Sunteți pe pagina 1din 5

ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

Ce trebuie să înţelegem prin romanitatea românilor?


 descendenţa romană a românilor din colonişti aduşi de romani în Dacia Traiană
 latinitatea limbii române
 continuitatea geto-dacilor după 106
 continuitatea daco-romană după 270-275
 unitatea de neam a românilor pe întreg teritoriul locuit de ei
 păstrarea esenţei romane în datini şi obiceiuri
Romanitatea orientală (poporul român), apare documentar la cumpăna dintre primul şi cel de al
doilea mileniu al erei creştine sub numele de vlahi (volohi, blachi, valahi), nume dat de străini
românilor şi marchează sfârşitul etnogenezei.
Românii s-au numit mereu cu termenul de români.

Izvoare

1. Izvoare bizantine:
 Strategikon (tratat militar bizantin din sec. al VII lea) ne spune despre români că „datorită
limbii aceştia erau numiţi romani”.
 Constantin al VII lea Porfirogenetul (912-959), în lucrarea sa „Despre administrarea
imperiului”, preciza că „aceştia se mai numesc şi romani, pentru că au venit din Roma şi
poartă acest nume până în ziua de astăzi”.
 Ioan Kynnamos, afirmă în cronica sa: „se zice că sunt veniţi demult din Italia”.
 Sursele bizantine menţionează la nord de Dunăre, între sec. X-XIII, populaţii sub numele
de „daci” şi „geţi”.

2. Izvoare maghiare
 Anonymus, în cronica „Gesta Hungarorum” (Faptele ungurilor), afirmă că „ la sosirea lor,
ungurii au găsit în Pannonia slavi, bulgari şi blachi, adică păstorii romanilor”.
 Simion de Keza, în „Gesta Hunnorum et Hungarorum”, că românii erau în Pannonia la
venirea hunilor, iar în vremea lui Attila, romanii, locuitori ai oraşelor (civitas), s-au
înapoiat în Italia, doar „vlahii, care au fost păstorii şi agricultorii acestora, au rămas de
bunăvoie în Pannonia”.

3. Papalitatea a luat la cunoştinţă despre existenţa românilor şi apartenenţa lor la „ritul


grecilor”.

4. Umaniştii
 Între sec. XV-XVI sunt preocupaţi să explice existenţa insulelor de romanitate din răsăritul
Europei şi să cunoască poporul român care dăduse mari luptători antiotomani.
 La toţi se găseşte ideea descendenţei românilor din „coloniile romanilor”.
 Poggio Bracciolini a afirmat „originea romană a poporului român”.
 Flavio Biondo, afirma că românii „invocau cu mândrie originea lor romană”.
 Enea Silvio Piccolomini, devenit papă cu numele de Pius al II lea, a introdus în circuitul
ştiinţific european ideea „originii romane a românilor”.
 Laonic Chalcocondil îi numeşte „daci” pe locuitorii din nordul Dunării şi „vlahi” pe cei
din sudul fluviului.
 Antonio Bonfini preciza că „din legiunile romane şi din coloniile duse în Dacia de Traian
şi ceilalţi împăraţi s-au tras românii
 Filippo Bounaccorsi, află despre „descendenţa românilor din colonişti romani”

5. În sec. al XVI lea


 Jan Laski, vorbind în Conciliul din Lateran (1514) despre Moldova, a semnalat originea
romană a populaţiei „căci ei spun că sunt oşteni de odinioară ai romanilor”
 Nicolaus Olahus, în lucrarea „Hungaria” (1536), este primul care susţine unitatea de
neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor.
 Johannes Honterus, înscrie în harta sa (1542) numele Dacia pe întreg teritoriul locuit de
români.

6. În sec. al XVII lea


 Grigore Ureche în „Letopiseţul Ţării Moldovei”
 Miron Costin în „De neamul moldovenilor”, vorbesc despre originea latină a românilor
„De la Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-i amestecat graiul”.
 Constantin Cantacuzino, în „Istoria Ţării Româneşti”, a subliniat „continuitatea de viaţă a
dacilor sub stăpânire romană, unitatea şi continuitatea românilor”.

