaţiile din partea unor state sau particulari pot fi oferite la începuturile activităţii unei
organizaţii pentru amenajarea clădirilor în care îşi stabilesc sediul. Organizaţiile pot transfera între
ele fonduri sub forma unor împrumuturi nerambursabile.
Veniturile din activităţi proprii ocupă un loc minor în finanţarea activităţii organizaţiilor,
acestea sunt obţinute de obicei din plăţile pentru serviciile prestate statelor membre, altor organizaţii
internaţionale sau particularilor: vânzarea propriilor publicaţii, studii ori alte materiale documentare,
închirieri de localuri pentru reuniuni ale altor organizaţii etc., emisiuni de timbre sau de acţiuni
purtătoare de dobândă, chirii pentru materiale, echipamente, aparatură şi servicii prestate.
Cheltuielile organizaţiilor internaţionale sunt atent monitorizate şi controlate de către
state, acestea având natură administrativă (afectează peste 90 % din resursele bugetare) sau
operaţională pentru: plata personalului, organizarea sesiunilor organelor organizaţiei, plata chiriei
şi a costului întreţinerii localurilor de sediu, procurarea unor echipamente şi cheltuieli generale
(poştă, telecomunicaţii etc.) respectiv fondurile pentru sprijinirea unor activităţi specifice în statele
membre.
Bugetul reprezintă actul juridic intern, cu forţă obligatorie, prin care organizaţiile
internaţionale estimează propriile venituri şi cheltuieli, pe o perioadă determinată de timp. Bugetul
unei organizaţii internaţionale, odată aprobat, reprezintă temeiul juridic în baza căruia sunt
colectate, respectiv plătite, contribuţiile statelor la cheltuielile organizaţiei şi asigură mijloacele
materiale necesare punerii în aplicare a deciziilor organelor deliberative sau executive ale
organizaţiei, autorizând secretariatele organizaţiilor să efectueze plăţile impuse de executarea
programelor lor de activitate.
Pregătirea bugetelor se face de către conducătorul organului administrativ, acestea prezentându-
se divizate în capitole şi secţiuni distincte, cu estimarea rosturilor pe programe şi componentele acestora şi
însoţite de documentarea corespunzătoare.
Adoptarea bugetului unei organizaţii internaţionale se decide printr-o rezoluţie de către organul
plenar al organizaţiei care uneori pot aduce amendamente la bugetele supuse aprobării lor, iar majoritatea
cerută este diferită de la o organizaţie la alta.
Administrarea bugetului unei organizaţii internaţionale revine tot conducătorului administrativ al
organizaţiei, care dispune plăţile în limita sumelor aprobate şi pentru scopurile pentru care aceste sume
au fost alocate, cu oarecare variaţiuni date de împrejurări speciale. În acest sens, pentru acoperirea
cheltuielilor rezultând din situaţii neprevăzute se constituie fonduri speciale, a căror utilizare urmează
reguli financiare şi proceduri proprii fiecărei organizaţii.
 În materie de control al execuţiei bugetare, acesta poate fi : verificare internă sau externă.

Test de autoevaluare
1. Prezentaţi succint competentele organizațiilor internaționale
2. Care sunt cele 3 forme de contribuţie la bugetul organizaţiilor internaţionale
3. Care sunt sursele de venit ale organizaţiilor ?
4. Care sunt formele de răspundere a organizaţiilor?

Exerciţiu 1. Care sunt formele de stabilire a contribuţiei statelor şi care vi se pare cel
mai avantajos pentru state? Argumentaţi
Rezolvare : Stabilirea cotei de contribuţie a statelor se face în funcţie de trei principii: al
contribuţiilor egale, al opţiunii claselor de contribuţii şi cel al scării de evaluare sau repartizare.
Principiul cotelor egale de contribuţie a fost reţinut de un număr foarte limitat de organizaţii
(Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol (OPEC) şi Comisia centrală pentru navigaţia pe Rin) . Faptul că
toţi membrii unei organizaţii participă, în condiţii de egalitate la luarea deciziilor, nu şi-a găsit, în general,
aplicabilitatea în privinţa suportării, în mod egal, a cheltuielilor organizaţiei.
Principiul opţiunii clasei de contribuţii (Uniunii Poştale Universale şi Uniunii Internaţionale a
Telecomunicaţiilor), conform căruia fiecare membru îşi alege sau i se atribuie o anumită clasă de
contribuţii, potrivit căreia urmează să participe la cheltuielile organizaţiei, contribuţia fiecărui membru
rezultând din multiplicarea unităţilor aferente clasei care a ales-o cu valoarea unei unităţi, ce poate varia în
funcţie de evoluţia cheltuielilor organizaţiei.
Cel mai răspândit sistem în fixarea cotei de contribuţie a statelor membre la cheltuielile
organizaţiei, este sistemul scării de repartizare, fiecărui stat membru al unei organizaţii fiindu-i atribuit un
anumit procent din cheltuielile acesteia, sistem introdus şi folosit de ONU dar şi de unele agenţii specializate
(OIM, FAO, OMS, UNESCO). Principalul avantaj al acestei formule este că în stabilirea cotei de
contribuţie a statelor membre se ia în consideraţie mărimea şi puterea economică a fiecărui stat. Dar,
venitul naţional nu poate fi singurul criteriu în determinarea capacităţii de plată de aceea s-au introdus
criterii suplimentare cum ar fi: venitul naţional pe cap de locuitor, capacitatea membrilor de a
dispune de monede convertibile sau situaţia economică-financiară specială a ţărilor în curs de
dezvoltare.
Adunarea Generală revizuieşte periodic scara de contribuţii şi introduce pentru determinarea
acesteia criterii din ce în ce mai precise, cum ar fi: disparităţile economice dintre ţările dezvoltate
şi cele în curs de dezvoltare, condiţiile care afectează capacitatea de plată, dependenţa încasărilor
la export de unul sau câteva produse; abilitatea de a obţine monede convertibile, avuţia naţională
acumulată, acordarea unei atenţii speciale ţărilor în curs de dezvoltare cel mai puţin dezvoltate,
metodele naţionale diferite de calcul, „limite superioare şi minime” ale contribuţiei, astfel, ca
organizaţia să nu poată deveni prea dependentă de marii contribuitori iar, pe de altă parte, ca toate
statele să îşi asume suportarea unei părţi din povara financiară.
Organele plenare ale organizaţiilor internaţionale au competenţă exclusivă în evaluarea
contribuţiei membrilor la suportarea cheltuielilor organizaţiei, dar şi responsabilitatea de a
asigura că această contribuţie este efectiv încasată de către organizaţie, conform principiului
general recunoscut potrivit căruia contribuţiile stabilite devin plătibile şi plata lor constituie o
obligaţie juridică(Curtea Internaţională de Justiţie în avizul consultativ denumit „Anumite
cheltuieli" arată că hotărârile Adunării Generale în aplicarea art. 17 alin. (2) al Cartei după care
cheltuielile organizaţiei „sunt suportate de membri, potrivit repartizării stabilite de Adunarea
Generală", au „forţă şi efect dispozitiv")
Împotriva membrilor care nu îşi îndeplinesc obligaţiile privind plata contribuţiilor, actele
constitutive ale multor organizaţii internaţionale prevăd sancţiuni, cum ar fi pierderea dreptului de
vot (art. 19 Carta ONU) sau a dreptului de reprezentare ( AEEA, OMM, Consiliul Europei).

Exerciţiu 2. Analizaţi interdependenţa competenţelor organizaţiilor.

 Modulul X.
ONU şi instituţiile din cadrul ONU

Unitatea de învăţare:
1. Societatea Naţiunilor - precursoarea ONU
2. Apariţia Organizaţiei Naţiunilor Unite
3. Consiliul Economic şi Social
4. Curtea Internaţională de Justiţie
5. Secretariatul
6. Consiliul de Tutelă
Timp alocat: 0,25 h
Bibliografie:
1. Raluca Miga Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Bucureşti, Editura
All Beck, 2005;
2. Marţian Niciu, Organizaţii Internaţionale Guvernamentale, Iaşi, Editura Fundaţiei Chemarea,
1994
3. Livia Dumitrescu, Relaţii şi Organizaţii Internaţionale, ed. Aius Craiova, 2008

