Sunteți pe pagina 1din 107

Ism ail Kadare

Raftul

Am urgul
zeilor stepei
roman
Tradus în zeci de limbi, Ismail Kadare este una dintre cele mai
puternice voci ale literaturii europene contemporane. în 2005 i
s-a acordat primul International Man Booker Prize.

Sfârşitul anilor ’50. O cumplită iarnă rusească transformă Moscova


într-un tărâm kafkian, al tuturor incertitudinilor şi temerilor. Pe
fundalul tragediilor politice ce zguduie lumea sovietică, se petrece o
stranie poveste de dragoste, iar personajele ei par desprinse din legendă.
Roman autobiografic, dar şi o poveste tulburătoare, în care realitatea
se întâlneşte cu mitul.

„Un roman de dragoste, dar care vorbeşte totodată despre faţa


întunecată a falsului paradis sovietic.“ . . . .
Le Magazine Luterane

„Lecţia care se desprinde din roman este că cetăţenii statului


comunist falimentar nu se pot elibera din mrejele lui: ba chiar nici nu-şi
imaginează că ar putea. Aici nu este vorba despre fiinţe omeneşti
palpabile, ci despre nişte fantasme. Dar lucrul acesta nu este o piedică
în calea iubirii, nici a relaţiilor sociale, şi nici a dialogului. “
Alain Bosquet
„Pe parcursul anilor de studiu la Institutul Maxim Gorki, tânărul
Ismail Kadare observă legăturile ce se creează între literatură şi
politică într-un stat comunist. Experienţa acestor ani stă la temelia
romanului Amurgul zeilor stepei.“
World Literature Today

„Opera lui Ismail Kadare alcătuieşte harta unei întregi culturi. Avem
de-a face cu un autor de talie universală, ce se încadrează într-o
tradiţie a povestirii care coboară până la Homer.“ T, _
r JohnCarey
N 11 i 11.1iii in imul l*)H8 . lîoris Pasternak
11M inai a primii Premiul N obcl, iar în-
111 apa lumi' est europeană vuieşte la afla-
ii i vestii, I I ii lâriăr albanez care studiază
Iu ei ai iu a la Institutul Maxim G orki din
Mi im ov.i trăieşte timpuri confuze şi com-
|«Iu ate. îndrăgostit de eterica şi fascinanta
I a la, naratorul încearcă să-şi salveze poves­
tea de iubire, luptând în paralel cu dra­ Raftul
mele unei istorii tulburi şi ameninţătoare, Denisei
i aci relaţiile dintre Moscova şi Tirana sunt
II ii mai tensionate. Fără a-i dezvălui Lidei,
i are manifestă o adevărată aversiune faţă
de ipocrizia viitorilor scriitori ce urmea­
ză cursurile Institutului, că are veleităţi
literare, el îşi duce până la paroxism vina
de a nu li spus adevărul. Aidom a perso­
najului unei legende albaneze, eroul ştie
ca, odată ce şi-a încălcat cuvântul, lucru­
rile sunt ireversibile şi nu o pot apuca
decât pe un făgaş nefast. într-o M oscovă
înt unecată, în care siluete neverosimile se
profilează de-a lungul străzilor cufundate
intr-o ceaţă eternă, dragostea şi cruzimile
istoriei se întâlnesc într-o poveste cu rezo­
nanţă mitică.

Colecţie coordonată de
DENISA CO M ĂN ESCU
ISMAIL KADARE

Amurgul
zeilor stepei
Traducere din albaneză şi postfaţă de
MARIUS DO BRESCU

H U ÍM A N IT A S
iW îi

I
Coperta de
A NGELA ROTA KU
Redactor
ANDREEA RĂSUCEAN U

Jucam ping-pong nu departe de ţărm ul mării


până către m iezul nopţii, căci era încă suficientă
lumină, deşi nopţile albe trecuseră. Ultimele partide,
cele de după unsprezece şi jumătate, erau apanajul
celor cu vederea mai bună, în vreme ce nouă, celor­
ISMAIL RADARE lalţi, nu ne rămânea decât să stăm sprijiniţi de gardul
LE CREPUSCULE DES DIEUX DE LA STEPPE de lemn, să privim jocul şi să-i corectăm pe cei care
[MUZGU IPERËN D IV E TË STEPËS]
Copyright © 1981, Librairie Arthème Fayard ţineau scorul. D u pă douăsprezece noaptea, când
All rights reserved. jucătorii plecau, iar pe masă rămâneau numai pale­
© HUMANITAS FICTIO N , 2009, pentru prezenta versiune românească tele, pe care le găseam dim ineaţă ude de ploaie,
EDITURA HUMANITAS FICTIO N constatam că, deşi nu mi-e somn, nici nu am încotro
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 73, fax 021/408 83 74 ’
s-o apuc. Dădeam o tură în jurul parcului din veci­
www.humanitas.ro nătatea vilei, care înainte vreme fusese proprietatea
Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel./fax 021/311 23 30 unui nobil leton, rămâneam câteva minute lângă
C.P.C.E. - CP 14, Bucureşti
e-mail: cpp@humanitas.ro
arteziana cu delfini de ghips, mă întorceam apoi
www.libhumanitas.ro la casa suedeză şi, în cele din urmă, ieşeam pe malul
mării. Ţărm ul Balticei era minunat, dar nopţile
erau foarte reci şi era imposibil să zăboveşti acolo
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
RADARE, ISMAIL prea mult.
Amurgul zeilor stepei / Ismail Radare; trad., postf.: Marius Dobrescu. - Acest scenariu se repeta aproape în fiecare seară,
Bucureşti: Humanitas Fiction, 2009
ISBN 978-973-689-296-7 în zilele în care nu ploua, dim ineaţa şi am iaza
I. Dobrescu, Marius (trad.; postf.) treceau repede, cu înot şi plajă, dar serile erau mono­
821.18-31=135.1 tone, iar m ajoritatea celor aflaţi în staţiune erau

5
oam eni în vârstă. C ei mai mulţi dintre ei erau se plimbau agale de-a lungul lui. Plimbăreţii aceştia
deţinătorii unor titluri, fiind scriitori cunoscuţi şi, locuiau în celelalte case de vacanţă. Ei treceau pe
cu toate acestea, serile erau plicticoase mai ales că lângă vila în care stăteam noi, pierzându-se în direcţii
cu eram singurul străin de acolo. misterioase, acolo unde plajele aveau nume de staţii
Când se apropia asfinţitul, ieşeam toţi cu apa­ de tren, nume cu rezonanţe şi accente ciudate,
ratele de fotografiat pe ţărm si le reglam, aşa încât Dzintars, M ajori, Dubulti. Denumiri pe care le mai
să putem fotografia înserarea. în fiecare seară, marea întâlnisem scrise pe sticle de parfum sau de cremă,
avea altă culoare, iar noi ne străduiam să captăm în vitrinele magazinelor din oraşe, fără să-mi ima­
pe peliculă toate aceste nuanţe, după cum se perin­ ginez că ar putea proveni de la nişte gări sau plaje.
dau una după alta. Adesea se întâm pla ca în raza N oaptea târziu, atunci când peste ţărm se lăsa
obiectivului să intre câte un cuplu care se plimba pe întunericul, băncile de lemn erau pline de bătrâni
ţărm şi, atunci când developam filmul, se ivea pe care nu aveau somn la ora aceea. Bântuind încoace
peliculă o pată m inusculă, rătăcită fără noimă în şi încolo, le auzeam şoaptele ori tuşea uscată, sau
imensitatea peisajului. Apoi, după cină, ne strân­ loviturile de baston pe caldarâm , atunci când se
geam în jurul mesei de ping-pong, şi eu, urmărind ridicau şi plecau spre casa suedeză, unde dormeau
cu privirea mingea albă care trecea dintr-o jumătate cei mai bătrâni si> cei mai cunoscuţi > dintre ei.
a mesei în cealaltă, sim ţeam cum intram treptat Rătăcind asa fără vreo tintă, mă întrebam cum se
într-o legătură misterioasă cu mişcările ei de du-te făcea că aproape toţi aceşti oameni erau scriitori
vino. încercam să mă sm ulg din această hipnoză, renumiţi, care-şi dedicau uneori operele unii altora.
ceea ce era aproape im posibil, şi numai din când La fel cum unii dintre părinţii copiilor care se zben­
în când, în rarele momente de revoltă, reuşeam să guiau pe aici în timpul zilei le dedicaseră acestora
mă eliberez de magia mingii aceleia, ale cărei mişcări poezii sau povestiri, unii ştiind despre acest lucru,
şi sunete sacadate pe care le făcea când lovea masa iar alţii nu. în vreme ce pe multe dintre băbuţele
le socoteam de-a dreptul idioate. Deci, în clipele care stăteau şi bârfeau cât era după-amiaza de lungă
acelea de luciditate îmi întorceam brusc privirile mi le închipuiam mergând pe tocuri înalte, tinere şi
spre ţărm şi, ori de câte ori făceam această mişcare elegante, în rom anele în care se ascundeau sub
de somnambul, era în mine o fărâmă de speranţă că iniţialele D .V . sau N . ori, mai sim plu, în spatele
acolo, pe plajă, aveam să descopăr ceva nou, un lucru pronumelui „ea“ . Era valabilă şi reciproca, în cărţile
ce nu existase în noaptea precedentă. D ar ţărmul femeilor, în spatele unor iniţiale, se puteau afla foşti
era întotdeauna la fel de monoton. N u-m i oferea iubiţi, dar aceasta era o raritate, iar masculii res­
nimic altceva decât peisajul arhicunoscut, poate pectivi erau acum suferinzi de stomac şi cereau la
acelaşi de la facerea lumii, şi siluetele de cupluri care cantină mâncare de regim.
6 7
Uneori, seara, mergeam la poştă, cu speranţa să câteva banalităţi şi în nici un caz pentru a-i povesti
găsesc liberă linia telefonică cu Moscova şi să vorbesc trista legendă a lui Kostandin şi a Doruntinei, care
cu Lida Snicghina. D e obicei însă linia era ocupată, tocmai îmi venise în minte.
aşa încât convorbirile telefonice trebuiau rezervate îmi plăcea să parcurg în singurătate drumul de
cu o zi înainte. la casa de odihnă la poştă şi retur. N ici nu era cine
Lida Snieghina era actuala mea iubită de la M os­ ştie ce drum, ba chiar din contră, era un drum de
cova. Era cea care mă însoţise la gară în ziua aceea ţară cu câteva tufişuri pe margine, prăfuite şi pline
ceţoasă când am plecat spre Riga. înainte de a mă de spini. însă, aşa cum femeile urâte au un ceva al
urca în tren, păşind pe peronul umed aşa cum fac lor care le face atrăgătoare, drumul acesta avea şi
toţi cei care se despart pentru o vreme, ea mi-a el ceva care te punea pe gânduri.
mărturisit, fără să mă privească, că uneori e groaznic
de trist pentru fetele care umblă cu străini, mai ales
cu cei din ţări foarte îndepărtate. Iar când am între- Era pentru a doua oară când mă aflam în vacanţă
bat-o de ce, ea mi-a povestit ceva despre o prietenă la casa de creaţie a scriitorilor si cunoşteam de-acum
y > >

de-a ei, care se împrietenise cu un belgian, şi că bel­ obiceiurile si secretele locatarilor. Fusesem si în
y y

gianul a părăsit-o şi a plecat brusc, fără să-i spună ianuarie la Ialta si atunci camera mea se învecinase
y

un cuvânt. „Poate că nu toţi străinii sunt aşa,“ a cu cea a lui Konstantin Paustovski. El ţinea lumina
adăugat ea, „dar adevărul e că dispar când te aştepţi aprinsă până la miezul nopţii şi toată lumea ştia că-şi
mai puţin. Eu cel puţin aşa am auzit.“ scria memoriile. O ri de câte ori ieşeam pe coridor,
Fără îndoială că ar fi trebuit să-i răspund cumva, mă întâlneam acolo cu supraveghetorul anului nostru,
dar, din păcate, trenul meu trebuia să plece în scurtă un anume Ladonsikov, aflat si el la Ialta, care nu
vreme şi nu am mai fi avut timp să ne ciondănim făcea altceva decât să ţină sub observaţie camera lui
şi apoi să ne şi împăcăm. A şa încât trebuia să mă Paustovski, să ofteze, să se bată cu pumnul în piept
hotărăsc, să aleg dacă mă cert cu ea sau nu. Am şi, parcă anunţând o mare grozăvie, să şoptească
ales varianta a d o u a: mi-am înăbuşit tentatia de a
y y
oricui era dispus să-l asculte că el, adică Paustovski,
mă certa cu ea şi i-am spus că, în orice situaţie şi în memoriile lui nu făcea altceva decât să-i elogieze
indiferent ce s-ar întâmpla, eu n-aş accepta în nici pe evrei. îm i mai aminteam de atunci ploaia ener­
un caz să dispar ca un hoţ, fără să-i spun un cuvânt. vantă, masa de biliard unde pierdeam de fiecare dată,
Aş mai fi vrut să adaug că veneam dintr-o străveche câteva relicve tătăreşti şi invidia imensă de pe chipul
ţară balcanică unde există legende cutremurătoare şters, dar în perm anenţă îngrijorat pentru soarta
despre puterea cuvântului dat, dar timpul se scurgea patriei socialiste, al lui Ladonsikov. Iniţial, crezusem
al naibii de repede şi nu mi-ar fi ajuns decât pentru că aici, la R iga, lucrurile aveau să fie mai vesele,

8 9
dar regăsind o parte din atmosfera de la Ialta, masa oribile pe care le văzusem plutind în borcane cu
de ping-pong care o înlocuia pe cea de biliard, ploaia alcool la muzeul de ştiinţe naturale.
cu intermitenţe, care-mi am intise de vorbele lui încercasem în câteva rânduri să ies din această
Puşkin, cum că vara în nord nu e decât o caricatură realitate încremenită, care semăna din ce în ce mai
a iernii sudice, şi întâlnind cam aceleaşi figuri, mult cu o ruină antică, dar tentativele mele eşuaseră
discuţii şi iniţiale (singurul care lipsea era Paustovski şi mă trezisem din nou lângă masa de biliard, la Ialta,
şi, culmea, Ladonşikov), mi se păruse că totul nu era în iarna trecută, sau la masa de ping-pong, aici, la
decât o copie a Jaltei. Era o viaţă consumată de mult, Riga. în ambele cazuri, atât iarna trecută, la masa
aş putea spune chiar mumificată, sau poate că numai de biliard, cât şi vara aceasta, la cea de ping-pong,
mie mi se părea aşa, pentru că, la fel ca acolo, şi aici, nu cunoscusem decât înfrângerea.
la R iga, sim ţeam că trăiesc într-o lume ciudată, Era într-o sâmbătă. Jucam, ca de obicei, în lumina
într-un timp hibrid, în care viaţa şi moartea se îm ­ amurgului, iar eu, din ce în ce mai nervos pentru
pleteau, se amestecau, precum în vechea legendă că eram pe punctul să pierd şi a treia partidă, am
balcanică pe care nu apucasem să i-o povestesc Lidei simţit în apropiere o prezenţă cunoscută şi, în acelaşi
Snieghina. A cest sentiment îmi era confirm at de timp, străină. Era un fel de sclipire platinată, care
legătura pe care o făceam involuntar între oamenii m-a făcut să-mi spun în sinea m ea: parcă ar fi pletele
aceştia şi dublurile lor, personajele din romanele şi Lidei. Ba chiar prezenţa mi s-a părut atât de reală,
dramele pe care le citisem cândva. Dorinţa nebună încât am întârziat să întorc capul, ca şi când aş fi
de a compara cuvintele, gesturile, chiar şi chipurile
vrut să-i dau necunoscutei răgazul necesar de a se
scriitorilor cu acelea ale personjelor lor nu-mi mai
transforma în adevărata Lida. în acele secunde am
dădea pace din ziua aceea de iarnă când mă aflam
realizat cât de mult aş fi dorit ca ea să fi venit aici,
la Ialta şi când, pentru prima oară, mi-a trecut prin
la mine, străbătând ceruri şi stepe pustii şi poposind
cap că majoritatea scriitorilor sovietici contemporani
în linişte, ca o rază de lună, lângă masa de ping-pong.
nu pom enesc aproape niciodată despre bani în
Cu o săritură piezişă, mingea mi-a trecut pe lângă
operele lor. A cesta era un fel de semn. Acum , la
ureche şi, aplecându-mă s-o iau, am zărit-o în treacăt
Riga, observam că nu numai banii, ci şi multe alte
lucruri lipseau din cărţile lor şi că, pe de altă parte, pe fată, o prezenţă inedită în zona aceasta a staţiunii.
multe altele, cărora li se acorda un spaţiu amplu în Se apropiase încet şi se amestecase printre nelipsiţii
cărţi, nu aveau nici o relevantă în viata lor. Această spectatori din jurul mesei de ping-pong, cei care îi
contradicţie începuse să mă sâcâie în permanenţă. corectau pe arbitri atunci când încurcau punctajul.
In plus, paralelismul celor două lumi avea în el ceva Cel puţin să nu mă fac de râs, mi-am zis, conştient
fals, chiar înfricoşător, şi-mi amintea de creaturile fiind că soarta partidei fusese pecetluită de mult.

10 11
Strălucirea pletelor ei, pe fundalul întunecat al masei încăpăţânase să susţină contrariul. Şi, oricum , în
de spectatori, îmi câştigase întreaga atenţie. situaţia de faţă nu era vorba despre un urlet adevărat,
Am pierdut şi am aruncat înciudat paleta. Eram ci mai curând despre un strigăt interior, fără glas,
furios, şi totuşi m-am dus lângă fata aceea necu­ un fel de suspin înăbuşit, care se poate transforma,
noscută, ştergându-m i funtea de transpiraţie. îmi de ce nu, într-un început de simfonie.
venea să m or de necaz că pierdusem pentru a treia — N u se dansează în seara asta la voi ? m-a luat
oară la rând şi aş fi putut pune prinsoare că cineva fata prin surprindere, privindu-mă direct în faţă.
greşise punctajul. în timp ce îmi ştergeam fruntea, Ochii ei cenuşii erau la fel de frumoşi şi de liniştiţi.
am observat că fata, cu mâinile înfipte în buzunarele — Aici nu se dansează niciodată, i-am răspuns.
din faţă ale pantalonilor, privea fără nici un interes Ea a zâmbit.
masa de ping-pong. — Cum asa ?
Se înserase de m ult şi plim băreţii de pe malul Am ridicat din umeri.
mării păreau că-şi abandonaseră chipul şi se trans­ — N u ştiu, am zis. Aici n-avem decât glorie.
formaseră în umbre, dar îmi era clar că erau tot cei Ea a râs fără să-şi dezlipească privirea de la masa
pe care îi imortalizasem ceva mai înainte pe filmul de ping-pong, iar eu m-am simţit mândru că-i spu­
fotografic. sesem cuvintele acelea, pe care, în sinea mea, le
Încet-încet mi-a trecut supărarea şi am observat consideram teribil de inteligente, deşi ele nu erau
atunci că fata avea un păr foarte frumos. Culoarea nicidecum originale, le mai auzisem în zilele din
nu era ceva neobişnuit pentru locurile acestea. îm i urmă la un şofer de taxi, al cărui număr se încăpă­
amintea de un peisaj molatic de toamnă, îndepărtat, ţâna să-m i rămână în m em orie asemenea m ultor
tare îndepărtat, ca un reflex argintiu de lună. Dar, lucruri inutile.
mai mult decât orice, părul ei îmi amintea de Lida. — Sunteţi străin ? m-a întrebat fata peste puţin timp.
L a Ialta, un cunoscut de-al meu încercase să mă — Da.
convingă că există o rasă de câini care, zărind un M -a privit plină de curiozitate.
asemenea păr, încep să urle prelung, ca şi când ar — Se cunoaşte după accent, a zis. D eşi nici eu nu
vedea cum răsare luna peste stepă. M ai târziu, vorbesc prea bine ruseşte, pe alţii îi simt când sunt
gândindu-m ă la asta, ajunsesem la concluzia că, străini.
oricât de ciudate păreau cuvintele lui, ar fi putut Mi-a spus apoi că venise aici cu două zile în urmă
ascunde un sâmbure de adevăr. N orm al că nu era împreună cu familia, că stătea la o casă de odihnă de
vorba despre urletul câinilor, ci despre urletul scos lângă vila noastră şi că se plictisea. Iar când eu i-am
de oameni şi, cu siguranţă, prietenul meu de la Ialta zis că eram dintr-o ţară tare îndepărtată, Albania,
probase el însuşi sentimentul acesta, chiar dacă se că mă plictiseam şi mai tare decât ea şi că aveam

12 13
motive s-o fac, ea m-a aprobat şi mi-a mărturisit — C e interesant, a spus ea, mi-ar plăcea să văd
că nu mai văzuse niciodată până atunci un albanez. un oraş alb.
Mi-a mai spus apoi că-şi închipuise că albanezii erau A ş fi vrut să-i spun că oraşele noastre sunt albas­
negricioşi ca georgienii, cu nasul coroiat şi că pre­ tre, aşa cum îi spusesem unei ucrainence naive, la
ferau muzica orientală, pe care ea o urăşte. Ialta, iarna trecută, dar fata aceasta era nespus de
— De ce crezi asta ? am întrebat-o aproape disperat. frumoasă şi eu începusem să-mi cenzurez cuvintele.
Ea a ridicat din umeri. Ea asculta într-un mod niţeluş ciudat, cu o curiozi­
— N u ştiu nici eu, cred că mi se trage de la o tate amestecată cu indiferenţă, zâmbind cu privirea
expoziţie care a fost anul trecut în Riga. pierdută în zare, ca şi când ar fi văzut acolo ceva
— H m , am făcut, vrând să pun capăt discuţiei. amuzant.
Băgasem de mult de seamă că sovieticii nu puteau Am discutat o bucată de vreme sprijiniţi de gard,
să şi-i imagineze pe locuitorii celorlalte ţări socialiste în vreme ce în jurul mesei de ping-pong oamenii
decât com parându-i cu naţionalităţile celor care vorbeau tare şi socoteau punctele, după care se
trăiau în cele şaisprezece republici ale lor. D acă erai certau din cauza lor cu o îndârjire ciudată.
blond, atunci spuneau că semeni cu lituanienii sau — O vedeţi pe doamna aceea grasă, cu şal, care
estonienii, dacă aveai nasul coroiat, erai ca georgienii se răsteşte la fiu-său ? am întrebat-o.
lor, dacă aveai privirea mai melancolică aduceai cu — Aia cu părul alb ?
armenii şi aşa mai departe. Unii dintre ei ştiau, de — D a. E i i s-a dedicat un poem faim os, care
exemplu, că Turcia e o provincie a Azerbaidjanului, începe aşa: „C ând amurgul era albastru, albastru.“
răm asă întâm plător în afara graniţelor, ba chiar, — Adevărat ? D ar dumneavoastră de unde ştiţi ?
într-o după-amiază plicticoasă, un bielorus beat s-a I-am spus de unde ştiam.
chinuit să mă convingă că armenii sunt în realitate In loc să se bucure că-i dezvăluisem un secret din
musulmani, dar că se dau drept creştini ca să le facă lumea literară, ea a făcut un gest de uimire.
azerilor în necaz, treabă care nu avea să mai ţină mult. — M ă mir că aţi rostit aceste cuvinte cu atâta
— V-aţi plimbat prin Riga ? m-a întrebat fata. Cum satisfacţie, a observat. D eşi, scuzaţi-m ă, aş putea
vi s-a părut ? spune chiar cinism.
I-am răspuns că-mi plac oraşele ca Riga. — Cinism ? m-am arătat surprins.
— N u vi s-a părut cam cenuşie ? Adevărul e că, atunci când am văzut-o pe femeia
Am dat din cap că da. aceea, m -am bucurat că găsisem un subiect inte­
— D ar oraşele dumneavoastră cum sunt ? resant de „forfecat“, fără să-mi treacă nici o clipă prin
— Albe, i-am răspuns, fără să mă gândesc deloc. cap că ar fi putut exista cineva care să mă învinuiască
14 15
pentru că mă bucuram remarcând cum îmbătrânesc D ar ea nu a plecat. Continua să privească spre
femeile. masa de ping-pong, la fel de calmă şi de indiferentă.
M-am gândit apoi să clarific într-un fel problema, Părul ei îşi arunca sclipirile de platină chiar lângă
dar mi-am amintit că în asemenea ocazii încercarea umărul meu, ca nişte raze decolorate de soare, iar
de a lămuri ceva creează noi neînţelegeri şi mi-am eu mi-am amintit de urletul sau sim fonia aceea a
ţinut gura. Fetei i se întipărise acum pe chip o câinilor de la Ialta, din iarna trecută. La un moment
expresie de indiferenţă şi de orgoliu. dat mi-a trecut prin cap să las naibii totul şi să plec,
Am rămas tăcuţi o bună bucată de vreme şi, cu dar apoi m-am încurajat singur spunându-m i că
fiecare minut care trecea, îmi ziceam în sinea mea aşa sunt fetele de prin părţile astea şi apoi, dacă te
că, uite, noi doi redevenim străini cu o repeziciune luai după cât de accesibile sunt m oscovitele, ai fi
cutremurătoare. putut crede că toate tinerele din lume sunt reci şi
A dracului grăsană, am mormăit. D e ce a trebuit inabordabile.
să-mi iasă în cale ? — Facem o plimbare ? am întrebat-o brusc.
Acum o să plece, mi-am spus. Stai să vezi că o
— Unde ? mi-a răspuns ea, fără să mă privească.
să plece fără să-mi spună nici măcar noapte bună.
— U ite, în partea aia, poate găsim un loc unde
N -aş fi vrut să plece. C u o jumătate de oră în urmă
se dansează.
nici nu ştiusem că există, iar acum plecarea ei mi
Fără să spună nimic, fata a pornit-o spre ţărm,
se părea ceva de neîndurat. N u înţelegeam nici eu
iar eu am păşit în urma ei. N isipul ne scârţâia sub
care era motivul acestei disperări, dar cred că avea
tălpi şi noi tăceam în continuare. Ea îşi ţinea mâinile
legătură cu plictiseala şi monotonia zilelor de vacanţă,
în buzunarele pantalonilor, iar bluza ei mov părea
cu oamenii cu iniţiale, care se învârteau peste tot ca
acum neagră.
nişte umbre, şi cu goliciunea mea sufletească din
ultima vreme. In toată această încremenire de muzeu Pe partea stângă aveam marea, iar pe dreapta se
apăruse, în sfârşit, un om viu. In plus, fata aceea mai înălţau umbrele m olizilor de pe ţărm. Ici-colo se
avea ceva deosebit: semăna cu Lida Snieghina, mai zărea câte o casă de odihnă sau un peron al căii ferate
ales din pricina părului şi a cefei netede şi albe. electrice. Printre m olizi se iveau bisericuţe cu o
Mingea de ping-pong sărea ca un drăcuşor, făcând arhitectură cum nu mai văzusem până atunci, suple
ca fiecare gând să ţi se destrame cu ţopăiala ei uni­ şi având clopotniţe foarte înalte. D e câteva minute
formă. Liniştea dintre noi se prelungea nepermis de bune îmi storceam creierul întrebându-mă ce as fi
mult, iar eu mi-am spus din n o u : stai să vezi cum putut discuta cu ea şi în timpul acesta mi-am amintit,
o să plece, lăsându-m ă singur în m ijlocul acestui aproape cu melancolie, de ucraineanca aceea de la
adevărat muzeu. Ialta, căreia puteai să-i torni cele mai incredibile

16 17
bazaconii, pentru că ea, nu numai că le credea, ci, urmăreau cu privirea, moarte de curiozitate, multe
după fiecare gogoriţă de-a mea, îmi sărea în braţe. dintre ele cu părere de rău, altele râzându-şi în barbă,
Liniştea dintre noi devenea din ce în ce mai cu bucuria individului mărunt şi neînsemnat în faţa
apăsătoare şi eu îmi luasem orice nădejde că am fi nenorocirii unui om m are; îl priveau, aşadar, cu
putut purta o discuţie, când fata m-a luat prin sur­ curiozitate pe el, mândria literaturii sovietice, devenit
prindere întrebându-mă ceva despre Fadeiev. N -aş de nerecunoscut, prăbuşit, având în creier doar aburii
fi putut să-mi doresc o întrebare mai potrivită şi, alcoolului şi un mare întuneric.
când i-am spus că la M oscova trec în fiecare zi prin Am încercat să povestesc toate acestea fetei cu
faţa casei lui, ea a făcut „ah“ . cuvinte cât mai exacte şi cred că am şi reuşit, pentru
— U m blă multe bârfe despre sinuciderea lui, a că la sfârşitul povestirii am simţit că mi se înmuiaseră
remarcat apoi. Dum neavoastră veniţi din capitală picioarele, ca după o beţie. Ea m-a luat de braţ şi
şi trebuie să ştiţi ceva, a adăugat. s-a sprijinit uşor de mine.
— Fireşte, i-am spus. Adevărul e că în cercurile — D ar de ce ? m-a întrebat, cu vocea gâtuită de
scriitorilor m oscoviţi se auzeau multe despre sinu­ emoţie.
>
ciderea lui Fadeiev şi i-am povestit cele mai credibile Era o întrebare la care mă aşteptam, pentru că,
dintre zvonuri. Ea asculta ca vrăjită. Şi deodată mi-a imediat ce ea a început să vorbească, eu am şi ridicat
trecut prin cap să-i povestesc despre perioada în din umeri pentru a-i arăta că nu ştiu. D e ce el, ime­
care Fadeiev stătuse la dezalcoolizare, la spitalul din diat ce a ieşit din spital, s-a sinucis ?
Kremlin. Era o întâmplare foarte dureroasă, pe care A m mers încă o bucată de vreme fără să vorbim,
o auzisem într-o seară, undeva la periferia Moscovei. iar eu mă simţeam de parcă aş fi avut creierul blocat
Aceea a fost ultima încercare de a-1 dezbăra pe scri­ com plet. M i-am închipuit din nou că văd zb u ­
itor de băutură. Conform unei metode noi, în fiecare rând prin faţa mea calul pe care călăreau împreună
zi el trebuia să bea o anumită cantitate de vodcă, Kostandin si y Doruntina,7 adică mortul cu cel viu.
într-o asemenea măsură, încât aceasta să-i provoace — Ceea ce mi-aţi povestit este ceva foarte trist,
o reacţie adversă. Si uite asa, în fiecare dimineaţă mi-a spus fata. Fîai să nu mai vorbim despre asta.
apărea pe coridoarele pustii ale spitalului un bărbat Am dat din cap că sunt de acord şi am abandonat
deşirat, cu mişcări de somnambul, îmbrăcat într-un într-adevăr discuţia aceea. N e-am amintit că eram
halat de noapte, cu ochii tulburi şi mintea rătăcită, în căutarea unui loc cu m uzică şi, privind în jur,
pulbere de beat, încurcând uşile, oam enii, totul. ne-am dat seama că ne îndepărtasem binişor de casa
Asistentele, infirmierele, femeile de serviciu se adu­ de odihnă. Plaja se întindea nesfârşită şi pustie în
nau grămadă pe la colţuri şi şuşoteau: „azi i-au dat faţa noastră, iar valurile mării aveau o strălucire
trei sute de grame, mâine vor mări d o za“ , apoi îl ciudată, care se stingea în clipa imediat următoare.
18 19
Pe partea cealaltă, se înălţau ici şi colo câteva turnuri Am început să fiu atent la fiecare cuvânt. I-am
ca nişte clopotniţe. Şuieratul unei locom otive se spus că Peninsula Balcanică, deşi a fost calul de bătaie
auzea când mai aproape, când mai departe. Mi-am al tuturor, chiar şi al eschimoşilor, şi indiferent dacă
amintit din nou de Lida, de R ijski V okzal, unde acestora le-a convenit sau nu, este leagănul străvechi
venise să mă conducă, şi de legenda pe care nu al marii poezii. Acolo au rezistat până târziu legende
apucasem să i-o povestesc. de o frum useţe rară şi tocmai una dintre acestea,
— L a ce vă gândiţi ? m-a întrebat fata. balada ridicării mortului din mormânt pentru a-şi
— Aţi citit Lenoren Lied a lui Bürger ? am între­ respecta legământul, a fost exploatată de Bürger în
bat-o dintr-odată. Lenoren Lied , deşi a sărăcit-o de sens. A poi i-am
Ea a dat din cap în semn că nu. mai spus că toate popoarele peninsulei au creat
— D ar Liudmila lui Jukovski ? variante ale acestei legende şi că ea ar fi trebuit să
— Pe-asta da, am făcut-o la şcoală. mă creadă, pentru că nu exageram cu nimic afirmând
— Este acelaşi lucru, am spus. Jukovski a tradus-o că varianta noastră e cea mai tragică, deci şi cea mai
din Bürger. frum oasă. I-am mai zis apoi că acesta e adevărul
— Ceva-ceva îmi am intesc că ne-a spus p ro ­ gol-goluţ, confirmat chiar şi de un poet grec, coleg
cu mine la M oscova.
fesorul, a zis ea, deşi ruşilor nu le convine să recu­
— Vă cred, mi-a spus ea. D ar de ce ar trebui să
noască lucrurile astea.
găsesc că varianta grecească e mai bună ?
Se vedea de la o poştă că nu-i simpatiza pe ruşi.
— D in cauza lui H om er, i-am zis. C âtă vreme
— Totuşi, nici Bürger nu este autorul ei, am urmat
H om er e g rec...
eu. Amândoi au luat legenda din altă parte, după care
— O , da, aveţi dreptate, a făcut ea. D ar poves­
au masacrat-o unul mai cumplit ca altul.
tiţi-mi mai întâi legenda.
— Bürger e neamţ, nu-i aşa ?
M ă aşteptasem la asta. Acum e acum, mi-am zis.
— Da. Am să ţi-o spun. Pare-se că în vara aceea trebuia
— Şi el de unde a luat-o ? neapărat să povestesc cuiva legenda. Dacă nu i-o spu­
Am deschis gura să spun „de la noi“ , dar mi-am sesem Lidei Snieghina, la Rijski Vokzal, în Moscova,
reţinut pornirea aceea, pentru a nu mă pune singur înseamnă că, în conştiinţa mea, legenda nu fusese
în situaţia reprezentanţilor unor popoare mici, care m odelată suficient de bine încât să poată fi pre­
abia aşteaptă să pronunţe „noi“ , „la noi“ , cu o em­ zentată în cea mai perfectă formă. Acum însă, venise
fază şi o aroganţă care mie mi se par jalnice, pentru momentul să fie povestită.
că sunt convins că nici măcar ei nu cred în aceste A m tras aer în piept şi m-am concentrat cât am
cuvinte. putut de tare, deşi, din păcate, eram destul de confuz

20 21
pentru a-i putea explica ce însemna pentru o mamă I-am povestit apoi cum într-o duminică, atunci
albaneză cu nouă copii ca singura fiică să i se mărite când mama a mers la mormintele fiilor ei, a aprins
departe, peste m ări şi ţări. O sim ţeam cum mă câte o lumânare la căpătâiul a opt dintre ci, în vreme
urmăreşte şi, în plus, Marea Baltică, o masă de apă ce la mormântul lui Kostandin a aprins două. Şi,
rece şi străină, mă ajuta cu foşnetul ei trist şi m ono­ cum i-a pus ea lumânările la cap, a început a se jelui:
ton. Mama nu dorea să-şi mărite fata atât de departe, „Kostandine, unde ţi-e cuvântul pe care mi l-ai dat ?
pentru că, după cum se întreba ea, cine avea să i-o Ţ i-ai uitat făgăduiala că o vei aduce înapoi pe
mai aducă pe D oruntina dacă ar fi avut vreodată Doruntina, la bucurie sau necaz ?“ Şi a făcut ceea ce
o mamă albaneză face extrem de rar, şi-a blestemat
nevoie de prezenţa ei, la bucurie sau necaz ? Uite
fiul m ort: „pe tine, care ţi-ai călcat cuvântul, să nu
însă că cel mai mic dintre fii, Kostandin, i-a făgăduit
te putrezească păm ântul“ .
maică-sii că, orice s-ar întâmpla, el îi va aduce fiica
Când am rostit cuvintele „şi a căzut noaptea“ ,
din depărtările unde se află. Şi atunci mama a accep­
fata m-a prins de mână.
tat să-şi mărite fata peste mări şi ţări. D ar iată că a
— C e lugubru e totul, a şoptit, după care, ca pen­
trecut ceva vreme şi a venit o iarnă grozavă şi a
tru a reintroduce lucrurile pe făgaşul normal, mi-a
început un război ucigător, cei nouă fii ai femeii
spus că nimic din toate astea nu există în balada pe
au căzut în luptă, iar ea a rămas singură-cuc în bătaia
care o ştia ea.
vântului şi a necazurilor.
— Lasă-i pe plagiatorii ăia, aproape că am strigat
— D ar eu nu-mi amintesc nimic din toate astea, furios. Deci, când a căzut noaptea şi luna şi-a întins
mi-a spus fata. razele peste cimitir, placa de pe m orm ântul lui
— Pentru că ei au simplificat povestea, am replicat Kostandin s-a dat la o parte şi de sub ea, palid şi
pe un ton ameninţător, ca şi când Bürger şi Jukovski cu pletele năclăite de noroi, s-a ivit mortul.
ar fi fost nişte tâlhari de duzină. Mâna i-a tremurat pe mâna mea, dar eu nu m-am
Ea mă urmărea cu cea mai mare atenţie. oprit.
— U d şi noroios era mormântul lui Kostandin, — Kostandin s-a ridicat din mormânt pentru că,
pentru că m ortul încălcase legământul, am urmat după cum se crede la noi, cuvântul dat spulberă şi
eu. Pentru că la noi, cuvântul dat, besa, este ceva barierele morţii, pricepi ?
sfânt, iar încălcarea lui îi poate aduce omului mari Tremurul îi zgâlţâia deja umerii, dar eu am con­
nenorociri. Pricepi ? Chiar şi plopul, dacă i-ai trans­ tinuat să-i povestesc despre goana lui Kostandin
mis legământul tău şi nu l-a respectat, se usucă, aşa sub razele lunii spre ţinutul unde se afla soră-sa.
se spune în popor. — Şi a ajuns acolo şi a găsit-o într-o mare sărbă­
— C e fru m os! a exclamat ea. toare, dar el a urcat-o pe cal şi a pornit înapoi spre

22 23
casă. T ot drumul, sora lui l-a întrebat: de ce eşti aşa — Staţi puţin, a zis ea. S-ar putea să fie scump.
de alb la faţă şi ai părul plin de noroi, frate-meu ? N u-m i place aici.
Iar el răspundea: de oboseală şi de colbul drumului. M-am scotocit prin buzunare şi am scos toţi banii
Şi uite-aşa au călătorit ei împreună pe cal, mortul şi pe care-i aveam.
viul, până ce au ajuns aproape de casa părintească. — Am o sută zece ruble, i-am spus. Cred că ne
Şi, trecând pe lângă biserică, Kostandin a tras de frâie ajung.
şi a oprit calul. Biserica şi cimitirul din spatele ei — N u , nu, a insistat ea. N u-m i place aici. Mai
erau cufundate în beznă. D oar o luminiţă pâlpâia bine mergem în altă parte.
moale în altar. Iar Kostandin i-a spus soră-sii: du-te Ştiam că banii erau cam puţini, aşa că n-am mai
tu, înainte, că eu mai am o treabă pe aici. A împins insistat.
apoi portiţa de fier şi a intrat, ca să nu mai iasă apoi C eva mai departe se auzea din nou m uzică şi
în vecii vecilor de acolo. am pornit-o într-acolo. Era o reuniune tovărăşească,
organizată în comun de veteranii şi muncitorii din
Sfârşind de povestit, am tăcut.
staţiune. N u ne-a oprit nimeni la uşă, aşa că am
— O , ce înfiorător şi ce frumos, a oftat ea.
intrat. Oamenii dansau şi beau la mesele aranjate pe
— Ţi-a plăcut ? am întrebat-o.
laturile sălii. L a lumină, fata m i-a părut şi mai
— Mult, a răspuns ea. Mult de tot. E altceva decât
frum oasă şi, neştiind ce să facem, am început să
ce am făcut noi la şcoală.
dansăm. înăuntru zgom otul era insuportabil. Din
— Lasă ce aţi făcut voi.
când în când îi dădeau afară pe cei care băuseră prea
M ersesem destul de mult şi din depărtare răz-
mult. Trezindu-ne dintr-odată într-un mediu străin,
băteau acordurile unei orchestre. era normal să ne simţim mai apropiaţi unul de altul,
In mod bizar, mă simţeam uşurat că până la urmă deşi mie îmi plăcea la ea amestecul ăla de gravitate
povestisem cuiva vechea baladă. Ba chiar pornind şi nonşalanţă. Am cumpărat o sticlă de coniac, pen­
de la constatarea că îi plăcuse atât de mult, m-am tru că nu ne ajungeau banii şi pentru altceva, şi ne-am
gândit să-i povestesc şi cealaltă legendă celebră, aceea retras lângă o masă, în picioare. D eşi nu se grăbea
a zidirii nevestei în piciorul podului, dar m-am cu băutul, nu-i stătea rău în postura aceea şi avea
răzgândit în ultim a clipă de teamă că exageram, nişte gesturi sigure, ca şi cum ar fi fost un obişnuit
transformând seara într-o serată folclorică. al casei. Trei bărbaţi în vârstă, care beau şi stăteau
M uzica se auzea din ce în ce mai aproape, iar noi de vorbă în letonă la o masă vecină, ne priveau curioşi,
ne îndreptam înspre ea. în faţa noastră s-au ivit până ce unul dintre ei, cel mai bătrân, a întrebat-o
luminile multicolore ale unui restaurant. ceva pe fată. D eşi nu ştiam nici un cuvânt în limba
— Lido, am citit eu. Intrăm ? aceea, am înţeles totuşi că o întrebase ce suntem,

