Sunteți pe pagina 1din 26

1

Consiliere

CONSILIERE

Metode si tehnici de consiliere

Cuprins
1. Probleme generale privind consilierea
2. Jocul de rol ca tehnică de consiliere
3. Terapia centrată pe client
4. Terapia centrată pe obiective şi soluţii
5. Consiliere în situaţii de criză
6. Modelul psihoeducaţional în consiliere
7. Caracteristici ale consilierii eficiente si ineficiente

Bibliografie

GLIGA(SOLOMES) FELICIA-MARIA
2

Consiliere

1.Probleme generale privind consilierea

a. Conceptul de consiliere; relaţia dintre psihoterapie şi


consiliere
b. Tipuri de consiliere; norme deontologice ale activităţii de
consiliere
c. Consiliere individuală şi de grup

a.Conceptul de consiliere; relaţia dintre psihoterapie şi consiliere

În cursul vieţii fiecare om se confruntă de nenumărate ori cu probleme


pe care nu reuşeşte să le rezolve singur. Cele mai multe din aceste probleme
sunt relativ simple şi, pentru a găsi soluţia, omul apelează la acele persoane
din anturajul său în care are încredere şi pe care le consideră “experte” în
domeniul respectiv (membri ai familiei, prieteni, cunoştinţe). Aceste
persoane ne oferă nişte sfaturi pe baza experienţei lor de viaţă, adică ne
consiliază. Dar în aceste cazuri nu se poate vorbi despre o consiliere cu
caracter profesional.
Dacă problemele cu care ne confruntăm sunt mai dificile, vom apela
la persoane care dispun de o pregătire profesională adecvată, şi care pe baza
acestei pregătiri ne oferă nişte sfaturi. Problemele se pot referi la domenii
extrem de diverse (cum să obţinem un credit, cum să ne investim banii,
probleme de sănătate etc.), şi specialiştii la care apelăm sunt special pregătiţi
pentru a oferi răspunsuri la aceste întrebări.
Unii oameni, din motive de natură subiectivă sau obiectivă, pot ajunge
în situaţii dificile în care nu reuşesc să îşi rezolve singuri problemele, nu au
acces la resursele materiale necesare pentru a-şi satisface nevoile
fundamentale etc. În situaţiile de acest fel oamenii au nevoie de ajutor
profesionist (asistenţi sociali, psihologi, preoţi, cadre didactice etc.). Aceşti
profesionişti sunt / ar trebui să fie pregătiţi să intervină nu numai atunci când
sunt solicitaţi, adică după ce a apărut o problemă (retroactiv), ci să acţioneze
şi proactiv, să acţioneze în direcţia formării unor deprinderi
comportamentale, a unui sistem de valori, a unui mod de viaţă care ajută
individul să se adapteze flexibil la cele mai variate condiţii de viaţă. În acest
curs ne vom referi la câteva aspecte privind consilierea oferită de asistentul
social.
Asociaţia Britanică pentru Consiliere, fondată în 1977, defineşte
consilierea astfel: Consilierea este utilizarea pricepută şi principială a
3

Consiliere

relaţiei interpersonale, pentru a facilita autocunoaşterea, acceptarea


emoţională şi maturizarea, dezvoltarea optimă a resurselor personale. Scopul
general este acela de a furniza ocazia de a lucra în direcţia unei vieţi mai
satisfăcătoare şi pline de resurse. Relaţiile de consiliere variază în funcţie de
cerere, dar pot fi centrate pe aspecte ale dezvoltării, pe formularea şi
rezolvarea unor probleme specifice, luarea de decizii, controlul stărilor de
criză, pe lucrul asupra trăirilor afective sau a conflictelor interne, ori pe
îmbunătăţirea relaţiilor cu ceilalţi (Asociaţia Britanică pentru Consiliere,
după Dafinoiu, 2000, p. 19).
Într-o formulare mai concisă, consilierea poate fi definită ca un proces
în care un profesionist stabileşte o relaţie bazată pe încredere cu o persoană
care are nevoie de sprijin. Prin consiliere, individul este ajutat să se cunoască
mai bine (să îşi conştientizeze şi să îşi înţeleagă problemele, sentimentele,
motivaţiile), să ia decizii importante, să îşi rezolve problemele.
Consilierea are numeroase asemănări cu psihoterapia, cea mai importantă
asemănare fiind aceea că ambele reprezintă procese de influenţare
interpersonală reciprocă (Ivey şi Simek Downing, după Holdevici, 1996,).
Pacientul / clientul care se adresează psihoterapeutului / consilierului
poate prezenta probleme extrem de variate. Aceste probleme pot fi grupate
în două mari categorii (Holdevici, 1996):
- stări subiective de disconfort: tensiune psihică, sentimente de
inferioritate, anxietate, timiditate, depresie, sentimente de culpabilitate,
nehotărâre, incapacitatea de a lua unele decizii etc.;
- probleme comportamentale: comportament exagerat de retras,
incapacitatea de a se impune, de a se pune în valoare, comportament
impulsiv, agresiv etc.
Stările subiective neplăcute şi comportamentele neadecvate
determină numeroase probleme de integrare socială: probleme familiale
(conflicte în familie, violenţă domestică, maltratarea copiilor etc.), probleme
şcolare (conflicte cu colegii şi cadrele didactice, abandon şcolar), greutăţi în
găsirea sau păstrarea locului de muncă etc.
Clientul speră ca în urma şedinţelor de psihoterapie / consiliere să
devină mai puţin tensionat, să se înţeleagă mai bine, să ajungă la o stare de
confort psihic, să devină mai competent în viaţa socială.

Deşi psihoterapia şi consilierea nu pot fi net delimitate, între ele există


şi diferenţe.
Psihoterapia reprezintă un tratament psihologic centrat pe reducerea
unor simptome sau comportamente disfuncţionale. Psihoterapeuţii în general
4

Consiliere

lucrează cu pacienţi care au tulburări psihice serioase, care pot fi etichetate


cu un diagnostic psihiatric. Ei abordează problemele dintr-un punct de
vedere predominant medical şi urmăresc realizarea unor modificări mai
profunde la nivelul personalităţii şi a comportamentului.
Consilierea reprezintă un proces intensiv de acordare a asistenţei unor
persoane normale (sănătoase psihic). Consilierea constă în acordarea unui
suport imediat persoanelor care se află într-o situaţie de criză sau într-un
moment de schimbare ce necesită o adaptare la condiţii de viaţă cu care
persoana nu este familiarizată (după Holdevici, 1996, p. 205; Popescu, M.,
2002).

b.Tipuri de consiliere; strategii şi tehnici terapeutice; norme


deontologice ale activităţii de consiliere

Mulţi specialişti din domeniul sociouman pot oferi servicii de


consiliere. Dintre aceşti specialişti amintim psihologii, asistenţii sociali,
preoţii, cadrele didactice, medicii, asistentele medicale (consiliere în
probleme medicale, cât şi pentru prevenirea acestor probleme), avocaţii
(consiliere juridică) etc. Există numeroase tipuri de consiliere (Băban,
2001, Holdevici, 1996):
- consilierea informaţională: oferirea de informaţii pe domenii / teme
specifice;
- consilierea psihologică este realizată de psiholog, în scopul optimizării
personale, autocunoaşterii şi dezvoltării personale şi / sau în scopul
prevenţiei şi remiterii problemelor emoţionale, cognitive şi de
comportament. Consilierea psihologică are ca scop ajutarea clientului să
funcţioneze mai eficient în viaţa cotidiană şi să aibă relaţii pozitive cu cei
din jur;
- consilierea educaţională, realizată de cadre didactice în orele de
consiliere şi orientare, are ca obiective dezvoltarea personală,
promovarea sănătăţii şi a stării de bine, prevenţia unor comportamente
care pot afecta sănătatea (consum de alcool, tutun, droguri, prevenire
HIV / SIDA etc.);
- consilierea vocaţională (realizată de cadre didactice, psihologi) constă în
dezvoltarea capacităţii de planificare a carierei;
- consilierea privind dezvoltarea personală urmăreşte formarea de abilităţi
şi atitudini care permit o funcţionare personală şi socială flexibilă şi
eficientă, cu scopul atingerii stării de bine.
5

