Contracte de intermediere profesională

Mandatul
profesional

Sectiunea 1
Contractul de
mandat

§1. Generalitati

1. Figura juridica a contractului de mandat este, traditional, modelul pe

baza caruia se explica sau la care legea trimite atunci cind sunt in discutie
tehnici juridice de reprezentare in contracte sau, mai larg, de reprezentare
in crearea si executarea de raporturi juridice. Desi Codul civil reglementeaza
disctinct reprezentarea, ca mecanism juridic prin care, in fapt, un contract
este incheiat de reprezentant, dar in drept, contractul este considerat
incheiat de reprezentat, o serie intreaga de institutii sunt in continuare
tributare conceptiei clasice dupa care mandatul este formula juridica tipica
si predilecta a reprezentarii. Astfel, raportul juridic dintre persoana juridica
si organele sale de administrare, raportul juridic dintre societate (simpla sau
cu personalitate juridica) si administratorii sai, raportul juridic dintre
fiduciar si beneficiar si raportul juridic dintre administratorul bunurilor si
proprietarul acestora sunt grefate sau dezolvate, toate, pe osatura
contractului de mandat, care este, prin norme de trimitere, dreptul comun al
tuturor acestor institutii reglementate in Codul civil. Dincolo de aceasta
optiune (pentru contractul de mandat, in defavoarea institutiei
reprezentarii), a carei logica ne scapa, trebuie observat ca mandatul poate
contine sau nu puterea de reprezentare, ceea ce inseamna, implicit, ca nu
mandatul, in genere, este dreptul comun pentru aceste institutii
reglementate de Codul civil, ci mandatul cu reprezentare. Intr-adevar,
reprezentarea este numai de natura, nu si de esenta mandatului si, de aceea,
mandatul poate fi cu sau fara reprezentare, asa cum rezulta expres din art.
2011 Cciv.

Definitia data de art. 2009 Cciv este o definitie generica, aplicabila atit
mandatului cu reprezentare, cit si mandatului fara reprezentare. De aceea,
in acest text nu se face distinctia intre mandatul cu reprezentare si cel fara
reprezentare. Mandatul are ca obiect incheierea de catre mandatar, pe
seama mandantului, a unuia sau mai multor acte juridice. De aici rezulta ca
ceea ce este esential pentru mandat si, totodata, comun celor doua tipuri de
mandat, este faptul ca, juridic, actele incheiate de mandatar afecteaza
patrimoniul mandantului, intrucit aceste acte sunt incheiate pe seama sa.

Mandatul poate fi cu reprezentare, atunci când actul juridic se incheie nu

numai pe seama mandantului, ci si in numele acestuia. Mandatul poate fi
fara reprezentare, atunci cind actul juridic se incheie de catre mandatar in
nume propriu, dar pe seama mandantului. In cazul mandatului fara
reprezentarte, in raporturile cu tertii contractanti, persoana mandantului
este fie oculta, fie irelevanta, intrucit tertii nu intra in raporturi juridice cu
mandantul, ci cu mandatarul.

Mandatul cu reprezentare este considerat dreptul comun pentru contractul

 Contracte de intermediere profesională
de mandat si este reglementat de art. 2013- 2038 C.civ. In schimb, mandatul
fara reprezentare este o specie de mandat. Art. 2039-2071 Cciv
reglementeaza aspectele generale precum si diferitele specii de mandat fără
reprezentare (comision, consignatie si expeditie; acestea din urma sunt
considerate « varietati » de comision).

2. Art. 2009 Cod civil inlocuieste nu numai art. 1532 Codul civil de la 1864
conform caruia „mandatul este un contract in puterea caruia o persoana se
obliga, fara plata, de a face ceva pe seama unei alte persoane de la care a
primit insarcinarea”, ci si art. 374 din Codul comercial conform caruia
„Mandatul comercial are ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama
si pe socoteala mandantului”. In ambele tipuri de reglementare anterioara,
mandatul era considerat un contract cu un dublu caracter intuitu personae.
Aceasta viziune a fost pastrata si de actuala reglementare.
Importanta eliminarii distinctiei mandat civil – mandat comercial este data
de faptul ca, odata cu adoptarea conceptiei moniste, integratoare, asupra
dreptului privat roman, mandatul reglementat de art. 2009 si urmatoarele va
reprezenta dreptul comun atat pentru persoanele fizice ce apeleaza
ocazional la un mandat pentru a incheia un act juridic (probabil o data in
viata), cat si pentru profesionistii care uziteaza de aceasta forma de
reprezentare in contracte (probabil zilnic), dar si pentru organele de
administrare ale persoanei juridice, administratorii societatilor,
reprezentantii salariatilor ori liderii sindicali (pentru negocierea contractelor
colective de munca cu angajatorii) etc.

3. In definitia mandatului data de Codul civil de la 1864 se prevedea

expres, la art. 1532, ca „mandatul este un contract in puterea caruia o
persoana se obliga, fara plata, de a face ceva pe seama unei alte persoane de
la care a primit insarcinarea”. Art. 1534 Codul civil de la 1864 instituia
prezumtia gratuitatii mandatului, prevazand ca „mandatul este fara plata
cand nu s-a stipulat contrariul”. Codul comercial, la art. 374 alin. (2) arata ca
„mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit”. Astfel, in ceea ce privea
actele juridice incheiate de simplii particulari, adica raporturile juridice care
cadeau sub incidenta Codului civil, mandatul era prezumat a fi dat cu titlu
gratuit, iar in ceea ce privea raporturile juridice dintre comercianti, care
cadeau sub incidenta Codului comercial, mandatul era prezumat a fi cu titlu
oneros. Ambele prezumtii erau relative, putind fi rasturnate prin proba
contrara.

Actualul Cod civil pastreaza aceleasi tipuri de prezumtii. Daca mandatul este
un contract intre doua persoane fizice, el este prezumat a fi cu titlu gratuit.
Daca, insa, mandatul este un contract incheiat pentru “acte de exercitare a
unei activitati profesionale”, atunci mandatul este prezumat a fi dat cu titlu
oneros. In ambele situatii, caracterul relativ al prezumtiei este de la sine
inteles. Conform tezei a doua a alin. (1) art. 2010 Cciv, prezumtia gratuitatii
mandatului se poate rasturna daca se dovedeste ca mandatul a fost dat
pentru exercitarea unei activitati profesionale.

4.Textul prin care Codul civil instituie prezumtia relativa a onerozitatii

mandatului profesionistilor vorbeste de o „exercitare a unei activitati
profesionale”. Pentru claritate, aceasta sintagma trebuie corelata cu
notiunea de „exploatare a unei intreprinderi”, reglementata la art. 3 C.civ.
Din analiza coordonata a acestor texte rezulta ca nu se defineste expres ce
se intelege prin „exercitarea unei activitati profesionale”, la fel cum nu se
defineste in mod direct nici profesionistul, nici intreprinderea. Singura
notiunea definita, la care trebuie raportate toate celelalte notiuni mai sus
amintite, este „exploatarea unei intreprinderi”, adica exercitarea
sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi
organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri
sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.

Logic ar fi fost ca textul sa prevada prezumtia de caracter onoros al

contractului de mandat in toate cazurile in care este implicat un profesionist.
Textul restringe nejustificat incidenta prezumtiei la situatia in care mandatul
este dat pentru exercitiul unui activitati profesionale, adica pentru cazul in
care un mandatar exercita o parte sau toate activitatile profesionale ale
profesionistului, nu si pentru cazul in care un profesionist ar fi mandatar
pentru un simplu particular. In mod evident, mandatul este oneros daca
mandatul este incheiat intre profesionisti. Dar in cazul in care mandatul este
incheiat intre un profesionist si un simplu particular, mandatul presupune
obligatoriu o contraprestatie, adica remunerarea mandatarului ? Este greu
de presupus ca un profesionist ar face acte cu titlu gratuit, mai ales
persoanelor fizice. De aceea, prin analogie, s-ar putea ajunge la concluzia ca
ori de cite ori este implicat un profesionist, mandatul este prezumat a fi dat
cu titlu oneros. Cu toate acestea, avand in vedere ca exploatarea unei
intreprinderi, deci dobandirea calitatii de profesionist, nu este conditionata
de obtinerea unui profit, se poate sustine ca mandatul intre profesionisti nu
trebuie sa implice intotdeauna o contraprestatie. De altfel, in mod justificat,
prezumtia de onerozitate a mandatului profesionistului este relativă, si nu
absoluta.
5. Art. 2010 alin. (2) Cciv prevede că atunci cand mandatul acordat este cu
titlu oneros, iar remuneratia mandatarului nu este stabilita prin contract, ea
urmeaza a fi stabilita potrivit legii, uzantelor sau dupa valoarea serviciilor
prestate, iar in cazul in care partile nu cad de acord asupra acestei valori,
oricare dintre ele se poate adresa instantei judecatoresti cu o actiune avand
ca obiect stabilirea remuneratiei.

Art. 1 din Codul civil stabileste ca izvoarele dreptului civil sunt „legea,
uzanţele şi principiile generale ale dreptului”. Regula consacrata in art. 1
alin. (2) C.civ. este ca in cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar
în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar
când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului. Alin.
(3) al aceluiasi articol prevede ca în materiile reglementate prin lege,
uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la
acestea.

Codul civil reglementeaza, la art. 1233 si urm., modul in care se determina

pretul intre profesionisti in cazul omisiunii stipulatiei relative la pret sau la
modalitatea de determinare a lui, precum si modul in care se face raportarea
la un factor (criteriu) de referinta. Astfel, conform art. 1233 Cciv, „dacă un
contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu indică o
modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere
preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi
prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ,
un preţ rezonabil”. Conform art. 1234 Cciv, „atunci când, potrivit
contractului, preţul se determină prin raportare la un factor de referinţă, iar
acest factor nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, el se
înlocuieşte, în absenţa unei convenţii contrare, cu factorul de referinţă cel
mai apropiat”.

Asadar, pretul in contractele dintre profesionisti poate sa lipseasca, fara a

insemna ca aceasta omisiune determina invalidarea contractului. In
contractele dintre profesionisti, pretul exista « chiar si daca nu exista » (nu
este expres stipulat), intrucit el se determina in baza prezumtiei pretului
obisnuit (curent) sau, in lipsa, a pretului rezonabil. Pretul obisnuit (curent)
sau pretul rezonabil este, el insusi, o uzanta, aplicabila si in cazul
contractului de mandat, intrucit poate fi considerat « uzanta » la care se
refera art. 2010 Cciv. Asadar, in lipsa unei remuneratii stipulate in contract,
se aplica remuneratia obisnuita (curenta) in tipul de afaceri sau activitati
prestate de mandatar, iar in lipsa, o remuneratie rezonabila. Daca
remuneratia curenta este usor de stabilit, prin raportare la piata in care isi
desfasoara activitatea mandatarul, remuneratia rezonabila este mai greu de
stabilit si, in orice caz, ea va fi stabilita pe cale judiciara. O simpla trimitere
la pretul obisnuit (curent) sau la cel rezonabil ar fi fost suficient de precisa si
de natura a inlatura incertitudinile ce ar fi putut reiesi din coordonarea art.
2010 cu art. 1 Cciv. In orice caz, in situatia neintelegerii asupra cuantumului
remuneratiei, partile sunt, practic, invitate la litigiu, intrucit textul prevede
ca actiunea in instanta pentru stabilirea remuneratiei se prescrie in acelasi
timp cu actiunea pentru plata remuneratiei. Adica, invariabil, neintelegerile
asupra remuneratiei sfirsesc cu o actiune in instanta. Este interesant de
observat ca, desi se poate considera ca este vorba de doua actiuni distincte
(actiunea pentru stabilirea cuantumului remuneratiei si actiunea pentru
plata mandatului), ambele se prescriu in acelasi termen. Din art. 2010 alin.4
Cciv rezulta ca, practic, cele doua termene de prescriptie se suprapun, de
unde concluzia ca, pentru a nu pierde dreptul la plata remuneratiei,
mandatarul trebuie sa ceara in acelasi timp, cu acelasi prilej, si stabilirea
remuneratiei dupa criteriul pretului curent (sau al altor uzante, daca exista),
si plata acesteia.

6. Conform art. 2.011 Cciv, mandatul este cu sau fără reprezentare.

6.1. Conform Codului civil de la 1864, mecanismul juridic al reprezentarii se

explica doctrinar si jurisprudential plecand de la efectele contractului de
mandat clasic, prin natura sa un contract care prezuma reprezentarea.
Reprezentarea in contracte este reglementata, in actualul Cod civil, in
materia regulilor generale ale actului juridic (art. 1295-1314 Cciv). Un act
juridic se poate incheia faptic (direct,
nemijlocit) de catre parti, dar si de catre reprezentantii lor. Efectele actului
juridic incheiat nu direct (nemijlocit) intre parti ci, faptic, de reprezentanti
acestora, se produc in patrimoniul partilor reprezentate. Reprezentarea
poate rezulta din mai multe tipuri de contracte, figuri juridice sau constructii
legale, mandatul fiind doar unul dintre acestea. Reprezentarea este
mecanismul juridic, tehnica juridica, iar diferitele contracte sau figuri
juridice prin care reprezentarea se pune in practica sunt instrumentele
acestui mecanism. In actualul Cod civil, reprezentarea beneficiaza de o
reglementare generica si distincta, instrumentele acesteia fiind multiple:
mandatul cu reprezentare, agentia, intermedierea simpla, exercitiul
capacitatii juridice a persoanei juridice prin organele sale de administrare
etc. Institutii care contin ideea de reprezemtare, similare sau chiar grefate
pe institutia mandatului cu reprezentare, sunt si fiducia sau administrarea
bunurilor.

De esenta reprezentarii este imputernicirea, actul juridic unilateral sau

statutar care reprezinta vointa principalului de a fi reprezentat, dar si
dovada calitatii de reprezentant in relatiile cu tertii.

In ceea ce priveste efectele reprezentarii, art. 1296 Cciv prevede ca, daca
acordul este incheiat de reprezentant in limitele imputernicii, în numele
reprezentatului, acesta produce efecte direct între reprezentat şi cealaltă
parte. Art. 1297 Cciv prevede că daca acordul este încheiat de reprezentant
în limita puterilor conferite, atunci când terţul contractant nu cunoştea şi
nici nu ar fi trebuit sa cunoască faptul că reprezentantul acţiona în această
calitate, acordul îi obligă numai pe reprezentant şi pe terţ, dacă prin lege nu
se prevede altfel. Art. 1297 alin. (2) C.civ. prevede că dacă reprezentantul,
atunci când contractează cu terţul în limita puterilor conferite, pe seama
unei întreprinderi, pretinde că este titularul acesteia, terţul care descoperă
ulterior identitatea adevăratului titular poate să exercite şi împotriva
acestuia din urmă drepturile pe care le are împotriva reprezentantului.
Aceasta regula era demult consacrata in materia societatilor comerciale, iar
acum este extinsa tuturor intreprinderilor. Trebuie precizat ca, in sistemul
Codului civil, si o persoana fizica poate fi titularul unei intreprinderi.

6.2. Reprezentantul este un intermediar intre principal (reprezentat) si tertii

co-contractanti ai acestuia. Cu toate acestea, reprezentarea nu este de
esenta intermedierii, ci doar de natura sa, intrucat legea reglementeaza
forme speciale de intermediere care nu includ reprezentarea, ci fie numai
negocierea, fie scindarea efectelor contractului incheiat cu tertii intre efecte
ce se produc in relatiile dintre principal si intermediar si efecte ce se produc
in relatiile dintre intermediar si tert, intre principal si tert neproducandu-se,
de regula, efecte. In dreptul nostru, intermedierea este implementata printr-
o multitudine de figuri juridice – mandat (care poate fi cu sau fara
reprezentare), agentie, intermediere pura si simpla, intermediere ocazionala.
Intermedierea este echivalentul notiunii de agency din dreptul anglo-saxon.
Contractul de agency da dreptul agentului fie doar sa negocieze acte juridice
pentru principal, fie sa negocieze si sa incheie acte juridice in numele si pe
seama principalului. Reprezentarea este numai de natura, nu si de esenta
intermedierii. De regula, intermediarul reprezinta principalul.

6.3. Mandatul propriu-zis, adica mandatul cu reprezentare, confera

mandatarului dreptul de a incheia acte juridice in numele si pe seama
mandantului, iar mandatul fara reprezentare confera mandatarului dreptul
de a incheia acte juridice in nume propriu, dar pe seama mandantului.
Regimul juridic al mandatului cu reprezentare este format din dispozitiile cu
caracter general referitoare la mandat (art. 2009 – 2012 Cciv), de dispozitiile
referitoare la reprezentarea in contracte (art. 1295 – 1314 Cciv) si de
dispozitiile exprese referitoare la mandatul cu reprezentare (art. 2013 –
2039 Cciv). Regimul juridic al mandatului fara reprezentare este compus din
regimul juridic general al mandatului (inclusiv cel care se refra la mandatul
cu reprezentare), ca drept comun, completat cu dispozitiile exprese
referitoare la mandatul fara reprezentare (art. 2039 – 2071 Cciv). Desi
mandatul fara reprezentare este o specie a mandatului, el este genul pentru
cele trei specii ale sale reglementate in Codul civil: comisionul, consignatia
si expeditia (acestea din urma fiind considerate drept “varietati” de
comision).
6.4. Reprezentarea, in sensul de putere a mandatarului de a angaja juridic
mandantul, este prezumata. Astfel, conform art. 2012 alin.1 Cciv, daca din
imprejurari nu rezulta altfel, mandatarul il reprezinta pe mandant la
incheierea actelor cu care a fost imputernicit; actele astfel incheiate sunt nu
numai pe seama mandantului, ci ci in numele sau. Cu toate acestea, intrucit
tertul co-contractant are dreptul la a solicita dovada puterii de reprezentare
(imputernicire sau procura), este evident ca in lipsa unei astfel de dovezi,
care nu poate sa fie decit expresa, constatata printr-un inscris, contractul de
mandat trebuie sa contina referiri exprese la puterea de reprezentare.
In cazul mandatului cu reprezentare, executarea contractului de mandat prin
incheierea actului avut in vedere determina crearea unui raport juridic
direct intre mandant si tertul cocontractant (actul juridic preconizat se
incheie in fapt de catre mandatar, dar in drept el se considera incheiat de
catre mandant), in timp ce, in cazul mandatului fara reprezentare, anterior
reglementat in Codul comercial sub forma contractului comision, aceasta
legatura juridica directa intre mandant si tert nu exista. Comisionarul
actioneaza pe seama comitentului, dar incheie actul juridic in nume popriu.
Efectele actului astfel incheiat se produc in patrimoniul comitentului, dar nu
si in persoana lui, ci in persoana comisionarului.