24 25
pentru că la început o fixase pe ea, apoi ridicase ochii putut întâlni vreodată trei ostaşi vii ai acestui regi­
la mine; se pare că înţcleseseră că sunt străin şi, când ment, şi nu numai atât, ci trei ostaşi care stăteau şi
ea le-a spus ceva cu aceeaşi voce egală pe care i-o beau la aceeaşi masă cu mine şi cu o fată necunoscută.
cunoşteam , ei m-au privit cu mai m ultă atenţie, Când şi când cei trei o dădeau pe ruseşte, dar era
mi-au zâm bit, iar unul s-a ridicat de pe scaun ca o rusă tare ciudată, şi eu îmi ziceam că numai aşa
să-şi ceară scuze.
putea suna o limbă deprinsă printre zidurile unui
Am făcut cunoştinţă cu cei trei veterani şi am
palat al revoluţiei bolşevice, printre alarme, com ­
început să discutăm, în timp ce fata ne servea drept
ploturi ale „albilor“ în atmosfera încărcată de ura
traducător. Cei trei ştiau câte ceva despre Albania,
unei lumi răsturnate de la putere.
dar, după cum se vede, nu întâlniseră în viaţa lor
— Ştii, a început unul dintre ei, că aici, pe ţărmul
albanezi şi repetau întruna cât sunt de bucuroşi să
Balticei, la Kemeri, dacă nu greşesc, un rege de-al
mă cunoască. M-am bucurat că cel puţin oamenii
vostru şi-a cumpărat o vilă şi a stat în ea câteva luni ?
aceia nu şi-i închipuiau pe albanezi cu nasul coroiat
— Cum , am întrebat, un rege de-al nostru ?
sau cu mustăţi îmbârligate, dar chiar şi ei, nu ştiu
— Da, da, a întărit el, aşa am citit în ziar. Asta a
de ce, ne credeau mai înalţi şi mai voinici, imagine
pe care fizicul meu nu o putea confirma. fost prin 1939 sau 1940.
— Sunteţi logodiţi ? ne-a întrebat unul, cel mai — N o i am avut un singur rege, i-am zis, pe Zogu.
în vârstă. — N u -m i am intesc numele, s-a scuzat el, dar
Am negat amândoi din cap, apoi am privit unul am reţinut bine că era regele Albaniei.
spre celălalt şi ea mi s-a părut atunci mai apropiată, — C iudat, am spus, iar în sinea mea am făcut
pentru că din clipa aceea între noi exista un mic „hm “ , aşa cum faci atunci când într-o ţară străină
secret, prim ul nostru secret, şi anume că cei trei dai peste cineva cu care n-ai vrea să te întâlneşti.
nu ştiau că noi ne cunoscuserăm chiar în seara aceea Şi ceilalţi doi letoni ştiau că un rege albanez îşi
şi că încă ne mai vorbeam cu „dum neavoastră“ . cumpărase o vilă pe plaja de la Kemeri. Fata, învio­
Erau vechi camarazi de arme, membri ai regi­ rată brusc de această descoperire, a discutat o vreme
mentului leton care apărase Kremlinul după revo­ cu ei, probabil pe aceeaşi temă.
luţie. Exista un adevărat folclor despre „puşcaşii — O , dar e adevărat, a spus şi a început să aplaude.
letoni“ . C u câteva zile în urmă fusesem la cimitirul Ce fru m o s!
eroilor din Riga şi văzusem sute de morminte ostă­ Am avut impresia că, pentru prima dată, în ochii
şeşti, aliniate la rând, iar printre ele basoreliefuri ei a sclipit o lum iniţă de interes şi asta nu mi-a
uriaşe înfăţişând cai şi viteji nordici priveghindu-i plăcut. Ahmet Zogu, am murmurat cu o umbră de
pe cei căzuţi. N u mi-ar fi trecut prin cap că aş fi invidie, cum de nu scap nici aici de tine ?
26 27
— D c ce te strâm bi ? m-a întrebat ea. N u-ţi pare-se în onoarea mea, marşul Randiera rossa. în
convine că s-a aflat aici ? sală era mult zgomot, iar ei cântau solemn şi cu voci
N u ştiam ce să-i răspund, aşa că am luat o mină puţin răguşite. Poate-şi închipuiau că marşul acela
indiferentă. era un cântec albanez, sau poate că ştiau de unde e
— Eu ? Să-ţi spun sincer, nici nu mă interesează. şi totuşi îl cântau pentru că eu veneam dintr-o ţară
N u m-am omorât niciodată cu firea după el. îndepărtată, vecină cu locul de baştină al cântecului;
— Ia te uită la el ce încrezut e ! a exclamat ea. ori o făceau pur şi sim plu pentru că era singura
Ce m-o fi apucat, mi-am zis. Asta îmi mai trebuie melodie străină pe care o ştiau şi mi-o închinau mie,
mie acum, să creadă că sunt gelos pe ăla. Adevărul străin si
> eu. N u m-am lămurit deloc si > nici nu i-am
e că sim ţisem un soi de invidie pe Z ogu, pentru întrebat nimic, pentru că asta nu avea nici o im por­
sim plul m otiv că ochii ei, până atunci cenuşii şi tanţă, dar am stat acolo şi am ascultat cântecul cunos­
inexpresivi, s-au înviorat doar atunci când am vorbit cut, căruia cei trei îi stâlceau rău de tot cuvintele,
despre fostul rege. M-am chinuit să-mi ascund acest cu excepţia lui revoluzione , pe care îl pronunţau
sentiment şi, adresându-m ă mai mult veteranilor revoluziones, adăugându-i deci un s conform naturii
decât ei, am decretat cu indiferenţă: limbii letone.
— Poate că o fi venit aici după ce s-a exilat. A în fine, ne-am salutat şi am ieşit. Afară era răcoare,
avut mulţi duşmani şi era foarte bănuitor. Iar aici iar linia ţărmului se distingea cu greu în întuneric.
era departe de Albania. Ea m-a luat de braţ şi am început să păşim la întâm­
— E departe, a spus unul dintre veterani. Chiar plare prin beznă, ascultând cum ne scârţâie nisipul
foarte departe. sub tălpi la fel ca la-nceput, doar că acum călcam
Numai de asta nu-mi arde mie acum, mi-am spus. mai rar şi scârţâitul nisipului se auzea mai tare în
Am ridicat paharele şi am băut împreună cu vete­ liniştea care se lăsase. Mergeam fără să scoatem o
ranii, închinând în sănătatea fiecăruia dintre noi, cu vorbă şi-mi tot repetam că ne strecuram ca nişte
fata în frunte. Bătrânii începuseră să se matolească. umbre, aşa cum apar ele prin filmele noastre.
Şi-au exprimat dorinţa să ne vadă dansând şi, în timp — încotro ? m-a întrebat ea.
ce noi ne legănam în ritmul muzicii, ei ne aruncau — N u ştiu, i-am zis. încotro doriţi.
ocheade melancolice şi zâmbeau. — N ici eu nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu, a zis.
Spre miezul nopţii am realizat că e târziu şi fata îm i place să merg aşa, la-ntâmplare.
mi-a spus că ar trebui să plecăm. Am ciocnit pentru I-am spus că şi mie îmi place să merg fără nici o
ultima oară cu cei trei şi am golit paharele. Apoi, ţintă şi ea a mai zis ceva. A poi ne-am ascultat din
în clipa în care ne pregăteam să ieşim, bătrânii, strân- nou paşii călcând fără grabă pe nisip, fără să ştim
gându-se unul lângă altul, au început să cânte, încotro ne îndreptam. N -ar fi fost prea greu să găsim

28 29
casa de odihnă, dar noi preferam, pare-se, să nu dăm — C a în filmele de doi bani, am zis fără să mai
de ca, drept care mergeam în cu totul altă direcţie. lungesc vorba, de teamă să n-o ofensez.
— O mai fi trecut vreun alt albanez pe aici, în — Cum ? a făcut ea.
afară de regele vostru ? m-a întrebat ea. — Regele nostru a fo st tânăr, viclean şi rău şi
— N u ştiu. Poate că da. n-a semănat deloc cu bunicuţii tăi.
— Sau poate că nu, a zis ea. M i-ar plăcea să nu Toate astea se pare că nu i-au făcut nici o impresie.
fi fost decât regele şi cu tine. — A fost un bărbat frumos ? m-a întrebat imediat.
A pronunţat încet ultimele cuvinte, aproape în Aha, uite ce-o interesează pe ea.
— N u, i-am răspuns, era negricios, cu nasul coro­
şoaptă, de parcă regele şi cu mine am fi fost cavalerii
iat şi-i plăcea muzica orientală.
ei, însoţind-o la braţ pe această plajă pustie, după
— Vorbiţi de parcă v-ar fi luat tronul.
care ea avea să-l aleagă pe unul dintre noi.
Am râs amândoi din toată inima. Printre hohote,
— N -ar fi frumos să fi trecut doar voi doi pe aici ?
i-am spus că în realitate regele nostru fusese un
m-a întrebat peste puţin timp.
bărbat chipeş, iar ea a făcut „ah, aşa ?“ . Şi am râs apoi
— H abar n-am, i-am răspuns. N u mi se pare că
din nou împreună. D upă aceea, o bucată de vreme
ar fi ceva extraordinar.
am tăcut şi ea a continuat să meargă sprijinită de
— H m , a făcut ea, vi se pare deci mai interesant braţul
> meu. îm i venea să fredonez o melodie. Deşi >
ca lumea să ştie că versurile cântecului Asfinţituri tăceam, am simţit că umbra fostului rege era cu noi,
albastre au fost dedicate unei femei care cântăreşte aşa cum înainte de asta fusese um bra lui Fadeiev.
o sută de kile ? D e departe s-a auzit un şuier înfundat şi am zărit
A m râs, pentru că nu ştiam ce să-i spun. îm i o lumină, poate lampa vreunei locomotive, dispărută
răspundea cu aceeaşi monedă. Bine-ţi face, mi-am între tim p ca o fantasm ă în noapte. Probabil că
zis. O femeie obeză, un rege fantomatic, oare nu lumina locom otivei i-a amintit balada pe care i-o
era suficient ca să-ţi strice cheful ? Feudal înapoiat, povestisem în seara aceea şi a pomenit ceva despre
l-am evocat în sinea mea, de ce mi te-ai ivit în cale ea. Am întrebat-o care parte îi plăcuse cel mai mult.
tocmai aici ? Ea mi-a spus că momentul în care Kostandin s-a oprit
C a şi când mi-ar fi ghicit gândul, ea a plu sat: în faţa cim itirului şi i-a spus so ră-sii: „du-te tu
— N u cumva crezi că am cine ştie ce simpatie înainte, că eu mai am o treabă aici.“
pentru regi ? C a să-ţi spun drept, eu mi-i închipui — Parcă fiecare dintre noi ar putea face aşa ceva,
ca pe nişte bunicuţi simpatici, cărora într-o bună zi a argumentat ea, şi chiar într-o mie de variante, şi
li se taie capul. totuşi pare un lucru rupt de viaţa concretă, de viaţa
Am râs. noastră zilnică, de p arcă... cum să sp u n ...

30 31
— Vrei să spui că exprimă o suferinţă universală, noi. Eu am urmat-o, iar trenul a început să ia viteză.
i-am zis, ca orice operă de artă sublimă. O vedeam pentru prima oară strâmbându-se de râs,
— „D u-te tu înainte, că cu mai am o treabă pe cu ochii strălucind, şi am intrat aşa în vagonul com ­
aici..." Oh, e atât de macabru şi totuşi ce minunat e ! plet pustiu, în care canapelele lungi păreau şi mai
Şi iar mi-a trecut prin cap că poate ar fi trebuit pustii în lumina iluzorie a becurilor.
să-i spun şi legenda cealaltă, cea a zidirii nevestei Am ieşit pe coridor şi am privit pe geam la bezna
la piciorul podului, dar am ezitat din nou. de afară.
— „Du-te tu înainte, că eu mai am o treabă pe aici“, — Unde mergem ? am întrebat-o.
a repetat ea în şoaptă, ca şi când ar fi vorbit singură. — N u ştiu, mi-a răspuns ea, veselă. H abar n-am.
Este o suferinţă universală, nu-i aşa ? D e parcă toţi Ştiu doar că mergem undeva.
oamenii de pe păm ân t... N u ştiu cum să sp u n ... N ici pe mine nu mă interesa încotro mergeam,
parcă suferinţa asta uriaşă i-ar lovi pe to ţi... ba chiar dar îmi plăcea că eram cu ea, noaptea târziu, într-un
le-ar p riso si... cum să mă exprim ... ar ajunge mai tren aproape gol.
departe, la lu n ă... la stele. — D acă vila regelui e în direcţia asta, coborâm
Am mai discutat ceva despre miracolele artei, s-o vedem, m-a avertizat ea. Vreau să văd vila în
în vreme ce în sinea mea îmi repetam că ar fi fost care a stat.
totuşi prea mult să-i povestesc în seara asta balada Am râs, dar ea a insistat şi eu am acceptat în final,
nevestei zidite la piciorul podului, care ar fi putut de teamă să nu provoc o ruptură pentru un motiv
să atenueze din şocul produs de cea dintâi istorisire. de doi bani. N u voiam să mă cert cu ea, pentru că
Tot discutând despre arta adevărată şi cea medio­ era dulce cu încăpăţânarea aia a ei, dar mai ales
cră, am ajuns la o gară minusculă. pentru că ştiam cât de nocive sunt certurile într-un
— Vine ultimul tren, a observat ea, în vreme ce spaţiu închis, cum era vagonul acela, de unde nimeni
străbăteam peronul pustiu, iar paşii noştri răsunau nu poate pleca, dându-i celuilalt ocazia să strige din
stingher pe ciment. urmă „stai“ şi să alerge după el pentru a se împăca
Intr-adevăr, un tren verde a intrat cu viteză în apoi conform unui ritual străvechi, operă comună
gară şi a frânat cu zgom ot chiar lângă noi, mare şi a tuturor îndrăgostiţilor lumii. Am cedat, aşadar,
aproape gol. Poate că era acelaşi tren ale cărui lumini eu, deşi am înţeles că habar n-aveam încotro ne
le văzuserăm licărind cu puţin timp în urmă. S-au îndreptăm. Gările erau atât de multe şi de asemă­
deschis uşile, dar nu a coborât nimeni şi deodată, nătoare, încât era imposibil să le deosebeşti una de
în vreme ce trenul se punea în m işcare, fata m-a alta. Şi totuşi, priveam cu atenţie ori de câte ori
prins de mână şi mi-a strigat: „H ai să urcăm !“ , după trenul intra în vreo gară şi citeam denumirea de pe
care s-a aruncat în primul vagon care trecea pe lângă tabelă, pentru că speram să ajungem în cele din urmă

32 33
la vila regelui. Rămăsesem pe coridorul vagonului, — N u ştiu, a răspuns ea. D ar sunt convinsă că o
iar ei îi stătea nemaipomenit de bine în postura aceea, vom găsi.
în faţa ferestrei, cu mâinile băgate adânc în buzu­ Am trecut peste şine şi am pornit-o spre ţărmul
narele pantalonilor, încercând să desluşească prima mării. Ea m-a luat la braţ şi i-am simţit din nou greu­
scrisul de pe tabelele care treceau în viteză pe lângă tatea trupului. Plaja era acum com plet pustie. în
tren. Gările erau pustii, iar înscrisurile de pe pereţi întuneric se zăreau siluetele întunecate ale vilelor
păreau teribil de triste la ora aceea, când încetase de pe ţărm. N ici o lumină, pe nicăieri. Se auzea doar
orice mişcare şi nimeni nu se mai oprea să le citească. zgom otul valurilor lovindu-se de mal, sporind
— N ici bilete n-avem, i-am zis. senzaţia de singurătate.
— Mare lucru, mi-a replicat ea. L a ora asta nu ne Treceam prin dreptul ferestrelor şi uşilor închise
mai controlează nimeni. ale caselor şi ea mă întreba din când în când care
Am început să fluier o melodie şi ea mi-a zâmbit. ar fi putut fi vila regelui.
N e priveam în ochi şi poate că am fi trecut de gara — Poate c-o fi asta, mi-a zis la un moment dat.
unde voiam să coborâm , dacă ea n-ar fi observat E cea mai mare şi cea mai luxoasă.
tabela şi n-ar fi bătut din palme, strigându-i numele. — Probabil, i-am răspuns, privind vila mare, cu
Trenul s-a oprit, iar noi ne-am năpustit unul după etaj şi grădină, înconjurată cu gard de fier. Probabil,
altul pe peron. Peste câteva clipe, trenul s-a pus din am repetat. Era bogat şi nu se calicea la nimic.
nou în mişcare. A dispărut apoi în întuneric, luân- — N e oprim puţin aici ? m-a întrebat.
du -şi cu el şi zgomotele, iar noi am rămas singuri pe Ne-am aşezat pe treptele de marmură şi am luat-o
peronul care acum ne părea de-a dreptul abandonat. în braţe, pentru că-mi spusese că-i e frig. Dinspre
— Am luat chiar trenul care trebuia, a zis fata, mare venea o briză uşoară şi i-am simţit câteva fire
arătându-mi tabela din gară. de păr, grele de um ezeală şi reci ca nişte fire de
— Pentru mine n-are nici o im portanţă, i-am cupru, gâdilându-mi obrazul.
răspuns. — L a ce te gândeşti ? m-a întrebat ea pe nepu-
Intr-adevăr, nu mă interesează, mi-am spus în să-masă. Faptul că vorbeam o limbă străină pentru
gând. N opţile erau groaznic de monotone la casa amândoi ne făcea să încurcăm singularul cu pluralul.
de odihnă, aşa încât mă simţeam extraordinar de bine Am ridicat din umeri. Adevărul e că nu aveam
atunci când mă aflam departe de ea. nimic în minte care ar fi meritat să se numească gând.
— Ba pentru mine are, a zis ea. Eu chiar vreau Am vrut să spun la un moment dat: „mă gândesc la
să văd vila regelui vostru. tine“ , dar afirmaţia asta mi s-a părut groaznic de
— D ar cum o s-o găsim ? am întrebat-o. „fum ată“ şi de banală şi, în plus, ea era din specia
34 35
aceea de fete cu care era im posibil să foloseşti N ero cel nebun, ba chiar mai al naibii şi decât ţarii
asemenea şmecherii de doi bani. Rusiei. I-am bâiguit ceva despre faptul că albanezii,
— Eu ştiu la ce te gândeşti tu, a răspuns tot ea. creatorii unor legende atât de măreţe (acum mi se
Ţi-1 imaginezi acum pe regele tău stând pe treptele părea că-i povestisem şi balada podului), erau atât
astea şi privind marea, uite-aşa ca noi, şi-ţi spui că de săraci, încât majoritatea, deşi trăiau aproape de
tu eşti cu siguranţă primul albanez care vine aici în ţărmul mării, nu văzuseră niciodată în viaţa lor marea,
urma lui. şi asta se întâmpla în vreme ce omul acesta (şi am
— N u , am negat eu. arătat cu mâna zăbrelele de fier forjat ale gardului)
— Ba da, a insistat ea. îşi cumpăra vile luxoase în străinătate şi chefuia în
-N u . ele. A poi i-am mai spus că sărăcia era atât de lucie,
— N u vrei să recunoşti asta din mândrie. încât existau câteva zone în care ţăranii nu aveau
— Sincer, nu, i-am zis, cu oboseală în glas. Mă altă avere decât o bucată de cârpă pe care şi-o înfă-
doare-n cot că el a stat pe treptele astea. A sta nu şurau pe cap sub formă de tulpan, şi cârpa asta nu
numai că nu-mi incită im aginaţia, aşa cum crezi era altceva decât un giulgiu pe care ei îl purtau per­
tu, ci, din contră. manent, pentru ca trecătorii să aibă cu ce să-i îngroape
— In cazul acesta tu n-ai deloc imaginaţie, m-a dacă moartea îi ajungea pe drum.
întrerupt ea. Când am terminat de povestit, i-am simţit dege­
— Poate. tele pe ceafă, ca şi când ar fi căutat giulgiul acela, şi
— Scuză-mă, a spus. N -am vrut să te jignesc. m-am cutremurat.
Am tăcut minute bune. Simţeam cum vântul îmi — Ai mai auzit aşa ceva ? am întrebat-o.
lipeşte de obraz zulufii ei reci. Braţul îmi amorţise — N u , a răspuns ea. Ştiam că Albania e o ţară
pe umărul ei ca o creangă grea, udă, cum sunt acelea frum oasă, dar ceea ce mi-ai spus tu este cumplit
pe care le găseşti dimineaţa căzute în faţa porţii. de trist.
Trebuie reluată discuţia despre fostul rege, mi-am îi simţeam degetele jucându-se în continuare prin
spus. Toată seara, din clipa în care a apărut între noi părul meu şi, după o clipă de tăcere, m-a întrebat:
fantoma lui, încercasem să evit subiectul acesta, dar — Ştii ceva ? Despre regi poate că ai dreptate, dar
acum realizam că era inevitabil. omul are nevoie totuşi de puţină imaginaţie. Puţină
Am tras aer în piept şi, înainte de a deschide gura, imaginaţie, a adăugat apoi, căci multe dintre cărţile
m-am simţit teribil de obosit. Aş fi vrut să-i poves­ de la noi sunt groaznic de plicticoase, pline de eroi
tesc ceva despre Albania, despre mizeria din regimul vânjoşi, cu zâmbetul mereu pe buze. N u-i aşa?
trecut, după cum învăţaserăm la şcoală, unde regele N u ştiam ce să-i răspund. M i se părea că are
era ponegrit mai dihai decât sultanii turci, decât dreptate, deşi am încercat să-i demonstrez că revoluţia

36 37
arc frumuseţea ei, de exemplu cei trei veterani letoni şi, ori de câte ori îl vedeam, scund şi pocit cum era,
de care abia ne despărţiserăm, sau chiar figura lui mâncând la cantina casei de odihnă, mă întrebam
Lcnin, în faţa căreia mulţi dintre regi, ţari, hani, uimit cum de nu se reped toţi ceilalţi scriitori asupra
emiri, împăraţi, sultani, califi şi papi nu erau altceva lui să-l lovească, să-l linşeze, să-l facă una cu pămân­
decât nişte infirmi, numai c ă ... tul, să-l târască prin bălării, pe nisip ori în faţa
Simţeam şi eu că mă lăsasem cucerit de perso­ artezienei cu delfini. Şi-mi mai spuneam câteodată:
nalitatea lui Lenin, ceea ce devenise un fenomen la dacă nu se întâmplă una ca asta, înseamnă că ceva
m odă. U n coleg de facultate îmi spusese că este nu merge bine aici, că totul e cu susul în jos.
metoda cea mai sigură de a-1 minimaliza pe Stalin. — Vezi că am şi eu un dram de dreptate ? m-a
Erau prezentaţi diametral opus, aproape vrăjmaşi, întrebat ea.
ba chiar se lăsa să se înţeleagă că Lenin fusese spionat — Cum ? am sărit speriat ca trezit din somn.
de Stalin, lucru care va fi dezvăluit la vremea potrivită. Eram cu gândul aiurea şi nu reuşeam să pricep
— N u te contrazic, de data aceasta vocea ei părea de ce spunea că are dreptate. Am reluat discuţia
obosită, dar majoritatea cărţilor de azi despre revo­ despre regele nostru, şi eu, înfricoşat, temându-mă
luţie sau despre L en in ... nu ştiu, parcă sunt fără că fata va rămâne cu iluzia unui rege bun, am vrut
sare şi p ip er... să-i povestesc despre m eschinăria curţii regale,
Mi-am amintit atunci cât de anevoie îmi era în despre prinţii şi prinţesele, unchii şi mătuşile din
ultima vreme să tot citesc genul acela de cărţi despre jurul lui, despre liota de curteni ale căror chipuri
care vorbea ea şi am simţit că-mi va fi greu s-o combat. necioplite le văzusem în revistele vechi de la Bibli­
— A sta pentru că despre regi a scris Shakespeare, oteca N aţion ală, pe vremea când îm i pregăteam
i-am zis. lucrarea de diplomă. D ar era foarte târziu pentru
— N u ştiu, a spus ea derutată, nu ştiu. o asemenea discuţie dureroasă şi am renunţat să-i
D espre regi a scris Shakespeare, în vreme ce mai spun ceva. Şi totuşi, poate din cauza resemnării
despre revoluţie... Prin minte mi-a trecut atunci mele, sau poate a imobilităţii de lemn a braţului meu
mulţimea de scriitori mediocri, cu privirile încărcate de pe umărul ei, se pare că ea a înţeles ceva, pentru
de o invidie permanentă (printre ei erau unii care că mi-a spus în şoaptă:
îl mai pizmuiau încă pe răposatul Maiakovski), care — D ar poate că asta nici nu e vila lui.
făcuseră un circ din revoluţie, îndepărtându-i pe — Poate, am zis şi am respirat adânc, ostenit de
cititorii tineri. Prin minte m i-a trecut fulgerător victoria aceea â la Pyrrhus, pentru că, la urma urmei,
chipul roşcat al criticului literar Iermillov, pe care-1 îmi părea rău, chiar foarte rău, că el, fostul rege,
uram cu toată fiinţa mea pentru că ştiam că el fusese ieşise din bezna lui medievală ca să-mi strice mie
unul dintre autorii morali ai sinuciderii lui Maiakovski, seara. Apoi mi-a trecut prin cap că orice seară a vieţii

38 39
noastre poate fi comprom isă şi că omul nu arc cum siguranţă, în interiorul cam erelor foto ale unor
să anticipeze cu nici un chip din ce adâncuri negu­ necunoscuţi, la fel ca majoritatea umbrelor care se
roase se poate ivi pericolul. D ar probabil că nu este plimbă seara pe malul mării, iar mai târziu, când
o coincidenţă, mi-am mai spus, că fantoma fostului filmele vor fi developate, ne vom ivi ici şi colo în
rege mi-a apărut tocmai aici, în plină criză sufle­ fotografiile acestor necunoscuţi, ca nişte pete minus­
tească, printre sutele de dune pustii, peste care cule, aproape invizibile, în amurgul nordic, şi nimeni
alergau tăcuţi, călări pe cai de baladă, doi câte doi, nu va şti cine suntem şi ce căutăm acolo.
mortul şi viul. — E foarte târziu, a spus ea, trebuie să plecăm.
— C um te cheamă ? m-a întrebat fata, după o într-adevăr, trebuia să plecăm. N e-am ridicat şi
linişte semnificativă. am pornit în linişte în direcţia din care veniserăm,
I-am spus. Ea s-a aplecat şi, pe nisipul întărit de trecând din nou prin faţa porţilor de fier ale vilelor,
umezeală, a scris cu degetul primele două litere ale cu mânere de bătut în form ă de mână omenească
numelui meu. (nu ştiu de ce am avut mereu im presia că în faţa
Mi-am amintit iniţialele grăsanei şi apoi m-am unor asemenea porţi trebuie să se fi întâmplat crime),
mirat cât de lungă a fost seara aceea, care între timp şi pe lângă zăbrelele care adăposteau pustietatea
se transformase în noapte, aşa cum o fetişcană se grădinilor. L a ora aceea nu mai era nici un tren şi
maturizează şi devine femeie. N u peste mult timp ea a spus că trebuie să ieşim la şosea, să găsim un
ne vom ridica şi vom pleca de aici, orbecăind prin taxi sau o m aşină de ocazie. A şa am şi făcut, dar
întuneric printre traversele de cale ferată, pentru a maşinile erau extrem de rare şi, cum se întâm plă
nu rătăci drumul. Apoi mi-am imaginat cum aveam de regulă în asemenea cazuri, nici una din câte au
s-o însoţesc până la vila ei, iar pe urmă până la uşă, oprit nu mergea în direcţia în care trebuia s-o luăm
cum îi voi mângâia pletele, după care ea va fugi de noi. In cele din urmă, o pereche de bătrânei, care se
lângă mine fără să-mi spună nici noapte bună, dar întorceau de la o „nuntă de argint“ , ne-au luat în
eu nu mă voi mira, pentru că ştiu că aşa fac de obicei maşină o bucată de drum, lăsându-ne într-o gară
fetele din părţile acestea după prim a îmbrăţişare. al cărei nume îl văzusem scris pe o sticluţă de lac de
A doua zi ea va veni din nou la masa de ping-pong, unghii sau de şampon. Restul drumului l-am făcut
unde oam enii se ceartă pentru puncte, şi apoi ne pe jos.
vom plim ba din nou în am urg, pe malul mării, C ând am ajuns la D ubulti, tocm ai se crăpa de
tocmai în momentele în care fotografii amatori îşi ziuă. Foloseam din ce în ce mai puţine cuvinte, şi
potrivesc obiectivul aparatului foto pentru a im or­ nu numai cuvintele ni se îm puţinaseră, ci şi gân­
taliza apusul. Iar pe urmă ne vom transforma încetul durile, ca şi când am fi pătruns în ionosferă. Am
cu încetul în nişte um bre si ne vom strecura, cu însoţit-o până la vila în care stătea, iar la uşă s-a

40 41
întâm plat chiar ceea ce-mi imaginasem. îndepăr- Kra o tuse veche, hârâită, ca şi când ar fi fost însoţită
tându-mă, am privit încă o dată înapoi şi am văzut de un mormăit bătrânesc.
că la unul dintre geamurile vilei ş-a aprins o lumină, Ajuns pe aleea care ducea spre vila în care locu­
care, din cauza ceţii, părea o sclipire de platină. iam, am întors încă o dată capul şi am privit întin­
Mi-am amintit de amicul meu de la Ialta, de anul derea aceea nesfârşită de nisip, care începuse să
trecut, şi de dorinţa lui de a urla, şi mi-am spus ca sclipească în lumina săracă a dimineţii nordice. Era
prin vis că poate nu e o întâmplare faptul că cuvin­ ceva care nu mă lăsa să plec de acolo. Acum , pe
tele platină şi planetă sună asemănător, că între ele întinderea aceea, albeau, ca nişte fosile milenare,
există într-adevăr ceva comun şi că eu simţisem clar oasele cailor pe care călărisem cu câteva ore mai
lucrul acesta atunci când fata fugise de lângă mine, devreme împreună cu morţii. Ce noapte lungă, mi-am
la fel cum fugise Lida Snieghina, cândva, pe strada zis, pe jumătate adormit, şi am pornit-o spre vilă.
Nieglinaia, lăsând în urmă un reflex iluzoriu, ca o
scânteiere de stea.
Am să-ţi spun şi ţie balada, îndată ce o să mă
întorc la Moscova, i-am promis în gând, în vreme ce
mă apropiam de casa de odihnă. Simţeam că dimen­
siunile şi greutatea picioarelor mele nu mai erau
aceleaşi, ca şi când aş fi mers pe suprafaţa lunii. Când
am trecut pe lângă masa de ping-pong, udă de rouă,
cu două palete uitate acolo de seara trecută, mi-am
spus că omul poate suferi în câteva ore mai multe
schimbări decât strămoşul lui antropom orf în zeci
de mii de ani de evoluţie. Am lăsat în urmă havuzul
cu delfini, în care Iermillov ar fi trebuit să fie de mult
înecat, şi am ajuns la vilele scriitorilor. Le priveam
cum stau cufundate în întuneric şi linişte şi deodată
mi-a venit să strig: „Treziţi-vă, Shakespeare ai revo­
luţiei! T reziţi-vă!“ Tocm ai treceam pe lângă casa
suedeză, în care dormeau cei mai renumiţi scriitori,
când în liniştea de mormânt am auzit pe cineva tuşind.
M-am oprit; într-o cameră, cineva tuşea într-adevăr.

42
Am avut de câteva ori senzaţia că intram deja în
Moscova, dar nu erau decât periferiile ei cele mai
îndepărtate. Luminile lor au început să joace obse­
dant, până când mi-am zis că trebuia să mă smulg
2 din reveriile mele.
în vara aceea văzusem M oscova de câteva ori în
vis, dar era întotdeauna vorba despre un scenariu
chinuitor: ajungeam acolo, dar nu reuşeam să mă
orientez pe străzi, să găsesc drumul spre centru şi
O dată cu seara, trenul cu care călătoream se rămâneam undeva în suburbii. Semafoarele nu func­
apropia de Moscova. Era un tren neobişnuit de lung ţionau, troleibuzele se mişcau iluzoriu, ca fantomele
şi, cu toate că ziua aceea în care călătorisem de la din poveşti. Şi la Ialta, ca şi la Riga, fiind departe de
Riga la M oscova fusese când frum oasă, când plo­ M oscova, mi se făcuse dor de ea, cum se întâmplă
ioasă şi m ohorâtă, eu îmi imaginam cum o parte de obicei când eşti despărţit de ceva, şi atunci dădu­
dintre vagoane înaintează prin ploaie, iar celelalte sem fuga la biblioteca staţiunii pentru a găsi vreun
se află în plin soare. Uite, acum primele vagoane rom an contem poran care să descrie am ănunţit
trebuie că intrau din nou în vijelie, iar când m-am oraşul unde trăisem o bună bucată din viaţa mea şi
apropiat de fereastră ca să văd undeva, în faţă, pră­ mai aveam încă destul de trăit. D ar şi la Ialta, ca şi
pădul, picăturile de ploaie au izbit vijelios în geam. la Dubulti, părăsisem bibliotecile dezamăgit. Aproape
D e data aceasta trenul nu a mai reuşit să ajungă la nici un roman sovietic nu descria M oscova în amă­
finalul după-amiezei aceleia. D upă cum se părea, nunt. Chiar şi atunci când personajele trăiau acolo
sau treceau prin oraş, ele rămâneau blocate pe câteva
când ieşise din zona cu ploaie, se ivise brusc amur­
străduţe de la periferie, ca şi mine în visul meu, nu
gul, aşa încât n-a mai existat după-amiază. Acum,
ajungeau aproape niciodată în centru, pe strada
afară, în spatele geamurilor opace, în mijlocul câm­
Gorki, pe Tverskoi Bulvar, la Ohotni Riad, lângă
pului pustiu, cu discreţie, departe de oameni, se
hotelul M etropol, ca şi când le-ar fi fost frică de
dădea bătălia dintre am urg, seară şi noapte. D ar
toate acestea. Ba chiar şi atunci când treceau întâm­
asta nu a ţinut prea mult, întâlnirea lor a fost scurtă, plător, parcă erau abulice, fără ochi şi fără urechi,
fapt la care a contribuit şi vremea rea, şi în final sau mai bine zis cu nişte ochi şi urechi care vedeau
au priceput cu toţii că jur-îm prejur, dincolo de numai Krem linul şi auzeau doar ceasul de acolo.
calea ferată şi mult mai departe de ea nu mai era Părăseau apoi panicate centrul, ceea ce se vedea şi din
decât noapte. succesiunea haotică de fraze, şi nu se linişteau decât
44 45
atunci când se aflau în afara M oscovei, departe, cât putere asupra rusoaicelor“ . Şi-mi mai povestise cum
mai departe de ea, când ajungeau într-un sătuc toate despărţirile lui avuseseră loc vara, în împrejurări
paşnic, unde se aşezau turceşte şi descriau în sute şi din care nu lipseau gările şi biletele cu număr fără soţ.
sute de pagini fiecare izbă şi uliţă a lui. O ri a găsit pe altul, ori a făcut avort, continuam
încercasem în zadar să găsesc vreo asemănare să vorbesc cu mine însumi. Am simţit un regret:
între M oscova din coşmarul acela al meu, de o len- ultima dată mă rugase să fiu atent (te rog, doar de data
toare ciudată, şi fuga (de fapt, o autoexilare) scriito­ asta, auzi ?), dar eu îmi văzusem de treabă.
rilor sovietici din capitala lor. Am coborât pe peron, târându-mi anevoie geanta
Văzând că luminile de-afară şi-au încetinit goana de mână. Ici-colo se zăreau siluete lipite în îm bră­
nebunească, am înţeles că trenul îşi micşorase viteza. ţişări şi săruturi, ca nişte apariţii din altă lume. Şi
Sub ploaia de început de toamnă, cu un şuierat ce ei au petrecut aceeaşi vară ca şi mine, şi totuşi s-au
părea să spargă întinderile de dincolo de orizont, aşteptat unii pe alţii.
trenul se apropia de Rijski Vokzal. îmi lipisem frun­ Am luat un taxi din piaţeta din faţa gării şi i-am
tea de geam, aşteptând cu înfrigurare să zăresc lumi­ spus adresa şoferului bătrân, cu ceafa acoperită de
nile gării. M ă cuprinsese o luciditate stranie. Apăru, blana unei căciuli cu urechi: Butirski Elutor, căminul
în cele din urmă, platforma de beton a peronului,
Institutului Gorki.
a cărei pustietate o simţisem încă de la primii metri.
C ontrastând cu clădirea veche, cu două etaje,
U dă de ploaie, cenuşie, ea luneca precum un şarpe
înconjurată de un parc, a Institutului Gorki, căminul
uriaş pe lângă vagoane. Nici nu era nevoie ca şarpele
studenţesc din Butirski Elutor era un im obil cu
să iasă complet din gaura lui. Am înţeles din primele
faţada decolorată, o şandrama de şapte etaje, ridicată
momente că Lida Snieghina, căreia îi trimisesem o
din cărăm izi cenuşii, cum se construia în ultim a
telegramă în urm ă cu două zile, nu venise să mă
aştepte. Poate că acum e cu altul. Acesta a fost pri­ vreme. Fără să ştiu nici eu de ce, mânat de un soi
mul gând care mi-a trecut prin cap. Şi nici nu-mi de nelinişte, mi-am lipit fruntea de geamul maşinii,
trecuse acum pentru prim a oară. E ra de m ult în pe care silueta întunecată a căminului se desena
conştiinţa mea, doar că apăruse acum, în clipa în ceţos, şi brusc am priceput de unde mi se trăgea
care trenul oprea. E cu altul, fiuu, fiuu. Ah, chiar toată neliniştea aceea. C lădirea era în întregim e
acum mi-am amintit că locom otiva tocmai asta-mi cufundată în întuneric. M ă aşteptasem să văd scli­
com unicase cu şuieratul ei, în m om entul în care pind luminiţe la ferestre, dar geamurile erau întu­
intrase în gară şi văzuse cine se află pe peron. necate şi doar undeva, între etajul al şaselea şi al
„Păzeşte-te de vară“ , îmi spusese un coleg de şaptelea, se zărea un punct luminos. Insă lumina de
grupă, înainte de a pleca în vacanţă. „Vara are o mare acolo era atât de slabă, încât nu făcea altceva decât

46 47
să întărească şi mai mult impresia de pustietate. N u *— Eu am toate documentele în regulă, i-am spus.
s-a întors nimeni din vacanţă, mi-am spus.
Iar colegul meu a plecat în Albania.
Am plătit taximetristului, am coborât şi, în vreme Ea a ridicat din umeri. Apoi a început să caute
ce mă îndreptam spre intrare, mi-am ridicat încă o
din nou prin sertarele biroului şi mi-am închipuit
dată privirea, ca pentru a mă asigura că clădirea
că avea să scoată de acolo niscai mesaje pentru mine.
era pustie. Chiar aşa şi era. Etajele erau toate pier­
— Am vreo scrisoare ? am întrebat-o.
dute în întuneric, dar cel mai sinistru mi s-a părut
Ea a dat din cap în semn că nu.
etajul al patrulea, cel al fetelor. Şi mi-a trecut prin
Mi-am înhăţat geanta şi am făcut stânga-mprejur.
cap că ele se aflau acum departe, în braţele verii.
Ascensorul era în revizie. Până la etajul al şaselea,
La poartă, tanti Katia m-a salutat fără amabilitatea unde era camera mea, trecându-mi geanta dintr-o
ei de altădată. Căuta ceva prin sertarele biroului şi
mână într-alta, m-am întrebat de câteva ori ce-o fi
nu ştiu de ce mi-am închipuit că avea să-mi înm â­
fost cu convocarea aia la poliţie.
neze o telegramă cu veşti rele din Albania. Totuşi,
în fine, am ajuns, am deschis uşa şi am intrat.
în ochii ei, în spatele lentilelor, n-am zărit nici o Eram obosit. M -am aşezat pe pat şi mi-am pus
um bră de compătimire.
mâinile pe genunchi. Preţ de o secundă mi s-a părut
— Tu, băieţaş, şi colegul tău, albanezul celălalt, că singurul lucru pe care mi-1 puteam dori era să
trebuie să vă prezentaţi la secţia de poliţie, mi-a
mă întind pe pat şi să dorm, să dorm, pentru a scăpa
strecurat printre dinţi.
de am intirea acelei zile nefaste. Insă, odată ce
Am făcut o figură m irată şi m -am pregătit să
momentul a trecut, am făcut exact contrariul: m-am
întreb „de ce“, când am văzut că şi în ochii ei apăruse ridicat şi, cu mişcări lente, am început să patrulez
aceeaşi întrebare, si tocmai întrebarea aceasta fusese prin cameră. Pe masă se afla magnetofonul, rămas
cea care ştersese de pe chipul ei orice urm ă din afară din cutia lui din ultima seară în care fusesem
amabilitatea de altădată.
aici cu Lida. Aveam o gămadă de cântece pe benzi,
— Ştiţi de ce ? am întrebat-o totuşi.
dar simţeam că în momentul acela aş fi putut mişca
— N u , a clătinat ea din cap. Parcă am auzit ceva
mai u şo r bolovanii unui tem plu antic, pentru a
despre actele tale de identitate.
scoate de acolo o mumie, decât să învârt butoanele
Ultim ele cuvinte le-a pronunţat accentuând pe aparatului. N u ştiu de ce, dar ideea de a asculta
„a“ , ca toţi ruşii care au câteva clase.
m uzică în pustietatea aceea mi se părea com plet
In spatele lentilelor groase, bătrâneşti, privirea
deplasată.
ei iscoditoare părea să mă întrebe: „oare ce-aţi făcut Fără a mă gândi prea mult, am deschis uşa şi am
voi, albanezii, acolo unde ati fost în vacantă ?“
ieşit pe coridor. D in cauză că avea un singur bec,
Gândul mi-a zburat fulgerător la avortul Lidei.
plasat pe undeva pe la mijloc, holul mi se părea acum
48
49
mai lung ca de obicei. Am rămas o bucată de vreme ascensorul, iar tu semănai o plantă agăţătoare ce
aşa, fără să mă mişc şi fără să mă gândesc la nimic. înconjoară un stâlp monumental.
Coridorul era, într-devăr, foarte lung. D e o parte Parchetul scârţâia din loc în loc sub paşii mei.
şi de alta se aflau cincizeci sau şaizeci de camere. Liniştea de pe coridor era insuportabilă. Uite uşa
N ici un coridor nu jucase în viaţa mea un rol atât lui Ladonşikov. Mai încolo stătea P .N . Taburokov,
de im portant ca acesta. îm i aminteam sâmbetele din Asia Centrală. Apoi, la rând: Jeronim Stullpans,
de beţie sau sărbătorile, când, la miezul nopţii, colegi din Letonia; Artaşes Pogosian, armean; doi geor­
beţi turtă vociferau în faţa uşilor, recitau versuri gieni, cu acelaşi nume amândoi, Şota, unul stalinist,
demente sau încercau să spargă broasca, pentru că celălalt antistalinist; Iuri Goncearov, rus; Kiuzengheş,
yalele, izbite cu putere, se închideau automat şi ei din nord, din teritoriile iakute, sau chiar eschimos,
rămâneau pe dinafară. cu o undă de tristeţe în privire, ce-ţi readucea în
Am înaintat cu încetineală. Parchetul, desprins minte întinderea nesfârşită a tundrei, si care vorbea
din loc în loc, scârţâia la fiecare pas. Povestea cori­ o rusă teribil de stâlcită, cu o pronunţie ciudată,
doarelor ... Am simţit un fior vag, aşa cum se întâm­ amintindu-ti> de susurul trestiilor în vânt. O ri de
câte ori mă apropiam de el aveam senzaţia că mur­
plă atunci când amintirile frumoase se contopesc cu
mură încontinuu cuvinte magice şi că voi rămâne
cele urâte. Sub acest coridor mai erau alte şase, iar
hipnotizat, prizonierul tundrei nemărginite, departe
deasupra mai era unul, şi pe fiecare dintre ele se
de toţi şi de toate. Mai erau A. Şoghenţukov, din
întâm plau aceleaşi lucruri: oamenii le străbăteau
Caucaz, şi Maţchiavicius, lituanian.
încoace şi încolo, ieşeau şi intrau în camere, îşi con­
G rupa noastră ocupa cea mai mare parte a eta­
duceau prietenii, îşi îm părţeau idei de rom ane,
jului al şaselea. Pe uşi nu scria nimic, deoarece majo­
zvonuri si bârfe literare, de multe ori mai interesante ritatea ocupanţilor acestor camere erau scriitori
decât cărţile lor, însoţeau fete şi femei care chicoteau, cunoscuţi în ţările şi oraşele lor de baştină. Unii erau
tăceau sau suspinau tot drumul până la ascensor, iar preşedinţi ai uniunii scriitorilor din republicile sau
apoi, în cabina liftului, frem ătau asem enea unor provinciile autonome unde se născuseră şi, din cauza
păsări dornice de zbor sau unor animale prinse în numeroaselor probleme pe care le aveau sau a intri­
cursă. U neori se întâmpla ca fata pe care o însoţeai, gilor abile, abandonaseră studiile şi doar acum, după
după ce o lăsai să intre prima în ascensor, să-ţi trân­ ce-şi îngenuncheaseră adversarii, după ce-i acuzaseră
tească uşa în nas, şi atunci, în vreme ce cabina cobora de stalinism, liberalism, naţionalism burghez, ruso-
încet, porneai după ea pe scări în jos, s-o ajungi la fobie, şovinism, semitism, modernism, folclorism
parter. Scara se învârtea în jurul spaţiului abrupt etc., după ce le distruseseră carierele literare, le
îm prejm uit cu plasă de sârm ă, prin care cobora interziseseră opera, îi împinseseră spre alcoolism,

50 51
spre sinucidere sau, pur şi sim plu, îi băgaseră la în categoria turnătorilor. Am început să cobor fără
zdup, după ce terminaseră deci cu toate acestea, se grabă pe scară. într-un rând am avut impresia că
gândiseră şi ei să vină la Institutul G orki, pentru aud voci înăbuşite şi m-am oprit să ascult mai bine.
a-şi com pleta cunoştinţele de literatură. O parte Mi-am închipuit că Kuzneţov îşi citea cu voce tare
dintre ei erau deputaţi în sovietele suprem e din vreun text. Când am ajuns la etajul al cincilea, vocile
republicile lor, alţii erau personalităţi publice cunos­ s-au auzit iarăşi. Era un fel de lălăială în surdină,
cute şi, într-o zi, la seminarul de economie politică, care m-a obligat să mă opresc din nou. L a etajul
în vreme ce se discuta despre devalorizarea mone­ acesta, într-una dintre camerele ale căror ferestre
dei, Şoghenţukov, care stătea cu mine în bancă, a dădeau în curtea interioară, venise probabil cineva.
rostit cu dezinvoltură: „când eram prim-ministru, Am început să înaintez pe coridorul slab luminat,
s-a întâm plat să mă confrunt cu o problem ă ase­ cu speranţa că individul pe care-1 auzeam vorbind
mănătoare“ . era vreo cunoştinţă de-a mea. în cele din urm ă,
A junsesem acum în zona întunecoasă a co ri­ ghidându-mă după lumina care se vedea pe sub prag,
dorului. N u se vedea nimic, cu excepţia plăcuţelor de am găsit camera, dar nu ştiam a cui e. La etajul acesta
bronz ale personalităţilor, puse pe uşile acelea banale, stăteau studenţii din primii ani, faţă de care nu ne
vopsite în cele mai obişnuite culori. „Aici a locuit ascunsesem niciodată dispreţul. C u un sentiment
între 1958 şi 1960 celebrul Johnreed Abdullahanov.“ de culpabilitate, gata să-mi cer şi scuze, dacă ar fi
„Aici a locuit între 1955 şi 19 6 0 ...“ . „Stai“ , aproape fost nevoie, m-am pregătit să bat la uşă.
că am strigat. D in camera de alături, răzbătea pe înăuntru s-a auzit din nou vocea cuiva si j în
sub uşă, o luminiţă palidă. Era camera lui Anatoli secunda urm ătoare mi-am amintit că acolo stătea
Kuzneţov, iar lumina era cu siguranţă cea pe care o chinezul Ping, pe care studenţii îl porecliseră „O
văzusem eu din taxi. Kuzneţov se întorsese din vacantă sută de flori înflorite“ , şi asta din pricină că avea o
înaintea mea. D acă mi-ar fi spus cineva mai-nainte figură care-ţi sugera orice, în afară de o sută de flori.
că în Sahara aceea cu şapte etaje se afla vreo persoană Probabil că chinezul citea ceva cu voce tare. O dată
cunoscută, aş fi zbughit-o la fugă ca un nebun... O cu chipul lui, mi-am amintit şi felul cum articula
vorbă, frătioare, doar o vorbă-mi trebuia în liniştea cuvintele, aşa încât mi-am zis că mi-ar fi fost poate
asta de mormânt. Am ridicat mâna să bat în usă, mai uşor să înţeleg rusa vorbită de un papagal, decât
apoi am renunţat. N u-m i plăcea deloc omul acesta, rusa lui.
aşa cum nu-mi plăcea nici Iuri Goncearov, despre A m trecut mai departe şi am ajuns din nou la
care unul dintre cei doi Şota spunea că e cel mai scară. Celelalte etaje erau complet pustii. L a poartă,
im portant scriitor din toate teritoriile udate de tanti Katia m-a urmărit din nou cu privirea aceea
Volga, în vreme ce celălalt îl încadra fără să clipească lipsită de orice semn de prietenie. în vreme ce
52 53
ieşeam, am înţeles că, mai mult ca oricând, aveam Prezidiului... L a Rijski Vokzal, L-i-d-a Snie-ghi-na
nevoie în seara aceea de prietenia ei şi mi-am zis că nu l-a întâmpinat pe ăla. H m . Eram, într-adevăr,
până la urmă ea avea să devină din nou blajină şi foarte obosit. în faţa cinematografului, pe trotuarul
amabilă, ca orice babuşcă rusoaică. Ele, bătrânele de vizavi, se aflau mai multe cabine telefonice. Când
acestea, erau de fapt singurele care-şi arătau afec­ am intrat într-una din ele, nu eram supărat pe Lida,
ţiunea faţă de noi, studenţii străini; deci ea putea ci doar dezamăgit. Am băgat moneda, am format
să redevină bătrânica cumsecade dintotdeauna, deşi, numărul şi am aşteptat. Receptorul puţea a mahorcă.
mie mi se părea că n-o voi putea ierta pentru răceala Mi-a trecut prin cap că, înaintea mea, de la telefonul
din seara aceasta. acela cineva se despărţise probabil definitiv de
Afară ploaia încetase. în staţia de troleibuz nu persoana iubită, altfel nu se explica mirosul acela
era multă lume. Am simţit de departe freamătul firelor îngrozitor. M i-a venit să închid acel telefon ghini­
electrice şi el, cerbul viselor mele, tăind aerul cu onist, dar am renunţat şi am aşteptat mai departe.
coarnele, şi-a făcut apariţia prin întunericul înşelător. Pauzele dintre semnale erau neobişnuit de lungi.
Am încercat să m i-o im aginez pe L id a îndrep-
tându-se spre telefon, călcând (nu ştiu de ce) cu
A m coborât la piaţa Puşkin. Pe strada G orki tocurile pe covor, cu aura aceea jucăuşă deasupra
era ca de obicei plin de lum ini şi de forfota tre­ capului şi cu ceafa ei delicată, departe de orice gând
cătorilor. D e la sediul Izvestiei şi până la hotelul vulgar. Tocmai ceafa şi părul ei, în jurul căruia aveai
Moscova, mai ales pe trotuarul din dreapta, studenţii impresia că se produce o descărcare electrică, mi-au
Institutului G orki îşi făceau de obicei „rondul de atras atenţia la o serată a Institutului Gorki, în vreme
seară“ . Şi asta probabil pentru că institutul îşi avea ce ea dansa cu un georgian. Deci, înainte de a o vedea
sediul în vechea casă a lui Herzen, la doi paşi de aici. la faţă, am făcut cunoştinţă cu ceafa şi părul ei. Ştiam
Pe frontispiciul clădirii Izvestia se derulau ştiri că ceafa oamenilor este la fel de personală ca şi chipul
luminoase, o expoziţie, apoi numele lui N ixon, aha, şi totuşi, după ce am cunoscut-o, mereu m-am întrebat
o expoziţie americană, mi-am zis, în parcul Sokolniki. cum de a fost cu putinţă ca zilele şi săptămânile care
Erau şi alte ştiri din Ucraina, din Urali, plecarea sau au urmat în relaţia noastră să nu-mi ofere atât de multe
sosirea lui Hruşciov de undeva, dar am ameţit urmă- amănunte despre ea, cum o făcuseră clipele acelea
rindu-le şi m-am lăsat păgubaş. L a Cinema Central de la început, la serata de la institut. Albă, delicată,
rula filmul Nopţile Cabinei, pe care-1 văzusem la cu un miros înnebunitor, deşi Lida nu folosea parfu-
Riga. La intrare era aglomeraţie. Involuntar, am întors muri şi săpunuri fine, ceafa aceea transmitea toată
din nou capul spre ştirile luminoase. L a aeroport, răceala şi, simultan, toată tandreţea acelei fete, dacă
N ikita H ruşciov a fost întâmpinat de pre-şe-din-tele virtutea poate fi numită răceală şi pasiunea, tandreţe.