Consiliere

- consilierea suportivă reprezintă oferirea unui suport emoţional, în


perioadele în care persoana se confruntă cu probleme de natură
emoţională de intensitate relativ redusă (stări de depresie sau anxietate
uşoare, neîncredere în sine etc.);
- consilierea de criză (realizată de psiholog, medic psihiatru, eventual
asistent social) constă în asistarea psihologică a persoanelor care se află
în situaţii de criză (au suferit psihotraume grave, au avut tentative de
suicid etc.);
Aceste tipuri de consiliere nu se delimitează rigid, între ele există
numeroase suprapuneri. De exemplu, consilierea educaţională realizată în
şcoală se îmbină cu consilierea informaţională, vocaţională, suportivă, de
dezvoltare personală.
La baza activităţii desfăşurate de consilier / psihoterapeut se află
marile teorii psihologice privind personalitatea: teoria psihanalitică (cu
numeroasele sale variante elaborate de Freud, Jung, Adler etc.), behavioristă
(comportamentalistă), umanistă (fenomenologică), cognitivistă, analiza
tranzacţională etc. Consilierul / psihoterapeutul, în funcţie de orientarea sa
teoretică, poate aborda diferite strategii în munca cu clientul: analitică
(psihanaliza), comportamentală, non-directivă, cognitivistă etc. Această
strategie determină direcţia principală de acţiune, modul în care stabileşte
relaţia cu clientul, gradul de independenţă pe care o acordă clientului,
tehnicile pe care le utilizează. Mulţi terapeuţi, atunci când lucrează cu
clientul, îmbină mai multe dintre aceste concepţii în funcţie de
caracteristicile clientului, a problemei sale, a etapei în care a ajuns
activitatea, adică au o abordare eclectică.

Consilierul, în munca sa cu clientul, trebuie să respecte normele


deontologice ale activităţii de consiliere. Cele mai importante dintre aceste
norme sunt (după Holdevici, 1996 ):

1. Clientul trebuie să fie tratat aşa cum consilierul ar dori să fie tratat el
însuşi, cu respect, blândeţe, onestitate şi atitudine de acceptare.
2. Consilierul trebuie să evite solicitarea excesivă a unor date irelevante.
Consilierii neexperimentaţi au tendinţa de a acorda prea multă importanţă
unor amănunte nesemnificative dar impresionante, cer detalii inutile
privind unele aspecte intime ale vieţii clientului, şi pierd din vedere
aspectele esenţiale. Consilierea are ca obiectiv binele clientului, şi nu
satisfacerea curiozităţii consilierului.
6

Consiliere

3. Păstrarea caracterului confidenţial al datelor obţinute de la clienţi – este


poate cea mai importantă normă deontologică. Dacă dintr-un motiv
oarecare datele trebuie să fie comunicate altor persoane, consilierul
trebuie să obţină acordul clientului în acest sens. Această regulă poate fi
nerespectată numai în situaţia în care informaţiile pe care le-a obţinut
consilierul indică posibilitatea unui pericol pentru client sau pentru alte
persoane.
4. Consilierul trebuie să fie conştient de propriile limite. Unii consilieri
începători se supraapreciază, consideră că ei au întotdeauna dreptate, ştiu
totul mai bine decât clientul. Ei impun clientului soluţii inacceptabile
pentru aceştia, învinovăţesc clientul pentru nereuşita consilierii, nu
reuşesc să-şi conştientizeze propriile greşeli.

c. Consiliere individuală şi de grup

În funcţie de numărul participanţilor la activitatea de consiliere,


consilierea poate fi individuală sau de grup (Plosca, Mois, 2001; Rotaru,
2002).
Consilierea individuală este o interacţiune personală între consilier şi
client, în cadrul căreia consilierul asistă clientul în rezolvarea problemelor
sale mentale, emoţionale sau sociale.
În general consilierea este solicitată de clientul care simte nevoia de a
fi ajutat. Dar sunt şi cazuri în care clientul este trimis / adus de o altă
persoană (un membru al familiei, prieten, profesor, coleg de muncă). În
situaţiile de acest fel se poate întâmpla ca clientul să refuze colaborarea cu
consilierul. Uneori consilierul este cel care îşi dă seama de faptul că cineva
are nevoie de ajutor şi ia legătura cu clientul (de ex., după o catastrofă
naturală asistenţii sociali pot oferi victimelor consiliere în situaţie de criză;
copiii care părăsesc un centru de plasament sunt ajutaţi de asistenţi sociali să
îşi însuşească deprinderile necesare pentru a trăi independent).
Şedinţele de consiliere se desfăşoară în cabinetul de consiliere sau în
lipsa acestuia într-o încăpere plăcută, liniştită, în care şedinţa să nu fie
deranjată de nimeni. Consilierul şi clientul trebuie să fie aşezaţi în aşa fel
încât să fie posibil contactul vizual direct. Ei pot fi aşezaţi în două fotolii faţă
în faţă sau la colţul unei mese (nu faţă în faţă, deoarece masa dintre cei doi
poate fi resimţită ca o barieră care îngreunează colaborarea).
Durata unei şedinţe de consiliere este de 45 – 60 minute.
Punctualitatea este foarte importantă atât din partea consilierului, cât şi a
clientului.
7

Consiliere

În general consilierea se realizează în mai multe şedinţe.


Prima şedinţă începe cu o scurtă conversaţie introductivă (spargerea
gheţii) după care clientului i se pun întrebări pentru a se afla care sunt
problemele pentru care a apelat la consilier. Prima şedinţă are două
obiective principale:
- stabilirea relaţiei de consiliere şi câştigarea încrederii clientului;
realizarea acestui obiectiv depinde în mare măsură de abilităţile
consilierului, de modul în care ştie să comunice cu clientul şi să utilizeze
mijloacele comunicării nonverbale (gesturile, mimica, zâmbetul). De la
început consilierul trebuie să asigure clientul de confidenţialitatea
întâlnirilor.
- Identificarea problemei. Pentru obţinerea unor informaţii relevante şi
direcţionarea discuţiei se recomandă utilizarea întrebărilor închise (Cine?
Unde? Când? Cum?). Este bine ca informaţiile obţinute să fie notate sau
înregistrate cu acordul persoanei consiliate.
Informaţiile obţinute de la client vor fi completate cu observaţiile privind
comportamentul clientului, impresia pe care a făcut-o consilierului.
Consilierul va ţine seama de faptul că orice problemă are în acelaşi timp
un conţinut cognitiv (se referă la persoane, evenimente), şi un conţinut
afectiv (evenimentele determină diferite stări afective: bucurie, mândrie,
teamă, depresie, frustrare, mânie etc.). Cele mai multe probleme sunt
generate de reacţiile afective, şi nu de evenimentele în sine.
La sfârşitul şedinţei consilierul rezumă cele discutate (“Din cele
discutate am înţeles că problema Dumneavoastră este …”) şi îl asigură pe
client de disponibilitatea sa de a-l ajuta să rezolve problema. Consilierul va
sublinia faptul că este vorba despre o colaborare, şi nu de rezolvarea
problemelor în locul clientului. În final se stabileşte data şi ora următoarei
întâlniri.
Fiecare şedinţă începe cu discutarea principalelor evenimente care au
avut loc în intervalul dintre şedinţe. Dacă clientul a avut de realizat anumite
sarcini / teme indicate de terapeut, va explica cum a reuşit să le
îndeplinească. Se precizează obiectivul şedinţei şi sunt discutate problemele
respective. Modul concret în care procedează consilierul depinde de
orientarea sa teoretică.