1. Societatea Naţiunilor - precursoarea ONU

În 1915 se constituie la Philadelphia, Liga pentru impunerea păcii, organizaţie privată, ale cărei
principale idei, se regăsesc în vestitele sale „14 puncte”, privind organizarea păcii la sfârşitul războiului.
Ultimul dintre acestea are în vedere constituirea unei Ligi a Naţiunilor ca asociaţie generală a naţiunilor
trebuie să fie formată prin pacte specifice, cu scopul de a oferi garanţii reciproce independenţei politice şi
integrităţii teritoriale atât marilor cât şi micilor state deopotrivă
La o săptămână după deschiderea Conferinţei de pace de la Paris (18 ianuarie 1919), s-a constituit o
comisie, a cărei conducere a revenit preşedintelui SUA, W. Wilson, cu sarcina elaborării actului constitutiv
al Ligii, ca parte integrantă a Tratatului de pace. Proiectul final al acestui document, denumit Pactul
Societăţii Naţiunilor, a fost aprobat, în unanimitate, în sesiunea plenară a Conferinţei de pace din 1 aprilie
1919. întrucât Pactul era inclus în Tratatul de la Versailles, ca parte a acestuia, data oficială de
constituire a Societăţii Naţiunilor coincide cu intrarea în vigoare a Tratatului de pace, după
ratificările necesare, şi anume 10 ianuarie 1920.
Principiile Societăţii Naţiunilor, generate de intenţia de a preveni izbucnirea unui război şi
reglementarea disputelor prin mijloace paşnice şi acţiuni colective ale tuturor membrilor împotriva
oricărui agresor care ar recurge la război, au fost: acordul membrilor de a respecta şi apăra integritatea
teritorială şi independenţa politică a altor state şi considerarea oricărui război sau ameninţarea cu
războiul o problemă a întregii organizaţii.
Structura funcţionale a organizaţiei astfel creată este compusă de trei organe principale: Adunarea
(ca organ plenar), Consiliul (organ cu compoziţie restrânsă) şi Secretariatul (care îndeplinea funcţii
administrative). Atât în Adunarea plenară cât şi în Consiliu statele reprezentate dispuneau de un
singur vot. Adunarea şi-a creat şase comitete plenare a căror competenţă privea următoarele
probleme: 1) juridice; 2) organizaţii tehnice; 3) reducerea armamentelor; 4) buget şi finanţe; 5)
probleme sociale şi umanitare şi 6) probleme politice.
Adunarea lua decizii privind admiterea de noi membri, alegerea membrilor Consiliului cu
majoritate iar altele controlul bugetului; selectarea membrilor nepermanenţi ai Consiliului şi
stabilirea regulilor de urmat la această alegere; analizarea problemelor transmise de Consiliu şi
iniţierea de acţiuni pentru revizuirea tratatelor - cu unanimitate.
Consiliul avea atribuţii ca: reglementarea disputelor, expulzarea membrilor care violează
prevederile Pactului; formularea planurilor de dezarmare; formularea recomandărilor privind căile
de punere în aplicare a prevederilor Convenţiei privind reglementarea disputelor şi aplicarea de
sancţiuni ş.a.. În comun cu Adunarea, Consiliul decidea asupra numirii Secretarului General al
Ligii, alegerea membrilor Curţii Permanente de Justiţie Internaţională şi schimbările raportului
dintre numărul membrilor permanenţi şi nepermanenţi ai Consiliului.
Societatea Naţiunilor şi-a îndeplinit doar parţial obiectivele, ea implicându-se în
soluţionarea de dispute însă a înregistrat şi eşecuri care au demonstrat punctele vulnerabile ale
organizaţiei, mai ales când conflictul privea o mare putere. Totuşi, ea constituie prima tentativă în
istoria societăţii internaţionale de a face să funcţioneze o organizaţie politică, cu caracter universal,
înzestrată cu organe permanente, a căror funcţionare permitea cooperarea dintre state şi a
reprezentat o experienţă care a fost larg folosită în conturarea organizaţiei ce i-a luat locul -
Organizaţia Naţiunilor Unite.
2. Apariţia Organizaţiei Naţiunilor Unite
Expresia „Naţiunile Unite” aparţine preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Franklin D.
Roosvelt, şi a fost folosită pentru prima dată în „Declaraţia Naţiunilor Unite” din 1942,
Planurile concrete pentru crearea ONU au avut loc între reprezentanţi SUA, Marii Britanii
şi URSS, iar ulterior şi reprezentanţii Chinei care au preconizat că în păstrarea păcii mondiale,
rolul cheie trebuie atribuit unui Consiliu de Securitate, ai cărui membri permanenţi să fie China,
Franţa, Marea Britanie, SUA şi URSS.
La Conferinţa tripartită la nivel înalt de la Yalta, din februarie 1945, conducătorii celor
trei mari puteri - SUA, Anglia şi URSS - au considerat esenţială constituirea unei organizaţii
internaţionale generale pentru menţinerea păcii şi securităţii „atât pentru prevenirea agresiunii cât
şi pentru înlăturarea cauzelor politice, economice şi sociale ale războiului, printr-o strânsă şi
continuă colaborare a popoarelor iubitoare de pace”. Cei trei s -au pus de acord asupra
formulei de vot în cadrul Consiliului de Securitate şi au anunţat data începerii Conferinţei
Naţiunilor Unite (25 aprilie 1945), dedicată redactării Cartei organizaţiei mondiale, precum şi
locul ţinerii acesteia: San Francisco, în SUA. Cu acest prilej s-a ajuns la un acord şi cu privire la
ţările ce urmau a fi invitate la Conferinţă: statele care declaraseră război unuia sau mai multor state
ale Axei, până la 1 martie 1945.
Problema organizării postbelice a lumii a pus bazele unor agenţii specializate pe probleme
specifice privind alimentaţia şi agricultura, probleme monetare şi financiare, culturale, etc.
Scopurile Organizaţiei Naţiunilor Unite, ca organizaţie se state suverane, cu vocaţie
universală, sunt înscrise în primul articol al Cartei. Aceste scopuri sunt menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale (prin măsuri colective de prevenire şi înlăturare a ameninţărilor
împotriva păcii şi pentru reprimarea actelor de agresiune sau a altor încălcări ale păcii, aplanarea
şi soluţionarea diferendelor sau a situaţiilor cu caracter internaţional, prin mijloace de
reglementare paşnică), realizarea cooperării internaţionale în domeniul economic şi social,
realizarea cooperării internaţionale pentru promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului
şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie dezvoltarea de
relaţii prieteneşti între naţiuni..
Principiile cuprinse în Carta ONU reprezintă o serie corp de norme fundamentale, în
temeiul cărora se reglementează şi funcţionarea ONU: (1) nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu
forţa; (2) soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale; (3) neamestecul în treburile interne ale altor
state; (4) îndatoririea statelor de a coopera între ele; (5) dreptul popoarelor la autodeterminare, (6) egalitatea
suverană a statelor şi (7) îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda).
Membrii. Dobândirea calităţii de membru al ONU s-a realizat pe două căi : prin participarea la
elaborarea actului constitutiv şi prin aderare, aşadar există membrii originari ( în număr de 51), respectiv
statele care au fost invitate şi au participat în Conferinţa de la San Francisco, în cadrul căreia s-a
redactat Carta ONU, ori care au semnat în 1942 Declaraţia Naţiunilor Unite sau ratificat Carta ONU până la
sfârşitul anului 1945, ele fiind declarate ca membri fondatori. Condiţiile de aderare sunt ca statele să fie
„iubitoare de pace”, să „accepte obligaţiile Cartei” şi „după aprecierea Organizaţiei, să fie capabile şi
dispuse să le îndeplinească”, admiterea ca membru al ONU a statelor care îndeplinesc condiţiile arătate,
„se face printr-o hotărâre a Adunării Generale, la recomandarea Consiliului de Securitate”, hotărâre care
se ia cu o majoritate de două treimi din membrii prezenţi şi votanţi.
Pierderea calităţii de membru are loc ca urmare a retragerii voluntare, excluderii sau suspendării
temporare.
Structurile ONU. Carta Naţiunilor Unite, în art. 7 alin. (1), indică şase organe principale
ale Naţiunilor Unite: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social,
Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul. Organele subsidiare create
poartă denumirea de „comitete” ori „subcomisii”. „Conferinţe” etc . şi au sisteme proprii de
organe.
Adunarea Generală
- organul central, cu rol de supraveghere a activităţilor organizaţiei
 sunt reprezentate toate statele membre, ca entităţi egale, ea fiind organul care dispune de
cele mai largi competenţe şi ocupă o poziţie centrală în cadrul organizaţiei (alegerea metodelor de
organizare a propriilor lucrări, desemnarea membrilor altor organe ale ONU, gestionarea resurselor
financiare ale Organizaţiei)
- funcţiile: realizarea cooperării politice, economice şi sociale, exercitarea competenţelor în
domeniul drepturilor omului şi menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, poate face
recomandări, fie statului ori statelor interesate, fie Consiliului de Securitate, poate recomanda
măsuri, pentru aplanarea paşnică a oricărei situaţii, indiferent de origine, pe care o consideră de natură a
dăuna bunăstării generale sau relaţiilor prieteneşti între naţiuni...
Organizarea lucrărilor : o dată pe an, în sesiuni ordinare, care se deschid la sediul din New York
al Organizaţiei, în a treia a zi de marţi a lunii septembrie şi durează până la mijlocul lunii decembrie, în
şedinţe plenare şi în dezbateri în cele şapte Comitete plenare.
Adoptarea hotărârilor : principiul egalităţii juridice dintre statele membre ONU şi a regulii
majorităţii voturilor. Hotărârile se ia cu majoritate de două treimi în cazuri importante . Hotărârile
Adunării Generale au caracter de recomandări, fiind lipsite de forţă juridică obligatorie dar se impun
statelor ca norme de comportament, în calitatea lor de membre ale organizaţiei..
2.Consiliul de Securitate este un organ cu compunere restrânsă, investit cu răspunderea
principală în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, el dispunând de puteri speciale de decizie şi
acţiune în prevenirea şi rezolvarea conflictelor internaţionale. El este alcătuit dintr-un număr limitat de
membrii, de regulă marile puteri aliate în cel de al doilea război mondial, cooperarea acestora fiind
considerată ca principala garanţie a menţinerii păcii şi securităţii în perioada postbelică. Conform Cartei,
Consiliul de Securitate cuprinde două categorii de membri: permanenţi şi nepermanenţi. Membrii
nepermanenţi ai Consiliului sunt aleşi de Adunarea Generalii pe perioade de câte doi ani, în fiecare an fiind
aleşi câte cinci dintre ei. Potrivit dispoziţiilor Cartei, două criterii stau la baza alegerii membrilor
nepermanenţi: 1) contribuţia statelor respective la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi al celorlalte
obiective ale organizaţiei; 2) o repartiţie geografică echitabilă, însă acelaşi stat nu poate fi ales pentru două
mandate consecutive, în calitate de membru nepermanent în Consiliul de Securitate.
Competenţele Consiliului de Securitate sunt prevenirea izbucnirii unor conflicte,
intervenţia în caz de conflict, să intervină pe căi specifice etc.
3. Consiliul Economic şi Social (ECOSOC): coordonează activităţile economice şi sociale
desfăşurate în sistemul Naţiunilor Unite, desfăşoară anual, o sesiune pr incipală şi două
sesiuni cu caracter organizatoric. Deciziile Consiliului Economic şi Social poartă denumirea
de rezoluţii”şi se adoptă cu majoritatea simplă de voturi a membrilor prezenţi şi votanţi,
fiecare stat membru dispunând de un singur vot.
4. Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) : este „organul judiciar principal al Naţiunilor
Unite” , toţi membrii ONU fiind şi ipso facto parte la statutul Curţii, statele nemembre ONU
devenind parte la Statutul Curţii în condiţii determinate în fiecare caz în parte de Adunarea
Generală ONU.
CIJ este un organ cu caracter restrâns compusă dintr-un corp de 15 judecători independenţi
aleşi, indiferent de cetăţenia lor (dar nu mai mult de 1 dintr-un stat), dintre persoane cu înalte
calităţi morale care în ţările lor pot fi numite în cele mai înalte funcţii judiciare ori sunt jurişti cu o
competenţă recunoscută în materie de drept internaţional.
Competenţa Curţii se întinde doar asupra diferendelor dintre state.
Competenţa contencioasă priveşte materia supusă jurisdicţiei sale (ratione materiae)-
diferende de ordin juridic, nu şi cele politice - şi subiectele care au acces la jurisdicţie (ratione
personae) - jurisdicţia CIJ are caracter facultativ condiţionat de acordul statelor de a supune un
litigiu soluţionării de către curte, înainte şi independent de apariţia unui diferend (printr-o
declaraţie unilaterală denumită „clauză facultativă” sau poate rezulta din clauzele unor tratate
bilaterale sau multilaterale) sau după producerea acestuia (printr-un act special denumit
„compromis”) .
Curtea Internaţională de Justiţie poate judeca diferende juridice ce privesc: interpretarea unui
tratat; orice problemă de drept internaţional, existenţa oricărei încălcări a unei obligaţii
internaţionale, natura sau întinderea reparaţiei datorate pentru încălcarea unei obligaţii
internaţionale folosind în acest scop dispoziţiile convenţiilor internaţionale, fie generale, fie
speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu, cutuma internaţională,
ca dovadă a unei practici generale acceptată ca drept, principiile generale de drept recunoscute de
naţiunile civilizate, hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept
public. Dacă părţile sunt de acord, Curtea poate soluţiona o cauză pe baza echităţii (ex aequo et
bono).
5. Secretariatul
Secretariatul, organ principal al ONU, este compus din Secretarul General şi personalul
necesar Organizaţiei. Secretarul General al ONU este ales de Adunarea Generală, la propunerea
Consiliului de Securitate, pe o perioadă de cinci ani, cu posibilitatea reînnoirii, o singură dată.
Atribuţiile Secretarului General al ONU sunt în domneniu administrativ şi politic, el este „cel mai
înalt funcţionar administrativ al Organizaţiei”, participă la toate şedinţele Adunării Generale şi a
celorlalte organe principale ale ONU (cu excepţia CIJ), întocmeşte şi prezintă Adunării Generale
Raportul anual privind activitatea organizaţiei, conduce personalul Secretariatului ONU,
organizează sesiunile organelor Naţiunilor Unite (redactarea ordinii de zi, convocarea sesiunilor,
examinarea deplinelor puteri, asigurarea cu personal şi mijloace tehnice etc), şi coordonează
activităţile organelor şi instituţiilor din sistemul ONU.
Secretariatul este reprezentat de un grup de funcţionari internaţionali aleşi pe criterii de
eficienţă, integritate dar şi repartiţie geografică echitabilă, numiţi de Secretarul General care lucrează în
sediul central al Organizaţiei, au atribuţii în administrarea operaţiunilor de menţinere a păcii până la
medierea disputelor internaţionale, asigură toate operaţiunile tehnice de legate desfăşurarea activităţii ONU,
pregătesc studii, organizează conferinţe internaţionale şi se bucură de statut apropiat de cel al personalului
diplomatic.
6. Consiliul de Tutelă a decis să se întâlnească doar dacă va mai fi cazul din anul 1993, an din
care sistemul de tutelă instituit de Carta ONU nu se mai aplică nici unui teritoriu..Până atunci,
Consiliul era folosit în situaţia teritoriilor ale căror popoare se eliberaseră din colonialism dar nu
atinseseră încă un grad deplin de autoguvernare, alegând calea de a se plasa sub un regim de tutela,
dispărut în timp prin autoguvernarea lor ca state independente care au şi devenit mebre ONU. Tutela
presupunea promovarea progresului politic, economic şi social şi evoluţia lor progresivă spre
autoguvernare sau independenţă.

