Sunteți pe pagina 1din 8

Tema poeziei ”Plumb” este despre condiția individului, despre o

valență existențială și filozofică - moartea iminentă. ”Atmosfera


poeziei bacoviene iese din limitarea senzațiilor, a
imaginilor, a expresiei poetice și din repetiția lor
monotonă” (E. Lovinescu)
Poezia ”Plumb” a apărut în 1918 în fruntea volumului cu același
nume. ”Plumb” este considerată o capodoperă a creației
bacoveniene și o culme a simbolismului românesc, iar ”Lacustră”
(din același volum) reprezintă o emblemă a viziunii artistice
bacoveniene, exprimând o stare de spirit, într-o atmosferă
specifică unei realități poetice.
Discursul poetic al poeziei ”Plumb” este conceput sub forma unui
monolog tragic în care poetul exprimă o stare sufletească
disperată, lipsită de orice speranță. Poezia este alcătuită din două
catrene, care corespund celor două planuri ale realității: realitatea
exterioară, alcătuită din cuvintele ”cimitir”, ”cavoul” – simboluri
ale unui univers rece, ostil, care îl împinge pe poet la izolare și
disperare și realitatea interioară, sufletească, deprimantă care nici
iubirea invocată cu disperare nu este o șansă de salvare.
”Lacustră” este alcătuită din patru catrene care la fel corespund
celor două planuri ale realității: realitatea exterioară specificată
prin cuvintele ”locuințele lacustre”, ”scînduri ude”, ”podul”,
”piloții grei” și realitatea interioară in care predomină: ”sînt
singur”, ”tresar prin somn”, ”și parcă dorm”, ”simt”, ”tresărind”,
”așteptînd”.
In poezia ”Plumb” există un motiv esențial: moartea, redat prin
”sicriu”, ”mort”, ”somn”, ”dormea adînc”, ”cavou”, ”coroane”,
”era frig”, ”era vint”. Celelalte motive – amorul, tristeațea
singurătatea – sunt secundare, dar ajută la reliefarea ideii
esențiale de alunecaare inevitabilă spre moarte, neant.
Cuvîntul-cheie al poeziei este ”plumb”, care are valoare de simbol,
repetiție și epitet. In exprimarea ”sicriele de plumb” sugerează
căderea, imposibilitatea zborului și a salvării.
Prima strofă definește un univers rece, străin, in care poetul
trăiește sentimetnul singurătății tragice: ”Dormeau adînc sicriile
de plumb,/ Și flori de plumb și funerar veșmînt – / Stau singur in
cavou… și era vint…/ Și scîrțîiau coroanele de plumb”.
Strofa a doua definește realitatea interioară. Poetul invocă amorul,
dar acesta doarme întors cu fața spre moarte. ”Aripile de plumb”
sugerează căderea surdă și grea, din care poetul nu se mai poate
înălța, căderea in moarte este inevitabilă, și nici măcar iubirea
invocată cu disperare nu reprezintă o șansă de salvare: ”Dormea
întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb, și-am inceput să-l
strig – / Stam singur lingă mort… și era frig…/ Și-i atîrnau aripile
de plumb.”
La nivelul lexical, fonetic, morfosintactic, poetul exteriorizează
ideea de alunecare spre neant. Verble la imperfect (dormeau,
dormea, stam) sugereaz persistența atmosferei deprimate.
Repetiția conjuncției ”și” amplifică această atmosferă: ”Și flori de
plumb și funerar veștmînt – /… și era vint… / Și scîrțîiau coroanele/
… și-am inceput să-l strig/… și era frig…/ Și-i atîrnau aripile de
plumb.”. epitetele ”adînc”, ”întors”, ”funerar”, ”singur” contribuie
la realizarea unei neliniști metavizice. Frecvența consoanelor ”m,
b, v, l”, a diftongului ”au” și a triftongului ”eau” sugerează
plînsetul ca ecou al atmosferei insuportabile. Versul este iambic in
exclusivitate, iar tonul este elegiac. Structura poeziei este
armonioasă, prima strofă se repetă in afară de versul al doilea,
astfel încît primul vers este in realție cu versul 5, 3 cu 7, și 4 cu 8.