Consilierea de grup presupune stabilirea unei relaţii între consilier şi


un grup ai căror membrii au o problemă comună. Din punctul de vedere al
psihologiei sociale consilierea de grup se realizează în cadrul unui aşa numit
8

Consiliere

“grup restrâns”. Grupul restrâns are următoarele caracteristici (De Visscher,


1996):
- Este alcătuit din cel puţin 5 persoane;
- membrii grupului se adună efectiv în acelaşi timp şi în acelaşi loc;
- membrii au motive pentru a fi şi a rămâne împreună (ceea ce nu
înseamnă că toţi au acelaşi motiv de a fi în grup);
- participanţii împărtăşesc evenimente, experienţe comune;

Participanţii la şedinţele de grup vor fi selectaţi de consilier în funcţie


de diferite criterii. Cel mai important criteriu este tocmai problema comună
a participanţilor (căutarea unui loc de muncă, violenţa domestică, abandonul
şcolar etc.), dar pot fi luate în considerare şi alte criterii: sexul, vârsta etc.
Grupurile pot fi închise, deschise sau semi-deschise. Un grup este închis
dacă la toate şedinţele participă aceleaşi persoane. Grupul este deschis dacă
în timp unii participanţi părăsesc grupul şi vin noi participanţi, în aşa fel
încât la încheierea activităţii nici unul dintre cei care au participat la primele
şedinţe nu mai face parte din grup. În practică cel mai frecvent se formează
grupuri semi-deschise în care există participanţi constanţi, care iau parte la
aproape toate şedinţele, şi pe lângă ei există şi persoane care vin doar la
câteva şedinţe.
Numărul participanţilor la şedinţele de grup nu trebuie să fie nici prea
mic (în acest caz se discută puţin, temele discutate se repetă, în grup apar
puţine idei importante pentru problema discutată), dar nici prea mare (grupul
va avea tendinţa de a se diviza în grupuri mai mici). Se consideră că numărul
optim de participanţi este de 6 – 8, fără a lua în considerare terapeutul,
eventualii coterapeuţi şi observatori.
Şedinţele pot fi organizate săptămânal. Dacă problemele clienţilor
sunt grave, urgente, şi ei au posibilitatea de a se întâlni mai frecvent, pot fi
organizate şi 2 – 4 şedinţe pe săptămână. Şedinţele au o durată de 50 – 60
minute. Dacă grupul se întruneşte mai rar, durata poate să crească până la
90 de minute. Durata şedinţei trebuie să fie precizată de la început şi această
durată trebuie să fie respectată. Se recomandă ca această durată să nu fie
depăşită pentru ca participanţii să se simtă puţin “presaţi de timp” şi să se
concentreze asupra problemelor importante.
La prima şedinţă, după ce se fac prezentările, consilierul dă câteva
explicaţii privind activitatea care se va desfăşura. Prima parte a unei
şedinţe este consacrată “încălzirii”, adică unei discuţii cu caracter
introductiv. În continuare se precizează tema şedinţei, obiectivele urmărite,
şi se desfăşoară şedinţa propriu-zisă. Modul în care se desfăşoară activitatea
9

Consiliere

în grup, intervenţiile consilierului, tehnicile utilizate depind de concepţiile


teoretice ale consilierului.
În timpul şedinţei consilierul are rol de moderator. El încurajează
participanţii să îşi exprime părerile, dar nu îşi susţine decât în cazuri
excepţionale propria părere. Rolul său este de a orienta în mod discret
discuţiile în aşa fel încât participanţii singuri să găsească răspunsuri la
problemele discutate. Consilierul poate ajuta membrii grupului să găsească
aceste răspunsuri prin modul în care formulează întrebările, prin sublinierea
anumitor răspunsuri prin mijloace verbale şi mai ales nonverbale, prin modul
în care sintetizează părerile exprimate de membrii grupului.
Consilierul va interveni şi îşi va folosi (cu diplomaţie) autoritatea dacă
unii membri ai grupului transformă dezbaterea într-un monolog, vor să îşi
impună punctul de vedere, sunt ironici sau agresivi cu alţi participanţi etc.

2. Jocul de rol ca tehnică de consiliere

Jocul de rol este o tehnică terapeutică folosită de consilieri şi psihoterapeuţi.


Aceeaşi tehnică este utilizată şi de către cadrele didactice ca metodă de
învăţământ sau de către medici, cu scopul de a-i ajuta să înţeleagă
sentimentele pacienţilor şi de a îmbunătăţi relaţiile dintre pacienţi şi cadrele
medicale (psihodrama Balint, iniţiată de psihanalista franceză Anne Caïn).
Jocul de rol îşi are rădăcina în psihodrama lui Moreno.
Jocul de rol (jocul dramatic) este folosit de psihoterapeuţi şi consilieri
ca o tehnică terapeutică în combinaţie cu celelalte tehnici (interviul,
interpretarea de natură psihanalitică, reformularea, reflectarea rogersiană
etc.). Această tehnică se poate integra în diferite strategii terapeutice
(analitice, non-directive, comportamentale etc.) şi se poate folosi atât în
terapia individuală, cât şi în cea de grup.
Jocul de rol se organizează într-o încăpere plăcută, unde şedinţa se poate
desfăşura în linişte, fără riscul de a fi întreruptă. Dacă se realizează o şedinţă
de grup, participanţii vor fi aşezaţi pe scaune în cerc sau semicerc, apropiaţi
unii de alţii. Uneori şedinţa este înregistrată şi apoi înregistrarea este
vizionată de către client şi terapeut. În acest fel clientul îşi poate analiza mai
obiectiv comportamentul şi poate înţelege mai uşor şi mai repede cauzele
problemelor sale.
Terapeutul este cel care decide dacă problema unui anumit client
poate fi jucată. După ce a luat decizia de a dramatiza o problemă, el trebuie
să ia alte hotărâri importante: să definească (să formuleze) cât mai clar
problema, să stabilească cine va interpreta rolurile, cum va fi structurată
10

Consiliere

situaţia problematică (care aspecte vor fi puse în evidenţă, care vor fi lăsate
în umbră). Terapeutul indică clienţilor ce rol vor juca, dar nu le dă indicaţii
privind ce să spună sau ce să facă, pentru că scopul psihodramei este tocmai
acela ca fiecare să fie cât mai spontan şi să interpreteze rolul în funcţie de
personalitatea sa. Terapeutul trebuie să aibă în vedere însuşirile de
personalitate ale clienţilor (gradul lor de anxietate, inhibiţie) şi să decidă
dacă este bine sau nu să îi supună stresului reprezentat de interpretarea unui
rol în faţa celorlalţi clienţi.
Terapeutul trebuie să aibă calităţi de lider: să ştie să conducă
activitatea, dar în acelaşi timp să dea dovadă de tact. Trebuie să permită
clienţilor să-şi manifeste creativitatea, dar să aibă grijă să nu scape din mână
situaţia şi activitatea să nu devină haotică.
În timpul desfăşurării jocului de rol terapeutul trebuie să observe cu
atenţie modul în care se comportă “actorii”, cu scopul de a-i cunoaşte şi a-i
înţelegere cât mai bine. El nu trebuie să piardă din vedere cel mai important
scop al jocului de rol: ajutarea clienţilor.
Utilizarea jocului de rol este foarte solicitantă pentru terapeut, dar în
acelaşi timp reprezintă şi o provocare. Cel care organizează astfel de
activităţi trebuie să dea dovadă de creativitate, empatie, capacitatea de a
acţiona repede şi cu discernământ.
Jocul de rol nu este un simplu joc, ci este o tehnică ce poate determina
modificări importante de personalitate şi de comportament. Aceste
modificări se datorează insight1-ului care se produce în timpul interpretării
unui rol, cât şi datorită relaţiilor complexe dintre concepţia despre sine şi
comportament.
Jocul de rol acţionează la cele trei nivele psihologice importante: la
nivel cognitiv (intelectual), afectiv şi comportamental. În timp ce joacă,
subiectul gândeşte, simte şi acţionează în interacţiune cu stimulii
psihosociali care acţionează asupra saInterpretând un nou rol, clientul îşi
însuşeşte un nou model comportamental, ceea ce de multe ori este premisa
unor modificări mai ample de personalitate
În psihoterapie şi consiliere tehnica jocului dramatic are mai multe
funcţii:
- psihodiagnoză: observând modul în care o persoană interpretează un rol
într-o situaţie care seamănă cu o situaţie reală, terapeutul reuşeşte să îi
înţeleagă mai bine părerile, sentimentele, motivaţiile, comportamentele;

1
11

Consiliere

- îmbunătăţirea autocunoaşterii: cel care interpretează un rol, dar şi


“spectatorii” îşi conştientizează sentimentele, motivaţiile, înţeleg cauzele
care duc la dificultăţi în stabilirea relaţiilor interpersonale;
- însuşirea unor comportamente adaptative: cel care interpretează un rol
învaţă să-şi exprime în mod adecvat dorinţele, sentimentele, învaţă să se
controleze mai eficient; terapeutul sau anumiţi participanţi prezintă în
faţa grupului unele modele comportamentale; ei demonstrează
comportamentele dezirabile în anumite situaţii, contribuind la dezvoltarea
unor deprinderi de viaţă (life skills) (se poate demonstra modul în care
trebuie să se comporte cel care se prezintă la un interviu de angajare,
modul în care se poate / nu este indicat să se discute cu un şef sau cu
colegii de muncă etc.).

