Specificul misiunii Bisericii într-o

lume globalizată
 Introducere

Misiunea Bisericii este rațiunea sa de a fi în lume, prin care se continuă

activitatea Mântuitorului Hristos Însuși, dar este și mijlocul prin care se adaugă
noi și noi membri Trupului Mistic al lui Hristos, adică Bisericii, sprijinind
edificarea acelei civilizații a îndumnezeirii, prin intermediul unui adevărat
parcurs euharistic și integrativ. Fiecare epocă și fiecare spațiu are specificul său
misionar, caracterizat de provocările, așteptările și nevoile spirituale ale
oamenilor respectivi, ceea ce face ca misiunea eclesială să accentueze anumite
laturi ale tezaurului său dogmatic, liturgico-sacramental, cultural sau filantropic,
în funcție de aceste cerințe. Am putea spune că această operă misionară ține de
procesul de inculturație, mai bine zis de aspectul său continuu sau dinamic, care
vizează permanenta adaptare a misiunii Bisericii de la obținerea unei maxime
receptivități din partea celor cărora le vestește Evanghelia mântuirii, prin
intermediul unei acțiuni universale și globale.1
Contemporaneitatea este caracterizată de nenumărate aspecte, pozitive și
negative, precum uimitoarea dezvoltare a tehnicii, scurtarea distanțelor dintre
oameni, accentuarea comunicării, ușurarea, prin intermediul mijloacleor
moderne ale civilizației noastre, a vieții oamenilor și multe altele, dar și
indiferentismul religios, materialismul, ori secularismul. Între aceste
caracteristici fundamentale ale lumii noastre se numără șio globalizarea, proces
complex și dinamic, cu variate implicații, atât pozitive, cât și negative, care și-au
pus o amprentă evidentă asupra misiunii eclesiale contemporane și care
reprezintă ,,o transformare de ordin politic, economic și social, prin desființarea
diferențelor culturale și naționale”2.
Printre elementele caracteristice ale globalizării, cele mai importante, care
provoacă misiunea Bisericii noastre sunt: migrația unei mari mase umane, în
1
D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura IBMBOR, București, 1997, p. 130.
2
M. Himcinschi, Creștinism și modernizare, în vol. ***, Biserica în era globalizării, Simpozion
internațional, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 531.

1
special din sud și est, către nord și vest; noile tipuri de comunicare socială și
noile mijloace de comunicare inter-umană; multiplele interacționări umane, ce
pun problema dialogului inter-creștin și inter-religios; sărăcia, cu toată
uimitoarea dezvoltare umană; libertatea de manifestare religioasă, restrânsă în
multe spații, chiar dacă există progrese deosebite în acest domeniu; șomajul
masiv și criza economică persistentă, ori atenuarea specificității naționale și
accentuarea unor elemente noi, aparținând culturii globale contemporane.3
Toate aceste procese sau caracteristici ale procesului contemporan de
globalizare, ridică noi probleme în fața misiunii și pastorației Bisericii,
indiferent de tradiția confesională. Ortodoxia se confruntă și ea puternic cu
această realitate, căci în spațiile tradițional ortodoxe se manifestă, din plin,
caracteristicile globalismului, iar, în cele din afară, există deja numeroși
migranți ortodocși, care își trăiesc credința în contexte spațiale creștine, dar
neortodoxe, ori, chiar necreștine. Adesea,există neliniștea că provocările
prezentului sunt mult mai complexe și mai complicate decât cele ale trecutului,
ori că ceea ce ne încearcă, în contemporaneitate, este, fie ceva cu totul nou, fie
excesiv de greu. Dar, probabil că această întrebare, la timpul respectiv, a
neliniștit sufletele fiecărei generații de misionari creștini.

3
***, Biserica în era globalizării – Facultatea de Teologie a Universității 1 decembrie 1918, Alba-Iulia,
Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, p. 71.