Din mijloace artistice de realizare pe lingă simbol intilnim
metafore și personificări: ”Dormeau adînc sicriile de plumb”.
Sentimentul dominant este de oboseală, de trecere inevitabilă
spre moarte. In numai cele două catrene ale ei, poezia exprimă o
stare sufletească de o copleșitoare singurătate, iar atmosfera este
de o dezolare totală in tremurătoarea apăsare materială fiind
sugerată de greutatea metalului întunecat.
”Lacustră” este o poezie destul de actuală deoarece noi trăim intr-
o alertă permanentă și intr-o societate plină de probleme in care
banul e la putere.
Cele patru catrene ale poezieie sunt structurate și ele intr-o
simetrie perfectă și concentrează motive specifice viziunii
simboliste: motivul ploii (apa), al lacustrei, nopții, al nevrozei care
lipsesc din poezia ”Plumb”, și motivul morții și al singurătății care
sunt prezente și in poezia ”Plumb”. Motivul ploii este sugerat prin
cuvintele ”plouînd”, ”ude”, ”lacustre”, ”val”, ”mal”, ”ploaie”, cel al
lacustrei prin ”locuințe”, ”scînduri”, ”piloții”, iar cel al nopții prin
”nopți”, ”dorm”, ”somn”, ”singur”. Prin motivul morții observăm
că poetul se află la limita puterilor: ”singur”, ”gol istoric”,
”prăbușesc”. Prin motivul nevrozei poetul arată că se  află intr-o
stare de incertitudine și alertă: ”tresar”, ”izbește”, ”mi se pare”,
”tresărind”, ”așteptind”. Pe fundalul adînc și larg dimensionat al
timpului și spațiului, este proiectat motivul însingurării totale a
poetului și al terorii de ”umed”, ca simbol al dezagregării
universului, și al morții iminente.
Din perspectiva categoriilor de spațiu și timp, se poate observa in
poezie, conjugarea planului existențial cu planul evocativ, al
realității cu visul (prima și ultimă strofă). Cele două calități se
contopesc, sugerind dimensiunea infinitului, in spațiu și timp, și a
monotonieie, la nivelul stării sufletești. Ideea este susținută din
punct de vedere artistic, prin senzația auditivă, creată in prima
strofă de obsesia ploii prin repetiția verbului ”a auzi” și de
metafora, cu o exctraordinară forță sugestibă ”aud materia
plîngînd”. Sentimetnul de monotonie exasperantă, sugerat și prin
muzicalitatea interioară a verbelor la gerunziu (plouînd, plîngînd),
de teroare sub amenințarea descompunerii universale, se
adîncește treptat, atingînd momentul culminant, al crizei
singurătății și al neantului. In acest sens, se revine in finalul
poeziei la prima strofă, care se repetă, modificîndu-se doar versul
al doilea, și convertind astfel realitatea materială in viața
sufletească. Prin structurile gramaticale și lexicale ingenios
construite (elemente care dezvăluie motivul ploii: plîngînd,
lacustre, unde, val; simboluri ale însingurării: folosirea in
exclusivitate a persoanei întiî, evidența la nivel verbal și
pronominal, precum și al timpului prezent al verbului) sunt
potențate trăirile afective. Metaforele : ”Un gol istoric se întinde/
(…) / Și simt cum de atita ploaie/ Piloții grei se prăbușesc”
susținute prin sintagme-cheie, sugerează teama de neant,
apăsarea sufletească, suferința și înfrîngerea poetului, damnat
prin condiția socială.
