Tema I.

PIAŢA DE CAPITAL – COMPONENTĂ A PIEŢEI FINANCIARE

1.1. Conceptul şi structura pieţei financiare
1.2. Funcţiile şi structura pieţei de capital
1.3. Cererea şi oferta pe piaţa de capital

1.1. Conceptul şi structura pieţei financiare

Conceptul pieţei financiare este dezbătut pe larg în diferite surse, în cadrul cărora aceasta este
definită ca:
 fiind ”locul” de întâlnire a deţinătorilor de capitaluri (pentru diverse perioade de timp), cu cei care au
nevoie de respectivele capitaluri pentru derularea diverselor activităţi, fie în interes comercial, fie în
interes privat sau în interes public;
 locul de întâlnire a ofertei de capitaluri cu cererea de capitaluri etc
În lieratura de specialitate, se recurge la diferite criterii pentru a descrie structura pieţei financiare.
Astfel, conform clasificării anglo-saxone, în funcţie de termenul pentru care mobilizează capitalurile,
piaţa financiară este structurată în:
 piaţă monetară;
 piaţă de capital.
Piaţa monetară, generic, poate fi definită ca „locul” de întâlnire a ofertei de capitaluri disponibile,
pe termen scurt şi foarte scurt, de la maximum 360 de zile la 24 de ore sau mai puţin, cu cererea pentru
astfel de capitaluri.
Piaţa monetară este specializată în tranzacţii cu titluri pe termen scurt de până la un an, cum ar fi:
cecurile, biletele de ordin, certificatele de depozit, cambiile etc.
Principalii intermediari şi, totodată, utilizatori şi ofertanţi de resurse, care acţionează pe piaţa
monetară, sunt băncile comerciale.
Piaţa de capital este:
 componentă a pieţei financiare, care asigură întâlnirea ofertei de capitaluri cu cererea de
capitaluri pe termen mediu şi lung;
 specializată în domeniul tranzacţiilor cu active financiare, pe termen mediu şi lung, de la 1 an
la10 ani;
 “non-stop” pentru aproape orice agent economic aflat în căutare de capital sau pentru orice
investitor - în căutare de alternative de plasare a capitalurilor disponibile.
Mobilizarea capitalurilor pe această piaţă se face folosind titluri de valoare (valori mobiliare)
specifice: acţiuni, obligaţiuni, titluri de rentă, obligaţiuni de stat pe termen mediu şi lung.
Ambele componente ale pieţei financiare efectuează transferul capitalurilor disponibile în cadrul
economiei de la investitori la utilizatori, precum se prezintă în schema de mai jos:

Piaţa financiară

Piaţa monetară Piaţa de capital

Piaţa primară
Oferta de Cererea de
capital capital
Piaţa secundară

Figura 1.1. Structura

pieţei financiare
Sursa: [10; pag.21]

1
 Conform concepţiei continental-europene, piaţa de capital cuprinde piaţa monetară, piaţa ipotecară
şi piaţa financiară.
Piaţa monetară este piaţa capitalurilor pe termen scurt, fiind formată din piaţa interbancară şi piaţa
titlurilor de creanţă negociabile. Principalii actori ai acestei pieţe sunt băncile comerciale, trezoreria
statului etc., iar instrumentele financiare reprezentative sunt certificatele de depozit, biletele de trezorerie,
bonurile de tezaur etc.
Piaţa ipotecară este specifică finanţării construcţiilor de locuinţe, pe care acţionează organisme ce
acordă împrumuturi sub formă de credit imobiliar, case de refinanţare a fondurilor băncilor creditoare şi
băncilor ipotecare.
Piaţa financiară este piaţa capitalurilor pe termen lung, pe care se emit şi se tranzacţionează valori
mobiliare ce servesc drept suport al schimbului de capitaluri. Pe piaţa financiară se cumpără şi se vând
active financiare, fără a fi schimbată natura lor.