2
 I. Folosirea noilor mijloace de comunicare socială în misiunea Bisericii
în contextul contemporan al globalizării

Urmând calea Părinților Bisericii, teologia trebuie să repete astăzi metoda

lor de credință și știință, nu imitând cuvintele lor, ci utilizând metoda lor de
acțiune și misiune, și utilizând cele mai noi mijloace tehnice contemporane
pentru promovarea Evangheliei. Un element important al misiunii eclesiale, în
contextul procesului de globalizare, este constituit de utilizarea noilor mijloace
de comunicare socială, care, cu efectele lor, deopotrivă, pozitive și negative,
reprezintă o realitate a lumii noastre de astăzi. Aceste mijloace, reprezentate de
internet, telefon mobil, televiziune și radio, ori rețelele de socializare, reprezintă
o caracteristică de comunicare a lumii noastre, care poate fi utilizată, atât cât se
poate, în promovarea Evangheliei Mântuitorului, ori poate fi neglijată, dar, în
acest caz, fac imposibilă creștinarea sau încercarea de creștinare a tuturor
formelor de comunicare utilizate de omul contemporan.4
Noutatea nu a speriat Biserica în decursul său istoric, deoarece, dacp ne
amintim, din cartea Faptele Apostolilor și din istoria Bisericii, că apostolii și
primii misionari creștini au utilizat cele mai noi mijloace de comunicație ale
vremii lor, de la marile căi de comunicație romane, până la papirus și pergament,
de la poșta imperială, pusă la dispoziție de împărații romani, participanților la
sinoadele ecumenice, până la utilizarea tiparului de către Biserică, pentru cult,
misiune și pastorație. Astăzi, tot mai multă lume resimte o înstrăinare, datorată
ritmului alert de viață și a fragilizării relațiilor inter-umane, ca și a atenuării
valorilor morale, căci, asistăm, cu toții, la o dezvoltare, fără precedent, a acestor
instrumente de comunicare, datorită progresului tehnic uluitor de astăzi.5
Dacă vom căuta în istoria tradiției misionare a Bisericii să vedem cum s-a
raportat ea la noile tehnologii apărute odată cu timpul, putem observa foarte
4
D. Stăniloae, op. cit., p. 6.
5
Prof. Dr. Nifon Mihăiță, Arhiepiscop și Mitropolit, Teologie, cultură și dialog inter-religios în
misiunea Bisericii, Editura Bibliotheca University Press, Târgoviște, 2014, p. 41.

3
ușor, că aceasta s-a folosit de aceste noi tehnologii, poate cu puțină prudență mai
întâi, dar, totuși, le-a folosit pe acestea, ca instrumente necesare misiunii de
propovăduire a Evangheliei și pentru progresul și aprofundarea pastorației
credincioșilor săi.
Așadar, vedem că Biserica se folosește în tot decursul istoriei ei de noile
tehnologii apărute în lume, acestea fiind roade ale minții omului, acceptate de
Ziditor, ca mijloace ce ajută la ușurarea muncii omului. Acest proces de
globalizare, însă, ridică o problemă dificilă și anume: cu cât aceste progrese
tehnice se accentuează, cu atât mai mult omul se înstrăinează de el însuși, de
semen și de Creator. Acest fapt creează o problemă de raportare la însăși
procesul globalizării. Până unde poate merge tehnicizarea omului? Cât de repede
poate omul asimila aceste instrumente tehnice? Când pot fi utilizate și când
trebuie utilizate doar cele vechi?6
Trebuie să precizăm că, spre exemplu, ascultarea la radio, sau vizionarea
unei sfinte slujbe, la televizor, poate fi benefică pentru un om care nu se poate
deplasa, la un moment datla biserică, dar aceasta nu trebuie să devină o regulă,
căci nimic nu se poate substitui comuniunii eclesiale și prezenței față către față.
În aceeași logică, considerăm că internetul, computerul etc., toate acestea,
pot fi foarte utile demersului misionar, mai ales acolo unde altfel nu s-ar putea
pătrunde, dar ele nu exclud sub nici o formă relaționarea personală, comuniunea
bisericească și dialogul inter-uman clasic.

