EDENTAŢIA TOTALĂ

Etiologia. Tabloul clinic (modificările funcţionale ale sistemului stomatognat)

Edentaţie totală poate fi congenitală sau dobândită. Cea congenitală apare rar, datorită
lipsei tuturor mugurilor dentari.
Etiologia edentaţiei totale dobândite:
a) complicaţiile cariei dentare
b) parodontitele şi parodontoza, abraziuni patologice generalizatoare
c) tumorile cavităţii bucale
d) traumatismul care implică numeroase extracţii
e) tratamente incorecte ale edentatului parţial
Frecvenţa edentaţiei totale este la ora actuală mai mare la femei şi la populaţia din
mediul urban. Conform datelor după Bazian, Calinina, Doinicov, Hutu, Ene frecvenţa
edentaţiei parţiale la vârsta 40-50 ani – 10%, 50-60 ani -5-7%, 60-70 ani-25-28%,
după 70-29%.
Cauzele favorizante:
a) diabetul
b) osteoporoza generalizată
c) rahitismul
Edentaţia totală agravează tulburările funcţionale: masticatorii, fizionomice, fonetice,
psihice.
Modificările morfo-funcţionale ale sistemului stomatognat (aparatului dento-
maxilar).
Maxilarele:
După extracţia dinţilor se produc rezorbţia şi atrofia proceselor alveolare iar uneori
chiar şi a oaselor maxilare.
Dinamica restructurării oaselor postextracţionale a fost îndelung cercetată de
numeroşi autori (Kalinina, Semeniuc, Doinicov, Hutu, Ene). La ora actuală în această
problemă se desting următoarele concluzii:

1
 a) Imediat după extracţie se produce un proces ireversibil foarte rapid de rezorbţie
alveolară. Diminuarea masei osoase la un an după extracţie se sumează la 2-3
mm pentru maxilarul superior şi 4-5 mm pentru mandibulă.
b) Continuarea rezorbţiei produce o perdere osoasă alveolară de aproximativ 0,5
mm pe an la mandibulă şi mai puţin la maxilă.
c) La aproximativ 2 ani de la extracţiile efectuate la maxilarul superior şi 7 ani de
la cele de la mandibulă, resorbţia osoasă se încetineşte foarte mult, urmînd o
lungă perioadă de stabilizare, în care pierderea osoasă este de doar 0,1-0,2 mm
pe an.
d) Făcînd o comparaţie între cele două oase maxilare, resorbţia de la mandibulă
este de 4 ori mai mare decît la maxilă.
e) Gradul şi evoluţia resorbţiei şi atrofiei depind în mare măsură de cauza
pierderii dinţilor, ordinea cronologică a extracţiilor, modul în care s-a efectuat
intervenţia chirurgicală şi calitatea tratamentului protetic precedent.

Atrofia maxilarelor poate fi:

Simetrică (în caz că pierderea dinţilor de pe ambele hemiarcade s-a produs
concomitent sau la scurt interval de timp).
Asimetrică: (pierderea dinţilor de pe cele două hemiarcade a fost distanţată printr-o
bună perioadă, pacientul a avut mult timp o edentaţie terminală unilaterală întinsă
cl.II Kennedy).
Atrofia maxilarului superior este de obicei centripetă. Resorbţia osului alveolar
la maxilă urmează direcţia axelor ale dinţilor superiori (aceste oase au convergenţă
apicală).
Atrofia mandibulei este centrifugă.
Resorbţia crestelor alveolare urmează şi ea înclinaţia axelor dinţilor inferiori (care au
o divergenţă apicală).
Maxilarul superior se atrofiază mai lent decăt mandibula.

2
De regulă, atrofia maxilarului superior conduce la atrofia anumitor varietăţi de cîmp
protetic. Sunt mai multe clasificări a cîmpului protetic şi proceselor alveolare:
Schreder, Doinikov, Kurleandski, Oksman, Lejoyeux, Atwood, etc.
Clasificarea cea mai realistă a propus-o Sangiuolo:
pentru maxilă:
cl 1. Substratul osos este puţin atrofiat, crestele edentate fiind înalte, rotungite,
tuberozităţile bine reprezentate, bolta palatină adîncă fără torus.
cl. 2. Crestele edentate şi tuberozităţi cu atrofie medie. Bolta palatină este de
adîncime medie, cu torus palatin prezent.
cl. 3. Crestele edentate şi tuberozităţile sunt mult atrofiate, iar bolta palatină devine
plată.
pentru mandibulă:
cl I. Creasta este de înălţime mai mare de 10 mm, cu inserţie joasă a frenurilor,
tuberculi piriformi duri şi bine formaţi.
cl II. Creste cu aceliaşi caractere ca la cl I, dar cu aspect hiperplazic.
cl III. Creste atrofiate plate cu hiperplazie de planşeu.
cl IV. Creste negative.
În urma apariţiei edentaţiei totale, se produce o lărgire în sens orizontal a corpului
mandibulei. Creasta alveolară din regiunea anterioară se resoarbă lingual şi sagital.
Mandibula se deplasează înainte (în protruzie), făcînd ca în poziţia de repaus cele
două maxilare să fie mai apropiate decît la dentat.
De obicei masticaţia fără proteze îl obligă pe edentatul total să apropie mult creasta
alveolară mandibulară de creasta maxilară. Şi ca rezultat mandibula îşi schimbă
înfăţişarea atît prin apoziţia osoasă bazală cît şi prin rezorbţia osoasă din regiunea
anterioară a ramurii verticale.
Unghiul goniac se deschide apropiinduse de valoarea 120-1300, iar apofiza
coronoidă capătă progresiv forma unui cârlig (croşet).

Modificările mucoasei fixe şi mobile

3
Mucoasa care acoperă crestele edentate maxilare şi mandibulare cît şi bolta palatină
(mucoasa fixă) este supusă unor modificări legate de existenţa în continuare a
procesului de atrofie.
La începutul acestui proces, de obicei crestele alveolare sunt acoperite cu o
mucoasă cu o grosime şi consistenţă uniforme.
Evoluţia acestui ţesut poate fi următoarea:
a) Mucoasa nu urmează atrofia osoasă şi ca urmare deasupra crestei alveolare
mult atrofiate rămîne un strat de mucoasă ce poate fi mobilizat, balansat ca o
„creastă de cocoş” (situaţie comparată cu aspectul unui om care a slăbit brusc).
În aşa caz se recomandă îndepărtarea chirurgicală a mucoasei respective.
Atunci cînd acest lucru nu este posibil, se recomandă tehnici speciale de
amprentare.
b) Mucoasa fixă se îngroaşă. Creşte stratul submucos între periost şi mucoasă. În
aceste zone mucoasa are o rezilienţă mare.
c) Mucoasa devine foarte subţire-deosebit de sensibilă (în special pe torusul
maxilar, torusul mandibular, sau chiar pe crestele edentate), suportînd cu greu
presiunile.
d) Rugile palatine devin şterse.
e) La mandibulă în cazurile de atrofie mucoasa simplă se reduce la o linie s-au
dispare complet.
f) În urma resorbţiei osului alveolar fundurile de sac vestibulare se apropie de
muchia crestelor.

