Universitatea “Dunărea de Jos”, Galaţi

Facultatea de Arte

Meşterul Manole

Student: Profesor coordonator

Andrei Ardeleanu Prof. Univ. Dr. Mihaela Dumitriu

Galaţi
2020
 Cuprins
I. Despre autor.......................................................................................3
II. Apus de soare.....................................................................................5
III. Bibliografie..........................................................................................8

2
 I. Despre autor

Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași)
a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al
Capitalei. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta
(Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.
S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului,
București, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ștefan „căruță-goală“, pe numele adevărat
Ștefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor ciobani vrânceni, „strămutat în
marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, devenind căruțaș de grâne pe
traseul București-Giurgiu și „staroste al cărăușilor din barieră“.Mama lui Barbu, Iana (Ioana
sau Ana), era „fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei
Filipescu“.
Adevărata „producție poetică a liceanului“ poate fi identificată mai târziu, în 1878.
După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum,
placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția
poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele
Viața literară, România liberă, Familia. Scriitorul își va semna operele cu varianta definitivă
Barbu Delavrancea (ortografiată la început „de la Vrancea“, după acel ținut de mare
originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat sufletește). În perioada
1880 - 1882, Barbu Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele intitulate Zig-Zag,
semnând cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca
nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 - 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt
popas la Paris (1882 - 1884), pentru a-și desăvârși studiile juridice, Delavrancea publică în
1885 volumul de nuvele Sultănica.
Reîntors în țară de la Paris (1884), Delavrancea devine „un nume de circulație și de
prestigiu“. Colaborează cu România Liberă, numărându-se printre redactorii ei apropiați,
alături de Al. Vlahuță și Duiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale și plastice, precum și
nuvelele și povestirile din prima ediție a volumului Sultănica. Publică, pe rând, Șuier, Fanta-
Cella, Iancu Moroi, Răzmirița, Palatul de cleștar și Odinioară, care anunțau cu pregnanță un

3
nume nou în literatura română, culminând cu Trubadurul (1886) și cu Hagi-Tudose (1887). În
1884, Barbu Delavrancea reprezintă redacția României libere la cea de-a XXI-a aniversare a
Junimii la Iași, publicând reportajele Ultimele știri și Iași și banchetul Junimiștilor (România
liberă, octombrie 1884). Îl cunoaște pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret.
Face cunoștință cu V. Alecsandri și cu Titu Maiorescu, citind în 1886 la cercul de la
Convorbiri nuvela Trubadurul. Din 1885, scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului, iar
mai târziu la Literatură și știință, revistă condusă de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de
asemenea, la înființarea ziarului Epoca, al cărui prim-redactor va fi de la 16 noiembrie 1885
până la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori aflându-se Al. Vlahuță și Anghel Demetriescu.
Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative: Cum suntem
guvernați și Fiii poporului și sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de
înapoiere și de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt
dezvăluite primele note ale pamfletarului și ale politicianului de mai târziu.
Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse și alte articole în care,
cu aceeași efervescență intelectuală, scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de
artă, de limbă și de literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creației dramatice
originale, va întâmpina cu entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă
bogată, cu un stil minunat“, ale lui Gala Galaction, „unde viața pare aidoma cu cea reală“ sau
ale lui D. D. Pătrășcanu.
Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă revista Lupta literară
(1887), cu accentuate atitudini critice în probleme de critică și de istorie literară, intrând
adeseori în polemică cu Titu Maiorescu, pe care l-a determinat să scrie articolul Poeți și
critici, publicat în Convorbiri literare la 1 aprilie 1886. Cu mult înaintea lui Ibrăileanu,
Delavrancea semnala succint ideea caracterului specific național al literaturii, având în
vedere o strictă condiționare socială și istorică.
La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg,
scriitorul este ales membru al Academiei Române, urmând să rostească, peste un an,
alocuțiunea omagială. În ședința festivă în fața plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea
rostește discursul Din estetica poeziei populare, care va avea un ecou deosebit în lumea
literară. În presa timpului sunt reproduse ample fragmente, evidențiindu-se forța inedită a
scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creației populare.