6
Ibidem.

4
 II. Migrația – provocare și oportunitate misionară, deopotrivă

O provocare misionară, de asemenea, importantă, este aceea ridicată de

migrația unor mari mase de oameni, așa cum am spus mai devreme, de la sud și
est către nord și vest, care au ca principală cauză sărăcia, în anumită măsură
persecuția politică sau religioasă (în cazul statelor fundamentaliste), ori inse-
curitatea financiară, toate accelerate de criza economică, fundamentată pe
lăcomie.7
Acest fenomen, care aduce cu el și acel ,,sentiment eshatologic al vieții
cotidiene8”, a fost accelerat foarte mult de ocaziile de comunicare, deplasare,
legislative și altele asemenea, din cadrul fenomenului de globalizare și ridică
câteva probleme.
Pe de o parte, ridică serioase probleme țărilor gazdă, care se confruntă și
ele cu efectele nefaste ale crizei economice, iar apoi, modificarea procentelor
sociologice, etnice și religioase. Foarte repede, statele vestice au constatat că
afluxul masiv de migranți a mărit, într-un ritm neobișnuit, populația, a ridicat
probleme de integrare socio-culturală și economică, și, nu în ultimul rând,
probleme de identitate religioasă și culturală.
Migranții au venit din țările lor de origine cu tradiții și obiceiuri specifice,
cu o cultură identitară proprie, cel mai adesea diferită de cea a patriei adoptive și
cu o altă religie. Aceștia s-au trezit într-un mediu nou, cu provocări specifice, pe
care le-au identificat, uneori, ca ostile și străine, ceea ce a dus la izolare, conflict
ori au produs traume sufletești incomensurabile. Chiar dacă țările gazdă nu
întotdeauna conștientizează, migranții reprezintă o mare bogăție culturală,
socială, genetică și, funcție de felul în care se aplică politici inteligente, o mare
șansă de bogăție economică. Este știut că spațiul european se confruntă, de

7
PF Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Hristos Cel înviat – bogăția vieții noastre.
Pastorală de Sfintele Paști 2009, Editura Basilica, București, 2009, p. 14.
8
A. Riccardi, Sant”Egidio, Roma și lumea, Editura Fundației Culturale Române, București, 1998, p.
173.

5
exemplu, cu o masivă scădere a natalității și are o mare forță de muncă pentru a
da viabilitate sistemelor sociale, economice, de pensii etc., pe termen lung.
Migrația poate constitui o bogată rezervă umană, un tezaur incomensu-
rabil, dacă este eficient folosită. Din punct de vedere misionar, când ne referim,
mai cu seamă, la migranții veniți din spațiile necreștine, reprezintă o oportuni-
tate misionară deosebită, căci lor li se poate vesti Evanghelia mântuirii în afara
marilor pericole din țările necreștine și oferindu-li-se posibilitatea de a vedea
roadele concrete ale societății creștine. A vesti Evanghelia unui necreștin,în
Europa, de exemplu, presupune un privilegiu și o responsabilitate, dar și o nouă
paradigmă misionară, deosebită de aceea a misionarului care mergea în terra
misionis, unde nu existau creștini, sau existau prea puțini.9
Bisericile creștine au fost surprinse chiar de rapiditatea acestui proces al
migrației, sub impactul globalizării, căci accelerarea sub procesele globaliste a
dus la această realitate a unui spațiu tradițional creștin cu mulți necreștini, un
spațiu creștin devenit el însuși terra misionis. Gândirea misionară și practica
concretă trebuie să țină seama de oportunitatea de a utiliza elemente ale culturii
și civilizației necreștinilor, cărora li se adresează, a accentuării și a adaptării
unor elemente de inculturație pentru ca valorile evanghelice să fie cât mai bine
receptate.10