3.Terapia centrată pe client

a. Caracteristici ale terapiei centrate pe persoană. Etapele


procesului terapeutic
b. Terapia centrată pe grup

a.Caracteristicile terapiei centrate pe persoană. Etapele procesului


terapeutic

Carl Rogers şi-a dezvoltat metoda psihoterapeutică începând cu anul


1940, ca o reacţie faţă de psihanaliză. Terapia elaborată de Rogers (care stă,
după cum am arătat, şi la baza activităţii de consiliere) iniţial a fost numită
terapie nondirectivă, deoarece rolul terapeutului era cel de a încuraja şi a
asculta clientul. Într-o etapă ulterioară s-a folosit sintagma terapie centrată
pe client, deoarece Rogers atribuia clientului responsabilitatea pentru propria
sa dezvoltare şi maturizare. În ultima etapă a dezvoltării teoriei sale Rogers
foloseşte expresia terapie centrată pe persoană şi recomandă o mai mare
implicare terapeutului.
Consilierea / psihoterapia centrată pe persoană se deosebeşte de alte
metode de consiliere / psihoterapie prin următoarele:
- are un scop diferit de al celorlalte terapii: este centrată asupra individului
şi nu asupra problemei. Scopul nu este acela de a rezolva problema
clientului, ci de a-l ajuta să se maturizeze, să se dezvolte şi să se adapteze
mai bine la mediul în care trăieşte.
12

Consiliere

- Accentul cade pe aspectul afectiv (emoţional) al situaţiei, nu pe aspectul


intelectual deoarece, după cum arată Rogers, cele mai multe probleme nu
se datorează faptului că omului îi lipsesc informaţiile, ci modului în care
reacţionează afectiv când apar probleme.
- Accentul se pune pe situaţia actuală şi nu pe trecutul individului.
Cunoaşterea trecutului ne poate ajuta să înţelegem cauzele problemei, dar
cunoaşterea cauzelor nu este necesară pentru atingerea obiectivelor
terapiei.

Principalele obiective ale consilierii centrate pe client sunt


actualizarea resurselor clientului, facilitarea dezvoltării şi maturizării sale.
Rogers consideră că, pentru a atinge aceste obiective, relaţia dintre consilier
şi client trebuie să aibă trei caracteristici principale: congruenţa, atenţia
pozitivă necondiţionată şi empatia.
La începutul relaţiei clientul este într-o stare de incongruenţă, el nu
este autentic. El nu se acceptă pe sine, îşi neagă propriile sentimente,
gânduri (neagă de exemplu ostilitatea sau furia faţă de anumite persoane,
pentru a nu risca să piardă preţuirea lor condiţionată). Există o diferenţă între
Sinele real şi cel ideal, pe care încearcă să îl prezinte celor din jur.
Terapeutul asigură clientului o relaţie congruentă. Congruenţa
consilierului se manifestă prin aceea că el îşi exprimă deschis sentimentele
pe care le trăieşte în momentul interacţiunii sale cu clientul. El
conştientizează sentimentele sale şi le comunică într-o manieră adecvată,
adică fără să jignească, să rănească sau să acuze clientul. Consilierul cere
clientului să se comporte autentic, să fie sincer, dar şi el trebuie să procedeze
la fel.
Terapeutul acordă clientului o atenţie pozitivă necondiţionată şi
acceptă toate experienţele acestuia. Atenţia pozitivă necondiţionată se
manifestă prin exprimarea continuă a unei atitudini pozitive faţă de client.
Clientul este acceptat, valorizat în mod necondiţionat. Terapeutul nu acceptă
numai anumite sentimente ale clientului şi le respinge pe celelalte, ci acceptă
clientul aşa cum este el. Consilierul nu are rolul de a moraliza, el nu face
evaluări, nu formulează judecăţi de valoare la adresa clientului.
Terapeutul retrăieşte experienţele clientului într-o manieră empatică şi
returnează acestuia experienţele astfel receptate. Înţelegerea empatică
înseamnă a înţelege sentimentele, gândurile unei alte persoane ”ca şi cum ai
fi cealaltă persoană, dar fără a pierde condiţia de ca şi cum” (Rogers, după
Dafinoiu, 2005). Un consilier empatic reuşeşte să intre în universul interior
al clientului şi să perceapă realitatea din punctul lui de vedere. Returnarea
13

Consiliere

experienţelor se realizează prin reformularea cuvintelor clientului şi


reflectarea sentimentelor sale.
Congruenţa, atenţia pozitivă necondiţionată şi empatia ajută clientul
să îşi înţeleagă mai bine comportamentul, sentimentele, să se autoaccepte şi
să se dezvolte, să se maturizeze, să se autoactualizeze

b.Terapia centrată pe grup

Rogers nu a fost interesat numai de terapia individuală, ci şi de cea de


grup. El a organizat aşa numitele “grupuri de întâlnire” (encounter group).
Terapia centrată pe grup se bazează pe aceeaşi concepţie teoretică
privind personalitatea ca şi terapia individuală, şi are aceleaşi obiective:
facilitarea maturizării clientului, autoactualizarea resurselor sale.
Grupul este alcătuit din 6 - 8 membri şi terapeutul. Şedinţele au loc
într-o încăpere liniştită, iar membrii grupului sunt aşezaţi în jurul unei mese.
Şedinţele de grup au loc de două ori pe săptămână, durata unei şedinţe este
de o oră. În total se organizează aproximativ 20 de şedinţe.
Terapeutul are un rol asemănător cu cel jucat în cursul şedinţelor
individuale. El nu propune temele de discuţie şi nu îşi impune propriul punct
de vedere, ci clarifică şi reflectă sentimentele, reformulează conţinuturile
exprimate de membrii grupului. Rolul său este de a exprima acceptarea
fiecărui membru al grupului în parte, de a manifesta încredere în
posibilitatea fiecăruia de a deveni responsabil pentru soluţionarea
problemelor sale.
La prima şedinţă uneori există dificultăţi, membrii grupului nu au
curajul să înceapă discuţiile. Un mod tipic de a începe este cel în care fiecare
povesteşte ceva despre el şi despre problemele sale. Acest lucru se realizează
informal, fără presiune din partea terapeutului.
În cadrul şedinţelor sunt abordate de regulă mai multe teme, subiecte
asupra cărora se centrează discuţia. Pentru fiecare temă există un participant
cu rol principal care se află în centrul atenţiei şi mai mulţi participanţi cu rol
secundar. Unele teme sunt discutate un timp mai scurt, altele sunt discutate
pe parcursul mai multor (sau chiar a tuturor) şedinţe, ele fiind aprofundate
prin participarea majorităţii membrilor grupului.
De regulă primele şedinţe sunt dominate de sentimente negative, şi de
descurajare. La şedinţele ulterioare participanţii încep să manifeste o mai
bună autoacceptare şi încep să apară sentimentele de speranţă, căutarea
relaţiilor interpersonale, făurirea unor planuri de viitor.
14

Consiliere

Grupul este cu atât mai eficient, cu cât coeziunea grupului este mai
mare şi participanţii au mai mare încredere unii în alţii. În cadrul terapiei de
grup membrii grupului îşi înţeleg mai bine propria situaţie, fiind susţinuţi de
ceilalţi membrii ai grupului. Ei profită de pe urma terapiei doar dacă se simt
acceptaţi de ceilalţi membri ai grupului şi de către terapeut.
În situaţia de grup participanţii descoperă posibilitatea de a stabili
relaţii interpersonale mai satisfăcătoare, decât cele pe care le stabileau
anterior. Ei învaţă ce înseamnă să acorzi şi să primeşti înţelegere şi sprijin
emoţional. Fiecare participant are posibilitatea de a oferi ajutor, şi faptul de a
acorda sprijin are o valoare terapeutică importantă (Holdevici, 1996, p. 76).