54 55
N u ştiu de ce, dar în timp ce o urmăream din Era încă prima jumătate a seratei (pentru că, în
ochi, am avut impresia că ceafa delicată, de lebădă, a doua, adevărul începea încetul cu încetul să se
este ameninţată de ceva. Poate că acesta a fost modul dezvăluie, după care venea un m om ent în care
în care mi s-a arătat primul firicel de pasiune vizavi invitatele începeau să-şi privească partenerii de dans
de ea sau impresia aceasta avea o legătură cu tot ceea cu alţi ochi, încercau să se desprindă din braţele lor,
ce auzisem prin căminul institutului, la Butirski. ba chiar au fost cazuri, ca acela al lui N utfulla
Cert este că în seara aceea am avut senzaţia că ceafa Şakenov, când fata îşi pălmuise partenerul, îl lovise
Lidei Snieghina era ameninţată de colţii gălăgiosului peste faţă pe cel alături de care visase, doar cu două
Abdullahanov sau de cei ai sâsâitului Kiuzengheş. ceasuri înainte, să fie împreună în vecii vecilor, până
Eram înconjurat de hărm ălaia obişnuită a ce moartea îi va despărţi, iar pe cruce să fie scrise
seratelor de dans de la Institutul Gorki, de climatul versurile lu i: „îmi amintesc acel aprilie, acel aprilie
acela special care se creează la im pactul gloriei friguros din K arakum “ ), deci era încă jum ătatea
veşnice a literaturii cu reprezentanţii ei vii, care fericită a seratei, când ea, Lida Snieghina, privea deja
uneori dansează stângaci, se bâlbâie sau mint de în jur cu o nemulţumire vizibilă. Părea că regretă
îngheaţă apele. Ştiam că aceste serate sunt animate venirea acolo, în vreme ce o prietenă de-a ei, „oh,
doar la început, atunci când fetele invitate sunt ea este ciudată“ , îmi explicase Lida mai târziu, după
fascinate şi aşteaptă cu sufletul la gură să-i cunoască, ce ne-am cunoscut, „este o fată cu capul pe umeri,
să-i cunoască, să-i cunoască pe scriitori. Iar să faci dar e înnebunită după scriitori. Uite, ăla e prozator,
cunoştinţă cu celebrităţile zilei era aici floare la nu ?“ m-a întrebat ea, arătând spre un anume Kurga-
ureche, se petrecea chiar în jurul lor; gloria era atât nov. „Patru luni a aşteptat prietena mea ca el să
de aproape, încât ele nici nu ştiau încotro să-şi publice o nuvelă ce-i fusese dedicată ei. Şi ştiţi cum
întoarcă mai repede privirea. Faceţi cunoştinţă cu s-au terminat toate astea ? N uvela a apărut, într-a-
amicul meu, Piotr Reutski, scrie poeme. Aţi citit devăr, dar personajul principal era o mulgătoare din
Dimineţile mestecenilor ? E al lui. Ah, da, da. Faceţi colhozul Calea leninistă. Şi totuşi, prietena mea, mă
cunoştinţă, el este... Şi toate acestea înotau într-un credeţi, este fericită, pentru că el a convins-o că în
ocean de aluzii, de speranţe vagi că, dacă îi cunoşti, spatele personajului se află chiar ea. D ar eu socot
ai putea deveni personaj de nuvelă, ai putea câştiga că asta e ... nici nu ştiu cum să-i spun. D ar dum ­
cel puţin dreptul ca iniţiala numelui tău să fie pusă neavoastră ? T ot scriitor sunteţi ?“
la începutul unui poem sau al unei povestiri, ca să Ah, nu, puişor, i-am spus în gând, e prea târziu
nu mai vorbim apoi de jurnalele descoperite după să mă prinzi în cursă. A r fi trebuit să fiu tare tâmpit
m oarte, de editarea corespondenţei secrete, de să nu mă „prind“ că ea n-avea nici o simpatie pentru
memorii si j arhive. scriitori şi că se apropiase de mine tocmai pentru că

56 57
nu păream a fi unul dintre ci. N u, am dat din cap. numărul de telefon. Strălucitor, ca un colan de şase
I-am îndrugat ceva depre cinematografie, regretând perle minunate, el s-a ivit din adâncurile misterioase
im ediat că nu am ales o specialitate şi mai rară, ale fiinţei ei, un giuvaier alcătuit dintr-o jumătate de
lingvist sau egiptolog. E a m-a întrebat dacă eram duzină de cifre fermecate, cu ajutorul cărora eu,
scenarist sau scriam dialoguri, iar eu, ca să fiu mai învârtind un disc mititel, voi pătrunde pe tărâmul
sigur, m-am depărtat cât de mult am putut de zona intimităţii ei de fată. Eram mai obosit ca un pescu­
periculoasă, bâiguind ceva despre traducerea de itor de perle şi, când ea a plecat împreună cu prietena
filme, subtitrare, dar nici despre asta prea clar ş i ... ei, însoţite de Kurganov, la sfârşitul seratei, mi-am
după cum începusem aş fi ajuns la specialitatea de spus că este, într-adevăr, una dintre fetele cele mai
m aşinist, dacă în m om entul acela n-ar fi încetat atrăgătoare din câte cunoscusem, deşi mă temeam
muzica. că ar fi putut fi niţeluş cam prea rece. Dar, când i-am
L a celălalt dans i-am spus, râzând, că e puţin telefonat câteva zile după aceea şi ea, cu o voce
ciudată antipatia ei pentru scriitori, mai ales aici, catifelată, aproape somnoroasă, mi-a răspuns „v-am
în propria lor fortăreaţă. Ea a ridicat din umeri, apoi aşteptat telefonul“ , am simţit că Lida nu era deloc
mi-a explicat că în realitate iubeşte mult şi literatura, cum m i-o închipuisem . N e-am întâlnit apoi în
şi pe scriitori... D ar că-i preferă mai ales pe cei... aprilie, în mai şi o bucată din iunie, până la începutul
morţi, în vreme ce pe scriitorii v ii... poate pentru vacanţei de vară (ea era studentă la medicină), iar
că cunoscuse doi, datorită prietenei e i... nu-i supor­ eu, ori de câte ori o sunam, îm i spuneam că este
t a ... în vreme c e ... m orţii... Uite, iar viii şi morţii, foarte ciudat cum unele fete au în fiinţa lor, în laringe,
mi-am zis, călărind pe acelaşi cal, ca în balada lui în plămâni, poate şi în coardele vocale, un mecanism
Kostandin şi a Doruntinei. Şi, în seara aceea, mi s-a care le transformă brusc vocea, o îndulceşte, o face
năzărit pentru prim a oară să-i povestesc vechea mai tandră, dacă s-ar putea spune aşa. E , ca să fiu
legendă despre tăria legământului făcut. mai explicit, un fel de transformator care schimbă
In vremea aceasta, lângă noi, prietena ei dansa curentul de 220 de volţi în curent de 110 sau invers.
visătoare cu Kurganov, iar eu i-am spus Lidei că T oate acestea mi-au trecut prin cap în cabina
poate el îi prom itea acum s-o facă personaj de telefonică strâmtă, în intervalul dintre două semnale,
roman, după care, în romanul acela, s-o zugrăvească respirând mirosul acela greu de mahorcă „N darja“ 1.
sub chipul unei vicepreşedinte de colhoz, puţin Chiar, cum de le trecuse prin cap să le numească aşa ?
încărunţită, care să reprezinte Republica Socialistă M i-o imaginam îndreptându-se spre telefon cu
Bielorusă la vreo conferinţă pentru pace. paşi întinşi, iar imaginaţia mea trăgea fără milă de
Lida a râs din toată inima şi mie mi s-a părut că
acela era m om entul cel m ai bun pentru a-i cere 1 Despărţirea (lb. albaneză). (N. tr.)

58 59
coridorul acela, îl lungea ca pe un pat al lui Procust, cunoştinţei mele letone. Cum de nu-mi trecuse prin
aşa încât să justifice întârzierea ei, paşii ei nesfârşiţi cap s-o sun pe Brigita ? Am urcat aproape în fugă
spre aparatul care suna. în cele din urmă, moneda treptele clădirii. Brigita se afla acum la Riga. Plecase
de 15 copeici a căzut undeva în interiorul tele­ din Dubulti cu două zile înainte ca eu să mă întorc
fonului, sau mai curând în interiorul meu, în stomac, la M oscova. C u siguranţă că se afla acum în apar­
grea ca de plumb, monedă veche a regelui Irod. tamentul ei din Riga, un apartament aristocratic, cu
„A lo, alo“ , s-a auzit o voce slabă. Era bunica ei, o sobă de ceramică ce acoperea un perete întreg şi
care, după ce s-a chinuit o vreme să înţeleagă ce şi cu mobile grele, din lemn de plop. îm i plăcea Riga,
cum, mi-a spus că Lida era plecată în Crimeea. unde acum vremea începuse să se răcească, cu clă­
Am ieşit din cabină şi, după ce am depăşit scuarul dirile ei solemne, având la colţuri ornamente în formă
Puşkin, am pornit-o pe strada G orki, pe trotuarul de coifuri cavalereşti şi străzi pavate cu piatră, ale
din dreapta, acolo unde grupuri de băieţi, îmbrăcaţi căror nume se terminau toate cu particula „baum “ .
după ultima modă, îşi pierdeau vremea ceasuri întregi I-am dat operatoarei numărul Brigitei şi m-am
aruncând ocheade fetelor care treceau pe lângă ei. aşezat pe o bancă. Vocile amestecate ale centralis­
în spatele meu, pe frontispiciul clădirii Izvestia, telor repetau numele unor oraşe îndepărtate, dintre
ştirile se perindau una după alta. H ruşciov se pre­ care multe, nu ştiu nici eu de ce, le credeam dispărute
gătea de o nouă vizită. în perioada aceea, ziarele de mult. Le-am auzit pronunţând Magadan, Astrahan
începuseră să-i spună N ikituşka sau N ikitinka, aşa şi alte denumiri cu aceeaşi rezonanţă fabuloasă
cum erau alintaţi eroii din folclorul rusesc, ca Ilia (puteai crede că din clădirea asta ai fi putut să
M urameţ ş.a. O ri de câte ori încercasem s-o strig vorbeşti la telefon cu întreaga H oardă de aur) şi am
pe Lida cu apelativul Liduşka sau Lidocika, îi pro­ simţit fiori reci cum mă săgetează din creştet până-n
vocasem hohote de râs cu accentul meu, pe care îl tălpi. Mi-am spus că, mai mult ca sigur, Kiuzengheş
puneam nu pe prim a silabă, ci, conform naturii vorbea de aici la telefon cu tundra lui ceţoasă, la
limbii albaneze, pe cea de-a doua. Deci Lida avea orele serii, alinând-o cu şoapte misterioase şi pro-
acum vara ei, aşa cum avusesem şi eu cu câteva zile miţându-i cine ştie ce, la ora la care păsările zboară
în urmă la Dubulti. în timp ce păşeam pe stradă, razant deasupra ei, prin semiobscuritatea aceea tristă,
am sim ţit o dorinţă teribilă de a vorbi cu cineva, care ţine nu mai puţin de şase luni.
măcar la telefon. Să schimb câteva cuvinte despre Poate că Brigita mai este acasă şi nu a ieşit să se
vreme, despre vara aceea, cu oricine şi despre orice, plimbe pe străzile acelea care se termină cu „baum“ ,
chiar şi cu o statuie (ah, dacă statuile ar fi putut mi-am spus. în ultima săptămână a vacanţei mele la
vorbi la telefon ...), numai să vorbesc. Ajunsesem Riga vremea a fost urâtă, iar ploaia ne-a obligat de
în faţa Poştei centrale. Brigita, am şoptit numele multe ori să intrăm la cinema, unde rulau filme pe

60 61
care Ic mai văzuserăm, în cafenele de unde ieşiserăm de cauciuc, cu rezonanţa lor cunoscută „bau m “ ,
cu puţin timp înainte, ori prin micuţele biserici „baum “ , „baum “ .
protestante, în care uneori era şi slujbă. Am mers La Ohotni Riad, mulţimea cenuşie, udă de ploaie,
de câteva ori la Dzintars şi în toate acele staţiuni cu se mişca apăsată parcă de clădirea înaltă a Com isiei
nume de parfum uri sau de creme, iar acum, m i­ Planului de Stat şi de cea a hotelului M oscova. D e­
reasm a părului ei, m irosul pastei de dinţi şi al parte, se zărea ca prin ceaţă silueta lui Bolşoi Teatr
buzelor, pe care şi le ruja discret doar ca să nu i se şi, ceva mai încolo, luminată de o geană de lumină
crape de la vânt, se amestecaseră şi se combinaseră albăstruie, clădirea vechiului hotel pentru străini
cu denumirile gărilor acelora minuscule. Metropol, în jurul căruia poliţia făcea din când în
Mi-am auzit numele strigat de una dintre opera­ când raiduri ca să strângă prostituatele. Mi-am înce­
toare. Am intrat într-o cabină, unde am zis de mai tinit paşii, întrebându-mă încotro s-o iau, la dreapta,
multe ori alo, alo, apoi am auzit pe cineva vorbind ca să ajung la Kuznieţki Most şi la Petrovska, o stradă
în letonă, moment în care este clar că nu am înţeles îngustă şi foarte agitată, sau să urc spre Piaţa Roşie.
nimic, în vreme ce în cabina de alături o voce Orice om singur ar fi ales prima variantă, dar, cul­
răspicată vorbea într-o lim bă lim bă orientală cu mea, fără să ştiu nici eu de ce, mi-am continuat
Samarkandul ori poate chiar cu Karakumul. Apoi, drumul înainte, către Piaţa Roşie, pe care toţi cei
la mine pe fir a intervenit o altă voce, într-o limbă care nu cunosc M oscova o cred centrul capitalei
necunoscută, silabisită, după care mi s-a părut că sovietice. Adevărul e că, îndreptându-te seara spre
aud din nou vorbindu-se în letonă, şi iar voci saca­ Piaţa R oşie, simţeai imediat că valul de trecători
date, cu ecou. Fără să-mi mai fac prea mari speranţe, de pe strada G orki se răreşte la confluenţa cu ea,
i-am aruncat din nou numele în toată bulibăseala y
mulţimea se destramă şi nu peste mult timp aveai
aceea continentală, care i l-a înghiţit într-o clipă, l-a să constaţi că în cunoscuta piaţă ajung doar câţiva
sfâşiat, l-a tocat mărunt, l-a îngropat în nisip, în trecători, aşa cum sângele urcă cu greu la cap, acolo
mlaştini nesfârşite, în taiga, i l-a amestecat cu auro­ unde şi presiunea este mai mică. D acă vizavi de
rele boreale, până n-a mai rămas nimic decât un sorb Kremlin nu s-ar afla marele magazin universal Gum,
lacom care cerea alte şi alte nume, poate chiar cu certitudine că locul acesta ar fi cel mai pustiu din
numele meu, cu un geamăt cutremurător. Am pus Moscova.
receptorul în furcă şi am ieşit împleticindu-mă din Pesemne că G um era încă deschis, pentru că pe
clădirea poştei. Strecurându-mă printre trecători, trotuarul din faţa lui era agitaţie. Pe partea cea­
am simţit o durere de cap insuportabilă şi tâmplele laltă, spre M uzeul de Istorie, nu se zărea ţipenie
vuindu-mi, bum, bum, ca şi când străzile din Riga de om. M ergeam din ce în ce mai încet, până ce
m ă loveau peste creştet asemenea unor bastoane m-am trezit lângă Kremlin. C âtă vreme pe strada

62 63
G orki ajungeam aproape zilnic, şi la fel în Piaţa umflate de o gură uriaşă. în m itologia slavă se vor­
Sverdlov, în Arbat, la Tverskoi, sau în piaţa Dzer- beşte despre un cap înfricoşător, care, singur în
jinski, unde avea capătul troleibuzul 3, care mergea mijlocul stepei, suflă din adâncul plămânilor iscând
la Butirski, în Piaţa Roşie veneam foarte rar şi numai uriaşe furtuni de nisip. în felul acesta, el doboară
duminica. Poate că această reţinere de a ajunge aici pe oricine i-ar călca tărâmul. O ri de câte ori citeam
era cauzată de deziluzia pe care am avut-o mai despre capul acesta mă cutremuram de groază, deşi
demult, când am văzut zidurile scunde, cărămizii moartea pe care o aducea printre oameni nu era cu
ale Kremlinului. Aveau ceva ciudat, sumbru, simţeai vărsare de sânge şi nu avea nici un pic de mister.
absenţa oricărei emoţii în zidurile acelea joase de D ar poate că tocm ai asta mă speria cel mai tare:
cărămidă şi în turnurile banale care se ridicau din prăbuşirea sub vârtejul sufocant de nisip, chiar în
loc în loc. D ar poate că numai mie mi se păreau aşa, mijlocul stepei pustii, unde nu se află nimic cu excep­
pentru că am crescut într-un oraş în mijlocul căruia ţia capului acela „plantat“ în m ijlocul câmpului.
se înalţă o cetate maiestuoasă, cu turnuri ce sparg Decât cu o aşa mitologie, mai bine fără, răbufnea
uneori norii, cu ziduri monstruoase, ameninţătoare, uneori M aţchiavicius. E ste m itologia stepei şi a
care, şi acum, după o mie de ani de existenţă, rosto­ colbului. înspăimântătoarea mitologie slavă. Ah, ce
golesc când şi când bolovani uriaşi la vale, ce se pră­ legende şi ce zeităţi aveţi voi, balcanicii, la fel ca şi
vălesc fulgerător de sus, dărâmând case şi ucigând noi, lituanienii. D ar degeaba, ele nu au loc în patria
oameni. In vreme ce zidurile mărunte ale Kremlinului realismului socialist. Aşa spunea Maţchiavicius. Dar
aveau în ele ceva de bunicuţ cuminte, care îţi reprimă el era schimbător, ce spunea azi, mâine uita.
orice dorinţă de a-ţi da frâu liber imaginaţiei. N u Am traversat piaţa şi am ajuns pe trotuarul de
mi-aş fi putut închipui nici în ruptul capului că pe la Gum . Alături se afla monumentul lui Minin si
porţile acestei cetăţi ar putea intra vreun călăreţ Pojarski, ridicat pe locul unde odinioară se tăiau
năvalnic, cu coiful strălucind în razele lunii, aducând capetele. D e aici, zidurile Kremlinului păreau chiar
ştiri de departe, ci doar doi-trei călugări de la mănăs­ şi mai paşnice. O voce interioară abia auzită îmi susura
tirea Troiţki, cu pas încet, caftane de stofă groasă că macbethismul sau budismul unei cetăţi nu vine
şi rugi pravoslavnice, însoţiţi de Dim itri cel Fals, de la cenuşiul sau stacojiul zidurilor ei şi nici de la
venit să facă istoria Rusiei. silueta ei misterioasă, ori, din contră, de la aparenţa
Toate acestea mi se învârteau prin cap, în vreme unui banal hambar de lemn. Aceeaşi voce îmi şoptea
ce păşeam pe lângă zidurile vechii cetăţi. In lumina că probabil şi această cetate, pe jumătate europeană,
albăstrie şi rece, turlele arm onioase ale bisericii pe jumătate asiatică, ascundea sau va ascunde tone
Sf. Vasili îmi aminteau când de un turban m usul­ de mister între zidurile acelea paşnice, cărămizii.
man, când de nişte baloane multicolore de săpun, Locul execuţiilor de altă dată era acolo, lângă ea,

64 65
neschimbat dc sute de ani. Mi-am amintit cuvintele anchetatorilor, să-i pună stricnină în farfurie, ori
portăresei, că trebuia să mă prezint la poliţie, apoi să-i transmită vreo boală, văzând aşadar că n-a putut
mi-am zis, aproape cu voce tare, că sunt teribil de să facă nici una din astea, a făcut ce a făcut şi i-a
obosit şi că era tim pul să mă întorc la căminul dat-o pe nevastă-sa de soţie.“ D e obicei, ajungând
institutului. în acest punct al povestirii, Valentin privea de jur
Acolo erau aceeaşi linişte şi aceeaşi beznă pe care împrejur să vadă dacă era careva pe acolo care nu
le lăsasem la plecare şi, în vreme ce urcam scările, stor- ştia că actuala soţie a lui Paustovski este fosta soţie
cându-mi creierul la ce uşă să bat ca să-mi mai pierd a lui Arbuzov. „I-a pasat ciuma aia“ , urma el după ce
vreun ceas din noaptea aceea, la Anatoli Kuzneţov se convingea că toţi ştiau acest amănunt, „şi i-a distrus
sau la chinezul Ping, am ajuns la concluzia că viaţa, căci altfel preşedintele Uniunii Scriitorilor sovi­
n-aveam chef nici de unul, nici de celălalt şi că, decât etici ar fi fo st acum K onstantin G heorghevici şi
cu ei, mai bine singur. Am trecut de uşile lor şi, cu nu ăla cu căpăţână de bostan, Fedin“ , iar el, Valentin,
paşi de pisică, am urcat la etajul şase. Mi-am amintit în locul Volgii albastre a lui Paustovski, ar fi condus
de liniştea de templu a Casei de Creaţie de la Ialta, un camion Zim, iar salariul i-ar fi fost dublu.
de paşii hoţeşti ai lui Ladonşikov pe covoare şi de N u ştiu de ce continuam să-mi amintesc atât de
Valentin, şoferul beat al lui P austovski, care ne amănunţit monologurile lui Valentin, chiar îm po­
spunea, sughiţând şi cu lacrimi în ochi, că el, Paus­ triva voinţei mele. Voiam să mă gândesc în altă parte,
tovski, este un om de aur, dar că scorpia de ne- dar, culmea, îmi era imposibil. Şi asta se întâmpla,
vastă-sa îi m ănâncă sufletul, că şi lui, şoferului, probabil, pentru că îi ascultasem povestirile tot pe
blestemata de femeie îi otrăvise viaţa, şi că rămăsese un coridor pustiu ca acesta, în seri m onotone şi
la ei doar pentru Paustovski, pentru că altfel ar fi liniştite, departe de lume. Poate că trebuia să plec
preferat să care porci sau gunoaie noaptea, cu de acolo, pentru ca murmurul acela să înceteze. Să
camionul, ori să fie şofer la m orgă, numai să n-o plec, dar unde ? In cameră, nu aveam nici un chef.
mai vadă pe zgripţuroaica aia. D ar ce să faci, se A colo, pe o bandă de m agnetofon, aveam înre­
calmase el apoi, Paustovski primise această podoabă gistrată vocea Lidei. R ăm ăsese acolo, ca într-un
de femeie de la porcul ăla roşcat, Arbuzov, ăla care sicriu magic, nu trupul, nu părul, nimic altceva decât
scrie drame, nişte drame cu care el, Valentin, nu s-ar vocea ei. Să fiu cât mai departe de m agnetofon,
şterge nici la c ... „Pentru că, continua să ne explice, m i-am zis şi, deodată, în vreme ce-mi storceam
scriitorii sunt nişte indivizi cumplit de invidioşi, iar mintea în căutarea unui loc de refugiu, în care să uit
acest A rbuzov, văzând că nu poate să-l bată pe de toate, mi-am amintit de aripa cealaltă a acestei
Konstantin Gheorghevici la scris şi nici cu denun­ clădiri uriaşe. Zona aceea era aproape mereu pustie
ţurile nu-i merge, că n-a reuşit să-l dea pe mâna şi era formată în majoritate din apartamente, era un

66 67
fel de hotel al Uniunii Scriitorilor, unde locuiau încolo, un teanc de pagini scrise. M-am aplecat şi
profesorii care predau temporar la Institutul Gorki am luat câteva. Erau dactilografiate înghesuit. Nimic
sau scriitorii care divorţau de soţii şi nu aveau altceva în jur. Părea că necunoscutul intrase acolo
locuinţă. Uneori, în nopţile de beţie şi de scandal, doar pentru a bea vodcă şi a citi textele acelea, care
mă distra să merg acolo. Aveam cheia de la un apar­ nu-i plăcuseră, de vreme ce le abandonase lângă
tament. Acela era, ca să spun aşa, a doua locuinţă a resturile cinei. Pentru o clipă m-am temut că avea
mea, liniştită şi secretă. „Vrei să te duc la dacea' să vină, să deschidă brusc uşa şi să mă găsească acolo.
m ea?“ îi spusesem într-una dintre serile de beţie D ar cutia de conserve era uscată de mult. M -am
Lidei Snieghina, trăgând-o de mână pe coridoarele aşezat în genunchi şi am luat de jo s grăm ada de
întunecoase ale aripii celeilalte. Ea rămăsese fără foi. Erau în jur de două sute. C um mi-am aruncat
cuvinte la vederea apartam entului gol, pe pereţii ochii mi-am dat seama după dialoguri că e vorba de
căruia luminile maşinilor de afară păreau nişte melci o operă literară. N u avea însă paginile de început
transparenţi. şi nici titlu. Am văzut apoi că lipseau o mulţime
D e singurătate te vindeci tot prin singurătate, de file. M anuscrisul începea cu pagina 304 şi se
mi-am spus, în timp ce căutam cheia apartamentului, întrerupea la 514. Am vrut să le las, dar mi-au căzut
în cele din urmă am găsit-o şi am pornit spre aripa ochii pe câteva rânduri de la mijlocul paginii, acolo
nelocuită a căminului. Parchetul de pe coridor scâr­ unde începea capitolul X X X I . „Jivago, Jivago,
ţâia uşor la fiecare pas, chiar şi după ce treceam mai continua să repete Strelnikov, în vagonul în care
departe. Am găsit uşa, am deschis-o şi am intrat. tocm ai urcase. N u m e de negustor sau de nobil.
Pipăind peretele, am descoperit întrerupătorul şi Profesor, doctor la M oscova..." Am sărit patruzeci
am aprins lumina. Erau aceiaşi pereţi acoperiţi cu
sau cincizeci de pagini şi am citit o altă frază:
hârtie verde înflorată, amintind de un sarcofag. Am
„analiza cu aceeaşi pasiune Demonii lui Dostoievski
pătruns în prima cameră şi am rămas o secundă în
şi Manifestul Comunist .. . “ . Poate că aş fi continuat
m ijlocul ei. Când am aprins lum ina în camera
să citesc, dar am scăpat câteva file pe duşumea şi,
cealaltă, ceva m-a oprit în prag. Cineva îmi violase
aplecându-mă să le iau, am pierdut pagina pe care
templul. U im it, priveam colţul de odaie în care
o citisem. Am răsfoit manuscrisul în viteză şi m-am
fuseseră lăsate o sticlă goală, o cutie de conserve şi
oprit la ultim a filă, din care am citit rândurile de
încă ceva. M-am apropiat şi am zărit alături de sticlă
unde se întrerupea textul. „A fară începuse să ningă.
o hârtie de împachetat unsuroasă, arătând ca şi când
Vântul învârtejea zăpada. Fulgii erau tot mai deşi şi
în ea fusese înfăşurată o bucată de slănină. Ceva mai1
mai grei, iar Iuri Andreievici privea de la fereastră,
1 Vilă, casă la ţară (lb. rusă). (N. tr.) ca şi când ceea ce vedea n-ar fi fost zăpadă, c i ...“

68 69
C e-o fi cu m anuscrisul ăsta ? m-am întrebat. poveste mă îmbiau spre centrul M oscovei, dar se
Mi-am imaginat mai întâi că îl uitase cineva, într-una mişcau mult prea încet, de parcă ar fi înotat prin
din nopţile de beţie din cămin, dar mi-am amintit ceaţa fantomatică, luând norii în coarne, în vreme
fraza despre D ostoievski şi Manifestul Comunist. ce sub pântecele lor străzi strâmbe, cenuşii şi fără
A tunci m i-am zis că m anuscrisul seam ănă mai nume aşteptau să ne prăbuşim peste ele.
degrabă cu o operă interzisă, una dintre cele care se
transm iteau din mână-n mână. în ultim a vreme
deveniseră ceva obişnuit. în urmă cu trei luni, târziu Trei zile după asta, studenţii şi profesorii ambelor
după m iezul nopţii, poate chiar spre dimineaţă, cursuri ale Institutului G orki au început să se
Maţchiavicius, m ort de beat, bătuse, sau mai bine întoarcă. Căm inul uriaş începea să se trezească la
zis râcâise la uşa mea, şi, când i-am deschis, mi-a viaţă. Primul din anul nostru s-a întors Ladonşikov,
întins câteva pagini scrise, bolborosind: ia şi citeşte zâmbind cu optimismul acela specific omului sovietic,
ce a scris ăla, ăla, cum îi zice, D ante Tvardovski, care şi-a rezolvat toate problem ele şi priveşte cu
sau, mai bine zis, Mărgărită, nu, Alexandr Alighieri. încredere spre viitorul lum inos al marii U niuni
D oar după câteva minute am reuşit să aflu că pe Sovietice. Pe chipul lui lătăreţ, cu obrajii rozalii,
filele acelea se afla scris un poem interzis al lui avea mereu un soi de înflăcărare, de exuberanţă
Alexandr Tvardovski, intitulat: Vasili Tiorkin pe specifică m itingurilor, de nostalgie a întâlnirilor
lumea cealaltă... cu cititorii, cu bătrânele eroine ale Muncii Socialiste,
Am lăsat teancul de pagini acolo unde l-am găsit, un devotament optimist şi degajat, la fel cum îi era
alături de sticla de vodcă, de cutia de conserve şi şi trenciul, de un bej-viu, înflăcărat, croit în stilul
de hârtia murdară şi, după ce am mai privit o dată, lejer al veşmintelor oficiale. Dacă-1 observai cu aten­
din pragul uşii, natura aceea moartă, am stins toate ţie, mai ales atunci când rostea „vot tak, tovarişci“ 1,
luminile si am ieşit. aveai impresia că toate indicaţiile Consiliului Uniunii
A cum nu mai aveam unde să mă duc decât la Scriitorilor erau elaborate luând drept model figura
mine în cameră. Eram epuizat şi m-am întins pe pat, lui, începând cu problem a eroului pozitiv şi tot ce
dar, oricât m-as fi străduit să adorm, nu reuşeam deriva din ea. Chipul nesuferit al lui Ladonşikov te
să ajung decât la periferia somnului, în nişte ţinuturi făcea să te gândeşti cu ură la toate astea. într-o singură
gri, incolore, surde şi mute, câtă vreme centrul stră­ împrejurare îi dispărea zâmbetul acela sovietic: când
lucitor al lui, unde se aflau şi visele, îmi rămânea venea vorba despre evrei. A tunci se transform a
inaccesibil. în starea aceea de somnolenţă auzeam într-un alt om, gesturile îi deveneau haotice, raportul1
pe stradă şuieratul firelor electrice şi frânele trolei­
buzelor când opreau în staţie. C erbii greoi din 1 Asta e, tovarăşi (lb. rusă). (N. tr.)

70 71
dintre optimism şi pesimism îi schimonosea trăsă­ dintre ele era din Bielorusia). Grupul din Karakum,
turile feţei, cuvintele „vot tak, tovarişci" erau înlo­ adică asiaticii, au ajuns după miezul nopţii, morţi
cuite cu altele, de multe ori vulgare, şi totuşi, în aceste de beţi cu toţii, târându-1 după ei pe Taburokov,
situaţii rare, cu toate că vorbea şi se purta ca un căruţaş, care se înverşunase în zadar să intre în am basada
Ladonşikov rămânea uman, pentru că, deşi mirosea israeliană, să-i spună vreo două vorbe, numai două,
a grajd şi a gunoi, mirosul acela era măcar unul auten­ ambasadorului evreu, doar ca să-şi liniştească con­
tic. în această postură îl văzusem în câteva rânduri ştiinţa, să nu zică mai pe urmă jigodia aia de am ba­
la Ialta, iarna trecută, când îl spiona pe Paustovski. sador că el, Taburokov, nu l-a avertizat la timpul
Iar unul dintre cei doi Şota chiar rem arcase: în ase­ potrivit, aşa cum îi dicta conştiinţa de scriitor, că a
menea momente nu trebuie să-ţi fie frică de Ladon­ schimbat până acum trei alfabete, uhu, şi altele, că
şikov. în momentele astea, după Şota, Ladonşikov lui nu-i pasă şi, la urma urmei, o să i se pişe chiar
nu putea face rău. El este periculos în starea lui în mijlocul Iordanului, da, da, în râul sfânt Iordan;
naturală, solemno-roz-optimistă, când poate să te şi ce am mai pătimit noi, care nu avem nici un râu,
trimită fără să clipească la Butiurka, aşa cum făcuse noi am înecat, bâldâbâc, din faşă, Volgile şi Olgile,
cu un an în urmă cu doi confraţi. O ri de câte ori, împreună cu alfabetele, pentru că-i avem pe Chirii
ieşind din metrou în staţia N ovoslobodskaia, tre­ şi M etodiu şi gloriosul nisip sovietic, şi unitatea
ceam pe lângă zidurile lungi, cărămizii, ale închisorii de nezdruncinat, brrr, mi-e frig ...
Butiurka, îmi aminteam cuvintele georgianului. Artaşes Pogosian sau „Masele de multe milioane“,
Cei doi Şota s-au întors împreună, în aceeaşi zi. cum îi mai spuneam, pentru că, atunci când avea
Se certaseră de câteva ori prin cafenelele din Tbilisi în faţă o m asă încărcată cu mâncare şi băutură,
în timpul vacanţei, se trimiseseră reciproc la dracu’, declama, frecându-şi palmele: mai rămâne ceva şi
se înjuraseră zdravăn, după care se întâlniseră, culmea, pentru noi, masele de multe milioane ? Pogosian,
în aceeaşi casă de vacanţă, iar acolo se certaseră din deci, fericit că se despărţise de nevastă-sa, a sosit
nou, îşi spuseseră ce te ţii după mine, când o să scap împreună cu ceilalţi caucazieni, clătinându-se toţi
de tine, plecaseră amândoi acasă întrerupându-şi de matoli ce erau, cu excepţia lui Şoghenţukov, care
sejurul, până ce, în final, spre uimirea generală, deşi a sosit singur, cu un tren în urma lor, tras la faţă şi
între Tbilisi şi M oscova circulau sute de trenuri, se cu o expresie tristă, de veritabil fost prim-ministru.
nimerise ca ei să călătorească chiar în acelaşi vagon. T ot în aceeaşi zi au sosit moldovenii, ruşii din
în ziua urm ătoare au venit pe rând pribalticii Siberia şi din R u sia Centrală, printre care Iuri
Jeronim Stullpans şi Maţchiavicius, supăraţi amândoi Goncearov sau Iuri Donosciku1, cum îi spunea unul
fără un motiv evident, şi „virginele bieloruse“ (aşa le
poreclisem pe fetele din cursul nostru, deşi doar una 1 Turnătorul (lb. rusă). (N. tr.)