Spre deosebire de poezie ”Plumb”, în ”Lacustră” atmosfera este
apocaliptică unde predomină apa (plouînd, plîngînd, ude, val,
ploaie).
”Nicăieri nu se pune mai tulburător problema poeziei de
atmosferă ca la Bacovia… E o atmosferă de toamnă, cu ploi
putrede, cu arbori cangrenați, limitată intr-un peisaj de mahala de
oraș provincial, itnre cimitir și abator… și in această atmosferă o
stare sufletească identică: o deplină dezorganizare sufletească.”
(E. Lovinescu)

George Bacovia a fost un scriitor roman, format la scoala


simbolismului literar francez. Acesta este autorul unor volume de
versuri si de proza scrise in baza unei tehnici unice in literatura
romana, cu vadite influente din marii lirici moderni francezi pe
care acesta ii admira.
Opera lui Bacovia se incadreaza in curentul literar numit
simbolism. Acesta a aparut in Franta, in secolul XIX, ca o reactie
impotriva naturalismului, parnasianismului si romantismului.
Parintele simbolismului este considerat a fi Jean Moreas care
publica in revista “Le figaro” un articol numit “Le Symbolism” in
care defineste acest curent literar.
Cateva caracteristici ale simbolismului sunt utilizarea
simbolurilor, corespondentele, sinesteziile, cromatica si
instrumentele muzicale.
Printre caracteristicile de arta poetica a operei “Plumb”, putem
aminti asezarea in fruntea volumului de debut si conceptia
autorului despre poezie.
Tema poeziei o reprezinta conditia poetului intr-o lume
meschina, incapabila de a intelege si a promova valorile.
   Dupa cum putem observa, opera este organizata in strofe,
doua la numar, pline de semnificatii.
In prima strofa ne este dezvaluit universul existential, impietrit,
funebru, sugerat de sintagmele: “funerar vestmant”, “flori de
plumb” si imaginea auditiva “scartaiau coroanele de plumb” care
amplifica alaturi de punctele de suspensie atmosfera macabra,
sinistra, sugerand defapt frica de moarte.
   In a doua strofa ne este dezvaluita o alta secventa lirica, in
care iubirea ca mijloc de salvarea din acest univers macabru este
refuzata. Acest fapt este identificat in expresia “dormea intors
amorul meu de plumb” care propune o viziune concreta si
antropomorfa asupra iubrii, ca un mit ce moare si isi pierde
calitatea de absolut.
In text apar elemente de prozodie precum masura versurilor de
zece silabe, rima imbratisata si ritmul trohaic care alterneaza cu
amfibranhul.
   Titlul poeziei este unul incifrat, plin de semnificatii. Plumbul
semnifica greutate, se face astfel referire la greutatea sufleteasca.
Prin culoarea gri se exprima plictisul existential, prin consoanele
“p”, ”l”, “m”, “b” se exprima caderea in neant, iar prin
capacitatea rapida de oxidare exprima ca dupa bucurii vin si
suparari.
   Toate cuvintele incipitului au un tipar sintactic clasic:
predicat, complement, subiect, atribut sunt metafore simbol ale
mortii, ale caderii in inertia plumbului. Incipitul debuteaza cu
“dormeau adanc, sicriele de plumb” scotand in evidenta atat
somnul Bacovian, halucinatoriu cat si imaginea macabra a
sicrielor.
   Opera este incheiata prin “si atarnau airipile de plumb” care
in viziunea lui Lucian Blaga semnifica zborul intors spre apus.
In concluzie, datorita elementelor prezentate mai sus, putem
afirma ca “Plumb” de George Bacovia intruneste toate notele
definitorii curentului literar numit simbolism.
Varianta 2:
Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa ca reacţie
împotriva parnasianismului, a romantismului retoric şi a
naturalismului, promovând conceptul de poezie modernă, care
este definită ca „arta de a simţi”. Simboliştii susţin ideea că
fiecărui obiect din lumea înconjurătoare îi corespunde un
sentiment, o stare care poate fi exprimat şi explicat prin simboluri.