4. Terapia centrată pe obiective şi soluţii

Terapia centrată pe obiective şi soluţii îşi are originile în lucrările lui


Milton Erickson (echipa terapeutică a Institutului de Cercetări Mintale
de la Palo Alto) şi Steve de Shazer (echipa Centrului de Terapie
Familială Scurtă).
Această terapie se deosebeşte mult de psihoterapia psihanalitică,
comportamentalistă etc. În mod tradiţional terapia (mai ales cea
psihanalitică) se orientează asupra trecutului şi caută în copilăria
clientului originea problemelor actuale. După 1960 (odată cu
dezvoltarea terapiei comportamentale), atenţia terapeuţilor a început
să se orienteze mai mult spre problemele prezente ale clientului.
Terapia centrată pe obiective şi soluţii se focalizează mai ales pe
viitor. Aceşti terapeuţi nu se interesează de modul în care au apărut
problemele sau de factorii care întreţin problemele, ci se centrează
asupra rezolvării acestora, pe obiective şi soluţii.

Terapia centrată pe obiective şi soluţii se desfăşoară în patru etape


(Dafinoiu şi Vargha, 2005):
1. Definirea scopului, adică a ceea vrea clientul.
2. Identificarea a ceea ce merge bine şi dezvoltarea comportamentelor
orientate în această direcţie.
3. Căutarea unor noi soluţii, dacă ceea ce face clientul nu duce la rezultatul
dorit.
4. Elaborarea prescripţiilor terapeutice.
15

Consiliere

1. Definirea scopului, adică a ceea ce vrea clientul (şi nu a ceea ce nu


vrea) nu este o sarcină foarte simplă pentru că cei mai mulţi clienţi care se
adresează terapeutului înşiră problemele pe care le au, spun ce nu vor să li se
întâmple. Dar prin punerea accentului pe problemă există mari şanse de a se
menţine problema. Atunci când clientul vorbeşte despre simptomele,
problemele, eşecurile sale el îşi întăreşte imaginea negativă despre sine, îşi
diminuează respectul de sine. Relaţia terapeutică devine asimetrică: clientul
se plasează într-o poziţie de inferioritate în faţa consilierului care este (se
consideră) expert în problemele celorlalţi.
Terapia centrată pe obiective şi soluţii consideră că clientul este expert
în propriile sale probleme, el trebuie să-şi formuleze scopurile (obiectivele).
Consilierul trebuie să ajute clientul să-şi transforme acuzele, problemele în
scopuri care să fie realizabile şi care să orienteze acţiunile ulterioare. Pentru
ca să îndeplinească acest rol, scopurile trebuie să fie formulate respectându-
se nişte criterii:
a. Scopul trebuie să fie formulat afirmativ din punct de vedere gramatical.
Formulările care arată ce nu vrea clientul (nu vreau să fiu anxios, nu
vreau să mă cert cu soţia, vreau ca băiatul meu să nu mai plece de acasă,
nu vreau să beau atât de mult etc.) subliniază problema, precizează ce
trebuie evitat, dar nu arată care este direcţia în care trebuie să se
acţioneze, ce doreşte clientul să obţină la sfârşitul terapiei.
Inconştientul nostru operează doar cu afirmaţii, nu cu negaţii. Dacă
cineva spune: “nu vreau să mă tem de X”, atunci el, fără să vrea, se va
gândi la lucrul de care se teme (dacă vi se spune: nu vă gândiţi la
prăjitură, în mod cert veţi vedea în faţa Dv. o prăjitură, şi veţi depune un
efort pentru a înlătura această imagine. Cu cât acest efort va fi mai mare,
imaginea va reveni mai des şi va apărea tentaţia de a mânca prăjituri).
Consilierul trebuie să ajute clientul să formuleze scopuri cu caracter
afirmativ (vreau să fiu curajos, să mă înţeleg bine cu soţia, băiatul meu să
petreacă mai mult timp cu familia).
b. Scopurile trebuie să fie formulate mai degrabă în termenii acţiunii, decât
în termenii unor stări interne. Unii clienţi afirmă că ei vor să fie fericiţi,
curajoşi, mulţumiţi etc., adică descriu stările interne, afective pe care ar
dori să le aibă. Dar este mai important ca clientul să conştientizeze ce
trebuie să facă pentru a-şi atinge scopul. Pentru aceasta, el poate fi
întrebat: “Cum te vei comporta când vei fi curajos?”, “Ce altceva vei
face, în loc să mergi cu prietenii să bei?”.
c. Scopurile trebuie să fie formulate cât mai concret posibil (adică nu într-o
formă generală). Celor mai mulţi clienţi le este greu să-şi descrie concret
16

Consiliere

scopurile. Pentru a fi ajutaţi li se pot pune întrebări cum ar fi: “Cine va


observa primul că te-ai schimbat (ai devenit mai curajos, ai mai multă
încredere în tine)?”, “Ce anume va observa el?”.
Răspunsurile la aceste întrebări vor descrie comportamentele care vor
semnaliza dispariţia problemei. Descriind aceste comportamente clienţii
elaborează imagini pozitive despre viitorul lor, îşi planifică acţiunile pe
care le vor face.
d. Scopurile să fie formulate astfel încât să declanşeze imediat acţiunile
rezolutive. Dacă cineva amână luarea deciziei şi începerea unor acţiuni în
direcţia rezolvării problemei, există şanse mari ca acestea să nu fie
realizate niciodată.

e. Scopul trebuie să fie formulat în domeniul controlat de client. Acest


criteriu are o mare importanţă deoarece mulţi clienţi se adresează
consilierului cu solicitări care se referă la realizarea unor schimbări în
comportamentul altor persoane.
Nimeni nu poate fi schimbat, dacă nu doreşte şi el acest lucru şi nu se
prezintă din proprie iniţiativă la consilier. Dar comportamentul unui individ
este, de obicei, un răspuns la comportamentul unei alte persoane. Dacă într-o
relaţie o persoană îşi schimbă comportamentul, această schimbare, în timp,
va determina producerea unor schimbări în comportamentul celeilalte
persoane. Consilierul poate să-l ajute pe client să identifice acele
comportamente pe care le poate schimba în aşa fel încât să se producă nişte
modificări în relaţiile sale cu soţia / copilul. Dacă clientul îşi schimbă în mod
semnificativ comportamentul, se vor modifica relaţiile din cadrul familiei,
adică în mod indirect se va acţiona asupra comportamentului soţiei sau
copilului.
f. Atunci când clientul şi consilierul formulează scopul este important să fie
utilizate cuvintele clientului. Mulţi terapeuţi, bazându-se pe cunoştinţele
lor teoretice şi experienţa practică, consideră că ştiu mai bine decât
clientul care este problema şi cum poate fi rezolvată. Consilierul trebuie
să fie sigur că în cursul terapiei urmăreşte rezolvarea problemelor pe care
le are în mod real clientul, şi nu problemele presupuse de el. Pentru
aceasta este important ca formularea scopului să se facă utilizându-se
limbajul clientului (chiar dacă acesta nu este corect din punct de vedere
ştiinţific) şi soluţiile să fie identificate pornind de la experienţa de viaţă a
clientului.
17