Test de autoevaluare
1. Care sunt scopurile Organizației Națiunilor Unite(O.N.U.)?
2. Prezentați structura instituţională a O.N.U.
3. Care sunt, potrivit dispozițiilor Cartei, criteriile care stau la baza alegerii membrilor
nepermanenți ai Consiliului de Securitate?
4. Din câți judecători este formata Curtea Internațională de Justiție, de cine sunt aleși si pentru
cat timp?
5. Cum poate fi obținuta calitatea de membru al Fondului Monetar International (F.M.I.)?

Exerciţiu
1. Descrieti şi apreciaţi importanţa Organizaţiei Naţiunilor Unite din perspectiva situaţiei
internaţionale la apariţia ei şi evoluţiei ulterioare.
Exerciţiu 2. Analizaţi importanţa instituţiilor din cadrul ONU şi găsiţi eventualele interdependenţe
dintre acestea

Modulul XI.
Instituţiile specializate din sistemul naţiunilor unite.

Unitatea de învăţare:
1. Organizaţii din domeniul comunicaţiilor internaţionale
2. Instituţii de cooperarea tehnică.
3. Organizaţii cu scop de protejare şi dezvoltare a condiţiilor de viaţă a fiinţelor umane:. instituţii
cu acţiune socială, culturală şi ştiinţifică
4. Instituţii financiar bancare din cadrul ONU
5. Organizaţii internaţionale în domeniul industriei, agriculturii şi comerţului
Timp alocat: 0,25 h
Bibliografie:
1. Livia Dumitrescu, Relaţii şi Organizaţii Internaţionale, ed. Aius, Craiova, 2009
2. Vasile Puşcaş, Relaţii internaţionale /transnaţionale, Editura Sincron , 2005,
3. Andrei Miroiu, Radu Sebastian Ungureanu, Manual de relaţii internaţionale, Editura Polirom,
2007

Organizaţia Naţiunilor Unite are competenţă generală menţinerea păcii şi securităţii

internaţionale, iar pentru îndeplinirea celorlalte obiective ce privesc cooperarea internaţională pentru
soluţionarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în
promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale au fost create instituţii
specializate ce acţionează după un set de mijloace concrete de acţiune