Modificările morfo-funcţionale ale muşchilor aparatului dento-maxilar

1. La edentatul total muşchii ridicători ai mandibulei se contractă mai mult ca la
dentat pentru că necesită apropierea crestelor edentate pentru efectuarea
masticaşiei, ce produce o scurtare a muşchilor (fascicului vertical al maseterului şi
fasciculelor posterioare ale temporalului).
2. Muşchii suprahioidieni din aceliaşi motive suferă o întindre mai mare. Prin atrofia
osului alveolar muşchiul milohioidian se apropie de vîrful crestei.

4
3. Muşchii oro-faciali pot suferi o modificare a tonusului normal. Acest lucru
afectează serios posibilităţile de menţinere a viitoarei proteze totale.
4. Muşchii limbii se hipertrofiază în urma activităţii mai intense depuse în procesul
de masticaţie. Limba capătă, pe lîngă rolul de a insaliva şi transporta bolul
alimentar şi pe acela de a fărîmiţa alimentele de consistenţă redusă.

Modificările A.T.M.
Prin dispariţia dinţilor frontali şi laterali, mişcările mandibulei devin mai libere. În
această situaţie pentru a efectua o mişcare de propulsie sau lateralitate, manbidula nu
mai trebuie să coboare şi poate trece direct la aceste mişcări. Condilul tinde astfel să
se deplaseze orizontal provocînd presiuni asupra porţiunii anterioare a tuberculului
articular (aceste presiuni se transmit prin intermediul meniscului).
Cu timpul aceste presiuni duc la resorbţia părţii anterioare a meniscului (se poate
ajunge la perforaţia lui), cît şi a unei porţiuni din tuberculul articular care îşi modifică
în acest fel înclinarea iniţială.
Aceste presiuni pe porţiunea anterioară a articulaţiei stau la baza apariţiei
sindromului disfuncţional dureros al lui Costen.
În acelaş timp prin apropierea cronică a mandibulei de maxilar, capul condilului se
deplasează distal, întinzînd capsula articulară.

Cîmpul protetic edentat total

Este împărţit în două zone caracteristice: zona de sprigin şi zona de succiune
 Zona de sprijin – cuprinde crestele alveolare şi tuberozităţile maxilare, bolta
palatină, creste edentate mandibulare acoperite de o mucoasă fixă.
 Zona de succiune – cuprinde mucoasa care vine în contact cu marginile
protezei. Această zonă este situată periferic faţă de zona de sprijin.

Cîmpul protetic maxilar şi zonele funcţionale

5
Zona de sprijin are substratul osos reprezentat de crestele alveolare edentate,
tuberozităţile maxilare, bolta palatină.
Periferia cîmpului protetic maxilar are două regiuni sau zone: a)vestibulară şi distală
a)zona vestibulară se împarte în:
1) spaţiul retrozigomatic (punga lui Eisenring)
2) spaţiul vestibular lateral
3) spaţiul vestibular labial
Caracteristica principală a zonei vestibulare este acea ca musculatura aferentă zonei
respective are fibre orizontale favorabile menţinerii şi stabilizării protezei prin
fenomenul de tonicitate musculară.
Spaţiul retrozigomatic (punga lui Eisenring) este delimitat posterior de şanţul
pterigomaxilar şi anterior de apofiza zigomatico-alveolară.
Modelarea funcţională a amprentei acestei zone se face prin balansarea mandibulei
într-o parte şi alta bineînţeles după deschiderea gurii. În timpul balansării mandibulei
apofiza coronoidă a mandibulei ajunge în dreptul pungii Eisenring modificîndui
lărgimea (mai ales cînd tuberozitatea este foarte proieminentă vestibular).
Pentru realizarea unei bune menţineri a protezei în această zonă distală a cîmpului
protetic este necesar ca întreg spaţiul să fie ocupat cu baza protezei.

Spaţiul vestibular lateral

6
Este situat mai anterior faţă de spaţiul Eisenring. Este delimitat posterior de apofiza
zigomatico-alveolară şi anterior de frenul bucal. Acest fren este pus în evidenţă prin
tracţiunea obrazului în afară şi la etapa amprentării trebuie ocolit cu baza protezei.

Spaţiul vestibular labial (frontal sau anterior)

Este delimitat posterior de cele două frenuri bucale (drept şi stîng) şi este împărţit de
frenul buzei superioare în două porţiuni. Evidenţierea corectă a dimensiunilor acestui
spaţiu se face prin îndepărtarea uşoară a buzei superioare şi nu prin tracţiuni energice
la etapa amprentării funcţionale.
Zona distală – cunoscută şi sub numele de zonă sau linie Ah este limita
posterioară a cîmpului protetic maxilar şi reprezintă zonă de reflexie a vălului palatin
faţă de palatul dur.
Această limită posterioară este o „zonă” cînd lăţimea ei constitue o bandă
neuniformă d 2-5 mm, sau o linie, cînd banda este foarte îngustă.
Landa descrie trei porţiuni ale vălului palatin în repaus sau deosebită
importanţă practică:
a) o poziţie orizontală care prelungeşte aproape în acelaş plan palatul dur. În acest
caz se întîlneşte o zonă cu lăţime 2-5 mm favorabile realizării unei bune
închideri marginale.
b) o zonă de înclinare oblică, în care palatul moale cade ca o perdea dincolo de
marginea posterioară a lamelor orizontale palatine. În acest caz limita
posterioară a cîmpului protetic se reduce la o simplă linie, iar foveele palatine
rămîn situate posterior faţă de ea. Închiderea marginală se face cu mare
greutate.
c) o zonă de înclinaţie medie (între cea orizontală şi cea oblică) cu evidente
avantaje faţă de prcedentă.
Deoarece închiderea marginală posterioară reprezintă o condiţie esenţială pentru
menţinerea protezei totale superioare (cheia menţinerii acestei proteze), delimitarea
zonei sau liniei Ah are o deosebită importanţă.

7
Zonele funcţionale ale cîmpului protetic mandibular
Sunt ca şi la maxilarul superior
situate periferic faţă de suprafaţa
de sprigin. Musculatura existentă
la periferia cîmpului protetic are
grupe musculare cu fibre inserate
perpendicular pe această periferie.
Zonele funcţionale mandibulare sunt
în număr de trei perechi
(zona tuberculului piriform,
zona linguală laterală şi
zona vestibulară laterală) şi două impare (zona linguală centrală şi zona vestibulară
centrală sau labială).
Zona tuberculului piriform ocupă de fapt regiunea molarului de minte inferior.
Este delimitată anterior de o linie imaginară care trece înapoia feţei distale a
molarului de 12 ani şi intersectează spre vestibular linia oblică externă, iar spre
lingual linia milohioidiană. Posterior tuberculul este delimitat de inserţia ligamentului
pterigomaxilar. Imediat după pierderea ultimilor molari, tuberculul piriform are o
poziţie orizontală, iar pe măsura atrofiei crestei alveolare, poziţia tuberculului devine
din ce în ce mai verticală. Mucoasa acoperitoare poate fi destul de groasă, cu anumită
duritate, dar atunci cănd pierde legătura cu periostul devine mobilă, nepermiţînd
realizarea unei închideri marginale corecte.
1)proteza acoperă tuberculii
2)acoperă 2/3
Zona vestibulară laterală (dreapta şi stînga) este delimitată posterior de linia
imaginară ce trece înapoia feţei distale a molarului 2 inferior, iar anterior de frenul
bucal (format de ligamentul muşchiului triunghiular). Această zonă conţine punga lui
Fish (spaţiul frontal între porţiunea inferioară a buccinatorului şi creasta edentată.
Baza protezei întotdeauna acoperă acest spaţiu.