Mandatul cu reprezentare, fiind un contract, semnifica reprezentarea

conventionala. Lipsa mandatului sau depasirea limitelor acestuia nu-l obliga
pe mandant, cu exceptia increderii cu buna-credinta a tertului in calitatea de
mandatar a celui cu care a contractat (mandatul aparent) sau a cazului in
care, ulterior incheierii actului, persoana vizata ratifica actul. Intrucat
raportul juridic ce rezulta din contractul incheiat cu tertul cocontractant se
naste direct intre mandant si tertul cocontractant, mandatul cu reprezentare
nu reprezinta o exceptie de la principiul relativitatii efectelor contractului.

6.5. Mecanismul mandatului cu reprezentare sta la baza ideii de

reprezentare legala. Persoana juridica isi exercita drepturile si isi asuma
obligatiile prin organele sale, iar persoana fizica lipsita de capacitate de
exercitiu, prin reprezentantul sau legal. Reprezentantul legal este un
mandatar ale carui atributii sunt determinate mai intai de lege si, in
completare, de dispozitiile legale referitoare la mandat, inclusiv cele
referitoare la depasirea limitelor mandatului. In anumite cazuri,
reprezentantul legal este un mandatar legal si conventional deopotriva. Este
cazul administratorilor societatilor comerciale carora li s-a conferit puterea
de reprezentare a societatii.

7. Mandatul cu reprezentare se exercita in baza unei “puteri de

reprezentare”, asa cum rezulta din art. 2012 Cciv.

Din moment ce denumirea marginala a art. 2012 Cciv evoca notiunea de

„putere”, desi din contract rezulta drepturi si obligatii, este necesara o
diferentiere terminologica intre notiunea de „putere” si notiunea de „drept”.
Drepturile rezulta, dupa caz, din lege sau din contract. In toate cazurile,
acestea sunt facultati ce apartin in mod originar sau derivat titularilor lor.
Puterile semnifica exercitiul unor drepturi care nu apartin decit in fapt unei
persoane sau colectivitati, in numele si pe seama caruia imputernicitul
(detinatorul puterii) are posibilitatea de a actiona. Imputernicitul,
reprezentantul legal sau detinatorul puterii nu exercita drepturile proprii, ci
pe cele ale reprezentatului (mandant, persoana juridica, popor), motiv
pentru care el este dator a da socoteala reprezentatului pentru modul in
care si-a exercitat puterile incredintate. Mandatarul in cadrul unui mandat
cu reprezentare are puterea de a incheia acte juridice in numele si pe seama
mandantului, dand nastere astfel la obligatii directe in sarcina mandantului.
In schimb, mandatarul in cadrul unui mandat fara reprezentare, are dreptul
de a incheia actul juridic pe seama mandantului, dar nu si puterea de a da
nastere la obligatii in patrimoniul altei persoane prin actele juridice pe care
le incheie in nume propriu.

Desi reprezentarea este prezumata, puterile mandatarului sunt opozabile

tertilor si, in acelasi timp, trebuie sa fie probate, la cererea ertului, prin
imputernicire (denumita si procura). Ca negotium, procura este un act
juridic unilateral (oferta de mandat, vointa mandantului), in timp ce, ca
instrumentum
probationem, procura este inscrisul ce enumera actele juridice pe care
mandatarul urmeaza sa le incheie in numele mandantului. Procura la care se
refera art. 2012 alin.2 Cciv trebuie sa fie emisa in forma scrisa. In cazul in
care actul juridic ce urmeaza a fi incheiat nu poate fi considerat valabil decit
daca imbraca forma autentica (sau alta forma solemna), si procura trebuie sa
imbrace aceeasi forma. Daca procura este data unui avocat pentru exercitiul
dreptului de chemare in judecata, atunci semnatura mandantului trebuie sa
fie legalizata conform legii avocaturii (art. 68 alin.1 teza a doua Cprciv).

§2. Forma, durata si intinderea mandatului

8. Chiar daca, in majoritatea cazurilor, forma scrisa a mandatului este

ceruta doar pentru opozabilitatea sa fata de terti, consecintele neputintei de
a dovedi mandatul sunt importante, actele incheiate de pretinsul mandatar
putand obliga pretinsul mandant doar in conditiile gestiunii de afaceri sau
ale imbogatirii fara just temei. De aceea, in practica, partile consemneaza
acordul lor de vointa intr-un inscris (instrumentum probationem), cunoscut
sub mai multe denumiri mai mult sau mai putin potrivite figurii juridice a
mandatului : mandat, procura, imputernicire sau chiar delegatie. Dar
intocmirea inscrisului nu reprezinta o consecinta a unei conditii de forma
impuse de lege, ci este necesara pentru opozabilitatea fata de terti a
mandatului. Codul Civil (art.2013) mentine regula intalnita in reglementarile
anterioare, conform careia, in principiu, contractul de mandat este un
contract consensual, avand forta obligatorie intre parti prin simplul acord de
vointa al acestora. Principiul consensualismului trebuia cu atat mai mult
pastrat in reglementarea Codului civil pentru ca aceasta reglementare
constituie acum dreptul comun si pentru relatiile dintre profesionisti.

Mandatul este consacrat, de regula, in forma unui inscris sub semnatura

privata, putind fi dat insa chiar si in forma verbala sau implicita (prin
executarea sa de catre mandatar). Forma autentica sau scrisa sunt
formalitati de valabilitate ale mandatului doar in cazurile in care prin lege
speciala se cere o astfel de forma. Spre exemplu, mandatul avocatial trebuie
constatat printr-un formular tipizat emis de baroul din care face parte
avocatul care primeste mandat de la clientul sau.

Mandatul special trebuie, insa, sa fie in toate cazurile expres; nu este valabil
un mandat verbal sau tacit emis pentru incheierea unui anumit act juridice,
in anumite conditii; mai mult, daca prin lege speciala se cere o forma
speciala pentru inchierea actului juridic preconizat a fi incheiat prin
intermediul unui mandatar, atunci si mandatul sau procura trebuie sa
imbrace aceeasi forma. Exceptia de la libertatea alegerii formei contractului
de mandat este prevazuta de art. 2013 alin. (2) Cciv. Pentru incheierea unui
act juridic care, conform legii, este supus unei anumite forme solemne,
contractul de mandat si/sau procura sunt supuse, ele insele, acelei forme
prevazute pentru actul juridic prefigurat a fi incheiat. In concret, atunci cand
forma ceruta pentru incheierea actului juridic obiect al mandatului este
forma autentica sau forma scrisa ad validitatem, atunci si mandatul si/sau
procura trebuie sa respecte aceasta forma. Principiul simetriei actelor
juridice este reglementat cu caracter general la art. 1301 C.civ. si prevede
ca „imputernicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu respectarea
formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care
reprezentantul urmează să îl încheie”. Spre exemplu, pentru incheierea unei
ipoteci, mandatarul trebuie sa aiba o procura autentica, intrucit ipoteca
trebuie, ea insasi, incheiata prin act autentic. Mai pot fi enumerate :
incheierea conventiei matrimoniale, depunerea cererii de divort, desemnarea
tutorelui, transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor etc. se pot
realiza doar prin mandatar cu procura autentica; functia de administrator al
unei societati comerciale se exercita in baza unui contract, care necesita o
acceptare in forma scrisa ad validitatem; persoanele juridice dobindesc
calitatea de administrator al unei societati pe actiuni in baza unui contract
de administrare. Exista si o „exceptie de la exceptie”, respectiv cea
prevazuta in teza finala a alin. (2) a art. 2013 Cciv, care prevede ca exceptia
de la libertatea alegerii formei contractului de mandat nu se aplică atunci
când forma este necesară doar pentru
opozabilitatea actului faţă de terţi. Prin lege, totusi, se poate pretinde o
forma anume a procurii chiar si pentru opozabilitatea fata de terti. In
aceasta situatie, se revine la regula simetriei.

Mandatul general intre profesionisti poate fi expres sau tacit, putand fi dat
chiar in forma verbala. Relatiile dintre profesionisti sunt caracterizate de
celeritate si simplitate de forme, opuse formalismului si, de aceea, se deroga
de la regula formei scrise ceruta pentru proba actelor juridice. In privinta
mandatului general, art. 2013 alin. (1) teza finala Cciv prevede ca primirea
(acceptarea) mandatului poate fi tacita atunci cand rezulta din executarea lui
din partea mandatarului. In acest caz, evident, nu mai poate fi in discutie o
cerinta de forma a mandatului, ci doar de proba a acceptarii mandatului.
Mandatul tacit poate fi dovedit cu orice mijloc de proba, intrucat este vorba
de fapte juridice din care reiese vointa indubitabila de a conferi sau de a
accepta mandatul. Un exemplu din afara sferei dreptului afacerilor pentru
acest tip de mandat tacit il constituie, in relatiile dintre soti, mandatul tacit
reciproc acordat pentru administrarea bunurilor comune (cu exceptia
imobilelor), dar si pentru exercitarea drepturilor si indeplinirea indatoririlor
parintesti.

Mandatul este un act juridic bilateral, care poate fi incheiat intre persoane
departate (in forma ofertei urmate de acceptarea ofertei). Acceptarea
mandatului poate rezulta si din executarea sa de catre mandatar. Cu privire
la aceasta ipoteza este de observat ca in practica se foloseste ca dovada a
puterilor conferite mandatarului un inscris denumit “procura” care emana
de la mandant, este semnat numai de catre acesta si care constata un act
unilateral. Acest inscris nu dovedeste incheierea contractului de mandat, ci
numai emiterea unei oferte de catre mandant. Cata vreme oferta nu a fost
acceptata expres sau tacit, contractul de mandat nu este format. Cea mai
frecventa metoda de acceptare tacita a ofertei de mandat consemnate in
procura este executarea mandatului astfel oferit prin incheierea de catre
mandatar pe seama mandantului a actului juridic ce facea obiectul procurii.
Incheierea actului juridic prefigurat este in acelasi timp un act de formare si
un act de executare a mandatului.

Acceptarea mandatului in relatiile dintre profesionisti este de obicei tacita,

prin simpla executare a mandatului. Totusi, acest aspect este de natura a
crea confuzii. De exemplu, in cazul societatilor comerciale, in ce priveste
cumululul mandatului de administrator cu un raport juridic de munca si in
societatile specializate, de genul, celor bancare, pot aparea dificultati in
cunoasterea exacta, in orice moment, a pozitiei si atributiilor
administratorilor in societate si in relatiile cu tertii si cu diferitele institutii
cu care societatea este obligata sa intre in contact. In acest caz, de regula,
administratorul incheie cu societatea un contract de administrare (denumit,
mai ales in teoria guvernarii corporatiste, contract de management). In
societatile comerciale de persoane si in societatea cu raspundere limitata,
daca asociatii nu isi desemneaza un administrator, se prezuma ca oricare
asociat are dreptul sa administreze societatea, solutie ce rezulta din analogia
cu societatile civile. Administratorii societatilor pe actiuni trebuie sa accepte
in scris propunerea de numire in functiei, sub sanctiunea invalidarii numirii.
De aceea, in aceste cazuri, nu se poate vorbi de o acceptare tacita a
mandatului.
Mandatul tacit nu se confunda cu mandatul aparent. In cazul celui din urma,
mandatarul a depasit limitele imputernicirii sale sau aceasta nu a existat, in
realitate, la incheierea actului, tertul contractant semnand actul cu credinta
scuzabila ca mandatarul a avut puteri de reprezentare.

8. Daca tertul cocontractant solicita, mandatarul este obligat sa isi exhibe

procura, sub sanctiunea refuzului incheierii contractului.

In contractele importante incheiate de profesionisti se introduc clauze foarte

detaliate relative la imputerniciri, reprezentari si garantii ale
cocontractantilor, clauze menite a asigura partile – si uneori tertii – ca
persoanele care semneaza, in fapt, contractul, detin toate atributiile
necesare valabilei incheierii a contractului si opozabilitatii acestuia fata de
partea care a dat mandatul. Riscul aparitiei
unei situatii de aparenta de mandat este, in aceste situatii, mai redus. Dar
celeritatea, impusa de imperativul eficientei in afaceri, face ca, in multe
cazuri, aceste verificari sa nu se poata efectua la timp, ceea ce face
acceptabila aparenta de mandat, aparenta care, in conditii de scuzabilitate a
tertului, genereaza efecte juridice si opozabilitate aparentului mandant,
chiar in contra realitatii.

9.De regula, mandatul care priveşte actele a căror încheiere intră în

exercitarea profesiei mandatarului ori pentru care acesta şi-a oferit serviciile
fie în mod public, fie direct mandantului, se considera incheiat ori de cite ori
lipseste un refuz „neintirziat”. Nu este vorba de o acceptare tacita, ci de o
executare a unui contract care se considera incheiat prin simpla manifestare
de vointa a potentialului mandant de a intra in raporturi juridice
contractuale cu mandatarul profesionist sau care se afla in stare de oferta
publica permanenta de a contracta. Aceasta manifestare de vointa poate
imbraca orice forma : acceptarea expresa a ofertei de mandat, comanda
scrisa sau in sistem informatic, transferul fondurilor necesare executarii
mandatului, punerea marfii in circuitul necesar incarcarii sale in mijlocul de
transport etc. Formarea contractului poate fi oprita doar prin manifestarea
„neintirziata” a vointei contrare a potentialului mandatar. Pentru a impiedica
formarea contractului, mandatarul trebuie sa-si manifeste refuzul neintarziat
si in mod neechivoc. Notiunea de « refuz neintirziat » nu este definita.
Aprecierea asupra unui timp rezonabil de refuz, in lipsa caruia opereaza
perfectarea tacita a mandatului, poate fi facuta prin aplicarea uzantelor
specifice domeniului fiecarui tip de mandat. Fostul art. 376 din Codul
comercial prevedea că atunci când un comerciant „nu vrea sa primeasca o
insarcinare este dator, in cel mai scurt timp posibil, sa faca cunoscut
mandantului neprimirea”. Fostul art. 382 alin.(2) din abrogatul Cod
comercial propunea o solutie rezonabila acestei probleme, dar privita din
perspectiva ofertei mandatarului : „dacă mandantul intarzie raspunsul un
timp mai lung decat cel cerut de natura afacerii, el este considerat ca a
acceptat executarea mandatului, chiar daca mandatarul a trecut peste
limitele mandatului”. Astfel, Codul comercial a statornicit o regula, ce astazi
poate fi considerata uzanta, cum ca timpul de raspuns se apreciaza in functie
de „natura afacerii”. Astfel, în cazurile neprevăzute de lege se aplică
uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii
asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale
ale dreptului. În materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai
în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea.

Daca mandatarul profesionist sau specializat este in stare de oferta publica

permanenta de a contracta, cum ar fi cazul transportatorului sau cel al
expeditionarului, refuzul « neintirziat » nu poate fi emis in orice conditii.
Spre exemplu, un transportator sau expeditionar poate refuza incarcarea
unei marfi doar daca este agabaritica fata de mijlocul de transport sau de
incarcare-descarcare. De asemenea, in cazul serviciilor prestate persoanelor
fizice, refuzul trebuie emis in asemenea maniera incit sa nu incalce normele
de protectie a consumatorilor, precum si drepturile si libertatile persoanei,
consacrate in Constitutie. In caz de refuz nejustificat, mandatarul respectiv
poate fi tras la raspundere civila delictuala (sau chiar penala, daca refuzul
sau incalca norme de aparare sociala).
10. Nici in Codul civil de la 1864 si nici in Codul comercial nu existau
norme referitoare la durata contractului de mandat. In practica, se ridicau
serioase indoieli asupra vointei reale a mandantului atunci cand se folosea
un mandat acordat cu ani in urma pentru niste operatiuni curente exercitate
in mandat sau comision. In Codul civil s-a introdus, cu titlu de norma
supletiva, un termen de maxim trei ani pentru care mandatul este valid,
termen care se aplica in lipsa unei stipulatii exprese in contract relativ la
termenul pentru care se incheie. Practic, se poate admite ca norma supletiva
din art. 2015 Cciv instuie o prezumtie relativa referitoare la durata maximala
obisnuita a unui contract de mandat. Totusi, in cazul tratarii de afaceri
comerciale, termenul de trei ani este un termen foarte lung, afacerile fiind
definite de celeritate. Probabil, dupa introducerea acestui articol in Codul
civil, profesionistii vor crea o clauza de stil in contractele de mandat pe care
le incheie in care sa se prevada expres durata prefigurata a operatiunii de
mandat.
In mod traditional, contractul de mandat este considerat ca produce efecte
pana la revocarea imputernicirii sau pana la aparitia unui alt caz de incetare
a mandatului. In baza actualului art. 2015 Cciv, contractele de mandat in
care partile nu au stipulat un termen vor inceta de drept la data expirarii
unei perioade de trei ani de la data incheierii lor. Ca situatie tranzitorie,
acest caz de incetare de drept a mandatului se va aplica numai contractelor
de mandat incheiate dupa intrarea in vigoare a Codului civil, astfel cum
prevede art. 142 din Legea nr. 71/2011: „Contractele de mandat încheiate
înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, pentru care părţile nu au
prevăzut un termen, rămân supuse legii în vigoare la data încheierii lor”.

In materia societatilor pe actiuni, de regula mandatul administratorilor este

de maxim 4 ani, daca durata este prevazuta in actul constitutiv, sau de 2 ani,
daca actul constitutiv nu prevede o durata anume a mandatului.
Administratorii sunt reeligibili, daca prin actul constitutiv nu se prevede
altfel. In acest fel, cu conditia unei re-alegeri la fiecare 4 (2) ani,
administratorii au un mandat pe perioada, practic, nelimitata. Este ceea ce
rezulta din art. 15312 din Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale.
Durata mandatului primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv
al primilor membri ai consiliului de supraveghere, nu poate depăşi 2 ani. Dar
si acestia pot fi realesi.

11. Ca regula, orice act juridic poate fi incheiat prin mandatar, facand
exceptie actele juridice strict personale cum sunt: testamentul, contractul de
munca, adoptia, casatoria, recunoasterea unui copil etc. Obiectul
contractului de mandat este incheierea unui act juridic, indiferent de faptul
ca actul juridic prefigurat a fi incheiat este unilateral, bilateral sau
multilateral. In Legea societatilor comerciale se prevede posibilitatea ca un
asociat sa acorde un mandat unei persoane pentru a vota in numele sau in
cadrul adunarii generale a asociatilor. Exprimarea dreptului de vot prin
mandatar are ca efect incheierea unui act juridic multilateral, respectiv
hotararea adunarii generale a asociatilor.