I. Organizaţii din domeniul comunicaţiilor internaţionale

1. Uniunea Poştală Universală (UPU) - a dobândit această denumire la Congresul de la
Paris din 1878. Ea este în prezent o instituţie specializată a ONU cu sediul la Berna, cun set de
documente obligatorii pentru membrii săi şi care se revizuie periodic în funcţie de evoluţia
tehnică: Actul constitutiv, Constituţia, Regulamentul general, Convenţia poştală universală şi
Regulamentul de execuţie.
Obiectivele UPU sunt: organizarea şi perfecţionarea serviciilor poştale, dezvoltarea
cooperării internaţionale în domeniu şi acordarea de asistenţă tehnică poştală, la cererea ţărilor
membre.
Activităţile UPU sunt: transmiterea poştei tuturor celorlalte state membre, prin cele mai bune
mijloace folosite pentru propriile servicii poştale, derularea traficului poştal internaţional în orice
punct al teritoriului aflat sub jurisdicţia UPU, activităţi de armonizare a regulilor aplicabile
expediţiilor poştale etc.
Structura UPU cuprinde 4 organe: Congresul, Consiliul executiv, Consiliul consultativ
de studii poştale şi Biroul Internaţional.
2. Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT) - creată prin Convenţia internaţională a
telecomunicaţiilor adoptată în 1932 la Madrid, prin fuziunea a două organizaţii, are s ediul la
Geneva iar la activităţile sale participă companii industriale sau de cercetare ştiinţifică, staţii de
emisiuni etc.
Obiectivele uniunii sunt: menţinerea şi lărgirea cooperării internaţionale între statele membre
în vederea îmbunătăţirii şi folosirii raţionale a telecomunicaţiilor, oferirea de asistenţă tehnică etc.
Activităţile: adoptă reglementări, dezvoltă standarde de interconectarea sistemelor de
telecomunicaţii la scară mondială, oferirea de asistenţă tehnică în privinţa alegerii şi transferului
de tehnologii, finanţarea proiectelor de investiţii, mobilizarea resurselor financiare şi umane,
instalarea şi întreţinerea reţelelor, precum şi promovarea cercetării etc.
Structura UIT: Conferinţa plenipotenţiarilor, Consiliul, Secretariatul, Sectorul de
radiotelecomunicaţii, Sectorul de standardizare al telecomunicaţiilor şi Sectorul de dezvoltare a
telecomunicaţiilor.
3. Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (ICAO) cu sediul în Montreal, Canada, are ca
obiective: promovarea unei dezvoltări a transportului internaţional, sprijinirea în dezvoltarea liniilor
aeriene, a aeroporturilor şi a instalaţiilor de navigaţie aeriană pentru aviaţia civilă şi asigurarea de servicii
aeriene sigure, regulate, eficiente şi economice.
Activităţile OACI : reglementarea uniformă a aspectelor importante ale traficului aerian
internaţional, stabilirea de standarde internaţionale şi practici specifice construcţiei, performanţelor
tehnice ale aeronavelor şi a majorităţii echipamentelor lor, dar şi cu privire la pregătirea piloţilor de linie, a
echipajelor, controlorilor de trafic şi echipelor de întreţinere, transportul bunurilor periculoase de către
aeronavele comerciale, condiţiile privind securitatea pe aeroporturile internaţionale, transportul ilicit de
droguri, etc.
 Structura OACI cuprinde organele principale: Adunarea, Consiliul, secondat de o Comisie şi cinci
Comitete, Secretariatul şi 3 Birouri regionale.
4. Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI) cu sediul la Londra, creată la Geneva în
1948 are ca obiectivul principal instituirea unui sistem de colaborare şi schimb de informaţii
între guverne în domeniul reglementărilor guvernamentale privind orice fel de probleme tehnice
legate de navigaţia comercială internaţională prin adoptarea de norme cu aplicabilitate generală în
domeniul securităţii transporturilor maritime. OMI dispune de o universitate specializată în oraşul
Malmo, în Suedia.
Structura OMI cuprinde: Adunarea, Consiliul, Secretariatul şi patru Comitete.

. Instituţii de cooperarea tehnică.

1. Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM) - cu sediul la Geneva, constituită în 1950
transformată din organizaţie neguvernamentală are drept obiective: facilitarea cooperării internaţionale în
domeniul serviciilor şi observaţiilor meteorologice, promovarea unui schimb rapid al informaţiilor
meteorologice, standardizarea observaţiilor şi publicarea uniformă a observaţiilor statistice în materie,
încurajarea aplicării meteorologiei în aviaţie, navigaţie, agricultură şi activităţi umane, promovarea
activităţilor în domeniul hidrologiei operaţionale şi încurajarea cercetărilor şi formării de specialişti în
meteorologie şi domeniile conexe. Activităţile OMM se materializează într-o serie de programe modiale de
supraveghere, cercetare, învăţământ, cooperare etc.
Structura: Congresul meteorologic mondial, Consiliul executiv; Asociaţiile meteorologice regionale,
Comisiile tehnice, secretariatul.
III. Organzaţii cu scop de protejare şi dezvoltare a condiţiilor de viaţă a fiinţelor
umane:. instituţii cu acţiune socială, culturală şi ştiinţifică
1. Organizaţia Internaţională a Muncii (ILO) - rezultatul final al unui secol de negocieri şi
conferiţe având ca temă protecţia internaţională organizată a lucrătorilor, Conferinţa de pace de
la Versailles din 1919 a constituit o „Comisie de legislaţie internaţională a muncii”, bazată pe
principiul reprezentării tripartite: guvern, patronat, muncitori. Se constituie prin Declaraţia de la
Philadelphia privind scopurile şi obiectivele OIM semnată în 1944, actul constitutiv a fost
modificat iar din 1946 OIM a devenit prima agenţie specializată a ONU cu sediul la Geneva.
Obiectivul OIM este reglementarea egalităţii între toate fiinţele umane în scopul realizării
progresului material şi dezvoltarea spirituală, pentru acest scop ea elaborează instrumente
juridice, politice şi programe, la scară internaţiona lă şi sprijină eforturile în favoarea
ameliorării condiţiilor de producţie şi de muncă.
Activităţile OIM sunt: adoptarea de norme internaţionale privind condiţiile de viaţă şi de
muncă ale lucrătorilor (Convenţii cu forţă juridică obligatorieş şi recomandări cu caracter
orientativ), aplicarea lor, adoptarea de programe privind folosirea forţei de muncă, combaterea
şomajului şi cooperare tehnică, cercetare, studii, documentare şi informare.
Structura OIM este tripartită, reunind la nivelul organelor de decizie reprezentanţii
guvernelor, patronilor şi muncitorilor. Principalele organe ale OIM sunt: Conferinţa internaţională
a muncii, Consiliul de administraţie şi Biroul internaţional al muncii.
2. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) (WHO) înfiinţată în 1946 la New York, are
sediul la Geneva.
Scopul Organizaţiei este asigurarea sănătăţii tuturor popoarelor ca o condiţie fundamentală a
păcii şi a securităţii în lume prin instituirea unei strategii globale vizând îngrijirile medicale
preventive şi curative, dezvoltarea infrastructurii sanitare prin programe care să permită tutror popoarelor
lumii un nivel de viaţă sănătos şi productiv.
Activitatea OMS este de ajutorare a tuturor ţărilor membre în acţiunile de întărire şi dezvoltare a
propriilor sisteme de sănătate, oferindu-le servicii pentru construirea unor instituţii medicale, ajutoare în
medicamente de bază ori echipament, cercetare etc.
Structura: Adunarea mondială a sănătăţii, Consiliul executiv, Secretariatul .
3. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) – înfiinţată în
urma Conferinţei de la Londra din 1945, cu sediu la Paris.
Obiectivul fundamental al UNESCO este de a contribui la instaurarea şi menţinerea păcii în lume,
prin promovarea colaborării dintre naţiuni în domeniile educaţiei, ştiinţei, culturii şi comunicaţiilor,
cultivând respectul universal pentru dreptate şi legalitate, precum şi pentru drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului, favorizarea cunoaşterii şi înţelegerea reciprocă între naţiuni şi promovarea şi
difuzarea culturii în întreaga lume.
Activităţile UNESCO presupun acţiuni proprii de promovare a păcii, asistenţă acordată ţărilor
membre prin programe proprii sau în colaborare cu alte organizaţii şi instituţii internaţionale şi acţiuni
privind cooperarea intelectuală internaţională.
- în domeniul învăţământului: realizarea unei educaţii de bază pentru toţi, prin lansarea de
programe de alfabetizare, programe de pregătire a educatorilor şi administratorilor procesului de
învăţământ, crearea unui program propriu de burse şi construirea şi echiparea de şcoli, formularea de
politici educaţionale sau de administrare şi finanţare a instituţiilor de învăţământ
- ştiinţă - ştiinţele naturii cât şi cele sociale, ajută la corectarea dezechilibrului existent actualmente
în domeniul ştiinţific şi tehnologic, promovarea drepturilor omului şi a valorilor democraţiei,
combaterea tuturor formelor de discriminare, îmbunătăţirea statutului femeii, şi problemele cu care se
confruntă tineretul.
- activităţile culturale privesc salvarea moştenirii culturale a umanităţii
Structura : o conferinţă generală, un consiliu executiv şi un secretariat.
4. Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI) - creată printr-o convenţie semnată
la Stockholm în 1967 , cu sediul la Geneva.
Obiectivul principal al OMPI este de a menţine şi promova în întreaga lume respectul proprietăţii
intelectuale, sub toate aspectele sale, în scopul favorizării dezvoltării industriale şi culturale, prin stimularea
activităţilor creatoare, facilitarea transferului de tehnologie şi diseminarea operelor literare şi artistice.
OMPI promovează cooperarea dintre state pentru protecţia internaţională a tuturor formelor de proprietate
intelectuală.
Structura: Adunarea generală, Conferinţa, Comitetul de coordonare.