8
 Zona vestibulară centrală (labială) este dominată pe de o parte de acţiunea
muşchilor: 1)triunghiular, 2)patrat al buzei inferioare, 3)muşchiului bărbiei, care
modifică esenţial mobilitatea fundului de sac vestibular, iar pe de altă parte de
tonicitatea uneori foarte mare a orbiculatorului buzelor.
Acţiunea acestor muşchi este defavorabilă amprentării şi apoi menţinerii şi stabilităţii
protezei.
Tot în această zonă există adesea frenul buzei inferioare, în caz de necesitate el poate
fi îndepărtat chirurgical.
Zona linguală laterală (dreapta şi stînga) are ca limită posterioară linia care trece prin
faţa distală a molarului – 2 inferior, iar limita anterioară ajunge în dreptul spaţiului
dintre canin şi primul premolar. În aceastî zonă existenţa inserţiei milohioidianului pe
o creastă proieminentă face ca întinderea marginii linguale să se oprească la linia
oblică internă. Această linie oblică internă are un traseu descendent dinspre distal
spre medial, permiţînd ca versantul lingual al protezei să fie mai lung spre mezial,
constituind aşa – numite „aripioare pare-liguale”.
Uneori spaţiul dintre versantul intern al crestei alveolare şi limbă este foarte
strîmt, dar destul de frecvent se întîlneşte o adîncitură rotunjită în dreptul
premolarilor ce realizează o fosă linguală în care se poate întinde marginea protezei.
Uneori aset spaţiu dintre creastă şi limbă se continuă cu o prelungire orizontală
sublinguală în care se poate insinua şi proteza prin aşa numita „aripioară
sublinguală”.

9
Musculatura din vecinătatea cîmpului protetic
În realizarea tratamentului protetic al edentatului total ne interesează formaţiunile
musculare care au o relaţie directă cu periferia cîmpului protetic (legătură anatomică
şi funcţională).
După Costa şi a. esenţialul pentru stabilitatea şi menţinerea viitoarei proteze
este raportul dintre direcţia de inserţie a fibrelor musculare şi marginea cîmpului
protetic.
După Schreinemakers, există zone în care fibrele musculare se inseră
perpendicular pe periferia cîmpului protetic. În această situaţie este absolut necesar ca
marginea protezei să nu depăşească această inserţie, altfel proteza va fi mobilizată
prin contracţia fibrelor musculare respective.
Aceste zone sunt situate astfel:
La maxilarul superior există limita posterioară a cîmpului protetic (zona Ah), unde
are loc inserţia perpendiculară a majorităţii muşchilor vălului palatin. La mandibulă
inserţia perpendiculară a muşchilor buzei inferioare şi mentalis (muşchiului bărbiei)
se întlneşte în zona vestibulară labială (vestibulară centarlă).
Tot la mandibulă întreaga zonă periferică linguală conţine inserţia perpendiculară a
muşchiului milohioidian (zona posterioară şi laterală) şi a muşchiului genioglos (zona
lingula central).
Aceşti muşchi fac parte din musculatura oro-facială şi cunoaşterea lor este
absolut necesară pentru a înţelege rolul funcţionalităţii lor în menţinerea şi
stabilizarea protezei.

Muşchii oro-faciali
În ordinea importanţei lor în proteza edentaului total, v-om prezenta următorii
muşchi oro-faciali:
1. M. buccinator – este situat în partea laterală a cavităţii bucale în grosimea fiecîrui
obraz şi are următoarele inserţii:
Superior, inserţie osoasă orizontală de la nivelul tuberozităţii pînă în dreptul
molarului I superior.

10
Inferior, pe faţa externă a mandibulei de-a lungul liniei oblice externe de la trigonul
retromolar pînă la primul molar inferior.
Posterior, inserţia oblică aproape verticală pe ligamentul pterigomandibular.
Anterior, fibrele se fixează pe pielea comisurii, formînd nodul comisural (modiolus).
Atît fibrele superioare cît şi cele inferioare ale buccinatorului participă la formarea
muşchiului orbicular. Cînd gura este deschisă, muşchiul buccinator se comportă ca o
perdea bine întinsă. Cînd gura este închisă, buccinatorul formează în vestibulul
superior spaţiul Eisenring şi alt spaţiu în vestibulul inferior descris de Fish. Muşchiul
buccinator are fibre dispuse paralel cu marginea protezei şi poate contribui prin
tonicitatea sa la menţinere şi stabilitatea protezei.
2. M.orbicular al buzelor este situat în grosimea buzelor, avînd caracteristicile unui
adevărat sfincter. Fibrele sale sunt aproximativ paralele cu marginile protezei. În
timpul contracţiei se aplică pe partea vestibulară a protezelor în dreptul dinţilor
frontali. Între orbicular şi buccinator există o anumită legătură funcţională, datorită
întrepătrunderii fibrelor musculare.
3. M.mare zigomatic „muşchiul rîsului” se inseră pe porţiunea postero-externă a
molarului şi în comisură.
4. M.micul zigomatic este situat paralel, dar mai intern faţă de marele zigomatic.
Inserţia sa inferioară este situată în buza superioară.
5. Muşchiul canin se inseră superior în fosa canină şi inferior în comisura şi buza
inferioară. Prin contracţia sa poate ridica buza inferioară sau superioară.
6. M.triunghiular al buzei inferioare are inserţie pe linia oblică externă şi alta în
modulul comisural şi prin contracţie coboară comisura.
7. M.patrat al buzei inferioare se inseră tot pe linia oblică externă în relaţii strînse cu
triunghiularul buzei, iar cealaltă inserţie (superioară) se face în grosimea segmentului
buzei inferioare. Prin contracţia sa se răsfrînge în afară buza inferioară.
8. M.bărbiei (mentalis) se inseră pe de o parte pe rebordul alveolar în dreptul dinţilor
frontali inferiori, iar pe de altă parte în tegumentul de pe proieminenţa bărbiei.
Acest muşchi limitează prin inserţia sa superioară întinderea vestibulară frontală a
protezei inferioare. Toţi aceşti muşchi orofaciali au rol în menţinerea şi stabilizarea