72 73
dintre cci doi Şota, apoi evreii, tătarii şi ucrainenii, decadentul ăla, Procust, sau cum naiba îl cheamă,
singurii care au călătorit cu avionul. Ultim ul, în fără să ştii că în tundră şi în taiga, luate împreună,
după am iaza zilei urm ătoare, a ajuns, cu aceeaşi la trei milioane şi ceva de kilometri pătraţi, nu există
figură crâncenă, K iuzengheş. A poi s-a închis în decât un singur scriitor, Kiuzengheş. Crezi că trebuie
camera lui, de unde, conform obiceiului, n-a mai creată o teorie literară special pentru el ?“
ieşit vreme de fix patruzeci şi opt de ore. Jeronim Discuţia ni s-a părut tuturor ciudată şi interesantă
Stullpans, care avea camera lipită de a lui, spunea în acelaşi timp. Să fii stăpân peste un teritoriu de
că, ori de câte ori se întorcea din tundră, Kiuzengheş şase ori mai mare decât E u ro p a ! Să fii conştiinţa
făcea la fel, pentru că îi era greu să se adapteze la ceţoasă a tundrei!
zilele noastre de douăzeci şi patru de ore. „N u-i o
treabă uşoară pentru scriitorii de acolo“ , a continuat
Stullpans. „Ia gândeşte-te, să trăieşti toată viaţa cu Coridoarele vechii case cu două etaje a lui Herzen,
zile şi nopţi de câte şase luni, iar apoi, în scrierile tale, grădina protejată de zăbrelele unui gard înalt de fier
să măcelăreşti timpul, să-l faci arşice. Kiuzengheş, de şi de două porţi, din care una, cea principală, dădea
pildă, nu poate să scrie «el a plecat a doua zi», pentru în bulevardul Tverskoi, iar cealaltă, din spate, în
că, acolo, a doua zi înseamnă peste şase luni. Sau, Malaia Bronia, erau pline de studenţi abia întorşi
când un scriitor din tundră scrie «s-a înserat», înse­ din vacanţă. Era greu să găseşti undeva în lume un
rarea este un fenomen atât de rar în viaţa lui, încât spaţiu atât de strâm t în care să se îngrăm ădească
parcă ar spune: a început al treilea plan cincinal sau atâtea speranţe de glorie eternă. Uneori, privindu-le
a început războiul. Au problem e tovarăşii noştri feţele atât de obişnuite, unele frumoase şi energice,
din tundră. Intr-o seară, Kiuzengheş mi-a spus ceva, dar majoritatea speriate şi neîngrijite, aveam impre­
dar vorbea atât de încet, încât n-am auzit nimic. Dar sia că aveau încă de pe acum ceva din grandoarea
sunt sigur că se plângea de toate astea. L a urma unor busturi de bronz sau de m arm ură, senzaţie
urmei trebuie făcute studii speciale despre utilizarea atât de vie, încât eram convins că un student din
timpului în operele tovarăşilor din tundră“ , a urmat anul patru, ciung de o mână, şi N utfula Şakenov,
Stullpans, „fenomen care naşte adevărate ciudăţenii. cu cicatricea lui de pe nas, semănau, mai cu seamă
T otuşi, nu trebuie căzut nici în patim a m oder­ seara şi în nopţile de beţie, cu nişte statui ciobite de
nism ului, cum am auzit despre un francez, unul un arheolog neatent.
Proust, care a făcut timpul harcea-parcea. Trebuie D ar cea mai mare agitaţie era printre studenţii
făcute studii despre realismul socialist în tundră, din anul întâi. Aceştia păreau căzuţi direct din lună,
nu-i aşa ? „Tu, Stullpans, vorbeşti aiurea“ , l-a apos­ erau de un entuziasm vecin cu sminteala. Printre
trofat Nutfula Şakenov. „Tu îmi vorbeşti mie despre ei se învârtea un tip tinerel, sosit de departe, din

74 75
munţii Altai, cu ochii înguşti, carismatic, slăbuţ şi să-mi pierd virginitatea lângă cea mai frumoasă fată
frumuşel. îl puteai vedea când aici, când dincolo, din Moscova. Chiar aşa“, a continuat să-mi vorbească
făcându-şi loc printre grupuri, prezentându-se fără cu patos, dar patosul acela, în loc să-i coloreze
să fie întrebat, spunând tot ce-i trecea prin cap şi obrajii, le dădea o paloare ciudată. „Şi ori va fi aşa
apoi trecând mai departe. „D e unde ai făcut rost de cum spun, ori nu va fi deloc. C e bine că te-am
pantalonii ăştia“ , m-a întrebat ajungând lângă mine. cunoscut, vai, scuză-m ă, că v-am cunoscut. O să
Ochii lui înguşti s-au rotunjit cât s-a putut de mult, încep cu pantalonii. U n bărbat care nu are nişte
accentuându-i frumuseţea chipului. „C e pantaloni pantaloni ca lumea, nu merită să se numească bărbat.
minunaţi“ , s-a mirat din nou. „D e unde i-ai cum ­ Vreau ca totul să fie perfect, pentru că eu vin din
p ă ra t?“ I-am dat câteva detalii fără nici un chef, Altai ş i ... ş i ... Eu nu pot să ies cu o fată obişnuită;
surprins că, deşi era abia în anul întâi, mi se adresase ori cu cea mai frum oasă, ori cu nici una“ . „N u
cu „tu “ . E l a înţeles şi s-a înclinat de câteva ori, gândeşti rău“ , i-am spus niţeluş ironic. „N u gândeşti
ducându-şi palma la piept şi cerându-şi iertare, după rău deloc, deşi în viaţă este greu să te m ăsori tot
care mi-a spus că putea să mi se adreseze şi la per­ timpul cu Altaiul“ . „Ah, niciodată n-o să mă con­
soana a doua plural, la a treia, ori chiar şi la a patra, vingeţi de asta“ , m-a întrerupt furios. „M ai bine
dacă ar exista, numai să nu i-o iau în nume de rău, spuneţi-mi dumneavoastră, care aveţi cei mai per­
pentru că venea de pe înălţimile Altaiului, acolo fecţi pantaloni din oraş, unde aş putea-o găsi pe fata
unde oam enii sunt mai sinceri şi mai cinstiţi ca cea mai frum oasă din M oscova ?“ Am zâmbit si am
oriunde. „You, you, you“, a repetat, zâmbind, singu­ deschis gura să-i explic, pe jumătate în glumă, pe
rul cuvânt englezesc pe care-1 ştia, iar eu i-am z is : jumătate în serios, că nici K G B -ul n-ar fi putut să
„E xact aşa e şi în limba albaneză“ . A bia atunci a se descurce în chestia asta, când am observat că el,
înţeles că eram albanez şi mi-a mărturisit cu mâna concentrat la maximum, ca o pisică sălbatică, aştepta
pe inimă că din clipa aceea va îmbrăca numai panta­ într-adevăr ca eu să pronunţ numele, adresa şi
loni albanezi, care sunt, după cum se pare, cei mai numărul de telefon al Ilenei Cosânzeana.
eleganţi din lume, şi m-a rugat să-i spun de unde
şi-i putea cum păra. M i-a mai spus apoi pe neră­
suflate că ar vrea ca tot ce are să fie perfect, că va
scrie opere perfecte şi că o va cunoaşte chiar în luna
aceea pe cea mai frumoasă fată din M oscova, pe cea
perfectă, de care se va îndrăgosti imediat. „E u sunt
virgin“ , mi-a mărturisit apoi, „şi, la fel ca Altaiul,
care depăşeşte în înălţime tot ce-1 înconjoară, vreau

76
— Şi nici chiar după moarte, arta nu se desparte
de om, continua profesorul. Sigur că nici atunci,
repetam ca în transă, zăpada acoperă totul şi după
dispariţia noastră, şi acesta este cel mai sigur lucru
pe lume.
3 Lângă mine, N utfula Şakenov aşternea mai de­
parte pe hârtie litere negre şi strâmbe. Pe rândul din
faţa noastră, grecul Anteos îi şoptea ceva la ureche
lui Jeronim Stullpans. Lângă ei, cei doi Şota păreau
în stânga mea, dincolo de geamul dublu al ferestrei, abia sculaţi din somn.
zăpada se aşternea în linişte. în dreapta, în con­ — Iată, de exemplu, continua profesorul, omului
tradicţie totală cu ea, se vedea chipul negricios şi i se pune la cap după moarte o sculptură sau, mai
uscat al lui N utfula Şakenov, aplecat deasupra caie­ simplu, i se scriu câteva versuri; deci, arta ne înso­
tului de notiţe. Fulgii erau rari, apoşi şi cădeau pieziş ţeşte chiar şi în somnul cel fără întoarcere. Profe­
peste Tverskoi Bulvar, peste pom i şi peste bănci. sorul a făcut o scurtă pauză, pentru a vedea, probabil,
ce efect au avut vorbele lui, dar, închipuindu-şi că
Literele de pe pagina lui N utfula Şakenov erau la
nu a fost destul de clar, şi-a reluat monologul.
fel de rare si de dezlânate. Profesorul de estetică
— In urmă cu o lună am fost la N ovodieviceski
vorbea despre relaţia indestructibilă dintre viaţă şi
M anastir, a urm at el. M i-am făcut un obicei să
artă. Uneori, părea că fulgii de nea cad şi peste cuvin­
vizitez cim itirul de acolo. Se vedea că toam na e
tele lui, conferindu-le nuanţe efemere şi tragice.
aproape. M-am oprit dinaintea mormântului Annei
— Arta ne însoţeşte încă de la naştere, ne explica Kerna, pe crucea cărei sunt încrustate celebrele
el, când oamenii îl întâmpină cu cântece pe nou-năs- versuri ale lui Puşkin: „îm i amintesc clipa ferice,
cut, şi până la m oarte, când suntem conduşi la când lângă mine ai venit“ .
groapă cu bocete de îngropăciune. — Cine a fost această Anna Kerna ? a întrebat
Pe jumătate adorm it de căldura din calorifere, Taburokov.
urmăream cu privirea trecătorii care păşeau zgribu­ Profesorul s-a întors mirat spre el. Argintiul din
liţi pe T verskoi şi-mi spuneam că arta este acum păr îi trăda parcă supărarea. înainte de a răspunde,
zăpada aceea apoasă, care-i biciuieşte pe oameni a bâiguit ceva.
până departe, pe strada Gorki, pe Sadovaia sau pe — Dum neavoastră ar trebui să stiti asta, Tabu-
Arbat, obligându-i să-şi bage capul între umeri, cu rokov, a rostit în cele din urmă. Orice elev de liceu
pleoapele „îm podobite“ cu ace de gheaţă, şi să ştie pe de rost aceste versuri, care sunt perle ale
grăbească pasul. poeziei universale, şi orice elev de liceu ştie, de

78 79
asemenea, că ele i-au fost dedicate unei femei tinere Profesorul a continuat să vorbească şi liniştea s-a
şi frumoase, de care Puşkin era îndrăgostit. reinstaurat complet, poate pentru că se vorbea despre
— A, ia te uită, a exclamat Taburokov. morminte, şi toţi se gândeau, cu siguranţă, la p ro­
— Drept pentru care dumneavoastră n-aveţi voie priile morminte sau la versurile lor de pe mormin­
să nu ştiţi acest lucru, a adăugat profesorul. tele femeilor care le trecuseră prin viaţă şi care poate
— Oho, a pufnit Taburokov, eu nu ţin minte nici nu m eritau acea onoare, pentru că relaţia cu ele
cum o chema pe prima mea nevastă, d ’apăi pe Anna fusese monotonă, plină de deziluzii şi bubiţe suspecte.
Kerna asta sau Anna Cârna, cum i-o spune, naiba în sală se reinstalase somnolenţa de la început.
s-o ia. Era însă o somnolenţă suspectă. Avea în ea o fisură,
— N u-ţi permit, a strigat profesorul, cu vocea un soi de interludiu care o străbătea de la un capăt
piţigăiată de enervare. la altul. N u departe de mine cădeau fulgii de nea,
Som nolenţa din sală, la care contribuiau albul dar ei nu reuşeau să mă scape de senzaţia aceea
zăpezii de afară, căldura din calorifere şi tim pul ciudată decât pentru scurt timp. Ochiul tulbure, de
suficient rămas până la teza la estetică, pieri fără culoarea măslinei, străbătut de un vârtej întunecat,
urmă. Căpăţâna rotundă, tunsă chilug, a lui T abu­ al lui N utfula Şakenov, era foarte aproape, ca şi lipit
rokov, cu pungile de sub ochi, rămăsese imobilă.
de ochiul meu drept. încă puţin şi geana lui oribilă
Stullpans spunea că T aburokov îi am inteşte de
avea să mi se urce ca o lipitoare pe tâmplă. O f, a
personajele negative din filmele chinezeşti. Şi avea
făcut cineva lângă mine. Poate fusese Şoghenţukov,
dreptate. Scăfârlia lui negricioasă, cu nişte ciudate
dar nu, pe chipul lui se putea citi o durere surdă,
pete verzi pe ici-colo, ca şi când aşternutul pe care-şi
în contrast cu obrazul liniştit, de o paloare ireală,
punea capul în fiecare noapte s-ar fi aflat sub pământ,
al lui Stullpans. Privind cu coada ochiului chipul
semăna într-adevăr cu un urcior scos dintr-un sit
grosolan al lui Şoghenţukov, mi-a trecut prin cap că
arheologic.
A u fost necesare câteva minute ca să se facă poate nu suferinţa pentru funcţia pierdută îi umbrea
linişte. D eşi supărat, profesorul s-a întors din nou obrazul (suferinţă de ex-prim -m inistru, cum o
la Novodieviceski Manastir. Fusesem acolo în urmă numea ironic Pogosian), ci cu totul altceva, ceva
cu un an şi era chiar aşa cum spunea el, numai că legat de urletul acela înăbuşit ce se auzea jur-împre-
acum nu-mi aminteam prea bine dacă frunzele jur şi zgâria ca o lamă de cuţit tot ce-i ieşea în cale.
ruginii erau frunze de bronz pe m arm ura m or­ Adevărul e că se simţea pretutindeni o nervozitate
m intelor sau nişte frunze banale, căzute pe alei. generală, invizibilă pentru un ochi obişnuit, dar
Printre morminte îl văzusem pe acela al soţiei lui cu atât mai periculoasă. Sentimentul acesta stăruia
Stalin, pe care erau încrustate următoarele cuvinte: printre noi de câteva zile. îi observasem semnele cu
„Aliluievei iubite, din partea lui I. Stalin“ . câteva zile în urmă, de vineri, ba chiar de joi de la

80 81
prânz, atunci când Abdullahanov strigase la sfârşitul privindu-se fix unul pe celălalt. Ochii atenţi, omni­
cursurilor: „Fraţilor, ceva nu merge“ . Apoi, vineri prezenţi ai lui Iuri Goncearov.
după-amiaza şi seara, în cămin fusese o viermuială Vorbeau despre schi Taburokov şi grupul de la
de nedescris, toţi se agitau de colo-colo, se pre­ Karakum ? Aha, abia acum am dezlegat misterul.
cipitau, bateau aiurea la uşi, bodogăneau. Iar Tabu- Secretul mi se dezvăluise: se vorbea despre schi şi
ro k o v ... Brusc, mi-a trecut prin cap că întrebarea se înţelegea vodcă. Deci, mâine, la Peredelkino...
lui despre Anna Kerna nu fusese întâm plătoare. Conjuraţii aveau priviri febrile. Ochii acoperiţi cu
U ltim a dată, înainte de marea beţie, atunci când o pojghiţă de gheaţă (îngheţul începuse de mult în
Maţchiavicius s-a rănit groaznic dând cu capul în tundră) ai lui Kiuzengheş. Ochii grecului Anteos.
geamul de la uşa principală, iar cei doi Şota se urca­ — M ergem să bem o cafea la Praga ? m-a între­
seră pe acoperiş, la etajul şapte, ca să se bată în linişte, bat el.
deci chiar cu o zi înainte de marea beţie, al cărei Cafeneaua Praga, din Piaţa Arbat, era singurul
ecou a ajuns până la Com itetul de Conducere al loc din M oscova unde se făcea cafea adevărată,
Uniunii Scriitorilor, la cursul de psihologie a creaţiei, neagră. O serveau în nişte recipiente mici, de alamă,
T aburokov a întrebat cine este B oris G odunov, şi aproape toţi apropiaţii cercurilor literare şi artis­
pentru că el îi auzea numele pentru prima oară. tice mergeau acolo să se desfete cu ea. N oi o frecven­
S-ar fi părut că întrebarea lui nu fusese pusă de tam pentru că ne amintea de gustul cafelei noastre
florile mărului nici acum. Se putuse anticipa ceva balcanice.
încă de joi, ba chiar ceva mai-nainte, de marţi. Prin Am pornit-o pe jos pe Tverskoi. N insoarea lipi­
aer plutea o iritare, ceva ce în rusă se numea handrâ. cioasă îţi tăia respiraţia.
în fine, prelegerea a luat sfârşit. Pe coridor era — Se pare că mâine ne aşteaptă o noapte de beţie,
îmbulzeală la căciuli şi paltoane, dar nimeni nu se mi-a spus el.
grăbea să plece. Se învârteau toţi ca bezmeticii, ca — Da, aşa se pare.
şi când n-ar fi văzut uşile, ori se priveau neliniştiţi C u Anteos eram destul de apropiat. D upă nimi­
de parcă ar fi aşteptat un semn. în cele din urmă, cirea partizanilor greci la G ram oz, el şi mulţi alţii
semnul s-a arătat. Subţire ca o lamă, amăgitor ca o trecuseră graniţa şi fuseseră îngrijiţi o vreme în
rază străbătând norii, s-a ivit cuvântul „schi“ . Era spitalul din oraşul meu. Pe vremea aceea eram elev
un fel de cifru, un simbol care ni se adresa tuturor. la şcoala prim ară şi-mi am intesc că, atunci când
Mâine... duminică... schi... la Peredelkino... schi... treceam noaptea prin apropierea spitalului, mă
s ... c ... h ... i ... în ochii tuturor a apărut o scân­ cutremuram auzind gemetele răniţilor greci. „Poate
teiere ciudată. Ochii înguşti, saşii, ai lui Abdullahanov. că te-am auzit şi pe tine“ , îi spuneam uneori lui
O chii lui M aţchiavicius. O chii celor doi Sota, A nteos. E l se stabilise de ceva tim p la M oscova,

82 83
unde scria şi publica, şi nu mai avea de gând să se — E normal să nu-ţi placă, mi-a zis, scoţându-şi
întoarcă în Grecia, pentru că acolo fusese condamnat ochelarii să şi-i şteargă. O chii lui, la fel ca ochii
la moarte în contumacie. tuturor m iopilor, păreau, fără ochelari, la fel de
— Mâine o să facem una ncfăcută, mi-a zis din anonimi ca şi numele. N u eşti primul căruia numele
nou, când ne-am aşezat la masă. îţi mai aminteşti meu îi face o im presie proastă, a urm at. P seu­
cum a fost data trecută ? donimul e altceva.
Am dat din cap, ca şi când aş fi spus „asta e“ . O spătaru l a venit cu ibricul de alam ă şi ne-a
— Se simte ceva în atmosferă, i-am mărturisit, o turnat cafeaua în ceşti.
handrâ comună, ai observat ? — C a să fiu sincer, chiar şi eu m-am dezobişnuit
— Credeam că numai eu o simt. de numele ăsta, a adăugat el. în cea mai frumoasă
N u ştiam ce să-i răspund. D eşi tocmai eu înce­ parte a vieţii mele am folosit pseudonime.
pusem discuţia aceea, n-aş fi vrut s-o mai continuăm. — A i avut multe ? l-am întrebat.
Aveam încredere în el, ne spuseserăm multe lucruri A aprobat din cap.
pe care mulţi le-ar fi considerat intime, şi totuşi, — Câteva. Eram obligat să le schimb des, mai ales
fără să ştiu nici eu de ce, în ultima vreme devenisem în perioada de ilegalitate.
foarte circumspect în asemenea discuţii. — Se pare că ăsta de acum este ultimul, i-am spus.
El a clătinat din cap cu tristeţe.
— Anteos, i-am spus, ne cunoaştem de atâta timp
— A şa se pare, ultimul.
şi totuşi, culmea, nu mi-a trecut niciodată prin cap
Privind mai departe pe geam afară, spre intrarea
să te întreb care ţi-e numele adevărat.
de la metrou, mi-a înşirat în şoaptă pseudonimele
El a zâmbit, a privit afară, dincolo de vitrinele
pe care le avusese. Erau luate aproape toate din tra­
cafenelei, spre mulţimea trecătorilor din faţa staţiei
gediile anticilor şi, pentru o clipă, am avut senzaţia
de metrou Arbatskaia şi, fără să se uite la mine, cu
că le foloseşte ca pe o platoşă dură şi impenetrabilă,
o voce stinsă, ca şi când ar fi vorbit despre ceva lăsat
care-i acoperă cu solzii ei toate părţile m oi şi
de mult în urmă, mi-a spus numele lui real. Apoi, vulnerabile ale trupului. Iar el se simţea probabil
îndată după asta, m-a fixat cu privirea şi m-a întrebat: apărat de solzii aceia ruginiţi, în vreme ce în jur
— N u-ţi place, nu-i aşa ? răsunau fel de fel de m elodii îm bietoare, cu care
Am ridicat din umeri, ca şi când aş fi vrut să spun duşmanii încercau să-l ademenească să scoată capul
mai mult sau mai puţin : nu că nu-mi place, d a r... ca să-i dea lovitura de graţie... A uzise că aşa sunt
Adevărul e că, în comparaţie cu pseudonimul Anteos, păcăliţi aricii să iasă la iveală din spatele ţepilor, cu
numele lui mi s-a părut extrem de banal, un nume muzică.
grecesc obişnuit, cu th şi s la final. — Ultim ul şi cel mai nenorocit, a repetat el.

84 85
Ştiam ce voia să spună cu asta. C u acest pseu­ — Păi cum, nu ţi-am povestit niciodată ?
donim trecuse prin evenimentele tragice din 1949. -N u .
— Tu nu ştii ce înseam nă să te scuipe în ochi — Era un camarad de luptă, vechi militant, rănit
tovarăşul tău de luptă, iar tu să n-ai dreptul să-ţi în câteva rânduri şi operat de m ântuială în străi­
ştergi ruşinea aceea de pe faţă, mi-a spus. Aveam nătate, chiar la voi, la G hirokaster. D upă ultima
pseudonimul ăsta atunci, ţi-am povestit ? intervenţie a rămas fără picioare şi aşa, olog cum
— N u, i-am răspuns. era, o jum ătate de om, venise să ne întâm pine la
— Anteos, ridică ochii. Ridică ochii. încă-mi mai graniţă, ceva mai încolo de locul în care noi, odată
răsună în urechi cuvintele lui. intraţi în Albania, depuneam armele. Iar el ne bles­
A dus ceaşca la gură, deşi în ea nu mai era nici tema că veneam învinşi. O , ce era la gura lui: ne
un strop de cafea. în colţul gurii avea o urmă de zaţ numea fricoşi, dezertori, lichele, muieri, măscărici.
negru. Era ud din cap până-n picioare şi numai din glas îţi
— A sta s-a întâmplat în ziua în care am traversat dădeai seam a că plânge, pentru că lacrim ile i se
graniţa dintre Grecia şi Albania, a continuat. Graniţa contopiseră cu picăturile de ploaie. M ergeam cu
voastră. capul plecat, ocările lui ne frigeau rănile, şi totuşi
— Da-da, îmi amintesc foarte bine sosirea cami­ nici unul dintre noi nu-i răspundea la injurii. T re­
oanelor cu partizani greci la G hirokaster, l-am ceam unul după altul, cu ochii plecaţi. Pe mine m-a
întrerupt pe un ton destul de neutru, pentru că aşa recunoscut. „R idică ochii, A n teos“ , m i-a strigat
aveam impresia că voi elimina din discuţie doza de cu vocea lui dogită de răceală, plânset şi durere.
tragism inevitabilă când venea vorba despre înfrân­ Eu am aruncat arma şi m-am dus lângă ceilalţi. N u
gerea lor. vedeam nimic în faţa ochilor, iar el a strigat atunci
— N u pot să-mi scot asta din cap, a urmat el, fără din nou: „A nteos, ridică ochii, netrebnicule!“ Era
să mă audă, era o creastă de munte, ploaia cădea chiar în faţa mea, nu om viu, ci destinul însuşi,
mărunt, iar căştile soldaţilor voştri luceau stins în apărut ca din pământ, cerând cu tot dinadinsul să
lumina aceea. N o i eram extenuaţi, mânjiţi cu noroi mă privească în ochi. în cele din urm ă am ridicat
şi sânge, majoritatea răniţi, unii chiar delirau şi, ca privirea şi în clipa aceea el m-a scuipat drept în faţă.
şi când toate astea n-ar fi fost de-ajuns, el stătea Am mers mai departe, fără să mă şterg, lăsându-1 în
acolo, ameninţător, sprijinit în cârjele lui şi ne înjura, urm ă cu urletele lui cu tot, crucificat parcă între
ne batjocorea urât de tot. „A nteos, ridică ochii, cârjele acelea, în ploaie, o imagine pe care n-am
netrebnicule.“ s-o uit câte zile voi avea.
— Cine ? l-am întrebat liniştit. Cine era ăla care D use pentru a treia oară ceaşca la gură, deşi nu
vă ocăra aşa ? mai era nici o picătură de cafea în ea.

86 87
— Aşa a fost, a încheiat, lovind cu palma în tă­ El a râs cu gura până la urechi.
blia mesei. — Ştiu la ce te gândeşti, a început să peroreze. Iţi
— Da, i-am răspuns, evenimente istorice grave. spui, mai mult ca sigur, că uite, Anteos ăsta, partizan
— Iar acum mă duc la cursuri, la seminarii, învăţ bătrân, s-a transform at într-un m oscovit paşnic,
despre poezie, hm. într-un mic burghez tipic, cu guler de vulpe şi cu
— Parcă s-a mai destins puţin atm osfera, i-am papuci la marginea patului. A şa e ?
zis, râzând. Ai băgat de seamă, a apărut un fel de jenă — Caractere tipice în situaţii tipice, am dat-o eu
faţă de vechea epică a revoluţiei, ceva asemănător, pe glumă, cum a spus Engels, nu ?
ca să înţelegi mai limpede, cu stinghereala pe care — Da, că bine zici, în situaţii tipice, a repetat el,
o simt tinerii atunci când unul dintre părinţi le aduce dând din cap. Tocm ai, tocmai. Blăniţă de vulpiţă
la cămin vechiul palton de acasă. şi papuci moi şi calzi la marginea patu lu i...
— înţeleg, înţeleg foarte bine, a zis el. A căutat din ochi ceaşca de cafea, să soarbă, poate,
— Cum e şi cu pseudonimele tale, am continuat ultima picătură de zaţ, dar între timp ospătarul o
eu. D e exemplu, dacă tu ai continua să activezi în luase de pe masă.
ilegalitate, cred că n-ar mai trebui să-ţi iei un nume — Deci aşa, pseudonime din comedii, a zis, vor­
din tragedii, ad ică... pentru c ă ... bind parcă de unul singur. H ai, fi sincer, aşa mă
— Sau poate vrei să spui că ar trebui să le iau vezi tu ?
din com edii ? m -a întrerupt cu un zâm bet. H ai, A devărul e că eu gândeam aşa în general, nu
miră-te mai departe, am pielea tăbăcită, suport neapărat în legătură cu el. C a să fiu sincer, nu reflec­
oricât, la urma urmei sunt un învins. tasem niciodată serios la toate astea. N u m ai că,
Vocea îi tremura uşor si a trebuit să-i urlu în fată:
> > >
din cauza atm osferei generale şi a vieţii pe care o
— C u tine nu se poate discuta. Ai devenit de la duceam, aveam convingerea că numele vechi, ca
un timp arţăgos şi sentimental. Prometeu, Anteu ş.a.m.d., nu li se potriveau deloc
Adevărul e că-1 vedeam pentru prima oară atât revoluţionarilor din zilele noastre, printre care se aflau
de marcat, pentru că în general era un tip liniştit şi şi cei câţiva pe care-i cunoscusem în anturajul scri­
la locul lui. itorilor sovietici. Lor li s-ar fi potrivit cel mai bine
— A şa este, mi-a replicat, am probleme cu nervii. numele eroilor pozitivi din operele lirice sau, dacă ar
D ar lasă, fă-te că nu vezi. Chiar te rog, nu mă băga fi să rămânem în Antichitate, numele lui D ionysos...
în seamă. H ai, zi mai departe, cum e cu p seu do­ I-am spus cu sinceritate ce gândeam, subliniind
nimele alea ? totuşi că pe el nu-1 includeam în categoria asta, şi
— N -am de gând să mai scot o vorbă despre asta, că n-avea decât să creadă tot ce-i trecea prin cap şi
am zis eu. să bănuiască ce voia, pentru că n-aveam de gând

88 89
să-mi sparg plămânii ca să-l conving, cu atât mai căpeteniile care ar mai fi avut poftă să-şi câştige
mult cu cât ar fi trebuit s-o fac în rusă; era treaba autonomia.
lui dacă mă credea sau nu, dar eu aşa gândeam şi — Ăsta e stilul statelor mari şi agresive, mi-a spus
ar fi fost mai bine să punem capăt discuţiei aici. el. Seamănă teroare ca să te îngrozească. Şi pedepsesc
Anteos era băiat deştept şi a înţeles că eram sincer, fără milă. Mai spune-mi încă o dată cum îi spunea
aşa că, aşezându-şi palma peste mâna mea, mi-a spus: firidei aceleia.
— Te cred. — Ibret tashe, adică „învaţă din necazuri“ .
— Este la fel ca şi cu miniştrii sovietici, am con­ — H m , a făcut el de câteva ori, clătinând din cap.
tinuat eu cu acelaşi entuziasm. înainte-vreme li se în colţul gurii îi stăruia un zâm bet crispat. Voi,
albanezii, aveţi o bază militară comună cu sovieticii,
spunea comisari ai poporului, sună bine, nu-i aşa,
nu-i aşa ?
apoi, cine ştie de ce, li s-a spus miniştri, ca peste
— D a, i-am răspuns, la Pashaliman.
tot în lume. Acum , ia încearcă să le spui din nou
— Alt nume turcesc, a făcut el.
comisari ai poporului, să vezi că nu merge deloc, nu ?
D iscu ţia tindea să ajungă din nou la graniţa
— C a să le spui comisari ai poporului, ar trebui
greco-albaneză, la ploaie, frig şi ruşine.
să fie chiar comisari ai poporului, a observat el.
— în timp ce ne îndreptam spre Albania ne între­
M -am făcut că nu-i aud ultima frază şi am privit
bam cu groază dacă ne veţi primi sau nu, a început
afară. L a cinematograful de vizavi unii spectatori el. Se spunea că T ito îi trimitea înapoi pe ai noştri.
ieşeau, alţii intrau. Voi însă v-aţi respectat cuvântul. Besa, a rostit în
Discuţia noastră s-a învârtit o bucată de vreme şoaptă. Ştiu ce înseam nă asta de pe vremea când
domol, ca un vultur, între zidurile cafenelei, până eram student la Atena. Jurământ de credinţă... într-o
când unul dintre noi a deschis larg ferestrele şi bună zi, cuvântul acesta o să intre în vocabularul
pasărea a zburat departe, spre tărâmul de la sud-est universal.
al Europei, acolo de unde ne trăgeam amândoi. Am U n grec adevărat, mi-am zis. A şa îi spuneam în
început să depănăm din nou amintiri din perioada sinea mea ori de câte ori scotea vreo vorbă de duh
în care eu eram copil, iar el un tânăr luptător. Mi-a sau ceva ce mă impresiona mai tare.
povestit despre cum li se tăiau capetele partizanilor — Besa, repeta printre dinţi. Acum e prea devreme
greci, „trofee“ pe care inamicii lor le păstrau în fri­ pentru credinţă.
gider că să le arate populaţiei, iar eu i-am istorisit Am zâmbit.
ceea ce auzisem despre capetele tăiate ale feudalilor — D ar dacă e prea devreme pentru credinţă, îmi
albanezi rebeli, pe care otomanii le expuneau într-o închipui că pentru necredinţă e tocmai momentul
firidă de piatră la Istanbul, pentru a le îngrozi pe potrivit.

90 91
— O, aşa e, a sărit el. Este chiar vremea necredinţei. vorbiserăm despre handra, amintirea ci mi-a adus
în ochi i se aprinsese o luminiţă ciudată. în suflet un val de duioşie, de recunoştinţă şi de
Un grec adevărat, am repetat în sinea mea. Cine compătimire pentru toate metrourile care aleargă
ştie ce coace în minte acum. pe şine zi şi noapte, pentru trenuri, pentru taxatoare,
Şi am continuat să discutăm despre besa, iar eu am pentru taxiurile care ne stau oricând la dispoziţie
început să-i vorbesc despre masacrul de la Manastir, şi pentru orice alt mijloc de transport care îi ajută
unde turcii au măcelărit prin vicleşug cinci sute de pe oameni să ajungă unii la alţii.
căpetenii albaneze, invitate acolo pentru o ceremo­ Era un sentiment care mă făcea să mă simt niţeluş
nie de conciliere, dar el mă privea ciudat, ca şi când ipocrit, pentru că la aceeaşi m asă se vorbise mai
mi-ar fi sp u s: ce-mi tot spui tu despre trădarea de devreme despre lucruri dureroase. Am încercat să-i
la Manastir, când ai chiar aici, în faţa ta, un trădător ? spun că mâine, la ora şase şi jumătate, aveam să mă
D ar n-a zis nimic, a făcut doar un gest cu mâna, întâlnesc cu o fată minunată, la metrou, dar tot în
ca şi când ar fi îndepărtat ceva de pe tăblia mesei. clipa aceea, el, fără să se uite la mine, privind pe
— Mai bine s-o lăsăm baltă, a spus apoi. Mâine fereastră, a murmurat ca pentru sine: „Ridică ochii,
o să beau şi eu, a urm at, la fel ca personajele de trădătorule“ .
o p eră... M -am făcut că nu-1 aud şi, privind şi eu afară, la
Am râs din toată inima. intrarea în metrou, mi-am imaginat cum ea se va
— Mâine o s-o facem lată, i-am zis. Pentru că apropia a doua zi de locul întâlnirii, cu mersul ei
suntem cu totii extenuaţi. uşor, ca orice fată care merge să-şi întâlnească
» >

— Se simte peste tot o tensiune, a continuat el, iubitul, cu gâtul drept şi privirea uşor plecată, îna­
vizibil stânjenit, părând să regrete ceea ce spusese. intând singură prin şuvoiul trecătorilor, întârziind
O tensiune... Priveam afară la cei care intrau la chiar câteva minute, zveltă şi m lădioasă la fiecare
cinema. M ajoritatea erau tineri, se ţineau de mână pas, puţin neliniştită şi uimitor de frum oasă în ace­
sau la braţ şi în clipa aceea m-am simţit fericit pentru laşi timp.
că mi-am amintit de Lida Snieghina. D upă ce s-a — D a, a făcut el, ceea ce ai spus tu e perfect
întors din Crim eea ne-am întâlnit din nou şi am adevărat.
mers la Neskucini Sad, la cafeneaua hotelului Pekin, L-am privit mirat, neînţelegând despre ce vorbea.
etajul 13, de unde se vedea o parte din M oscova, şi — Opera, a completat imediat. D e şi...
în alte locuri pe care le frecventam de obicei. A doua N u pricepeam unde bătea.
zi, adică duminică, aveam întâlnire cu ea la ora şase — D espre ce vorbeşti ?
şi jumătate, la staţia de metrou N ovoslobodskaia, M ă sfredelea din priviri. „A nteos, de ce nu-mi
şi brusc, la m asa aceea, unde puţin m ai-nainte spui tot ceea ce ştii ?“ l-am întrebat în gând.

92 93
— N u cu mult timp în urmă a început la Bucureşti aceeaşi clipă. La ce bun, mi-am zis, poate c doar
o conferinţă a partidelor comuniste, a zis. U n coleg o bârfă.
de-al meu, membru în Comitetul Central, mi-a spus Şi el a încercat să-mi spună ceva sau poate doar
câte ceva. Tu nu ştii nimic ? mi s-a părut mie că a încercat.
Am ridicat din umeri. — Mâine, a zis după aceea, mâine o să bem.
— H abar n-am. — Da, mâine, am repetat eu.
Adevărul e că nu ştiam nimic despre vreo con­ T ot timpul cât am stat în cafenea am repetat de
ferinţă la Bucureşti sau Varşovia. Dar, chiar dacă aş o mie de ori cuvântul „mâine“ , dar cu o intonaţie
fi auzit ceva despre asta, nu cred că mi-ar fi făcut o aparte, aproape cu uşurare. Uneori aveam senzaţia,
asemenea impresie încât să vorbesc în şoaptă, într-un şi poate că la fel sim ţea şi el, că toate gândurile
mod atât de enigmatic, cum făcuse el. în capitalele noastre neexprimate, speranţele, greşelile, neîncre­
ţărilor socialiste se ţineau tot felul de conferinţe, derea reciprocă, toate acestea le luam şi le aruncam
aproape în fiecare lună. în acest „m âine“ ca într-un coş de gunoi.
— Se spune că şi aici, la M oscova, se pregăteşte
o plenară consacrată zilei de 7 noiembrie, a con­
tinuat el tot în şoaptă. Câteodată, duminica îmi părea atât de materială
-D a? şi de concretă, încât aproape c-o vedeam în relief,
— B a chiar că s-au constituit din vreme comisia colorată, ba chiar o simţeam mişcându-se, lunecând
centrală şi subcom isiile care să pregătească festi­ pe lângă noi, sub schiurile noastre. D e parcă la
vităţile. Subcomisia politică, cea economico-culturală. această periferie troienită, albă până la orbire, n-ar
C e să fi fost cu comisiile astea ? Unde mai auzi­ fi fost decât duminică, o duminică venind din vremea
sem eu de ele, de-mi dădeau fiori ? tarilor si chiar mai de demult, din 1007 sau 1407.
— Aha, deci tu nu ştii nimic ? s-a mirat el. Nici Celelalte zile, lunea, miercurea, sâm băta, chiar şi
despre Vukmanovici Tempo, care a sosit nu de mult nesuferita de marţi, se apropiaseră cine ştie de câte
la M oscova, nu ştii nimic ? ori, se învârtiseră ca oile capii, cu speranţa că vor
— D e asta ştiu, i-am răspuns. Chiar tu mi-ai spus. fi lăsate şi ele să urce pe acest platou, speranţă inutilă,
— A, da. Uitasem. de altfel, căci au văzut cu ochii lor că aici nu se
Am vrut să-i spun despre ceea ce auzisem de la ajunge prea lesne, drept care se retrăseseră în linişte
Maţchiavicius cu câteva zile în urmă, despre feţele la marginea câmpului peste care împărăţea de secole
încruntate ale lui H ruşciov şi M ao Zedong, când duminica.
cei doi se întâlniseră cu câteva săptămâni în urmă D e jur împrejur stăteau o mulţime de izbe ruseşti
pe aeroportul de la Beijing, dar m-am răzgândit în cenuşii, iar deasupra lor un cer uniform, cenuşiu,

94 95
despre care scrisesem nu dem ult un vers de şai­ S-a lăsat întunericul şi noi toţi, un grup zgomotos
sprezece silabe: „fără formă e cerul, precum creierul şi plin de entuziasm, am pornit-o spre staţia trenului
unui idiot“ , care, tradus în ruseşte, suna şi mai electric.
sumbru şi pentru care, la seminarul de poezie, mă Vagoanele erau pline de zăpadă. Ceilalţi călători
criticase toată lumea. ne priveau cu o curiozitate lipsită de bunăvoinţă.
Ziua mi se scurgea printre degete. Oamenii apăreau Fem ei din provincie cu bagaje volum inoase. U n
şi dispăreau în goană printre troiene, se duceau la băiat cu o fată blondă spălăcită, strângându-se cu
cabana scriitorilor, de unde se întorceau parcă mai disperare de mâini. Pe chipul flăcăului, chiar pe
sprinteni, după ce trăgeau repede ceva la măsea, apoi pomeţi, se vedeau urmele unor tăieturi de lamă. Aşa
zburau din nou pe pârtie fără să-şi ia ochii de la făceau borfaşii în ultima vrem e: puneau o lamă de
ras între degete şi te loveau, chipurile cu palma, peste
schiuri.
faţă. D u pă un asemenea atac rămâneai cu semne
A devărul e că m ajoritatea, cu câteva excepţii,
toată viaţa.
nu ştiau să schieze, şi totuşi nimeni nu voia să-şi dea
Trenul s-a pus în mişcare. Peisajul cunoscut rămâ­
jos din picioare schiurile, ba chiar Taburokov a vrut
nea cu repeziciune în urma noastră. începusem să
să intre cu ele şi la toaletă.
mă îndoiesc că şi aici fusese duminică. N u , la Pere-
Um blam cu toţii ca beţi, dar nu din cauza paha­
dielkino nu exista nici dum inică, nici joi, nimic,
relor de vodcă date peste cap, ci mai cu seamă din
acolo era doar o simplă zi. O zi veşnică. Duminica
pricina m onotoniei cerului, a tristeţii resemnate o adusesem noi. O adusesem cu noi, ca ăia care aduc
pe care o emanau izbele, a zăpezii în mijlocul căreia un miel, îl frig şi-l mănâncă la picnic. Precum sălba­
râdeai din orice (Kurganov spunea că râsul omului ticii care-1 duseseră pe Vineri pe insula lui Robinson.
se poate împlini sută la sută doar în zăpadă) şi mai Adusesem duminica noastră din M oscova, ca s-o
ales a încătuşării picioarelor pe schiuri. ucidem în linişte aici, în zăpadă, printre izbe, doar
Şi întreaga zi nu fusese altceva decât un du-te-vino cu cerul deasupra capului, departe de lume.
continuu, o agitaţie gălăgioasă, cu apariţii şi dispariţii D ar acum totul se sfârşise, odată cu lăsarea serii.
enigm atice, fantasm e stângace, care se strecurau Staţiile se succedau cu repeziciune. Cum eram sub
peste tot. influenţa alcoolului, ne coordonam cu greu mişcările
O dată cu lăsarea serii, beţia s-a generalizat. Şi mâinilor şi picioarelor. Afară, pe zăpadă, se zăreau
totuşi, nu era decât la început. In aer plutea un con­ din când în când siluete înfofolite în sube, ca nişte
sens tacit ca totul să se desfăşoare pe „teren propriu“ , personaje din basmele ruseşti. într-o staţie a urcat
la Butirski H utor. un alt grup de tineri veseli, printre care şi două fete

96 97
cu obrajii îmbujoraţi de ger, care priveau ca năuce îl finalizase. Publicase cu trei luni în urmă Marşul
în jur. Ochii celor doi Şota le fixau hămesiţi. tribunalelor sovietice, pentru care primise o groază
— H m , simpatiaga, a exclamat una dintre ele, fără de mesaje de la cititori. „Ţ i-a mai rămas de scris
a lăsa să se vadă căruia dintre cei doi îi era adresat doar Marşul puşcăriaşilor sovietici“ , îl tachina Stull-
cuvântul. pans, „dar mai ai timp, pentru că nu se ştie cum va
E ra prim a oară când auzeam asta: cuvântului fi în v iito r...“ .
„simpatic“ i se adăugase sufixul „iaga“ , care în ruseşte Trei zile la ţară, o Doamne. Este vremea ţăranilor
exprimă dispreţul şi repulsia. în R u sia ... ştt! Artaşes Pogosian se apropiase iar
în spatele meu am auzit vocea „M aselor de multe de mine, dar acum nu mai aveam unde să mă d u c...
m ilioane“ , care îi spunea lui A bdullahanov: „A i în tot vagonul se vorbea numai în şoaptă. începu­
auzit, H ruşciov s-a dus să petreacă trei zile la seră, cu siguranţă, să-şi facă destăinuiri unul-altuia,
Şolohov la ţară“ . „Valeu, se lamenta Abdullahanov, povestindu-şi viitoare subiecte de drame şi romane
să mi-o fi spus-o altul, nu l-aş fi crezut, dar pe tine sau de cărţi pe care tocmai le scriau. Era ceva obiş­
te cred, că eşti prietenul m eu.“ „C e tot sp u i“ , îl nuit în timpul marilor beţii. Iarna trecută, întorcân-
contrazicea „Masele de multe milioane“ , „ştirea asta du-mă de la Ialta, în vreme ce străbăteam Ucraina
am auzit-o la radio“ . „H m , la radio, hm, la radio“ , ploioasă, auzisem destule asemenea povestiri dezlânate,
făcea Abdullahanov, luând o asemenea poziţie ca şi noaptea, pe coridoarele vagonului, capitole de roman
când ar fi vrut să lovească geamul cu capul. „H m , şi fragmente de dramă, cleioase, învăluite în aburii
la radio.“ C eva mai încolo, T aburokov stătea în trăscăului. Dar de la Peredielkino la Moscova drumul
picioare, complet nemişcat, sughiţând fără întreru­ era scurt şi nu aveam timp de aşa ceva.
pere şi rotindu-şi ochii de colo-colo, ca şi când ar C ei doi Şota încercaseră inutil să lege o con­
fi urmărit vreo insectă care i se învârtea prin faţa versaţie cu fetele. Eu îl căutam printre ceilalţi călători
ochilor. „Trei zile la ţară“ , vorbea mai departe singur pe grecul meu, dar în locul lui am dat cu ochii de
„Masele de multe milioane“ chiar lângă mine. „Ţăra­ chipul palid, cu ochii neobişnuit de mari, ai p ro ­
nul se duce în vizită la alt ţăran ... Ş tt ... în vreme fesoarei de pictură. Era specialistă în pictura de
ce nobilul popor arm ean... nu, n-am zis nim ic... icoane şi brusc, făcând abstracţie de albeaţa de sfânt
este un popor fericit.“ pictat a feţei ei, mi-am dat seama că e destul de tânără.
D ându-m ă ceva mai încolo ca să nu mai aud N e-am apropiat unul de altul şi ea m i-a spus cu
bâiguielile jumătate în rusă, jumătate în armeană ale un glas tărăgănat:
lui Artaşes Pogosian, m-am trezit lângă Şakenov, — D um neavoastră nu aveţi nici un subiect de
care îi recita uneia dintre cele două „virgine din povestit ?
Bielorusia“ Marşul casei de economii, pe care tocmai — C ui ? am făcut eu complet uluit.
98 99
— Mie. cântece lălăite, m iros de vodcă şi zgom ot de uşi
— Ba da, dar e cam macabru, i-am spus. Subiectul trântite. M-am învârtit o bucată de vreme pe cori­
m eu... doarele de la etajele superioare, până când, într-un
— N u are importanţă, a făcut ea, ce e rău în asta ? colţ întunecos, am dat peste un telefon. Cifrele îi
Fireşte că nu era nimic rău. D in contră, chiar albeau în întuneric ca dinţii de rechin. Probabil că
mi-am zis că pentru ea era subiectul cel mai potrivit. Lida se întorsese deja acasă, nervoasă şi ofensată.
— Poate mai târziu, la Moscova, când o să ajungem. Am băgat o monedă de cincisprezece copeici în fanta
— Cum doriţi, mi-a zis, o să am răbdare. telefonului şi am format numărul. „A lo“ , i-am auzit
M-am cutremurat. L a ce se aştepta tipa ? M-am glasul. Era cum mi-o imaginasem, nervoasă şi ofen­
întors spre fereastră, dar afară nu se vedea nimic. sată. Am încercat s-o conving că nu aveam nici o
D oar întuneric si atât. U n întuneric străbătut de mii vină, dar ea, rece şi indiferentă, părea nerăbdătoare
>

de mişcări haotice. Era aproape şase şi mi-am zis că să pună telefonul în furcă. Am rugat-o să vină din
era imposibil să ajung la întâlnirea cu Lida Snieghina, nou la m etrou, dar m-a refuzat. Pierdusem orice
la staţia de metrou N ovoslobodskaia. Dar, culmea, speranţă s-o mai văd în seara aceea şi constatarea
constatarea aceasta mă lăsa rece. D acă ai şti, Lida, aceasta mi-a lăsat un gust amar.
mi-am spus liniştit în gând. Ce ? mi-a trecut imediat — Lida, i-am spus, cu voce hârâită, am mare
prin cap. Ce să ştie ? Nimic. Poate despre acest vagon nevoie de tine în seara asta. D acă ai ş ti...
de tren, pe podelele căruia încă mai scârţâia zăpada — C e ? a făcut ea. Vocea ei, învăluită până atunci
netopită, cu subiectele de roman şi dramele ce nu într-o pâclă de ostilitate, s-a limpezit brusc, a devenit
vor fi jucate probabil niciodată. clară, ca un ecou într-o pustietate neagră, în miez
de noapte, când ai impresia că auzi stelele tropăind.
— C e ? a repetat ea.
La M oscova am ajuns în jurul orei şapte. Intrarea — Am spus că, dacă ai şti ce nenorocire e aici...
numerosului nostru grup pe uşa căminului Maxim între mine şi ea s-a instalat din nou pustietatea
Gorki a fost extrem de gălăgioasă, plină de zâmbete aceea neagră, plină de stele îngheţate, ca o morgă.
nevinovate, mişcări nesigure de om băut şi sughiţuri. A poi am auzit-o:
— Ah, s-au întors copilaşii mei, s-au întors, făcea — Te simţi singur?
tanti Katia la recepţie. — Da, tare singur, i-am răspuns cu o voce stinsă.
Intre timp, cei care rămăseseră acasă ieşeau la uşa A ş fi vrut să-i mai spun câteva cuvinte, cuvinte
camerei şi pe coridoare ca să-i întâmpine pe nou- pe care oamenii nu le-au inventat încă. Pentru o
veniţi. Im aginea celor două grupuri era aproape clipă mi s-a părut chiar că le ştiu, dar, când am deschis
identică. C lădirea uriaşă răsuna de strigăte, de gura să le pronunţ, nu mi-a ieşit decât un şuierat

100 101
zgom otos. A fost ceva cc m-a înspăim ântat şi pe A ridicat din umeri.
mine, ceva ce mi-a dat senzaţia că, dacă nu-mi revin, — Vrei să vezi cu ochii tăi ? am întrebat-o.
în secunda următoare puteam să-mi dau sufletul. — N u ştiu, mi-a răspuns.
— Bine, atunci, a spus ea, vin la m etrou. A ş- O pornire inexplicabilă mă îndem na s-o duc
teaptă-mă la locul obişnuit. acolo.
Am alergat în staţia de troleibuz şi peste douăzeci Mergeam pe lângă zidul întunecat al închisorii
de minute eram la ieşirea din metrou. Scările rulante Butiurski, când ea a exclam at:
aduceau la suprafaţă zeci şi zeci de oameni. La început — U ite un taxi liber!
le apăreau capetele, într-o imobilitate ciudată, apoi L-am luat şi, fără a sta prea mult pe gânduri, i-am
trupurile şi, în cele din urmă, picioarele. Eram teribil dat şoferului adresa căminului Institutului Gorki.
de tulburat. Mi-era teamă că duhnesc a vodcă. Mi încă de departe se vedea o adevărată explozie
se părea chiar că aveam încă schiurile în picioare. de lumini. L a recepţie, câţiva studenţi ameţiţi de
Iată-i, în cele din urmă, pletele de un blond sclipitor, băutură se agitau în toate direcţiile. Chiar şi tanti
scânteind electric. Iată-i şi gâtul delicat, care-mi Katia era zâmbitoare. în nopţi de beţie ca aceasta,
dădea fiori de fiecare dată. Gândul că aş fi putut s-o băieţii îi făceau daruri generoase. Când am apărut eu,
pierd îmi făcea şi mai dragă silueta ei de prinţesă. femeia se strâmba de râs împreună cu Taburokov.
— Uite că am venit, mi-a spus fără să-mi zâm ­ S-a încruntat de cum m-a văzut. Privirea ochilor
bească. ei mici, cu gene roşcate, s-a fixat asupra Lidei.
M-a privit apoi iscoditor din cap până-n picioare. — Documentele, fato, a scrâşnit.
Parcă eram doi străini. D oar când şi-a scos mănuşa Lida s-a fâstâcit. Şi-a privit mai întâi poşeta, apoi
să-mi scuture ceva de pe umeri, poate o fărâmă de s-a întors spre mine. Eu nu ştiam ce să spun.
zăpadă, poate altceva, mi s-a părut din nou caldă — Ai vreun document la tine, orice ? i-am spus
şi prietenoasă. în şoaptă. E o regu lă... inutilă.
Am mers o bucată de vreme prin m ulţimea Adevărul e că zgripţuroaica nu le cerea niciodată
trecătorilor. documentele fetelor care intrau cu zecile în cămin
— Ai băut ? m-a întrebat. la prietenii lor. Lucrul acesta mi-1 făcea în ultimul
— N u ... adică, foarte puţin, am murmurat. Tu timp doar mie şi avea legătură fără doar şi poate
ştii că nu-mi place să beau. cu invitaţia mea la poliţie.
— Dar acolo, la voi, este cu adevărat ce mi-ai spus C u un gest nervos, Lida a deschis geanta şi a scos
tu, o nenorocire ? de acolo un document oarecare.
îm i vorbea fără să mă privească. — H m , a pufnit tanti Katia răsfoindu-1, carnetul
— Da, da. A colo e infernul pe pământ. de comsom ol. H m .