9
Prof. Dr. Nifon Mihăiță, Arhiepiscop și Mitropolit, op. cit., p. 43.
10
M. Himcinschi, op. cit., p. 531.

6
 III. Dialogul inter-creștin și inter-religios –
necesități misionare contemporane

În acest sens, dialogul inter-religios, în special cu islamul, reprezintă un

mijloc de sprijin și o posibilitate de a evita tensiuni și conflicte, dar și de a arăta
superioritatea creștinismului fără a recurge la mijloace complicate sau de forță.
Un creștinism tolerant, deschis dialogului și gata de a prelua tot ceea ce
este bun, drept și frumos, dar și inofensiv, din identitatea culturală și spirituală a
migranților, poate avea certe succese misionare, utilizând această manifestare a
globalismului în favoarea sa. Ar fi total nefolositor Evangheliei și creștinismului
izolarea, ridicarea de ziduri și refuzul pe cât se poate al migrației sau al dialo-
gului cu migranții. Spațiile bogate nu se pot izola și nu-și pot consuma bogăția,
exlcuzând pe cetățenii săraci ai acestei lumi, care fug de persecuție, sărăcie, boli
și foame în zonele mai bogate.
Dialogul și misiunea, ca expresii majore ale cuvântului majore ale
cuvântului și ca manifestări firești ale adâncului umanității noastre, chipul lui
Dumnezeu din noi, reprezintă și repere ale activității normale, eclesiale în
contemporaneitate, lar lipsa de dialog reprezintă ,,mai întâi de toate, un deficit
de spiritualitate”11.
Deschiderea, dialogul, ajutorarea și solidaritatea, ca aspect dinamic al
fraternității, sunt proprii creștinismului, de aceea, Biserica trebuie să fie
creatoare de punți și distrugătoare de obstacle, pentru a oferi găzduire și ospitali-
tate, după modelul biblic, celui în nevoie.12
Continuând opera misionară a Domnului Însuși, Biserica este un
Samarinean Milostiv, catalizatorul iubirii, prieteniei, generozității și solidarității
umane, căci nu poate vesti aceste virtuți, fără a face totul pentru promovarea lor.
Prin urmare, migranții pot constitui o resursă misionară nemaipomenită, oferind
11
D. Ciobotea, Dorul după Biserica nedespărțită sau apelul tainic și irezistibil al iubirii treimice, în
,,Ortodoxia”, 1982, nr. 4, p. 589.
12
B. Forte, Esența Creștinismului, EARCB, București, 2004, p. 104.

7
Bisericii o posibilitate deosebită de a transforma în bine un subproces globalist,
în aparență problematic.
Dialogul inter-religios, ca, de altfel, și cel inter-creștin (căci sunt, de
exemplu migranți și dintre creștinii răsăriteni sau orientali) are un rol bine
determinat în noul context de accentuare al întâlinirilor, de epuizare a
distanțelor, ori de accentuare a migrației. Tot mai desele întâlniri dintre oameni
de diferite religii, ori confesiuni creștine, ridică problema unei colaborări, și încă
tot mai strânse, deoarece, indiferent de coloratura religioasă, omul, din orice
spațiu și cultură, are aproape aceleași probleme de înfruntat, de natură
economică, socială, climaterică, politică etc. Iar, istoria ne demonstrează că
numai prin dialog putem depăși, rezolva sau atenua aceste probleme, în nici un
caz prin izolare sau conflict.13
Pentru o bună mărturie numelui de creștin și a lăuda în mod concret pe
Dumnezeu, Creatorul tuturor oamenilor, numai dialogul și colaborarea pot oferi
omului de astăzi semne de încredere, lumină, bucurie și speranță.
Misiunea Bisericii poate fi susținută și aprofundată de dialog, fie că este
vorba de cel inter-creștin, fie că este vorba de cel inter-religios, căci numai
dialogul reprezintă o cale umană, bună și firească de relaționare. Din punct de
vedere istoric și sociologic este deja o realitate faptul că atunci când dialogăm se
atenuează conflictele și tensiunile, iar rezolvările la problemele concrete ale
vieții se ușurează.14

13
A. Yannoulatos, Ortodoxia și problemele lumii contemporane, Editura Bizantină, București, 2003, p.
168.
14
Prof. Dr. Nifon Mihăiță, Arhiepiscop și Mitropolit, op. cit., p. 45.