11
protezelor totale cît şi în delimitarea ariei de întindere a marginilor protezei. Această
delimitare se face cu ajutorul modelării funcţionale a marginilor lingurilor individuale
şi apoi a amprentei funcţionale.
Configurarea marginilor amprentei se face prin mişcări funcţionale, care pun în
funcţiune şi muşchii orofaciali (mişcări tipice, test ca deschiderea mare a gurii,
balansarea mandibulei, râs forţat, ţuguierea buzelor, răsfrîngerea buzei inferioare etc.)
În relaţia proteză-cîmp protetic mai intervin şi alte formaţiuni musculare, care
fac parte din următoarele grupe musculare:
a) muschii mobilizatori ai mandibulei (ridicători, coborîtori şi propulsori)
b) muşchii limbii
c) muşchii vălului palatin
d) muşchii faringelui

Muşchii ridicători
- M.maseter – prin fasciculul său superficial (care se inseră superior pe marginea
inferioară a arcadei zigomatice şi inferior pe unghiul mandibulei) prin porţiunea sa
cea mai anterioară poate veni în contact cu marginea protezei mandibulare.
- M.temporal – are două fascicule: superficial şi profund, care se unesc într-un tendon
ce înconjoară apofiza coronoidă a mandibulei şi se prelungeşte pînă la trigonul
retromolar, unde pot veni în contact cu marginea posterioară a protezei inferioare.

Muşchii coborîtori ai mandibulei

M.milohioidian – inserţia perpendiculară a fibrelor acestui muşchi pe periferia
cîmpului protetic poate duce la mobilizarea protezei totale.

Muşchii limbii (17 muşchi)

ne interesează în special genioglosul care se inseră pe apofizele genii şi se desfăşoară
apoi în interiorul limbii. Este o strînsă interdependenţă funcţională între contracţia
genioglosului şi contracţia milohioideanului, de aceia, jenarea contracţiei unuia dintre
muşchii (o lingură prea lungă sau o proteză prea extinsă) atrage după sine dificultăţi

12
în contracţia celuilalt. O atenţie deosebită trebuie deci acordată marginii linguale a
lingurii individuale şi apoi a protezei în zona linguală centrală.

Muşchii vălului palatin

Vălul palatin reprezintă limita pănă la care trebuie să se întindă baza protezei totale
maxilare. El este constituit din 5 grupuri musculare pereche.
Dintre aceştia ne interesează:
- Muşchii ridicători şi tensori ai vălului (peristafilinul extern şi intern), care modifică
poziţia palatului moale în cursul emiterii vocalei "A”.
- Muşchii coborători ai vălului glosostafilin (palatoglos) şi faringostafilin – permit
delimitarea marginii posterioare a amprentei.
Toţi aceşti muşchi se inseră perpendicular pe periferia cîmpului protetic, de
aceia marginea lingurii individuale şi apoi a protezei trebuie să se situeze foarte exact
la acest nivel. În caz contrar, proteza nu mai are o bună menţinere sau apar leziuni de
decubit.

Muşchii faringelui
Dintre aceşti muşchi ne interesază doar constrictorul superior, care prin
fasciculul său milohioidean, poate veni în contact cu proteza mandibulară în caz că
aceasta este extinsă în spaţiul retromilohioidian în această situaţie apar frecvent
instabilitatea protezei şi dificultăţi în deglutiţie.

Zona linguală centrală se întinde pe o distanţă de 3 cm (1,5 cm în stînga şi 1,5 cm în

dreapta liniei mediane) şi este dominată de acţiunea genioglosului, muşchi foarte
puternic, înserat perpendicular pe periferia cîmpului protetic.
Genioglosul modifică foarte mult nivelul de sac lingual în timpul diferitelor
mişcări funcţionale ale limbii. De aceia trebuie să se ţină seamă de diferenţa dintre
adîncimea acestui fund de sac în repaus şi în protracţie.

13
 Pentru a se asigura o bună menţinere a protezei mandibulare, marginea linguală
a protezei trebuie să aibă un contact permanent cu mucoasa planşeului bucal, atît în
repaus cît şi în poziţia de protracţie a limbii.
Schreinemakers recomandă ca amprentarea funcţională a acestei zone să se
facă cerînd pacientului să execute protracţia maximă a limbii.

Menţinerea şi stabilitatea protezelor totale.

Protezele totale aplicate pe cîmpul protetic trebuie să rămînă în contact intim
cu zona de sprigin şi în contact cu zona de succiune cînd acţionează forţe care
provoacă desprinderea în sens vertical. Imposibilitatea de a se desprinde proteza de
pe cîmpul protetic în sens vertical a fost numită „menţinere”. Imposibilitatea de a se
deplasa proteza de pe cîmpul protetic în sens orizontal a fost numită „stabilitate”.
Menţinerea şi stabilitatea protezei totale pe cîmpul protetic este obţinută cu
ajutorul unor factori. Deoarece o parte dintre aceştia sunt capabili să asigure
menţinerea la majoritatea protezelor, sunt cunoscuţi sub numele de „factori obişnuiţi
de menţinere şi stabilitate”. La o altă parte din factori se recurge pentru menţinere
foarte rar (în prezent aproape excluşi) şi deaceia au fost numiţi „factori excepţionali
de menţinere şi stabilitate”.

Factorii obişnuiţi de menţinere au fost denumiţi şi factori biologici; ei sunt

reprezentaţi de: succiune, adeziune, tonicitatea musculară, presiunea atmosferică,
deglutiţie.
Factorii obişnuiţi de stabilitate sunt reprezentaţi de: retentivitatea anatomică,
situarea arcadei artificiale în zona neutră, coincidenţa dintre relaţia centrică şi poziţia
de intercuspidare maximă şi de repartizarea echilibrată a presiunilor pe toată
suprafaţa zonei de sprijin.
Factorii excepţionali, denumiţi şi factorii mecanici, sunt reprezentaţi de:
succiunea limitată (camerele de vid, linia americană şi ventuza de cauciuc), proteze
cu magneţi, arcurile intermaxilare, implantele, prafurile şi pastele adezive.
Factorii obişnuiţi (biologici) de menţinere.