4
 II. Apus de soare

Apus de soare este o piesă de teatru din 1909; o dramă în patru acte scrisă de Barbu
Ștefănescu Delavrancea. Acțiunea are loc în perioada 1503-1504. Este prima parte Trilogiei
Moldovei care mai conține piesele de teatru Viforul (1910) și Luceafărul (1910). Apus de
soare este o dramă istorică, fiind o lucrare scrisă pentru a fi reprezentată pe scenă, cu un
conținut grav, conflicte puternice și cu un deznodământ trist.
În actul I, curtea domnească din Suceava se afla sub semnul a două embleme:
soarele toamnei (care prevestește iarna bătrâneții lui Ștefan) și bourul Moldovei - simbol al
întemeierii și al integrității. În numele celei de-a doua embleme, bătrânul voievod decide să
recucerească Pocuția, vechi teritoriu moldovenesc, stăpânit de Polonia. Rugat de doamna
Maria să-și amâne expediția (dată fiind rana pe care o avea la un picior și apropierea iernii),
domnitorul refuză: „... și Ștefan n-a murit încă". La chemarea voievodului, șirurile de
luptători se îndreaptă spre Suceava, ca puhoaiele de munte, arătând „ce bogată e Moldova".
În actul al doilea, cele dintâi vești despre victorie le aduce clucerul Moghilă, care anunță
sosirea „Leului Moldovei" - biruitor, dar cu rana de la picior agravată. Desfășurarea luptei
este reconstituită în cuvintele acestui martor ocular, în toată măreția ei. Aflăm astfel că,
ajungând până în zona numită Halici, voievodul și-a organizat oastea, așteptând sosirea
polonezilor (leșilor). Tehnica fiind cea a învăluirii dușmanului, bătălia este crâncenă, încât
„curse sânge până la țurloaiele cailor". Importantă este însă nu desfășurarea de forțe, ci
dimensiunile aproape fabuloase ale personajului central, care a măturat totul în cale ca și
când în acest bătrân s-ar fi întrupat stihiile naturii dezlănțuite.
Odată cu sosirea lui Ștefan cel Mare în cetatea de scaun, se manifestă primul
conflict al dramei (previzibil încă din actul I): trei mari boieri (paharnicul Ulea, jitnicerul
Stavăr și stolnicul Drăgan) uneltesc împotriva voinței domnitorului. Din punct de vedere
istoric, un complot boieresc a existat în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, așa cum
relatează Grigore Ureche în cronica sa. În dramă, cei trei boieri doresc să-l înscăuneze pe
Ștefăniță (convinși fiind că „vulturul bătrân" va muri în curând), fapt care le-ar fi permis să
conducă ei țara. Aceasta contravine însă voinței voievodului care-l hărăzise ca urmaș la tron
pe Bogdan - singurul care i-ar fi putut continua opera. La modul simbolic, domnia lui
Ștefăniță ar fi echivalat cu o întoarcere în haos; și cum Ștefan reprezenta „soarele Moldovei",
5
conflictul devine mitic, este ca lupta dintre lumină și întuneric (despre care vorbesc unele
mituri).
În actul al III-lea, simțindu-și sfârșitul aproape, voievodul îi adună pe boieri, curteni
și oșteni, pentru „a sta mărturie" la urcarea lui Bogdan pe tron. Absența paharnicului Ulea de
la ceremonie, jocul de cuvinte al domnitorului (care presupune că pe Ulea „doare capul",
deoarece nu stă bine la locul lui), demonstrează precipitarea conflictului exterior (dintre
voievod și boierii uneltitori).
După ce domnul își ocupă locul pe tronul pe care stătuse 47 de ani, urmează
momentul discursului; acesta este punctat de tunete și fulgere, subliniind furtuna din
sufletul personajului. Cuvintele domnitorului relevă sentimentul datoriei împlinite și rezumă
o istorie a cărei esență au constituit-o războiul și jertfa. După impresionantul testament
politic lăsat urmașilor, Ștefan îi pune mantia lui Bogdan și-l așează pe tronul Mușatinilor.
Gestul îngenuncherii în fața noului domn nu este doar ceremonial: el constituie sfârșitul unei
jumătăți de veac glorioase, la capătul căreia, rostogolindu-se de pe treptele tronului în
bratele doctorilor, Ștefan cel Mare devine un simplu om. În actul al IV-lea, după ce doctorii
străini îi ard rana de la picior cu fierul înroșit în foc, Ștefan aude, afară, printre glasurile celor
care-l aclamau pe Bogdan, câteva voci răzlețe rostind numele lui Ștefăniță. Devenit justițiar
în numele legii străbune, Ștefan îl străpunge cu sabia pe Ulea (care „murise înainte de-al
izbi", copleșit de forța morală a voievodului). Scena - cu prelungiri cosmice - face din Ștefan
cel Mare un personaj de mit: cu sabia sa (numită „sfânt oțel"), domnul oprește „cutremurul"
care amenință Moldova și „umple prăpastia" (ca la o nouă naștere a Pământului). Cel de-al
doilea conflict este psihologic, iar Ștefan constă în conștiința sa că moartea se apropie, de
aceea el meditează în fața portretului lui Alexandru cel Bun („acesta fu un om și nu mai e de
mult"), în actul al II-lea; urmează apoi scena întâlnirii cu meșterul pietrar care urmează să-i
pregătescă lespedea de pe mormânt; tragismul spuselor voievodului despre cei trei boieri
este marcant: „Nici n-au treierat grâul din care să-mi fiarbă coliva și mi-o și împart" (cuvinte
în care se îmbină ambele conflicte). În tot ceea ce spune Ștefan, repetarea cuvintelor
„bătrân", „bolnav" și „neputincios" relevă drama pe care o trăiește omul în fața morții.
Conștient de zădărnicia lucrurilor, ca și convingerea că strălucirea și gloria sunt deșarte, se
degajă din scena arderii rănii: voievodul le cere doctorilor să pună foc „pretutindeni", „până
s-o preface-n scrum trecuta mărire de-o clipă, care a fost odinioară nebiruitul Ștefan ".