Consiliere

2. Identificarea a ceea ce merge bine şi dezvoltarea comportamentelor


orientate în această direcţie.
În timpul interviului terapeutic consilierul urmăreşte schimbarea
imaginii persoanei despre situaţia sa şi a comportamentului său. Dacă prin
mesaje verbale şi nonverbale consilierul sugerează gravitatea situaţiei
clientului, acesta va deveni şi mai neliniştit şi depresiv. Dar el poate încerca
să “depatologizeze” situaţia, să “normalizeze” problemele clientului. Dacă
terapeutul arată că problema nu este atât de gravă (şi alţii au probleme
asemănătoare, problemele de acest fel pot fi rezolvate etc.), atunci clientul
va avea reacţii afective pozitive (speranţă, încredere în sine şi în consilier).
În mod tradiţional, terapeutul îşi propune să descopere punctele slabe
ale clientului şi el ignoră ceea ce merge bine. Terapia centrată pe soluţii
pune în evidenţă punctele tari, aptitudinile şi resursele clientului. Se discută
despre succesele lui, despre ceea ce merge bine în activitatea / viaţa sa.
Povestindu-şi succesele, clientul are o stare afectivă plăcută, îşi dezvoltă o
imagine de sine pozitivă şi comportamentul său va fi influenţat în bine de
aceste sentimente.
Fiecare client a utilizat şi până în prezent comportamente care au avut efecte
pozitive. Consilierul caută împreună cu clientul excepţiile, situaţiile în care
problema nu se manifestă. Clientului i se pun întrebări care sugerează faptul
că se produc astfel de excepţii: “Ce este diferit atunci când problema nu se
manifestă, faţă de situaţiile în care se manifestă?”.
Dacă clientul susţine că problema se manifestă mereu şi nu găseşte excepţii,
îl rugăm să vorbească despre situaţiile în care problema are o intensitate
redusă.
Excepţiile identificate de client pot fi excepţii deliberate sau spontane .
Excepţiile deliberate se manifestă atunci când cineva face în mod intenţionat
ceva în aşa fel încât problema să dispară sau să se atenueze. Clientul este
rugat să explice detaliat ce a făcut pentru ca excepţia să se producă.
Răspunzând la întrebare el conştientizează cum utilizează comportamente
eficiente. De asemenea el este ajutat să-şi asume responsabilitatea pentru
schimbările pozitive din viaţa sa. Clientul îşi dă seama că poate controla
situaţia: reproducând comportamentul (ţinând bineînţeles seama de
caracteristicile situaţiei) problema poate fi înlăturată sau atenuată. După cum
arată Peller şi Walter (după Dafinoiu şi Vargha, 2005), mulţi clienţi se află
în posesia soluţiei, dar vin la terapeut pentru a cere “permisiunea” de a o
folosi.
Excepţiile spontane sunt acele ocazii în care problema nu se manifestă
sau are o intensitate redusă, dar clientul nu conştientizează cum a contribuit
18

Consiliere

la producerea acestei excepţii. Totuşi, analizând detaliat aceste excepţii


clientul poate fi ajutat să-şi conştientizeze contribuţia, ceea ce îl ajută să
utilizeze pe viitor în mod intenţionat comportamente eficiente, prin care
poate evita problema.
În concluzie, excepţiile de la problemă sugerează soluţiile. Prin
identificarea excepţiilor pot fi găsite resursele conştiente şi inconştiente ale
clientului. Prin încurajarea manifestării comportamentelor care duc la aceste
excepţii sunt activate resursele clientului şi clientul începe să simtă că poate
controla situaţia.

3. Dacă ceea ce face clientul nu conduce la soluţie, atunci se va face


altceva. Uneori oamenii nu reuşesc să îşi rezolve problemele deoarece
consideră că există o singură soluţie corectă. Consilierul va ajuta clientul să
elaboreze formulări alternative, fie în raport cu problema, fie în raport cu
soluţia. Aceste alternative îl vor ajuta să utilizeze mai eficient resursele de
care dispune.
Dacă clientul rămâne centrat pe problemă şi nu reuşeşte să găsească excepţii,
consilierul îl ajută să formuleze soluţii ipotetice. Pentru găsirea
acestora, se pun întrebări orientate spre viitor, cu scopul de a-l
provoca pe client să descrie cât mai amănunţit ce şi cum va fi
diferit în viaţa lui după dispariţia problemei: “Cum te vei
comporta când problema ta va dispărea?”.
În acest scop se poate folosi “întrebarea-miracol” formulată prima
dată de De Shazer (după Dafinoiu, Vargha, 2005): “Imaginează-ţi că într-o
noapte, în timp ce dormi, se întâmplă un miracol şi problema despre care mi-
ai vorbit dispare. Deoarece erai adormit, nu ai cum să ştii că miracolul a avut
loc. Când te vei trezi, care vor fi pentru tine primele semne că miracolul s-a
întâmplat? Ce anume va fi diferit?”.
O tehnică asemănătoare este cea a “bilei de cristal” folosită de M.
Erickson. El invita clienţii să privească în viitor, când problema va fi deja
rezolvată, şi apoi să explice cum anume s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat.

4. Elaborarea prescripţiilor terapeutice. După identificarea excepţiilor


sau a soluţiilor ipotetice, urmează elaborarea prescripţiilor terapeutice, prin a
căror realizare clientul îşi atinge scopurile pentru care s-a prezentat la
terapie. Cele mai importante prescripţii terapeutice sunt:
a. Observă momentele pozitive!. Clientului i se cere ca până la următoarea
şedinţă de consiliere să facă un Jurnal al evenimentelor pozitive sau să
observe şi să noteze situaţiile în care problema pentru care s-a prezentat
19

Consiliere

nu se manifestă / se manifestă cu o intensitate redusă. Prin această


autoobservare şi centrare pe aspectele pozitive el îşi poate îmbunătăţi
imaginea despre sine şi despre situaţia în care se află.
b. Fă mai mult din comportamentele pozitive sau excepţii! Dacă clientul a
identificat excepţii de la problemă produse intenţionat, i se cere să
continue să producă aceste excepţii şi să observe ce se întâmplă.
c. Descoperă cum apar excepţiile spontane!. Clientul este stimulat să
observe momentele în care problema nu se manifestă şi să caute
explicaţii.

5. Consiliere în situaţii de criză

Criza poate fi definită ca situaţia în care o persoană, în timp ce urmăreşte


atingerea unui scop important al vieţii sale, se confruntă cu un obstacol care,
pentru moment, nu poate fi depăşit prin utilizarea metodelor obişnuite de
rezolvare a problemelor. Acest fapt duce la o perioadă de dezorganizare pe
durata căreia sunt încercate mai multe soluţii (după Caplan, în Dafinoiu,
2000, p. 21).

În funcţie de momentul în care se realizează, putem vorbi despre:


- consiliere precriză, care are loc înaintea declanşării unei crize previzibile;
- consilierea în situaţii de criză;
- consiliere postcriză, după stadiul acut al unei crize, în vederea adaptării
la o nouă situaţie de viaţă.

Intervenţia în situaţii de criză este urgentă, intensă şi de scurtă durată.


Ea îşi propune nu numai alinarea suferinţelor, ci şi prevenirea consecinţelor
negative psihologice, medicale şi sociale ale situaţiei care a declanşat criza.
Consilierea în situaţii de criză se bazează pe teoria crizei (elaborată de
Hill) şi pe teoria intervenţiei în criză (Golan).
Hill a elaborat un model teoretic al crizei. Conform acestui model,
orice situaţie de criză are trei componente principale (după Popescu M.,
2002):
- antecedentul sau evenimentul declanşator; acesta poate fi:
- predictibil şi aşteptat; aceste evenimente determină de exemplu
crizele de dezvoltare – naşterea unui copil, pubertatea, adolescenţa,
20

Consiliere

criza de la mijlocul vieţii, menopauza, andropauza, pensionarea,


moartea naturală a unei persoane apropiate etc.
- impredictibil, neaşteptat; aceşti factori duc la declanşarea unor
crize circumstanţiale: naşterea unui copil bolnav, îmbolnăvire gravă,
accidente, calamităţi naturale, şomaj, divorţ, moartea neaşteptată a
unei rude etc.
- resursele sistemului – client (individ, familie, grup, comunitate);
- modul în care defineşte (interpretează) sistemul client evenimentul
antecedent.
Instalarea / neinstalarea crizei depinde de modul în care
interacţionează aceste trei componente: evenimentul declanşator, resursele
clientului şi modul în care interpretează clientul evenimentul. Instalarea
crizei, intensitatea şi caracterul manifestărilor, capacitatea de adaptare la
situaţia creată nu depind numai de evenimentul declanşator, ci şi de
particularităţile clientului (sistemul său de valori, normele socioculturale
specifice societăţii din care face parte etc.).