102 103
Scorpie, i-am spus în gând. Baba-iaga. socialismului. Cercul al cincilea: detractorii şi denun­
— D a ’ de ce le ceri documentele prietenilor lui ? ţătorii. C ercul al şaselea era populat de dezna­
mi-a sărit Kurganov în ajutor. N -ai mai făcut-o cu ţionalizaţi, cei care-şi abandonaseră propria limbă
nimeni. şi scriau în ruseşte...
— Tu să taci, l-a repezit tanti Katia, asta e treaba A scensorul s-a oprit chiar la etajul al şaselea.
direcţiei. Deschizând uşa, am fost cât pe ce să mă lovesc de
Lida rămăsese în continuare blocată. Stullpans, care stătea ca năuc în mijlocul coridorului.
— D e ce le cere doar vizitatorilor tăi documen­ — Deznaţionalizaţi, a repetat ea. Să înţeleg că şi
tele ? m-a întrebat în vreme ce aşteptam ascensorul. tu ţi-ai abandonat limba ?
Am ridicat din umeri. — N u , i-am răspuns, eu sunt străin.
— Li se pare c-ai fi un tip suspect ? a insistat ea. Stullpans rămăsese cu ochii holbaţi la Lida.
N u ştiam ce să-i răspund, aşa că am ridicat iar — U ite, nici letonul ăsta nu şi-a abandonat-o,
din umeri.
i-am şoptit fetei la ureche, dar nu e departe.
— Sunt străin.
— C e minunăţie, a făcut Stullpans, fără să-şi ia
M -a privit preţ de o secundă, apoi şi-a plecat din
ochii de la ea.
nou privirea. In acel interval extrem de scurt i-am
Era un tip reţinut şi nu se purtase niciodată aşa,
surprins în ochi o nuanţă de compătimire. Era un
dar în seara asta, din cauza băuturii, se vede că nu
sentiment special, de o duioşie rară, un soi de com­
mai era stăpân pe el.
pătimire cum nu mai văzusem până atunci. Ştiam
Pe coridor era un du-te-vino neobişnuit. Mişcările
că pe aceste întinderi nesfârşite, unde, la fel ca şi iarna, > 5

ura masculină lua dimensiuni continentale, rusoai­ tuturor păreau decupate dintr-un film horror. Am
cele devin protectoarele străinilor. C ât de greu e avut impresia că-i văd pe câţiva membri ai grupului
să urci cu un ascensor străin... Karakum strecurându-se fără zgom ot spre camera
U rcam spre etajul meu. D in cabina liftului, mea. D ar când m-am apropiat, împreună cu Lida,
vedeam prin plasa de oţel cum se derulau cu repe­ am constatat că nu se aflau acolo. Erau doar cei
ziciune fragmente de imagini, uşi numerotate, chipuri doi Şota, care urcaseră pe scara de serviciu înju-
şi spinări de oameni. Am încercat să-i spun câte ceva rându-se reciproc: unul înalt, cu faţa turtită, roşu
despre clădire şi locatarii ei. L a etajul întâi stăteau în obraji şi bosumflat, celălalt scund, neîndemânatic,
studenţii din anii inferiori, cei cu păcate literare rostogolindu-se ca un ghem încâlcit, cu părul lui
nevinovate. L a etajul al doilea, criticii literari, dra­ creţ, în care arţagul şi îndărătnicia îşi făcuseră cuib
maturgii oportunişti, cronicarii m arilor realizări. si se simţeau ca la ele acasă.
j >

E taju l... cercul al treilea: schematicii, lingăii, sla- L id a m-a prins de mână şi s-a lipit de mine
vofilii. Cercul al patrulea: femeile, liberalii, dezamăgiţii îngrozită.

104 105
— H ai să plecăm , mi-a spus încet, de ce m-ai — Ce-i asta? s-a mirat ea. N -ai mai făcut nici­
adus aici ? odată aşa ceva.
— Imediat, i-am zis, mai întâi să coborâm la etajul -C e?
patru. Poate că-i prindem la ora de vomat. — Să scuipi în halul ăsta.
— Uah, asta ce mai e ? — Adevărat ? m-am mirat eu stupid.
— E momentul în care vomită subiectele, i-am H abar n-aveam ce mă apucase să fac asta.
spus. Aşa îl numim noi. în clipele astea îşi destăinuie — D e ce stai aici ? m-a întrebat apoi. N u poţi găsi
unii altora subiecte şi istorii pe care nu le vor scrie o cameră în alt cămin ?
niciodată. în timp ce povestesc, se întâm plă să şi Am ridicat din umeri. Ladonşikov e un gunoi,
borască, de asta îi spunem aşa. ne-a şoptit un tip, sprijinit de-o uşă. D in fundul
— Ce lucruri scârboase. coridorului, din zona fetelor, se auzea muzică.
— Să coborâm, am insistat, o să-i vezi cu ochii tăi. Brusc, L id a a avut un trem ur nervos. în fata
în vreme ce coboram, l-am văzut pe Iuri Goncearov noastră, pe parchet, se zărea o pată umedă, care ar
urcând pe lângă noi. fi putut fi orice.
— Ăsta e donoscik, i-am spus Lidei. — Pare vom ă de dramaturg, am zis eu.
— E de la etajul cinci ? — Gata, destul, a izbucnit ea. H ai să plecăm.
— Da. Ce memorie a i! Am luat-o pe scară în sus. în faţa noastră urca
Ea s-a lipit şi mai mult de mine. Maţchiavicius, cu faţa plină de sânge. Am vrut să-l
L a etajul patru începuse într-adevăr ora destăi­ întreb ceva, dar Lida m-a tras de mânecă.
nuirilor. D oi câte doi, rareori câte trei, studenţii — C e e ? am întrebat-o furios.
păşeau încet de-a lungul zidurilor, mai ales în zona Ea a respirat adânc.
întunecată a coridorului, şi vorbeau în şoaptă. N u — N u ştiu ce-i cu tine în seara asta, eşti rău.
începuseră să vomite, deşi chipurile lor încruntate Adevărul e că eram neobişnuit de nervos. N u
arătau că nici departe nu erau. pricepeam nici eu de ce, dar sim ţeam o dorinţă
— T ot ceea ce povestesc în seara asta va rămâne nebună să fac ceva neobişnuit. Aveam senzaţia
> > că
literă moartă, i-am explicat Lidei. D e scris, vor scrie un fluid necunoscut îmi străbate genunchii, trupul
altceva, chiar ceva cu totul diferit. şi îmi ajunge până în creier. G ura mi se uscase.
— Vezi, de asta nu-mi place mie de ei, mi-a zis — C e faci ? m-a întrebat ea cu o voce rugătoare.
ea. Slavă Domnului că nu eşti scriitor, a urmat. Nu-ţi M ă doare mâna.
mai trosni degetele, te rog. M-am întors brusc şi am privit-o aproape cu ură.
Pentru că nu ştiam ce să fac, am scos batista şi Descoperisem de ce nu mă puteam stăpâni în seara
am scuipat în ea. aceea. Chiar ea mă enerva. T oată fiinţa ei, chipul
106 107
încununat de podoaba părului acela dumnezeiesc, — Da, i-am răspuns, sunt scriitor şi, din păcate,
puritatea, ceafa ei de o albeaţă strălucitoare, care nu sunt mort.
sfida, asemenea unui sfinx, tot ce se afla în jurul O bucată de vreme am rămas aşa, privindu-ne
nostru, inclusiv pe mine. Lasă, am ameninţat-o în în ochi.
sinea mea ca un dement, abia acum o să mă cunoşti. — începusem să bănuiesc, a murmurat ea cu o
Dorinţa turbată de a o umili îmi strivea pieptul şi voce stinsă.
mă sufoca. Brusc, mi-a trecut prin cap că efectul ultimelor
— Ce e cu tine ? m-a întrebat din nou, îngrijorată. mele cuvinte nu avea să fie atât de catastrofal pe cât
(Avea o expresie de duioşie în privire, ca şi când un mă aşteptam şi m-am grăbit să arunc totul în aer.
abur tulbure i-ar fi acoperit ochii.) C e ai ? a repetat. I-am spus că şi eu, dacă nu aveam să plec de acolo
O să vezi imediat, scorpie ce eşti, i-am spus în cât mai repede, voi vomita ca şi ceilalţi, şi nu numai
gând. Eram la etajul şase şi m-am sprijinit cu spatele pe coridor, ci, de la etaj, direct în capul trecătorilor,
de plasa de sârmă a liftului. Ea a înţeles că mă pre­ peste taxiuri, de la etajul şase, din turnurile Krem ­
găteam să-i spun ceva important şi aştepta cu gura linului, de l a ... de l a ...
întredeschisă şi o umbră de suferinţă pe chip. C u ochii ieşindu-i din orbite, ea şi-a dus o mână
la gură, în vreme ce cu cealaltă apăsa butonul ascen­
— Ascultă, i-am zis în şoaptă şi, privind furios
sorului. în cele din urmă, cabina slab lum inată a
în jur, ca şi când aş fi vrut să-i fac o destăinuire
liftului a pornit în sus şi, doar atunci când ea a
importantă, i-am murmurat la ureche, jumătate în
deschis uşa şi a urcat, mi-am dat seama că pleca. Am
albaneză, jumătate în ruseşte, ceva ce n-am înţeles
încercat să trag de uşă, dar cabina începuse deja să
nici eu.
coboare. Atunci, în încercarea de a o ajunge din
Ea m-a privit liniştită, după care, punându-mi
urmă, m-am aruncat pe scări în jos, urm ărind cu
o mână pe umăr, şi-a apropiat faţa de a mea, ca şi
privirea liftul care o ducea, etaj cu etaj, la parter. La
când ar fi încercat să descopere ceva în adâncul fel ca alţii înaintea mea, mă învârteam în jurul puţu­
ochilor mei, ceva invizibil, ascuns în străfundul lui acela, al coloanei monumentale, mă inseram în
sufletului. Văzându-i expresia misterioasă, mi-am materialitatea ei, ca un ornament clasic, în stil doric,
închipuit că era pe punctul de a-mi arunca o mulţime ionic, corintic, un detaliu pe columna împăratului
de vorbe grele: te-ai demascat în ochii mei, eşti un Traian, încărcată de basoreliefuri războinice, de
ucigaş, un mafiot, un agent sionist, un membru al scuturi, sânge, cai al căror galop îmi exploda în creier.
Ku-Klux-Klanului, când, de fapt, ea mi-a şoptit: Când am ajuns jos, uşa ascensorului era deschisă,
— Mi se pare că t u ... şi t u ... eşti scriitor. iar în cabină nu era nimeni. Lida plecase. Am dat
Am încercat să râd. cu ochii de Stullpans.

108 109
— Ţi-am văzut prietena, mi-a zis el, de ce ai poate chiar m-ar fi iubit, şi în clipa aceea am simţit
lăsat-o să plece aşa devreme ? un gol în stomac.
Am bolborosit ceva de neînţeles. Stullpans mă privea ca în transă.
— C e fată grozavă, a spus, şi ce dobitoc eşti că — N u, a zis în cele din urmă, mie nu-mi plac ches­
nu ştii să te porţi cu ea. tiile astea, şi mi-a întins bileţelul pe care îi notasem
— D acă îţi place aşa de mult, ia-o tu, i-am zis. numărul ei de telefon.
Lui i-au sticlit ochii. — C e prost eşti, i-am zis, pentru mine ea nu mai
D e unde-mi venea această pornire ciudată să mă există. Ia-o tu înainte de a pica pe mâna unui eschi­
răzbun pe ea ? A, da, spunându-i lui Stullpans „ia-o mos sau a vreunuia cu ochii mici din Uzbekistan.
tu “ , aveam satisfacţia tulbure că o um ilesc de la I-am întors spatele şi am pornit-o pe scări în sus.
distanţă, că o vând, că o tratez ca pe o roabă de harem. La unul dintre etajele inferioare se dansa. Ultimele
Ştiam totuşi că nu e deloc aşa, că nu aveam nici o cuvinte pe care i le spusesem lui Stullpans fuseseră
putere asupra destinului ei, dar siguranţa cu care adevărate sută la sută. U m brele dansatorilor se
i-am spus lui Stullpans „ia-o tu“ mi-a dat această unduiau în spatele unei uşi cu geam. Gândul îmi
impresie. zbura la Lida, care străbătea acum singură oraşul.
Adevărul e că, în urmă cu un an, la o petrecere Afară e noapte, frig şi străzile sunt pline de tătari,
intimă în camera lui, înfierbântaţi de vodcă, ne mi-am spus, în vreme ce depăşeam etajul slavofililor.
trecuserăm fetele de la unul la altul, întâmplare pe Şi ţie îţi arde să compui balade, mi-am zis în secunda
care nici eu, nici el nu voiam să ne-o mai amintim. următoare. L a etajul patru m-am amestecat printre
— Ia-o tu, am repetat, vorbesc serios. Ţi-o ofer. dezam ăgiţi, care păşeau m urmurând încontinuu,
— Stai puţin, a făcut el, stai, explică-mi de c e ... doi câte doi sau câte unul singur. Lum ina slabă sau
— Lasă, l-am expediat, ţi-am dat-o şi gata. poate coridorul îngust îi făcea să pară mai înalţi
Făceam, într-adevăr, ceva nebunesc, dar, culmea decât îi ştiam de la institut. Poate că oamenii măci­
culmilor, asta mă făcea să mă simt uşurat. naţi de deziluzii par mai înalţi decât sunt de fapt,
— Dar ea, a bâiguit Stullpans, cum va putea ea s ă ... mi-am zis. Mergeam printre ei şi, când din dreapta,
— Uite, îţi dau numărul ei de telefon, i-am spus, când din stânga, îmi ajungeau la urechi fragmente
scoţând un petic de hârtie, sun-o într-o seară şi de povestire, rostite în şoaptă. In povestirile acelea
spune-i că eu am plecat, sau că am înnebunit, sa u ... erau secretari de partid şchiopi, care furau purceii
stai, spune-i mai bine că am murit, da ? Spune-i că colhozului, m iniştri m incinoşi, generali graşi şi
am murit într-un accident de avion. depravaţi, membri ai Prezidiului Biroului Politic
Fulgerător, m i-a trecut prin cap că, dacă mă retrograzi, care se spionau unii pe alţii şi-şi ascun­
credea mort, ea mi-ar fi păstrat o amintire frumoasă, deau o parte din salariu în beci, bani albi pentru zile

110 111
negre. în ele erau descrise vilele luxoase ale înalţilor de partid, cel care în prima variantă producea ilegal
funcţionari, beţiile, orgiile şi dansurile din buric ale vodcă, acum uita să-şi ia salariul, ba chiar uita să şi
odraslelor lor. Alţii povesteau despre revoltele, care mănânce, cugetând zi şi noapte la revoluţia m on­
se transform au în adevărate răscoale, din diferite dială; revoltele s-au transform at în festivaluri ale
regiuni ale ţării, despre masacre trecute sub tăcere, cântecului sătesc, m asacrele în şedinţe festive de
despre sectele religioase apărute ca ciupercile după premiere, tinerii care dansau goi prin vilele de partid
ploaie, despre lagăre, puşcării şi crime, despre dife­ au devenit voluntari în acţiunile de desţelenire ş.a.m.d.
renţele uriaşe dintre salariile clasei muncitoare, „stă­ Şi imediat după asta i-a apucat pe toţi vomatul.
pâna ţării“ , şi cele ale cadrelor superioare de partid Am făcut stânga-mprejur şi am pornit-o orbe­
şi de stat, „servitorii poporului“ . „O sută la unu, căind spre cealaltă aripă a clădirii, acolo unde stăteau
aşa se intitulează drama mea“ , îi spunea colegului fetele şi femeile. Aveam gura amară. într-un colţ
un tip care trecea pe lângă mine. „A i impresia că erau două siluete care aduceau cu „virginele din
eu descriu cum luptă o sută de soldaţi germani cu Bielorusia“ şi ceva mai încolo, afişând un dispreţ
unul sovietic, sau o sută de gardişti albi cu un revo­ total, cu o ţigară K azbek în colţul gurii, era opusul
luţionar, sau o sută de americani cu un nord-coreean ? lor, Bella Ahmadulina, soţia lui Evtuşenko. Era în
G reşit, puişor, nimic din toate astea nu se petrec anul patru şi, ori de câte ori o zăream pe scările
în drama mea. O sută la unu. Asta înseamnă că leafa institutului, rubicondă şi albă ca spum a laptelui,
unuia dintre personaje este de o sută de ori mai mare deşi era de origine tătară, mă întrebam ce eforturi
ca a altuia, si chestia cea mai mişto este că ambele trebuie să facă biata de ea pentru a urma pas cu pas
sunt personaje pozitive.“ „Ha-ha-ha,“ a râs înfundat moda zilei, ca o adevărată vedetă mondenă, ea, care
celălalt. „A şa se termină şi drama mea“ , a urmat pri­ era întruchiparea maternităţii înseşi, deşi în versurile
mul. „Ha-ha-ha“ , începe să râdă personajul cu sala­ pe care le scria nu pomenea nimic de ea.
riul mai mic. „Atunci, întreaga scenă râde de moare, — Bon aksham, Bella! i-am strecurat printre dinţi.
ha-ha-ha, şi râsul trece în sală, la spectatori, şi de — Aksham l m i-a răspuns ea, fără să-şi scoată
acolo afară, în oraşul acoperit de zăpadă.“ „Şi pe urmă, ţigara din gură.
Piotr Ivanovici să poftească niţeluş în puşcăria aia N u se ştie cine inventase în ultima vreme acest
mititică, Butiurka, ha-ha-ha“ , a făcut celălalt. „bună seara“ jumătate în franceză, jumătate în turcă,
„Iuri G on cearov“ , a spus cineva în şoaptă şi, dar form ula aceasta era folosită acum aproape de
într-o secundă, în toate romanele, dramele şi poemele toată lumea. Aksham, am repetat în sinea mea, fără
acelea s-au petrecut nişte transform ări ciudate: a-mi lua ochii de pe chipul lătăreţ al Bellei, pe care
secretarul de partid, înalt şi voinic, i-a oferit şuba lui tristeţea se răspândea cercuri-cercuri. Tristeţea aceea
unui coleg care tremura de frig; delegatul Comitetului se regăsea apoi în elipsele albăstrii de fard din jurul

112 113
ochilor, până ce lua proporţiile unei adevărate „L adon şikov e un nenorocit“ , s-a auzit dintr-un
Sahare pe gâtul ei pudrat din belşug. Aksham, mi-am ungher, dar n-am mai întors capul. Am urcat trep­
zis din nou, ce cuvânt măreţ. Seara aceasta era un tele în fugă şi, când am ajuns la etajul şase, abia
adevărat aksham. N u era nici seară , nici soir, şi cu mai respiram. Primul pe care l-am întâlnit a fost
atât mai puţin un viecer, ci aksham. Aksham peste Taburokov. Venea spre mine alb ca hârtia la faţă,
stepele ruseşti îngheţate-bocnă, peste telefoanele cu cele câteva fire de păr negru zbârlite pe capu-i
ofiţerilor de serviciu, peste oraşe, colhozuri, peste ca un dovleac. Uneori, atunci când era agitat, părea
amintirea războiului civil, peste zăpadă, peste tunuri, că-i iese fum din scăfârlie. N kll gox avahl uhr, mi
peste sovietele celor şaisprezece republici. Aksham s-a adresat furios, dar l-am evitat si am trecut mai
peste cel mai întins stat al lumii. departe. „U n mongol s-a aruncat de la etajul cinci“ ,
Uite-o şi pe profesoara de pictură. Şedea într-un a strigat cineva. „Telefonaţi repede la spitalul de
colţ, aproape lipită de perete şi nu mă scăpa din ochi. urgenţă.“
— Aştept, mi-a spus cu o voce stinsă. Coridorul întunecos era destul de animat la ora
M-am oprit, cu privirea aţintită în podea. aceea. Deznaţionalizaţii se perindau încolo şi încoace
— Mi-aţi promis un subiect, a continuat umbra într-un du-te-vino liniştit, combătând prieteneşte.
de pe perete, un subiect lugubru. Când şi când se auzea un bubuit înfundat, bum,
Am făcut un pas spre ea. Avea un chip palid şi bum. Era, cu siguranţă, Abdullahanov, care, ca de
o roşeaţă bolnăvicioasă îi cuprinsese ambii obraji. obicei, după trei ore de băut încontinuu, începea
Lugubru, am repetat, ca şi când ar fi fost vorba să se dea cu capul de pereţi. H ran xingeth fru ll
despre mine însumi. Mi-am apropiat obrazul de al ckll firau hie , am auzit pe cineva bolborosind în
ei şi am sărutat-o pe gură încet, calm, fără a o prinde apropiere. Era grupul din K arakum , care trecea
de umeri şi fără mişcări de prisos. C u aceeaşi linişte grămadă pe lângă mine. Vorbeau în limbile lor semi-
m-am tras înapoi, ca şi când mi-ar fi fost teamă că moarte, iar cuvintele şuierau ca o furtună de nisip,
pictura aceea m urală s-ar fi putut prăbuşi, prin- pârjolite de soarele nemilos al pustiului. Auhr auhr
zându-mă sub dărâmăturile ei. Am făcut câţiva paşi nkră ub. Am vrut să plec, să scap de nisipul care
cu spatele, după care m-am întors şi m-am depărtat acum parcă-mi scârţâia printre dinţi, acoperindu-mă
în viteză, aproape înfricoşat, pe coridor. „H ei, cu anonimatul lui. Mai stai, prietene, mai stai. Krauhll
chinezule“ , răcnea unul, privind prin gaura cheii în ah rk meit. Departe, în Sahara. In dreapta mea, ca
camera chinezului Ping. „H ei, să-ţi înflorească cele o izbăvire, s-a ivit coridorul care ducea la aparta­
o sută de flori sau o sută de scaieţi, ce-o fi acolo, mentul nelocuit şi am virat într-acolo. Păşeam aproape
deschide puţin uşa că am o vorbuliţă cu tine.“ Din buim ac, când am auzit un şuierat de trestii si un
cameră nu răzbătea nici cel mai mic zgom ot. susur de ape. Aveam im presia că nu-mi mai pot

114 115
scoate picioarele din mocirlă, că mă clatin, înghiţit strigoi“ , urla din când în când un individ parcă trezit
încet-încet de mlaştinile tundrei. Lângă mine apăruse atunci din somn. M-am înfiorat. Cum ar fi putut
ca din pământ Kiuzengheş. „Bon aksham“ , i-am spus arăta fantasma unei limbi ? Frullgek-frullgek hain.
în şoaptă. Jum ala banelle avuksi, mi-a răspuns el. Ikunalukut uha olalla. Lasă-m ă în pace. Ah onc
Era prima oară când îl auzeam vorbind. în vreme kllxg buhur. Meit aman, meit am an , nici cal, nici
ce el îşi continua fraza, cu mă chinuiam să mă ţin bun venit. în toamna aia tuuli lakamata. 0 ,ju lld u z
de perete, încercând să nu mă scufund. Iar el, mereu eh, bakr bll, of, limba mea. S ă nu pretinzi că eu aş
tăcut şi abulic, vorbea acum cu încrâncenare, deşi fi vinovatul, deci nu mai da aşa din... sufixele alea
tot în surdină. încrâncenarea lui mai mult se vedea însângerate.
decât se auzea. îi ieşea printre dinţii rari, în cuvinte Gata, destul, mi-am zis. Mi-am acoperit urechile
macabre. Dinţii îi semănau cu nişte pietre de m or­ cu palmele şi, trecând cu greu printre ei, am ajuns
mânt, înfundate pe jumătate într-o viroagă cu apă. în camera mea. Am căzut cu faţa în sus pe pat, fără
I-am întors spatele şi m-am trezit din nou la etajul să-mi iau mâinile de la urechi. C e fel de ţară e asta
şase, unde deznaţionalizaţi! se amestecaseră într-o şi ce caut eu aici, m-am întrebat. A sta era tot ce-mi
singură grămadă şi vorbeau cu toţii în limbile lor trecea prin cap. A ş fi vrut să plâng, dar nu puteam,
dispărute sau pe moarte. Era o atmosferă lugubră. în câteva rânduri am suspinat de m-am cutremurat
Desfiguraţi de băutură, transpiraţi, plânşi, cu dâre tot, dar şi suspinele acelea erau sterpe.
de lacrimi uscate sub ochi, roşii la faţă, vorbeau cu
glasuri dogite în limbile lor abandonate, se băteau
cu pumnii în piept, gemeau, se jurau că nu le vor
uita, că le vorbesc şi-n somn, luau ca martor muntele
sau desertul, se învinuiau că le trădaseră si le aban-
donaseră pentru o limbă străină, rusa.
Am rămas cu gura căscată. N u mi-aş fi imaginat
că voi fi vreodată martorul unei frământări colective
de asemenea proporţii. Meilla ubr, mi-am zis, fără
să ştiu nici eu de ce.
D ar ei îşi continuau jelania. în amestecătura aceea
de cuvinte în limbile lor m oarte sau muribunde,
apăreau cuvinte sau fraze întregi în rusă. Se iveau
ici-colo, ca nişte insule micuţe, rătăcite în marea
tulbure a subconştientului. „îm i văd limba ca pe un

116
plapum a cât colo şi, fără să ştiu nici eu de ce o
făceam, am ciulit urechea la strigătele acelea. Era o
voce înăbuşită, oarecum ciudată. Apoi, s-a limpezit
de-a binelea, s-a scuturat de balastul hârâit care o
4 însoţise până atunci în conştiinţa mea adormită şi
s-a auzit altfel, dură, tăioasă, inum ană: „ ... bur­
ghezia, în beneficiul ei, această m izerabilă carte
antisovietică. Rom anul Doctor Jivago al lui Boris
Pasternak este exp resia...“ .
„D o cto re... d o ctore... ajută-m ă... mi-e rău ...
Am clătinat încă o dată din cap şi numai acum
ah... doctore Jivago... doctore Jivago... lepădătură..."
am priceput că uitasem radioul deschis. Mi-am sucit
Ce-i asta, m-am întrebat în somn, făcându-mă
gâtul ca să aud mai bine, dar eram la fel de năuc ca
ghem sub plapumă. Cine-1 strigă pe doctor şi cum
înainte. Spicherul vorbea supărat despre un anume
a reuşit să se strecoare în camera mea ? Aveam capul
doctor, despre un rom an cu un doctor. D octor
tulbure de tot din noaptea trecută şi nu reuşeam
Jivago, doctor Jivago. Parcă văzusem undeva numele
să-mi revin deloc. Cineva se simţea probabil foarte
acesta. Aha, da, în apartamentul gol, nature morte
rău de la băutură, poate Stullpans, poate careva din
cu o conservă şi un manuscris. Poate că despre el,
grupul Karakum , şi acum striga după doctor. Să-i
cu siguranţă că despre m anuscrisul acela vorbea
ia dracu’, mi-am zis, eu nu sunt doctor, ce mă strigă
spicherul cu atâta revoltă. L a un moment dat mi-a
prin gaura cheii ? M i-am acoperit urechile cu colţul
venit să râd: câteva pagini dactilografiate, lângă o sticlă
plăpumii şi am încercat să adorm la loc, dar n-am
goală de v o d că... M erita oare ca R adio M oscova
mai putut. Strigătul acela surd „doctore, doctore“
să-şi piardă vremea, dis-de-dimineaţă, cu ele ?
s-a auzit din nou. Vocea se strecura cu greu până
„...a c e a stă provocare m urdară a burgheziei
la mine. Cineva continua să ceară ajutor, se lamenta
internaţionale.
> Acordarea Premiului N obel acestui
de zor, se văita. „Să te ia naiba, i-am zis din nou, ai
roman reacţionar...
> “
băut ca un porc toată noaptea şi acum te dai de
Fiuu, am fluierat. E o chestie serioasă. Şi am
ceasul m orţii.“ M i-am pus perna pe urechi şi am
clătinat din nou din cap. Am ciulit urechea şi am
încercat iar să adorm. Auzeam vocea aceea strigând
ascultat cu atentie.
> Chiar asa
> era. U n roman cu titlul
în continuare, tânguindu-se monoton. D e unde i-o
Doctor Jivago a primit Premiul Nobel. Era un roman
fi venit că sunt doctor, m-am întrebat, pe jumătate
reacţionar, foarte reacţionar, extrem de reacţionar.
adormit. „D o cto re... doctore...“ Gata, mi-am zis,
C u gâtul răsfrânt peste pernă ascultam radioul.
după tot ce-a fost, asta-mi mai trebuia. Am aruncat
Era o dimineaţă mohorâtă. Prin fereastră pătrundea
118
119
o lumină cenuşie, din pricina căreia abia puteam zări Premiul N obel şi mânecile suflecate ale cămăşii,
contururile obiectelor din cameră. Totul era tern, cumpărată cu siguranţă de la magazinul colhozului
gri, cu excepţia cutiei slab luminate a radioului, de din sat, ei bine, toate acestea mi s-au părut absolut
unde veneau cuvinte la fel de sumbre, reci ca gheaţa: incredibile.
...popoarele sovietice... indignate... denigrare... M -am ridicat, m-am îm brăcat şi am ieşit pe
josn ică... acest roman contrarevoluţionar... minu­ coridor. C oridorul era cufundat în întuneric. Ici-
nat sovietic... aruncă noroi. colo se agitau câteva siluete de petrecăreţi, ale căror
Să fi fost într-adevăr atât de periculoase paginile feţe umflate de băutură erau greu de recunoscut.
acelea, uitate lângă o sticlă şi o cutie de conserve Era în jur de opt şi jumătate, dar majoritatea încă
goală ? Le avusesem în mână şi nici nu bănuisem. Ia mai dormeau. La un moment dat mi-a trecut prin
stai, mi-am zis imediat. A cui era cartea ? Mi s-a cap să mă duc în apartam entul părăsit, să v ă d ...
părut că auzisem numele lui Boris Pasternak. Am blestematul de m anuscris, dar în clipa urm ătoare
ciulit din nou urechile şi am ascultat cu atenţie, m-am răzgândit. Ce-m i trebuia să mă bag în vreo
într-adevăr, era vorba despre Pasternak. Num ele încurcătură cu K G B-ul, şi mai cu seamă acum, când
lui era pom enit de două-trei ori la fiecare zece tanti Katia avea ordin să-i legitimeze pe toţi cei care
secunde. Ciudat, mi-am zis din nou. Cu numai două urcau la mine. L a baia comună, unde ne spălam de
luni în urmă îl văzusem în timpul penultimei noastre dimineaţă, nu era nimeni. Femeile de serviciu reu­
plimbări prin Peredielkino. Tocm ai ieşeam din sat, şiseră
> să înlăture urm ele dezm ăţului
> si
> totul era
când Maţchiavicius ne-a făcut atenţi: „aia de colo lustruit şi curat. M -am privit un minut în oglindă.
e dacea lui Pasternak". Era o vilă mare, cu etaj, cu Aveam ochii umflaţi din cale-afară, dreptul mai roşu
arcade la ferestrele de la etaj. „Uite-1 şi pe el", ne-a ca stângul, iar la faţă eram de-a dreptul vânăt. Dacă
spus Maţchiavicius apoi, arătând spre boscheţii din m-ar vedea Lida, chiar că ar crede că am m urit...
faţa vilei. Curios, m-am oprit lângă gard, să văd mai mi-am spus şi, în clipa aceea, am simţit ceva ca un
bine. Ii auzisem numele pronunţat des în orele de junghi în p ie p t... Lida la ascensor... Colum na lui
„destăinuiri", de unii cu admiraţie, de alţii cu ură, T raian ... numărul ei de telefon ... Stullpans... Ce
iar acum mi se părea ciudat să-l văd câţiva paşi mai tâmpit, m-am apostrofat singur. Cum de ţi-a trecut
încolo, scormonind cu o lopată în grădina din faţa asta prin cap, idiotule ?
dacei lui. C u o şapcă modestă pe cap, cu cizme şi
cu fălcile alea lătăreţe ale lui, semăna mai mult ca
orice cu un vicepreşedinte de colhoz. „ ...Situân- Depăşind Piaţa Puşkinîn drum spre institut, am
du-se astfel în rolul unui agent al burgheziei inter­ observat că oamenii care stăteau la rând la bilete la
naţionale, Boris P astern ak..." cinema Central păreau cu toţii preocupaţi să citească

120 121
ziarul. Aha, mi-am zis, se pare că ziarele şi-au — Bună dimineaţa, tovarăşi! ne-a salutat el pe un
început şi ele campania. ton special, în care încăpeau laolaltă un oftat, îngri­
Batea un vânt rece. Am traversat aproape în fugă jorarea pentru problemele patriei, solemnitate, ame­
intersecţia cu strada G orki, am cum părat câteva ninţare şi un scrâşnet de dinţi.
aspirine de la farmacia de vizavi şi am iuţit pasul încercau cu toţii să aprindă lumina şi, întorcând
pe lângă parcul institutului, ca să nu întârzii la ore. capul când spre candelabre, când spre catedră, mor-
Profesorul abia intrase. Am împins încet uşa şi măiau ceva printre dinţi. Ladonşikov a făcut acelaşi
am intrat în sală, care mi s-a părut aproape goală. lucru, apoi a luat loc în bancă şi a deschis ziarul.
Dimineaţa era mohorâtă şi, nu înţeleg de ce, înăun­ „C e mizerabil“ , a oftat în timp ce citea. între pagina
tru nu fuseseră aprinse luminile. Poate era întrerupt de ziar şi chipul lui s-a creat o relaţie ciudată: titlurile
curentul. D upă ce m-am aşezat, am observat că articolelor, sprâncenele lui, subtitlurile, ridurile,
într-un colţ şedea cineva care semăna al naibii cu buzele, ba chiar şi literele (dinţii) creau un întreg
Şoghenţukov, iar în dreptul ferestrelor se profilau armonios.
două siluete ascunse în umbră. Profesorul şi-a început prelegerea. Deşi era nouă
Profesorul şi-a privit ceasul, l-a apropiat de ochi şi jumătate, în sală era încă întuneric. Lumina zilei
să vadă mai bine, după care s-a uitat prin sală gân­ ajungea cu greu până la reproducerea tabloului lui
ditor, ca şi când ar fi întrebat: „ce se petrece aici ?“ Repin de pe peretele din faţă. Era o pânză căreia
Avea ziarul pe catedră, cu un titlu mare în care nu-i înţelesesem niciodată titlul, cu câteva chipuri
apărea numele lui Pasternak. ţepene de înalţi consilieri de stat sau membri ai vreunui
Abia acum am recunoscut una dintre cele două colegiu de redacţie ori consiliu de război, încreme­
umbre de la fereastră. Era Anteos, iar în colţ sătea, niţi cu toţii în aşteptarea evenimentelor. Tabloul
într-adevăr, Şoghenţukov. El nu lipsea niciodată acesta avea calitatea de a-ţi apăsa şi mai mult sufletul,
la primele ore, deoarece, după cum recunoştea chiar atunci când erai deprimat.
el, răm ăsese cu acest obicei din vremea când era — Ce-i cu tine ? m-a întrebat Anteos în pauză.
prim-ministru şi ţinea şedinţele de guvern la şapte Cum te-ai zgâriat pe frunte ?
dimineaţa. A cum şedea ghemuit ca un jder prins Mi-am pipăit fruntea şi am simţit, într-adevăr,
în capcană. o durere uşoară.
U şa s-a deschis şi au intrat „virginele din Bie- — N u ştiu, i-am spus.
lorusia“ , şi imediat după ele Iuri Goncearov. Toţi Chiar nu ştiam. Poate că mă lovisem de plasa lif­
aveau în mână Literaturnaia gazeta. U şa s-a deschis tului sau careva mă zgâriase cu unghiile.
din nou şi în prag a apărut figura rotundă, încruntată — S-au întins mult băieţii aseară ?
solemn, a lui Ladonsikov. — N orm al, i-am răspuns.

122 123
El locuia singur, într-un apartament pe strada — D ar nu e aşa, am bâiguit cu, deşi nu aveam nici
Nieglinaia, şi habar n-avea ce se petrecea la noi. cea mai mică dorinţă s-o lămuresc, este exact invers.
— Ai aflat de Pasternak ? O armată m oartă...
Am dat din cap afirmativ. în privirea lui inteli­ — Aşa, ă ? a făcut ea, lăsându-şi capul pe o parte,
gentă am zărit o întrebare mută. în vreme ce eu m -am întrebat: când naiba i-am
încetul cu încetul, sala se umplea. Palizi la chip, povestit eu toate astea ?
chiar cenuşii, ofiliţi, cu feţele umflate şi ochii mici, N u-m i aminteam nimic.
sau, din contră, cu orbitele săpate adânc în obraji, — C u atât mai bine, a continuat ea. A şa mi se
cursanţii intrau în sala de curs, îşi lepădau paltoanele pare şi mai frumos. Aţi aflat de Pasternak ?
grele, având cu toţii ziarul în mână. Te puteai întreba — Da.
cum se face că ochii lor, în situaţia în care erau, Şi-a început apoi prelegerea, deşi n-o asculta
mai puteau citi chiar şi titlurile mari de pe pagina nimeni. Fiecare se gândea în altă parte.
de ziar. D acă ar ieşi pe neaşteptate în faţa unor în pauza urm ătoare am ieşit cu toţii din sală.
oameni normali, aceştia ar fugi îngroziţi de imaginea C urtea era plină şi mai animată ca niciodată. C u
aceea de coşmar. Aveai senzaţia că, în timpul som ­ toţii, studenţii din primii ani, profesorii, asistenţii,
nului acela chinuitor, ei îşi scoseseră ochii, îi arun­ studenţii din anii mai mari ţineau în mână, deschisă
caseră printre hainele m ototolite, iar dimineaţa, sau făcută sul, citită şi răscitită, Literaturnaia gazeta.
trezindu-se buimaci, şi-i regăsiseră cu greu printre Unii citeau Pravda sau Izvestia, dar în ele era acelaşi
ele, după care şi-i îndesaseră la iuţeală pe frunte, lucru: flagelarea lui Pasternak. Ba chiar unul dintre
cum se nimerise, majoritatea strâmb, şi aşa cum erau cei doi Şota găsise pe undeva gazeta economică, care-i
se grăbiseră să ajungă la institut. consacrase şi ea prima pagină aceluiaşi Pasternak.
Cursul următor era de istoria picturii şi, în vreme Vorbeau cu toţii despre el, unii cu ură, alţii cu
ce intram în sală, profesoara mi-a ieşit înainte şi mi-a oroare. Premiul Nobel, maică-măiculiţă, ce grozăvie.
zâmbit chinuit. R ăul venea din Scandinavia. „D ar Şolohov, care
— Subiectul dumneavoastră a fost excepţional, merge de câte două-trei ori pe an în Suedia, să le
mi-a spus. amintească academicienilor de acolo că mai există
— C e subiect ? am tresărit aproape speriat. N u şi el ?“ am auzit pe cineva comentând în spatele meu.
ştiu de nici un subiect. „Ş şt“ , i-a şuierat interlocutorul. „G u ră spartă ce
Ea zâmbea înainte. eşti.“ „C e premiu mai e şi ăsta,“ o întreba Tabu-
— O armată vie, com andată de două fantome, rokov pe una dintre „virginele din Bielorusia“ . „Parcă
un general şi un preot. Ceva mai lugubru nici că n-am auzit de el.“ „Este un dar otrăvit al burgheziei
se putea. internaţionale“ , l-a lămurit ea. „D ar şacalul ăla bătrân,

124 125
Ilya Ehrenburg, ce zice ?“ a întrebat Maţchiavicius îi apăra când pe unii, când pe ceilalţi, după care îi
din spatele meu, căutând, pare-se, un interlocutor. lovea prin surprindere.
L-am evitat cu o piruetă, iar el, după ce a schimbat Precum se pare, era acum rândul liberalilor să
două-trei fraze cu nişte necunoscuţi, s-a „lipit" de se afle în colimator.
chinezul Ping. — Doctor Jivago a fost editată în Occident acum
— Ce crezi tu despre Pasternak ? trei ani, iar ăştia habar n-au avut de ea, a continuat
„Să înflorească o sută de flori şi să concureze o grecul. Acum, că a luat Premiul N obel, sunt obligaţi
sută de şcoli" l-a privit ca în transă. să ia atitudine.
Maţchiavicius i-a mai pus câteva întrebări, dar — Am citit întâmplător câteva pagini din carte,
chinezul îl privea ca picat din lună. Atunci, Maţchia­ i-am zis.
vicius i-a tras o înjurătură de mamă, pe care „Să — Chiar ? Cum aşa ?
înflorească o sută de flori şi să concureze o sută de — în m anuscris. Le-am găsit într-un aparta­
şcoli" n-a priceput-o prea bine, după cum se pare, ment nelocuit de la cămin. D ar nu m-am prins de
pentru că, imediat ce Maţchiavicius i-a întors spatele, unde erau.
chinezul a scos din geantă un dicţionar mititel şi a — Să nu mai spui la nimeni asta, m i-a spus el.
început să-l răsfoiască, cum făcea de obicei atunci Te trezeşti într-o încurcătură de nu te vezi.
când nu înţelegea ceva din vorbele interlocutorului. în jurul nostru mulţimea fremăta.
Cineva avea un radio cu baterii şi crainicul vorbea — Şi ce-ar putea să-i facă acum lui Pasternak ?
tot despre cazul Pasternak. întreba cineva.
— D upă cum se vede, campania se duce în toată — Cine ştie ? Poate să-l interneze în lagăr.
Uniunea Sovietică, i-am spus lui Anteos. -C u m ?
— Am zis că ar putea să-l interneze. îţi aminteşti
— Seamănă mai mult a comedie, mi-a zis el.
— D e ce? cum a fost exilat O vidiu în Rom ânia ?
— Ia mai taci, ori ai înnebunit ?
E l a privit în jur, apoi, coborând vocea, mi-a
— Chiar ar putea să-i facă aşa ceva ? l-am întrebat
şoptit:
pe Anteos.
— Iţi aminteşti balada aceea a lui Goethe, în care
— N u m-aş mira.
cineva cheamă spiritele să-l ajute să ia apă, după care
— în România, repeta cel din spatele nostru, ca
nu mai ştie cum să le trimită înapoi ?
pe O v id iu ...
Mai discutaserăm o dată despre toate astea. Era — Se spune că acolo se duc tratative, a şuierat gre­
ceva timp de când atât criticii, cât şi apărătorii lui cul. N işte tratative ciudate, mai mult nu ştiu nici eu.
Stalin încetaseră să se mai simtă în siguranţă. Statul — Să nu-ţi fie frică, nu te întreb.
126 127
Toate relele vin din România, mi-am zis. Poate Literaturnaia gazeta fuseseră publicate, printre alte
că nu întâm plător, noaptea trecută mă obsedase articole, şi declaraţiile lui Nutfula Şakenov şi Ladon-
columna lui Traian. în scăfârlie încă-mi mai răsuna şikov. M ajoritatea colegilor mei trim iseseră şi ei
nechezatul cailor de pe basorelieful ei. materiale scrise ce-şi aşteptau rândul la publicare,
— D ar Vukmanovici Tem po a plecat de la M os­ incluzându-1 aici şi pe T aburokov, care încă mai
cova ? l-am întrebat pe Anteos. credea că Premiul N obel era acordat de guvernul
— N u ştiu. Cred că încă nu. american în cârdăşie cu evreimea din N ew York,
S-a auzit clopoţelul şi am intrat în sală pentru dar şi pe Maţchiavicius, care în seara precedentă îmi
ultimul curs. Prin curtea pustie zburau bucăţi de spusese că Pasternak, chiar dacă se dovedise a fi
ziar, folosite de careva ca ambalaj, apoi aruncate un individ josnic, era de o sută de ori mai bun decât
pe jos. Puteai citi pe ele litere disparate R N A K sau toate gunoaiele care umpleau peisajul literar sovietic.
V A G O , apoi JIV , S T E R N şi PAST. Tocm ai ieşeam de la ultimul curs, când mi s-a
comunicat că aveam un mesaj la poartă. Am recu­
noscut de departe scrisul Lidei. Deschizând plicul,
Trecuseră deja douăzeci şi patru de ore şi cam­ mi-a trecut prin minte că niciodată nu fusesem atât
pania îm potriva lui Boris Pasternak continua în de nerăbdător în faţa unui mesaj de la ea. Scrisoarea
întreaga Uniune Sovietică. Radioul, de dimineaţă fusese pusă la poştă în dimineaţa aceea şi începea
până la m iezul nopţii, emisiunile de la televizor, fără nici o formulă de adresare.
toate ziarele şi revistele, chiar şi acelea pentru copii,
erau pline de articole otrăvite la adresa scriitorului Te-am plăcut de când ne-am cunoscut, dar nici­
contestat. D eclaraţiile furioase ale oam enilor de odată nu m-arn îndrăgostit de-a binelea de tine.
litere sovietici erau susţinute, ca de fiecare dată în Alaltăieri te iubeam, nu ştiu de ce. Poate că dragostea
asemenea ocazii, de cele ale muncitorilor şi colhoz­ vine prin suferinţă. In limba rusă veche, cuvintele
nicilor. Ziarele se scuzau că publică doar o mică „ să iubeşti“ şi „ să-ţi fie drag cineva “ au avut acelaşi
parte din zecile de mii de scrisori şi telegrame sosite sens, apoi s-au separat. Ai fost atât de josnic în seara
de prin toate colţurile ţării sovietelor. Se primeau aceea, încât mi-ai rănit inima. îm i amintesc totul ca
mesaje pline de revoltă de la sondori, studenţii la pe un vis urât. Nu contează că ne-am despărţit.
teatru, Biserica ortodoxă, din partea tinerelor bale­ Vreau doar să-ţi aminteştifrumos de mine. Eu o să-mi
rine de la Bolşoi Teatr, a alpiniştilor, a savanţilor amintesc cu groază de noaptea aceea, dar cu drag
atomişti, a apicultorilor, a m uncitorilor din sali­ (dragoste) de tine. Lida Snieghina
nele Mării Caspice, de la foşti clerici reabilitaţi, de P.S. Ieri s-a vorbit toată ziua depre un scriitor care
la surdom uţi etc etc. Pe prim a pagină a revistei a trădat, iar eu mi-am amintit de tine. L.