1.2. Funcţiile şi structura pieţei de capital

După criteriul importanţei, în sistemul pieţei unei economii, funcţiile pieţei de capital sunt grupate
în:
 funcţii principale, care constau în:
 atragerea economiilor populaţiei – generată de nevoile de fonduri ale agenţilor economici,
ale instituţiilor financiar-bancare, ale statului şi chiar ale persoanelor fizice. Una din
posibilităţile satisfacerii acestor nevoi constă în emisiunea de titluri financiare. Decizia
populaţiei de a investi excesul de venituri pe piaţa de capital constituie rezultatul comparării
rentabilităţii acestei investiţii cu alte investiţii financiare, cum ar fi: depunerile la termen în
conturi bancare, cumpărarea de valută, cumpărarea imobilului etc. Piaţa de capital, prin
instituţiile specializate, oferă posibilitatea comparării, publicând rezultatele financiare ale
emitenţilor de titluri financiare şi evoluţia preţurilor acestuia.
 participarea persoanelor juridice şi fizice la capitalul social al societăţilor pe acţiuni, prin
investirea capitalelor disponibile în acţiuni, ca urmare, influenţând rezultatele financiare ale
societăţilor pe acţiuni prin participarea la luarea de decizii în cadrul Adunării Generale a
Acţionarilor şi Consiliului de Administrare.
 facilitarea întâlnirii cererii şi ofertei de capital, care este o funcţie specifică noţiunii de piaţă.
Pe piaţa primară, se întâlnesc nevoia de fonduri (pentru formarea, majorarea capitalului
social, contractarea de împrumuturi ale societăţilor economice, financiare, bancare, statului)
şi fondurile disponibile. Nevoia reprezintă cererea de capital, iar disponibilul bănesc - oferta
de capital pe piaţa primară de capital. Piaţa secundară de capital, cu cele două componente,
bursa de valori şi piaţa dealerilor, facilitează întâlnirea ofertei de titluri financiare aflate în
circulaţie, parvenite din partea deţinătorilor de titluri (investitorilor) care doresc să-şi
lichideze investiţia şi cererea de titluri financiare survenite din partea deţinătorilor de
capitaluri disponibile, care doresc să devină investitori sau să câştige din evoluţia preţurilor.
Prin intermediul tranzacţionării, ambele componente ale pieţei de capital echilibrează cererea
şi oferta de capital.
 reorientarea şi restructurarea sectoarelor economiei naţionale, care constituie o funcţie care,
practic, se realizează prin următoarele operaţiuni specifice pieţei de capital:
 informarea publicului investitor, aferent rezultatelor financiare ale emitenţilor şi ale
preţurilor la titlurile financiare, permite investitorilor să renunţe la titlurile financiare ale
emitenţilor neprofitabili şi să investească în cele ale emitenţilor profitabili, astfel
alimentându-i cu fonduri;
 subevaluarea întreprinderilor noi ale căror titluri sunt cumpărate în defavoarea altora,
furnizându-le fonduri şi aducându-le la valoarea reală prin creşterea preţurilor titlurilor;
 facilitarea cumpărării unei societăţi comerciale de către altă societate comercială, care
păstrează obiectul de activitate sau îl modifică.
 barometrul economiilor naţionale şi economiei mondiale, care este consecinţa analizei
evoluţiei preţurilor titlurilor financiare. Preţul, rezultat al cotării, reflectă situaţia economico-
financiară a emitentului. Indicele pieţei de capital (indicele bursier) în evoluţie oferă
informaţie privind emitenţii de titluri financiare pentru o economie naţională sau mondială.

 funcţii auxiliare, care rezidă în:

2
  facilitarea investiţiilor – transformarea fondurilor deţinute de persoanele fizice şi juridice în
titluri financiare emise de societăţi productive, care pot realiza programul investiţional;
 reducerea riscului investiţiilor financiare – această funcţie se concretizează prin
reglementarea şi efectuarea tranzacţiilor cu titluri derivate. Aceste tranzacţii permit
modificarea poziţiei, astfel, încât cumpărarea sau vânzarea unei valori mobiliare primare, care
poate provocă o pierdere investitorului, să fie dublată de cumpărarea sau vânzarea unei
derivate pe acelaşi titlu financiar;
 obţinerea de câştiguri la capitalul investit din evoluţia preţurilor titlurilor financiare, care
este o funcţie ce se manifestă pe diferite perioade de timp şi are ca scop obţinerea de câştiguri
cât mai mari, de obicei, fiind consecinţa tranzacţiilor speculative.
Multitudinea tipurilor de titluri financiare tranzacţionate pe piaţa de capital, organizarea diferită a
acestor pieţe şi diversitatea mecanismelor de emitere şi comercializare a produselor specifice au dus la
structurarea pieţei după mai multe criterii.
 După obiectul tranzacţiei (după natura titlului tranzacţionat):
 Piaţa acţiunilor este piaţa pe care se tranzacţionează acţiunile comune şi preferenţiale ale
societăţilor pe acţiuni.
 Piaţa obligaţiunilor – denumită şi piaţa titlurilor de datorii, este locul de tranzacţionare a
instrumentelor de datorie de orice tip (obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.).
 Piaţa contractelor la termen ferm (Futures) – pe această piaţă, titlurile se tranzacţionează
pentru livrarea şi plata viitoare. Instrumentul utilizat este „contractul la termen”.
 Piaţa opţiunilor (Options) – piaţa în care se tranzacţionează valori mobiliare pentru
livrarea viitoare condiţionată. Instrumentul negociat este „contractul pe opţiuni”.
 După modul de formare a preţurilor titlurilor financiare:
 Piaţa de licitaţie – tranzacţionarea este condusă de o parte terţă, în funcţie de
suprapunerea preţurilor la ordinele primite de a cumpăra sau vinde o anumită valoare
mobiliară.
 Piaţa de negocieri – piaţa în care cumpărătorii şi vânzătorii negociază între ei preţul şi
volumul valorilor mobiliare, direct sau prin intermediul unui broker/dealer.
 După momentul finalizării tranzacţiilor:
 Piaţa la vedere (numită, uneori, piaţă în numerar sau piaţa cu plata cash) – valorile
mobiliare sunt tranzacţionate pentru livrare şi plată imediată. Termenul „imediat” denotă
fiecare piaţă în parte şi variază de la o zi la o săptămână.
 Piaţa la termen – finalizarea tranzacţiei, adică livrarea titlurilor şi efectuarea plăţii se
realizează la o dată viitoare, fixată iniţial.
 După modul de organizare a pieţei:
 Piaţa organizată – piaţă cu reguli de tranzacţionare fixate. Funcţionează într-un sediu cu
o localizare fizică centrală, unde tranzacţionarea se realizează, în general, prin licitaţie.
 Piaţa “la ghişeu” (Over-the-Counter) – este o piaţă localizată la birourile brokerilor,
dealerilor şi emitenţilor de valori mobiliare. Deoarece tranzacţiile au loc în mai multe
locuri, este o piaţă prin telefon, fax, telex sau computer.
 După forma de proprietate asupra pieţei şi accesul operatorilor:
 Pieţe private – majoritatea pieţelor.
 Pieţe de stat – aceste pieţe sunt considerate instituţii publice, cu acces liber al
operatorilor.
Practic, pieţele de capital sunt formate din două segmente distincte şi interdependente:
 segmentul primar sau piaţa primară;
 segmentul secundar sau piaţa secundară.
Piaţa primară serveşte la o primă plasare a valorilor mobiliare, ea completând emisiunea de
valori mobiliare în scopul atragerii de capitaluri financiare disponibile pe termen mediu şi lung.
Piaţa primară de capital este aceea care permite emisiunea de valori mobiliare şi participanţii
sunt emitenţi în calitate de vânzător şi investitorii - în calitate de cumpărători.