Etapele parcurse în situaţiile de criză sunt următoarele:


1. Şocul. Evenimentul declanşator determină prăbuşirea mecanismelor de
apărare şi provoacă o stare acută de şoc.
2. Negarea. Prima încercare de depăşire a stării de şoc o reprezintă negarea
evenimentului declanşator (“nu se poate ca mie să mi se întâmple aşa
ceva”).
3. Mania reprezintă descărcarea emoţională a tensiunilor acumulate (prin
povestirea repetată a ceea ce s-a întâmplat, prin ţipete, plâns etc.).
Intensitatea şi modul de exprimare a tensiunii interne depinde de
resursele interne ale clientului (echilibrul emoţional, încrederea în sine şi
în cei din jur, nivelul intelectual, sistem de valori etc.) şi de modul în care
interpretează evenimentul care a declanşat criza.
4. Negocierea se realizează prin analiza costurilor crizei şi a posibilelor
beneficii care ar putea rezulta (“în orice rău este şi un bine”). Şi
“negocierea” este influenţată de resursele clientului, cât şi de modul în
care defineşte evenimentul declanşator. Negocierea se poate sfârşi prin
resemnare, ceea ce înseamnă că schimbarea produsă nu a fost acceptată,
ci asumată.
5. Adaptarea reprezintă depăşirea situaţiei de criză. Schimbările necesare
sunt acceptate şi individul dezvoltă abilităţi noi, pe care le va putea folosi
în situaţiile de criză care vor urma. Abilităţile astfel dobândite se adaugă
la resursele interne la care va apela individul în viitor.
21

Consiliere

Consilierea în situaţiile de criză are ca principal obiectiv sprijinirea


clientului. Consilierul va urmări stabilirea rapidă a unei relaţii solide cu
clientul. Intervenţia trebuie să evite pericolul acţiunilor şi deciziilor
ireversibile, cât şi dezvoltarea unor atitudini şi comportamente neadecvate.
Consilierea se desfăşoară la două niveluri (Rapaport, după Popescu, 2002):
– nivelul emoţional la care clientul este ajutat să ventileze (să exteriorizeze)
emoţiile acut resimţite şi să dobândească o oarecare înţelegere
emoţională (nu cognitivă) a crizei. Se caută identificarea unor sisteme de
suport (rude, prieteni, medici, psihologi, asistente medicale etc.) pentru
client.
– nivelul acţional. Clientul este ajutat să înţeleagă eventualele legături
dintre criza actuală şi unele crize din trecut. Consilierul ajută clientul să
înţeleagă modul în care criza îi afectează situaţia. Sunt identificate
posibilităţile de adaptare ale clientului la noua situaţie şi se încearcă
dezvoltarea unor noi abilităţi de adaptare.

6 Modelul psihoeducational in consiliere

Acest model poate fi ilustrat foarte sugestiv de un vechi proverb chinezesc:


“Dacă dai unui om un peşte, îi asiguri o masă; dacă îl înveţi să pescuiască, el
va putea să îşi procure hrană pentru tot restul vieţii”.
Cu timpul s-au produs numeroase schimbări în modul de a vedea rolul
clientului şi de a concepe activitatea asistentului social. Astăzi clientul nu
mai este văzut ca un individ pasiv, care aşteaptă ca asistentul social să îl
ajute, ci este privit ca o persoană activă, care trebuie să fie ajutată să se ajute
singură. Se pune un mare accent pe profilaxie, adică pe prevenirea
problemelor sociale. În această nouă concepţie asistentul social trebuie să îşi
asume şi rolul de educator, pe lângă multe alte roluri. El, ca educator, în
urma evidenţierii unor probleme sau a unor nemulţumiri ale clientului, îl
ajută pe client să îşi însuşească diferite deprinderi care îl vor ajuta să facă
faţă cerinţelor vieţii. În modelul psihoeducaţional etapele acţiunii sunt
(Authier, după Holdevici, 1996):
problemele, nemulţumirile clientului stabilirea unor scopuri însuşirea
unor deprinderi de viaţă atingerea scopului.
22

Consiliere

În modelul psihoeducaţional consilierul ajută clientul să îşi însuşească


o serie de deprinderi cu ajutorul cărora poate să facă faţă problemelor vieţii.
Deprinderile pot fi definite ca acţiuni automatizate care au fost
elaborate conştient, s-au consolidat prin exerciţiu, şi se desfăşoară fără
control conştient permanent. În timpul vieţii se formează numeroase
deprinderi: deprinderea de a merge, a scrie, a citi, a utiliza diferite
instrumente, a merge cu bicicleta, a conduce maşina, a face cumpărături, a
saluta, a conversa cu o persoană cunoscută, a asculta activ, a gospodări
banii, a planifica activitatea, a găsi un loc de muncă, a soluţiona conflicte, a
se autoafirma etc.
Deprinderile se formează printr-un proces de învăţare mai mult sau
mai puţin îndelungat: la început celui care învaţă i se prezintă un model al
acţiunii (i se demonstrează cum trebuie să acţioneze pentru a obţine
rezultatul dorit). În continuare discipolul exersează acţiunea. În această etapă
acţiunea se desfăşoară greoi şi se fac multe greşeli. După o perioadă de
exersare acţiunea se desfăşoară tot mai uşor, se fac tot mai puţine greşeli,
rezultatele sunt tot mai bune. În acest fel acţiunea se automatizează, adică ea
se desfăşoară cu uşurinţă, fără să ne concentrăm atenţia asupra sa. După ce s-
a realizat automatizarea, ne concentrăm asupra aspectelor de ansamblu ale
acţiunii, şi nu asupra acestor componente.
În familiile obişnuite copiii îşi însuşesc o mare parte din deprinderile
de care au nevoie în timpul vieţii de la părinţi şi de la cadrele didactice. Unii
copii trăiesc în condiţii nefavorabile (centre de plasament; şcoli speciale; au
părinţi care îi maltratează sau au comportamente antisociale etc.) şi nu au
ocazia de a-şi însuşi deprinderile fundamentale de care au nevoie în viaţă.
Alţii, deşi au beneficiat de o educaţie corespunzătoare, în timpul vieţii
întâlnesc nişte situaţii pentru care nu au fost pregătiţi (şomaj, imigrare etc.).
Aceşti oameni ajung în situaţia de a avea nevoie de asistenţă socială pentru
că nu dispun de nişte competenţe pe care dacă şi le însuşesc vor reuşi “să
meargă mai departe”. În aceste cazuri rolul asistenţilor sociali este de a
deveni educatori şi de a-i ajuta pe aceşti oameni să îşi formeze deprinderile
deficitare.

Etapele învăţării unei deprinderi sunt:


1. Terapeutul prezintă motivele care stau la baza comportamentului
corect. El descrie comportamentul corect.
2. Terapeutul şi coterapeutul demonstrează comportamentul. Ei arată
în mod concret cum se procedează.
23

Consiliere

3. Cursanţii exersează deprinderea respectivă sub forma unor jocuri


de rol.
4. Se dau teme pentru acasă şi acestea constau în aplicarea deprinderii
de viaţă în diferite situaţii.
5. Autoevaluarea şi evaluarea de către membrii grupului a deprinderii
nou formate.