IV. Instituţii financiar bancare din cadrul ONU

1. Fondul Monetar Internaţional (FMI) , înfiinţat prin Conferinţa monetară şi financiară de la
Bretton Woods, New Hampshire (SUA) din 1944
Obiectivele FMI sunt: promovarea cooperării monetare internaţionale prin asigurarea mecanismelor
necesare de colaborare şi consultare în problemele monetare internaţionale, facilitarea expansiunii şi
creşterii armonioase a comerţului internaţional cu scopul instaurării şi menţinerii unui nivel ridicat al
venitului real, a folosirii forţei muncă şi dezvoltarea resurselor productive ale tuturor membrilor,
promovarea stabilităţii regimului de schimburi, menţinerea între statele membre a unor regimuri de
schimburi ordonate şi evitarea devalorizărilor monetare concurenţiale, stabilirea unui sistem multilateral
de reglementare a tranzacţiilor curente dintre membri şi eliminarea restricţiilor la schimburile externe,
folosirea resurselor sale generale în vederea corectării dezechilibrelor din balanţele de plăţi ale ţărilor
membre - temporar şi în baza unor garanţii.
Membrii FMI nu sunt în mod obligatoriu sau implicit toate statele membre ONU. Calitatea de
membru se poate obţine de orice stat care are autonomie în domeniul relaţiilor externe, este capabilă să se
achite de obligaţiile impuse statelor membre şi este dispusă să-şi asume aceste obligaţii (181 de ţări din
cele 188 membre ale ONU sunt membre ale FMI.
Resursele financiare ale fondului sunt constituite din contribuţiile statelor membre cu o anumită
sumă, denumită cotă de subscripţie, funcţie de indicatori identici, ţinând de puterea economică a fiecărei
ţări (venitul naţional, deţinerile în aur şi dolari, volumul mediu al importurilor, variabilitatea exporturilor şi
raportul acestora cu venitul naţional), criteriu ce a suferit în timp revizuiri
Organizarea : Consiliu al Guvernatorilor, Consiliul Executiv, Directorul general
2. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (IBRD), mai cunoscută sub
denumirea de „Banca Mondială” (World Bank), constituită în urma Conferinţei monetare şi financiare a
Naţiunilor Unite de la Bretton Woods din 1944.. îşi are sediul în Washington D.C. (S.U.A.).
Obiectivele BIRD sunt: participarea la reconstrucţia economiilor ţărilor membre distruse de război
şi sprijinirea tranziţiei economiei acestora de la economia de război la economia de pace, sprijinirea
investiţiilor private de capital - autohton sau extern - încurajarea împrumuturilor externe şi
suplimentarea acestora, din fonduri proprii, promovarea unei creşteri echilibrate (pe termen lung) a
comerţului internaţional, menţinerea echilibrului balanţelor de plăţi şi încurajarea investiţiilor
internaţionale destinate dezvoltării resurselor productive ale ţărilor membre.
 După încheierea procesului de refacere a economiilor statelor membre, distruse sau afectate de cel de
al doilea război mondial, BIRD s-a orientat cu precădere către sprijinirea directă a procesului dezvoltării în
statele membre.
Membrii. Calitatea de membru BIRD nu este condiţionată de apartenenţa la ONU, însă este
condiţionată de apartenenţa la FMI:
Resursele financiare ale BIRD provin mai puţin din contribuţiile la capital ale statelor membre,
85 % provenind din sursele sale proprii de pe pieţele financiare internaţionale din care banca se
autofinanţează.
Structura: Consiliului Guvernatorilor, al Consiliului Directorilor Executivi, denumit şi Consiliul de
Administraţie şi al Preşedintelui BIRD, asistat de personalul Băncii.
Activităţile Băncii Mondiale sunt de investiţii în vederea dezvoltării, financiare, consultare şi
cooperare internaţională.
Împrumuturile acordate de BIRD sunt condiţionate de utilitatea proiectului şi posibilităţile
beneficiarului de a rambursa împrumutul.
3. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (IDA) - creată în anul 1960 ca instituţie specializată
ONU, afiliată Băncii Mondiale şi având sediul în Washington D.C. , din considerentul că statele mai sărace
ale lumii nu pot corespunde condiţiilor statutare de împrumut impuse de Banca Mondială. Aşadar,
beneficiarii creditelor AID sunt ţările în curs de dezvoltare cel mai puţin avansate.
Obiectivele : dezvoltarea economică, creşterea productivităţii şi ridicarea nivelului de viaţă în
ţările în curs de dezvoltare, prin disponibilizarea unor mijloace financiare
Membrii AID sunt în mod necesar şi membrii BIRD, şi sunt divizaţi în două categorii , în state
care plătesc subscripţia şi contribuţiile la capital în monedă convertibilă, care poate fi utilizată liber de
către organizaţie (ţările dezvoltate, Rusia, ţări producătoare de petrol) şi state membre care plătesc în
monedă liber convertibilă, 10% din subscripţia iniţială şi, în monedă proprie, 90% din subscripţia iniţială,
precum şi contribuţiile şi subscripţiile adiţionale (ţările mai puţin dezvoltate).
Activităţile AID sunt acordarea de credite de dezvoltare cu condiţii deosebit de favorabile: nu sunt
purtătoare de dobândă, sunt acordate pe perioade lungi de timp, de 35-40 ani, dintre care 10 ani perioadă
de graţie, în care nu se returnează rate din sumele împrumutate. Pentru întreaga perioadă se percepe o taxă
de administraţie de 0,75%. Toate creditele AID sunt acordate guvernelor ţărilor beneficiare şi sunt garantate
de către acestea.
De asemenea, organizaţia se ocupă de finanţarea proiectelor legate de alimentaţie şi sănătatea
populaţiei sau privind dezvoltarea urbană.
Administrarea AID este încredinţată Băncii Mondiale, aşadar organele de conducere ale acesteia -
Consiliul guvernatorilor, Consilii directorilor executivi şi Preşedintele - îndeplinesc, din oficiu, aceleaşi
funcţii şi pentru AID.
Principalele resurse financiare provin din contribuţiile ţărilor dezvoltate.
4. Societatea Financiară Internaţională (SFI) - cu sediul la Washington DC, fost creată în anul
1950 şi, deşi strâns asociată cu Banca Mondială, este o organizaţie independentă, atât din punct de
vedere instituţional cât şi financiar.
Obiectivele CFI sunt: promovarea creşterii economice în ţările în curs de dezvoltare membre ale
organizaţiei prin încurajarea investiţiilor private, sprijinirea finanţării întreprinderilor private care ar putea
contribui la dezvoltare, făcând investiţii negarantate de guvern, asocierea unor investitori locali şi străini
pentru finanţarea unor proiecte eficiente, stimularea fluxului de capital privat, intern şi extern, în
investiţii productive, în ţările membre.
Membrii CFI sunt în mod obligatoriu şi membri BIRD.
Activităţile CFI o constituie finanţarea unor proiecte de investiţii, crearea de întreprinderi noi în
ţările în curs de dezvoltare care prezintă condiţii favorabile pentru dezvoltarea sectorului privat (prin
identificarea sectoarelor şi tipurilor de activităţi pretabile investiţiei, tehnologiile adaptabile condiţiilor
concrete, precum şi sumele de capital străin şi local şi căile de atragere a acestuia), sprijinul pentru
dezvoltarea pieţelor bursiere naţionale şi accesul la pieţele internaţionale al ţărilor în curs de dezvoltare,
mobilizarea de capitaluri şi îndreptarea acestora către sectorul privat, prin constituirea unor sindicate de
finanţare şi asistenţă tehnică de specialitate, mai ales în domenii ca piaţa de capital şi privatizarea.
Structura CFI cuprinde: Consiliul guvernatorilor şi Consiliul de administraţie.
- afiliată din punct de vedere instituţional şi financiar BIRD, a fost creată în 1985 prin
Convenţia Internaţională de la Seul, urmare a necesităţii de garantare a împrumuturilor oferite de
instituţiile din cadrul BIRD şi datorate existenţei unor riscuri reale: politice (război sau tulburări
civile), riscuri legate de repatrierea profiturilor ori ca urmare a schimbărilor frecvente ale condiţiilor
contractuale, lipsa unor programe oficiale de reasigurare sau coasigurare, chiar şi în statele unde existau
sisteme de asigurare a investiţiilor contra riscurilor politice, lipsa unui sistem global de asigurare, etc.