7. Cărturarii români
 Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Nicolae Costin, Ion Neculce, Constantin
Cantacuzină, Dimitrie Cantemir exprimă „autohtonia şi romanitatea românilor”.
 Dimitrie Cantemir în lucrarea „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, spune că
„Aceştia dară (…) vestiţi romani (…) sunt moşii, strămoşii noştri, a moldovenilor,
muntenilor, ardelenilor”.

8. Secolul al XVIII lea


 Împăratul Austriei, Iosif al II lea (1780-1790), îi socotea pe români „incontestabil cei mai
vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei”.
 Contele Teleki recunoştea în 1791 că „românii sunt locuitorii cei mai vechi ai
Transilvaniei”
 Istoricul Husyti Andras afirma că „ Nicio naţiune nu are limba atât de apropiată de cea
veche romană ca naţiunea valahilor, ceea ce este un semn sigur şi care nu poate înşele că ei
sunt în Transilvania urmaşii vechilor colonii romane”.

Secolul al XVIII lea a reprezentat momentul luptei pentru drepturile politice refuzate de
„naţiunile privilegiate” românilor din Transilvania. În 1791 a fost elaborat Supplex Libellus
Valachorum în care se subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind
urmaşi ai coloniştilor lui Traian.

În această atmosferă a fost lansată „teoria imigraţionistă” a lui Franz Sulzer, în lucrarea
„Geschichte des transalpinischen Daciens”potrivit căreia românii nu se trag din coloniştii
romani din Dacia, ci, s-au născut ca popor la sud de Dunăre, într-un spaţiu neprecizat, undeva
între bulgari şi albanezi. De aici, ei au emigrat către mijlocul sec. al XIII lea, în nordul Dunării
şi Transilvania, unde ăi vor găsi stabiliţi pe unguri şi saşi. Scopul lansării acestei teorii era
anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică în Transilvania şi justificarea
2
privilegiilor deţinute de maghiari, saşi şi secui, precum şi a statutului de „toleraţi” atribuit
românilor.
După realizarea dualismului austro-ungar în 1867, care îngloba Transilvania, Banatul şi
Bucovine, teoria imigraţionistă a fost reluată de Robert Roesler, în lucrarea”Studii româneşti.
Cercetări cu privire la istoria veche a românilor” (1871).
Idei:
 dacii au fost exterminaţi în timpul celor două războaie
 lipsa cuvintelor dacice în limba. română
 imposibilitatea romanizării în cei 165 ani de stăpânire romană
 Dacia a fost complet părăsită după retragerea aureliană
 românii s-au format ca popor la sud de Dunăre
 românii sunt un popor de păstori nomazi
 inexistenţa izvoarelor istorice anterioare sec. XIII, care să-i ateste pe români la nord de
Dunăre

George Bariţiu observă că disputa pe această temă „nu a fost atât dorinţa sinceră de a
descoperi adevărul, cât mai vârtos tendinţe curat politice (…).

În legătură cu evoluţia romanităţii de la nordul Dunării şi din Carpaţi s-au conturat două opinii:
 continuitatea daco-romană în Dacia
 imigrarea târzie din sudul Dunării
Servind interese politice, începând cu sec.al XVIII lea, unii istorici au elaborat teorii potrivit
cărora românii nu s-ar fi format în ţara lor de azi.

Szamaskosy Istvan
1. într-o lucrare din 1593, susţinea că românii sunt urmaşii coloniştilor romani.
2. după domnia lui Mihai Viteazul şi-a schimbat radical părerea afirmând că românii nu
pot fi urmaşii coloniştilor romani deoarece au fost mutaţi la sudul Dunării în vremea
împăratului Gallienus.

El a fost combătut de :
1. Toppeltinus
2. Troster - care afirmă că „ românii de azi ce trăiesc în Ţara Românească, Moldova şi
Munţii Transilvaniei nu sunt decât urmaşii legiunilor romane” prin urmare “cei mai
vechi locuitori ai acestei ţări„

Benko Iozsef (1778), în cartea “Transilvania, sive magnusTransilvaniae Principatus” arată că


la abandonarea provinciei traiane „mulţi români împreun ăcu dacii indigeni au rămas pe loc.’’