3
 Piaţa secundară permite tranzacţionarea valorilor mobiliare emise pe piaţa primară şi
garantează deţinătorilor negociabilitatea şi eventuala valorificare a valorilor mobiliare înainte ca
acestea să genereze dobânzi şi devidende. Piaţa secundară reprezintă segmentul cel mai mobil şi, în
acelaşi timp, cel mai reprezentativ pentru manifestarea cererii şi ofertei de capital financiar.
Odată ajunse la investitori, titlurile financiare sunt negociate şi redistribuite în cadrul pieţei
secundare.
Distribuţia secundară are loc prin intermediul:
 Bursei de valori (eng. Stock exchange);
 Pieţei interdealer numite şi pieţe de negocieri (OTC – over the counter – la ghişeu).
Bursa de valori, denumită de schimb, este o instituţie care nu posedă certificate de valoare, care nu
execută nici o tranzacţie în folosul propriu, şi nici nu stabileşte preţul tranzacţiei. Ea este doar locul unde
se întâlnesc cererea şi oferta, din incidenţa cărora rezultă preţurile de tranzacţie.
Bursele de valori sunt numite, deseori, piaţa secundară de rangul întâi. La bursă, pot fi cotate
numai cele mai bune companii. Bursele se deosbesc de celelalte tipuri de piaţă secundară prin faptul că
dispun de localizare fizică - o clădire distinctă, pe care o ocupă şi-n cadrul căreia există spaţii special
amenajate pentru încheierea tranzacţiilor (numite şi ringuri).
Piaţă secundară de rangul II delimitează piaţa OTC (Over the Counter), piaţa „la ghişeu” sau
piaţa interdealeri. Acest tip de piaţă a început să se organizeze, în anii ’70, în SUA şi, în anii ’80, în
Europa. În decursul timpului această piaţă s-a dezvoltat rapid datorită modului ei, mai simplu, de
organizare, datorită flexibilităţii mai mari în ceea ce priveşte tratarea companiilor admise la cotă şi a
investitorilor.
Tabelul 1.1
Caracteristicile comparative ale burselor şi OTC
Burse Pieţe OTC
Localizarea tranzacţiei, adică spaţiul unde se
Lipsa unei localizări
desfăşoară tranzacţii cu titluri financiare
Accesul direct la piaţă este limitat la membrii Accesul este mai larg atât pentru
bursei şi titlurile acceptate la bursă clienţi, cât şi pentru titluri
Tranzacţiile se realizează prin
Negocierea şi executarea contractelor se
negocieri directe între vâînzători şi
realizează de un personal specializat
cumpărători
Realizarea tranzacţiilor este supusă unor
Reglementarea tranzacţiilor este mai
reguli ferme instituite prin legi şi
puţin fermă
regulamentul Bursei
Datorită concentrării ordinelor şi a Deoarece preţurile sunt stabilite prin
mecanismului tranzacţional se formează un negocieri izolate, acestea pot varia
curs unic pentru toate titlurile negociate de la o firmă ( dealer) la alta.
Sursa: [27; p.17]
1.3. Cererea şi oferta pe piaţa de capital
Alături de sursele proprii de finanţare, companiile sau autorităţile publice folosesc, deseori, surse
atrase de finanţare (sau surse externe), pentru dezvoltarea afacerilor sau proiectelor. La nivelul entităţilor
emitente, cererea de capital este motivată, în linii mari, de două categorii de factori determinanţi, care o
împart în:
 cerere structurală, derivată din nevoia de finanţare a unor investiţii de anvergură, de
susţinerea dezvoltării companiei sau de crearea de noi societăţi, de pătrunderea pe noi pieţe
sau în domenii conexe ori noi tipuri de activitate, care presupun atragerea de fonduri fie
rambursabile, cu precădere, pe termen mediu şi lung, fie rambursabile sub forma participării
la câîştigurile viitoare;
 cerere conjuncturală, depinzând de factori legaţi de limitări la plafonul de credite pe piaţa
monetară, deficite bugetare şi ale balanţelor de plăţi etc., datorată, în general, unor necesităţi
tranzitorii care implică atragerea de resurse financiare suplimentare pe termen scurt şi mediu.
Purtătorii cererii formează împreună categoria „emitenţii”, care implică o tipologie destul de
diversificată: Instituţiile internaţionale sau organizaţii multinaţionale; Guvernele şi autorităţile
administrative centrale sau locale; Societăţile comerciale; Instituţiile de creditare.
Oferta de capital provine din economiile celor cu venituri mai mari, după ce aceştia îşi satisfac
4
nevoile de consum.
Ofertanţii de capital sunt investitorii.
Investitorii se împart în două categorii mari:
 Investitorii individuali, care sunt persoane fizice sau juridice ce fac tranzacţii de dimensiuni modeste
pe piaţa titlurilor financiare.
Aceştia pot fi:
 Investitori pasivi pe termen lung, care cumpără şi păstrează titlurile de valoare, cu scopul de
a-şi asigura câştigul de capital pe termen lung;
 Investitori activi, care urmăresc să capitalizeze zilnic sau să obţină profit din tranzacţii cu
acţiuni pe termen scurt.
 Investitorii instituţionali, care sunt companiile sau instituţiile ce efectuează tranzacţii de importanţă
majoră pe piaţa de titluri de valoare. Aceştia pot fi: bănci, companii de investiţii, companii de
asigurare. O astfel de categorie de investitori exercită o influenţă importantă asupra volumului
tranzacţiilor şi asupra preţurilor pe piaţa bursieră.
Întâlnirea dintre cererea şi oferta de capital conduce la formarea unui curs sau unei cotaţii, care
este una din formele esenţiale de distribuire atât a profiturilor obţinute, cât şi de distribuire a riscului
aferent investiţiilor pe piaţa bursieră. Ceea ce este specific pieţei bursiere, constă în faptul că cererea şi
oferta de capital se întâlnesc în cadrul acestei pieţe în mod mijlocit - prin intermediul participanţilor
profesionişti.