7. Caracteristici ale consilierii eficiente şi ineficiente

Consilierul poate fi mai mult sau mai puţin eficient în munca sa. Vom
realiza o analiză comparativă a caracteristicilor consilierului eficient şi
ineficient, în funcţie de etapele principale ale activităţii de consiliere şi de
modalităţile de abordare a problemelor (după Holdevici, 1996, p. 206 –
217) (tabelul nr. 1).
Consilier eficient Consilier ineficient
Etapele 1 Definirea Elaborează definiţii Acceptă definiţia dată de client.
consilierii problemei alternative.
Defineşte problema ţinând Consideră că problema este doar
seama atât de factorii de individuală.
personalitate, cât şi de cei
conjuncturali.
Ţine seama de prejudecăţile Nu ţine seama de conjunctura
sociale. socio-economică.
Selectează o definiţie de lucru. Este incapabil să definească
problema.
2 Focalizarea Alege o definiţie a problemei Este incapabil să aleagă o definire a
activităţii de şi începe să lucreze asupra problemei şi trece fără nicio
consiliere acesteia împreună cu clientul. direcţionare de la un subiect la altul.
3 Elaborarea Elaborează multiple soluţii Elaborează o singură soluţie sau
unor soluţii dintre care clientul are nicio soluţie.
alternative posibilitatea să aleagă.
4 Procesul Direcţionează clientul să Discută mult cu clientul, fără a se
decizional adopte soluţii creative. centra pe adoptarea unei decizii.
5 Rezolvarea Elaborează problema înainte Se repede la soluţii imediate, fără a
problemei de a furniza soluţia. analiza cum trebuie problema.
Elaborează un plan concret de Îl lasă pe client să se descurce
acţiuni. singur în ceea ce priveşte
implementarea soluţiei.
Modalitatea de lucru Îi răspunde în mod flexibil Posedă un model standard de a
clientului. răspunde clienţilor.
Modifică sistemul teoretic pe Se bazează pe o concepţie teoretică
care se bazează în funcţie de unică.
situaţie.
Utilizează un set adecvat de Utilizează un set standardizat de
tehnici de lucru. tehnici.
24

Consiliere

Generează noi perspective Ia în considerare doar ceea ce spune


asupra problemei. clientul cu privire la problema sa.

Tabelul nr. 1. Caracteristici ale consilierului eficient / ineficient (după Holdevici, 1996, p. 216).

Principalele etape ale activităţii de consiliere sunt (ne referim în


special la Consilierea bazată pe teoria deciziei, elaborată de Ivey şi Simek-
Downing):
1. Definirea clară a problemei clientului. Clientul care se prezintă la
consilier vorbeşte despre diferite experienţe de viaţă, înşiră mai multe
probleme, dar în general acestea sunt prezentate într-un mod neorganizat,
nesistematic. Pe baza informaţiilor furnizate de client, consilierul trebuie
să găsească problemele centrale care îngreunează adaptarea socială a
clientului şi cauzele acestor probleme. Consilierul, împreună cu clientul,
elaborează câteva definiţii alternative ale problemei. Atunci când caută
cauzele, consilierul ia în considerare atât factorii care ţin de individ (tipul
de personalitate, nivelul intelectual, particularităţi afectiv-motivaţionale
etc.), cât şi factorii care ţin de mediul social în care trăieşte clientul,
prejudecăţile sociale. Dintre definiţiile elaborate, consilierul şi clientul
selectează o definiţie de lucru. Consilierii eficienţi definesc foarte repede
problema.
Unii consilieri ineficienţi acceptă definiţia dată de client, nu caută
definiţii alternative. Ei au tendinţa de a explica problema clientului fie
numai prin una – două din însuşirile sale de personalitate, fie prin factorii
de mediu, şi nu reuşesc să vadă problema în toată complexitatea sa. Alţii
discută mult cu clientul, trec de la o temă la alta, dar nu reuşesc să
definească în termeni precişi ce problemă are clientul.
2. Stabilirea obiectivelor. După definirea problemei consilierul formulează
obiectivele activităţii de consiliere şi focalizează activitatea sa şi a
clientului asupra acestor obiective. Un consilier ineficient lucrează fără o
asemenea focalizare, el trece fără nicio direcţionare de la o activitate la
alta.
3. Elaborarea unor alternative posibile de soluţii. Consilierul ajută clientul
să îşi conştientizeze sistemul de valori, adică să ştie precis ce doreşte, ce
are mai multă importanţă pentru el, în ce ordine doreşte să îşi atingă
obiectivele. Pe baza tuturor informaţiilor disponibile consilierul caută
împreună cu clientul nişte soluţii. Consilierul eficient reuşeşte să
stimuleze creativitatea clientului astfel ca acesta să găsească un număr cât
mai mare de soluţii, şi acestea să fie cât mai variate. Pentru fiecare soluţie
sunt examinate avantajele şi dezavantajele pe care le prezintă.
25

Consiliere

Unii consilieri ineficienţi nu găsesc nicio soluţie, sau se mulţumesc cu o


singură soluţie.
4. Alegerea soluţiei optime şi implementarea ei în practică. După ce clientul
şi consilierul au definit problema, au fixat obiectivele, au identificat mai
multe soluţii şi le-au analizat, se trece la alegerea soluţiei care pare a fi
cea mai bună. În continuare se formulează planul de acţiune. Consilierul
şi clientul descompun acest plan în paşi concreţi. Clientul va exersa
acţiunile considerate a fi eficiente în cursul şedinţelor terapeutice
(eventual sub forma unor jocuri de rol) şi apoi le va aplica în diferite
situaţii de viaţă, prin intermediul “temelor pentru acasă”. În funcţie de
rezultatele obţinute se evaluează eficienţa activităţilor realizate. Dacă
soluţia este eficientă, se poate încheia consilierea. Dacă rezultatul nu este
bun, se poate relua întregul proces.
Consilierul ineficient acceptă soluţiile propuse de client fără a analiza
corespunzător problema sau lasă clientul să se descurce singur atunci
când aplică soluţia.

În ceea ce priveşte modalitatea de lucru, consilierul eficient dă


dovadă de creativitate în munca sa cu clientul şi, în acelaşi timp, ştie şi să
stimuleze creativitatea clientului. Are cunoştinţe teoretice solide şi aplică
aceste cunoştinţe în funcţie de caracteristicile situaţiei. Consilierul
ineficient este rigid, se bazează pe o singură concepţie teoretică, aplică
aceleaşi tehnici, indiferent de problemele clienţilor.
Unii consilieri ineficienţi pot nega problemele reale ale clienţilor şi
pot refuza să se ocupe în mod serios de aceste probleme (“de ce vă
plângeţi, şi alţii au probleme de acest fel”). Alţii văd o singură modalitate
în care pot fi abordate problemele (o singură concepţie teoretică, un
singur mod de a defini problema şi de a o soluţiona). Ei aplică aceste
modalităţi, chiar dacă rezultatele nu sunt bune. Sunt consilieri care
schimbă repede şi fără motiv concepţiile pe care le aplică, definiţiile
privind problema, obiectivele, planurile de acţiune. O altă categorie de
consilieri este conştientă de complexitatea problemelor şi se
caracterizează prin anxietate, prin teama de a nu omite ceva important.
Aceşti consilieri sunt nesiguri în acţiunile întreprinse.
Consilierul eficient este deschis la noi alternative şi posibilităţi care
pot să apară în cursul şedinţelor de consiliere, dar fără să piardă din
vedere direcţia principală de acţiune.
26

Consiliere

Bibliografie

1. Berne, E., (2002), Jocuri pentru adulţi, Editura Amaltea, Bucureşti.


2. Caïn A., (2003), Psihodrama-Balint. Metodă, teorie şi aplicaţii, Editura
Trei, Bucureşti.
3. Dafinoiu, I., (2000), Elemente de psihoterapie integrativă, Editura
Polirom, Iaşi
4. Dafinoiu, I., Vargha, J., L., (2005), Psihoterapii scurte. Strategii, metode,
tehnici, Editura Polirom, Iaşi.
5. De Visscher, P., (1996), Dinamica grupurilor restrânse, în Neculau, A.,
Psihologie socială. Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iaşi.
6. Hayes, Orrell, (1997), Introducere în psihologie, Editura ALL
Educational, Bucureşti.
7. Holdevici, I., (1996), Elemente de psihoterapie, Editura All, Bucureşti.
8. Ionescu, G., (1973), Introducere în psihologia medicală, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti.
9. Popescu, M., (2002), Consiliere, în Pop, L., (coord.), Dicţionar de politici
sociale, Editura Expert, Bucureşti, pp. 187 - 193.
10. Rotaru, A., (2002), Consiliere şi orientare, Editura Arves, Craiova.
11. Şchiopu, U., (coord), (1997), Dicţionar enciclopedic de psihologie,
Editura Babel, Bucureşti.
12. Vianu, I., (1975), Introducere în psihoterapie, Editura Dacia, Cluj-
Napoca.