Teoria imigraţionistă a fost susţinută şi de I.C. Eder, Bolla Marton, I.Ch. Engel. Aceştia
identificau absenţa surselor scrise asupra românilor în mileniul marilor migraţii cu absenţa
însăşi a românilor. În replică, în 1784, învăţatul sas Michael Lebrecht scria că românii ca
urmaşi ai romanilor sunt “cei mai vechi locuitori ai acestei regiuni”

În 1787, istoricul englez E. Gibbon arată că în Dacia după retragerea aureliană, a rămas “o
parte însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de migrare decît de stăpînitorul
got.”
Teoria imigraţionistă a mai fost combătută şi de Paul Ioseph Schafarik, care în 1844, susţinea
că „ valahii de la nord şi de la sud de fluviu au toţi aceeaşi origine”evoluând din “amestecul
tracilor şi geto-dacilor cu romanii “.
Primul istoric român care ia atitudine faţă de teoria imigraţionistă este B. P. Haşdeu. Acesta
susţine în lucrările sale:
 supravieţuirea elementului autohton geto-dac în urma cuceririi Daciei
3
 continuitatea daco-romană
 continuitatea românilor în cursul Evului Mediu la nord de Dunăre
Este urmat de A. D .Xenopol care a dat cea mai viguroasă replică imigraţioniştilor.
În lucrarea „Teoria lui Roesler. Studiu asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană”, din1884,
contestă teoria lui Robert Roesler.

Idei:
 elementul tracic reprezintă baza etnică a poporului român
 suprapunerea elementului roman
 daco-romanii s-au retras în munţi din calea migratorilor
 continuarea procesului de romanizare după retragerea romană, prin creştinism şi
menţinerea legăturilor cu Imperiul Roman la sud de Dunăre
 există numeroase dovezi ale continuităţii dacilor şi dacă-romanilor
 contribuţia elementului slav la formarea poporului şi a limbii române
 caracterul romanic al poporului roman
Netemnicia afirmaţiilor lui Sulzer şi a susţinătorilor săi a fost reliefată şi de reprezentanţii
Şcolii Ardelene (Samuel Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai Deleanu) dar şi de
slavistul Joseph Scafarik, care susţinea în 1844, că „valahii de la nord şi de la sud de fluviu au
toţi aceeaşi origine” evoluând din „amestecul tracilor şi geto-dacilor cu romanii”.

Romanitatea românilor a fost susţinută şi de:


 Dimitrie Onciul
 D. Photino
 Mihail Kogălniceanu
 Alexandru Rosetti
 Nicolae Iorga (prin izvoare scrise)
 Vasile Pârvan (cu argumente arheologice care pun în evidenţă ideea latinităţii poporului
român)
 Gheorghe Brătianu în lucrarea „O enigmă şi un miracol istoric: poporul român”,
(1937), în care demonstrează că romanitatea şi continuitatea românilor sunt procese
reale şi nu miracole.
Alături de istorici şi filologii români au susţinut romanitatea:
 Aurelian Sacerdoţeanu
 Constantin C. Giurescu
 David Prodan
 Constantin Daicoviciu
 Sextil Puşcariu
 Nicolae Drăgan
 Emil Petrovici
Pe aceeaşi poziţie s-au situat şi istoricii străini:
 Theodor Mommsen
 I. Jung
 C. Patsch
 L. Homo
 Paul Mackendrick, care consideră că românii sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au
format ca popor în Dacia Traiană.
Teoriile istoriografice tendenţioniste referitoare la formarea poporului român au fost lansate în
scopul menţinerii controlului asupra teritoriilor româneşti de către statele dominante, în
condiţiile luptei pentru emancipare naţională a românilor din provinciile româneşti aflate sub
stăpânire străină.

4
Dicționar

Continuitate = persistența populației băștinașe dacii și daco-romanii pe teritoriul vechii Dacii.


Dialect = particularitate locală a unei limbi
Emigrarea = părăsirea țării de origine pentru a se stabili într-o altă țară.
Etnogeneză = procesul de formare a unui popor.
Imigrare = deplasarea și stabilirea într-o țară străină.
Imigraționism = curent în istoriografie care se opune ideii continuității de locuire a poporului
român în spațiul fostei provincii Dacia, da la formarea sa și până astăzi.
Romanitate = caracter romanic al unui popor sau al unei culturi; origine, descendență romană.