6
 În momentele arderii rănii, înfrățindu-și durerea cu patimile lui Iisus, Ștefan cel
Mare capătă o aură de sacralitate. Măreția voievodului este însă dincolo de uman: hotărârea
de „a duce" Moldova și după ce nu va mai fi, testamentul politic lăsat tinerilor (în care
domnul le dăruiește țara, lor și generațiilor care vor veni, până „în veacul vecilor"), fac din
Ștefan o figură legendară. Strâns legat de al Il-lea conflict este și titlul metaforic al dramei,
moartea lui Ștefan cel Mare fiind asemuită cu un grandios crepuscul. Titlul este justificat de
supranumele dat eroului principal -„Soarele Moldovei" - a cărui măreție conferă dramei
caracter poematic. Fiecare scenă din cele patru acte constituie o relevare a acestei măreții.
Din lunga domnie a lui Ștefan cel Mare, sunt alese câteva momente: o luptă, un complot
boieresc, înscăunarea lui Bogdan, moartea voievodului. Fiecare moment este arhetipal,
împreună alcătuind imaginea grandioasă a creatorului de istorie, a justițiarului, a omului, a
tatălui. „Soarele Moldovei" este văzut din mai multe unghiuri: fetele de la curtea domneasca
îl numesc „Măritul", „Slăvitul" și „Sfântul"; clucerul Moghilă îl caracterizează prin cuvintele
„Leul Moldovei", iar boierii, copleșiți de măreția și autoritatea lui, îi spun „ Șoimanul" și
„ Vulturul bătrân"

7
 III. Bibliografie

1. https://ro.wikisource.org/wiki/Apus_de_soare;
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Apus_de_soare;
3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Barbu_%C8%98tef%C4%83nescu_Delavrancea;
4. Apus de soare, de Barbu Stefanescu Delavrancea, editura Paralela 45, 2007.