Din punctul de vedere al obiectului sau, mandatul poate fi general sau

special. Mandatul este general atunci cand s-a dat, de exemplu, pentru
tratarea afacerilor generale ale mandantului ori pentru o afacere a
mandantului dintr-o anumita categorie, fara a fi determinat in mod neechivoc
obiectul afacerilor din acea categorie. Mandatul general este cel pentru care
se poate concepe o perioada de valabilitate (care este de maxim 3 ani, daca
partile nu au stipulat durata in contract). Mandatul general il autorizeaza pe
mandatar numai la efectuarea de acte de conservare si de administrare. In
schimb, pentru o serie de acte de dispozitie, enumerate de art. 2016 Cciv
(tranzactie, compromis, transfer al drepturilor reale, actiuni in instanta,
semnarea de cambii sau bilete la ordin etc), este necesara emiterea unui
mandat special. Mandatul este special atunci cand mandantul indica in
contractul de mandat cel putin natura actului si obiectul uneia dintre
obligatiile principale. De regula, acest tip de mandat se incheie intre simplii
particulari. Mandatul special este de stricta aplicare si interpretare,
permitandu-i mandatarului sa-l reprezinte pe mandant doar pentru
incheierea contractului ce face obiectul mandatului. Odata ce actul juridic
prefigurat s-a incheiat, misiunea mandatarului s-a incheiat si astfel acesta nu
ar mai trebui sa savarseasca si acte de executare a acelui contract, desi
mandatul se poate intinde si la aceste acte de executare. Un astfel de
mandat, practic, nu este propriu executarii in timp, succesive, ci unei
executari dintr-o data (uno ictu). De asemenea, mandatarul nu poate incheia
in principiu contracte de o alta natura decat a acelea indicate prin contractul
de mandat special, chiar daca ele sunt mai putin grave pentru mandant. De
exemplu, daca s-a dat mandat pentru un contract de vanzare, mandatarul nu
poate incheia contract de locatiune cu privire la acelasi bun. Mandatul
special trebuie sa fie acordat in mod expres, astfel incat procura acordata
pentru mandatul special este la randul sau expresa. Acceptarea poate fi,
insa, si tacita, inclusiv in cazul mandatului special. Acceptarea mandatului
poate rezulta si din executarea sa de catre mandatar.

§3. Obligatiile mandatarului

12. Principala obligaţie a mandatarului este aceea de a executa mandatul.
Neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a acestei obligaţii fac ca
mandatarul să fie răspunzător nu numai de dol, dar şi de culpă simplă. În
schimb, în situaţia în care, cu toate diligenţele depuse, mandatarul nu poate
încheia actul juridic în condiţiile împuternicirii primite, răspunderea lui nu
va fi angajată1.

Obiectul mandatului fixeaza implicit si limitele acestuia. Aşadar, mandatarul

este obligat să încheie în numele şi pe seama mandantului actul juridic
pentru încheierea căruia a primit împuternicire de la mandant, în limitele
prescrise prin contractul încheiat. Depăşirea limitelor mandatului face
inopozabile mandantului actele juridice astfel încheiate.

Cu toate acestea, prin excepţie, asa cum rezulta din art. 2017 Cciv,
mandatarului îi este admisă
„abaterea de la instrucţiunile primite” pentru atingerea obiectului
mandatului, dacă aceste abateri sunt săvârşite exclusiv în scopul îndeplinirii
obiectului mandatului si in asemenea conditii incit se poate rezonabil
presupune ca mandantul ar fi acceptat depasirea limitelor mandatului.
Pentru a-i fi permise astfel de abateri de la instucţiunile primite de la
mandant, trebuie ca mandatarul să se afle într-o imposibilitate obiectivă de
a-l înştiinţa pe mandant cu privire la schimbările efectuate în privinţa
modului de executare al contractului, iar împrejurările care justifică un astfel
de comportament din partea mandatarului sa fi fost de natura a conduce
oricum la aprobarea depasirii limitelor mandatului. În situaţia în care se
abate de la instrucţiunile primite, mandatarul este obligat să îl înstiinţeze, de
îndată, pe mandant cu privire modificările intervenite cu privire la modul de
executare al contractului.

Imposibilitatea de a-l înstiinta pe mandant, fata de definitiile date fortei

majore si cazului fortuit la art. 1351 C.civ, nu este restransa la intervenirea
acestor doua cazuri de exonerare de raspundere, ci poate presupune si alte
ipoteze mai putin dramatice decat forta majora si cazul fortuit.

13. Art. 2018 C.civ. integreaza reglementarii anterioare solutiile statuate de-
a lungul timpului în jurisprudenţă si analizate sau propuse de doctrină.
Astfel, în situaţia mandatului acordat cu titlu oneros (prezumat în cazul
profesionistului), acesta răspunde faţă de mandant pentru orice culpă (culpa
levis in abstracto), fiind tinut să depună diligenţa unui bun proprietar in
executarea mandatului. În ce priveşte mandatul acordat cu titlu gratuit,
mandatarul trebuie să depună aceleaşi diligenţe pe care le depunde şi în
privinţa propriilor afaceri, adică culpa sa este apreciată în mod concret
(culpa levis in concreto). Raportat la art. 2010 Cciv, din care rezulta că
mandatul dintre doua persoane fizice se prezuma a fi cu titlu gratuit, poate
parea bizar ca un mandatar in cadrul unui mandat cu titlu gratuit, prezumat
a fi incheiat ca atare intre simplii particulari, sa poata fi apreciat dupa
„diligenta pe care o manifesta in propriile afaceri”. Daca mandatarul este un
simplu particular, el nu face afaceri. Textul trebuie interpretat in sensul ca
aprecierea diligentei mandatarului cu titlu gratuit se va face cu mai putina
rigurozitate, in functie felul cum mandatarul – simplu particular isi
urmareste de regula propriile interese, dupa felul cum acesta se comporta
fata de bunurile proprii si dupa felul cum el isi conduce propriile „treburi”,
asa cum prevedea art. 1599 din Codul civil de la 1864.

Mandatarul este obligat să îl notifice pe mandant cu privire la orice

împrejurare apărută ulterior încheierii mandatului şi care ar putea conduce
la revocarea sau modificarea acestuia.

14. Teoria clasica a mandatului este în sensul că mandatarul este obligat să

predea mandantului tot ceea ca a primit de la terti în virtutea mandatului pe
care l-a executat, predare care se impune chiar şi în situaţia în care bunurile
sau valorile primite de la tert nu s-ar cuveni mandantului (terţul interesat va
cere de la mandant restituirea plăţii nedatorate, dacă va fi cazul; tertul se
afla in raporturi juridice directe cu mandantul, si nu cu mandatarul; de
aceea, restituirea i se cere mandantului, si nu mandatarului).

1
Francisc Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale, editura Universul Juridic, Bucureşti
2006, pg. 231.
În virtutea obligaţiei de a da socoteala, mandatarul este dator să dea în
primire mandantului tot ce i s-a predat în puterea mandatului: sume de bani,
bunuri sau documente, primite de la mandantul însuşi sau de la terţi.

Pina la predarea catre mandant a acestor bunuri sau valori, mandatarul are
obligatia sa le conserve, adica sa le pastreze in buna stare, ferite de
deteriorari (bunuri), sa le culeaga fructele (bunuri sau bani), sa ia masurile
judiciare conservatorii necesare (actiuni sau aparari pentru pastrarea
posesiei bunurilor sau valorilor), sa noteze sau sa inscrie drepturile reale
asupra bunurilor sau valorilor etc.
Obligatia de conservare a bunurilor de mandatar in exercitarea mandatului
era intalnita in Codul comercial, dar nu si in Codul civil de la 1864. De
exemplu, art. 376 C.com prevedea ca mandatarul
„este dator a face sa se pastreze in loc sigur lucrurile ce i s-au expediat si sa
ingrijeasca de dansele in socoteala mandantului, pina ce acesta va putea lua
masurile necesare”.

Pentru evitarea pierderilor ce ar putea fi suferite de mandant cauzate de

deteriorarea, pierderea, distrugerea (totala sau partiala) a bunurilor primite
de mandatar de la tert, n numele si pe seama mandantului, precum si in
orice alt caz urgent, mandatarul va putea proceda la vinzarea acestor
bunuri. De asemenea, in cazul in care aceste bunuri prezinta semne de
deteriorare sau daca ele au sosit cu intirziere, mandatarul va exercita
drepturile mandantului fata de terti, aferente acestor situatii de executare
defectuoasa de catre tert a contractului incheiat de mandatar in numele si pe
seama mandantului. Sunt masuri de conservare a bunurilor pe care
mandatarul este tinut sa le ia in calitatea sa de temporar paznic juridic al
bunurilor detinute sau care urmeaza sa fie primite de la tert in numele si pe
seama mandantului. Masurile de conservare la care este tinut mandatarul
sunt adaptari ale practicii, doctrinei si uzantelor comerciale dezvoltate in
baza fostului art. 377 Ccom din materia ontractului de mandat comercial (si
care se referea la masurile ce trebui luate de mandatar in situatia in care
marfurile ar fi prezentat ”stricaciuni” ca urmare a transportului), precum si
ale fostului art. 71 Ccom (vinzarea urgenta a marfurilor deteriorate sau a
marfurilor a caror depozitare ar costa prea mult). Diferenta majora fata de
aceste texte este faptul ca mandatarul nu este tinut sa ceara instantei
constatarea deteriorarii sau a disproportiei vadite intre valoarea marfii si
costurile depozitarii, ci poate face vinzarea direct, fara interventia instantei.
Aceeasi este solutia si in cazul exercitiului drepturilor mandantului rezultate
din deteriorare sau intriziere in predare. Masurile de conservare trebui sa
fie, totusi, luate in conditiile impuse de art. 2024 Cciv, respectiv: (i) in cazul
vinzarii urgente, mandatarul va procedura cu diligenta ceruta unui bun
proprietar; (ii) atit in cazul exerctiului drepturilor, cit si in cazul vinzarii,
mandtarul va proceda la anuntarea „de indata” a mandantului. Textul art.
2024 Ccuv nu se refera decit la bunuri, nu si la valori. Reguli speciale in
materie de depozit de fonduri si de titluri sunt prevazute in materia
contractelor bancare; desi aceste contracte sunt tipuri speciale de depozit,
totusi banca este si un mandatar al clientului, pentru conservarea acestor
valori fiind tinuta sa ia unele masuri specifice. Pentru dezvoltari, a se vedea
comentariile aferente art. 2191-2192 Cciv. Mandatarul va putea opune
terţilor aceleaşi drepturi pe care le-ar putea opune mandantul însuşi. Spre
exemplu, mandatarul va putea invoca vicii aparente ale bunurilor primite în
temeiul mandatului pentru madant si intenta o serie de acţiuni, căpătând, în
virtutea legii, calitate procesuală activă faţă de terţi în cazul neîndeplinirii
sau îndeplinirii defectuoase ori cu întârziere a obligaţiilor asumate de
aceştia prin actele încheiate.

Daca mandatarul intrebuinteaza in folos personal sumele necesare executarii

mandatului (sumele necesare platii pretului in contractul cu tertii sau, dupa
caz, sumele necesare achizitionarii bunurilor sau valorilor necesare vinzarii
in cadrul contractului cu tertii), el datoreaza dobinzi din ziua intrebuintarii,
fara a fi necesara punerea in intirziere, iar pentru sumele rezultate din
executarea mandatului, sume ce s-ar cuveni mandantului, mandatarul va fi
dator sa plateasca dobinzi mandantului din ziua in care a fost pus in
intirziere. Notiunea de „dobinzi” la care se refera art. 2020 Cciv are sensul
de dobinzi reparatorii (compensatorii sau moratorii) si nu sensul de dobinzi
remuneratorii (fructe civile). In consecinta, aceste dobinzi reparatorii s-ar
putea adauga la dobiznile remuneratorii, daca sunt stipulate in contract.
Aceste dobinzi reparatorii ar putea fi prevazute in contract sub forma unei
clauze penale (penalitati), dar, in lipsa, cuantumul acestora va fi echivalent
cu dobinzile legale. Răspunderea mandatarului se agravează în cazul în care
schimbă fara drept destinaţia sumelor primite, în sensul că, pe lângă
dobânzi, el va datora şi despăgubiri. În acest ultim caz dobânzile îşi schimbă
funcţia reparatorie într-o funcţie preponderent sancţionatorie.

15.Mandatarul nu este ţinut de modul în care terţii cu care a contractat în

numele şi pe seama mandantului îşi execută obligaţiile asumate. Este o
regula de la care se instituie prin lege o exceptie importanta : aceea in care
tertul era insolvabil la data incheierii contractului, iar insolvabilitatea
tertului era sau ar fi trebuit sa fie cunoscuta de mandatar. Prin contract,
partile pot conveni ca mandatarul raspunde pentru tert, stipulatie care
rastoarna, deci, regula exonerarii de raspundere a mandatarului pentru tert.
Exceptia normativa de la regula raspunderii pentru tert (art.2021 Cciv) se
intemeiaza pe o culpa in eligendo a mandatarului. Exceptia contractuala de
la aceeasi regula se intemeiaza pe vointa exprimata a partilor si este
explicabila si uzuala mai ales in situatiile in care mandatarul este
profesionist sau specialist in tipul de tranzactii efectuate in numele si pe
seama mandantului. Acoperirea riscului de insolvabilitate a tertului co-
contractant de catre mandatar in virtutea unei culpe in eligendo este o
noutate a Codului civil. Codul civil a pastrat notiunea de insolvabilitate in
legislatia civila. Mai mult, a si definit-o la art. 1417 alin. (2) Cciv ca fiind
„inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii,
executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile”. Cu toate
acestea, nu a pastrat-o drept cauza de incetare a mandatului, asa cum era
prevazut in reglementarea anterioara 2). „Insolvabilitatea” la care se refera
legislatia fiscala (a se vedea spre exemplu art. 27 din Codul de procedura
fiscala) nu are sensul pe care il da acestui termen Codul civil (activul sa fie
mai mic decat pasivul), ci un sens vecin notiunii de insolventa, intrucit
debitorul “insolvabil” este debitorul care nu poate nici sa efectueze plata
datoriei bugetare, nici sa fie executat silit, intrucit nu are bunuri in
patrimoniu. Insolventa, asa cum este ea reglementata de Legea nr. 85/2006,
semnifica insuficienta reala a lichiditatilor, absenta fondurilor banesti
necesare platii obligatiilor scadente. Atunci cand, indiferent de motiv,
debitorul nu reuseste sa produca lichiditati intr-un ritm adaptat obligatiilor
asumate, se gaseste in insolventa, ca urmare a incapacitatii sale de a plati,
adica de a-si onora creditorii cu sumele datorate. In schimb, insolvabilitatea
are in vedere o stare de fapt a patrimoniului debitorului, un dezechilibru
exprimat prin preponderenta pasivului fata de activ. In orice caz, trebuie
avut in vedere si art. 153 din Legea nr. 85/2006 privind procedura
insolventei, care prevede, in sectiunea de dispozitii tranzitorii si finale, ca
„in toate actele normative în care figurează termenul insolvabilitate în
contextul procedurilor de reorganizare şi de faliment, cu sau fără referire la
Legea nr. 64/1995, se înlocuieşte cu termenul insolvenţă”. Din aceasta
perspectiva, insusi termenul de „insolvabilitate” apare ca fiind reinterpretat,
din perspectiva Legii insolventei, drept „insolventa”.

16.Pluralitatea de mandatari nu există decât în situaţia în care toate

persoanele, cărora le-a fost conferit mandatul pentru a lucra împreună, au
acceptat împuternicirea primită. Totusi, părţile contractului de mandat sunt
libere să stabilească altfel. În cazul în care există un contract de mandat
acordat mai multor persoane care ar urma să lucreze împreună, iar acest
contract nu este acceptat de toate părţile, atunci contractul nu se poate
incheia valabil, fiind lipsit de efecte. În cazul în care aceeasi oferta de
mandat a fost acceptata de mai multe persoane, actele încheiate chiar si de
una dintre aceste persoane îl obligă pe mandant faţă de terţ. Mandantul nu
este, totusi, ţinut să îşi respecte obligaţia

2
Referiri la insolvabilitate se faceau in art. 1323, art. 1673 pct. 2, art. 1523 pct. 4, art. 1552
pct. 3 Cod civil de la 1864 si in art. 263 C.proc.civ.; in Codul civil de la 1864 insolvabilitatea
unui debitor care nu este comerciant era numita
„deconfitura”: pentru dezvoltari a se vedea A.G. Atanasiu, Al.S. Ratoi, Despre tratamentul
supraindatorarii simplilor particulari. Deconfitura vs. Insolventa, in Revista Romana de
Drept al Afacerilor nr. 7/2007; insolvabilitatea civila, in sistemul Codului civil de la 1864, nu
se releva decat în cazurile în care debitorul isi vindea bunuri indisponibile, situatii rare si
greu de dovedit pentru creditor. In plus, insolvabilitatea inseamna deja imposibilitatea
debitorului de a-si plati la scadenta si integral datoriile, pentru ca activul este covarsit de
pasiv.
dacă respectivul contract de mandat a fost acordat mai multor persoane
pentru a lucra împreună, iar numai una dintre acestea încheie un act cu un
terţ. Art. 2022 alin. (3) Cciv instituie prezumţia solidarităţii mandatarilor
faţă de mandant, în cazul în care mandatarii s-au obligat să lucreze
împreună. Această regula din Codul civil este contrară celei prevăzute de
Codul civil de la 1864, în sensul că, potrivit art. 1543 din vechiul Cod civil,
solidaritatea mandatarilor nu era prezumată, ci solidaritatea trebuia să fie
prevăzută în mod expres.

17.Substituirea făcută de mandatar este reglementata de art. 2023 Cciv. În

principiu, mandatarul trebuie să execute personal însărcinarea primită,
deoarece contractul de mandat este încheiat intuitu personae, având la bază
încrederea mandantului în mandatar3. El are deci obligaţia de a nu-şi
substitui o altă persoană în executarea mandatului, sub sancţiunea
răspunderii pentru daune. Submandatarea este admisibilă numai în prezenţa
unei clauze exprese în contract sau in procură 4. Submandatarea poate fi
totală sau parţială. In cazul societatilor comerciale, reprezentantul legal
poate transmite dreptul de reprezentare numai daca acest lucru i s-a permis
expres prin actul constitutiv sau prin hotarire a adunarii generale a
asociatilor (art. 71 din Legea societatilor comerciale).

Faţă de regula generală instituită la art. 2023 alin. (1) Cciv, alin. (2) prevede
o exceptie justificata de urgenta si de necesitatea incheierii actului cu tertul.
Mandatarului îi este permis să submandateze, cu conditia indeplinirii a cel
putin uneia dintre urmatoarele conditii: (i) în îndeplinirea mandatului au
intervenit împrejurări ce nu puteau fi avute în vedere şi care împiedică
executarea mandatului acordat;
(ii) se afla în imposibilitate de a-l informa pe mandant cu privire la
împrejurările nou ivite; (iii) este lesne de crezut că mandantul ar fi acceptat
submandatarea în condiţiile în care ar fi cunoscut împrejurările ce împiedică
executarea mandatului.

