ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI

INSTITUTUL INTEGRARE EUROPEANĂ

ŞI ŞTIINŢE POLITICE

Cu titlu de manuscris
C.Z.U: 32(478)(043.3)

VARZARI VITALIE

SECURITATEA NAŢIONALĂ A REPUBLICII MOLDOVA

ÎN CONTEXTUL OPŢIUNII DE INTEGRARE EUROPEANĂ

SPECIALITATEA 23.00.01 – TEORIA, METODOLOGIA ŞI ISTORIA

POLITOLOGIEI; INSTITUŢII ŞI PROCESE POLITICE

Teză de doctor în politologie

Conducător ştiinţific: JUC Victor, doctor în filosofie,

conferenţiar universitar

Autorul:

CHIŞINĂU, 2012
© Varzari Vitalie, 2012

2
 CUPRINS

ADNOTARE (română, rusă, engleză) ................................................................................................. 4

LISTA ABREVIERILOR .................................................................................................................. 7

INTRODUCERE ................................................................................................................................ 9

1. ABORDĂRI CONCEPTUAL-TEORETICE DE INVESTIGAŢIE ALE SECURITĂŢII

NAŢIONALE A REPUBLICII MOLDOVA ................................................................................. 17

1.1 Fundamentarea şi diversificarea conceptului de securitate: repere istoriografice ........................ 17

1.2 Metodologia de cercetare a securităţii naţionale a Republicii Moldova. ..................................... 29

1.3 Concluzii la compartimentul 1 ..................................................................................................... 46

2. DIMENSIUNI ALE SISTEMULUI EUROPEAN DE SECURITATE: ASPECTE

ALE VECINĂTĂŢII ESTICE ........................................................................................................ 49

2.1 Politici ale Uniunii Europene în domeniul asigurării securităţii comunitare ............................... 49

2.2 Oportunităţi europene de securitate pentru Republica Moldova în contextul PEV şi PE ............ 75

2.3 Concluzii la compartimentul 2 ..................................................................................................... 96

3. OPŢIUNI DE CONSOLIDARE A SISTEMULUI NAŢIONAL DE SECURITATE

AL REPUBLICII MOLDOVA........................................................................................................ 98

3.1 Edificarea sistemului naţional de securitate al Republicii Moldova ............................................ 98

3.2 Eforturi de soluţionare a conflictului din raioanele de est ale Republicii Moldova: contribuţia
europeană .......................................................................................................................................... 122

3.3 Concluzii la compartimentul 3 ................................................................................................... 141

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI ...................................................................... 143

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................ 149

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII ........................................................ 164

CV-ul AUTORULUI ...................................................................................................................... 165

3
 ADNOTARE

VARZARI Vitalie. Securitatea naţională a Republicii Moldova în contextul opţiunii de