5. Agenţia Internaţională pentru Garantarea Investiţiilor Multilaterale (MIGA)

Obiectivele MIGA sunt încurajarea fluxului de investiţii străine din ţările industrializate către
ţările în curs de dezvoltare membre precum şi a fluxului de investiţii între ţările în curs de dezvoltare şi,
pe de altă parte, protejarea investiţiilor contra riscurilor necomerciale. Pentru realizarea acestor obiective,
MIGA oferă investitorilor asigurări acoperitoare (până la 90% din totalul investiţiei) şi servicii de
consultanţă.
Membrii MIGA sunt obligatoriu şi membri BIRD, ei fiind împărţiţi în două grupe: ţări
exportatoare de capital şi importatoare de capital.
Activitatea principală a MIGA se concentrează în domeniul garantării investiţiilor împotriva
riscurilor necomerciale, riscuri ce rezulta din: restricţii impuse de statele gazdă asupra transferului şi
schimbului de devize, acţiuni legislative sau administrative (expropriere şi alte similare) ori omisiuni ale
guvernului gazdă care au ca efect deposedarea investitorului străin de dreptul său de a dispune de beneficiul
rezultat din investiţie sau de dreptul de control investiţiei, încălcarea sau suspendarea de către statul gazdă a
contractului încheiat cu deţinătorul garanţiei şi acţiuni militare sau tulburări civile pe teritoriul statului
gazdă, dar nu şi riscurile cu caracter necomercial cum ar fi despre exemplu riscul devalorizării sau
deprecierii monetare.
Structura: Consiliul Guvernatorilor, Comitetul Directorilor.
Resursele financiare: statele importatoare participă cu 40% la capitalul Agenţiei.
6. Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă ( FIDA, IFAD) - cu sediul la Roma, are ca
obiective: finanţarea unor proiecte destinate ameliorării unor situaţii în ţările cele mai sărace, create de
marile probleme ale momentului: criza alimentară, deşertificarea şi eroziunea solului, creşterea producţiei
alimentare, îmbunătăţirea nutriţiei şi lupta împotriva mizeriei şi mobilizarea de resurse pentru ameliorarea
producţiei alimentare şi a alimentaţiei, în ţările în curs de dezvoltare cele mai sărace.
Structura: Consiliul guvernatorilor, Consiliul de administraţie, secretariat,
V. Organizaţii internaţionale în domeniul industriei, agriculturii şi comerţului
1. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI) -organizaţie autonomă
creată pentru promovarea dezvoltării industriale, cu sediul la Viena
Obiectivul principal: promovarea dezvoltării industriale a ţărilor în curs de dezvoltare, prin
acordarea de atenţie industrializării ţărilor în curs de dezvoltare cel mai puţin avansate, mai ales
industrializarea Africii, favorizarea cooperării economice şi tehnice între ţările în curs de dezvoltare şi
restructurarea, reabilitarea şi privatizarea industriilor ţărilor în curs de dezvoltare.
Structura organizaţiei: Conferinţa generală, Consiliul de dezvoltare industrială, Comitetul de
programe şi de buget, Directorul general, Secretariatul.
2. Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO)- cu sediul la Roma, constituită în urma
Conferinţei din Quebec (Canada) din 1945,
Obiectivele FAO sunt eliminarea foamei în lume şi realizarea bunăstării comune prin acţiuni de
ridicare a nivelului de nutriţie şi condiţiile de trai ale popoarelor supuse jurisdicţiei lor, prin
îmbunătăţiri aduse în randamentul producţiei şi repartiţiei tuturor produselor alimentare şi agricole şi
prin îmbunătăţirea situaţiei populaţiei rurale.
Acţiunile FAO în acest sens sunt de elaborare, împreună cu statele membre, de programe concrete
de dezvoltare a unor sectoare sau zone la a căror finanţare participă inclusiv prin proiecte de asistenţă
tehnică.

Test de autoevaluare
1. Enumeraţi organizaţiile din cadrul ONU în domeniul comunicaţiilor internaţionale
2. Descrieţi particularităţile organizaţiilor cu scop de protejare şi dezvoltare a condiţiilor de
viaţă a fiinţelor umane
3. Enumeraţi Organizaţiile internaţionale cu acţiune socială, preocupări culturale şi ştiinţifice
4. Descrieţi instituţiile financiar bancare din cadrul ONU
 5. Ce scopuri comune au organizaţii internaţionale în domeniul industriei, agriculturii şi comerţului
şi care sunt mijloacele de îndeplinire ale acestora.

Exerciţiu 1. Descrieţi particularităţile organizațiilor internaționale cu finalități specifice in

domeniul social, umanitar si cultural.
Exerciţiu 2. Prezentaţi trăsăturile instituţiilor specializate ale ONU şi natura actelor adoptate de
acestea.

Modulul XII.
Organizaţii şi acorduri internaţionale în afara ONU.

Unitatea de învăţare:
1. Liga Araba
2. Zona de cooperare economică Asia-Pacific
3. Commonwealth-ul
4. Comunitatea statelor independente
5. Asociaţia europeană a liberului schimb
6. Uniunea europeană,
7. Zona nord-americană de liber schimb,
8. Organizaţia tratatului nord-atlantic
9. Organizaţia pentru cooperare şi dezvoltare economică
10. Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa
11. Organizaţia unităţii africane
12. Organizaţia statelor americane
13. Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol
14. Uniunea Europei Occidentale
15. Or ganizaţia M ondială a Comer ţu lu i
16. Consiliul Europei
Timp alocat: 0,25 h
Bibliografie:
1. Livia Dumitrescu, Relaţii şi Organizaţii Internaţionale, ed. Aius Craiova, 2009
2. Ion Rusu, Organizaţii şi relaţii internaţionale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002