Potrivit art. 2023 alin. (3) Cciv, în cazul in care nu există autorizare expresă
prealabilă a submandatarii şi, totuşi, mandatarul isi substituie un
submandatar, atunci mandatarul este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe
mandant cu privire la substituirea ce a avut loc. Mandantul va ramine obligat
prin actul semnat de submandatar, cu exceptia cazului in care tertul
contractant stia ca cel cu care incheie contractul este un submandatar, iar
submandatarea nu fusese autorizata expres de mandant. Mandatarul va
putea fi facut responsabil pentru orice paguba generata de incheierea
contractului cu tertul de buna credinta de un submandatar neautorizat in
prealabil de mandant. Mandatarul care îşi substituie un terţ, fără drept, este
răspunzător de faptele persoanei substiuite, tot aşa cum răspunde pentru
faptele sale5.

Dacă mandatarul a fost autorizat, printr-o clauză expresă, să isi substituie un

mandatar, atunci acesta va putea raspunde pentru culpa in eligendo pentru
orice paguba generata mandantului de un submandatar nediligent. Dacă
mandatarul a fost autorizat să isi subtituie un mandatar, el va putea acorda
acest drept şi substituientului sau. Dacă a fost arătată persoana cu care
poate să se substuie mandatarul, acesta nu va răspunde decât dacă si-a
substituit o alta persoana, răspunzând la fel ca în condiţiile substituirii fără
drept.

În toate cazurile, mandantul are o acţiune directă contra substituitului, chiar

şi în cazurile nepermise de substituire 6. În schimb, substituitul poate acţiona
împotriva mandantului numai pe cale acţiunii oblice, întrucât posibilitatea
intentării unei acţiuni directe, derogatorie de la regulile generale, nu poate fi
recunoscută în lipsa unei dispoziţii exprese a legii.

3
Francisc Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale, editura Universul Juridic, Bucureşti
2006, p. 235.
4
Gh. Piperea, Drept Comercial vol. .II, editura C.H. Beck, , Bucureşti 2009, p. 89.
5
Francisc Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale, editura Universul Juridic,
Bucureşti 2006, p. 235; autorul citeaza si dec. nr. 60/1971, TS. Secţia civilă.
6
Gh. Piperea, Drept Comercial vol. .II, editura C.H. Beck, , Bucureşti 2009, p. 89.
§4. Obligaţiile mandantului

18. Mandantul este obligat, în lipsă de stipulaţie contrară, să pună la

dispoziţia mandatarului toate mijloacele necesare ducerii la bun sfârşit a
mandatului acordat. În situaţia în care nu se prevede altfel in contract, iar
mandantul nu pune la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare executării
mandatului, atunci mandantul este obligat să restituie mandatarului
cheltuielile suportate, care pot fi sume de bani avansate pentru inchierea
operatiunii, cheltuieli de deplasare, notariale etc., pe care acesta le-a
avansat pentru ducerea la bun sfâşit a mandatului acordat. Mandantul nu
poate refuza resituirea acestor cheltuieli, ele fiind necesare si utile incheierii
contractului, chiar dacă operaţiunea juridica prefigurata prin incheierea
mandatului nu a fost realizata. Daca mandatul considera cheltuielile
accesorii facute de mandatar ca fiind exagerate, va trebui sa dovedeasca
acest lucru pentru a putea refuza plata lor. Mandantul trebuie să plătească
şi dobânzi la sumele avansate de mandatar, conform dreptului comun in
materie, din ziua in care mandatarul le-a avansat, fara punere in intarziere.

Orice paguba suferita de mandatar cu ocazia executarii mandatului trebuie

sa fie acoperita de mandant, cu conditia ca paguba sa nu provina din culpa
mandatarului. Doctrina aferenta fostei reglementari a mandatului din Codul
civil de la 1864 apreciaza ca mandantul este obligat să îl despăgubească pe
mandatar pentru pagubele suferite, chiar dacă mandatul nu a fost executat,
cu condiţia ca neexecutarea să nu fie imputabilă mandatarului (Francisc
Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale, editura Universul Juridic,
Bucureşti 2006, pg. 237). Solutia este, desigur, valabila si in conditiile
actualei reglementari.

Criteriile particulare de apreciere a vinovăţiei sunt reglementate la art. 1358

C.civ., care prevede ca
„pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a
produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum şi, dacă este
cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea
unei întreprinderi”.

În cazul în care este vorba de un contract de mandat cu titlu oneros,

mandantul este obligat să plătească suma stipulată prin contract. Obligatia
de plata a remuneratiei exista chiar dacă operatiunea juridica prefigurata nu
a mai avut loc, cu conditia ca mandatarul sa nu fie in culpa (in caz contrar,
am fi in prezenta unei imbogatiri fara justa cauza). Chiar dacă mandatul a
fost executat după expirarea termenului stipulat, dar mandantul se foloseşte
de actul încheiat, el este obligat să plătească remuneraţia, considerându-se
că a renunţat implicit la termenul stipulat.

19. Art. 2028 Cciv consacra principiul solidarităţii mandanţilor în raport cu

mandatarul, solidaritate care se extinde la toate efectele mandatului.
Suntem in prezenta unei solidaritati legale, reglementata si sub vechiul Cod
civil7, dar care poate fi inlaturata de parti printr-o stipulatie in contract. Desi
inlaturarea solidaritatii mandantilor nu este expres permisa de art. 2028
Cciv, se poate intepreta ca solutia este analoaga celei expres prevazuta de
art. 2022 Cciv, pentru cazul in care exista mai multi mandatari. Si in cazul
acestora solidaritatea se prezuma, dar inlaturarea prin contract a
solidaritatii este expres permisa. Nu exista niciun motiv pentru care analogia
juridica nu ar functiona, intrucit situatiile sunt similare si nu ne aflam in
prezenta unei norme de restrictie a drepturilor care sa nu poate fi extinsa
prin analogie. Printr-o interpretare largă a noţiunii de conexiune a datoriei
cu lucrul (debitum cum re iuctum) se prevede posibilitatea mandatarului de
a retine bunurile primite in exercitarea mandatului, pana la plata
mandatului. Este vorba atit de bunurile (inclusiv valorile sau fondurile)

7
Pentru amanunte, a se vedea Francisc Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale,
editura Universul Juridic, Bucureşti 2006, pg. 238.
primite de la mandant pentru executarea mandantului, cit si de bunurile
primite de la tert in executarea contractului pentru care a fost incheiat
mandatul. Creantele pe care le poate avea mandatarul fata de mandant ar
putea fi remunaratia prevazuta in contractul de mandat cu titlu oneros,
cheltuielile avansate de mandatar pentru executarea mandatatului (in acest
caz, dreptul de retentie poate fi invocat indiferent daca mandatul este cu
titlu gratuit sau cu titlu oneros) sau despăgubirile datorate de mandant
mandatarului pentru prejudicile suferite cu ocazia îndeplinirii mandatului.
Obiectul dreptului de retentie constă atit in bunurile sau valorile primite de
la tert in executarea contractului pentru care s-a incheiat mandatul, ci si în
bunurile mandantului pe care mandatarul le deţine pentru executarea
mandatului sau care se găsesc la dispoziţia sa în magazinele sale ori în
depozitele publice sau pentru care el poate proba prin posesia legitimă a
documentului de transport că i-au fost expediate. Dacă bunurile
mandantului au fost vândute de mandatar, dreptul de retentie poartă asupra
preţului. Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă deţinerea bunului
provine dintr-o faptă ilicită, este abuzivă ori nelegală sau dacă bunul nu este
susceptibil de urmărire silită. Dreptul de retenţie nu poate fi invocat de către
posesorul de rea-credinţă. Opozabilitatea dreptului de retenţie se realizeaza
fără îndeplinirea vreunei formalităţi de publicitate.

§5. Încetarea mandatului

20. Pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, mandatul

încetează prin revocarea sa de către mandant, renunţarea mandatarului,
moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului. Cu
toate acestea, atunci când are ca obiect încheierea unor acte succesive în
cadrul unei activităţi cu caracter de continuitate, mandatul nu încetează
dacă această activitate este în curs de desfăşurare, cu respectarea dreptului
de revocare sau renunţare al părţilor ori al moştenitorilor acestora (art. 2030
Cciv).

Cauzele generale de incetare a contractului sunt reglementate la art. 1321

C.civ. Contractul încetează, în condiţiile legii, prin executare, acordul de
voinţă al părţilor, denunţare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea
sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitate fortuită de executare,
precum şi din orice alte cauze prevăzute de lege.

Contractul de mandat este un contract avand un puternic caracter intuitu

personae. Operatiunea juridica a mandatului, asumarea de drepturi si
obligatii directe prin intermediul unei alte persoane si, corelativ, incheierea
de acte juridice in numele si pe seama altei persoane, se bazeaza pe
increderea mandantului in mandatar. Aceasta trebuie sa existe intr-o masura
suficienta pentru ca mandantul sa ii permita mandatarului sa exprime vointa
sa juridica in contractul cu tertul si sa-si asume efecte juridice ce se vor
produce in patrimoniul sau. De aceea, increderea in mandatar, intentia de a
mentine ca valid contractul, affectio contractus trebuie sa se manifeste nu
numai la formarea contractului, ci si pe tot parcursul executarii sale.
Intrucat increderea este esentiala pentru incheierea si executarea
contractului de mandat, disparitia increderii conduce la incetarea
mandatului. Prin derogare de la principul mutuus consensus – mutuus
dissensus, contractul poate inceta valabil prin manifestarea de vointa
unilaterala a uneia dintre parti. Mandantul are dreptul de a revoca
mandatul, iar mandatarul are dreptul de a renunta la mandatul acordat.
Totusi, desi revocarea sau incetarea mandatului au ca efect imediat
disparitia puterii de reprezentare, spezele contractului sau alte prestatii
incidentale ori accesorii sunt in continuare datorate. Revocarea sau
incetarea mandatului au ca efect exigibilitatea tuturor prestatiilor accesorii.
In plus, intrucit mandatul, prin opozabilitatea fata de terti a imputernicirii,
provoaca efecte sau consecinte juridice in relatiile cu tertii, revocarea sau
incetarea mandatului trebuie sa imbrace aceleasi forme de publicitate sau de
opozabilitate fata de terti, in vederea protejarii intereselor tertilor.

In legislatiile speciale mai exista si alte cazuri de incetare a mandatului. De

altfel, chiar in Codul civil se prevede un caz special de incetare de drept a
mandatului. La art. 220 alin. (4) se prevede ca „dacă s-
a hotărât introducerea acţiunii în răspundere împotriva administratorilor,
mandatul acestora încetează de drept şi organul de conducere competent va
proceda la înlocuirea lor”.

21. Revocarea, ca modalitate de incetare a contractului de mandat, exista si

in reglementarea anterioara, cu diferenta ca art. 399 din C.com. prevedea
faptul ca „revocarea mandatului expres trebuie sa fie facuta in aceleasi
forme cu care el a fost dat”. In ceea ce priveste forma revocarii, art. 2031
Cciv arata ca revocarea poate fi expresa sau tacita. Mai mult, art. 2031 alin.
(1) Cciv prevede o exceptie de la principiul simetriei formelor. Mandatul
poate fi revocat expres sau tacit indiferent de forma in care s-a dat mandatul
si chiar daca s-a stipulat ca mandatul este irevocabil. Astfel, un contract de
mandat incheiat printr-un act autentic poate fi revocat si tacit. Din punct de
vedere practic, o asemenea solutie, mai ales in dreptul afacerilor, ar putea
avea consecinte defavorabile, chiar periculoase, la adresa securitatii
circuitului civil. De remarcat ca, la nivelul Uniunii Nationale a Notarilor
Publici din Romania, este organizat un registrul national public de
imputerniciri (procuri) autentificate si de revocari ale acestora. Daca
revocarea unei procuri autentice se efectueaza prin act sub semnatura
privata sau in mod tacit (spre exemplu, prin desemnarea unui alt mandatar
sau prin incheierea actului direct, nemijlocit, de catre mandant), nu se mai
poate vorbi de o opozablitate deplina a revocarii mandatului, pentru care s-a
emis o procura autentificata, ci de un paralelism de imputerniciri care poate
afecta securitatea circuitului civil. Riscul de hazard moral al unei revocari
tacite este cu atit mai ridicat in cazul prevazut la art. 2016 alin.2 Cciv
(semnarea de acte de dipozitie asupra imobilelor, de tranzactii sau
compromisuri, de actiun in justitie etc.), pentru care se cere, invariabil, un
mandat special.

Posibilitatea revocarii mandatului de catre mandant este pe deplin admisa

atat in cazul mandatului cu titlu gratuit, cat si in cazul mandatului cu titlu
oneros.

Revocabilitatea distrctionara (ad nutum) a mandatului este valabila pentru

toate aplicatiile sale din materiile special reglementate de lege. Un exemplu
al unei astfel de revocari a mandantului se intalneste in materia mandatului
administratorilor unei societati comerciale. In primul rand, Legea nr.
31/1990 a societatilor comerciale prevede expres ca hotararea adunarii
generale prin care unul sau mai multi administratori sunt revocati din
functie nu poate fi atacata de acestia. Mai mult, in cazul in care se dovedeste
ca revocarea acestora din functie este gresita, nejustificata sau intempestiva,
acestia nu pot fi repusi in functie, avand dreptul numai la despagubiri.

In cazul in care un mandant incheie un nou contract de mandat pentru

realizarea aceleiasi operatiuni juridice, iar din cuprinsul contractelor nu
reiese faptul ca cei doi mandatari lucreaza concomitent/impreuna, atunci va
opera prezumtia instituita de legiuitor ca primul mandat a fost revocat tacit
de mandant. In situatia in care mai multi mandanti au acordat unui singur
mandatar insarcinarea de a realiza o operatiune comuna, retragerea unui
mandant din contract nu poarta efecte asupra vointa celorlalti mandanti si a
mandatului acordat.
Revocarea mandatului are ca efect imediat numai disparitia puterii de
reprezentare, spezele contractului sau alte prestatii incidental ori accesorii
fiind in continuare datorate. Un alt efect al revocarii mandatului este ca
toate prestatiile datorate de parti devin exigibile.

Atunci cand s-a introdus o clauza expresa in contract prin care s-a declarat
caracterul irevocabil al mandatului, revocarea (permisa oricind) se prezuma
a fi nejustificata, cu conditia ca motivul revocarii sa nu fie una dintre
urmatoarele situatii : culpa mandatarului, cazul fortuit sau forta majora. In
aceste cazuri, prezumtia de caracter nejustificat al revocarii nu opereaza.

Caracterul « intempestiv » al revocarii nu este definit si nici nu face obiectul

vreunei prezumtii. Un indiciu a ceea ce ar putea insemna „intempestiv” in
sensul Codului civil il reprezinta dispozitiile art.
847 C.civ., plasat in materia administrarii de bunuri (o forma de mandat, de
altfel). Pentru renuntarea de catre administrator la contractul de
administrare de bunuri, textul citat prevede necesitatea unei notificari a
renuntarii, care sa cuprinda un termen de preaviz rezonabil. Chiar daca art.
847 C.civ. se referă la ipoteza in care administratorul (mandatarul) renunta
la atributiile sale, nu si la situatia in care beneficiarul revoca mandatul
administratorului de bunuri, el poate fi totusi extins prin analogie la
revocare, intrucit mandatul are un caracter dublu intuitu personae (din
perspectiva ambelor parti).

In raport de dispozitiile art. 2013 Cciv, trebuie distinse doua momente :

primul, cel de la care revocarea produce efecte intre parti, si al doilea, cel de
la care revocarea produce efecte fata de terti. Pentru ca art. 2031 prevede
ca revocarea poate fi si tacita, indiferent de forma in care a fost dat
mandatul, rezulta ca pentru mandatul acordat prin procura autentica
notariala efectele intre parti au loc de la momentul revocarii, indiferent de
forma in care este facuta, iar fata de terti, revocarea are efecte, conform art.
2033 Cciv, dupa inscrierea in Registrul national notarial, a revocarii in forma
autentica a procurii. Notarul public care ar urma sa autentifice actul juridic
pentru care s-a dat procura are obligatia de a verifica daca procura a fost
revocata sau nu. Aceste dispozitii se aplica si in cazul in care autentificarea
se efectueaza de catre repfrezentantele diplomatice ale Romaniei din
strainatate.
Textul lasa ne-acoperite, totusi, situatii practice multiple, care ar putra
afecta securitatea circuitului civil. Spre exemplu, nu rezulta nicio solutie
pentru situatia in care procura a fost revocata prin act sub semnatura si nu
prin act autentic, pentru situatia in care procura, chiar autentificata, nu este
data pentru incheierea unui act in form autentica, pentru situatia in care
procura nu a fost autentificata, partile limitandu-se la a face procura sub
forma unui inscris sub semnatura privata sau sub forma unui statut (in baza
acestor tipuri de procuri, larg utilizate in dreptul afacerilor, se deschide
conturi bancare, spre exemplu, sau se instituie reprezentanti fiscali,
reprezentati la camerele de munca, reprezentanti sindicali etc.) si, in fine,
pentru situatia in care notarul care ar urma sa autentifice un act pentru care
s- a dat procrua autentica nu verifica Registrul national notarial sau, desi il
verifica, nu rezulta nicio revocare, desi ea exista intre parti. In lipsa unei
norme exprese, trebuie admis ca tertii de buna credinta vor putea invoca,
dupa propriul interes, procura sau revocarea procurii.

22. Mandatarul poate renunţa oricând la mandat, notificând mandantului

renunţarea sa (art. 2034 alin.1 Cciv). Contractul de mandat are un dublu
caracter intuitu personae, astfel incat nu numai mandantul este indreptatit
sa denunte unilateral contractului, aceasta posibilitate legala revenindu-i si
mandatarului. Renuntarea nu il lipseste pe mandatar de dreptul de a primi
remuneratia pentru actele efectuate pe seama mandantului pana la
renuntare sau de a i se acoperi cheltuielile realizate cu executarea
mandatului pana la renuntare. Daca renuntarea produce daune mandantului,
mandatarul este obligat sa repare aceste prejudicii cu exceptia cazului in
care demonstreaza ca in cazul continuarii mandatului ar fi suportat el insusi
o paguba insemnata care nu putea fi prevazuta la data incheierii contractului
de mandat. Aceasta paguba este un element de fapt, care va fi apreciat de la
caz la caz, sarcina probei apartinandu-i mandatarului. Totusi mandantul va
trebui sa fie primul care sa dovedeasca faptul ca revocarea mandatului i-a
cauzat prejudicii.