integrare europeană, teză de doctor în politologie.
Structura tezei cuprinde: introducere, trei compartimente divizate în subcompartimente,
concluzii generale şi recomandări, bibliografie din 252 titluri, 148 pagini text de bază. Rezultatele
ştiinţifice obţinute au fost publicate în 23 lucrări științifice.
Cuvinte-cheie: securitate naţională, integrare europeană, politici de securitate, Politica
Europeană de Vecinătate, Parteneriatul Estic, conflictul transnistrean, ameninţare, vulnerabilitate,
reforma sectorului de securitate, neutralitate.
Domeniul de studiu: ştiinţe politice şi studii de securitate.
Scopul lucrării constă în cercetarea şi determinarea unor priorităţi de consolidare a
sectorului naţional de securitate al Republicii Moldova prin explorarea opţiunii de integrare
europeană. Valorificarea scopului propus presupune realizarea următoarelor obiective: punerea în
discuţie a aspectelor teoretico-metodologice de abordare a securităţii naţionale, identificarea
principalelor ameninţări şi vulnerabilităţi la adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova,
cercetarea cadrului normativ şi instituţional de asigurare a securităţii naţionale a Republicii Moldova,
examinarea aspectelor şi dimensiunilor sistemului european de securitate, investigarea impactului
extinderii europene şi euroatlantice asupra asigurării şi consolidării sistemului naţional de securitate a
Republicii Moldova, evaluarea iniţiativelor şi aportului european privind soluţionarea conflictului
transnistrean.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică constă în încercarea de a aborda securitatea naţională a
Republicii Moldova prin prisma principalelor ameninţări şi vulnerabilităţi care se perpetuează de
peste 20 de ani şi care ar putea să ducă statul şi societatea într-un adevărat colaps politic, economic şi
social.
Problema ştiinţifică importantă soluţionată în domeniul ştiinţei politice şi studiilor de
securitate constă în identificarea unor abordări şi priorităţi de activitate ale statului menite să
contribuie la asigurarea securităţii naţionale a Republicii Moldova în contextul opţiunii de integrare
europeană.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării rezidă în încercarea de a aborda
edificarea şi consolidarea sistemului securităţii naţionale a Republicii Moldova prin prisma
principalelor vulnerabilităţi interne şi ameninţări externe care provin din sectoarele esenţiale de
activitate ale statului: politic, militar, economic, social şi de mediu. Studiul de faţă pledează pentru o
abordare multisectorială a securităţii care presupune că toate domeniile de activitate ale statului sînt
importante pentru asigurarea plenară a securităţii naţionale. Sub aspect aplicativ, rezultatele obţinute
pot fi utilizate de către factorii de decizie în procesul de estimare a principalelor ameninţări, riscuri şi
vulnerabilităţi la adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova şi în elaborarea unor politici
eficiente de contracarare a lor. Ele pot servi în calitate de suport teoretic de către cadrele didactice
pentru cursurile universitare: „Teoria şi practica securităţii”, „Politici publice”, „Integrare europeană”
şi de către cercetătorii care se ocupă de aspectele securităţii, în general, şi ale securităţii naţionale, în
particular.
Implementarea rezultatelor ştiinţifice s-a realizat prin examinarea şi aprobarea lor în
cadrul şedinţelor Secţiei Ştiinţe Politice și Seminarului ştiințific de profil al IIEȘP al AȘM, au fost
expuse la peste 15 conferinţe naţionale şi internaţionale şi au fost publicate în 23 lucrări ştiinţifice.

4
 АННОТАЦИЯ

ВАРЗАРЬ Виталие. Национальная безопасность Республики Молдова в контексте

выбора европейской интеграции, диссертация на соискание ученой степени доктора
политологии.
Структура диссертации включает: введение, три раздела, разделенных на подразделы,
общие выводы и рекомендации, библиографию, состоящую из 252 источников, 148 страницу
основного текста. Полученные научные результаты были опубликованы в 23 научных работах.
Ключевые слова: национальная безопасность, европейская интеграция, политики
безопасности, Европейская Политика Соседства, Восточное Партнерство, приднестровский
конфликт, угроза, уязвимость, реформа сектора безопасности, нейтралитет.
Область исследования: политические науки и исследования в области безопасности.
Цель работы состоит в изучении и определение приоритетов укрепления национальной
безопасности Республики Молдова сквозь призму выбора европейской интеграции. Реализация
поставленной цели предполагает решение следующих задач: изучение существующих
теоретических и методологических подходов к анализу национальной безопасности, выявление
основных угроз и уязвимостей национальной безопасности Республики Молдова, исследование
правовой и институциональной базы обеспечения национальной безопасности Республики
Молдова, изучение особенностей европейской системы безопасности, исследование влияния
европейского и евро-атлантического расширения на обеспечение и укрепление системы
национальной безопасности Республики Молдова, определение значимости европейского вклада в
решение приднестровского конфликта.
Научная новизна и оригинальность заключается в попытке решить проблему
национальной безопасности Республики Молдова через призму главных угроз и уязвимости,
которые существуют более 20 лет и могут привести государство и общество в настоящий
политический, экономический и социальный коллапс.
Решенная научная проблема в области политических наук и исследования в области
безопасности состоит в идентификации ряда подходов и приоритетов государственной
деятельности, призванных обеспечивать национальную безопасность Республики Молдова в
контексте перспектив европейской интеграции.
Теоретическая и практическая значимость работы заключается в попытке решить
проблему создания и укрепления системы национальной безопасности Республики Молдова с
учетом основных внутренних уязвимостей и внешних угроз, исходящих от ключевых секторов
государственной деятельности: политической, военной, экономической, социальной и
экологической. Это исследование отстаивает многосекториальный подход в исследовании
безопасности, который предполагает, что все области государственной деятельности являются
важными для обеспечения национальной безопасности. В прикладном аспекте, полученные
результаты могут быть использованы властными структурами в принятии решений в процессе
оценки основных угроз, рисков и уязвимостей для национальной безопасности Республики
Молдова и в разработке эффективной политики по их противодействию. Они могли бы служить в
качестве теоретической помощи преподавателям при чтении университетских курсов: „Теория и
практика безопасности”, „Публичные политики”, „Европейская интеграция” и научным
работникам, занимающимся проблемами безопасности, в целом, и национальной безопасности, в
частности.
Внедрение научных результатов было реализовано посредством их обсуждения и
утверждения на заседаниях oтдела Политических наук и научного Профильного cеминара ИЕИПН
АНМ, изложения на более чем 15 национальных и международных конференциях и публикации
23 научных работ.