Teoreticianul simbolismului este Jean Moreas, prin manifestul
literar „Le symbolisme”, în care vorbeşte despre o artă care va fi
împotriva falsei sensibilităţi şi susţine că poezia trebuie să
sugereze doar şi nu să descrie.
Apărut la sfârşitul sec. al XlX-lea, în poezii domină atmosfera
sfârşitului, de aceea viziunile poetice ating domeniul
suprarealităţii, al iraţionalului. Astfel, poezia încearcă să găsească
o cale între realitate şi suprarealitate prin simboluri,
corespondenţe şi sugestii. Poeţii îşi manifestă preferinţa pentru
imagini imprecise, confuze prin care se transmit diverse senzaţii,
impresii, stări ale spiritului. Starea poetică este caracterizată prin
decadenţă, astfel sentimentele şi stările sugerate sunt: tristeţea,
suferinţa, deznădejdea, frica, delirul, nevroza, plictisul, splin-ul,
apăsarea singurătăţii, spaima de moarte sau de neant, izolarea,
oboseala psihică, monotonia. Principalele teme şi motive
simboliste reprezintă aceste stări şi atitudini poetice, de aceea se
preferă teme ca condiţia poetului nefericit, lumea oraşului
sufocant, moartea văzută ca descompunere a lumii, natura
dezolantă, apocaliptică, amorul defunct, singurătatea, evadarea
spre mari depărtări sau tărâmuri misterioase. Aceste teme sunt
ilustrate prin câteva motive tipice, cum ar fi ploaia sau apa,
materia aflată în descompunere, iubita moartă, amurgul, frigul,
vântul, metale preţioase sau instrumente muzicale. O trăsătură
definitorie a poeziei simboliste este muzicalitatea, realizată prin
enumeraţii, repetiţii, refrene sau prezenţa unor instrumente
muzicale. O mare inovaţie din punct de vedere prozodic este
cultivarea versificaţiei libere, ceea ce corespunde muzicalităţii
interioare. Simbolistica culorilor este o altă trăsătură a creaţiilor
simboliste, culorile redând stări profunde, emoţii puternice.
Bacovia este cel mai mare reprezentant al simbolismului
românesc, un poet vizionar, creând drama însingurării prin
poeziile sale. Este un poet al sensibilităţii, un spirit decadent, un
poet al marilor tristeţi. Lirica lui evidenţiază stări depresive, de
adâncă tristeţe, degradarea psihicului până la distrugere sau
dispariţie. Starea obişnuită e tristeţea, deznădejdea, frica, delirul,
nevroza, ca rezultate ale singurătăţii, ale descompunerii lumii.
Baeovia este parcă poetul coborât în Infern pentru a aduce la
suprafaţă vedenii stranii, strigăte de teroare. Prin aceste stări
reprezintă refuzul lumii; poezia lui este sinceră, e un semnal de
alarmă, o autosalvare în faţa lumii nesigure. Baeovia îşi compune
un stil din suferinţă şi izolare, creând poezii de o frumuseţe
stranie, inimitabilă.
Poezia „Plumb” a apărut în fruntea volumului de debut, intitulat
„Plumb” în anul 1916 şi este o poezie programatică, o ars poetica,
sintetizând motive şi mijloace de expresie, stări poetice şi viziuni
caracteristice pentru creaţiile bacoviene. Poezia exprimă starea
de melancolie, de tristeţe, de izolare a poetului, care se simte
însingurat în lume. Tema poeziei este moartea, sugerată în primul
rând prin cuvântul „plumb”, repetat simetric şi obsesiv de şase
ori, respectiv singurătatea, sugerată prin reluarea simetrică a
sintagmei „stăm singur”.