Prevederea ca mandatarul poate renunţa „oricând” la mandat trebuie

corelata cu dispozitiile art. 2015 C.civ. care prevad, ca element de noutate in
reglementarea contractului de mandat, durata mandatului, de maxim 3 ani.
Astfel, mandatarul poate renunta oricand in timpul executarii acestuia la
mandatul incredintat, chiar daca acest contract este unul pe perioada
determinata.

23.In cazurile enuntate de art. 2030 alin.1 Cciv (moartea, incapacitatea sau
falimentul uneia dintre părţi), mandatul inceteaza de drept. Prin exceptie, in
cazul in care mandatul are ca obiect încheierea unor acte succesive în cadrul
unei activităţi cu caracter de continuitate, contractul nu încetează dacă
această activitate este în curs de desfăşurare, cu respectarea dreptului de
revocare sau renunţare al părţilor ori al moştenitorilor acestora. Falimentul
este in prezent reglementat de Legea nr. 85/2006 privind procedura
insolventei, ca una dintre variantele insolventei, alaturi de reorganizarea
judiciara.
Se poate sustine ca daca o persoana este supusa procedurii reorganizarii
juridiciare sau este declarata insolvabila, fiind in perioada de observatie,
atunci cauza de incetare nu opereaza. Pe de alta parte, in considerarea
dispozitiilor art. 86 din Legea insolventei, un contract de mandat care nu a
incetat pina la momentul deschiderii procedurii insolventei fata de mandant
sau fata de mandatar se prezuma a continua si dupa aceasta data, cu
exceptia cazului in care administratorul judiciar sau lichidatorul decid sa
termine contractul, in vederea majorarii elementelor active ale patrimoniului
debitorului si a reducerii elementelor sale pasive. In asemenea conditii, si
fiind in prezenta unei norme speciale, este evident ca falimentul este un caz
de incetare a mandatului numai in cazul in care administratorul judiciar sau
lichidatorul va fi decis terminarea lui. Codul civil a pastrat notiunea de
insolvabilitate in legislatia civila, pe care a si definit-o la art. 1417 alin. (2) ca
fiind inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii,
executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile, dar nu pastrat-o
ca o cauza de incetare a mandatului, asa cum era prevazut in reglementarea
anterioara.

24. Intrucit art. 2031 Cciv prevede posibilitatea ca mandantul sa revoce

oricand mandatul, expres sau tacit, indiferent de forma în care contractul de
mandat a fost încheiat şi chiar dacă a fost declarat irevocabil, in cazul unei
revocari tacite, mandatarul poate in mod onest sa nu fi cunoscut revocarea
mandatului acordat. Actele incheiate in temeiul mandatului, de catre
mandatarul care nu a cunoscut cauza de incetare a mandatului, sunt valabile
si obliga pe mandatar la executarea lor.

La incetarea mandatului, din orice cauza, mandatarul este obligat sa dea

socoteală pentru modul in care si-a indeplinit pana la acel moment mandatul
si sa remita mandantului tot ceea ce a primit in temeiul imputernicirii sale.
In plus, mandatarul datoreaza dobanzi pentru sumele pe care le-a
intrebuintat in folosul sau. Se poate spune ca de la data cand a luat la
cunostinta de incetarea mandatului orice intarziere nejustificata in predarea
sumelor incasate, naste in sarcina mandatarului obligatia de a plati dobanzi
pentru sumele datorate. Obligatia de conservare a marfii se pastreaza in
sarcina mandatarului pana la remiterea efectiva a bunurilor pe care
mandatarul le-a dobandit in executare contractului, indiferent de momentul
revocarii mandatului.

25.Tot datorita caracterului intuitu personae al mandatului, atunci cand

mandantul a ales mai multi mandatari pentru a lucra impreuna pentru
realizarea obiectului contractului, decesul, incapacitatea sau falimentul
unuia dintre ei afecteaza in intregime increderea acordata. Operatiunea
prefigurata de mandant trebuie sa aiba loc exact cum si-a inchipuit-o acesta
pentru ca efectele muncii mandatarilor se vor vedea in mod direct in
patrimoniul acestuia. Daca un mandatar decedeaza, devine incapabil sau
falimenteaza, atunci modul de executare a contractului este iremediabil
afectat si contractul inceteaza de drept. Totusi, textul art. 2038 este o norma
supletiva, astfel incat daca daca partile au prevazut in alt fel in contract, se
vor aplica prevederile contractuale si contractul va fi salvat.
 Sectiunea 2
Mandatul fără
reprezentare

§1. Reguli comune tuturor formelor de mandat fara reprezentare

1. Mandatul fara reprezentare este o specie a mandatului caruia ii lipseste,

pentru a fi un mandat complet, puterea de reprezentare. Daca mandatul
propriu-zis confera mandatarului dreptul de a incheia acte juridice in numele
si pe seama mandantului, mandatul fara reprezentare confera mandatarului
dreptul de a incheia acte juridice in nume propriu, dar pe seama
mandantului. In raporturile cu tertii contractanti, persoana mandantului este
fie oculta, fie irelevanta, intrucit tertii nu intra in raporturi juridice cu
mandantul, ci cu mandatarul. Acesta din urma este cel care isi asuma fata de
terti obligatiile care rezulta din actele incheiate pe seama mandantului. De
asemenea, intrucit mandatarul este, in relatiile cu tertul, contractantul care
ii este “opozabil” tertului, si drepturile dobindite din actul juridic incheiat cu
tertul il au ca titular tot pe mandatar. Cu toate acestea, intrucit actul juridic
este incheiat pe seama mandantului, mandatarul este dator sa transmita in
patrimoniul
mandantului drepturile si bunurile dobindite de la tert, precum si actiunile
contra acestuia. In privinta obligatiilor, din insusi faptul ca actul juridic se
incheie cu tertul pe seama mandantului rezulta ca, indirect, mandantul
devine persoana caruia ii incumba aceste obligatii.

Desi mandatul fara reprezentare este o specie a mandatului, el este genul

pentru cele trei specii ale sale reglementate in Codul civil : comisionul,
consignatia si expeditia (acestea din urma fiind considerate drept “varietati”
de comision). Obiectul fiecaruia dintre aceste contracte este incheierea de
acte juridice. Este o diferenta neta fata de reglementarea din vechiul Cod
comercial a mandatului comercial si a comisionului, conform caruia, spre
exemplu, comisionarul (un mandatar fara reprezentare pentru comitent)
efectua fapte de comert pe seama comitentului. De lege lata, mandatarul
fara reprezentare nu este imputernicit sa savirseasca fapte sau sa
indeplineasca operatiuni pe seama mandantului. Comisionul spre exemplu,
considerat de lege lata o specie de mandat, nu mai are ca obiect “tratarea”
de afaceri comerciale pe seama comitentului, dar in nume propriu (de altfel,
nu mai exista un mandat comercial care sa aiba ca obiect “tratarea” de
afaceri comerciale in numele si pe seama mandantului). Cu toate acestea,
toate aceste specii de contracte de mandat fara reprezentare presupun, de
regula, continuitate in incheierea de acte juridice pe seama mandantului,
precum si asumarea unui risc. In consecinta, ele pot fi considerate
intreprinderi, iar cel care exploateaza astfel de intreprinderi (comisionar,
consignatar, expeditionar) este un profesionist. Asadar, comisionul,
consignatia, expeditia sunt mandate fara reprezentare care presupun
exercitiul profesional al intermedierii si, deci, cel putin una dintre partile
raportului juridic este un profesionist.

Este, totusi, de conceput si un mandat fara reprezentare in relatiile dintre

simpli particulari, cita vreme actul juridic incheiat cu tertul este ocazional si
nu releva riscul unei activitati organizate sub forma unei intrerprinderi, ci
doar riscul punctual al unui contract. Din moment ce mandatul cu
reprezentare este genul pentru care Codul civil reglementeaza trei specii
(comisionul, consignatia, expeditia sunt, deci, contracte numite), ne putem
intreba daca mandatul fara reprezentare incheiat intre simpli particulari este
sau nu o specie a mandatului fara reprezentare. Desi ne-am fi putut astepta
ca vechea disputa din teoria generala a obligatiilor 8 sa fie transata, se
observa ca aceasta este inca actuala. Rezonabil ar fi ca, in cazul in care
mandantul ar fi ocultat in mod intentionat de mandatar, sa se aplice solutia
simulatiei prin interpunere de persoane; in orice caz, efectul esential al
simulatiei – devoalarea actului secret – nu se poate obtine decit in instanta,
in actiunea in constatarea simulatiei sau in exceptia de simulatie. Daca, din
contra, mandantul ar fi in mod neintentionat ocultat sau el ar fi cunoscut de
tert (cu toate ca faptul incheierii actului juridic pe seama sa ar fi considerat
irelevant de catre tert), am fi in prezenta unui contract (nenumit) de mandat
fara reprezentare.

Practic, desi in sectiunea dedicata mandantului fara reprezentare sunt

alocate consignatiei si expeditiei cite un paragraf distinct (ceea ce sugereaza
ca am fi in prezenta unor specii ale mandatului fara reprezentare, distincte
de comision), putem conchide ca exista doua specii de mandat fara
reprezentare :
(i) comisionul, cu cele doua varietati ale sale (consignatia si expeditia de
marfuri) si
(ii) mandatul fara reprezentare in relatiile dintre simpli particulari.

In masura in care regulile relative la mandantul fara reprezentare sunt

lacunare, sunt aplicabile in completare regulile relative la mandatul propriu-
zis (cu reprezentare). In principiu, este vorba de regulile referitoare la:
acceptarea tacita a mandantului; diligenta mandatarului in executarea
mandantului (intrucit comisionul, consignatia si expeditia sunt mandae
prezumate a fi cu titlu oneros, inseamna ca diligenta ceruta mandatarului
este ce a unui bonus pater familias); obligatia mandatarului de a da
socoteala mandantului; dobinzile la sumele datorate de mandatar
mandantului; raspunderea

8
Prof. Fr. Deak sustinea ca mandatul fara reprezentare este o forma de simulatie, o
interpunere de persoane; prof. C. Statescu si C. Birsan sustineau ca acest contract este o
varietate nereglementata de mandat, adica un contract nenumit.
pentru obligatiile tertilor contratanti aflati in stare de insolvabilitate (noutate
a Codului civil care impune mandatarului, in virtutea unei culpe in eligendo,
sa acopere riscul insolvabilitatii tertului contractant); pluralitatea de
mandatari; subsituirea facuta de mandatar; masurile de conservare a
bunurilor mandantului; sumele necesare executarii mandatului si
despagubirea mandatarului; obligatiile mandantului; pluralitatea de
mandanti; incetarea mandatului, necunoasterea cauzei de incetare a
mandatului, mentinerea unor obligatii ale mandatarului si dupa incetarea
mandantului si incetarea mandatului in caz de pluralitate de mandatari;
revocarea (conditii, efecte, publicitate); renuntarea mandatarului; incetarea
mandatului pentru moartea, incapacitatea sau falimentul uneia dintre parti.
(pentru toate aceste reguli, a se vedea comentariile de mai sus).

In legatura cu expeditia, se observa ca aceasta este o specie de mandat fara

reprezentare, in timp ce, in realitate, expeditia este un contract conex
transportului, cu mult mai complex decit un contract de mandat fara
reprezentare. Expeditionarul nu doar incheie acte juridice pe seama
expeditorului, dar el se angajeaza sa faca si toate demersurile necesare
ajungerii incarcaturii la destinatie, ceea ce implica informatie, asigurarea
contra riscului de accident sau de naufragiu, formalitati vamale, operatiuni
de incarcare-descarcare etc. In mod logic, expeditia ar fi trebuit sa fie
reglementata in continuarea contractului de transport si nu ca o simpla
specie de mandat fara reprezentare.

2. Efectele fată de terţi. In privinta tertilor contractanti, persoana

mandantului este, dupa caz, ocultata sau irelevanta. Mandantul nu intra “in
niciun fel” de raport juridic cu tertii. Afirmatia din art. 2040 alin.1 Cciv este
valabila doar partial, dovada ca de la acest “principiu” se deroga imediat, la
alin.2. Din punct de vedere juridic, contractul se incheie intre mandatar si
tert, ca si cind nu ar exista un contract de mandat, dar efectele contractului
se repercuteaza asupra mandantului. Desi nu exista un contemplatio domini
(dreptul tertului de a cere reprezentantului sa isi faca dovada imputernicirii,
drept prevazut de art. 1302 Cciv), nu este obligatoriu ca mandantul sa fie
ocultat sau ca tertul sa ignore ca trateaza cu un mandatar.

In mod logic, mai intii trebuie ca mandatarul sa primeasca de la tert, in

executarea contractului, plata creantelor nascute din contract (sau alte
modalitati juridice de stingere a unor drepturi de creanta). Dupa aceasta
regularizare cu tertul, mandatarul va transmite rezultatul regularizarii in
patrimoniul mandantului. In lipsa unei astfel de atitudini a mandatarului,
mandantul va putea sa exercite aceste creante, prin substituirea
mandatarului. Substituirea mandatarului este o notiune juridica inedita,
neexplicitata de Codul civil. Avind in vedere similitudinea etimologica,
precum si faptul in reglementarea relativa la comision se aminteste de
subrogatie (art.2046 Cciv) s-ar putea considera ca “substituirea” la care se
refera art. 2040 alin.2 Cciv este o subrogatie. Practic, prin aceasta
substituire, mandantul devine titularul drepturilor de creanta dobindite de
mandatar pe seama sa. Se poate admite ca suntem in prezenta unei
subrogatii legale, in sensul art. 1596 lit.e) Cciv, intrucit aceasta “substituire”
rezulta ope legis, si nu dintr-o conventie intre mandant si mandatar (asa cum
este subrogatia la care se refera art. 2046 Cciv, adica o subrogatie
conventionala, intrucit intervine “la cererea” mandantului) si nici dintr-o
conventie intre mandatar sau mandant, pe de o parte, si tert, pe de alta
parte. Fiind in prezenta unei subrogatii, inseamna ca ea produce efecte
impotriva tertului contractant (precum si impotriva garantilor), dar acestia –
tertul si garantii – pot opune mandantului toate exceptiile si apararile pe
care le puteau opune mandatarului, adica creditorului initial. Solutia
opozabilitatii exceptiilor si a apararilor rezulta din art. 1597 alin.2 Cciv.

Mandantul poate, prin substituirea mandatarului, sa exercite drepturile de

creanta nascute din executarea mandatului, daca si-a executat propriile
obligatii fata de mandatar. Desi pare ca textul instituie o conditie suspensiva
in privinta exercitiului acestor drepturi, in realitate conditionarea sugerata
de particula “daca” este valabila doar in relatiile dintre mandatar si
mandant. Conditia suspensiva, ca modalitate a actului juridic, este un
eveniment viitor si incert de implinirea caruia depinde nasterea obligatiei.
Or, din contractul incheiat intre mandatar si tert rezulta drepturi nascute
si actuale (cu exceptia, evident, a cazului in care contractul dintre tert si
mandatar, in el insusi, contine conditii suspensive). Faptul ca drepturile de
creanta care se pot transfera prin “substituire” la mandant inseamna ca
acestea exista si sunt certe, ceea ce este chiar ipoteza textului. In orice caz
tertul, spre exemplu, nu ar putea invoca pentru a se apara de obligatiile
rezultate din actul juridic incheiat cu mandatarul faptul ca mandantul nu isi
va fi executat obligatiile fata de mandatar, atit pentru ca o astfel de actiune
sau exceptie ar fi lipsita de interes, cit si pentru faptul ca raportul juridic
dintre mandant si mandatar este un res inter alios acta, din care tertul nu
poate extrage un beneficiu, dupa cum nu poate fi pagubit. Asadar,
mandantul se substituie, cu sau fara voia mandatarului, in drepturile de
creanta pe care acesta le-a dobindit contra tertului. Mandatarul poate
paraliza aceasta operatiune de substituire, pe motiv de neplata a obligatiilor
mandantului fata de mandatar, daca notifica tertul sa nu achite datoriile ce-i
revin din contractul incheiat decit mandatarului. Dar mandatarul poate, de
buna voie, sa cesioneze aceste creante mandantului si, implicit, eventualele
actiuni judiciare aferente (posibilitate expres prevazuta de art. 2046 Cciv
pentru comisionar).

Daca obiectul mandatului fara reprezentare il reprezinta acte juridice prin

care urmeaza a se dobindi bunuri mobile, transferul proprietatii se
realizeaza, in baza contractului cu tertul, de la tert la mandatar, prin simplul
lor acord de vointa. In baza contractului de mandat, mandatarul transfera
ulterior bunurile dobindite de la tert in patrimoniul mandantului. Acesta este
efectul normal al mandatului fara reprezentare. De regula, mandatarul face
transferul daca mandantul si-a respectat obligatiile fata de mandatar. Desi,
spre deosebire de drepturile de creanta, in cazul bunurilor nu se mai impune
(in relatiile dintre mandant si mandatar) conditionalitatea achitarii de catre
mandant a obligatiilor fata de mandatar, totusi, in cazul in care mandatarul
nu efectueaza de buna voie transferul la mandant al dreptului de
proprietate, proprietatea nu se transfera imediat la mandant. Acesta poate
revendica bunurile mobile dobindite in executarea mandatului de catre
mandatar, daca aceste bunuri mobile nu au trecut in posesia unor terti de
buna credinta (caz in care nu mai poate revendica, ci are o actiune in
pretetnii contra mandatarului). Asadar, proprietatea asupra bunurilor mobile
nu se transmite la mandant automat, ci fie prin operatiunea (succesiva
dobindirii bunului mobil de la tert) mandatarului de transmitere a bunului la
mandant, fie ca efect al unei actiunii in revendicare a bunului mobil. De
precizat ca suntem in prezenta unei actiuni in revendicare, si nu a unei
actiuni in pretentii.