1. Liga Araba/ Liga Statelor Arabe - o asociere de state cu o moştenire comună şi

interese mutuale, ale cărei obiective sunt: de a întări legăturile dintre ţările-membre, de a
coordona activităţile lor politice, astfel încât să se asigure independenţa şi suveranitatea lor şi de a
promova interesele ţărilor arabe. Liga Statelor Arabe mai are drept scop o colaborare strânsă în
probleme de cultură, sănătate, bunăstare socială, transport şi comunicaţii, paşapoarte, vize şi legi
legate de apartenenţa naţională, precum şi în probleme economice şi financiare care includ
comerţul, vămile, valuta, agricultura şi industria; ea prevede ca în cazul unei agresiuni sau a unei
ameninţări cu agresiunea un stat-membru să poată solicita întrunirea consiliului ligii. Liga
statelor arabe are statut de observator în cadrul Adunării Generale a ONU şi în organizaţiile
sale auxiliare; sediul şi secretariatul se află la Cairo.
2. Zona de cooperare economică Asia-Pacific (APEC - sediu la Singapore), are drept
obiective: de a susţine creşterea economică a regiunii Asia-Pacific şi a întregii lumi, de a întări
rezultatele pozitive prin încurajarea fluxului de bunuri, servicii, capital şi tehnologie, de a dezvolta
şi consolida sistemul comercial multilateral deschis şi de a reduce acele bariere comerciale care
sunt incompatibile cu principiile organizaţiei mondiale a comerţului.
Scopurile acestei organizaţii sunt liberalizarea comerţului şi a investiţiei, facilitarea comerţului
şi a investiţiilor şi cooperarea economică şi tehnică ce are drept scop sprijinirea ţărilor în curs
de dezvoltare în efortul lor de a-şi spori progresul economic şi de a participa astfel la procesul de
liberalizare a comerţului şi a investiţiei.
3. Commonwealth-ul - o asociere de state care, în majoritate, făceau parte în trecut din
Imperiul britanic sau care erau state protejate în relaţiile cu Coroana Britanică, cooperarea actuală
dintre ele fiind menţinută prin contacte instituţionale şi personale în probleme culturale şi
educative; întrunirile şefilor de guverne sau ale reprezentanţilor lor se ţin în mod normal o dată la doi
ani, pentru un schimb de păreri în probleme de interes comun. Comerţul între statele membre
beneficiază de taxe vamale preferenţiale şi aranjamente pentru cota-parte. Majestatea sa, Regina
Elisabeta a II-a, este şeful Commonwealth-ului, iar secretariatul şi secretarul general se află la
Londra.
4. Comunitatea statelor independente (CSI) – reprezintă o structură instituţională compusă din
foste republici ale Uniunii Sovietice în cadrul căreia părţile componente doresc să continue să
coopereze în acele aspecte ale guvernării pe care le consideră avantajoase pentru ele. Zonele de
cooperare au fost definite drept politică externă, alcătuindu-se şi dezvoltându-se o zonă economică
unitară şi o piaţă comună europeană şi euro-asiatică în domeniul politicii vamale, transportului şi
comunicaţiilor, al mediului ambiant, migraţiei şi crimei organizate.
Structura organizatorică se bazează pe consiliul şefilor de stat şi pe consiliul şefilor de
guverne şi pe diverse organe consultative şi de coordonare. Secretariatul CSI se află la Minsk.
5. Asociaţia europeană a liberului schimb (EFTA)/ Zona economică europeană (EEA)
are drept obiectiv principal crearea unei zone de comerţ liber privind bunurile industriale. Instituţiile
EFTA - Consiliul de miniştri, Comitetul permanent, Comitetul membrilor parlamentari, Comitetul şi
Curtea consultativă. Membrii EFTA sunt: Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Elveţia, iar secretariatul
general se află la Geneva. Zona economică europeană este alcătuită din membrii Uniunii Europene
împreună cu Norvegia, Islanda şi Liechtenstein.
6. Uniunea europeană - v. Disciplina Drept comunitar,
7. Zona nord-americană de liber schimb (NAFTA) – având ca state membre: Canada,
Mexic, Chile şi SUA, are drept scop crearea unei zone de liber schimb prin îndepărtarea taxelor
vamale şi cotelor-părţi pe mărfurile industriale şi agricole în această regiune şi printr-o libertate de a
crea servicii.
Obiectivele acordului sunt: să întărească prietenia şi cooperarea între naţiunile lor; să
contribuie la o dezvoltare armonioasă şi la extinderea comerţului mondial şi să ofere un catalizator
în vederea unei cooperări internaţionale mai largi; să creeze o piaţă mai extinsă şi mai sigură
pentru mărfurile şi serviciile de pe teritoriile lor; să reducă dezordinea din comerţ; să stabilească
reguli clare mutuale în vederea dirijării comerţului să asigure un cadru comercial previzibil pentru
planifi carea afacerilor şi investiţiei; să creeze instrumente de cooperare multilaterale şi
bilaterale; să sporească competitivitatea firmelor lor pe pieţele globale; să sporească creativitatea şi
inovaţia şi să promoveze comerţul de bunuri şi servicii care fac obiectul drepturilor de proprietate
intelectuală; să creeze noi oportunităţi de angajare a forţei de muncă şi să analizeze condiţiile de
muncă şi de trai, precum şi standardele de viaţă din teritoriile reprezentative; să îndeplinească toate
aceste obiective avându-se în vedere protecţia şi conservarea mediului înconjurător; să-şi păstreze
flexibilitatea pentru a apăra bunăstarea publică; să promoveze o dezvoltare susţinută; să întărească
regulile şi legile privind mediul înconjurător şi să protejeze drepturile de bază ale lucrătorilor.
8. Organizaţia tratatului nord-atlantic (NATO)
NATO a fost înfiinţat în 1949 şi a oferit mijloace militare pentru neutralizarea politicilor
expansioniste ale uniunii sovietice. Evenimentele de după 1989 (căderea Zidului Berlinului,
reunificarea Germaniei în octombrie 1990, dezintegrarea Uniunii Sovietice şi mai ales
transformările spectaculoase din Europa Centrală şi de Est din 1989), au determinat sfârşitul
războiului rece şi implicit schimbarea fundamentală a imperativelor de securitate ale membrilor
alianţei.
Esenţa NATO este că un atac armat împotriva unuia sau a mai multor state semnatare este
considerat un atac împotriva tuturor (art. 5). Aria de aplicare a tratatului cuprinde teritoriul
oricăror ţări implicate din Europa şi America de Nord, incluzând orice atac asupra forţelor unei
ţări din Europa, asupra insulelor din Atlanticul de Nord la nord de Tropicul Racului sau asupra
vaselor şi aeronavelor ţărilor din această regiune. Ulterior s-au desfăşurat operaţiuni şi în afara zonei,
în scopul prevenirii conflictelor, întăririi şi menţinerii păcii, fără a se încălca termenii articolului 5.
Preocuparea primordială a NATO, care acţionează ca o forţă defensivă, continuă să fie
apărarea securităţii, suveranităţii şi integrităţii teritoriale ale membrilor săi, menţinând securitatea la
cel mai scăzut nivel posibil de forţe necesare pentru apărare. Din perspectiva unui rol pozitiv,
NATO caută să promoveze, prin dialog, parteneriat şi cooperare, o nouă ordine mai paşnică, bazată
pe convingerea că stabilitatea şi securitatea în zona euro-atlantică pot fi garantate prin instituţii care
se sprijină reciproc.
Obiectivele Parteneriatului sunt : facilitarea transparenţei procesului de concepere a
bugetelor militare naţionale şi planificarea apărării; asigurarea unui control democratic asupra armatei;
menţinerea capacităţii şi pregătirii de a contribui sub rezerva restricţiilor impuse de prevederile
constituţionale, la operaţiunile sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite şi/sau sub responsabilitatea
OSCE; dezvoltarea relaţiilor militare de cooperare cu NATO în vederea unor activităţi de
planificare, instruire şi de antrenamente în scopul întăririi capacităţii ţărilor semnatare ale PFP
de a întreprinde misiuni în domeniile menţinerii păcii, căutării şi salvării, precum şi în alte domenii
asupra cărora s-ar putea conveni ulterior; realizarea, pe termen lung, a unor forţe armate mai
capabile de o mai bună cooperare cu cele ale statelor membre ale NATO.
Sediul NATO şi secretariatul, care îi găzduiesc pe reprezentanţii diplomatici din partea
partenerilor alianţei, se află la Bruxelles, iar colegiul de apărare al NATO se află la Roma.
9. Organizaţia pentru cooperare şi dezvoltare economică (OECD) este succesoarea Organizaţiei
pentru Cooperare Economică Europeană şi a fost întemeiată la 30 septembrie 1961 şi are ca obiective:
promovarea bunăstării economice şi sociale în cadrul zonei OECD, sprijinind guvernele-membre în
formularea politicilor de atingere a acestui ţel şi coordonînd aceste politici, şi stimularea şi
armonizarea eforturilor membrilor pentru sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare (scăderea
restricţiilor vamale, diminuarea progresivă a contingentelor la importuri, cooperarea monetară,
armonizarea politicilor statale de asistenţă, lupta împotriva inflaţiei, contra şomajului şi altele).
Organele de conducere sunt: Consiliul de Miniştri, comitetele tehnice, Comitetul executiv
restrâns, secretariatul. Organizaţia elaborează decizii, recomandări, acorduri şi rezoluţii.
Activitatea principală a organizaţiei este pregătită şi efectuată în cadrul unor comitete
specializate şi al unor grupuri de lucru care sunt în număr de aproximativ 200. Acestea includ
comitetele pentru politica economică, analiza economică şi dezvoltare, asistenţa dezvoltării, comerţ,
tranzacţii invizibile, pieţe financiare, probleme fiscale (DAC), practici de afaceri restrictive, politica de
consum, turism, transport maritim, investiţii internaţionale şi întreprinderi multinaţionale, politica
energiei, industrie, oţel, politica ştiinţifică şi tehnologică, educaţie, forţa de muncă şi probleme
sociale, mediu înconjurător, agricultură, pescuit etc.
Comisia comunităţilor europene participă la activitatea OECD. Secretariatul, condus de secretarul
general, se află la Paris.
10. Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa (OSCE), bazată pe Actul Final de
la are drept obiective anticiparea şi prevenirea conflictelor; controlul armamentului; drepturile
omului; stabilirea unui cod de conduită privind transparenţa militară şi rolul forţelor armate în
societăţile democratice şi gestionarea crizei, în legătură cu care a supervizat în 1996 alegerile din
Bosnia şi Herţegovina, în concordanţă cu acordul de la Daytona.
Instituţiile OSCE sunt: Summit-ul OSCE al şefilor de stat sau de guvern, Consiliul