128 129
H m , am făcut, mototolind hârtia. Eram nervos, profilul liniştit, de om cumsecade. Stăteam în cum­
desigur, dar nu din cauza biletului, ci pentru prostia pănă, să mă apropii sau nu. Aveam o reţinere, ca nu
pe care o făcusem. Elm, am mormăit din nou, ai şi cum va prezenţa mea să-i am intească de discuţia
regrete, nu numai cunoştinţe de rusă veche. M-am aceea idioată, pe care poate c-o şi uitase.
întrebat cu ciudă cine era de com pătim it, eu sau Încet-încet troleibuzul s-a aglom erat şi acum,
ea. îm i stăruiau în minte, ca într-un ghem încâlcit, când nu-1 mai puteam vedea, m-am mai calmat puţin,
chipul lui Stullpans, tocm eala cu el, felul în care în momentul acela, chiar dacă aş fi vrut să mă apro­
i-o oferisem pe Lida ca la un târg de sclavi. Şi, paralel pii de el, mi-ar fi fost imposibil. într-un rând, nu
cu acestea, într-un al doilea strat al conştiinţei, ştiu cum, i-am zărit chica blondă, aurită şi m-am
stăruia ideea că toate astea nu erau decât o iluzie, felicitat că i-o oferisem pe Lida lui şi nu lui Abdul-
o falsă răzbunare şi, la urma urmei, dacă le-ai fi privit lahanov sau celor doi Şota. A poi, imediat, mi-am
mai îndeaproape, o răutate gratuită din partea mea. spus că toate astea erau o mare prostie, că el uitase
M ergeam ca buim ac prin m ijlocul curţii, cău- cu siguranţă întâmplarea şi că peste câteva zile o să-i
telefonez Lidei şi, la fel ca-n alte dăţi, ne vom împăca.
tându-1 din priviri prin mulţime pe Stullpans. Nu-1
Afară, mai mohorâtă ca niciodată, se zărea strada
mai văzusem din seara aceea de pomină. Uneori îmi
care ducea la Butirski H utor şi pe care se afla cămi­
venea să-l abordez şi să-i spun că discuţia noastră
nul nostru. Spre uim irea mea, în staţia de lângă
de atunci fusese o prostie, dar mi-am amintit că-i
Novoslobodskaia l-am văzut pe Stullpans coborând
dădusem numărul ei de telefon şi asta era de ajuns
împreună cu alţi patru sau cinci inşi din anul nostru.
pentru ca tot coşmarul acela să devină de două ori,
I-am urmărit cu privirea traversând intersecţia în
ba chiar de zece ori mai cumplit. In câteva rânduri direcţia zidului cărămiziu al puşcăriei Butiurski şi
mi-am zis că Stullpans o fi şi uitat întâmplarea, cu mi-am amintit că se duceau acolo ca să-l viziteze pe
atât mai mult cu cât şi el fusese băut şi poate că arun­ un prieten, unul K olea Krasnikov, care fusese con­
case bileţelul cu numărul ei de telefon. Dar, îndată damnat la opt ani de închisoare pentru că la mitingul
ce mă linişteam puţin, îndoielile puneau din nou organizat cu ceva vreme în urmă cu ocazia venirii
stăpânire pe mine. lui Tito la Moscova strigase „Trăiască clica Tito-Ran-
Dar iată-1 ieşind împreună cu mai mulţi din curtea k ovici!“ . în pauza dintre cursuri îm i propuseseră
institutului. M ergeau, discutând, spre staţia de să merg cu ei, iar eu aproape că acceptasem, curios
troleibuz. Eram la douăzeci de paşi în urma lor. N u să văd cum arată o închisoare sovietică, dar mi-am
voiam altceva decât să urc în acelaşi troleibuz cu el. amintit că sunt străin şi, în plus, că fusesem convocat
A colo puteam să-l abordez mai uşor. la poliţie şi le-am spus că nu merg.
Troleibuzul era pe jumătate gol şi am rămas pe Troleibuzul înainta greoi şi eu, rămas pe platforma
platform a din spate. îi priveam cu coada ochiului din spate, am oftat uşor de câteva ori, fără motiv,

130 131
aşa cum face omul când priveşte un peisaj trist de visele. Discret, uşoare ca un fulg, ele se lipeau de
iarnă. Mi se făcuse somn. mine, iar eu aveam impresia că era de ajuns să întind
La intrarea în cămin, înalt, cu părul lui decolorat mâna pentru a le atinge, pentru a le îndepărta uşor
ca de adolescent şi cu ţigara în colţul gurii, cum o sau a le zvârli cât colo. Eram atât de treaz cât să
ţin nefumătorii, aştepta Jenia Evtuşenko. pricep că această parte iluzorie a trupului meu nu
— Ai văzut-o pe Bella ? m-a abordat el. era reală, făcea parte din vis, şi atât de adormit, încât
Am ridicat din umeri în semn că nu, dar mi-am toate acestea să mi se pară adevărate şi im posibil
dat seam că nu asta îl interesa. de evitat. M ă aflam într-o baie imensă şi profesorul
— Dar asta ai văzut-o ? m-a întrebat, arătându-mi de estetică, ce avea sarcina să dea drum ul la apa
Literaturnaia gazeta. caldă, spunea din când în când: ubrjazek , însă apa
— Am văzut-o. întârzia să vină. Atunci, a rostit: „A ceasta este o
— H e-he, a făcut el, cu un zâm bet răutăcios, baie turcească şi aici s-au îm băiat A ragon îm pre­
Premiul N obel, oricum ... asta-i. ună cu Elsa şi Lida, dar caracterul ideoestetic al unei
Se vedea imediat că toată tărăşenia cu Pasternak
3
băi turceşti este condiţionat în primul rând de tuuli
nu-i picase deloc bine. A încercat apoi să-mi mai unei bll, deci de tipic sau, cum i se mai spune, de
spună ceva, dar în momentul acela a trecut prin faţa tuuli zox“.
noastră, cu un zâmbet chinuit, abia schitat în coltul Când m-am trezit, afară se înserase de-a binelea.
buzelor, Ira Emelianova, o fată din anul trei. Ea m-a Fără să mă gândesc prea mult, am întins mâna spre
salutat cu teamă, iar Evtuşenko mi-a sp u s: radio şi am învârtit butonul. Cam pania împotriva
— Ştii cine-i Irocika ? lui Pasternak continua. O bucată de vreme am ascul­
N u i-am înţeles întrebarea, dar Evtuşenko a
3 7 3
tat cu mâinile încrucişate sub cap. D upă reportajul
continuat, coborând vocea: de la m itingul fem eilor din Irkuţk, a fost citită
— Este fiica iubitei lui Pasternak, o oarecare Olga, declaraţia lui Anatoli Kuzneţov. Ceva mai agresiv
o ţipă care până acum a despărţit vreo trei-patru nici că se putea. Cam era era de-acum cufundată în
bărbaţi. D e aici i se trag, se pare, toate nenorocirile întuneric. O luminiţă palidă tremura pe peretele din
lui Boris Leonidovici. spatele meu. Şi gândeşte-te că este doar după-amiază,
Şi a continuat să-mi povestească despre relaţia mi-am spus. întunericul e ceva norm al seara sau
lui Pasternak cu ea, dar eu deja nu-1 mai ascultam. noaptea, dar după-am iază mă întristează cumplit.
D e două zile nu dormisem decât pe apucate şi aveam Eram singur într-o după-am iază care putea să se
senzaţia că o să aţipesc în picioare. Indreptându-mă cheme la fel de bine şi o după-noapte, lângă un aparat
spre camera mea, mi-am zis că sunt în situaţia aceea de radio care azvârlea imprecaţii peste un teritoriu
ciudată în care poţi atinge cu mâna şi somnul, şi de douăzeci şi două de milioane de kilometri pătraţi.

132 133
O şesime din globul păm ântesc fream ătă de ură, de cap cumplită, am început să citesc. Lângă mine,
mi-am spus buimac şi brusc m-am simţit scuturat de radioul zumzăia încet. Apoi, emisiunea s-a întrerupt
un frison. Mi-am imaginat, cu o claritate uluitoare, şi a început o transm isie m uzicală. D ar m uzica
ce însemna acest colosal mecanism propagandistic. fusese astfel aleasă, încât părea şi ea la fel de vehe­
C um e să intri în m alaxorul lui, să fii înghiţit de mentă. D upă jumătate de oră de citit, am aruncat
vârtejul lui. M i-am închipuit capul m itologic slav cartea cât colo. Era o nuvelă lungă, în care se poves­
umflându-şi bojocii, în mijlocul stepei nemărginite. tea o idilă pastorală, într-un peisaj de munte şi, nu
U n mecanism de propagandă uriaş. C u câţiva ani numai că nu se spunea nimic despre vreo instituţie
în urmă stârnise furtuni de nisip împotriva lui Stalin, de stat, dar nu exista în ea nici m ăcar o sim plă
acum, cine ştie de ce, se ridicase împotriva propriilor cocioabă. în schimb se vorbea despre pârâuri care
idoli. Să intri în malaxorul lui, mi-am zis din nou. murmurau liniştit, despre devotament şi floricele,
Să fii terorizat de el. Am aprins veioza şi am stat plus câteva cântece care slăveau partidul, hăulite de
mai departe aşa, complet abulic, cu mâinile sub cap. eroi în prag de seară. Cum aşa, m-am întrebat neve-
Oare cum se pun în mişcare toate astea ? N u ştiam nindu-mi să cred. L a radio începuse din nou cam­
aproape nimic. Şi nici nu-mi imaginam . N u-m i pania îm potriva lui Pasternak, iar eu m-am gândit
aminteam să fi citit vreo operă literară în care să atunci cât de ciudat era să-l desparţi pe om de pro-
fie descris, chiar fugitiv, m ecanism ul statului: o pria-i artă. D upă scrisoarea primită din partea unei
şedinţă a C onsiliului de M iniştri al U R SS, sau a aşa-numite populaţii Qipştap, din stepă, spicherul
Biroului Politic, sau a serviciilor secrete. Discutasem a început să citească declaraţia clericilor din Taşkent.
o dată despre asta cu Anteos, la cafeneaua Praga, O şesime din populaţia lumii se afla din nou sub
şi el fusese de acord cu mine. imperiul urii. Pe întinderea aceasta se petrecuseră
D ar poate că nu e chiar aşa, mi-am spus ceva mai atâtea şi atâtea evenimente importante şi răsturnări
liniştit. Poate că există şi asemenea cărţi, dar n-am dramatice, comitete centrale fuseseră înlocuite în
dat eu de ele. Şi m i-am amintit că, în urm ă cu o întregime, se dăduseră lupte teribile pentru putere
săptămână, Şoghenţukov îmi dăduse o carte de-a între grupuri, avuseseră loc comploturi şi intrigi; şi
lui cu autograf, tradusă şi editată la M oscova. Oare nimic din toate acestea, absolut nimic, nu apăruse
unde pusesem cartea aia ? M-am ridicat ameţit şi am în paginile romanelor sau în piesele de teatru. In ele
răsturnat com plet sertarele noptierei, până ce am susurau romantic mestecenii, of, mesteacănul meu,
găsit-o. L a radio continuau acuzele. Trebuie că alb-alb, era mereu soare, la fel ca în ziua aceea, la
Şoghenţukov, fo st prim -m inistru, scrisese ceva Peredielkino.
despre stat, mi-am spus. Cu siguranţă că aşa e. M-am M -am ridicat din pat, m-am îmbrăcat şi am ieşit.
aşezat pe un colţ al patului şi, deşi aveam o durere N u ştiam ce să fac, aşa că am început să mă agit de

134 135
colo-colo. Becurile luminau slab coridorul, iar liftul atât de repede macazul. D upă un minut însă, eram
scotea din când în când un huruit domol. Am cio­ convins de contrariul, era im posibil ca Stullpans
cănit de câteva ori la uşa lui Stullpans, dar nu mi-a să nu fi sunat imediat o fată atât de frumoasă. Cu
răspuns nimeni. Unde s-or fi dus cu toţii? m-am atât mai mult cu cât o remarcase încă de atunci. N u,
întrebat. L a un moment dat am intrat iar în cameră nu avusese nici un motiv să amâne telefonul. Iar în
şi am rămas în picioare, cu mâinile pe lângă corp, privinţa scrisorii, a sentimentelor ei, a limbii ruse
ca un soldat, dinaintea radioului, aşteptând parcă vechi etc., acestea n-ar fi împiedicat-o deloc să alerge
o hotărâre a com pletului de judecată. Cam pania în braţele lui Stullpans, ba din contră, dacă vorbele
continua. Acum era citită o declaraţie cu nişte fraze ei din scrisoare erau adevărate, adică, dacă suferea
kilometrice, venită, cred, de la vânătorii de balene pentru mine într-o asemenea măsură pe cât declara
din Marea Nordului. N u peste mult timp am ieşit din acolo, atunci era clar că, primind vestea că eu păţi­
nou din cameră şi, în cursul peregrinărilor obişnuite, sem ceva (să-i fi spus, oare, idiotul ăla că murisem ?),
m-am oprit de trei ori dinaintea uşii lui Stullpans. deci, aflând despre catastrofă, ea ar fi lăsat totul
Unde o fi şi omul ăsta ? am auzit o voce dinlăuntrul deoparte şi ar fi alergat la el să afle amănunte. Da,
meu. Vocea venea din adânc, de foarte departe, dar da, am strigat aproape cu disperare. El i-a telefonat
o simţeam cum se apropie. C ând, pentru a patra şi ea s-a dus la întâlnire. Şi asta cu atât mai mult cu
oară, mâna mea a ciocănit involuntar în uşa aceea, cât în zilele acestea de iarnă, ascultând de dimineaţă
am înţeles că eu, fără să-mi dau seama, aşteptam până seara cam pania contra lui Pasternak, s-o fi
pe coridorul pustiu întoarcerea lui Stullpans din gândit la scriitori şi la lucruri triste.
oraş. U nde naiba o fi ? m -am întrebat din nou. N u trebuia să-l scap din ochi pe Stullpans, mi-am
Abulic, făcând-o însă pe indiferentul, am inventariat spus. Eram obosit. M -am mai învârtit vreo jumătate
în gând locurile unde s-ar fi putut afla şi abia după de oră prin cameră, după care m-am hotărât să ies
o vreme mi-am dat seama că teatrul pe care-1 jucam şi să mă calmez.
cu mine însumi era inutil, că mie de fapt nu-mi păsa Afară ningea. în jurul becurilor de pe stradă vân­
unde era Stullpans, la berăria Caucaz, sau la redacţia tul rece învârtea fulgii de nea într-un joc dantesc.
revistei Tutunul, sau la prânz cu H ruşciov, sau la M -am urcat în troleibuz şi am coborât în piaţa
dracu’, pe mine mă interesa doar să nu fie cu cineva, Puskin. Strada G orki arăta minunat ninsă. Am mers
si
> anume cu Lida. N u credeam s-o fi sunat asa > de pe jos până la Cafeneaua artiştilor şi am intrat să iau
repede şi cu atât mai puţin să se fi întâlnit cu ea. N u prânzul acolo. Să-i ia naiba pe amândoi, mi-am zis,
se poate, mi-am spus. Stullpans e un tip şovăielnic. m ult mai calm. Zăpada, vântul, strada ninsă îmi
Şi, în plus, după ce mi-a scris scrisoarea aceea atât absorbiseră din preaplinul sentimentelor. Adevărul
de romantică, n-o credeam pe ea în stare să schimbe e că toate îmi păreau acum mai simple. Ei erau aici,

136 137
în ţara lor, puteau să sc căsătorească, să facă şi câţiva Ceva s-a rupt pe nesimţite în mine, în mijlocul
plozi, în vreme ce eu eram tem porar. Cuvântul unei tăceri de mormânt. Asta c, mi-am zis. în piept
„tem porar“ îmi preluase toată încărcătura em oţio­ aveam un ghem dureros. N u mă puteam gândi la
nală de care mă lepădasem pentru a ajunge aici. nimic. Aveam pe limbă doar câteva particule: hm,
Temporar, am repetat. Cuvântul „tem porar“ mi s-a aţa deci etc. Ţin minte că, ori de câte ori trecusem
amestecat în cap cu numele lui Vukmanovici Tempo. prin asemenea experienţe, cuvintele mă părăseau aşa
Să-i ia dracu’ pe toţi, mi-am spus. Am comandat cum fuge vegetaţia din ţinuturile îngheţate şi rămâ­
încă un pahar cu vin şi, puţin mai târziu, plin de neau doar câteva particule, de parcă numai ele ar fi
exuberanţă, mă îndreptam spre staţia de troleibuz. putut suporta duritatea climei din sufletul meu.
— D ar chiar tu m i-ai... spus, a bâiguit el.
Cu siguranţă că ar fi vrut să sp u n ă: dar chiar tu
Când m-am întors la cămin, primul lucru care mi-a mi-ai dat-o, dar poate că i s-a părut cam brutală
sărit în ochi a fost lumina din camera lui Stullpans. exprimarea, ori chiar vulgară.
Am simţit o înţepătură în inimă. Acum nu mai bene- Com plet dezumflat, priveam tabloul de pe pere­
ficiam de ajutorul întinderii acoperite de zăpadă şi tele lui. Era un decor pe care-1 cunoşteam : castelul
m-am întristat. Am grăbit pasul şi i-am deschis uşa medieval leton Sigulde. Vara trecută fusesem acolo.
fără să mai bat. El fuma. — N u mi-ai spus chiar tu ? a insistat el.
— D a, i-am răspuns, sigur că da.
— Hei, i-am spus, încercând să-mi stăpânesc neli­
— Văd acum că regreţi, a zis el. Dar, dacă vrei...
niştea, unde ai fost ?
-C u m ?
Pe chipul lui lătăreţ de nordic stăruia un zâmbet
M i-am sim tit vocea tremurând, deşi încercam
vinovat, am estecat cu o expresie de mirare. Era
să mi-o controlez.
pentru prima oară când intram în felul acesta la el
— Dacă vrei t u ... deşi
> acum e târziu... s-a sfârsit.
>
în cameră, întrebându-1 răstit „hei, unde ai fost ?“ . N u înţelegeam nimic. C e anume se sfârşise?
— Ei ? am făcut eu. Chiar nu mai putea fi îndreptat nimic ?
— C um ? — I-ai spus că am murit ?
— Unde ai fost ? El şi-a înghiţit saliva.
El m-a privit cu ochii aceia albaştri, care păreau — C am asa » ceva.
puţin străini de pomeţii lui accentuaţi. — Am crezut că vei fi mai milos, am zis. (Acum,
— Acolo, mi-a răspuns în cele din urmă, cu aia. că am aflat adevărul, simţeam că-mi revine capa­
— Cu Lida ? citatea vorbirii.) Puţin mai milos, am repetat, dar
El a aprobat din cap, cu aceeaşi privire fixă. tu m-ai condamnat direct la moarte.

138 139
Ultimele cuvinte am încercat să le rostesc arbo­ El m-a văzut ceva mai liniştit şi a zâm bit vag,
rând o mină veselă. privind în altă parte.
— Păi chiar tu mi-ai spus, m-a contrazis el, ba — H m , a făcut, i-a părut foarte rău.
chiar era vorba de un accident de avion, ai uitat ? Fixa în continuare covorul, ferindu-se de privi­
— Culm ea! am izbucnit eu. Eram băut, nu te-ai rea mea.
prins ? — I-a părut foarte, foarte rău, a repetat. Extraor­
— D a ’ eu, nu eram şi eu băut ? a zbierat el. dinar de rău.
D e acum totul s-a sfârşit, mi-am spus. Acum, Ce chestie, să-ţi pară rău, să regreţi ceva în rusa
când ea mă ştie mort, nu mai e nimic de făcut. medievală, mi-am spus.
— Cel puţin să nu mă fi omorât de tot, am insistat — Chiar a şi plâns, a adăugat Stullpans, i-au dat
eu în final. L a urma urmei, ceva mai-nainte, când lacrimile.
îl întrebasem : „I-ai spus că am m u rit?“ , el îmi Am inspirat adânc, încercând să dau afară aerul
răspunsese: „C am aşa ceva“ . din plămâni fără zgom ot, ca nu cumva să se creadă
— Să mă fi rănit doar, i-am spus, scormonindu-1 că oftez. Simţeam că mi se luase o piatră de pe inimă.
cu privirea. Poate că, dacă n-ar fi fost chestia asta, ea n-ar fi avut
D e data asta el n-a mai răbdat. niciodată ocazia să plângă pentru mine. Pe neaştep­
— Eşti foarte ciudat, a răcnit la mine. Până la tate însă, am simţit un junghi în inimă. Scheletul mi
se lichefia, ca în pictura suprarealistă. O să plângi
urmă chiar tu m-ai băgat în toată încurcătura asta.
tu într-o bună zi pentru m ine... In urmă cu două
Eu n-am făcut în viaţa mea aşa ceva. Parcă aş fi
zile, dacă mi-aş fi închipuit aşa ceva, m-aş fi prăpădit
Cicikov. D ar n-aş fi făcut-o dacă fata nu mi-ar fi
de râs. Ah, porumbiţa mea plânsese. Lidocika fusese
plăcu t... cum se spune pe ruseşte când e vorba de
tristă. Ia te uită, ia te uită.
ceva afară din normal ?
Am făcut un efort supraom enesc să nu mă las
— Extraordinar.
copleşit, ba chiar am şi râs în hohote, plescăind din
— Da, extraordinar de mult. Asa.
limbă, lucru pe care-1 uram când îl vedeam la alţii,
Câteva secunde am tăcut amândoi. dar de la care nu m-am putut abţine. D e fapt, nici
Priveam vechiul castel leton de pe perete şi încer­ nu reuşeam să râd ca lumea. Dim potrivă, lucrurile
cam să-mi amintesc ceva din vara trecută, când fuse­ acestea mi se păreau din ce în ce mai barbare. Fără
sem în ţara lui Stullpans, dar vacanţa aceea era acum să-mi pot explica, simţeam o dorinţă ciudată să văd
foarte departe. pe cineva plângând pentru mine. O dorinţă de care
— N u-i nimic, am zis, ostenit. Şi ea cum a reac­ nu ştiusem nici eu. M ai pustiitoare decât setea
ţionat ? l-am întrebat mai apoi. beduinilor în plin deşert. In aceşti ultimi doi ani,
140 141
ne-am tratat iubitele cu o indiferenţă brutală, am singură spre aparatul de radio. Campania era în toi.
fost cu ele la teatru, la cafenea, prin trenuri de noapte, Erau aceleaşi acuze, dar frazele rostite de spichcr
am dansat, ne-am sărutat, ne-am culcat cu ele fără aveau un ton mai grav. Se simţea de la o poştă că
să rostim niciodată cuvântul „te iubesc“ , şi asta astăzi se va trece la o fază nouă. Cu siguranţă că totul
pentru că ni se părea demodat, ba chiar în ultima fusese calculat cu cea mai mare precizie. M aşina
vreme înlocuisem cuvântul „liubliu“ cu „seksiu“ , uriaşă a propagandei sovietice lucra fără întrerupere.
lucru de care eram extrem de m ândri. A stfel că
La noi la institut era o agitaţie neobişnuită. Urmele
inventaserăm multe prostioare şi făcuserăm o mul­
beţiei de duminică, feţele buhăite şi ochii încercănaţi
ţime de năzbâtii, alergând încotro vedeam cu ochii,
dispăruseră definitiv de pe chipurile cursanţilor. Pe
de la berărie la dans şi de acolo la schi, mereu încân­
taţi de ceea ce făceam şi al naibii de inconştienţi. Şi ele puteai citi acum o severitate de rău augur.
uite aşa, în cursul acestei lungi peregrinări prin In timpul celei de-a două pauze, pe uşă a fost lipit
deşert, încetul cu încetul, pe nesimţite, dar inevitabil, un anunţ care ne convoca în acea după-am iază la
ni se făcuse dor de câteva lacrimi. Iar ele veniseră, un miting foarte important. A poi s-a zvonit că la
în sfârşit. N o ro c cu m oartea mea, care eliberase miting vor participa cei mai cunoscuţi scriitori ai
două-trei picături cristaline. Uniunii Sovietice, ba chiar se spunea că vor veni şi
— Eşti ciudat rău de tot, mi-a spus Stullpans. preşedinţii breslelor scriitoriceşti din celelalte ţări
Uite că ea îi iubea mai mult pe morţi, decât pe socialiste, chemaţi de urgenţă la M oscova cu prilejul
vii. Aşadar, consolarea lui nu fusese inutilă. acestui eveniment.
— Eşti într-adevăr ciudat, a repetat Stullpans. La între timp, în institut erau redactate declaraţii
început, când ai intrat, erai ca un nor de furtună, iar şi trimise la presă, la radio şi televiziune. Taburokov
acum eşti chiar vesel. Ştii că schimbarea atât de bruscă
trimisese la paisprezece ziare şi reviste. într-una din
a stării sufleteşti e unul dintre primele simptome ale
ele, Pasternak era caracterizat, printre altele, chiar
nebuniei ?
şi drept duşman al popoarelor arabe. O sută nouă­
D ar eu am continuat să-l privesc în ochi.
— Chiar că sunt nebun, dacă am făcut ceea ce am sprezece cotidiene şi şaptezeci şi patru de reviste
făcut, i-am zis. publicaseră, în a doua zi a campaniei, editoriale, arti­
cole, declaraţii si comunicate contra lui Pasternak.
Se aştepta ieşirea la rampă a altora, a săptămânalelor,
Dimineaţa următoare a fost la fel de mohorâtă a bilunarelor, iar mai târziu a revistelor lunare, a celor
ca şi toate celelalte dimineţi din săptămâna aceea, ştiinţifice, a trimestrialelor, a manualelor bilingve
îndată ce m-am ridicat din pat, mâna mi s-a întins etc. etc.

142 143
— în seara asta se aşteaptă ca el să refuze Premiul nici şuşoteala oam enilor n-ar fi fost în stare să
N obel, a zis Maţchiavicius. D acă nu o face până la învingă liniştea aceea. Din contră, zgom otele rare
opt seara, de mâine campania va fi şi mai dură. de scaune sau murmurul oamenilor făceau ca totul
— Poate fi şi mai dură decât atât ? a întrebat careva. să pară mult mai solemn.
— Se spune că la ora două se va duce la Pere- Rămăsesem nemişcat la intrare, neştiind ce să fac,
dielkino, la el, însuşi patriarhul literaturii sovietice, când am sim ţit că dintr-un colţ cineva îmi făcea
Kornei Ciuhovski, pentru a-1 convinge să renunţe semne. Erau cei doi Şota, M aţchiavicius şi K ur-
la premiu, a urmat Maţchiavicius. ganov, aşezaţi unul lângă altul. Am trecut prin mul­
— Şi dacă n-o să renunţe ? ţime şi, deşi erau înghesuiţi, mi-au făcut şi mie loc.
— Atunci facem mitingul. U n rând mai în faţă şedeau cei din grupul Karakum,
— Ce scop are mitingul ăsta ? în vreme ce undeva, pe o latură, am zărit obrajii
— Am impresia că la miting se va trece la o altă cărnoşi ai uneia dintre „virginele Bielorusiei“ .
fază a presiunilor, a treia. — C e faci ? m-a întrebat cineva în şoaptă.
— D e unde ştii tu, Maţchiavicius, toate astea ? A m ridicat din umeri. în jurul nostru era o
— Le ştiu, i-a întors-o Maţchiavicius, uite că le ştiu. asemenea atm osferă, că nu-ţi ardea defel să pui
— Şi dacă nici după faza asta nu renunţă, ce se va întrebări prea personale. Părea că în sala aceea sum­
întâmpla ? Există şi faza a patra ? bră toate discuţiile trebuiau să evite propria per­
— A, nu, prietene, l-a întrerupt Maţchiavicius, soană, să aibă referiri generale, să se desfăşoare în
de data asta nu mai scoţi nimic de la mine. D oar termeni impersonali şi pe cât posibil în cor, ca în
n-oi fi prost să vorbesc şi despre faza a patra. Fiu- teatrul antic.
fiuuu, a fluierat el, faza a patra, hm, b rr... Acum, că găsisem un loc, am început să privesc
D upă care ne-a întors spatele şi a intrat în mul­ curios în jur. în afara studenţilor şi a profesorilor din
ţime, cu un zâmbet sardonic pe faţă. institut, veniseră mulţi scriitori cunoscuţi. Aproape
toate rândurile din faţă fuseseră ocupate de scriitorii
mediocri. A şa îi văzusem mereu, în primele rânduri,
M itingul avea loc în sala de la prim ul etaj al strânşi umăr lângă umăr, prezenţi peste tot şi uniţi.
institutului. Când am intrat, nu mai era nici un loc Ei fuseseră primii care-1 idolatrizaseră pe Stalin, apoi
liber. Afară începuse să se însereze şi lumina moale îl abandonaseră pentru H ruşciov, iar a doua zi, cu
a zilei ce se sfârşea intra prin ferestrele înalte, scli­ aceeaşi uşurinţă, l-ar fi părăsit pe H ruşciov pentru
pind pe lam padarele de bronz, care, cine ştie de un alt lider de partid.
ce, nu fuseseră încă aprinse. Sala plină aştepta în într-un colţ, undeva în fundul sălii, într-un grup
tăcere. N ici zgomotul de scaune târâte de colo-colo, ceva mai retras, mi s-a părut că-1 văd pe Paustovski.

144 145
Poate că era opoziţia tăcută sau un grup de scriitori toate republicile, majoritatea oameni în vârstă. Unii
de origine evreiască, nu mi-am dat prea bine seama, dintre ei publicau de patruzeci de ani trilogii, cinci
în sală era din ce în ce mai întuneric. în fine, cineva aveau, din câte-mi amintesc, cuvântul „pământ“ în
şi-a amintit să aprindă luminile. Lămpile au alungat titluri, iar doi erau chiori. Mi-am amintit de visul
imediat slabele sclipiri venite de afară şi au umplut ciudat al lui Kornei Ciuhovski, dar nu puteam să râd.
sala cu o lumină ce-mi amintea de Ladonşikov: plină — Tovarăşi, ne-am adunat astăzi aici...
de solemnitate şi vigilenţă. Primul lucru care-ţi sărea C el care a deschis discuţiile a fost Serioghin,
în ochi imediat după aprinderea luminilor era masa directorul Institutului Gorki. I se citea în ochi, ca
lungă a prezidiului, acoperită cu o pânză roşie. Câte de obicei, aceeaşi răutate prost disimulată. în dreapta
o vază de porţelan la fiecare capăt şi un buchet de lui se afla D ruzin , delegat din partea conducerii
flori la mijloc îi dădeau un aspect mortuar. Mi-am Uniunii Scriitorilor. Era complet cărunt, dar capul
amintit de hârtiile lipite pe pereţii apartamentului lui masiv transmitea, datorită fălcilor de răpitor, o
părăsit unde citisem din Doctor Jivago. Poate că nu asemenea agresivitate, încât părul lui alb părea ireal.
era întâmplătoare asemănarea lor cu pânzele cu care — Deci, ne-am adunat aici pentru a condamna,
se acoperă sicriul. pentru a ...
— C um e cu faza a treia ? l-am întrebat în şoaptă în vocea lui Serioghin era acelaşi am estec de
pe Maţchiavicius. Se va trece la ea ? răutate şi încrâncenare pe care puteai să i-1 surprinzi
— H ab ar n-am, mi-a răspuns el tot în şoaptă, în ochi, în liniile costumului, în mişcările mâinilor,
poate da, poate nu. Treaba e că boşorogul acela de una dintre ele fiind înlocuită cu o proteză neagră de
C iu h ovsk i... cauciuc. Când l-am văzut prima oară, mi-am închi­
— Despre el voiam să te întreb, a făcut ceva ? puit că şi-o pierduse în război, asta până ce M aţ­
— N -a făcut nimic, a continuat Maţchiavicius. Se chiavicius mi-a spus că i se uscase, încetul cu încetul,
spune că a ajuns la ora două la Peredielkino, la vila în timpul celui de-al treilea cincinal...
lui Pasternak, dar acolo a uitat de ce venise, după ce Cuvântarea lui Serioghin a fost scurtă. D upă el
a băut cu ăla un pahar de ceai, a adormit pe o canapea. s-a ridicat Druzin. Acesta a vorbit la fel de scurt şi
M i-a venit să râd, dar în clipa aceea sala a fost nici una dintre vorbele spuse de el nu avea vreo
străbătută de un fior. L a masa lungă din faţă şi-a legătură cu părul lui alb. C a de obicei, totul la el
făcut apariţia prezidiul întâlnirii. Când cei dintâi venea din fălcile late.
membri ai prezidiului luau loc pe scaune, ultimii — Acum să te ţii..., mi-a şoptit Maţchiavicius,
înaintau cu greu prin sala plină, cu mişcările spas­ când D ruzin a sfârşit.
modice ale unui miriapod. Prin sală erau şoptite, Şi într-adevăr, im ediat după el s-au ridicat în
la ureche, numele lor. Fuseseră invitaţi scriitori din aer zecile de mâini ale celor care cereau cuvântul.

146 147
încă din primele minute s-a văzut că cei din pre­ Mi-am zis că niciodată nu-mi trecuse prin cap să
zidiu, cum se proceda de obicei în asemenea mă întâlnesc cu vreo fată în timpul unei campanii.
momente, îi alegeau pe vorbitori după vârstă, naţio­ Taburokov a spus ceva deosebit, pentru că sala
nalitate, republicile din care proveneau, aşa încât să a râs în surdină.
fie cât mai diferiţi. Ladonşikov a fost unul dintre Să te întâlneşti cu o fată într-un asemenea moment,
primii care au luat cuvântul. C u o voce specială, mi-am zis, sau într-unul asem ănător, cum ar fi o
solemnă, dar şi sonoră (voce partinică, zicea Maţchia- epidemie, de exemplu, trebuie să fie ceva de neuitat.
vicius), aşadar cu o voce pe care plămânii şi corzile D upă doi-trei studenţi din primii ani, au vorbit
lui vocale o puteau produce doar în astfel de ocazii, unul după altul Iuri Goncearov şi Abdullahanov.
în liniştea generală, el a cerut expulzarea lui Pasternak Iar după ei i s-a dat cuvântul lui Anatoli Kuzneţov.
de pe pământ sovietic. Mi s-a părut că văd pletele blonde ale Irei Eme-
— A sta e faza a treia ? l-am întrebat, la ureche, lianova în spatele lui Paustovski. Lângă ea stăteau Iuri
pe Maţchiavicius. Pankratov şi Vania Harabarovin, primul înalt, cu nişte
El a dat din cap că da. mişcări ţepene ca de robot, celălalt scund şi urât.
— Dacă până la ora opt seara Pasternak nu renunţă — Şi eu mă uit tot într-acolo, mi-a spus Maţchia­
la premiu, atunci... vicius la ureche. Ştii, ăia doi sunt oamenii lui Pasternak.
T oţi cei care au luat cuvântul după Ladonşikov Ascultă tot ce se vorbeşte despre el, apoi dau fuga
i-au susţinut propunerea. Tocmai vorbea unul dintre şi-i raportează.
cei doi Şota, când brusc mi-am adus aminte că nu-1 — H m , am făcut, neştiind ce să răspund.
văzusem pe Stullpans. Din toate direcţiile, mâinile — O are o să ia cuvântul si Evtusenko ? a întrebat
continuau să se ridice cu zecile. cineva în spatele nostru.
— L-ai văzut pe Stullpans ? l-am întrebat pe — Evtusenko n-are principii, a zis Maţchiavicius.
Maţchiavicius. Să nu vă mire dacă o să ceară şi el cuvântul.
— N u , mi-a răspuns el. Chiar aşa, unde o fi ? — A, da ? m-am prefăcut surprins. Adevărul e că
L a tribună se afla acum una dintre „virginele despre Evtusenko îm i ajunseseră la urechi toate
Bielorusiei“ . laudele şi toate acuzele posibile.
N ici pe Anteos nu l-am văzut în sală. în timpul acesta, cineva de la prezidiu a strigat:
— începe grupul din K arakum . A cum să vezi — Are cuvântul tovarăşul Maţchiavicius.
> j

ciudăţenii. Acesta m-a privit o fracţiune de secundă, apoi a


Era clar. în timpul mitingului, Stullpans se întâl­ sărit în picioare şi a pornit-o spre tribună.
nea cu Lida Snieghina. „Să ne vedem o clipă, apoi lumea n-are decât să
Vorbea Taburokov. se prăbuşească“ , am recitat în gând două versuri din
148 149
D e R ad a1. în rom anul lui, cei doi îndrăgostiţi se H ruşciov se spunea însă că în ultimul timp fusese
întâlneau în timpul unui cutremur. în conflict cu scriitorii şi deci de la el nu se aştepta
L a tribună continuau discursurile. în sală s-a nimeni la nimic bun.
auzit un murmur stins. Pasternak o porneşte prin între timp, valuri de ger se abăteau asupra unei
tundră, mi-am zis. Vorbea Kiuzengheş. M oscove îngheţate. Din când în când, vântul con­
Poate că cei doi, Stullpans şi Lida, ascultau toate tinental se auzea urlând înăbuşit din toate direcţiile:
acestea la un radio, undeva într-un bar. Privindu-se dacă erai la Butirski, aveai impresia că urlă departe,
în ochi şi vorbind despre mine. la Ostankino, iar dacă erai la Ostankino, ţi se părea
Vocea şuierătoare a lui Kiuzengheş, sporită la că vântoasele cutreieră centrul şi marile bulevarde.
dimensiuni înfricoşătoare de microfon, acoperea tot în acest decor îngheţat, Stullpans continua să se
zgom otul din sală. întâlnească cu Lida. Uneori îmi povestea ce vorbeau
Fireşte că vorbeau rar despre mine. Ea îi iubea despre mine, lucru care îmi provoca un sentiment
pe scriitorii care nu mai erau în viaţă. N u eram şi sumbru. încălcând legile firii, el trecea dintr-o reali­
eu unul dintre ei ? Eram din nou pe acelaşi cal, mortul tate în alta si-m i aducea ecourile m orţii. Lucrul
şi cel viu, ca-n vechea legendă. D oar că acum eram acesta era ilogic, deoarece aceste ecouri sunt un mister
trei: ei doi, viii, şi al treilea, cel dispărut din viaţă, pentru oricine. Şi totuşi, exista cineva în lumea asta
adică eu. pentru care eu eram mort şi, într-o anumită măsură,
ceva din mine era într-adevăr mort. O m ul acesta
era singurul depozitar al nefiinţei mele. Lida, căci
Cam pania continua. N u se ştia cu exactitate ce despre ea e vorba, era piramida mea, mausoleul care
se întâmplase după întâlnirea de la Institutul Gorki, adăpostea sarcofagul meu. Ea îmi deregla toate rela­
unde se ceruse expulzarea lui Pasternak de pe pământ >
ţiile dintre fiinţa si nefiinţa mea. Când se întorcea
5 > y

sovietic. Unii spuneau că scriitorul trimisese deja de la întâlnirile cu ea, aveam senzaţia că Stullpans
o telegramă urgentă la Stockholm, în care declara vine din lumea de dincolo, coborând de la etajele ei
că renunţă la prem iu. Alţii susţineau că era încă superioare, dintr-un alt timp, că ziarele lui erau din
nehotărât. în cercurile cele mai apropiate autorului, viitor, din arhive, iar în ele puteai găsi despre mine
deci si cele mai credibile, se şuşotea că Pasternak îi ceva inedit, pentru că nimeni, niciodată, nu trăise
adresase o scrisoare lacrim ogenă lui H ruşciov şi simultan în două realităţi, aşa cum trăiam eu acum.
că soarta lui atârna acum de reacţia acestuia. Despre U neori aveam impresia că moartea se răspândea
şi în ochii lui Stullpans. în câteva rânduri, când
1Jeronim De Rada - poet clasic italo-albanez (1814-1903). încercase să-mi vorbească, îl întrerupsesem : „D es­
(N. tr.) tul“ . în zilele acelea, la un miting îndreptat împotriva

150 151
lui Pasternak, am cunoscut-o pe Alia Graciova, o vom mai vorbi despre ele ? E aşa o bulibăşeală acum
fată veselă, care iubea nespus de mult teatrul. Ori în Uniune, c ă ...
de câte ori crainicii de la radio anunţau, după pro­ între timp, presa scrisă, radioul şi televiziunea
gramul muzical, reluarea campaniei, ea mă lua de continuau să-şi verse veninul. D octore... doctore...
mână şi-mi spunea: „H ai să plecăm de aici“ . Sub biciul vânturilor continentale, pământul sovietic,
D ar campania era pretutindeni şi nu puteai scăpa în mare parte acoperit de zăpadă, părea că-şi aşteaptă
nicăieri de ea. Era chiar şi în noi. Povestindu-m i medicul. D o c to r e ... d o cto re ... C ând şi când, la
despre familia ei, Alia îmi spunea volens-nolens şi orele târzii ale nopţii sau în zori, strigătul acesta
despre discuţiile care aveau loc la cină pe tema semăna cu geamătul unui bolnav care aşteaptă, cău­
premiului lui Pasternak. Cel mai îndârjit împotriva tând cu privirea în jurul lui, sosirea unui doctor care
scriitorului era unchiul ei. nu mai venea.
— D ar mi-ai spus că a făcut carieră în timpul lui
H ruşciov, am întrerupt-o eu.
— D a, mi-a răspuns ea. El este un hruşciovian Cam pania s-a întrerupt tot aşa de brusc precum
convins şi un antistalinist la fel de convins. începuse. D e dim ineaţă, spicherii au început să
— Atunci cum de e posibil ? transm ită ştiri despre succesele colhoznicilor de
E a mă privea cu blândeţe, fără să înţeleagă ce dincolo de U rali, despre o nouă hidrocentrală din
mi se părea mie imposibil. Atunci am încercat să-i Siberia, despre festivalurile artistice din republici,
explic mai în amănunt. case de odihnă, capturi record ale pescarilor, despre
— U nchiul tău vorbeşte cât se poate de urât tinerii entuziaşti din stepele de pe Volga, dar nici
despre Pasternak, aşa e ? un cuvânt despre Pasternak.
Alia a dat din cap că da. în ziare şi la televizor, acelaşi lucru. Pe stradă, în
— La fel şi despre Stalin, nu ? troleibuz, pe coridoarele institutului nostru, la fel.
— Da, a spus ea mirată. Cu douăsprezece ore în urmă, numele lui era rostit
— L a rândul lui, Pasternak nu face economie de cu scârbă şi indignare, iar acum toată lumea părea
invective când e vorba despre Stalin. Prin urmare, să-l fi uitat.
unchiul tău şi Pasternak au aceeaşi părere despre — C e să fie asta? l-am întrebat pe Anteos. N u
Stalin, nu-i aşa ? Atunci, pe baza acestui silogism cumva o fi faza a patra a lui Maţchiavicius ?
simplu, unchiul tău şi Pasternak n-ar trebui să se — N u se ştie, mi-a răspuns Anteos. Poate că atât
urască reciproc, ci din contră. a trebuit să fie.
— Oho, a făcut ea. Eu nu înţeleg lucrurile astea — Cum ? D e ce atât şi nu mai mult sau mai puţin ?
şi nici nu vreau să le înţeleg. N u mi-ai prom is că nu H ai, zi-mi ce crezi tu de fapt.