8
 IV. Identitatea etnică și spirituală în procesul de globalizare

O problemă ridicată de procesul de globalizare se referă și la atrofierea

identității etnice, culturale și spirituale, adesea, în favoarea unor elemente de
cultură și civilizație nou create sau aparținând unor anumite spații. Este acuzată,
adesea, fie americanicizarea obiceiurilor, fie tehnicizarea sau simplificarea lor,
ori, dimpotrivă, amalgamarea lor, cu pierderea simbolurilor inițiale, ori a
denaturării lor.
Desigur, aceasta reprezintă un pericol pentru identitatea proprie, atunci
când se neglijează faptul că aportul identitar este o bogăție, o matrice indelebilă
și orice eradicare, modificare sau denaturare creează reale probleme sufletești și
de manifestare socială.
Experiența misonară a Bisericii, în acest caz, ne arată că, de la început,
misionarii creștini nu au refuzat nimic din ceea ce nu a fost împotriva
Evangheliei, utilizând pentru a propovădui noua credință hainele culturale și
sociale ale fiecărui mediu în care au pătruns. De aceea, pe de o parte, Evanghelia
a purificat culturile în care a pătruns, iar, pe de altă parte, ea însăși a preluat
cadre și forme noi de exprimare, care au dat specificitate și identitate proprie
diferitelor tipuri de creștinism: european, african, asiatic sau american, cu
diferitele lor caracteristici.15
Acest efect negativ al procesului de globalizare, al atenuării identității
spirituale și culturale, poate fi limitat și îmblânzit prin manifestarea acestei
strategii misionare eclesiale, dar și prin relevarea identității ca bogăție absolut
necesară unei bune dezvoltări personale și sociale, necesare unei globalizări
pozitive creștine.16
Desigur, globalizarea ca universalizare, are nenumărate virtuți, dar,
întotdeauna trebuie accentuată și latura specifică, personală și identitară, căci nu
15
R. Preda, Cultura dialogului sau despre o altă relație Biserică –stat, în C. Bădiliță, T. Urian, Nostalgia
Europei. Volum în onoarea lui Alexandru Paleologu, Editura Polirom, Iași, 2003, p. 148.
16
Ch. Yannaras, Ortodoxie și Occident, Editura Bizantină, București, 1995, p. 78.

9
se poate susține nici o aspirație globală și universală, fără un fundament identitar
personal, național și social spcific. Identitatea spirituală și etnică nu sunt
pierdute de moară în procesul de globalizare, dacă îl privim prin intermediul
unei lentile pozitive, ci, dimpotrivă, rădăcinile vii și matricea de dezvoltarea
necesară oricărei ființe umane. Cu cât această specificitate este mai pregnantă,
cu atât ea este mai utilă apropierii dintre dintre oamenii și creării unei globalizări
pozitive, căci în marea comunitate umană se pune, asemenea unor daruri, în
comun, ceea ce este propriu și se împărtășesc toți din aceste daruri, realizându-se
concepte, idei, obiceiuri comune, globale, care nu sunt aritificiale, ci au la bază
experiențe unice, concrete.17
Misiunea Bisericii în contemporaneitate trebuie să utilizeze aceste
elemente de inculturație, de specificitate ale oamenilor, ca mijloace de infuzare a
conținutului esențial evanghelic, astfel încât acesta să nu fie respins ca ceva
străin sau opus specificității identitare, ci, dimpotrivă, utilizat și potențat ca un
bun câștig misionar.