miniştrilor afacerilor externe; Consiliul superior al directorilor politici, şi Consiliul Permanent al
delegaţilor. Adunarea Parlamentară a OSCE se întruneşte anual, e compusă din membrii Adunărilor
naţionale desemnaţi de acestea şi are un vot consultativ; iar secretariatul său se află la Copenhaga.
11. Organizaţia unităţii africane (OUA) - o organizaţie importantă a statelor africane, bazată
pe Carta organizaţiei, este compusă din toate statele de pe continentul african şi de pe insulele
adiacente (inclusiv Madagascar şi Mauritius), cu excepţia Marocului, care şi-a suspendat
participarea.
Obiectivele majore ale organizaţiei sunt: promovarea unităţii şi solidarităţii statelor africane,
coordonarea şi intensificarea cooperării şi eforturilor lor pentru o viaţă mai bună a popoarelor
africane, apărarea suveranităţii, a integrităţii teritoriale şi a independenţei lor, eradicarea tuturor
formelor de colonialism din Africa, promovarea cooperării internaţionale, având drept bază Carta
ONU şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Principalele instituţii ale organizaţiei sunt Adunarea şefilor de stat şi de guvern, organul politic
suprem, care se întruneşte cel puţin o dată pe an; Consiliul de miniştri, care se întruneşte de cel
puţin două ori pe an; Secretariatul general al organizaţiei, situat în Addis Abeba şi condus de un
secretar general numit de către Adunare; Comisia de Mediere, Conciliere şi Arbitraj, alcătuită din 21
de membri,
 12. Organizaţia statelor americane (OSA)- este organul regional suprem de coordonare pentru
toate problemele ce afectează relaţiile interstatale din această regiune. Pe lângă statele membre ale
organizaţiei , 37 de state şi Uniunea Europeană au statut de observator permanent. Problemele
politice sunt analizate de adunarea generală, care se întruneşte anual şi în sesiuni ocazionale
specifice şi de întrunirile consultative ale miniştrilor afacerilor externe, care se ţin când este
necesar.
Trei consilii, fiecare alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui stat-membru, se întrunesc la
Washington, unde este situat Secretariatul General. Acestea sunt: Consiliul Permanent, care
supervizează activitatea organizaţiei şi se ocupă de problemele de natură politică, Consiliul Social şi
Economic Inter-American şi Consiliul Inter-American pentru Educaţie, Cultură şi Ştiinţă. Mai există,
de asemenea, Comitetul Juridic Inter-American, Comisia Inter-Americană pentru Drepturile Omului
şi Banca Inter-Americană pentru Dezvoltare.
13. Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol (OPEC)
OPEC A fost înfiinţată în 1960. Statele-membre sunt: Algeria, Arabia Saudită, Emiratele Arabe
Unite, Indonezia, Iran, Irak, Kuwait, Libia, Nigeria Şi Quatar. Obiectivul primordial al OPEC este de
a asigura preţuri corecte şi stabile ale produselor petroliere pentru producători şi o ofertă regulată şi
eficientă pentru consumatori, iar politicile de preţuri au o influenţă considerabilă asupra preţurilor
practicate de majoritatea ţărilor exportatoare de petrol. Întrunirile regulate ale miniştrilor petrolului
din OPEC au loc la intervale de şase luni, existând posibilitatea unor întruniri extraordinare.
Secretariatul OPEC se află la Viena.
14. Uniunea Europei Occidentale (UEO)
Urmare celui de-al doilea război mondial, Marea Britanie şi Franţa au încheiat la 4 martie 1947
un Tratat de asistenţă mutuală privind cooperarea în planul apărării lor comune. Tratatul stipula o
asistenţă militară în cazul unei agresiuni a Germaniei, acestei iniţiative răspunzându-i-se de către
Belgia, Olanda şi Luxemburg. Cele trei state au considerat insuficiente clauzele Tratatului şi au
propus în plus: acordarea asistenţei reciproce în situaţia unei agresiuni, un acord politic pentru
organizarea consultărilor regulate privind problemele de interes comun şi un acord economic având
obiectiv o uniune economică.
Ulterior, la 17 martie 1948, cele 5 ţări au semnat pentru 50 de ani un „Tratat de colaborare în
materie economică, socială şi culturală şi de legitimă apărare colectivă". Actul se referea la valorile
esenţiale şi anume: drepturile omului, principiile democratice şi voinţa de cooperare pentru
reconstrucţia economică şi asigurarea securităţii, în 1954 la Paris a aderat şi Germania, iar mai apoi
Italia, Spania, Portugalia, Grecia şi ulterior Islanda, Norvegia şi Turcia.
În prezent , existenţa UEO este o consecinţă a necesităţilor de apărare şi securitate de după
sfîrşitul războiului rece. Ea devenind „o parte integrantă a procesului de unificare europeană şi arma
de apărare viitoare a UE, împreună cu NATO şi OSCE" Componenţa organizaţiei cuprinde: membri
efectivi, membri asociaţi, parteneri asociaţi şi observatori.
Instituţii: Consiliul de Miniştri, Consiliul Permanent, Adunarea Parlamentară, Secretariatul
General, Comitetul Militar Permanent, Comitetele speciale
15. Organizaţ ia mo ndială a co merţ ul ui (OMC)- fost GATT
Organizaţia reprezintă baza legală şi instituţională a sistemului comercial multilateral, ea
stipulează obligaţiile contractuale principale care determină modul în care guvernele îşi
încadrează şi implementează reglementările şi legislaţia comercială şi constituie platforma pe care
se bazează relaţiile comerciale dintre ţări prin dezbatere, negociere şi adjudecare colectivă.
Funcţiile principale ale OMC sunt: să administreze şi să implementeze acordurilor comerciale
multilaterale şi plurilaterale care, împreună, alcătuiesc OMC; să acţioneze ca un forum pentru
negocierile comerciale multilaterale; să rezolve disputele comerciale; să supravegheze politicile
comerciale naţionale şi să coopereze cu alte instituţii internaţionale implicate în politica economică
globală.
Cea mai înaltă autoritate a OMC este Conferinţa Ministerială, care se întruneşte o dată la doi ani, în
timp ce activitatea curentă cade în sarcina unor organe auxiliare, în principal a Consiliului General,
care convoacă corpul de aplanare a disputelor şi corpul de analiză a politicilor comerciale. Consiliul
general stabileşte răspunderea pentru alte trei organisme importante: consiliile pentru comercializarea
mărfurilor, comercializarea serviciilor şi pentru aspectele comerciale legate de dreptul de proprietate
intelectuală.
 OMC este condus de un director general şi de patru directori generali adjuncţi. Secretariatul
care se află la Geneva răspunde de activitatea organismelor delegate, asigura suport tehnic ţărilor în
curs de dezvoltare, poartă negocierile pentru aderarea de noi membri şi asigură consultanţă
guvernelor care doresc aderarea
16. Consiliul Europei (CE)
Consiliul Europei, organizaţie cu vocaţie esenţialmente politică, a fost prima organizaţie
internaţională înfiinţată în Europa după al doilea război mondial; conform statutului său, semnat la
Strasbourg, la 5 mai 1949 de către cele zece ţări fondatoare (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia). Trei state puternice au statut de
observator: S.U.A., Canada şi Japonia. Secretariatul general al organizaţiei se află la Strasbourg.
Obiectivul său era acela de a acţiona pentru o mai mare unitate europeană, de a sprijini
principiile democraţiei parlamentare, de a promova valorile umane şi de a îmbunătăţi condiţiile de
viaţă iar în prezent preocupările sale majore sunt: drepturile omului, educaţia, cultura şi sportul,
problemele sociale, şomajul în rîndul tineretului, sănătatea publică, moştenirea mediului ambiant şi
arhitectural, autorităţile locale şi regionale şi problemele juridice. În mod deosebit, el tinde să atingă o
unitate mai mare între membrii săi în scopul păstrării şi realizării idealurilor şi principiilor ce
constituie moştenirea lor comună şi pentru a facilita progresul lor economic şi social, pe scurt,
„pentru a promova identitatea culturală europeană pe întreg continentul".
Principiile şi obiectivele principale potrivit Statutului Consiliului Europei sunt:
- democraţia pluralistă;
- statul de drept;
- respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale;
- favorizarea şi valorificarea identităţii culturale a ţărilor europene;
- lupta împotriva oricăror forme de intoleranţă;
- căutarea de soluţii pentru problemele sociale, cum ar fi minorităţile, xenofobia, intoleranţa,
protecţia mediului, bioetica, SIDA, droguri etc;
- sprijinirea ţărilor din Europa Centrală şi de Est în vederea consolidării reformelor lor
politice legislative, constituţionale cu ajutorul programelor de cooperare (Demostene, Themis,
Lode, Demo-Droit).
Organele principale ale organizaţiei : Comitetul de Miniştri, Adunarea Consultativă,
transformată în Adunarea Parlamentară, Secretariatul Congresul Puterilor Locale şi Regionale.
Documente de mare importanţă: Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale; Carta Socială Europeană; Convenţia pentru Prevenirea Torturii
şi Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante; Convenţia privind Reprimarea Terorismului;
Convenţia Culturală Europeană; Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare; Convenţia-
cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale; Carta Europeană a Autonomiei Locale; Convenţia
Europeană a Securităţii Sociale, Codul European pentru Securitate Socială.
Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale reprezintă primul tratat internaţional care aduce o garanţie colectivă din partea statelor
ce aparţin Consiliului Europei pentru respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. ,
apoi a fost adoptată Carta Socială Europeană ( Torino).

Test de autoevaluare :
1.Ce este Liga Statelor Arabe,care sunt obiectivele si ce statut are aceasta.
2.Prin ce este menținuta cooperarea intre statele Commonwealth-ului.
3.Care sunt principalele obiective ale Organizației Unității Africane si care sunt principalele
instituții ale acesteia.
4.Cand a fost înființată OrganizațiaȚărilor Exportatoare de petrol, care sunt statele membre și la
ce interval au loc întrunirile regulate ale miniștrilor petrolului.
5.Care sunt principiile si obiectivele principale potrivit Consiliului Europei

Exerciţiu 1. Descrieţi actualitatea şi trăsăturile specifice ale Organizaţiei pentru Securitate

şi Cooperare În Europa (O.S.C.E.)
Exerciţiu 2. Analizaţi diferenţele dintre organizaţiile internaţionale univerale cu competenţe
generale şi cele regionale şi cu competenţe specifice, prezentând avantajele şi dezabvantajele.