152 153
Pe coridor, la cuiere, pe scări ori prin curte, nici tovarăşului de alături. Privirile, obrajii, frunţile, totul
un cuvânt. într-un rând am vrut să-l întreb pe ajunsese la incandescenţă şi nimeni n-ar fi putut
M aţchiavicius: nu cumva asta e faza a patra ? D ar prevedea când şi cum aveau să se sfârşească toate
apoi m-am răzgândit. îmbulzeală mare la intrarea astea. Serioghin făcea din mână, ca şi când ar fi sp u s:
în sala de festivităţi, unde, parcă spre a se face uitat gata, emoţii atât de puternice... la vârsta a sta ... Cu
mitingul anti-Pasternak, avusese loc o întâlnire entu­ un rând mai în spate, Şakenov îşi începuse între timp
ziastă cu marea prietenă a Uniunii Sovietice, poeta balada eroică, „virginele Bielorusiei“ îşi ştergeau
ceyloneză Andriamampandri Racifandrihamanana, ochii, în vreme ce, în stânga mea, Anteos şuiera ceva
iar acum era aşteptată cu sufletul la gură sosirea printre dinţi. Cuvintele lui păreau să vină de foarte
marelui conducător revoluţionar comunist algerian, departe. „E o mare minciună, crede-mă. Eu ştiu bine
Larbi Buhalin. ce se întâmplă. D e ani de zile ăla n-a mai călcat prin
Toată lumea încerca să uite de ultimul miting. Pe Algeria. Iar piciorul şi l-a rupt cu o lună în urmă,
pereţi fuseseră arborate slogane despre prietenia la schi, în împrejurimile Moscovei. Şi l-a rupt la schi,
sovieto-algeriană. M ătasea roşie de pe masa prezi­ m i-a spus un grec de-al meu care are casa lângă
diului sclipea sărbătoreşte. Pe pânza purpurie a vila escrocului ăsta. A mincinosului ăsta, pricepi ?
bannerelor, alături de cuvintele „U R S S “ şi „A lge­ A măscăriciului ăsta.“
ria“ , mai puteai citi „eroică“ , „sânge“ , libertate“ , La finele mitingului am plecat împreună cu Anteos.
„bom bă“ şi „steag“ . Centrul de radioficare transmi­ Stullpans nu se vedea pe nicăieri. „H m , halal revo­
tea marşuri revoluţionare. luţionar,“ pufnea din când în când Anteos. Eram
în cele din urmă, el a intrat în sală salutând cu nervoşi amândoi. „Acolo, în Algeria, bubuie puşca“ ,
mâna, însoţit de aplauze frenetice, zâm bitor, cu nu se mai oprea Anteos, „iar acest neisprăvit aşteaptă
priviri scânteietoare, eroul pozitiv, care vine direct sfârşitul războiului ca să se întoarcă şi să ia puterea.
din focul luptei, din legendă... în timp ce se apropia Şi să-i ofere apoi Algeria Uniunii Sovietice, în semn
fără grabă de tribună, aplauzele n-au mai contenit, de recunoştinţă pentru vilă şi pâslarii călduroşi. Of,
în momentul în care Larbi Buhalin se pregătea să nu mai po t.“
urce treptele podium ului, Serioghin şi încă unul N iciodată nu-1 mai văzusem pe Anteos atât de
au încercat să-l ajute şi atunci întreaga sală a obser­ furios. în vreme ce vorbea, se contorsiona din tot
vat, în entuziasmul general, că avea un picior ţeapăn. trupul, ca şi când ar fi fost chinuit de vechile răni.
A fost suficient pentru ca aplauzele să intre într-o Şi poate că-1 chinuiau într-adevăr.
nouă fază (a patra), dincolo de care nu mai puteau — C ontinuă pregătirile pentru plenara aceea ?
fi decât uralele. Ochii tuturor erau învăluiţi în aburi; l-am întrebat ca să schimb subiectul.
trăgând aer în piept, sim ţeai cum inspiri halena — C e plenară ?

154 155
A trebuit să treacă un minut ca să înţeleagă despre Bătea un vânt uscat, care biciuia ramurile goale
ce era vorba. ale arborilor. Şuieratul lui părea că spune: a fost
— Aha, a făcut în cele din urmă. Da, da. Subco­ odată ca niciodată, v niekom ţarstve, v niekom
misiile lucrează zi şi noapte. gosudarstve ...
Subcomisiile lucrează zi şi noapte, am repetat în Mergeam tăcuţi în urma sicriului învelit în pânză
sinea mea. De ce mă ţii sub tensiune, înţeleptule grec ? liliachie al bătrânei povestitoare, autoarea basmelor
N e-am despărţit la N ov o slo b o d sk aia. M -am în care sunt descrişi eroii mitologiei slave, ori zeii
hotărât să merg pe jos până la Butirski H utor. Era vechilor sciţi, ori poate şi capul acela imens care-şi
o zi cenuşie, blocurile identice se înşirau la nesfârşit umflă obrajii suflând peste întinderea stepei.
în faţa mea, cu puzderia lor de ferestre închise ase­ A fost odată ca niciodată... jill bâll... Nicicând
menea unor ochi înşelători. Am traversat Suşiovski o operă literară nu ar fi putut avea o intrare mai
Vallin, dar până la cămin mai aveam destul. Pe triumfală în conştiinţa oamenilor ca aceste câteva
acoperişuri, sutele de antene TV păreau bastoanele cuvinte. A fost odată ca niciodată... Nimeni, nici o
unor bătrânei furioşi. în urmă cu patru zile, peste generaţie umană nu le poate evita... A fost odată un
ele căzuse, ca o zăpadă cenuşie, numele lui Pasternak. străin, care a cunoscut-o pe rusoaica Lida Snieghina.
A m lăsat în urm ă staţia Saviollovski, regretând Şirul lung de oameni s-a oprit în cele din urmă.
amarnic că nu urcasem în troleibuz. Peste drum, Stullpans lipsea şi acum. Aşa de tare să-l fi înnebunit
muncitorii demolaseră o clădire veche şi acum bul­ fata aia ? m-am întrebat. Peste marmura mormin­
telor, peste bronzul crucilor şi peste pomii dezgoliţi
dozerele îndepărtau molozul.
vântul continua să murmure cuvintele cunoscute.
Ce săptămână urâtă, mi-am zis, privind stâlpul
A fost odată ca niciodată... jill bâll. Cuvintele păreau
de beton pe jumătate distrus din faţa mea, în vârful
că ies direct din plămânii bătrâni ai plan etei... A
căruia câteva fiare ruginite aduceau cu un smoc de
fost odată ca niciodată un stat uriaş, care se numea
păr zburlit de vânt. Am făcut câţiva paşi mai departe,
Uniunea Sovietică...
după care am întors capul şi am mai privit o dată
stâlpul acela de beton. C e stâlp nebun, mi-am zis.

Săptămâna s-a încheiat cu decesul cunoscutei şi


iubitei povestitoare Akulina. Deşi analfabetă, fusese
admisă de mult ca membru în Uniunea Scriitorilor
Sovietici, aşa încât întregul institut Gorki a luat parte
la înmormântarea ei, la N ovodieviceski Manastir.

156
— Destul, Kolea, l-a tras un coleg de mânecă. Hai
mai bine să ne vaccinăm.
— Kurganov are dreptate, a spus Maţchiavicius,
apărut acolo ca din senin. Prea ne-am împrietenit
5 cu Indirele şi cu Brahmaputrele astea.
Cineva a râs.
— Ehei, a urmat Maţchiavicius, aşa e lumea asta.
Bine cu unii, rău cu alţii...
Spunând aceasta, m-a privit cu coada ochiului,
U n pictor moscovit, abia întors cu avionul din
dar eu nici n-am clipit. Stăteam mai departe încre­
India, a adus variola la M oscova. în timpul cere­
menit dinaintea afişului, citind cu gândul aiurea,
moniei de înmormântare a unei prinţese indiene la
poate pentru a zecea oară, cele câteva rânduri ale
Delhi, artistul, încercând să facă câteva schiţe rapide,
textului. Am simţit un gol imens în coşul pieptului,
s-a apropiat mai mult decât trebuia de sarcofag şi
în apropierea diafragmei. N u era pentru prima oară
a fost infectat.
când auzeam asemenea aluzii în ultimele zile.
Pictorul a murit imediat ce a ajuns la M oscova
în vreme ce mergeam împreună cu un grup de
şi acum se aştepta să li se întâm ple la fel tuturor
prietenilor şi rudelor cu care intrase în contact. colegi spre clădirea în care se făcea vaccinarea, l-am
Dimineaţa devreme, la recepţia căminului nostru zărit din nou pe Maţchiavicius şi am grăbit paşii să-l
fusese lipit un afiş mare, în care se anunţa vaccinarea ajung din urmă.
obligatorie contra variolei a populaţiei din Moscova. — Maţchiavicius, i-am zis, prinzându-1 de braţ,
T ot acolo erau anunţate punctele în care se făcea puţin mai-nainte ai spus ceva ce mi-a părut că are
vaccinarea, precum şi măsurile care se luau îm po­ legătură cu mine sau, ca să fiu mai exact, cu ţara mea.
triva celor care, în interval de patruzeci şi opt de Te rog, ca şi coleg... dacă ai auzit ceva... să-mi spui.
ore, nu se prezentau să fie vaccinaţi. El m-a privit cu ochii ieşindu-i din orbite.
In faţa afişului se strânseseră câţiva studenţi. — N u ştiu nimic, a spus pe nerăsuflate, am făcut
— A şa ne trebuie, a m urm urat printre dinţi doar o glumă.
Kurganov, că prea mult ne-am împrietenit cu indi­ — A ia n-a fost o glumă, l-am contrazis. D acă
enii ăştia. nu vrei să-mi spui, e treaba ta, dar aia n-a fost deloc
— Cum, din India a venit epidemia ? a întrebat unul. o glumă.
— D a’ tu de unde crezi ? i-a întors-o Kurganov. — Ba chiar o glumă a fost, a repetat el.
D in Germania Occidentală ? Am făcut o bucată de drum fără un cuvânt.

158 159
— în cazul ăsta, scuză-mă, i-ain zis apoi şi am tot misterul din vorbele lui Anteos despre sosirea
luat-o la picior, lăsându-1 în urmă. lui Vukmanovici Tem po la M oscova, despre eveni­
Câteva secunde mai târziu l-am auzit gâfâind în mentele de la Bucureşti sau despre subcomisiile care
spatele meu. pregăteau Plenara de la M oscova mi se dezvăluia cu
— Aşteaptă, mi-a spus, cu siguranţă tu crezi acum repeziciune.
că noi ştim ceva, că urzim ceva împotriva ta, deşi îm i vedeam respiraţia îngheţând într-o fracţiune
eşti străin şi singur aici, bla-bla-bla. A şa e ? a urmat de secundă si > nu m-as> fi mirat ca ea să cadă si
■> să se
apoi pe un ton plin de compasiune. spargă în mii de cioburi strălucitoare. N u eram nici
Adevărul este că avea dreptate, dar n-am întors trist, nici vesel. M ă străbăteau frisoane şi lumina
capul să-i răspund, pentru că eram extrem de afectat. pâlpâitoare din jur îmi anihila orice altă senzaţie.
— Ia ascultă, mi-a zis pe acelaşi ton, tu ştii că eu Simţeam că-mi pierd echilibrul. Mâinile şi picioarele
nu sunt una dintre javrele alea, ca Iuri Goncearov, mele căpătaseră proprietatea de a se rupe şi a se
Ladonşikov, curvele alea virgine sau mai ştiu eu lipi la loc fără nici un efort, într-o alcătuire incre­
care. Apoi, tu ştii că nu prea-i am la ficaţi pe ruşi. dibilă: cu un ochi, sau chiar cu amândoi, printre
Dacă aş fi ştiut ceva, ţi-aş fi spus din primul moment. coaste, cu plămânii lipiţi de braţe, ca nişte aripi.
Mă jur că nu ştiu nimic exact... poate doar că aseară, C a orice lucru neobişnuit, toate acestea aveau o
când beam un păhărel la Aragva, un tip pe care nu-1 frumuseţe enigmatică. Lumea în delir. Ziarele, radioul.
cunoşti a spus, suflând în ciorbă: „Ciorba e fierbinte, Senzaţie. G roaza şi farmecul despărţirii. M ă învâr-
dar cu Albania o să ne răcim“ . Am încercat de câteva tejeam printre ele purtat de un vânt nebun. Gâtul
ori să scot ceva de la el, dar a fost imposibil. Acum îmi era apăsat de o strânsoare furibundă. Apoi, ca
mă crezi ? în visele în care simţi că zbori, am zărit sub mine
Tăceam în continuare, fără să-l mai ascult, pământul reavăn, câteva vagoane încărcate cu mine­
întrebându-mă în sinea mea: oare să fie adevărat? reu de crom , aşa cum vedeam mereu în gara de
— Şi apoi, ca să fiu sincer, mi-a şoptit Maţchia- mărfuri de la Durres, duminicile, când mergeam cu
vicius, luându-m ă pe după um ăr, nu are oricine prietenii la plajă, butoaiele cu smoală, care, uneori,
şansa să se răcească cu noi. Ehei, a oftat, eu, ca când vapoarele întârziau să le încarce, se ridicau spre
lituanian, o ştiu, dar nu mă obliga să spun mai multe. cer ca nişte munţi întunecaţi.
Si dintr-odată mi-am dat seama că Matchiavicius T otuşi, mă zgâlţâiau în continuare frisoanele.
spunea adevărul. în această dimineaţă rece, printre Evenimentele din Ungaria, 1956. Conferinţa de la
cei care se grăbeau să se vaccineze îm potriva epi­ Tirana, unde s-a luat atitudine împotriva sovieticilor,
demiei îngrozitoare adusă la M oscova de la fune­ pentru prima oară.
raliile prinţesei indiene, am avut convingerea că — Eşti complet bulversat, mi-a spus Maţchiavicius.

160 161
Va fi criză economică, poate chiar blocadă. Ori şi intrau în vorbă cu trecătorii care se perindau pe
mai rău. Capul m itologic slav îşi va umfla obrajii acolo. M-am oprit şi eu în câteva rânduri, cu speranţa
şi va trimite un vânt turbat spre ţara mea. că vreunul dintre ei avea să spună din nou ceva
— N u trebuia să-ţi spun, mi-a mărturisit Maţchia- despre prietenia cu India şi, neapărat, despre răcirea
vicius, de lângă mine. relaţiilor c u ... c u ... o altă ţară.
Capul acela înfricoşător, iţit parcă din pământ în Anteos lipsea din institut. în absenţa lui, n-aveam
m ijlocul stepei, rotund cum apărea în imaginaţia pe cine să întreb deschis despre ceea ce auzisem,
mea, semăna acum perfect cu capul lui Hruşciov. drept pentru care mi-am pus paltonul şi am plecat.
— Num ele, prenumele şi data naşterii, am auzit Afară era ger. Mergeam cu gândul aiurea pe trotua­
vocea unei infirmiere. rul din dreapta al străzii Gorki. Afişele cu variola
Eram în faţa mesei unde se făcea vaccinarea. în albeau pereţii caselor. Le priveam din când în când,
jurul meu era multă gălăgie şi vânzoleală. Maţchia- ca şi cum m-aş fi aşteptat să descopăr alt text. Alt
vicius dispăruse. text, deşi un pictor adusese groaznica boală întor-
— Daţi-vă paltonul şi puloverul jos, vă rog, mi-a cându-se cu avionul din India. D ar Vukmanovici
spus infirmiera. Suflecaţi-vă mâneca până sus. Tem po cu ce sosise la M oscova?
îi priveam cu coada ochiului degetele albe, cum Vizavi, pe trotuarul celălalt, se afla clădirea înaltă
îmi frecau braţul cu o vată îmbibată în alcool. Apoi, a hotelului M oscova. Am traversat aproape în fugă
a luat un ac şi a început să-mi zgârie încet muşchiul, intersecţia şi am intrat în hotel. Pe dreapta, în hol,
ca şi când ar fi scrijelit cu dăltiţa nişte m odele se vindeau ziare străine, mai ales din ţările unde era
exotice. Trebuie că sarcofagul prinţesei indiene democraţie populară, şi periodice editate de partidele
avusese încrustate tot felul de semne misterioase, comuniste din Occident.
de vreme ce-1 subjugase atât de mult pe pictorul — Aveţi Zeri i popullit ? am întrebat-o pe vân­
moscovit. zătoare. Albania, am adăugat apoi.
în urm a acului, am văzut sângele care căuta o Când fata mi-a întins ziarul, aproape că i l-am
cale de scăpare din m asacrul acela. A poi, fata a smuls din mână. L-am deschis la iuţeală, citind mai
picurat ser peste rană şi mi-a sp u s: întâi titlurile, pe cele mari la început, apoi pe cele mai
— Lăsaţi mâneca aşa până ce se usucă. mici, iar la urmă titlurile de rubrici. N ici un semn.
T ot drum ul până la institut am sucit pe toate — Mai aveţi şi alte numere ?
părţile discuţia cu Maţchiavicius. Afişele care invitau Ea mi-a întins un teanc întreg de ziare, pe care
populaţia M oscovei să se vaccineze fuseseră lipite l-am răsfoit cu aceeaşi nerăbdare. Iar nimic. Atunci
peste tot. în faţa lor se aflau tot timpul grupuri de am cumpărat vreo zece ziare în limbi diferite şi mă
oameni care citeau în linişte, clătinând din cap, sau pregăteam să mă aşez undeva să le citesc, dar privirile
162 163
bănuitoare ale vânzătoarei au început să mă agaseze. facă până atunci nici vizitele unor prim-miniştri,
Am ieşit din hotel şi, pentru că aveam mâinile înghe­ preşedinţi sau împăraţi. Cu câteva zile înainte, cât
ţate, am început să desfac ziarele şi să citesc doar timp călătorise, fusese linişte. A şa cum fusese şi cu
titlurile de pe prim a pagină. C âţiva trecători au câteva săptămâni înainte, când Vukmanovici Tempo
întors capul miraţi. La început am făcut ceea ce-mi se îndrepta spre M oscova. Sau în urmă cu două-trei
propusesem, apoi am început să citesc şi titlurile de zile, când ziarele acestea soseau împachetate frumos
pe ultima pagină, după care am trecut la cele din din ţările
> lor.
interior, dar despre Albania nu era nimic. C e mi-or Mă aflam în locul în care înainte-vreme se făceau
fi trebuit toate astea ? aproape că am strigat. în miile execuţiile. Am încercat să-mi imaginez de unde îi
sau milioanele de litere latine şi chirilice, ce-mi aduceau pe condamnaţi şi unde se aflau treptele pe
atârnau grele ca de plum b de o parte şi de alta a care îi urcau pe eşafod. Tobele băteau într-un ritm
paltonului, se ascundeau evenimentele a jumătate frenetic. C u voce tare, răsunătoare, era citit ver­
de planetă. Singurele ziare pe care nu le cumpărasem dictul, apoi securea uriaşă, jum ătate europeană,
erau cele cu hieroglife, şi asta pentru că nu ştiam jumătate asiatică, fulgera deasupra tuturor.
să le citesc. Mi-am ridicat gulerul paltonului să mă apăr de
Mergând ca buimac, m-am trezit în Piaţa Roşie. vântul îngheţat care sufla dinspre râul M oscova şi
Vitrinele magazinului Gum erau pline şi ele de afişe. am început să cobor spre Ohotni Riad.
Cu zecile. Mausoleul lui Lenin era închis. Poate din
cauză că era ziua în care se făcea aerisirea, ori poate Prânzul la vila Allei Graciova a început vesel, dar
chiar din pricina variolei. Probabil că se luau măsuri s-a terminat cum nu se putea mai prost. Alia mi-a
pentru ca Lenin să nu fie contaminat. spus apoi că asta era o chestie obişnuită în familia
Simţeam şi eu că mintea mi-o luase razna. Printre ei, ori de câte ori la masă se bea vodcă. In afară de
banalităţi de tot felul, mi-am amintit că în ziua mama şi de bunica ei, ca şi de sora ei mai mică, Olia,
următoare eram invitat la prânz de Alia Graciova, la la masă mai venise unchiul Allei, cel despre care ea
dacea familiei ei, şi, în toată mizeria cenuşie din jur, îmi povestise înainte câte ceva, precum şi câteva
chipul fetei mi-a apărut ca o veritabilă rază de soare. cunoştinţe mai vechi ale familiei. Discuţia s-a învârtit
C um părătorii ieşeau valuri-valuri din G um , la început în jurul variolei, şi mai ales în jurul
luând asupra lor, împreună cu tumultul de pe stradă, întrebării dacă vom intra sau nu în carantină. U n ­
şi ameninţarea venită din India. Microbul era printre chiul Allei, un tip gras şi chel, cu o faţă cărnoasă şi
noi. Mic-mic de tot, ajuns aici pitit în cine ştie ce roşie, se îndârjea să susţină că nu va fi carantină,
ungher, pe buze sau pe un fir de păr, sosirea lui pentru că, înainte de toate, asta dădea p ro st din
stârnise o asemenea furtună, cum nu reuşiseră s-o punct de vedere politic. în timp ce spunea toate

164 165
acestea, mă privea cu coada ochiului, cu o răutate — N u e decât un singur partid com unist mare
făţişă, ca şi când ar fi ştiut că eu eram cel care va în lume, a urmat el fără să mă privească, şi nu mai
decreta carantina. multe. Există un partid-mamă şi partide-fiice, iar cei
— Să fi fost după mine, a continuat el, nici n-aş ce gândesc altfel...
fi anunţat declanşarea epidemiei. D uşm anul abia Mi-am înghiţit cu greu dumicatul. O are porcul
aşteaptă. Să vezi acum ce tărăboi vor face. D e parcă ăsta ştia ceva ?
acolo, în ţările lor, bolile astea sau alte mizerii ar fi — D a ’ partid-mătuşă există ? l-a întrerupt Alia.
El a privit-o dezaprobator.
necunoscute. N um ai că ei sunt deştepţi, nu suflă un
— Alia, destul, a mugit.
cuvinţel despre ce se întâmplă acolo. Stau, în schimb,
D ar ei nu-i păsa. Ştiind că unchiu-său avea ce
cu ochii aţintiţi pe noi.
avea cu mine, ea simţea, se pare, o mare satisfacţie
în vreme ce vorbea, m-a privit din nou cu coada
că i se dăduse prilejul să mă sprijine în mediul acela
ochiului. Era clar că la masa aceea eu reprezentam
complet străin pentru mine. Firea ei duioasă şi blândă
în faţa lui tot ce era străin şi duşmănos, începând
găsea astfel cea mai bună ocazie să se manifeste.
cu E u ropa O ccidentală, decadenţa burgheză şi
T ot timpul mesei, deşi eram bucuros că Alia e de
Standard O ii Com pany. Alia, care ştia probabil că partea mea, răutatea cu care mă privea unchiul ei
unchiu-său nu-i suferă pe străini, îl contrazicea şi m-a enervat la culme. Până în momentul acela aproape
se înroşea la faţă de satisfacţie ori de câte ori el, că nu deschisesem gura, deşi îmi stătea pe limbă să-i
apărându-şi nervos opiniile, lansa fel de fel de prostii. spun câteva de la obraz. Şi ocazia s-a ivit atunci când
Ceilalţi râdeau, iar Alia, care stătea lângă mine, găsea a venit vorba despre Hruşciov.
m omentul să-m i şoptească la ureche: „N u ţi-am — Am observat că în ultima vreme presa îi spune
spus eu că-i cap pătrat ?“ N ikituşka, N ikitinka sau N ikituşonok, am spus,
— Există m ultă ingratitudine faţă de Uniunea accentuând cu bună ştiinţă. D eşi asta e în tradiţia
Sovietică, a continuat el plin de năduf. N o i ne-am folclorului rus, oare nu se creează o problem ă de
vărsat sângele pentru popoarele Europei, le-am seriozitate...
dăruit libertatea, iar e i... h m ... ei ne privesc ca pe în timp ce vorbeam, el m-a privit ţintă, încercând
nişte duşmani.
> >
să surprindă pe faţa mea cea mai mică nuanţă de
Am avut impresia că se uita cu coada ochiului băşcălie. L a urmă, deşi nu se dumirise unde băteam,
la pâinea din mâna mea şi mi-am retras mâna de mi-a răspuns cu multă ură:
pe masă. — Indiferent cum le-o părea unora, diminutivele
Câţiva dintre cei prezenţi îl ascultau, alţii discutau astea arată dragostea poporului pentru N ikita Ser-
între ei în şoaptă. gheevici al nostru. E clar ?

166 167
Mâna cu care îşi turna berea în pahar îi tremura. eu încercam să-mi păstrez calmul, încercând să mi-o
— Aţi înţeles, molodoi ce Iove k ? a repetat el. imaginez pe Alia goală-puşcă, aşa cum va fi nu peste
Nim eni n-ar fi îndrăznit să-i spună lui Stalin Iosif mult timp, atunci când vom rămâne singuri. Iar ea
şi cu atât mai mult Iosifuşka. va fi atunci de două ori mai iubitoare cu mine, tocmai
Avea ochii plini de ură. pentru a mă face să uit mojicia lui unchiu-său.
— Nikituşka, Nikitinka, a intervenit Alia, păi nu în timpul acela s-a întâmplat ceva. Vecina văduvă,
aşa îşi vorbesc beţivii între ei ? care până în clipa aceea se tot pregătea să cânte, a
Mă aşteptam să-l văd năpustindu-se asupra nepoa- izbucnit deodată în plâns. D ar nu era un plânset
tă-sii, dar omul s-a mulţumit doar s-o privească mus­ obişnuit. Aveam impresia că melodia pe care voise
trător. Se părea că-şi păstra întreaga ură pentru mine. s-o cânte până atunci se transformase într-o jelanie
în continuare, frazele lui erau pline de subînţeles macabră, al cărei text, înecat în sughiţuri, era im ­
şi otravă, iar eu, care n-am mai deschis gura să spun posibil de înţeles.
— N u , R oza, nu, se repeziră doi-trei invitaţi,
ceva până la sfârşitul prânzului, stăteam în cumpănă:
gata-gata să izbucnească şi ei în lacrimi.
să mă ridic şi să plec sub un pretext oarecare, o
D upă aceea, Alia mi-a explicat că asta era ceva
durere de cap, bunăoară, sau să plec pur şi simplu,
obişnuit acolo. Majoritatea caselor din jur aparţineau
fără a da nici o lămurire. C u certitudine că aşa aş fi
fam iliilor unor aviatori, mulţi dintre ei căzuţi în
făcut, dacă bunica Allei, singura, se pare, în afară de
luptele pentru apărarea M oscovei. L a cel mai mic
nepoată-sa, care a înţeles că toată otrava bărbatului
semn prânzul se transform a în parastas. C hiar şi
roşcovan de la masă se îndrepta contra mea, n-ar
tatăl Allei fusese ucis într-unul dintre primele atacuri
fi rostit printre dinţi:
ale aviaţiei germane.
— Cum de nu ţi-e ruşine, Andrei Tim ofeici ? — îţi aminteşti, N ina, îi spunea vecina văduvă
Ceilalţi n-au înţeles nimic şi au continuat să dis­ mamei Allei, cu câtă grabă i-au chemat în noaptea
cute vrute şi nevrute, ba chiar una dintre femei, o aceea ? De-abia se întorseseră dintr-o altă misiune.
văduvă din vecini, se tot pregătea să cânte ceva. A Eu am simţit că nu se vor mai întoarce.
şi început să fredoneze cu voce joasă de câteva ori Şi toate, văduve sau recăsătorite, au început să-şi
şi tot de atâtea ori s-a oprit, ezitând să ridice glasul, amintească apoi nopţile de veghe, presimţirile sum­
aşa cum stă omul de obicei pe malul râului fără să bre şi discuţiile în şoaptă ce aveau loc peste gardul
se hotărască dacă să intre sau nu în apă. de lemn.
Alia tăcea şi ea. îl privea supărată, aproape plân­ A vionul tatălui Allei fusese prins între două
gând pe unchiu-său, care continua să împrăştie cu aparate de zbor germane şi făcut zob. „L-au hăcuit,
otravă în jur ca şi până atunci, cu singura diferenţă mititelul, ca pe un pui de găină“ , repeta din când
că acum nu mai privea spre mine. în timpul acesta, în când bunica. „în cer, singur-singurel, noaptea.“

168 169
N oaptea, singur-singurel, mi-am spus şi eu. Era aveau un aer stingher ori ofensat. Cu siguranţă că
ceva ciudat în vorbele acestea. Stăteam în faţa lor ca nu le cădea bine faptul că nevestele lor îşi aminteau
în faţa unei uşi închise. N oaptea, singur-singurel. cu atâta durere de primii soţi.
M emoria mea căuta cu înfrigurare în urmă, încerca Profitând de momentul acela, m-am ridicat şi am
să trezească ceva, fără să reuşească să ajungă acolo. ieşit din încăpere împreună cu Alia. Olia, sora mai
N oaptea, singuuur. mică a Allei, a venit după noi.
Ah, am priceput, în sfârşit, ce era: un cântec — Hai să ne plimbăm toţi trei prin pădure, a propus
vechi, pe care-1 auzisem cândva la o nuntă. Alia. Lasă-ne doar câteva minute să discutăm ceva.
Fără să aştepte răspunsul soră-sii, m-a luat de
Am plecat la Janina mână şi m-a tras spre dormitorul lor.
noaptea, singuur.
Numai cu harapul H adji Păduricea din jurul dacei, acoperită cu un strat
noaptea, singuur. subţire de zăpadă, era cufundată în linişte. N e
plim bam de o oră şi ceva prin îm prejurim i, când
O ri de câte ori îl auzisem, mi se păruse că sună toţi trei împreună, când doar eu cu Alia, pentru că
altfel. Intr-un rând parcă era „numai cu harabagiul“ , O liei îi plăcea să alerge înaintea noastră şi să ne
alteori „numai cu harapul H adji“ , ceea ce mi se părea găsească cele mai bune poteci. Era o fată slăbuţă, cu
şi mai cumplit. ceafa delicată şi picioarele lungi, şi cu o voce cris­
Era un cântec tare trist. Totul era negru: noaptea, talină, ca şi a soră-sii. N e anunţa de departe de
drum ul, harabagiul sau harapul H adji, de fapt, băltoacele pe jumătate îngheţate din drum, de vreo
servitorul. N u-m i mai amintesc urmarea. Mi se pare izbă părăsită sau vreun podeţ putrezit, lăsat de mult
că înaintea călătorilor au ieşit tâlharii. în voia Domnului. N o i ne prefăceam uimiţi de des­
coperirile ei, iar fata alerga înainte cu şi mai mult
Cu jungherul m-au hăcuit entuziasm, să descopere lucruri noi.
Noaptea, singuur. Pe ici, pe colo, dincolo de drum, se zăreau case
părăsite, cu obloanele trase. Izbele erau tot mai rare,
N u cred să existe pe lume un cântec mai trist iar Alia mi-a spus că probabil treceam, fără să ne
despre singurătate. dăm seama, prin vecinătatea unui sat.
— îţi aminteşti, N ina, ziua de doisprezece sep­ — H ei, a strigat O lia de departe, uite un cimitir.
tembrie ? a întrebat vecina. E ra cim itirul unui sat, înconjurat de un gard
U nchiul Allei privea cu ochii ieşiţi din orbite părăginit, pe care doar îl puteai bănui. Majoritatea
când la una dintre femei, când la alta. Ceilalţi bărbaţi crucilor de lemn erau strâmbe şi deplasate de la locul
170 171
lor, exact aşa cum mi le închipuisem citind romanele A poi am zărit două femei şi o bătrână, înarmate
ruseşti. Lângă fiecare m orm ânt se afla un fel de toate cu nişte reteveie şi având în priviri aceeaşi
băncuţă, făcută dintr-o scândură şi doi pari înfipţi nelinişte, în care cu greu puteai deosebi frica de ură.
în pământ. Era locul unde şedeau rudele morţilor Când am înţeles că asta nu e o coincidenţă, nu ne-a
când veneau la cimitir, dum inica ori în zilele de fost greu să intuim adevărul: în aceste locuri, cu o
pomenire. Băncuţele erau, la fel ca şi crucile, înne­ lună în urmă, fusese ucisă cu lovituri de cuţit o fată.
grite de vreme şi putrede din loc în loc. G reu să O chema Tonia Mihelson, avea nouăsprezece ani şi
găseşti ceva mai trist în jur. era fără doar şi poate cea mai frum oasă fată din
— Tot pe aici trebuie să fie şi vreo biserică sătească, îm prejurim ile M oscovei. O uciseseră câţiva der­
mi-a spus Alia. bedei, mai încolo de haltă, noaptea, pe calea ferată...
O bisericuţă de ţară mai lipsea în pustietatea asta, Băbuţa care ne povestise toate astea avea pe cap
mi-am zis, şi o carte de psalmi în rusa veche, limbă o basma brodată, cum au toate rusoaicele bătrâne,
care mă urmărea pas cu pas în ultima vreme. M er­ iar vocea îi era subţire-subţire, de supărare sau poate
gând mai departe, aveam din ce în ce mai acut senzaţia din cauza lipsei dinţilor.
că mai fusesem o dată prin locurile acelea. Poate mă — Au omorât-o degeaba, absolut degeaba, spunea
înşelam, căci împrejurimile M oscovei se pot con­ ea şi acel „degeaba“ suna în gura ei ca şfichiul unui
funda cu uşurinţă. A poi, trebuie că fusesem aici pe gârbaci.
la începutul toamnei, atunci când totul pare poleit D e fapt, totul era şuierător în vorbele ei şi atât
în aramă veche şi are sclipirile sfeşnicelor din vitrina de trist, încât erai tentat să faci orice pentru a-ţi
unui anticar. umple golul care ţi se căsca în coşul pieptului. Era
Nu-m i mai aminteam numele staţiei de cale ferată tristă în prim ul rând m oartea Toniei M ihelson,
unde coborâsem ; îmi răm ăsese în m emorie doar frum oasa evreică de nouăsprezece ani, rostită de o
auriul acela de poveste, izbele înnegrite de fum gură ştirbă, cu glasul scârţâit.
ici-colo, frunzele căzute, ca un sim bol veşnic al Bătrâna povestea că derbedeii aceia din M oscova
toamnei, şi albul trunchiurilor de mesteacăn, stră­ veniseră la un prieten al lor, unde băuseră şi jucaseră
lucitor în lumina moale amintind de petele de lumină cărţi. Convenţia a fost ca acela care pierde s-o ucidă
făcute cu oglinda pe un perete. pe fata care avea să ajungă în sat cu ultimul tren de
Eram cu Stullpans, Kurganov şi cu un poet care la M oscova. E ra un joc idiot, răspândit m ult în
lucra la o editură. Călcam ca fermecaţi peste tot ceea ultima vreme. Se miza pe viaţa unor necunoscuţi:
ce minunata toamnă rusească aşternuse la pământ ultim ul cum părător din alim entară, fem eia care
şi aurise, fără a pricepe de ce eram priviţi cu suspi­ cobora prima din troleibuz, cel care şedea pe locul
ciune de cei câţiva localnici apăruţi în pragul izbelor. cu numărul 17 la cinema.

172 173
— Uite-aşa, absolut degeaba, a spus bătrâna pen­ D e departe, O lia ne striga ceva despre o vizuină
tru a treia oară şi am avut senzaţia că, dacă ar mai de vulpe, dar nu i-am dat atenţie.
fi spus încă o dată „degeaba“ , n-aş mai fi putut răbda — în ce direcţie ? am întrebat-o pe Alia.
şi i-aş fi strigat „gata, destul“ . Ea a ridicat din umeri.
D urerea pe care ne făcea s-o sim ţim m oartea — N u prea ştiu, m i-a răspuns, ar trebui să fie
necunoscutei Tonia Mihelson cuprinsese totul. înce­ undeva aproape de Kunţevo, în partea aia.
pând cu peisajul, pătat cu sângele ei nevinovat Am privit în direcţia în care îmi arăta cu mâna.
pentru o sută de ani sau chiar mai mult. N ici o catas­ Crengile goale ale copacilor spărgeau în ţăndări cerul
trofă geologică n-ar fi putut să-l transform e atât iernatic, care semăna acum cu o cupolă cenuşie.
de mult precum durerea aceea intensă. — E foarte departe ? am întrebat-o.
Aş fi vrut să-i spun toate acestea Allei, dar nu I-am simţit fâlfâirea genelor lângă obrazul meu.
ştiu de ce am ezitat. Poate că nu era acelaşi loc. în — îh â m ... trebuie să fie departe şi e cu siguranţă
plus, peisajul era acum acoperit de zăpadă, iar închisă.
zăpada parcă ar fi vrut ca totul să fie dat uitării. Se vedea clar că fetei îi era frică să-i cer să mergem
Cel puţin până la primăvară, mi-am zis. într-acolo. Poate că-şi închipuia deja că pom ii din
Păşeam mai departe prin păduricea rară. Colibele ju r se apleacă deasupra noastră şi ne întreabă
satului rămăseseră undeva în urmă. Mestecenii şedeau ameninţător: ce treabă aveţi voi cu dacea aceea?!
nemişcaţi, iar nodurile din scoarţă îi făceau să pară — A ş fi vrut s-o văd, i-am spus în cele din urmă.
vaccinaţi. Petele albe de pe trunchiurile lor îşi pier­ — O , nu, a făcut ea speriată. E departe şi cu sigu­
duseră din strălucire. ranţă că-i părăsită.
Ici-colo au început să apară din nou izbe părăsite, — Chiar şi aşa părăsită, i-am replicat, cum o fi.
cu obloanele trase. în spatele porţilor mărunte se Alia s-a înroşit la faţă.
zăreau prispele negre năpădite de buruieni uscate. — în plus, nu sunt sigură, poate c-am înţeles eu
Câteva păsări necunoscute se văitau ceva mai încolo. greşit, iar dacea aia o fi în cu totul altă parte.
— Ştiu acum, a sărit Alia, mi se pare că în direcţia M -am uitat la ea şi am văzut-o transpirată de-a
asta, câţiva kilometri mai încolo, la Kunţevo, este binelea.
dacea în care a stat Stalin. M i-am amintit cum căutasem vila regelui Zogu
— Dacea lui Stalin ? la Dubulti. în seara aceea, prietena mea era nerăb­
Ea a dat din cap, fericită că a reuşit să-mi spună dătoare s-o vadă. în vreme ce acum se întâmpla exact
ceva nemaipomenit. contrariul.
— Acum , trebuie să fie abandonată de mult, a D upă cum se vede, fiecare avea curiozităţi legate
spus Alia. de dictatorul celuilalt, în timp ce pe al lui îl evita.

174 175
— Cum vrei, i-am zis. înainte de a cădea pe pământ. Ziua se stingea încet,
Zăpada ne scârţâia sub picioare, iar O lia ne-a în sclipiri de argint vechi. N o i ne îndepărtam tot
strigat din nou ceva despre o vizuină de vulpe. mai mult de pădurea întunecată, unde „pustnicul“
— Se spune că era un om groaznic, a spus imediat şi „vulpea“ bântuiau fără odihnă ca înaintea unei con­
Alia. Trăia acolo singur, ca un pustnic. fruntări macabre.
D upă cum mi-am dat seama, ea credea că, dacă Când, după o oră şi ceva, ne-am apropiat de casă,
ar fi putut să mă convingă că dacea lui Stalin era i-am spus Allei că ar fi fost mai bine să mă duc direct
părăsită şi că el trăia ca un pustnic, curiozitatea mea la gară, fără să mai intru. Ea mi-a răspuns că da,
s-ar fi topit ca prin farmec. aşa era cel mai bine.
— Aşa se zice, a reluat ea, că el stătea singur acolo, Cele două surori m-au însoţit până la gară.
ca un călugăr. D e la fereastra trenului am observat că Alia era
— Călugărul revoluţiei, am zis. A şa îl numesc îmbujorată. Se vedea bine că, în vreme ce eu urcam
criticii lui, nu ? în vagon, Olia o luase peste picior în legătură cu mine,
A ridicat din umeri, neştiind ce să-mi răspundă. cu ironia nevinovată a unei insecte plăpânde.
N u-m i aminteam prea bine unde-1 auzisem pe Au rămas amândouă pe peron, făcându-mi semne
un beţiv spunând despre H ruşciov: „Ah, ce vulpoi cu mâna, până ce trenul s-a urnit din loc. Mă simţeam
mai e şi Nikituşka al nostru, un vulpoi al revoluţiei“ . epuizat. Am închis ochii şi am rămas o vreme aşa,
Amurgea. Olia ne-a strigat că trebuie să ne întoar­ cu mintea goală. D o ar după câţiva kilom etri am
cem cât este încă lumină, pentru că mai târziu ne început să aud vorbele celor din jurul meu. Se dis­
puteam rătăci. cuta tot despre variolă.
— Da, da, a spus Alia. Să ne întoarcem.
In timp ce ne întorceam, fiecare dintre noi încerca
să-şi descopere propriile urme pe zăpadă. — Te-au căutat de două ori la telefon, mi-a spus
Mi-am amintit începutul unui vers pe care-1 auzi­ tanti Katia la recepţie, scoţând din sertar o bucată
sem cine ştie când: „C e e cu norii aceştia, care fug de hârtie pe care scria cine mă căutase. U ite, aici.
fără-ncetare..." C e e cu fetele acestea, care mă bat Am basada albaneză. Să suni imediat.
la cap cu dictatori morţi, mi-am zis. C e să fie ? m-am întrebat. Fulgerător m-am gân­
Peste rarele izbe care ne ieşeau în cale, peste dit că-mi murise cineva, acolo, la mii de kilometri
curţile şi acoperişurile dacelor zăvorâte, înserarea depărtare, acasă, la Gjirokaster. M am a? T ata?
arunca umbre când albastre, când întunecate. Ici şi Am scos din buzunar carneţelul cu numere de
colo, din vârfurile copacilor cădeau bucăţi mari de telefon şi cu degetele înţepenite l-am deschis la litera
zăpadă, care se risipeau în mii de steluţe strălucitoare A. Anteos. Alia Graciova. Ambasada.

176 177
— A lo, A m basada A lb an iei? am întrebat în aceste relaţii erau şi aveau să fie mereu strânse, con­
albaneză. silierul a spus că există forţe interne şi externe care
— Da, mi-a răspuns o voce calmă. urmăresc întreruperea legăturilor. Tocm ai pentru
I-am spus cum mă numeam. asta, noi, studenţii, trebuia să fim atenţi să nu picăm
— Da, a spus omul. Trebuie să veniţi azi, la ora pradă acestor provocări. Din acest motiv, ar fi fost
şase, la ambasadă. E o şedinţă. mult mai bine să ne restrângeam relaţiile cu local­
Punând telefonul înapoi în furcă, am simţit cum nicii. „M ai ales cu fetele“ , a adăugat el. Am simţit
fruntea îmi e năpădită de o sudoare rece. în secunda o înţepătură uşoară în inimă, nu din cauza cuvintelor
următoare am surprins privirea portăresei, care mă consilierului, care mi s-au părut justificate, ci pentru
scruta cu atenţie. că el le rostise cât se poate de serios. N e aşteptaserăm
Sala de recepţii a ambasadei era plină. Studenţii, cu toţii ca om ul să zâm bească, aşa cum făcea de
majoritatea băieţi, vorbeau doi câte doi în şoaptă. fiecare dată când ne sfătuia cum să ne comportăm
Unii tăceau. Mi s-a părut că cele trei lampadare gal­ cu rusoaicele. D u p ă asem enea sfaturi, între noi
bene atârnau mai jos ca de obicei. Pe perete, într-o apărea o linişte plină de subînţelesuri... Ştim, ştim
ramă de bronz, un portret mare al lui Enver H odja1. de relaţiile voastre, dar cel puţin feriţi-vă de scan­
N im eni nu ştia de ce fuseserăm chemaţi cu atâta daluri şi mai ales aveţi grijă să nu le lăsa ţi... Era
grabă. pentru prim a oară când figura lui era la fel de
La ora şase, în sală a intrat consilierul ambasadei. serioasă ca la primele fraze. „Aşadar, evitaţi înâlnirile
E ra îm brăcat într-un costum negru, iar căm aşa cu ele“ , a urmat el cu o voce care mi s-a părut obo­
albă părea mai ofilită decât atunci când îl văzusem sită. A mai vorbit apoi încă două m inute, amin-
ultima oară. tindu-ne că relaţiile dintre cele două state rămâneau
împreună cu el a intrat şi un alt individ, pe care la fel de bune şi că nu trebuie să ne facem probleme
nu-1 cunoşteam. O m ul sosise direct de la Tirana. inutile, subliniind că cele auzite acolo nu trebuie
îndată ce consilierul a început să vorbească, am discutate cu nimeni.
înţeles despre ce era vorba. D eşi nu intrase în — Uite, pentru asta v-am convocat aici, băieţi, a
subiect, frazele oficiale de la început m-au făcut să încheiat cu m ultă oboseală în glas. N u cred că e
pricep că ceea ce se com entase în ultim a vreme nevoie de alte clarificări. Bună seara!
despre răcirea relaţiilor dintre U R SS şi Albania se A fost una dintre cele mai ciudate şedinţe la care
confirma. D upă o introducere în care a amintit că am participat vreodată.