In cazul bunurilor imobile dobindite de la tert, mandatarul este obligat sa le

transmita mandantului. Avind in vedere lipsa unei precizari exprese in
art.2041 Cciv, precum si o serie de dispozitii din Codul civil relative la
transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor, se pune problema daca
pentru acest transfer de la mandatar la mandant este necesar un alt juridic
intre mandant si mandatar care sa consfiinteasca transferul si sa il
consolideze prin intabulare, sau este suficient contractul de mandat.
Astfel, conform art. 877 teza a doua Cciv, drepturile reale imobiliare se
dobindesc, se modifica si se sting numai cu respectarea regulilor de carte
funciara. Art. 885 alin.1 Cciv dispune ca drepturile reale asupra imobilelor
cuprinse in cartea funciara se dobindesc, atit intre parti, cit si fata de terti,
numai prin inscrierea lor in cartea funciara. In materie de vinzare, art. 1676
Cciv dispune ca stramutarea (transferul) proprietatii de la vinzator la
cumparator este supusa dispoztiilor de carte funciara. In fine, transferul in
vederea intabularii se face prin contract sau hotarirea judecatoreasca (art.
589 Cciv). Asadar, contractul in sine, chiar incheiat in forma autentica, nu
mai este de natura a transfera dreptul de proprietate asupra imobilelor.
Intabularea este o formalitate constitutiva de drept de proprietate, in lipsa
careia nu suntem in prezenta unui transfer de drept de proprietate, ci doar a
unor obligatii reciproce ale vinzatorului si cumparatorului generate de
contract. In consecinta, pentru ca proprietatea asupra imobilelor sa treaca
de la tertul contractant la mandatar, este nevoie ca transferul sa fie intabulat
in cartea funciara. Transmiterea de la mandatar la mandant a imobilelor
dobindite de la terti presupune o noua intabulare a transferului, de data
aceasta pe numele mandantului. Din art. 2041 alin.2 Cciv rezulta ca, in caz
de refuz al mandatarului de a transfera imobilul la mandant, acesta din urma
poate cere instantei sa pronunte o hotarire de transmitere de la mandatar la
mandant a bunurilor. De aici concluzia ca mandatul, in sine, nu poate
justifica intabularea imobilului pe numele
mandantului (daca ar fi fost asa, o actiune in instanta cu acest obiect ar fi
fost complet inutila). De altfel, chiar daca mandatul fara reprezentare ar fi
dat in forma autentica, notariala (intrucit nu exista reprezentare, mandatul
nu trebuie dat in forma autentica nici chiar in cazul in care el se refera la
dobindirea de catre mandatar pe seama mandantului a unor imobile), este
indoielnic ca functionarul de la cartea funciara va face intabularea, doar pe
baza mandatului fara reprezentare, pe numele mandantului. Asadar, desi
este birocratica, solutia implicita a art. 2041 alin.2 Cciv este aceea a unui
nou act (separat de mandat) intre mandant si mandatar, pe baza caruia se va
putea face intabularea; in lipsa acestui act, mandantul va putea obtine titlul
necesar intabularii prin formularea unei actiuni in instanta, care va putea
pronunta o hotarire care sa tina loc de act de transmitere a bunurilor imobile
dobindite de mandatar pe seama mandantului. De precizat ca, intrucit intre
tert si mandant nu sunt direct generate relatii juridice in baza mandatului,
inseamna ca pirit intr-o astfel de actiune este mandatarul, si nu tertul
contractant. Prin ipoteza, deci, bunurile sunt deja transferate de la tert la
mandatar, acesta din urma refuzind transferul la mandant. Daca, insa, tertul
nu transfera bunurile (mobile sau imobile) la mandatar, acesta are obligatia
sa-l actioneze pe tert in justitie, solicitindu-i, dupa caz, bunul sau
despagubiri. Fiind vorba de un drept litigios (echivalent cu o creanta), s-ar
putea admite ca mandantul se poate substitui mandatarului si in exercitiul
acestor actiuni. De buna voie, mandatarul ar putea sa cedeze el insusi aceste
actiuni judiciare mandantului.

Art. 2041 alin.2 Cciv, cu toate nuantele sale mai sus precizate, se aplica si
bunurilor mobile supuse unor formalitati de publicitate (de exemplu, actiuni,
obligatiuni, parti sociale).

Intrucit comisionul este o specie de mandat fara reprezentare, inseamna ca

art. 2041 Cciv se aplica si comisionului. In acest fel, este transata vechea
disputa doctrinara si jurisprudentiala relativa la problema transmiterii
proprietatii bunurilor de la comisionar la comitent9.

3. Creditorii mandatarului. Art. 2042 Cciv creeaza o adevarata fractionare a

patrimoniului mandatarului si, implicit, o segregare a creditorilor sai. Din
moment ce actul juridic este incheiat cu tertul doar pe seama mandantului,
nu si in numele acestuia, inseamna ca bunurile ce s-ar dobindi in executarea
acestui act juridic intra, cel putin aparent, in patrimoniul comisionarului.
Teoretic, intrucit patrimoniul debitorului serveste garantiei comune a
creditorilor sai (art.2342 alin.1 Cciv), inseamna ca creditorii mandatarului ar
putea urmari orice bun din patrimoniul sau. Dar art. 2042 Cciv ii opreste pe
creditorii mandatarului de la a urmari bunurile dobindite de mandatar pe
seama mandantului. Interdictia urmaririi silite a bunurilor detinute de
mandatar pe seama mandantului exista doar in cazul in care mandatul are o
data certa, anterioara inceperii urmaririi de catre creditorii mandatarului. In
caz contrar, bunurile respective vor putea fi urmarite de creditorii
mandatarului ca si cind ar fi propriile bunuri. De aici concluzia importantei
deosebite pentru mandant de a da data certa mandatului (pentru utilitatea
sa, forma autentica ar trebui chiar sa primeze, actul autentic beneficiind de o
publicitate mai extinsa decit actul cu data certa). O astfel de urmarire se
poate evita prin contestatie la executare, facuta fie de mandatar, fie de
mandant (daca acesta are informatia la timp). Daca se vinde, totusi, la
licitatie, un bun pe care mandatarul il detine pe seama mandantului,
adjudecatarul nu mai poate fi expropriat. In acest caz, mandatarul va fi
obligat la daune, intrucit nu va fi facut cele necesare in vederea evitarii
urmaririi silite.

§2 Contractul de comision

9
Pentru aceasta disputa, a se vedea Gh. Piperea, Drept comercial, vol. II, Bucuresti, ed. CH
Beck, 2009, p.97; doctrina arbitrala conform careia “in raporturile dintre comitent si
comisionar proprietatea asupra bunurilor dobindite de comisionar pe socoteala comitentului
trece direct la acesta chiar din momentul dobindirii” devine caduca; prof. Fr. Deak, St. D.
Carpenaru explicau acest efect, in Contracte civile si comerciale, Ed. Lumina Lex, 1993,
p.330, pe temeiul unei reprezentari “indirecte” pe care o exercita comisionarul pentru
comitent.
4.Contractul de comision este o specie a contractului de mandat fara
reprezentare care are ca obiect cumpararea sau vinzarea de bunuri (mobile
si imobile) ori prestarea de servicii de catre comisionar, pe seama
comitentului. Contractele cu tertii se incheie in numele comisionarului,
acesta actionind cu titlu profesional. Pentru prestatia sa, comisionarul este
indreptatit la o remuneratie, denumita comision.
Deosebirea esenţială între contractul de mandat şi cel de comision consta in
faptul ca, daca mandatarul acţionează în numele şi pe seama mandantului,
comisionarul acţionează pe seama comitentului, dar în nume propriu. Astfel
fiind, în raporturile cu terţii, titularul dreptului de creanţă, al dreptului real
sau al obligaţiei este comisionarul, iar nu comitentul. Activitatea
comisionarului este o intreprindere constind in serviciul de negociere si
incheiere pe seama altora de contracte de vinzare sau de cumparare de
marfuri, alte bunuri mobile sau de imobile, precum si de contracte de
prestare de servicii. Comisionarul este un profesionist care exploateaza
aceasta intreprindere. Contractul de comision se justifica prin necesitatea de
a asigura celeritatea în circulaţia mărfurilor si a celorlate bunuri ce pot fi
obiectul comisionului. Pentru că acest contract creează raporturi juridice
directe între comisionar şi terţul cocontractant, se elimină cerinţa ca terţul
să fie informat în legătură cu faptul că cel cu care tratează are calitatea de
împuternicit. Aceasta nu elimina, insa, obligaţia comisionarului de a
respecta întocmai sarcinile şi instrucţiunile primite de la comitent. Ca si in
cazul mandatului, si în raporturile dintre comitent şi comisionar există
obligaţia celui de-al doilea de a da socoteală pentru modul în care a executat
însărcinarea.

In raporturile dintre comitent şi comisionar, calitatea de titular al drepturilor

si obligatiilor ce rezulta din contract cu tertul o are comitentul. In
raporturile cu tertul, titular al acestora este, insa, comisionarul. Comisionul
este un mandat fara reprezentare si, din aceasta cauza, titularul dreptului
sau al obligaţiei izvorite din contractul cu tertul este fie comitentul, fie
comisionarul, în funcţie de perspectiva din care sunt priviti. Faptul că
raportul juridic dintre comitent şi comisionar are în conţinutul său şi
obligaţia comisionarului de a da socoteală, deci de a remite comitentului
bunul sau sumele de bani primite în executarea contractului, nu este de
natură a rezolva problema titularitatii drepturilor si obligatiilor rezultate din
contractul cu tertul (ca este dihotomica, in functie de perspectiva), intrucit
este vorba de o obligatie ce rezulta din contractul de comision si nu din
contractul incheiat cu tertul. In situaţia unui contract de vânzare-cumpărare
având ca obiect un bun mobil individual determinat, încheiat prin
intermediul unui comisionar, comisionarul are calitatea de cumpărător pe
seama comitentului. În baza dispoziţiilor art.2043 Cciv, faţă de vânzător,
comisionarul are calitatea de cumpărător. Dacă nu s-a prevăzut altfel prin
contractul cu tertul, din momentul încheierii contractului de vânzare-
cumpărare, comisionarul are calitatea de proprietar şi în acelaşi timp de
debitor al obligaţiei de plată a preţului. Din acelaşi moment, creditorii
comisionarului îşi exercită dreptul lor de garantie comuna asupra acestui
bun (in cazul in care comisionul are data certa, este permisa separarea
juridica a acestor bunuri de restul bunurilor din patrimoniul comisionarului,
rezultind o fragmentare a acestui patrimoniu). Dar, din punctul de vedere al
obligaţiei comisionarului de a da socoteală comitentului, mai precis de a
remite comitentului bunul achiziţionat, putem considera că bunul în cauză a
intrat în patrimoniul comitentului din momentul încheierii contractului cu
terţul sau că acest lucru se întâmplă la momentul predării către comitent?
Dacă dăm prioritate primei variante, ne aflăm în faţa unei dileme: înseamnă
că bunul, din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, a
intrat în sfera garantiei comune a creditorilor comitentului (din perspectiva
raporturilor dintre comitent si comisionar), dar el se află şi în sfera garantiei
comune a creditorilor comisionarului, pentru ca acesta este co-contractantul
tertului (din perspectiva raporturilor juridice directe dintre comisionar si
tert). În această situaţie, în caz de concurs între cele două categorii de
creditori, care dintre ele va avea prioritate şi în baza cărui criteriu? Dacă
dăm prioritate celei de-a doua variante, înseamnă să lăsăm în seama voinţei
arbitrare a comisonarului momentul transferării dreptului de proprietate
asupra comitentului, variantă sugerata de art. 2041 Cciv, aplicabile si
comisionului. In plus, odata cu transferul dreptului de proprietate de la
vinzator la cumparator, opereaza si transferul riscului pierii fortuite a
bunului vindut. Cine suporta, deci, acest risc : comitentul, care apare in
cadrul contractului de comision ca fiind adevaratul proprietar, sau
comisionarul, care apare in raporturile cu cocontractanul (vinzator) ca fiind
proprietar? Care din cei doi ar avea interesul asigurabil de a incheia un
contract de asigurare pentru bunul respectiv? Prin aplicabilitatea art. 2041
Cciv, comitentul va suporta riscul pieirii fortuite (si, implicit, va avea un
interes asigurabil pentru aceste bunuri) numai dupa ce comisionarul va fi
transferat, de buna voie, proprietatea acestor bunuri la comitent sau, dupa
caz, dupa ce comitentul va fi obtinut cistig de cauza intr-o actiune in
revendicare a bunurilor mobile dobindite de la tert pe seama sa de catre
comisionar (in cazul bunurilor imobile, dupa comitentul ce va fi obtinut o
hotarire judecatoreasca care sa tina loc de transfer de la comisionar la
comitent a propritetatii bunurilor cumparate de la terti de comisionar).

5. Forma scrisa a contractului de comision este ceruta pentru valabilitatea

actului (ad validitatem), numai daca prin lege se prevede astfel. Spre
exemplu, in cazul intermedierii in tranzactiile cu instrumente financiare,
contractul de intermediere (o varianta a contractului de comision) se incheie
in forma scrisa ad validitatem. In toate celelalte situatii, forma scrisa este
doar o forma ceruta pentru probatiune (ad probationem). Ratiunea pentru
care sunt prevazute cele doua forme in care se poate prezenta un inscris
(forma autentica si cea a inscrisului sub semnatura privata) este cel mult
scolastica. De altfel, a incheia comisionul in forma autentica este cvasi-inutil,
din moment ce actele de dispozitie, inclusiv cele cu privire la imobile, se
efectueaza in numele comisionarului, care nu este un reprezentant al
comitentului, nefiind nevoie de o imputernicire a sa la incheierea
contractului cu tertul si, deci, formalitatea actului autentic in cazul
comisionului avind un caracter evident redundant. Contractul de comision
consfintit sub forma unui inscris sub semnatura privata, daca are data certa,
creeaza o fragmentare a patrimoniului comisionarului (conform art. 2042
Cciv), interzicind creditorilor personali ai comisionarului sa urmareasca silit
bunurile dobindite de acesta pe seama comitentului. Comisionul incheiat in
forma autentica are, in sine, data certa rezultata din formalitatea
autentificarii la notar. In orice caz, proba contractului de comision nu se cere
decit in caz de litigiu intre comitent si comisionar sau in contestatia la
executarea pornita de un creditor personal, in contra dispozitiilor art.2042
Cciv, pe bunurile aflate in patrimoniul comisionarului, dar dobindite de
acesta pe seama comitentului. In relatiile cu tertul nu se pune problema
probei contractului de comision, intrucit nu exista obligatia de a proba
puterile de reprezentare ale comisionarului (nu exista contemplatio domini),
comisionul fiind un mandat fara reprezentare.

6.Obligaţiile terţului contractant. Din contractul incheiat de comisionar cu

tertul, pe seama comitentului, nu rezulta raporturi juridice directe intre
comitent si tert. Acest contract genereaza drepturi si obligatii ale partilor
nemijlocite ale contractului, adica tertul si comisionarul. Spre deosebire de
mandatul cu reprezentare (propriu-zis), în cazul căruia, cu privire la
drepturile şi obligaţiile asumate de mandatar, se creează raporturi juridice
directe între mandant şi terţ, în cazul contractului de comision, comisionarul
îşi asumă personal obligaţiile care derivă din executarea comisionului. Art.
2045 Cciv dispune ca tertul este tinut direct fata de comisionar de obligatiile
rezultate din contract. In consecinţă, între comitent şi terţul cu care
comisionarul a contractat nu se nasc raporturi juridice directe. Tertul
cumparator nu il poate actiona in raspundere pe comitent decit pentru vicii
ale lucrului care nu sunt cauzate de comisionar (produse cu defecte, vicii de
calitate). Comitentul nu poate exercita direct împotriva terţului vinzator o
acţiune pentru predarea bunului sau pentru repararea prejudiciului cauzat
prin neexecutarea contractului. Pentru aceste motive, comitentul are insa
actiuni împotriva comisionarului culpabil, putind cere acestuia sa ii cedeze si
creantele si actiunile judiciare contra tertului sau subrogindu-se, la cerere,
in drepturile acestuia contra tertului rezultate din contractul cu acesta. In
privinta raspunderii partilor, in contractul incheiat de comisionar cu tertul,
se retine ca tertul raspunde numai fata de comisionar, cu care este in
raporturi juridice directe, dar comisionarul raspunde fata de comitent pentru
incalcarea obligatiilor sale din contractul de comision (spre exemplu, pentru
culpa in eligendo). Comisionarul nu va raspunde in locul tertului pentru
obligatiile pe care acesta si le-a asumat prin contractul incheiat cu
comisionarul, dar va avea obligatia sa-l actioneze in raspundere pe tert,
pentru a obtine angajarea raspunderii acestuia, pentru incalcarea
obligatiilor sale rezultate din contractul incheiat cu comisionarul, sub
sanctiunea platii de despagubiri.
Daca tertul nu isi executa obligatiile din contractul incheiat cu comisionarul,
tertul va fi actionat in raspundere, in mod primordial, de comisionar, in
virtutea raporturilor sale juridice directe cu tertul. Daca actiunea in
raspundere nu este facuta in timp util (cu consecinta decaderii din termene,
inclusiv acelea prevazute de lege pentru exercitiul cailor de atac, ori cu
consecinta prescriptiei) sau daca nu se conserva actiunile contra tertului,
pentru a putea fi exercitate de comitent dupa transferul actiunilor judiciare
de la comisionar la comitent sau dupa incetarea contractului de comision, se
poate antrena raspunderea comisionarului fata de comitent pentru orice
dauna ce ar putea rezulta. Pentru a evita riscul inactivitatii comisionarului
sau al incetarii contractului de comision inainte ca situatia juridica cu tertul
sa se fi regulazarizat, la cerere, comitentul se poate subroga in drepturile
comisionarului rezultate din contractul cu tertul. In acest fel, comitentul
devine titularul derivat al contractului cu tertul, putind exercita toate
drepturile pe care le-ar fi putut exercita comisionarul.

Subrogatia in drepturile comisionarului este o operatiune diferita de

substituirea mandantului in drepturile mandatarului, la care se refera
art.2040 alin.2 Cciv, intrucit subrogatia in drepturile comisionarului este o
conventie (noua) intre comitent si comisionar prin care drepturile acestuia
din urma sa transfera la comitent. Pe de alta parte, desi termenul folosit de
art. 2046 alin.1 Cciv este acela de “subrogatie”, se pare ca suntem in
prezenta unei subrogatii precare (incomplete), care nu are toate efectele
prevazute de art. 1593-1598 Cciv, intrucit alineatul 2 al art. 2046 Cciv
vorbeste de o obligatie a comisionarului de cedare la comitent a actiunilor
contra tertului, printr-un act de cesiune cu titlu gratuit. Daca ar fi fost vorba
de o subrogatie propriu-zisa, plenara, atunci actiunile contra tertului (care
nu pot fi decit actiuni judiciare, pentru apararea sau realizarea drepturilor
rezultate din contract) s-ar fi transmis prin efectul direct al subrogatiei, si nu
printr-un act adiacent de “cesiune a actiunilor contra tertului”. Interpretind
textul legal in sensul in care sa se aplice, se poate considera in mod
rezonabil ca doar drepturile generate de contractul cu tertul trec la
comitent, la cererea acestuia, prin subrogatie, nu si actiunile judiciare contra
tertului. Suntem in prezenta unei subrogatii conventionale, consimtita de
creditor, adica de comisionar, pentru care nu se cere acordul debitorului,
adica al tertului. Este vorba de o subrogatie care poate fi incadrata in tiparul
art. 1594 Cciv, chiar daca nu se pune problema platii creantei, intrucit in
relatiile dintre comitent si comisionar aceste drepturi apartin deja
comitentului; “plata” la care se refera art.1594 Cciv, ca o conditie de
existenta a subrogatiei consimtita de creditor, este deja efectuata in virtutea
contractului de comision. De aceea, subrogatia la care se refera art. 2046
Cciv nu mai presupune o contraprestatie din partea comitentului. Dar
aceasta constatare nu scuteste partile contractului de comision de
incheierea unui act juridic separat, adica a unei conventii de subrogatie. In
ce priveste cedarea actiunilor, se poate considera ca suntem in prezenta
unei cesiuni de drepturi litigioase (indiferent daca tertul a fost deja actionat
in judecata de comisionar sau doar ar putea fi actionat in judecata), motiv
pentru care se vor urma formalitatile specifice relative la acest gen de
cesiune. Intr-un proces deja inceput, comitentul il va inlocui in calitate de
parte pe comisionar. Desi nu suntem in prezenta unei cesiuni de creanta
(pentru care ar trebui efectuata, in conditiile art. 1578 Cciv, o comunicare
catre debitorul cedat in vederea efectuarii unei plati valabile catre cesionar
si a opririi platii catre cedent), este rezonabil a accepta ca utila o
comunicare catre tertul contractant a faptului cesiunii actiunilor de la
comisionar la cedent. In prezenta unei astfel de comunicari, litigiul dintre
comitent si tert ar putea fi evitat. Comunicarea s-ar putea considera
efectuata si daca este continuta in cuprinsul chemarii la conciliere directa,
obligatorie in litigiile evaluabile in bani in care este parte si un profesionist.
In orice caz, data fiind calificarea de cesiune a transferului litigiului cu tertul
de la comisionar la comitent, trebuie admis ca nu se cere acordul la cesiune
al tertului, din moment ce nu suntem in prezenta unei obigatii personale a
comisionarului (art. 1573 Cciv dispune ca acordul la cesiune al debitorului
cedat nu se cere decit atunci cind datoria sa este legata indisolubil de
persoana creditorului).