14
a) Succiunea: este fenomenul fizic de reţinere a unui corp ce este aşezat peste un altul
cavitar, între care se crează o presiune negativă. Explicaţia fenomenului: aerul din
cavitatea formată de pereţii interiori are o presiune mai mică decît cea atmosferică.
Diferenţa dintre presiunea atmosferică şi cea a aerului din interiorul cavităţii
reprezintă forţa care împinge cele două corpuri să rămînă în contact.
Valoarea fenomenului de succiune este mai mare cînd: 1) diferenţa dintre
presiunea atmosferică şi presiunea aerului din interior este mare; 2) volumul spaţiului
închis între cele două suprafeţe este mai mare.
Acest fenomen este aplicat la proteza totală (în cpecial la cea superioară), dacă
marginile protezei realizează o etanşiezare foarte bună la nivelul fundurilor de sac, iar
la maxilă şi în zona de trecere de la palatul dur la palatul moale.
b) Adeziunea: este reprezentată de forţa de atracţie intermoleculară ce se manifestă la
nivelul a două suprafeţe puse în contact, între care există o peliculă de lichid.
Valoarea forţei de adeziune creşte în funcţie de următoarele elemente: 1)mărimea
suprafeţelor, 2) paralelismul suprafeţelor, 3) grosimea redusă a stratului de lichid şi
4) viscozitatea lichidului.
Forţa de adeziune la maxilar are valoarea mult mai mare decît la mandibulă,
datorită dimensiunilor diferite a celor două cîmpuri protetice.
Fenomenul de adeziune apare dependent de fidelitatea materialului de amprentare.
c) Tonicitatea musculară. Muşchii de la periferia cîmpului protetic vin în raport cu
proteza. Muşchii buccinatori şi orbicularul buzelor prezintă fibre orientate în direcţie
orizontală, paralel cu suprafeţele versantelor vestibulare ale şeilor. Contracţia acestor
muşchi aplică intim buzele şi obrajii pe versantele şeilor protezei, menţinînd – o
astfel în contact cu suprafaţa cîmpului protetic.
Tonicitatea musculară este mai evidentă la purtători vechi de proteză, la care se
manifestă ca factor principal de menţinere şi stabilitate. Sunt create şi dezvoltate
reflexe de-a lungul anilor, care declanşează contracţii musculare favorabile pentru
menţinerea protezelor pe cîmpul protetic. Aşa se explică purtarea protezelor vechi sau
chiar fracturate în două fragmente, perioade mai mari sau mai mici de timp.

15
d) Presiunea atmosferică. Presiunea atmosferică este prezentată fiind evaluată la 760
mm/cm2. Valoarea creşte cu mărimea suprafeţelor, este mai mare pentru proteza
superioară.
e) Deglutiţia. Este un act reflex care se produce în relaţia centrică. Protezele sunt
împinse pe suprafeţele cîmpurilor protetice datorită contactului ocluzal dintre cele
două arcade dentare artificiale. Coincidenţa dintre poziţia de intercuspidare maximă
şi relaţia centrică, constituie un element principal ca protezele să fie aşezate de
fiecare dată într-o singură poziţie.
Factorii excepţionali de menţinere.
În prezent, aceţti factori sunt utilizaţi în mod excepţional, numai cînd cei
obiţnuiţi nu prezintă valori capabile să asigure menţinerea protezelor pe cămpul
protetic. Factorii excepţionali sunt reprezentaţi de:
A. Succiunea limită - este obţinută numai pentru o anumită zonă a cîmpului protetic
şi a protezei. Sunt cunoscute următoarele posibilităţi de realizare a acestui tip de
succiune:
1)Camerele cu vid sunt sunt realizate sub forma unor casete pe suprafaţa
modelului. Tehnic sunt obţinute prin aplicarea unei folii pe fuprafaţa modelului.
Forma camerei este diferită, ovală sau reniformă, localizată central pe placa protezei
cînd este una singură, sau paramedian, cînd sunt două situate la unirea treimei
anterioare cu treimea mijlocie. La mandibulă camera de vid se crează în dreptul
molarilor 2 pe partea orală a apofizei. Însă la puţin timp după utilizarea protezelor de
aşa construcţie, apare hiperplazia mucoasei care umple spaţiul camerei.
2) Linia americană reprezintă un şanţ cu adîncimea 1 mm, care se gravează pe
modelul definitiv pe versantul oral al crestei alveolare la maxilă şi care are o
configuraţie asemănătoare cu o parabolă. În interiorul zonei delimitate de linia
americană se formează un fel de „cameră de vid”, în care se rarefiază aerul la
aplicarea protezelor pe cîmpul protetic.
3) Ventuzele de cauciuc – ventuze sau (discuri) de cauciuc se folosesc cu
diametrul de 15 mm fixate în centrul plăcii palatine pe suprafaţa ei mucozală, printr-
un buton metalic. Aşa metodă de fixare iniţial a căpătat o utilizare largă, însă cu

16
timpul, din cauza hiperplaziei fibromucoasei care umplea camera, specialiştii s-au
dezis de ea.
4) Arcurile intermaxilare – pentru confecţionarea arcurilor se folosesc plăcuţile
înguste din oţel inoxidabil cu: lungimea 6-8 cm; lăţimea 2mm; grosimea 0,3-0,4mm.
Extremităţile lor sunt fixate pe versantul vestibular corespunzător premolarilor. Arcul
este pus în poziţie curbă cu convexitatea spre posterior.
Arcurile intermaxilare prezintă mari dezavantaje: 1)retenţionează mult resturi
alimentare, 2)produc leziuni mucoasei obrajilor, 3)datorită presiunii permanente
sporesc atrofia ţesutului osos, 4)produc oboseala musculaturii ridicătoare a
mandibulei.
Din aceste motive actualmente nu sunt folosite.
5) Implantele aloplastice – sunt reprezentate de corpuri străine, întroduse în
ţesuturile celor două maxilare. Sunt folosite:
a) Implante intraosoase sub formă de şuruburi, lame sau ace, care sunt fixate în osul
crestei alveolare cu o extremitate, iar cealaltă extremitate liberă, apare sub formă de
bont metalic în cavitatea bucală. Pe aceste implante se pot aplica sisteme tip Dolder,
sau să se fixeze alte sisteme, cum sunt capsele şi telescoapele. În prezent au fost
imaginate implante intraosoase magnetice: un pol este reprezentat de implantul
intraosos, iar celălalt pol este aşezat pe suprafaţa mucozală a şeii protetice.
b) Implantele subperiostale, cu o configuraţie scheletizată, sunt aplicate pe
suprafaţa osoasă a crestei alveolare acoperite de mucoperiost. Scheletul raprezintă
suportul mai multor bonturi metalice, care perforează mucoasa şi rămîn libere în
cavitatea bucală. Proteza totală este aşezată pe aceste bonturi prin culisare.
Substanţa sub formă de praf sau pastă este depusă pe suprafaţa mucozală a
protezei, în contact cu saliva formează o pastă mucilaginoasă, adezivă, ce are efect 4-
5 ore în menţinerea protezei.
Sunt folosite mai des în special, în perioada de adaptare cu proteze totale şi
proteze cu menţinere redusă.