1 Enver Hodja - secretarul general al Partidului Comu­


nist Albanez, ideolog de sorginte stalinistă (1908-1985). Se zvonea că toţi m em brii fam iliei pictorului
(N. tr.) infectat muriseră de variolă. Lucrătorii aeroportului

178 179
care fuseseră de serviciu în ziua sosirii avionului Air voastră se va porni o furtună teribilă“ , îmi spusese
of India erau ţinuţi sub observaţie permanentă. Se el cu două zile în urmă. „Toţi cred că vijelia asta o
mai spunea că, dacă ar fi murit cineva din afara să vă măture de pe faţa pământului. Eu, care am fost
cercului familiar al pictorului, în oraş s-ar fi declarat acolo şi ştiu mai mult sau mai puţin ce înseamnă
carantină. pământul balcanic, sunt sigur că n-o să vă supună.“
A fost prima oară când n-am simţit nevoia să-l mai
întreb ceva. Pământul balcanic, mi-am zis, ca şi când
C a de obicei, cursurile de sâmbătă erau cele mai aş fi redescoperit ceva pe jumătate uitat. „Şi nimeni
plicticoase. O re întregi am urmărit pe geam vân­ nu trebuie să uite că au trecut vremurile în care, ca
zoleala trecătorilor pe T verskoi Bulvar. D acă răspuns la revolta noastră, ne mai pot expune cape­
ferestrele ar fi fost orientate mai spre nord, cu sigu­ tele în vitrină, ca în vestita firidă de la Istanbul“ , a
ranţă că aş fi putut vedea monumentul lui Puşkin continuat el. învaţă din nenorociri, aşa se spunea,
şi intrarea la Cinema Central, în faţa căreia era mereu nu ? Mi-am amintit zidurile roşii ale Kremlinului.
coadă la bilete. D ar aşa, nu se vedea nici una, nici alta, Oare să fie posibil ca cineva să mai viseze construirea
iar bulevardul era cenuşiu, ca orice bulevard, iarna. în aceste ziduri a unei noi firide pentru capete ? „A
N u peste mult timp avea să se dea semnalul de sunat ceasul“ , continuase grecul. „E momentul vos­
pauză, dar mie, acum, pauzele îmi deveniseră mai tru.“ „C um adică?“ l-am întrebat eu. El m-a privit
nesuferite decât cursurile. Colegii erau mai reci cu o clipă gânditor. „A m discutat într-o zi despre b esa\
mine, dar nu asta mă deranja. Ceea ce mă enerva cel mi-a zis, „îti aminteşti ? A sosit ceasul confruntării
mai tare erau m om entele în care le surprindeam dintre credinţă şi necredinţă“ . „îl priveam uimit“ ,
privirile sfredelitoare, pe care şi le mutau imediat aşteptându-1 să continue. „D ar noi suntem din
ce le observam. Gesturi care mă iritau oricum ar fi tărâmul homeric, a urmat el, asta nu trebuie s-o uite
fost: pline de ură sau îngăduitoare. Printre colegi nimeni.“
erau unii care mă priveau cu suspiciune, „virginele Tărâmul homeric, am repetat în sinea mea. Era
Bielorusiei“ , de exem plu; cu curiozitate, precum adevărat. L a una dintre primele mele întâlniri cu
Şoghenţukov şi cei doi Şota, ori cu o sim patie Lida Snieghina, o uluisem povestindu-i despre râul
secretă, precum Stullpans, Maţchiavicius sau vreo care trece prin oraşul meu. „Ştii, Lida, că eu m-am
doi-trei ruşi mai înţelepţi. G rupul din Karakum scăldat în apele Acheronului, ale râului care trece
mă iscodea cu priviri melancolice, în vreme ce pri­ prin infern ?“ L a început, ea a crezut că-mi bat joc
virea lui K iuzengheş arăta o indiferenţă blândă. de ea. „D ar cum se face că eşti încă în viaţă ?“ m-a
Singurul care se uita la mine la fel ca înainte era întrebat, intrând în jocul meu. „C u m ai reuşit să te
Anteos. „Trebuie să fii idiot să nu înţelegi că asupra întorci viu de acolo ?“ A poi i-am explicat că nu

180 181
glumeam, că unul dintre cele două faimoase râuri — Dem oni singuratici, ce despicaţi cerul, mi-a
ale mitologiei trece prin sudul Albaniei şi că, ultima şoptit cineva la ureche.
dată când fusesem acolo împreună cu câţiva prieteni, M-am întors şi l-am văzut pe băieţandrul din Altai.
văzusem un grup de hidrologi care bântuiau în sus Slăbise şi avea cearcăne la ochi.
şi-n jo s ca nişte spirite rătăcite, în nişte bărci de — U nde ai fost până acum ? l-am întrebat. N u
plastic albastre. C ând i-am întrebat ce făceau, ei te-am mai văzut de mult.
ne-au spus că studiază apele râului, pentru că în locul El mă privea concentrat.
acela urma să se construiască o hidrocentrală. Lida — Dem oni singuratici ai lagărului socialist, mi-a
rămăsese încântată de povestea mea. repetat.
Iar acum, ea ştia că eu traversasem într-adevăr — Şi ce-i cu asta ?
râul şi că n-o să mă mai întorc niciodată de acolo. — Am eşuat în toate, mi s-a destăinuit el. N -am
In fine, s-a terminat şi ultimul curs. în vreme ce reuşit să fac nimic.
ne îndreptam îm preună spre ieşire, A nteos mi-a S-a ţinut apoi câţiva paşi după mine.
spus în şo ap tă: — Ia ascultă, este adevărat că nemţoaicele au des­
— Enver H odja o să vină la M oscova, ştii ? chizătura sexului nu verticală, ci poperiok, adică
— H abar n-am, am recunoscut. orizontală? Kurganov mi-a z is ... U ite, cu una ca
— N ici eu nu ştiu mai mult, mi-a zis el. asta aş vrea eu să mă dezvirginez.
In curtea institutului, chinezul Ping a încercat de — Du-te la naiba cu virginitatea ta cu tot.
două-trei ori să-mi zâmbească. D ar cu ăsta ce-o mai El s-a strâmbat, dar nu s-a arătat supărat.
fi ? m-am întrebat. Era un zâmbet rece, forţat. Anteos, — Ai dreptate, demonule, a spus în şoaptă. Tu
care a văzut şi zâmbetul chinezului şi nervozitatea ai alte griji acum. Zboară, frăţioare, şi urlă.
mea, mi s-a aplecat la ureche. L a poartă am zărit o figură cunoscută.
— Se spune că, după ce-o să stricaţi relaţiile cu — Scuze, i-am spus băieţandrului, mă aşteaptă
toate ţările socialiste, o să rămâneţi prieteni doar cu cineva.
chinezii. Era Alia Graciova. Blândă, cu ochii ei mari, peste
— N u ştiu, i-am răspuns, chiar nu ştiu nimic. care fâlfâiau genele ca nişte aripi moi, m-a întâm­
-C u m ? pinat zâmbind.
Am simţit privirea stăruitore a chinezului urmă- — Te aşteptam, mi-a zis. Ştii ceva ? Azi după-masă,
rindu-mă. noi toţi, eu, mama, Olia şi bunica, o să plecăm la ţară.
M-am despărţit de Anteos şi tocmai străbăteam O să dorm im acolo, şi m âine... D ar tu ce ai, şi-a
de-a curm ezişul curtea institutului, când am fost întrerupt ciripitul, ori eşti bolnav ?
abordat fără nici o introducere. — Cum ?

182 183
— Ai o expresie de suferinţă pe faţă, ca şi când sau în gări. Semnalele de aici ajungeau cu greu în
te-ar durea ceva... centrul M oscovei. Ceea ce se simţea era însă închi­
— D a, i-am răspuns, mă doare o ... ureche. derea cinematografelor, a teatrelor, a patinoarelor,
Groaznic. a galeriilor de artă, a marilor magazine şi mai ales
— C e rău îmi pare, a zis ea, pentru că mama şi interzicerea vizitelor în căminele studenţeşti.
bunica mi-au zis să te invit să vii cu noi. M i-ar fi în faţa căminului nostru, zeci de băieţi şi de fete,
plăcut şi mie. C u atât mai mult cu cât unchiu-meu care aveau întâlnire cu locatarii, se învârteau în sus
n-o să vină. şi-n jos sperând că vor reuşi totuşi să intre.
— Asta e, i-am zis cu răceală. Mulţumeşte-le din — Acum e cam nasol, nu ? ne-a spus, mie şi lui
partea mea. îmi pare rău că n-o să pot veni. Maţchiavicius, Dalia Epşteiks, o evreică din Vilnius.
Ea m-a privit dezamăgită. Acum, vreţi, nu vreţi, o să vă mulţumiţi cu noi, fetele
— Te grăbeşti ? m-a întrebat. din cămin.
— D a ... Sigur, Alia. îm i pare rău că nu se poate. Mărunţică, ochelaristă, aducând cu o pariziancă
M i-a plăcut la voi. urâtă, ne privea cu un aer provocator.
— Chiar aşa ? N -ai plecat supărat data trecută ? — H m , a făcut Maţchiavicius, nervos la culme,
— Deloc. Şi, în plus, tu ai fo st... extraordinară. pentru că, după o muncă de lămurire de trei luni,

^
N u mă minţi’ ? abia-abia o convinsese pe noua lui prietenă să-i vină
încerca să pară veselă, dar se vedea că ceva o în cameră. (Carantina îi zădărnicise planurile.)Hm,
împiedică. să fie careva cu tine e ca şi cum ar fi cu Clara Ţetkin.
în staţia de troleibuz ne-am dat mâna si ne-am
’ 5
Ea a şuierat printre dinţi un cuvânt în lituaniană,
despărţit. pe care Maţchiavicius mi l-a tradus cu „derbedeule“ ,
M ergând către Butirski H utor, mi-am amintit deşi eu eram convins că-i spusese ceva cu mult
cuvintele lui A n teo s: Enver H o d ja o să vină la mai grav.
M oscova. Ferestrele troleibuzului erau îngheţate. — Ce ghinion pe capul meu, a murmurat Maţchia­
Mă simţeam extenuat şi m-am întrebat de câteva o ri: vicius. O f, Doam ne, ce ghinion.
ce-o fi cu călătoria asta în mijlocul iernii ? L a recepţie, două-trei perechi încercau de zor
să cadă la pace cu tanti Katia. Tentative inutile, de
altfel. O are ce-or fi făcând Lida şi Stullpans în
A doua zi la prânz a fost instituită carantina. Pro­ momentele astea ? în ce parcuri îngheţate s-or afla,
babil că murise cineva din afara familiei pictorului. în ce cafenele ?
Oraşul era mult prea mare pentru a simţi ceea ce Maţchiavicius bodogănea mai departe printre dinţi,
se întâmplă la intrările şi ieşirile lui, la aeroporturi pe jum ătate în ruseşte, pe jum ătate în lituaniană.

184 185
înjura carantina, India, pe Javaharlal Nehru, măscă­ faci când n-ai aer. D e furie, am sim ţit o durere
riciul ăla cu fes de hârtie pe cap, care semăna mai ascuţită între coaste. Până la urmă, buzele au reuşit
degrabă cu un bucătar, decât cu un prim-ministru. să articuleze, contrar reţinerii pe care mi-o dicta con­
ştiinţa, un cuvânt. înainte de a auzi eu însumi ceea
ce am spus, am văzut cum se manifesta asprimea
în a doua zi de carantină, în casa noastră comună cuvântului pe faţa celuilalt.
s-a dezlănţuit ceea ce era de aşteptat: beţia. O beţie — Donoscik.
cumplită, mult mai cumplită ca-n alte dăţi. Se bea El s-a cutremurat. Pe chip avea un fel de zâmbet
apăsat, în stil eurasiatic şi devastator, cum îi plăcea otrăvit, care la unii oameni este semnul unei sufe­
Daliei Epşteiks să spună. Absenţa femeilor ne făcea rinţe intense. Şi-a dus mâna la falcă, pesemne pentru
să bem aşa. Această absenţă cauzată de carantină a o sprijini, cum făcusem şi eu adineauri, şi a reuşit
se simţea peste tot. A cum se vedea de la o poştă să zică:
cât echilibru aduceau ele în viaţa noastră. Prezenţa — Ai văzut vreodată la televizor mâinile lui Imre
lor făcea ordine în toate, înnobila şi îm blânzea. N agy ? Le-ai văzut ?
Acum , când femeile lipseau, cuvintele, gesturile, N u i-am răspuns.
cântecele, orice altceva devenise mai sumbru. Chiar — H a-ha-ha! Foarte frumos. I-ai văzut degetele,
şi sângele care cugea din nasurile lovite în timpul fără unghii ?
bătăilor era altfel, mai vâscos, mai negru, fără nuanţa Am tăcut din nou. Aveam în faţă portretul urii
aceea de roşu-rubiniu, care parcă lipsea atunci când înseşi.
fetele nu erau cu noi. — A vrut să zgârie Rusia cu ele, dar noi i le-am
Studenţii au băut aşadar ore întregi, înjurând şi tăiat, h ârşt! Ai înţeles ? Ha-ha-ha.
bătându-se aproape în linişte, uneori în grup, alteori Dorian Gray, mi-am zis. împlântă cuţitul în acest
unul câte unul, prin cotloane de coridor, în lumina portret. A şa gândeam , în vreme ce gura mea s-a
chioară a becurilor de douăzeci de waţi, acoperite deschis şi a pronunţat acelaşi cuvânt:
şi acelea de praf. — Donoscik.
Intr-o seară, într-un capăt întunecos de coridor, El a făcut „uuh“ , ca şi când l-ar fi înţepat ceva
m-am întâlnit faţă în faţă cu Iuri Goncearov. Datorită în stomac şi, o clipă mai târziu, nici eu, nici el nu
costumului în carouri pe care-1 purta, părea închis ne mai aflam acolo.
într-o plasă de sârmă ruginită.
— Ce caută Enver H odja aici ? a şuierat printre
dinţi. N -oţi vrea cumva să ridicaţi capul ? Ha-ha-ha ! Beţia continua. După-am iază, în cămin mirosea
Am încrem enit. N u eram în stare să mă con ­ puternic a salam, a vodcă şi a mahorcă. Pe coridoare
centrez, nici să-i răspund. Am deschis gura aşa cum auzeai strigăte şi buşituri. Când şi când, ca un ecou

186 187
îndepărtat, puteai distinge printre alte zgom ote şi, pe aburul care se formase sub respiraţia mea, i-am
loviturile pe care Abdullahanov le dădea cu capul scris numărul de telefon. Uite, aşa fusese totul între
în zid. noi, ca aburul acesta. Carantina ar fi putut fi ridicată
Cerul era p lu m b u riu ... N ici zăpadă nu mai la fel de repede precum se şi declarase, dar noi doi
cădea. Parcă şi norii aşteptau să vadă ce aveam să aveam să rămânem la fel, nişte um bre nefericite
facem mai întâi cu grăm ezile de zăpadă adunate rătăcite prin ceaţă. Apoi, împreună cu ceilalţi stu­
lângă trotuar. denţi albanezi, eu o să plec, mai mult ca sigur, din
Era o după-amiază întunecată, venită parcă de la Rusia, cu primul avion, îndată ce se vor redeschide
capătul lumii. D e la fereastra camerei mele priveam aeroporturile. Şi asta după ce îi prom isesem că,
acoperişurile caselor vecine, înşirate la rând, în ale indiferent ce-ar fi, orice s-ar întâmpla, o voi întâlni
căror bucătării comune resentimentele colocatarilor înainte de-a pleca. îi dădusem cuvântul... şi eram
se manifestau în toate, în tigăile negre de fum, în din ţara în care cuvântul dat nu mai putea fi întors,
flacăra albăstrie a aragazelor, afumate şi pline de de nimeni şi indiferent unde te-ai fi aflat, pe pământ
grăsime arsă.
sau sub el.
Şi, peste toate astea, mai e şi carantină, mi-am
Gândul de a-i telefona mi-a venit în linişte, înţe­
zis. Ciornaia ospa lovise M oscova. Variola.
penit şi el ca totul din jur, şi fără nici un argument.
O tristeţe teribilă îmi alungase din suflet orice
Am stat o bucată de timp nemişcat în faţa telefonului
alt sentiment. Aveam frisoane, mă lua când cu cald,
de pe coridor, în lumina chioară a becului de două­
când cu frig. Pe umărul drept, acolo unde aveam
zeci de waţi, precum eroii din vechea baladă. Apoi,
zgâriat pe piele conturul sarcofagului prinţesei indi­
aproape că am exclamat: A venit ceasul, Kostandine.
ene, simţeam o arsură permanentă. Acolo, microbul
îmblânzit al variolei, desprins din armata microbilor Ridică lespedea de pe mormânt.
adevăraţi, dom esticit, făcut inofensiv, prins în Discul telefonului se învârtea greoi, ca şi când ar
capcana civilizaţiei, îşi dădea obştescul sfârşit. fi fost într-adevăr de marmură.
Ciornaia ospa , am repetat în sinea mea de - A lo !
două-trei ori, fără să mă dezlipesc de la fereastră. Vocea ei s-a strecurat cu greu prin carantină şi
Variolă. Cum o să trec peste seara asta, peste cea de moarte.
mâine, ori peste cea de poimâine ? Zgomotul înfun­ — Lida, tu eşti ?
dat pe care-1 făcea capul lui A bdullahanov când
izbea peretele îmi părea din ce în ce mai familiar. — Lida.
Eu sunt altfel decât mă ştii tu, Lida, mi-am zis
pe neaşteptate. îm i sprijinisem capul de geamul rece — Alo, mă auzi ? Eu sunt.

188 189
— Da, da, i-am auzit glasul, complet pierit, dar — A, da.
tu n u ... Părea că încă mai are îndoieli. în vreme ce nu mă
— Eu sunt, a fost o confuzie, ştiu, ştiu. Alo. puteam gândi la nimic ce să-i pot spune de aici aşa
La capătul celălalt al firului îi simţeam respiraţia încât să mă creadă că eram eu, şi nu o fantomă.
sacadată. — L a şapte ? a întrebat din nou.
— Sunteţi... viu ? — Da, la şapte.
— Desigur, de vreme ce ţi-am telefonat. D oar cât să pun şaua pe cal. Lespedea rece de
M odul în care mi se adresa, cu pronum ele de marmură, preschimbată în cal.
politeţe, mi se părea cât se poate de firesc.
— L id a ... e u ...
— Ah, aşteptaţi puţin, vă rog. C a de obicei, am aşteptat-o la N ovoslobodskaia,
C ât să-m i revin din surpriză. A sta nu a mai la vechea intrare în staţie. Am zărit-o de departe
spus-o, dar mi-am im aginat-o eu. Adevărul e că prin m ulţim ea de trecători, cu aura aceea stră­
eu eram cel care avea nevoie, cel puţin în aceeaşi lucitoare în jurul frunţii şi cu mersul ei special, uşor
măsură ca şi ea, să-mi vin în fire. sfidător. Totul la ea arăta că este şocată: genunchii,
I-am auzit din nou respiraţia grea. Apoi, vocea. umerii şi chiar şi poziţia capului.
— Vă ascult. I-am ieşit înainte din spatele unui stâlp.
Am încercat să-i vorbesc cât mai detaşat, inven­ — Lida.
tând ceva despre o confuzie, o catastrofă aeriană Bănuiam că avea să se sperie, cu toate că şi ea,
care nici nu existase în realitate, care fusese de fapt după cum mi-a povestit mai apoi, se pregătise tot
mai mult un incident decât un accident; o aterizare drum ul pentru şocul acesta; totuşi a fost foarte
forţată, nicidecum o prăbuşire etc. etc. surprinsă.
Din respiraţia ei mi-am dat seama că nu mă credea. A m zâm bit şi am îm brăţişat-o destul de rece.
— N u vrei să ne întâlnim la ora şapte, la locul în lumina neonului mi s-a părut că e albă la faţă,
cunoscut ? am întrebat-o în cele din urmă. E mare cu cearcănele acelea în jurul ochilor care o făceau
plictiseală zilele astea aici. mai frum oasă şi mai inaccesibilă.
A ş fi vrut s-o întreb dacă era carantină si la ea, — Sunteţi palid, mi-a spus, vorbindu-mi din nou
dar mi-am am intit că decretul cuprindea toată la plural. Aţi fost bolnav ?
M oscova. — Da.
— L a locul cu n o scu t? m -a întrebat ea. D ar N e-am privit preţ de o clipă. Avea ochii goi.
unde e ? Aveam senzaţia că toată groaza întâlnirii fugise din
— Acolo, la staţia de metrou N ovoslobodskaia, ei şi se instalase pe obraji, aşa cum marea îşi aruncă
intrarea veche, ca de obicei. valurile spre ţărm.

190 191
Mergeam alături fără un cuvânt, ne îndepărtam De-or întreba pe cine-am luat de soaţă,
de mulţime. în câteva rânduri am avut impresia că Pe Lida Snieghina din... Saratov.
ea îmi priveşte părul, ca pentru a descoperi în el
fărâme din pământul mormântului. C e bine că nu-i — Ai mâinile fierbinţi, mi-a spus ea.
povestisem ei legenda lui Kostandin şi a Doruntinei, — Poate de la vaccin.
ci unei fete letone, într-o vară îndepărtată, cu o sută Am vrut s-o întreb despre Stullpans, dar şi el era
de ani în urmă, la Dubulti. departe, ca o pasăre călătoare.
Afişele cu decretul de carantină erau lipite de o
Ajunsesem pe strada Cehov şi ne îndreptam spre
parte şi de alta a intrărilor, rupte pe la colţuri, ca
centru. în faţa clădirii Izvestia m-a luat, în sfârşit,
toate afişele, iarna.
la braţ. Sus, pe frontispiciu, din ştirile scrise cu litere
— Când m-ai sunat, mi-a spus ea, am crezut că
luminoase, Albania lipsea. Am trecut pe sub ele şi, mi se opreşte inima.
la un moment dat, am simţit cum din umărul ei trece — A şa e, i-am răspuns, pentru că nimeni până
în umărul meu un suspin mut. acum n-a mai telefonat de dincolo de mormânt.
Am depăşit piaţa Puşkin şi am ajuns pe strada Ea s-a chinuit să râdă.
Gorki. Cafenelele erau închise, iar noi călăream fără — N ici chiar faraonii.
un cuvânt prin faţa vitrinelor întunecate, exact ca Sim ţeam strânsoarea braţului ei, pe care aş fi
în poveste, mortul şi viul împreună, pe acelaşi cal. putut-o lua ca pe un semn de apropiere, dar şi ca pe
Aveam frisoane. D in cauza vaccinului, mi-am zis. o mişcare prin care ea ar fi vrut să se asigure că în
— Ţi-a fost dor de mine ? m-a întrebat ea prin mâneca mea era un braţ de om viu şi nu oasele unui
surprindere. schelet.
M-am cutremurat, ca trezit brusc din somn. Felul — D ar scrisoarea aia a ta ?
cum mi se adresase, la singular, şi cuvântul „d o r“ — Ah, ai primit scrisoarea ?
mi s-au părut periculoase. Am vrut s-o întreb iarăşi ceva despre Stullpans,
dar el continua să fie departe de noi. Am simţit din
N orm al, mi-am zis. U n dor sfâşietor. Despărţiţi
nou umărul ei apăsându-1 pe al meu, gest în care am
ani de zile, fără speranţă, fără un răvaş, fără un
bănuit un mesaj secret.
porumbel călător... ca în deşertul Yemenului.
— Să mergem la tine, mi-a susurat la ureche.
în vitrina unui m agazin, pe pachetele de cafea U m erii trebuie că-i avea fierbinţi, deşi în ochi
scria Yemen. Privea şi ea vitrinele, la fel ca mine. mai păstrase un dram de neîncredere.
— A colo, în Yemen, e un pod, i-am spus. Podul
Qabeei, aşa se numeşte. De-or întreba ce bidiviu a-ncălecat,
Ea asculta transfigurată. Tramvaiul care duce la Butirski.

192 193
— D ar la mine nu se poate intra, i-am spus, e lor păstrau, ca pe un semn distinctiv, ca pe o pecete
carantină. N -ai auzit de carantină ? pe invitaţia la o cină macabră, desenul sarcofagu­
— A, da. Variola. lui indian.
A spus „da“ , deşi îi simţeam tâmpla aproape lipită Fierbinţeala mi se răsfrângea în tâmple ca o durere
de fruntea mea. surdă. îmi simţeam capul tulbure şi, dacă Lida m-ar
Mai bine mergem la tine, mi-a trecut prin cap. în fi întrebat de ce am noroi în păr, nu m-aş fi mirat
camera ei totul avea să fie mult mai romantic. Ea se chiar deloc. I-am promis, mi-am zis fără grabă, i-am
va dezbrăca încet, în vreme ce eu, înainte de a o iubi, făgăduit încă din vara trecută, ba chiar mai demult,
îi voi cerceta atent toate ascunzişurile trupului, voind cu o mie de ani în urmă.
parcă să văd dacă s-a schimbat ceva în absenţa mea. Oricum, călătoria asta nocturnă se sfârşeşte, mi-a
Pe neaşteptate, m i-am amintit de indicaţiile trecut prin cap când am ajuns pe Tverskoi Bulvar.
primite de la consilierul ambasadei referitor la rusoaice A r fi trebuit să mă despart de ea, dar nu reuşeam
şi am avut senzaţia că toate cele trei lampadare din să găsesc ceva plauzibil. N ici adevărul nu puteam
salonul am basadei o să mi se prăbuşească în cap. să i-1 spun, dar nici s-o mint. L a urm a urmei, eu
Mi-a venit să strig: Doam ne, ce-am făcut!, iar ele, fusesem cel care o căutase la telefon.
ca şi când m-ar fi auzit, s-au oprit din cădere şi au — T u nu te simţi bine, mi-a spus. Se vede de la
început să urce la locul de unde veniseră, sus, tot o poştă. D e ce-ai ieşit din casă, dacă eşti bolnav ?
mai sus, până ce s-au făcut mici ca nişte buburuze. — Pentru că ţi-am promis, i-am răspuns.
Şi asta s-a repetat de câteva ori. A cum nu-mi mai rămânea decât să-m i scutur
Şi într-adevăr, uite ce făcusem ! O nouă repriză noroiul din păr.
de frisoane m-a zgâlţâit din răsputeri. Mă repezisem — Ţi-am dat cuvântul, am repetat, apropiindu-mi
cu cea mai mare inconştienţă la telefon, încercând faţa de obrazul ei. Demult, încă de pe vremea ma­
să trezesc din m orţi o poveste veche. Făcusem o rilor balade.
mare prostie. Şi inutilă pe deasupra. Acum ar fi fost Ea m -a privit ţintă. îşi închipuia, fără doar şi
bine să pot să mă retrag cu tact. poate, că delirez.
Totuşi, n-am făcut nici o crimă, m-am consolat Tu nu poţi pricepe, aş fi vrut să-i spun, tu ai alte
singur. L a urma urmei, ieşisem s-o întâlnesc câteva balade si alţi zei.
minute, pentru a-mi respecta promisiunea. Ea continua să mă fixeze cu privirea, în vreme ce
— C ât eşti de posom orât, mi-a spus ea. eu mi-i închipuiam pe conducătorii sovietici de azi,
N u i-am răspuns. Acum păşeam ca doi lunatici aşa cum stăteau ţepeni în tribuna M ausoleului din
printre trecătorii care alergau care încotro, cu gule­ Piaţa Roşie, cu gulerele lor de blană, care-i făceau
rele ridicate. Se putea bănui cu uşurinţă că trupurile să pară mai scunzi decât erau şi mai neînsemnaţi.

194 195
U ite, aceştia sunt zeii pitici ai lagărului socialist! M -am oprit şi, în vreme ce ea aştepta să-m i
Zeii sciţi ai stepei. în curând aveau să-şi umfle obrajii termin fraza lăsată la jumătate, am întors capul şi
şi să-mi spulbere ţara de pe faţa pământului. am privit spre clădirea institutului.
— Chiar că ai temperatură, am auzit-o pe Lida. — Lida, am puţină treabă aici, i-am spus.
N u trebuia să ieşi în oraş. Fără a mai adăuga nimic, fără a-i spune să mă
într-adevăr, n-ar fi trebuit. D ar îm i dădusem aştepte sau nu, am împins poarta de fier şi am intrat
cuvântul. Ah, vechea legendă mă urmărea peste tot. în curtea întunecoasă. Am mers o bucată de timp
Şi, deodată, creierul m i-a fost străfulgerat de o cu mâinile întinse înainte, ca orbii, ca să nu mă lovesc
întrebare: oare de ce mă obseda de câteva luni de băncile ale căror plăci de m arm ură păreau în
întuneric nişte lespezi de mormânt. Poarta din spate,
această legendă ? D e ce ? Chiar fără motiv ? N u , nu
din colţul celălalt al curţii, cea care dădea în Malaia
se putea să nu aibă un sens.
Bronia, era închisă, dar nu mi-a fost greu s-o sar.
Zeii sfrijiţi ai stepei şedeau nemişcaţi în mintea
Am ieşit dincolo, pe strada îngheţată şi luminată
mea ca la un prezidiu. Căciulile lor din blană de
slab, unde puţinii trecători păşeau grăbiţi, cu gulerele
vulpe, obrajii, ochii lor vicleni, asiatici. N u , obsesia paltoanelor ridicate. în vreme ce iuţeam paşii, mi-am
mea cu legenda nu era o coincidenţă. Balada jură­ închipuit-o aşteptându-mă în Tverskoi Bulvar, cu
m ântului de credinţă mă chinuia chiar acum, în privirea pierdută în direcţia în care dispărusem ,
timpurile necredinţei. îi simţeam de luni bune pre­ aşteptând să mă întorc de pe tărâmul de unde nimeni
zenţa. E frig în Rusia, frăţioare. E necredinţă. Oare nu se mai întorsese vreodată.
cine-mi spusese cuvintele acestea ?
Tirana, 1962-1976
Iar eu căutam un pretext ca să mă despart de e a ...
Destul, Lida, mi-am zis. D e la mine n-o să auzi nici
un cuvânt de despărţire. Din partea mea, să fie totul
ca în vechea baladă. Aşa-m i spuneam, în vreme ce
o priveam insistent.
— Lida, ţi-am mărturisit odată, într-o gară, că-n
orice situaţie aş fi, orice s-ar întâm pla...
— Ce-ai spus ? a întrebat ea cu o voce pierită.
A junsesem în faţa clădirii Institutului G orki.
Gardul şi ferestrele erau cufundate în întuneric. Cu
o singură excepţie: luminiţa de la parter, din cabina
portarului.

1%
Postfaţă

Romanul Amurgul zeilor stepei a fost scris imediat


după întoarcerea forţată a lui Kadare de la Moscova.
Tânărul scriitor lăsa în urm ă o Uniune Sovietică
în plină destalinizare. Pentru bursierii albanezi din
universităţile sovietice, şi aceştia nu erau puţini,
întreruperea studiilor a însem nat o ruptură care
depăşea cadrul pur şcolar, o traumă psihică ce a avut
consecinţe inimaginabile. Mai mult decât atât. Chiar
la nivelul populaţiei simple albaneze, al cadrelor
inferioare şi medii, ruptura de M oscova a însemnat
prăbuşirea unui univers, a unei lumi de stabilitate
incontestabilă. Si
■>
nu fără motiv. Surse istorice susţin
j

că U R SS a expediat Albaniei, în perioada 1948-1960,


ajutoare alimentare în valoare de peste 200 de milioane
de dolari. Prietenia sovieto-albaneză fusese media-
tizată pe toate canalele posibile în micul stat de pe
ţărm ul A driaticei. R egim ul de la Tirana privise,
vreme de un deceniu, cu dragoste şi încredere spre
Moscova, străduindu-se să urmeze în toate exemplul
„fratelui mai m are“ . C a un gest de bunăvoinţă
maximă, Enver H odja, conducătorul comunist al
Albaniei, acceptase ca insula Sazan, din sudul ţării,
să devină bază militară sovietică. M oartea lui Stalin

199
şi destalinizarea prudentă iniţiată de H ruşciov au nu se înşală şi nu rămâne la suprafaţa evenimen­
trezit prim ele reacţii rebele ale conducerii de la telor. C a de multe ori în cărţile sale, Kadare îşi aduce
Tirana. Este tocm ai m om entul în care un tânăr în apărare o mitologie încărcată dc simboluri, home­
scriitor albanez, cu câteva poeme la activ, studia arta rică. Balada lui Kostandin şi a Doruntinei, picurată
scrisului la Institutul Maxim G orki din M oscova. în toată substanţa rom anului, sprijină cu armele
Semnele răcirii relaţiilor dintre Enver H odja şi eposului ideea de bază a textului: credinţa şi drep­
H ruşciov au apărut im ediat după C on gresul al tatea nu sunt întotdeauna de partea celui mai tare.
X X -lea al P C U S, când conducerea sovietică a lansat Cel viu şi cel m ort nu pot călători împreună mai
o serie de judecăţi critice la adresa lui Stalin şi a mult decât le este dat, decât se cuvine. Cel venit de
cultului personalităţii. Stalinist fervent, H o d ja a dincolo nu poate rămâne aici decât până ce-şi duce
reacţionat dur în apărarea principiilor promovate la bun sfârşit legământul. Realitatea şi mitul se cioc­
de „marele dispărut“ . în romanul său, Kadare vor­ nesc şi numai una dintre ele poate supravieţui. Şi
beşte frecvent despre evenimentele care agitau peste toate acestea, povestea de dragoste pentru Lida
„lagărul so cialist“ la sfârşitul anilor ’50. Printre Snieghina, venită din lumea reală şi vie, aduce fiorul
acestea, Congresul al III-lea al Partidului M unci­ iubirii eterne în peisajul marelui oraş cotropit de
toresc Rom ân şi Consfătuirea partidelor comuniste iarnă. Este aceeaşi iubită căreia K adare îi dedica,
şi muncitoreşti de la M oscova (1960). Divergenţele mulţi ani după întoarcerea de la M oscova, un vers
dintre cele două capitale au ajuns la o asem enea de mare sensibilitate: „Iar degetele mele, de departe,
acuitate, încât Enver H odja îl caracteriza, în 1961, se vor împleti în părul tău“ . C e dovadă mai bună
pe H ruşciov drept „revizionist, antimarxist şi defe­ că dragostea poate birui timpul şi spaţiul decât aceste
tist“ . Cu câţiva ani înainte, cu prilejul primei întâlniri două versuri de iubire ? Pentru că Amurgul zeilor
H o d ja -M a o Zedong din 1956, cei doi criticaseră stepei este, la urm a urm ei, rom anul unei iubiri
noua politică sovietică şi puseseră bazele unei alianţe pierdute.
ideologice care va dura aproape douăzeci de ani. M arius Dobrescu
A urm at ruptura din 1960, cu toate consecinţele
ei, printre care ieşirea Albaniei din Tratatul de la
Varşovia si
j ■>
CA ER.
Kadare este cronicarul naiv al acestor evenimente,
care aveau să-i marcheze în mare măsură existenţa.
Deşi nu înţelege tot ceea ce se află în spatele ei, el
intuieşte totuşi consecinţele catastrofale ale rupturii.
Simţul acut al pericolului, caracteristic tipului balcanic,

200
La preţul de vânzare se adaugă 2%,
reprezentând valoarea
timbrului literar ce se virează
Uniunii Scriitorilor din România,
cont nr. R 0 4 4 RN CB 5101 0000 0171 0001,
B.C.R. Unirea, Bucureşti.

Tehnoredactor
M ANUELA M ĂXINEANU
DTP
DUM ITRU O LTEA N U
CARM EN PETRESCU
Corector
IU LIANA POP
Apărut 2009
BUCUREŞTI - ROM ÂNIA

Lucrare executată la C.N.I. „CO RESI“ S.A.


în colecţia Raftul Denisei au apărut Antonio Lobo Antunes, B u n ă seara lucrurilor de pe-aici
Eric-Emmanuel Schmitt, M ilarepa
Eric-Emmanuel Schmitt, Domnul Ibrahim şi florile din Coran
Eric-Emmanuel Schmitt, O scar şi Tanti Roz
William Golding, îm păratul muştelor
Pascal Quignard, Vila A m alia
Arthur Golden, Memoriile unei gheişe Almudena Grandes, Vârstele lui Lulú
Sarah Hali, Michelangelo Electric Ismail Kadare, Palatu l Viselor
Kurt Vonnegut, Pianul mecanic Jesús Díaz, Spune-mi ceva despre C uba
Ştefan Heym, R elatare despre regele D av id Paul Auster, Palatu l lunii
John Fante, în treab ă prafu l Nicole Krauss, Istoria iubirii
Nick Hornby, Turnul sinucigaşilor Carlos Fuentes, O companie neliniştitoare
L.P. Hartley, M esagerul Alessandro Baricco, Castele de furie
Salman Rushdie, Furie Taichi Yamada, Străini
Raymond Queneau, Florile albastre Leonid Ţîpkin, O v a ră la Baden-Baden
Marguerite Duras, Stăvilar la Pacific Yasunari Kawabata, M aestrul de go
Laura Restrepo, D elir Ingeborg Bachmann, M alina
Anaîs Nin, Incest Dave Eggers, S ă te ţii alergătu ră!
Nikos Kazantzakis, Zorba Grecul Jonathan Safran Foer, Extrem de tare şi incredibil de aproape
Almudena Grandes, Castele de carton Richard Zimler, Ultimul cabalist din Lisabona
Mitch Albom, M arţi cu Morrie Sarah Dunant, în compania curtezanei
D.M. Thomas, H otelul alb Jan Koneffke, O iubire la Tibru
Guillermo Martinez, Crimele din O xford Péter Esterházy, Un strop de pornografie m aghiară
Christopher Isherwood, Adio, Berlin John Fante, D rum ul spre Los Angeles
Kurt Vonnegut, Bufoniada John Updike, Teroristul
Anthony Burgess, Portocala mecanică Anaîs Nin, D elta lui Venus. Povestiri erotice
Irvin D. Yalom, Plânsul lui Nietzsche Julio Cortázar, Armele secrete
Anai's Nin, Foc James Meek, Un gest de iubire
Andrew Sean Greer, Confesiunile lui M ax Tivoli Jeanette Winterson, Scris pe trup
Leo Perutz, C ălăreţul suedez John Berendt, M iezul nopţii în grădina binelui şi a răului
Jeanette Winterson, Pasiunea Hanif Kureishi, Buddha din suburbie
Naghib Mahfuz, Akhenaton, cel ce sălăşluieşte în adevăr Daniel Kehlmann, M ăsurarea lumii
Jim Crace, In clipa morţii Anne Tyler, Căsătorie de am atori
Joey Goebel, Torturaţi-1pe artist Yasunari Kawabata, D ansatoarea din Izu
Ann Patchett, Belcanto Didier van Cauwelaert, Evanghelia după Jim m y
John Updike, Vrăjitoarele din Eastwick Gregor von Rezzori, Memoriile unui antisemit
James Frey, O mie de fărâm e Alessandro Perissinotto, Celei care m ă ju decă
Aron Grunberg, Istoria calviţiei mele Eric-Emmanuel Schmitt, Copilul lui Noe
Mihail Bulgakov, M aestrul şi M argareta James Frey, Prietenul meu Leonard
Sarah Dunant, N aşterea lui Venus Douglas Coupland, Generaţia X
Gonzalo Torrente Ballester, Cronica regelui aiurit Pablo De Santis, C aligraful lui Voltaire
Friedrich Dürrenmatt, Justiţie John Updike, Fugi, R abbit
Kurt Vonnegut, Sirenele de pe Titan J.M. Coetzee, M aestrul din Petersburg
Douglas Carlton Abram s, Ju rn alu l pierdut a l lui D on Ju an David Mitchell, A tlasul norilor
Eric-Emmanuel Schmitt, Viaţa m ea cu M ozart Sawako Ariyoshi, Soţia doctorului
Will Self, Cum trăiesc morţii Laura Restrepo, Dulce companie
Kelly Jones, A l şaptelea licorn Leo Perutz, Iu da lui Leonardo
Peter Carey, Furtul. O poveste de iubire Kurt Vonnegut, Bun venit printre maimuţe
Hubert Selby Jr., Recviem pentru un vis Carol Shields, Ju rn a l în p iatră
Fumiko Enchi, Măştile Taichi Yamada, în căutarea unei voci din depărtare
Jonathan Safran Foer, Totul e iluminat Martin Suter, D iavolu l din M ilano
Ismail Kadare, U m bra Amos Oz, Poveste despre dragoste şi întuneric
Anaîs Nin, H enry şi Ju n e Michael Chabon, Băieţi teribili
Rachel Cusk, Arlington Park Rick Moody, Furtuna de gh eaţă
Gary Shteyngart, Absurdistan
Jesús Díaz, Cele patru fu g i ale lui M anuel
Tash Aw, Fabrica de mătase
John Fante, O să v in ă şi prim ăvara, Bandini
Richard Ford, Cronicarul sportiv
Douglas Coupland, Toate fam iliile sunt psih otice
Gonşalo M. Tavares, Ierusalim
Mitch Albom, în c ă o zi
Joseph Roth, Spovedania unui ucigaş.
Diane Setterfield, A treisprezecea poveste Legenda sfântului beţiv
Nikos Kazantzakis, H ristos răstignit din nou Eduardo Mendoza, Mauricio sau alegerile locale
Milorad Pavic, M antia de stele Arthur Japin, In ochii Luciei
Sarah Dunant, Transgresiuni Eric-Emmanuel Schmitt, Secta Egoiştilor
Joey Goebel, Anom alii Alessandro Piperno, Cu cele m ai rele intenţii
Andrei Makine, Fiica unui Erou a l Uniunii Sovietice Arnon Grunberg, Nesuferitele zile de luni
Ellis Avery, Foc în pavilionul de ceai Jeanette Winterson, Portocalele nu sunt singurele fructe
Ludmila Uliţkaia, A l dum neavoastră sincer, Şurik Cinghiz Aitmatov, Stigm atul Casandrei
Ismail Kadare s-a născut în 1 936 în oraşul
Sawako Ariyoshi, D an satoarea de K abuki albanez Gjirokaster, a absolvit Filologia la
Tirana şi şi-a continuat studiile la Institutul
Naghib Mahfuz, O mie şi una de nopţi şi zile
de Literatură Maxim Gorki din Moscova.
John Updike, întoarcerea lui R abbit A debutat la optsprezece ani cu un volum
Mo Yan, Sorgul roşu de poezie, Inspiraţii ju ve n ile , căruia îi u r ­
Arthur Japin, în ochii Luciei mează în 1957 un al doilea, Visări. Trecerea
Guillermo Martinez, M oartea lentă a Lucianei B. la proză o face în 1963 cu romanu I Generalul
arm atei m oarte, care-i aduce notorietatea
Kurt Vonnegut, Cutrem ur de timp
internaţională. în anii următori publică
Fumiko Enchi, Ani de aşteptare numeroase volume de povestiri şi roma­
J.M. Coetzee, Viaţa şi vremurile lui M ichael K nele: Cetatea (1970), C ronică în p iatră
John Cowper Powys, Cercul nebunilor ( 19 7 1), O capitală în noiem brie (1974),
A m urgul zeilor stepei (1976), Iam a marii
Ismail Kadare, A m urgul zeilor stepei
însingurări (1977), Aprilie spulberat (1978),
Podul cu trei arcade (1978), Palatul Viselor
(19 8 1; Humanitas, 2007), roman interzis
în pregătire de regimul lui Enver Hodja, Concert la
sfârşitul toamnei, (1988). în 1990 Kadare
primeşte azil politic în Franţa şi până în
Sara Gruen, A p ă pentru elefanţi 2001 locuieşte la Paris. în tot acest timp
Cormac McCarthy, D rum ul îi apar romanele Piram ida (19 9 1), Um bra
(1994; Humanitas Fiction, 2008), Spiritus
(1996), Florile îngheţate din martie (2000).
în 2001 Kadare se întoarce în Albania,
păstrându-şi locuinţa de la Paris. Continuă
să scrie romane care se bucură de succes
atât în Europa, cât şi peste Ocean: Fiica lui
A gam em non (2003), Succesorul (2003),
Vremeanebuniei (2005), Accidentul (2008).
Ismail Kadare este şi autorul unor eseuri,
scrieri de memorialistică, precum şi al
cărţii-document M oartea care ne-a unit
(1998), despre evenimentele tragice din
fosta Iugoslavie. De mai multe ori nomi­
nalizat la Premiul Nobel, deţinător a nume­
roase premii şi distincţii literare, Ismail
Kadare este recompensat în 2005 cu presti­
giosul International Man Booker Prize.