Titlul este un simbol, plumbul este un metal greu, de culoare
cenuşie. Greutatea metalului sugerează o stare sufletească
apăsătoare, grea, astfel destinul se pare că este de plumb, adică
greu, apăsător. Culoarea gri redă o existenţă monotonă şi astfel
cadrul în care trăieşte poetul este un spaţiu al pierderii
speranţelor. Maleabilitatea metalului sugerează labilitatea psihică,
starea de nevroză a poetului, astfel cadrul produce o stare de
nelinişte, o stare depresivă. Sonoritatea surdă a cuvântului face
trimitere la izolare, la închidere definitivă, astfel eul liric se află
într-un cadru care trimite la singurătate.
Poezia are două catrene, formând două planuri: cel exterior,
material, redând imaginea unei lumi care determină izolarea şi cel
interior, spiritual, simbolizând starea sufletească deprimantă a
eului liric.
Prima strofa conţine înfăţişarea unei lumi artificiale, este un spaţiu
sufocant în care trăieşte poetul. Elementele acestui cadru sunt
„sicriele”, „florile de plumb”, „funerar veşmânt”, „cavou”,
„coroanele” prin care acest spaţiu devine un spaţiu al morţii, al
prăbuşirii sub apăsarea plumbului. Verbele la imperfect
„dormeau”, „stăm”, „scârţâiau” sugerează o stare de durată, totul
este împietrit pe vecie. Starea de solitudine a poetului este
exprimată prin sintagma „stăm singur” – reluată şi în a două
strofă – care alături de elementele funerare reprezintă pustietatea
sufletească. Imaginile auditive „era vânt” şi „scârţâiau” redau
starea de nevroză şi frica poetului.
însingurarea este mai adâncă în a doua strofă, unde spiritul este
pus sub semnul somnului apropiat morţii. „Dormea întors amorul
meu de plumb”. Perspectiva pe care o dă această strofă este una
de răsturnarea normalului, este o realitate anormală, creând
disperare în sufletul poetului. în aceste condiţii tensiunea;
însingurarea creşte până la strigăt disperat: „şi-am început să-l
strig…”. Dar strigătul rămâne fără efect, eul liric rămâne tot
singur. Ultimul vers „şi-i atârnau aripile de plumb” reflectă pe de o
parte imposibilitatea eliberării de singurătate prin zborul frânt pe
care o dau aripile
de plumb, care sunt atârnate, pe de altă parte poate semnifica
imposibilitatea refacerii lumii întoarse. Sentimentul
înspăimântător al morţii şi al însingurării devin o stare generală,
cosmică.
Imaginile surprinzătoare dau o profundă semnificaţie stărilor
sufleteşti: oximoronul „flori de plumb” reprezintă identitatea vieţii
şi a morţii, „amorul de plumb” aduce sugestia unei stări de
dezamăgire, „aripile de plumb” redă imposibilitatea eliberării de
aceste stări. Totul este trist, apăsător, monoton, fără speranţă.
Alte simboluri sunt create prin verbele auditive, cu sonoritate
enervantă: „să strig” redă starea de disperare, „scârţâiau”
sugerează starea de nevroză, „era vânt” şi „era frig” fac trimitere
la frigul morţii. Rimele au tonalitate închisă (plumb, veşmânt,
vânt, plumb / frig, strig) prin care se accentuează senzaţia de
închidere, de izolare, de apăsare sufletească. Monotonia nesfârşită
şi oboseala sufletească este redată prin cromatică, totul fiind gri,
prin elementele funerare prezente în prima strofă, respectiv prin
imaginile olfactive ale florilor şi ale coroanelor.
Poezia „Plumb”, prin atmosfera ei, prin muzicalitatea interioară,
prin cromatică, prin simboluri şi sugestii aduce în lirica
românească sentimentul tragic al spaimei, al însingurării. Lumea
bacoviană este închisă, Iară iluzia salvării; este o lume monotonă,
artificială, dezolantă. „Cât priveşte despre mine, am fost şi rămân
un poet al decadenţei”.