In cazul in care comisionarul refuza sau intirzie sa cedeze actiunile impotriva

tertului, comitentul il va putea trage la raspundere pe comisionar pentru
orice dauna ar utea rezulta.
7. Vinzarea “pe credit” la care se refera art. 2047 Cciv este o vinzare cu plata
pretului aminata sau esalonata. Nu este vorba de credit stricto sensu,
intrucit textul ar intra in coliziune cu monopolul institutiilor de credit sau al
institutiilor financiare non-bancare, singurele care pot acord credite pe
teritoriul Romaniei. Indirect, aceasta constatare este confirmata de art. 2047
alin.2 teza intii Cciv, care vorbeste de termenul acordat cumparatorului “pe
credit”, si de art. 2047 alin.2 teza a doua Cciv, care vorbeste de operatiuni
“pe bani gata”, in contra-pozitie cu vinzarile pe credit. Comisionarul poate
face astfel de vinzari “pe credit” cu autorizarea expresa a comitentului, data
fie prin stipulatie in contractul de comision, fie prin act separat. Sanctiunea
vinzarii pe credit neautorizata este plata de catre comsionar a “creditelor”
acordate (adica a pretului intreg, nefractionat, al bunurilor vindute “pe
credit”), plata pe care comisionarul o va face in locul cumparatorului
creditat, cu dobinzile si alte foloase ce ar rezulta. Practic, in acest caz,
“creditul” nu mai este acordat de comitent tertului, ci de comisionar tertului.
Plata respectiva se face doar la cererea comitentului, de unde concluzia ca
vinzarea pe credit poate fi, tacit, acceptata de comitent. Daca, insa,
comitentul cere plata, atunci aceasta se efectueaza de indata, adica imediat,
fara termen.

Daca ia initiativa unei vinzari pe credit (aceasta este sensul sintagmei “in
acest caz”; la o prima citire, formula poate genera confuzii, intrucit este
plasata imediat dupa alin.1, care se refera nu la un caz, ci la doua cazuri :
vinzare pe credit cu autorizarea comitentului si vinzare pe credit fara
autorizarea comitentului), comisionarul va trebui sa il instiinteze de indata
pe comitent, aratindu-i cine este cumparatorul si care este termenul de plata
acordat acestuia. In caz de lipsa a notificarii, se prezuma absolut (proba
contrarie nu este admisa) ca operatiunile s-au facut “pe bani gata”, mai
precis, cu plata imediata. Cum plata este considerata a fi stipulata platibila
imediat, inseamna ca ea trebuie remisa de indata comitentului.

Expresiile “vinzare pe credit” (care inseamna vinzare cu plata esalonata sau

aminata) si “pe bani gata” (care inseamna plata imediata) sunt termeni
vetusti care, pe linga faptul ca sunt generatori de confuzie, nu ar fi trebuit
sa isi gaseasca locul, in mod normal, intr-un Cod civil al anilor 2010, mai ales
ca in dreptul afacerilor sunt utilizati termeni mult mai precisi, cum ar fi
vinzarea cu plata in rate si vinzarea cu clauza de rezerva a dreptului de
proprietate (pentru asa-zisa “vinzare pe credit”) sau vinzare cu plata
imediata (pentru asa-zisa vinzare “pe bani gata”).

8.Comisionarul are obligatia de a respecta “intocmai” instructiunile exprese

(scrise sau verbale) de la comitent. In cazuri exceptionale, comisionarul
poate omite aceste instructiuni, cu conditia cumulativa ca (i) operatiunea sa
fie urgenta (din acest motiv de urgenta nu se poate obtine autorizarea
prealabila in raport cu natura afacerii), (ii) sa se poate poata prezuma,
rezonabil, ca oricum comitentul si-ar fi dat acordul la operatiune, si (iii)
“indepartarea” de la instructiuni sa nu schimbe esential natura, scopul sau
conditiile economice ale “imputernicirii” primite. De precizat ca nu poate fi
vorba de nici o imputernicire, caci suntem in prezenta unui contract de
mandat fara reprezentare; in realitate este vorba stipulatiile contractului de
mandat sau de insarcinarea primita, care este esential diferita de
imputernicire. Daca efectueaza operatiunea, cu “indepartarea” de la
instructiunile comitentului, comisionarul il va informa de urgenta pe
comitent (de indata ce este posibil). Comitentul va putea accepta
consecintele acestei operatiuni, atit expres, cit si tacit, prin faptul ca nu ia
masuri de inlaturare fata de sine a acestor instructiuni. Orice operatiune
efectuata cu incalcarea sau depasirea “puterilor” primite (de fapt, a
instructiunilor, obligatiilor stipulate in sarcina sa ori a insarcinarii primite)
ramine in sarcina comisionarului. Deci, actul juridic cu tertul “se
consolideaza” in patrimoniul sau. Pentru incalcarea instructiunilor,
comisionarul va putea fi obligat si la daune fata de comitent.

9. Comisionarul are dreptul la comision (remuneratia pentru executarea

contractului). Plata acestuia nu poate fi refuzata de comitent daca tertul
executa intocmai contractul incheiat de comisionar cu respectarea
“imputernicirii” primite. Daca tertul executa contractul incheiat de
comisionar cu
incalcarea “imputernicirii” primite sau, mai bine zis, a obligatiilor stabilite in
sarcina sa, iar comitentul accepta, expres sau tacit, consecintele acestui act
juridic, comisionarul va avea drept la comision. In caz de refuz al acestor
consecinte, dreptul la comision va putea fi si el refuzat. In lipsa de stipulatie
contrara, comisionul este datorat chiar si in cazul in care tertul nu executa
obligatia sa ori invoca exceptia de neexecutare a contractului. Asadar, desi
comitentul nu si-a obtinut emolumentul contractului incheiat pe seama sa de
comisionar cu tertul, comisionul este platibil comisionarului. Explicatia
rezida in faptul ca comisionarul si-a executat obligatia sa, care consta in
inchierea contractului cu tertul. Daca tertul nu plateste sau invoca exceptia
de neexecutare din ratiuni determinate de culpa comisionarului, atunci
comisionul poate fi comensat de comitent cu daunele pe care le-ar putea
cere de la comisionar pentru cauzarea acestui prejudiciu.

Comisionarul exclusiv pentru vinzarea unui imobil are dreptul la comision

chiar daca actul s-a incheiat direct cu tertul de catre comitent sau daca
actul s-a incheiat cu tertul de catre alt comisionar, pe seama comitentului.
Explicatia rezida in emolumentul clauzei de exclusivitate. Facind actul cu
tertul altfel decit prin comisionarul exclusiv sau prin alt comisionar,
inseamna ca comitentul si-a incalcat obligatia de exclusivitate, cauzind
prejudicii comisionarului.
Dreptul la plata comisionului chiar si in lipsa unui act juridic incheiat de
comisionar nu se aplica in cazul in care nu exista clauza de exclusivitate.
Comitentul are, in acest caz, libertatea sa incheie contracte in mod
nemijlocit, cu terti, sau prin oricare dintre comisionarii cu care a contractat.
In mod uzual, astfel de situatii se intilnesc pe piata imobiliara (vinzari si
cumparari sau inchirieri imobiliare prin agenti imobiliari).

Comisionul se achita doar daca s-a incheiat actul cu tertul. Suntem, deci, in
prezenta unui comision de succes (care se apica, deci, doar daca s-a reusit
vinzarea/cumparea). Nu este exclusa, insa, o remuneratie pentru eforturile
depuse in vederea incheierii actului (pentru auditul potentialilor clienti,
pentru prospectarea pietii sau target-area potentialilor clienti, pentru
realizarea de rapoarte de due dilligence etc.).

Daca in contract nu s-a stabilit expres un comision, atunci acesta va fi

stabilit conform legii, uzantei sau, in lipsa, valorii serviciilor prestate.

10. In mod esential si in ciuda denumirii sale marginale (vânzarea de titluri

de credit şi alte bunuri cotate), art. 2050 Cciv se refera la posibilitatea
comisionarului de a incheia pe seama comitentului un contract cu sine
insusi, obiectul acestui contract fiind exclusiv vinzarea sau cumpararea unor
titluri de credit circulind in comert sa a altor mafuri cotate pe piete
reglementate. De precizat ca textul legal nu se refera la orice titlu de
valoare; spre exemplu, nu sunt cuprinse in enumerare instrumentele
financiare care circula pe piata de capital; circulatia juridica a acestora,
inclusiv prin intermediul contractelor de comision sau al contractelor
similare, este supusa reglementarii Legii pietei de capital nr.297/2004.
Contractul cu sine insusi nu-i este permis comisionarului in prezenta unei
clauze exprese in contract care ii interzice un astfel de contract.
Comisionarul care inchieie un contract cu sine insusi pe seama comitentului
nu este un simplu broker (intermediar care nu are el titluri, marfuri sau bani
pe care sa le tranzactioneze pe pietele reglementate, lucrind doar pe contul
clientilor), ci un trader (intermediar care are titluri, marfuri sau bani si care
face tranzactii cu acestea pe pietele reglementate, pe cont propriu). Chiar si
in caz de contract cu sine insusi, comisionarul are dreptul si la comision;
dispozitia legala (art. 2050 alin.2 Cciv) este paradoxala, avind in vedere ca,
practic, acest autocontract transforma comisional in vinzare sau, dupa caz,
cumparare, cistigul “comisionarului” fiind mai degraba rezultatul
(emolumentul) acestor contracte decit al contractului de comision in sine.
Comisionarul poate ca cumpere el astfel de bunuri (in loc sa gaseasca un tert
cumparator) de la comitent, ceea ce inseamna ca el este si vinzator si
cumparator in cadrul aceluiasi act juridic; in acest caz, comisionarul va plati
pretul cerut de comitent, fiind exclusa posibilitatea negocierii in minus a
pretului. Comisionarul poate sa vinda el (in loc sa gaseasca un tert vinzator)
catre comitent, ceea ce inseamna ca el este si cumparator
si vinzator in cadrul aceluiasi act juridic; in acest caz, va plati comitentului
pretul curent al titlurilor sau marfurilor cotate, fiind exclusa posibilitatea
negocierii in plus a pretului.

Contractul cu sine insusi, desi nu este interzis, are totusi un mare potential
de conflicte de interese sau de manipulare a pietei reglementate de marfuri
cotate si de aceea ar trebui privit cu circumspectie, pentru evitarea
conflictelor juridice ce ar putea decurge din el. Pe de alta parte,
comisionarul care incheie cu sine insusi un contract pe seama comitentului
detine informatii pe care alti comisionari sau intermediari de pe piata
reglementata pe care actioneaza nu le cunosc, de unde un potential mare de
concurenta neloiala si de delict de initiat (tranzactii cu informatii
priviliegiate). Miza personala a comisionarului trece dincolo de interesul
legitim de a incasa emolumentul contractului de comision (remuneratia),
patrunzind intr-o zona a hazardului moral unde comisionarul poate cistiga
ruinind comitentul, afectind concurenta sau distrugind credibilitatea pietei
reglementate. Conflictul de interese este reglementat in materia
reprezentarii (art. 1303 Cciv), situatia dind dreptul reprezentatului la
anularea contractului cu tertul astfel incheiat, cu conditia ca acest conflict sa
fi fost cunoscut sau sa fi trebuit sa fie cunoscut de tertul contractant la data
incheirii contractului. De asemenea, contractul cu sine insusi este anulabil la
cererea reprezentatului, cu exceptia cazului in care reprezentantul a fost in
mod expres imputernicit in contract sa incehei contractul cu sine insusi sau
cuprinsul contractului a fost determinta de o asemenea maniera incit este
exclusa posibilitatea unui conflict de interese (art. 1304 Cciv). Desi
comisionul este un mandat fara reprezentare, pentru identitate de ratiune
(comisionarul se reprezinta pe sine insusi in acest “autocontract”), textul
respectiv se aplica si contractului de comision. Evident, intrucit nu este
implicat un tert contractant, nu se cere proba cunoasterii de catre acesta a
conflictului de interese.

In doctrina aferenta Codului civil de la 1864 s-a admis ca un astfel de

“autocontract” poate fi anulat pentru dol prin reticenta sau pentru
incalcarea obligatiei de loialitate fata de mandant, dar ca el este valabil daca
mandantul se afla in cunostinta de cauza sau daca clauzele mandantului sunt
atit de precise si concrete, incit este exclusa lezarea intereslor
mandantului10.

Comitentul va putea considera ca vinzarea sau cumpararea s-a facut in

contul sau si va cere de la comisionar executarea contractului, daca, dupa
indeplinirea insarcinarii sale, comisionarul nu face cunoscuta comitentului
persoana cu care a contractat. Aceasta exceptie de la regula nu se poate
extinde prin analogie la contractele de comision care nu au ca obiect titluri
de credit sau marfuri cotate pe pietele reglementate.

11. In mod logic si legitim, revocarea comisionului poate sa intervina doar

pina la momentul incheierii contractului cu tertul. Revocarea ulterioara a
contractului de comision nu mai are efecte decit pentru alte acte (inclusiv
acte aditionale la actul initial incheiat cu tertul) sau operatiuni pe care ar fi
urmat sa le incheie comisionarul revocat pe seama comitentului revocator.
Contractul de comision cu clauza de exclusivitate ramine in vigoare chiar
daca contractul cu tertul s-a incheiat direct de comitent sau de alt
comisionar, pe seama comitentului. Daca revocarea intervine pina la
momentul incheierii contractului cu tertul, comisionarul isi pierde calitatea
de mandatar fara reprezentare, dar isi pastreaza dreptul la o parte din
comision (proportional cu diligentele depuse si cheltuielile efectuate pentru
imdeplinirea insarcinarii pina in acel moment, al revocarii).

12.Pentru fapta tertului de a nu-si indeplini obligatiile rezultate din

contractul incheiat pe seama comitentului de comisionar cu tertul,
comisionarul nu raspunde. Responsabilitatea incumba tertului, pentru ca el
este parte in contract. Aceasta poate fi antrenata de comisionar, intrucit
tertul isi asuma obligatii directe fata de comisionar, dar comitentul, de
regula, se subroga comisionarului in drepturile rezultate din contract,
urmind a-l actiona el in raspundere pe tert. Cu toate acestea, prin contractul
de

10
A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. a III-a, Ed. Univesrul
Juridic, Bucuresti, 2001, p.322.
comision se poate stipula in sarcina comisionarului o garantie a executarii
contractului de catre tert. Pentru a exista o asemenea garantie, ea trebuie
reglementata prin clauza expresa. Pentru o astfel de garantie, comisionarul
va fi remunerat in plus, cu un comision special “pentru garantie” sau “pentru
credit” (star del credere). Partile pot deroga de la obligatia platii unui
comision special. Daca valoarea acestui comision special nu este prevazuta
sau nu este determinabila conform contractului, se va pronunta instanta.

13. Bunurile aflate in detentia comitentului pot fi retinute cu titlu de garantie

pentru plata comisionului. In virtutea acestui drept de retentie, comisionarul
beneficiaza de un drept de preferinta fata de vinzatorul neplatit. Privilegiul
exista numai atita timp cit bunurile se afla in detentia comisionarului.

§3 Contractul de consignaţie

14. Contractul de consignatie este o varietate a contractului de comision,

deci un mandat fara reprezentare. Obiectul acestui contract este restrins la
vinzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predat
consignatarului in acest scop. Contractul de comision, in schimb, are ca
obiect atit vinzarea, cit si cumpararea de bunuri, precum si prestarea de
servicii pe seama comitentului, dar in numele comisionarului. Alaturi de
bunuri mobile si servicii, contractul de comision are ca obiect derivat si
bunurile imobile. O alta diferenta fata de contractul de comision pare a fi
referirea la predarea bunurilor mobile catre consignatar. Din modul in care
este formulat art. 2054 alin.1 Cciv ar putea rezulta ca predarea bunurilor
mobile este o conditie de valabilitate a contractului de consignatie, acesta
fiind un contract real. In rest, intrucit consignatia este o varietate de
comision, inseamna ca sunt aplicabile toate conditiile de valabilitate si, in
principiu, toate regulile relative la comision si la contractul de mandat fara
reprezentare, in general (inclusiv regula din art. 2039 alin.2 Cciv care
trimite la dreptul comun al contractului de mandat propriu-zis).