17
Prof. Dr. Nifon Mihăiță, Arhiepiscop și Mitropolit, op. cit., p. 47.

10
 Concluzii

Contextul misionar al contemporaneității este marcat de procesul de

globalizare cu complexitatea deosebită a subproceselor și implicațiile sale.
Acest lucru ridică probleme specifice misiunii și pastorației Bisericii, căci, pe de
o parte, este vorba despre situații noi, care cerun răspuns adecvat, pe de altă
parte, este vorba de gestionarea unor realități, unor fenomene și a unor elemente
de civilizație cu care Biserica, în forme diferite, dar cu conținut similar, s-a mai
confruntat în istorie.18
Globalizarea este un fenomen complex și complicat cu nenumărate
implicații, care poate fi direcționat în bine și folosit ca atare de către Biserică, ori
poate fi neglijat și neinfluențat, și atunci nu folosește misiunii eclesiale.
Migrația, datorată sărăciei, ori instabilității și persecuției politice și religioase,
noile mijloace tehnice și de comunicare, atenuarea sau accentuarea identității
religioase, etnice și culturale, sau accentuarea elementelor de inculturație sunt
tot atâtea teme de meditație pentru misionarul creștin de astăzi, dar și ocazii
concrete de a vesti cât mai bine Evanghelia lui Hristos omului contemporan.
Biserica s-a manifestat resposanbil, global, încă de la începutul misiunii
sale și până astăzi, când intervine în a oferi asistență migranților, în a utiliza, cu
decență și eficiență, noile mijloace tehnice de comunicare socială, în a susține
apropierea dintre oameni, culturi și civilizații, prin intermediul dialogului inter-
creștin și inter-religios, prin a responsabiliza factorii de decizie și comunitățile
umane, cu privire la valoarea uriașă a respectului față de lumea noastră, creație
și ea a lui Dumnezeu. De asemenea, Biserica a avertizat mereu că procesele
economico-financiare trebuie bine stăpânite și coordonate, pentru a nu oprima
omul și a nu-l face sclav nici măcar propriei sale munci. Concluzionând, putem
spune că misiunea Bisericii, astăzi, în contextul globalizării, este dinamică,
adaptivă, vizionară, deschisă la nou și integrativă.

18
Ch. Yannaras, op. cit., p. 78.

11
 Bibliografie

1. ***, Biserica în era globalizării – Facultatea de Teologie a Universității 1

decembrie 1918, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003;
2. Ciobotea, D., Dorul după Biserica nedespărțită sau apelul tainic și irezistibil al
iubirii treimice, în ,,Ortodoxia”, 1982, nr. 4;
3. Daniel, PF Părinte, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Hristos Cel înviat –
bogăția vieții noastre. Pastorală de Sfintele Paști 2009, Editura Basilica, București,
2009;
4. Forte, B., Esența Creștinismului, EARCB, București, 2004;
5. Himcinschi, M., Creștinism și modernizare, în vol. ***, Biserica în era globalizării,
Simpozion internațional, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003;
6. Mihăiță, Prof. Dr. Nifon, Arhiepiscop și Mitropolit, Teologie, cultură și dialog
inter-religios în misiunea Bisericii, Editura Bibliotheca University Press, Târgoviște,
2014;
7. Preda, R., Cultura dialogului sau despre o altă relație Biserică –stat, în C. Bădiliță,
T. Urian, Nostalgia Europei. Volum în onoarea lui Alexandru Paleologu, Editura
Polirom, Iași, 2003;
8. Riccardi, A., Sant”Egidio, Roma și lumea, Editura Fundației Culturale Române,
București, 1998;
9. Stăniloae, D., Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura IBMBOR, București,
1997;
10. Yannoulatos, A., Ortodoxia și problemele lumii contemporane, Editura Bizantină,
București, 2003;
11. Yannaras, Ch., Ortodoxie și Occident, Editura Bizantină, București, 1995.

12