O, dar e mişelnic lucru singur zilele să-ţi curmi!
Ce cumplit îmi vânturi mintea, şi cu ce-ndârjire-mi scurmi Noaptea gândurilor mele, Moarte, când îţi stau în faţă! Simt că-nnebunesc... Mă turburi. Fugi cu neagra ta povaţă. Înţeleg, împărăţia ta, cu veşnica-i odihnă, Este singura-mi scăpare. O să fiu acolo-n tihnă: Nici urât, nici dor; nici cobea neprielnicelor gânduri N-or mai răscoli cenuşa rece, ţintuită-n scânduri. În sicriu dormi somn de piatră. — Nici un zgomot, nici o grijă; Viermii nu te mai întreabă de-ai fost aur, de-ai fost schijă1, Cap de geniu, ori de vită — tot o hârcă scofâlcită, Goală, batjocoritoare gură, pururea rânjită. Ş-o să dorm, în întuneric şi în linişte eternă. N-o să-mi pese căpătăiul de-mi va fi pietroi, ori pernă. De-mi va putrezi sicriul şi găteala de pe mine, Pentru galbenele-mi oase nu va fi nici rău, nici bine. Neastâmpăraţii şoareci dacă-n capul meu şi-or face Cuib, nesupăraţi de nimeni, vor petrece-acolo-n pace. Poate-o lacrimă, pe piatra ce-mi va coperi mormântul, Va cădea din ochii mamei, poate scutura-va vântul Mâţişorii vrunei sălcii peste groapa mea — totuna. Plâns de mamă, plâns de creangă... tot nimic eu nu voi şti, Fie că-n senin ori nouri va sta soarele ori luna, Fie că va da zăpadă, ori că iarba va-nverzi. Însă, uite, mă-nspăimântă întunericul de veci, Nentreruperea acestei linişti împietrite, reci: Să nu mai revin în viaţă niciodată?... Niciodată?... E grozavă vorba asta!... Limbă nemaidezgheţată, Humă, nemaiîncălzită de simţiri şi de idei! Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei. Viforoasă mi-e viaţa, şi deşartă, şi amară. Ce trudit mă simt sub cruda suferinţilor povoară! Mi-i greu capul, ca de-o noapte petrecută-ntr-o orgie. Parc-aş fi de-un veac pe lume... O paragină pustie... Spulberatu-mi-s-a pân şi scrumul visurilor mele. Ş-acum gândurile toate, ca de plumb, mi le simt grele. Mi-a rămas inima rece şi-mpietrită de durere, Şi mi-i silă de-un prieten, de-un cuvânt de mângâiere, De-o privire ce-mi zâmbeşte veselă, de mine însumi. Aş voi să nu-mi întrebe nimeni cugetul şi plânsu-mi. Ca un vânt printre ruine simt că-mi vâjie-ntre tâmple... E-ntuneric şi cenuşă... Tot aştept să mi se-ntâmple Vro nenorocire mare ca să mă mai mişte-oleacă, Să mai fulgere în noapte-mi, ca urâtul să-mi mai treacă.
Ca să mor!... Să mă întunec pe vecie?... Prea e crud.
Să nu mai gândesc nimica, nici să văd, nici să aud? Să nu mai primesc văpaia soarelui de primăvară, Ori să-mi răcoresc viaţa la un amurgit de sară, Şi s-ascult, pe gânduri, doina — trişca2 de la târlă, Sau duiosul plâns al apei şopotind noaptea pe gârlă? ....................... A, e negrăit de lesne să-ţi repezi un glonţ în creier!... Dar pe cer scânteie luna, dar în iarbă cânt-un greier, E-o mişcare, e un farmec care-n veci nu se mai curmă... Şi când te întorci şi cugeţi, lung privind ce laşi în urmă, Simţi că nu-i chip să te saturi, c-a trăi i-o fericire. Primeşti orice suferinţă, dar eterna nesimţire, Nu. — Durerea are-un capăt. — Moartea-ţi zice: Niciodată. Altă viaţă?... Altă lume?... i-o poveste minunată; Însă, ca să-i dea crezare, în veci mintea-mi n-o să poată. Eu o lacrimă de-aicea nu mi-aş da-o pentru toată. Nesfârşita fericire din viaţa de apoi.
Câteva lopeţi de ţărnă... Rămâi ţărnă şi gunoi!
Bine e să ştii, la moarte, că o dungă laşi — un nume,
Ca-i săpat la zidul nopţii, c-ai muncit să-ţi scoţi în lume Din al creierului zbucium, ca pe-un diamant, ideea. Urma-ţi fi-va cunoscută pe-unde ţi-ai purtat scânteia... Ş-o scânteie-n alergare e o rază... Mângâiere!... Dulce-i să ţi-o ştii la fundul vieţii pline de durere. Ah, fugiţi, gânduri nebune, soli ai negrului mormânt! Nu mă-ndur. — Pe cer sunt stele, flori şi păsări pe pământ. Ş-apoi... e mişelnic lucru singur zilele să-ţi curmi...
Ţi-i zadarnică ispita, Moarte, o, degeaba-mi scurmi
Şi-mi mai vânturi mintea,-n lături, fugi cu neagra ta povaţă! Înaintea morţii mele — moartea dragostei de viaţă.