Ca şi în cazul contractului de comision, trebuie făcută distincţia între, pe de

o parte, efectele contractului între consignant şi consignatar, şi, pe de altă
parte, efectele executării de către consignatar a însărcinării primite prin
încheierea contractului de vânzare cu un terţ. Efectele contractului intre
partile acestuia sunt drepturile si obligatiile partilor. In principal,
consignatarul are obligatia de a primi si conserva bunurile (care rezulta din
art. 2060 Cciv), obligatia de a indeplini insarcinarea primita si obligatia de a
da socoteala consignantului (acestea din urma rezulta din dispozitiile
relative la mandatul propriu-zis). In virtutea obligaţiei de a îndeplini
însărcinarea primită de la consignant, consignatarul poate vinde bunurile
încredinţate în următoarele condiţii: dacă prin contract sau în notele ori
facturile trimise, consignantul a stabilit un anumit preţ, consignatarul nu
poate vinde sub acel preţ; dacă preţul de vânzare nu a fost adus la
cunoştinţa consignatarului, el poate vinde numai contra numerar şi la
preţurile curente; dacă prin contract se acordă consignatarului dreptul de a
vinde pe credit, fără a se preciza condiţiile, consignatarul va putea să acorde
credit numai comercianţilor din domeniul respectiv pe termen de maximum
90 de zile, pe bază de cambii acceptate sau bilete la ordin; consignantul
poate modifica oricând condiţiile de vânzare, obligatorii pentru consignatar
de la momentul aducerii la cunoştinţă în scris. In virtutea obligaţiei de a da
socoteală consignantului asupra îndeplinirii mandatului său, consignatarul
este tinut sa il informeze pe consignant în legătură cu vânzările (pe numerar
şi pe credit) făcute către terţi, la termenele stabilite în contract sau, dacă un
asemenea termen nu a fost stabilit, la sfârşitul fiecărei săptămâni; obligaţia
de a-i remite consignantului sumele primite de la terţi pentru bunurile
vândute, cambiile şi garanţiile primite la termenele prevăzute în contract
sau, dacă un asemenea termen nu a fost stabilit, cel mai târziu la finele
fiecărei săptămâni; obligaţia de a restitui consignantului bunurile primite în
cazul în care acestea nu au fost vândute. Obligaţia de a da socoteală este
opozabilă şi administratorului judiciar/lichidatorului, în cazul în care
consignatarul este supus procedurii insolventei. Efectele executării
contractului de consignaţie rezulta din contractul de vinzare-cumparare
incheiat de
consignatar cu tertul, consignatarul avind calitatea de vânzător, iar terţul
cocontractant, calitatea de cumpărător. Datorită structurii specifice a
contractului de consignaţie (grefata pe cea a contractului de comision)
consignantul, deşi proprietar al mărfurilor, nu intră în raporturi juridice
directe cu terţul cocontractant.

Reglementarea contractului de consignatie este data de regulile din

paragraful 3 din sectiunea relativa la mandatul fara reprezentare, de legea
speciala (in masura in care exista, o astfel de lege ar trebui sa aiba prioritate
la aplicare fata de dispozitiile din Codul civil, care reprezinta dreptul comun;
aceasta ordine de prioritate rezultata din regula specialia generalibus
derogant pare a fi inversata de art. 2054 Cciv), de regulile relative la
comision si de cele relative la mandat, daca acestea din urma nu contravin
sectiunii relative la mandatul fara reprezentare (din faptul ca art. 2054 alin.1
Cciv, legea speciala nu poate “contraveni” acestor norme, ceea ce neaga
regulile de tehnica legislativa). Este foarte probabil ca aceste inadvertente
de formulare sa rezulte din faptul ca, practic, paragraful 3 (art. 2054 – 2063
Cciv) reprezinta o preluare a dispozitiilor fostei legi a consignatiei (Legea nr.
178/1934 pentru reglementarea contractului de consignaţie, modificată prin
Legea nr. 34/1936, abrogata prin art. 230 din Legea nr.71/2011 de punere in
aplicare Codului civil; o dovada clara a acestei constatari este ca multe texte
din aceasta lege, vetusta si plina de referiri la realitati specifice anilor 1930,
se regasesc in Codul civil; spre exemplu, un astfel de text este art. 2061 Cciv
rivind vinzarea „pe credit”, pentru care pretul nu se poate plati decit prin
emiterea de cambii sau bilete la ordin).

15. Forma scrisa a contractului de consignatie este ceruta ad probationem

(prin lege speciala se poate cere forma srisa ad validitatem). In aceste
conditii, nu se pot folosi altfel de mijloace de proba pentru a dovedi existenta
si continutul contractului. Contractul de consignatie nu exista, totusi, decit
daca bunul a fost predat de catre consignant consignatarului.

16. Pretul la care bunul mobil se vinde este cel stabilit in contractul de
consignatie. In lipsa unei stipulatie relative la pret, se aplica pretul curent al
marfurilor de pe piata relevanta, de la momentul vinzarii. Dovada acestui
pret curent incumba consignatarului. Pretul vinzarii poate fi modificat de
consignant, fara acordul consignatarului. Acesta din urma trebuie sa tina
cont de modificarea pretului stabilita unilateral de consignant de la
momentul in care decizia de modificare i s-a adus la cunostinta (in orice
mod, si nu numai prin notificare). Prin instructiuni scrise, consignantul poate
stabili ca pretul sa fie achitat in alte modalitati decit plata in numerar, prin
virament bancar sau prin emitere de cecuri barate; aceste “alte modalitati”
pot insemna o dare in plata, o compensatie, o cambie sau un bilet la ordin
etc; consignantul poate, deasemenea, sa stabileasca prin instructiuni scrise,
un alt pret decit pretul curent al marfii (mai mic sau mai mare). Aceleasi
posibilitati de modificare a modalitatii de plata sau a cuantumului pretului
bunurilor date in consignatie le are consignantul, prin clauze stipulate in
contractul de consignatie. In lipsa un astfel de clauze speciale sau
instructiuni scrise, plata pretului se face prin numerar, virament sau cec
barat, iar pretul vinzarii este cel curent.

17. Obligaţia de a preda (de a remite) consignatarului bunurile mobile care

urmează să fie vândute tine de executarea contractului. Din aceasta
perspectiva, contractul de consignaţie nu este un contract real, remiterea
bunurilor ce urmează a fi vândute nefiind o condiţie pentru însăşi încheierea
contractului, ci doar executarea obligaţiei de predare, adica un efect al
contractului. Totusi, din definitia contractului de consignatie rezulta ca
obiectul consignatiei il reprezinta vânzarea unor bunuri mobile pe care
consignantul le-a predat consignatarului în acest scop. Implicit, in lipsa
predarii bunului, contractul de consignatie nu exista. In realitate, deci,
contractul de consignatie poate fi calificat drept contract real. Categoria
contractelor reale (gaj, comodat, transport pe calea ferata etc.) se definesc si
se justifica tocmai prin faptul ca, pentru naşterea lor valabilă, remiterea
bunului, obiect al contractului, este obligatorie, dat fiind ca cel care primeşte
detenţia bunului nu-şi poate îndeplini propriile obligaţii fără această
detenţie; or, situaţia este similară în cazul contractului de consignaţie. In
orice caz, predarea bunurilor nu echivalează cu transmiterea proprietăţii
asupra acestora şi nici măcar a posesiei.
Consignantul ramine proprietar, pastrind si dreptul de dispozitie.
Consignatarul este doar un detentor (depozitar) al bunurilor. In calitate de
consignantul păstrează calitatea de proprietar, calitate în care poate relua şi
ridica oricând toate sau o parte dintre bunurile încredinţate consignatarului,
poate controla şi verifica oricând bunurile încredinţate, inclusiv a le
inventaria, putând recurge în caz de nevoie la procedura ordonanţei
preşedinţiale si poate modifica oricând, în mod unilateral, condiţiile de
vânzare, dacă în contract nu se prevede altfel.

Consignatul poate oricind sa dispuna de bunurile date in consignatie (sa le

ridice de la consignatar, sa le vinda unui tert etc.), chiar daca contractul a
fost incheiat pe perioada determinata. Pentru preluarea bunurilor,
consignantul are obligatia de a da consignatarului un termen rezonabil, in
vederea pregatirii preluarii bunurilor. In cazul unui refuz de predare din
partea consignatarului, consignantul poate să recurgă la procedura sumară
şi rapidă a ordonanţei preşedinţiale, prin care i se va pune la dispozitie
concursul fortei coercitive a statului pentru preluare. Preluarea trebuie,
insa, sa urmeze calea legii si a justitiei. In cazul în care consignantul preia
bunurile fără consimţământul consignatarului şi fără a fi recurs la procedura
ordonanţei preşedinţiale, fapta sa îndeplineşte conţinutul constitutiv al
infracţiunii de furt. Dreptul de a inspecta starea bunurilor se poate exercita
pe toata perioada contractului.

Influenta deschiderii procedurii insolventei contractului de consignatie este

diferita, dupa cum insolventa se va fi deschis fata de consigantar. Daca este
in insolventa consignantul, bunurile fac parte din patrimoniul acestuia, fiind
supuse procedurii colective fata de acesta. In consecinta, bunurile vor fi
remise de urgenta administratorului judiciar sau lichidatorului
consignantului. Daca, in schimb, este in insolventa consignatarul, intrucit
bunurile nu sunt in patrimoniul acestuia, ele se vor restitui imediat
consigantului (care este proprietar). Raportul dintre norma generala (art.
2057 alin.3 Cciv) si norma speciala (Legea insolventei) poate fi stabilit prin
sistematizarea cu art. 90 din Legea insolventei. Astfel, art. 90 alin.1 din
Legea insolventei, care se refera la situatia in care in insolventa este
consignatarul, contine in plus fata de art. 2057 alin.3 Cciv regula dupa care
bunurile date in consignatie vor fi remise propretarului (consignantului)
daca nu exista un dret de garantie valabil asupra bunului (gaj sau privilegiu).
Art. 90 alin.2 din Legea insolventei adauga regula conform careia
consignantul va avea o creanta contra consignatarului-debitor, in valoare
egala cu pretul bunului, daca bunul nu se afla, la data deschiderii procedurii
insolventei, in posesia debitorului iar acesta nu poate recupera bunul de la
detinatorul actual (in realitate, consignatarul este un detentor, si nu un
posesor, iar “detinatorul actual” este, de fapt, un posesor, de buna sau rea-
credinta). Legea insolventei nu reglementeaza situatia in care consignantul
ar fi in insolventa, de unde concluzia ca sunt aplicabile, cu titlu de drept
comun, regulile din art. 2057 alin.3 Cciv.

18. Desi consignatia este o varietate de comision, suma de bani la care este
indreptatit consignatarul pentru serviciul prestat (conservarea si vinzarea
bunurilor date in consignatie) nu se numeste comision, ci remuneratie.
Termenul nu este foarte fericit ales, intrucit el este un gen, acoperitor
pentru multe alte specii, cum ar fi comisionul, onorariul, salariul, renta,
redeventa etc.
Titlul oneros al consignatiei este prezumat, intrucit consignatarul este un
profesionist, ca si comisionarul. Partile pot, insa, stipula caracterul gratuit al
consignatiei.

Remuneratia consignatarului se stabileste prin contractul de consignatie. In

lipsa unei stipulatii relative la remuneratie, se prezuma ca aceasta este egala
cu suprapretul vinzarii (diferenţa dintre preţurile efectiv realizate şi
preţurile prevăzute în contractul de consignaţie sau în notele, facturile şi
dispoziţiile consignantului). Daca vinzarea bunurilor date in consignatie s-a
facut la pretul curent si in contractul de consignatie nu este stabilita
valoarea remuneratiei nici in acest caz, aceasta se stabileste de instanta
(sau, dupa caz, de arbitri). Criteriile de stabilire a remuneratiei sunt :
dificultatea vinzarii (obiectul consignatiei il reprezinta bunurile rare,
specializate, istorice, culturale etc), diligentele consignatarului (vinzarea se
face printr-un magazin real sau virtual, exista o extensie nationala sau
internationala a
target-ului de clientela, se organizeaza licitatii, se efectueaza publicitate si
reclama etc) si remuneratiile practicate pe piata relevanta la preturi
similare.

19. Cheltuielile de conservare si de vinzare ale bunurilor date in consignatie

sunt in sarcina consignantului, daca prin contract nu se prevede altfel. Daca
bunurile sunt preluate de consignant sau transferate in posesia altuia,
precum si in cazul in care contractul nu se poate executa (bunurile nu se pot
vinde, fara culpa consignatarului), cheltuielile deja facute pentru executarea
contractului vor fi in sarcina consignantului; aceste sume includ şi daunele-
interese pentru eventualele prejudicii suferite de consignatar. Cheltuielile de
intretinere si depozitare vor fi imputate de consignatar consignantului si in
cazul in care acesta ignora sa isi reia bunurile (este vorba de cazul in care
acestea nu se pot vinde sau de cazurile in care contractul de consignatie
inceteaza din alte motive). Daca inceteaza contractul prin renuntare,
consignatarul este dator sa avanseseze cheltuileile de intretinere si
depozitare ale bunurilor primite in consignatie, pina cind ele vor fi reluate de
consignant. Acesta va relua bunurile imediat. Daca bunurile sunt reluate
imediat, aceste cheltuieli ramin in sarcina consignatarului (intrucit el a
incetat contractul, prin renuntare). Invers, daca nu depune diligente
(acestea nu sunt simple demersuri teoretice sau intentii nematerializate) de
reluare, consignantul urmeaza a fi obligat la acoperirea cheltuielilor de
conservare, depozitare si intretinere avansate de consignatar.

20.Consignatarul are obligaţia de a lua măsurile necesare pentru păstrarea

şi conservarea bunurilor primite, obligaţie care se concretizează în:
-obligaţia de a păstra bunurile în starea în care au fost primite şi de a le
depozita la locul convenit; consignatarul răspunde pentru orice lipsă,
pierdere sau deteriorare provenită din culpa sa ori a prepuşilor săi;
-obligaţia de a comunica consignantului viciile aparente sau ascunse ale
bunurilor primite în consignaţie; în caz de necomunicare, se prezumă că
bunurile au fost primite în stare bună; pentru buna executarea sau
regularizare a acestor prime doua obligatii, partile ar trebui sa intocmeasca
fie un proces-verbal de predare-primire (bunuri determinate, reduse ca
numar), fie un inventar (bunuri in numar mare) prin care sa se constate
starea materiala, fizica, a bunurilor predare; similar, aceste operatiuni ar
trebui efectuate si remiterea cate cumparator sau, dupa caz, la reluarea de
catre consignatar;
-obligaţia de a suporta cheltuielile de consevare, afară de cazul unei stipulaţii
contrare în contract;
-obligaţia de a asigura bunurile primite în consignaţie la o societate
acceptată de consignant; legea prevede nivelul sumei asigurate, riscurile ce
trebuie asigurate, beneficiarul asigurării, consecinţele neîndeplinirii de către
consignatar a obligaţiei de a asigura bunul, precum şi cele ale rezilierii
contractului de asigurare pentru neplata la termen a primelor de asigurare
(este vorba de agravarea răspunderii consignatarului, în sensul că acesta va
răspunde şi pentru orice pagube produse prin caz fortuit sau forţă majoră).

Primirea si pastrarea bunurilor se va efectua de catre consignatar cu

diligenta unui bun proprietar. Remiterea bunurilor catre cumparator (in caz
de vinzare reusita a acestora) sau catre consignant (in caz de reluare a
acestora pentru esecul vinzarii sau pentru incetarea contractului de
consignatie) se face in starea in care consignatarul le-a primit spre vinzare.

Obligatia de asigurare a bunurilor date in consignatie incumba

consignatarului, desi el nu este proprietar, ci doar detentor al bunurilor.
Asiguarea se face la valoarea declarata in contractul de consignatie. In lipsa
unei astfel de valori declarate, asigurarea se va face la valoarea de circulatie
(pretul curent) de la data primirii bunurilor in consignatie. In caz de
omisiune de asigurare, consignatarul raspunde fata de consignant pentru
pierderea sau deteriorarea bunuri din cazuri de forta majora sau pentru
fapta tertilor (furt, distrugere). Asiguratorul trebuie sa fie agreat de
consignant. In caz de dezacord, se considera ca asigurarea nu exista. Pentru
a nu risca rezilierea contractului de asigurare, consignatarul este obligat
(fata de consignant; obligatia platii primelor fata de asigurator rezulta din
contractul de asigurare, si nu din contractul de consignatie) sa achite
primele de asigurare. Primele de asigurare sunt costuri de conservare si
intretinere a bunurlor si vor fi suportate, in final, tot de consignant.
Consigantul va putea incheia si plati el un contact de asigurare pentru
bunurile date in consignatie, in caz de omisiune de incheiere a asigurarii de
catre consignatar. Rezulta ca interesul asigurarii exista atit pentru
consignant (acesta este un interes subsidiar, care trebuie probat atunci cind
se incheie asigurarea), cit si pentru consignatar. De aici concluzia ca
asiguratorul nu va putea sa refuze incheierea sau plata asigurarii pe motiv
de lipsa a interesului asigurarii. Asigurarile, indiferent de platitorul primelor,
sunt contractate de drept in beneficiul consignantului, cu conditia ca acesta
sa notifice asiguratorul contractul de consignatie inainte de plata
despagubirilor. Daca despagubirile se platesc, din orice motiv,
consignatarului, acesta va remite despagubirile consignantului (cu exceptia
cazului in care ar putea invoca o compensatie legala, spre exemplu, cu
obligatia de despagubire pentru cheltuielile de conservare).
21. Vinzarea cu termen (“pe credit”) este o operatiune similara cu cea
reglementata de art. 2047 Cciv pentru contractul de comision. Diferentele
specifice fata de institutia similara din materia comisionului sunt, in cazul
consignatiei, urmatoarele :
- termenul maxim pe care il poate acorda consignatarul cumparatorului “pe
credit” este de 90 de zile;
- cumparatorul “pe credit” va emite, pentru garantarea platii pretului marfii,
cambii sau bilete la ordin; emiterea de cambii si bilete la ordin de catre
simplii particulari este imposibila; de aici concluzia ca cumparatorul “pe
credit” trebuie sa fie profesionist; cambia si biletul la ordin sunt titluri
executorii care scutesc beneficiarul acestora de obligatia de a obtine o
hotarire judecatoreasca pentru constatarea si executarea creantei;
- daca se efectueaza o astfel de vinzare cu termen, consignatarul este
solidar raspunzator cu cumparatorul pentru plata pretului; se poate deroga
de la regula solidaritatii prin contractul de consignatie.

22. Pentru plata creantelor consignatarului (cheltuieli, avansuri, remuneratii

pentru bunurile deja vindute, daca au fost predate loturi de bunuri si nu doar
bunuri determinate), acesta are drept de retentie asupra bunurilor date in
consignatie.
Consignatarul va avansa cheltuielile de conservare a bunurilor retinute,
avind obligatia conservarii pe toate perioada exercitarii dreptului de
retentie. Aceste cheltuieli vor fi suportate de consignant, daca exercitarea
dreptului de retentie a fost intemeiata. In caz contrar, ele vor ramine in
sarcina consigantarulu vinovat de exercitiul abuziv al dreptului de retentie.

23. Contractul de consignaţie, fiind o specie a contractului de comision,

încetează în cazurile prevăzute de lege pentru încetarea acestuia, adică în
caz de : revocare a mandatului, renunţare la mandat, moarte, interdicţie,
insolvabilitate sau faliment al consignantului sau consignatarului.