Dorinţa şi capacitatea de adaptare

17
 Dorinţa şi capacitatea de adaptare a pacientului purtător de proteze, are un rol
deosebit de mare pentru efifienţa restaurării protetice. Capacitatea de adaptare se
poate manifesta conştient şi este determinată de voinţă, în dorinţa de a avea din nou
dinţi cu care să poată mânca, să vorbească şi să se prezinte cu o fizionomie
corespunzătoare în familie şi în mediul social.
Această dorinţă crează o nouă stare psihică; exprimată prin insistenţa de a
menţine protezele pe cîmpul protetic şi stă la baza acceptării protezei, a obişnuinţei şi
a adaptării.
FAZELE CLINICO-TEHNICE LA CONFECŢIONAREA
PROTEZELOR TOTALE

1. Faza clinică. Amprentarea preliminară ( anatomică, amprentă de orientare,

primară) este operaţiunea clinică de înregistrarea câmpului protetic.
Amprenta preliminară urmăreşte realizarea următoarelor obiective:
1 copierea cu maximum de exactitate a suprafeţei zonei de sprijin
2 reproducerea cât mai precisă a poziţiei funcţionale, a formaţiunilor mobile de
la periferia câmpului protetic
3 realizarea unei linguri individuale care v-a necesita cât mai puţine manopere
de adaptare
Amprentarea preliminară necesită următoarele operaţiuni care se desfăşoară în
cabinetul stomatologic:
1. pregătirea amprentării
2. alegerea şi verificarea lingurii standard
3. alegerea materialului de amprentă şi a tehnicii de amprentare
4. proiectarea lingurii individuale.
Pregătirea amprentării începe după examinarea pacientului. Pcientului i se explică
scopul şi desfăşurarea tehnicii de amprentare alese.
Pentru prevenirea reflexului de vomă pacientul este instruit să cuprindă cu
amândouă mâinile un genunchi şi să-l apropie de piept, controlîndu-şi singur
înlăturarea reflexului de vomă.

18
 În caz că pacientul reacţionează greu la aceste indicaţii (areactiv, are o scleroză
avansată), un ajutor plasat în spatele lui presează cu ambele mâini pe umerii
pacientului, obţinându-se acelaşi rezultat. Pacientul este apoi instruit să execute
anumite mişcări funcţionale pe care le v-a repeta în timpul amprentării, ca:
deschiderea largă a gurii, mişcării variate ale limbii, etc.

2. Alegerea şi verificarea lingurii standard

Se folosesc lingurile standard pentru edentatul total, care sunt confecţionate din metal
sau acrilat (mai rar). Ele pot fi netede sau cu elemente de retenţie.
Proba lingurii la maxilă:
Lingura nu trebuie să fie îngustă, sau scurtă, dacă e scurtă ea se poate lungi cu benzi
de ceară, sau mai bine cu mase termoplastice (stens, kerr) lipite de lingură. Dacă
lingura este prea mare ea devine foarte neplăcută pentru pacient provocând dureri,
senzaţii de vomă, şi nu permite o amprentare corectă (părţile moi ale cavităţii bucale
pătrund în interiorul lingurii).
Probarea lingurii mandibulare. Se verifică lungimea lingurii în raport cu întinderea
antero-posterioară a crestei edentate. După introducerea ei în cavitatea bucală, se cere
pacientului să ridice limba. Lingura trebuie să acopere 2/3 din tubercului piriform, să
încadreze crestele alveolare, să nu jeneze contracţia genioglosului şi nici a
milohioidianului. Se controlează dacă lingura fiind lungă nu prinde în interiorul ei
mucoasa obrazului sau planşeul.
Multe din linguri standard mandibulare intersectează cu marjinile lor linguale liniile
oblice interne, jenând contracţia milohioidianului.
Schreinemakers a realizat nişte linguri standard numite Clan Tray, care au
marginea linguală mai scurtă spre distal şi mai lungă spre mezial, corespunzătoare
direcţiei liniei milohioidiene cu traect descendent disto-mezial.

19
Din păcate, de multe ori necorespondenţa dintre lingura standard şi câmpul protetic
condiţionează luarea unei amprente preliminare imprecise.
Proiectarea lingurii individuale.
Trasarea conturului lingurii individuale se face de obicei însemnând cu un creion
chimic pe amprenta preliminară limitele până la care pe viitorul model se v-a întinde
placa lingurii individuale. Delimitarea lingurii se face comparând detaliile de pe
amprentă cu situaţia din cavitatea bucală, scopul principal fiind precizarea sediului
mucoasei pasiv mobile. Se însemnează pe amprentă această limită marginală,
completată cu ocolirea bridelor şi frenurilor.
Alegerea materialului de amprentă şi a tehnicii de amprentare preliminară.
Cerinţele către materiale.
Alegerea materialului depinde de mai mulţi factori:
1. Existenţa crestelor edentate şi tuberozităţilor retentive impune folosirea unui
material care devine elastic (alginate, siliconii).
2. Existenţa unui câmp protetic cu mucoasă rezilientă, deformabilă necesită un
material cu viscozitate mică (alginate, ghips).
3. Prezenţa unui câmp protetic „dur” cu mucoasă subţire nedeformabilă permite
amprentarea cu materiale cu viscozitate crescută de tip Stens, Cerr, etc.
4. Necesitatea realizării unei linguri individuale directe prin transformarea amprentei
preliminare, impune folosirea stensului sau a siliconilor chitoşi + siliconii de
consistenţă medie.
5. Posibilitatea folosirii vechilor proteze ca portamprentă cere utilizarea materialelor
cu viscozitate lent progresivă tip Hidrocast.
Existenţa câmpurilor protetice normale, fără caracteristici particulare, dar care solicită
proceduri rapide şi comode ne determină să folosim alginate.

20
Cerinţele către materiale.
1. Să fie plastic la o temperatură suportată de cavitatea bucală (max 500C).
2. Plasticitatea să dispară relativ repede (2-3 min).
3. Să aibă miros, gust şi culoare agreabile.
4. Să nu fie toxic sau iritant pentru ţesuturile cavităţii bucale.
5. Să reproducă fidel cele mai mici amănunte ale câmpului protetic.
6. Să poată fi îndepărtată cu uşurinţă din cavitatea bucală.
7. Să aibă rezistenţă mecanică suficientă pentru a nu se deteriora la îndepărtarea din
cavitatea bucală.
8. Să prezinte stabilitate dimensională în condiţii de temperatură şi umiditate
obişnuite în cabinet, după amprentare şi în laborator, pentru un timp sificient
necesar turnării modelului.
9. Să nu altereze materialele din care se confecţionează modelele.
10.Să fie uşor de preparat în scopul amprentării, folosind un minimum de
echipament.
11.Să aibă o perioadă de depozitare şi distribuire adecvată posibilităţii cabinetelor.
12.Să prezinte un raport favorabil între calitate şi preţul de cost.
13.Să nu fie afectate de umezeala cavităţii bucale.
14.Să poată fi dezinfectată fără a pierde celelalte calităţi.

FAZA N2 - faza de laborator. Confecţionarea modelului preliminar şi lingurii

individuale.
Modelul preliminar reprezintă copia pozitivă a câmpului protetic, fiind redată
cu exactitate zona de sprijin şi cu aproximaţie zona de succiune. Modelul preliminar
este realizat în următoarele scopuri:
1. Pentru completarea examenului câmpului protetic aşa cum a fost arătat şi la
proteza parţială, modelul oferă simţului vizual direct, într-o perspectivă clară,
toate elementele componente ale acestuia.
2. Pentru confecţionarea portamprentei individuale (linguri individuale) – element
necesar şi indispensabil obţinerii unei copii fidele şi a zonei de succiune.

21
Modelul preliminar este realizat din ghips obişnuit, după aceasta pe model are loc
trasarea conturului periferiei câmpului protetic cu creion chimic şi confecţionarea
lingurii individuale. Lingurile individuale pot fi confecţionate din:
1) ceară roză de bază
2) material amprentat termoplastic (Stens, Kerr, 3 tipuri Acrodent, Xantigen,
Vainştein, Ceroform)
3) Acrilate autopolimerizabile: Redont, Protacril, Karboplast, Duracril.
4) Acrilate termopolimerizabile: ARR – 7, Acrel, Ftorax.
5) Plăcuţe acrilice standard (se confecţionează industrial).
6) Aliaje de Aluminiu (turnare, ştanţare).
Alegerea unui sau altui material depinde de morfologia câmpului protetic şi
materialul folosit pentru amprentare.
Lingurile individuale se confecţionează prin metoda de laborator sau metoda clinică
(direct în cavitatea bucală).
În cavitatea bucală se confecţionează lingura individuală prin metoda Brahman
(I.C.T.O. institutul Z.S.Vasilenko, Kiev).
Mai des lingurile individuale se confecţionează prin metoda de laborator din acrilate.
Caracteristicile lingurii individuale sunt:
1) Rigiditate, calitate ce-i conferă nedeformabilitatea în timpul amprentării.
2) Rezistenţa mecanică la rupere, calitate necesară să menţină materialul de
amprentare în contact cu suprafaţa câmpului protetic.
3) Dimensiunea suprafeţei egală cu dimensiunea câmpului protetic-
4) Adaptată la suprafaţa câmpului protetic, la nivelul zonei de sprijin şi a zonei de
succiune
5) Grosimea marginilor de 1,5-2mm rotunjite şi netede
6) Existenţa sistemului de retenţie pentru materialele de amprentare elastice
7) Mânerul situat pe linia mediană, în poziţie verticală, cu dimensiune egală cât doi
incisivi centrali
8) Obţinută printr-un proces tehnologic simplu
9) Materialul utilizat să fie ieftin

22
 Elementele componente:
1. Baza lingurii – este partea care acoperă zona de sprijin
2. Elementele accesorii ( mânerul, butonii laterali, la lingurile inferioare) întăriturile
şi bordurile de ocluzie ( comanda medicului).

FAZA N3 – faza clinică. Adaptarea şi ajustarea lingurii individuale în cavitatea

bucală şi amprentarea funcţională (finală, secundară)
Înainte de efectuarea amprentării finale, în cabinet, lingura individuală este
adaptată cu multă atenţie la limitele câmpului protetic. Adaptarea este realizată cu
ajutorul unor teste specifice pentru fiecare câmp protetic maxilar şi mandibular.
(Herbst, Boianov, Langerom, Zingerom) metode.
Marginile lingurii, în timpul operaţiei de adaptare, sunt supuse mai mult sau mai
puţin unor modificări. Intervenţiile efectuate la nivelul marginilor pentru adaptare
sunt:
1. Subţiere sau îngroşare (grosimea să corespundă lărgimii medii a fundului de sac
mucozal).
2. Scurtare sau lungire.
3. Modelare cu ajutorul materialelor termoplastice adaptate funcţional, în raport de
structurile anatomice ale câmpului protetic.
Amprenta este efectuată numai după ce a fost obţinută stabilitatea şi menţinerea
lingurii individuale pe câmpul protetic.
Materialele indicate pentru amprenta finală (funcţională)
În general, pot fi folosite toate materialele produse pentru amprentare. Dar
materialele indicate pentru amprenta finală a câmpului protetic edentat total, posedă
proprietatea fizică de a prezenta în stare de pastă o viscozitate redusă (fluiditate). Din
punct de vedere a gradului de viscozitate materialele de amprentare sunt împărţite,
astfel:
1. Cu viscozitate redusă – ghipsul, pasta de oxide de zinc eugenol, Repin, Dentol S,
Dentol M, S.S Whit, Kellys, alginatele, elastomerii de sinteză sub formă de pastă.
2. Cu viscozitate medie – bucoplasticele (Detiplastul, Adhesealul).

23
3. Cu viscozitate crescută (termoplasticele) Stents, Kerr, Akrodent, Xantigen,
Ceroform, Godiva.
4. Cu viscozitate lentă progresivă ( Hidrocast, Ivoseal, Coe-flex, Coe Confort).
Pasta de ghips. Plasticitatea este redusă la 2-3 min. Pasta are indicaţii limitate, este
folosită numai la maxilar. Este materialul care, datorită unei plasticităţi ideale,
deformează foarte puţin suprafaţa câmpului protetic şi reproduce toate elementele cu
maximum de exactitate.
Pastele de eugenat de zinc. Repine, S.S White, Kellys, Dentol M, Dentol S. Sunt
prezentate sub formă de paste ambalate în două tuburi, având culori diferite. Pentru
calităţile excepţionale pe care le au ( plasticitate, stabilitate volumetrică şi chimică,
exactitate ) reprezintă materealele pentru care nu există conraindicaţii în ceea ce
priveşte amprentarea finală a edentului total.
Materealele elastice de tipul alginatelor sunt folosite mai puţin. Sunt indicate, în
special, pentru amprentarea câmpurilor moi, însoţite de zone retentive. E necesar ca
modelul să fie turnat obligatoriu imediat.
Materealele elastice de tipul elastomerilor de sinteză ( siliconii, thiocauciucurile şi
polieterii) sunt materealele stabile, cu foarte mare exactitate de redare şi cu
plasticitate favorabilă pentru amprentarea câmpurilor protetice.
Matereale bucoplastice (Adheseal, Dentiplast, Rezinoplast, Ex.3N Gold) sunt
indicate, în special, pentru câmpurile protetice mandibulare. Are indicaţia majoră să
se confecţioneze imediat modelul, pentru a se evita deformarea amprentei.
Materialele termoplastice (Stens, Acrodent, Kerr, Xentigen, Ceroform, Godina) sunt
indicate pentru amprentarea câmpurilor protetice dure, deoarece prezintă vîscozitate
foarte crescută. Materealele termoplastice mai sunt indicate pentru amprentări
parţiale, pentru a se obţine închideri marginale ( distală, sublinguală, frontal
vestibulară, etc.). Tehnica de amprentare solicită manevre foarte pretenţioase, răbdare
şi consum mare de timp, ceea ce a determinat ca ele să fie utilizate în mod
excepţional.

Tehnici de amprentare

24
Amprentarea mucostatică
În această tehnică (recomandată de Granger, Page, Peutsch,Slack) amprenta
este luată şi apoi menţinută în cavitatea bucală fără presiune (se recomandă insistent
ca în timpul amprentării să nu fie deformată mucoasa câmpului protetic), iar medicul
sau pacientul nu fac nici o mişcare de modelare funcţională.
Lingura funcţională v-a fi mult scurtată şi v-a fi distanţată de zonele asupra
cărora nu trebuie exercitată nici o presiune. Această protejare a zonelor respective (
torus maxilar sau mandibular, linia milohiodiană, etc.) se face fie prin folierea lor pe
modelul preliminar, fie prin crearea de orificii în lingura individuală în dreptul lor.
Modelarea marginală sau înregistrarea limitei de reflexie a mucoasei se lasă pe
seama fluidităţii materealului de amprentare.
Materealul folosit la amprentare este Mucoseal. După confecţionarea protezei
urmează o lungă perioadă de individualizare marginală, prin retuşări care presupun
din partea nredicului o foarte mare exepienţă.
Această metodă permite realizarea unor proteze cu margini scurte şi subţiri
care neglijează aportu tonicităţii musculare în menţinerea protezei.
Având rezultate slabe în ceea ce priveşte menţinerea protezelor totale, metoda
este rar utilizată la ora actuală.
Amprentarea mucodinamică
Această tehnică utilizează o lingură individuală care v-a fi adaptată în cavitatea
bucală, urmărindu-se întinderea marginilor până la limita dintre mucoasa fixă şi cea
mobilă. Criteriile după care se precizează întinderea marginilor pot fi: anatomo-
funcţionale ( după cum recomandă Schreinemakers) sau mişcării test (probele
Herbst). Amprenta finală, repetă de regulă mişcările funcţionale utilizate la adaptarea
lingurii individuale.
Tehnica mucodinamică utilizează pentru amprentare asocierea de matereale cu
consistenţe diferite. De exemplu:
1. Subrofix ( matereal bucoplastic) pentru închiderea marginală + Adheseal
(bucoplastic cu plasticitate diferită ) pentru amprenta finală în tehnica Herbst.

25
2. Tehnica Schreinemakers: thiocauciuc de consistenţă medie ( Permbastic regular +
thiocauciuc cu consistenţă redusă (Permplastic bodied)
3. Matereal termoplastic Kerr sau Stents pentru închidere marginală + Repin sau
paste ZOE pentru amprentă finală.
Modelarea finală marginală, element caracteristic al amprentelor mucodinamice
poate fi grupată în mai multe tipuri:
1) Modelări ( mişcări ) efectuate de medic
2) Modelări comandate de medic
3) Modelări combinate
4) Modelări realizate prin mişcări funcţionale automatizate
Aceste modelări funcţionale marginale ale amprentelor fac parte din arsenalul
tehnicilor de amprentare descrise de diferiţi autori. Aceste tehnici se împart în
două categorii care permit modelările funcţionale în două ipostaze.
A. Tehnici de amprentare cu gura deschisă
B. Tehnici de amprentare cu gura închisă
I. Modelările funcţionale executate de medic sunt foarte mult folosite. Ele
sunt recomandate în special când se tratează:
a) pacienţi neinstruiţi sau incapabili să modeleze funcţional marginile
amprentei
b) pacienţi la care tratamentul trebuie să se desfăşoare cu rapiditate
Intervenţia medicului este recomandată şi când se folosesc matereale vîscoase
(Stents sau Kerr) care nu se pot modela uşor numai prin acţiunea pacientului. Toate
tehnicile de amprentare care recomandă modelări efectuate numai de medic sunt
tehnici cu gura deschisă.
Modelarea marginală se realizează:
1. Cu ajutorul tracţiunilor de buză superioară pentru zona vestibulară centrală
(există pericolul obţinerii unei amprente imprecise când mişcările sunt prea
energice).
2. Prin tracţiuni şi rotaţii pe modelul comisural (modiolus) se modelează aproape
întreaga zonă vestibulară laterală.

26
 3. Prin presiuni sau masaje pe obraz pentru zonele Eisenring şi Fish.
4. Prin presiuni cu degetul pe materialul de amprentă, care depăşeşte posterior
linia Ah.
5. Prin presiuni cu degetele, masaje submandibular şi lingual de-a lungul liniei
milohioidiene pentru marginea linguală a amprentei.
Ca avantaj principal al metodei menţionăm: modelarea rapidă fără contribuţia
pacientului, mai ales când materialul folosit este vîscos.
Ca dezavantaje menţionăm:
1. Ştergerea materialului, extinderea minimă a marginilor, când materialul de
amprentă este prea fluid sau modelarea prea energică.
2. Extinderea exagerată a marginilor când materialul este prea vîscos şi modelarea
prea blândă.
3. Modelarea imprecisă la pungile buccinatorului (Eisenring şi Fish) la zona Ah şi în
zonele linguale (în caz că pacientul nu poate face mişcări cu limba).

II. Mişcările comandate de medic sunt prezente atât la amprentele „cu gura deschisă”
cât şi la amprentele „cu gura închisă”. Ele sunt aplicate pacienţilor care pot bine
colabora cu medicul şi sunt instruiţi în prealabil.
Mişcările funcţionale comandate test sunt următoarele:
1) Deschiderea moderată a gurii.
2) Deschiderea mare a gurii.
3) Balansarea într-o parte şi în alta a mandibulei.
4) Mimarea unui râs forţat.
5) Mimarea suptului sau fluierării (brigitale).
6) Mişcările limbii (protracţie, ridicare, balansare, întindere).
Cel care a sintezat foarte bine aceste mişcări funcţionale comandate a fost Herbst.
Avantajele metodei constau în modelarea precisă a marginilor foarte apropiată de
jocul formaţiunilor musculare din timpul efectuării funcţiilor aparatului dento-
maxilar.

27
III. Neajunsurile semnalate se pot înlătura în mare măsură combinând elementele
caracteristice de la ambele metode. De fapt această intenţie o are majoritatea
stomatologilor care combină modelarea funcţională personală a pacientului la zona
Ah, în zona vestibulară frontală, la pungile buccinatorului şi în toată zona liguală, cu
modelări ale medicului efectuate prin tracţiuni şi rotaţii pe modiolus.

IV. Modelările automatizate ale marginilor amprentei presupun purtarea amprentei în

cavitatea bucală, timp în care sub influenţa mişcărilor funcţionale ale părţilor moi
periprotetice (în special în timpul fonaţiei) materialul de amprentă se modelează
prefigurând contururile şi grosimea marginilor viitoarei proteze, cât mai apropiate de
aspectele care permit o funcţionalitate optimă.
Această metodă propusă de Devin presupune ori existenţa unor portamprente –
şabloane de ocluzie bine adaptate, ori a unor proteze confecţionate după alte metode.
Şabloanele de ocluzie sau protezele v-or fi garnisite (împlute, bucşite) cu
materiale bucoplastice sau priză lentă, întârziată Hydrocast, Viscogel şi apoi aplicate
în gură. Pacientul v-a vorbi, v-a citi un text, v-a râde.
Proteza astfel garnisită cu acest material de amprentă poate fi purtată 48-72 de
ore permiţând modelarea perfectă funcţională a marginilor. După acest timp se poate
turna un model care v-a servi la confecţionarea unei proteze totale perfecte.

28