5
 ANNOTATION

VARZARI Vitalie. National security of the Republic of Moldova in the context of the
European integration option, PhD thesis in political sciences.
Dissertation structure: consists of introduction, three chapters divided into subsections,
general conclusions and recommendations, bibliography of 252 titles, and 148 pages of basic text.
Scientific results were published in 23 scientific works.
Keywords: national security, European integration, security policies, European
Neighborhood Policy, Eastern Partnership, the Transnistrian conflict, threat, vulnerability, security
sector reform, neutrality.
Field of study: political sciences and security studies.
The purpose of the research: consists in studying and identifying the priorities of
strengthening the national security sector of the Republic of Moldova by exploring the European
integration option. In order to reach the proposed aim following objectives were approached: it was
discussed the theoretical and methodological aspects of national security approach, it was identified
the main threats and vulnerabilities to national security of the Republic of Moldova, it was
researched the normative and institutional framework that ensures the national security of the
Republic of Moldova, it was examined the aspects and particularities of European security system, it
was investigated the impact of EU and NATO enlargement on ensuring and strengthening the
national security of the Republic of Moldova and it was assessed the European initiatives and
contribution to the Transnistrian conflict resolution.
The novelty and scientific originality consist in addressing the national security of the
Republic of Moldova through the main threats and vulnerabilities that lasts for over 20 years and
could lead the state and society into a real political, economic and social collapse.
The important scientific problem solved in the political sciences and security studies
consists in identifying some relevant approaches and priorities of the state activity aimed at
strengthening the national security of the Republic in Moldova in the context of European integration
option.
The theoretical significance and practical value: consists in addressing the process of
building and strengthening the national security system through the main Moldova's internal
vulnerabilities and external threats point of view, that come from the key sectors of state activity:
political, military, economic, social and environmental. This study advocates a multisectorial
approach to security, which means that all areas of state activity are important for ensuring the
national security. The applied aspect: the results of the present research can be capitalized by
decision makers in the estimation of the main threats, risks and vulnerabilities to national security of
the Republic of Moldova and in developing effective policies to counter them. They could serve as
theoretical supports for university lectors in preparing courses of: „Theory and practice of security”,
„Public policy”, „European integration” and for the researchers dealing with security issues, in
general, and with national security topics, in particular.
Implementation of scientific results: were undertaken through their examination and
approval at the Political Science Unit sittings, and at the Profile Scientific Seminar of the of
European Integration and Political Science Institute of the Academy of Sciences of Moldova, within
the participation in more than 15 national and international conferences, and within the publication of
23 scientific works.

6
 LISTA ABREVIERILOR

AN – Armata Naţională
APC – Acordul de Parteneriat şi Cooperare
ASEAN – Asociația Națiunilor din Sud-Estul Asiei
BEI – Banca Europeană de Investiţii
BERD – Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
BM – Banca Mondială
BOP – Barometrului de Opinie Publică
CET – Centrală Electrică cu Termoficare
CoE – Consiliul Europei
CPNA – Consiliul Parteneriatului Nord-Atlantic
CSCE – Comisia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
CSI – Comunitatea Statelor Independente
CSR – Complex Regional de Securitate
CUC – Comisia Unificată de Control
ENTSO-E – Rețeaua Europeană a Operatorilor de Sistem şi de Transport al Energiei Electrice
EUBAM – Misiunea Uniunii Europene de Asistenţă la Frontieră în Moldova şi Ucraina
EUROCORPS – Corpul European
EUROFOR – Forţa Rapidă Operaţională Europeană
EUROMARFOR – Forţa Maritimă Europeană
EUROPOL – Oficiul de Poliţie al Uniunii Europene
FMI – Fondul Monetar Internaţional
FRR – Forţe de Reacţie Rapidă
ICE – Iniţiativa Central Europeană
IESA – Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare
IPAP – Planul Individual de Acţiuni al Parteneriatului
ISAF – Forţa Internaţională de Asistenţă pentru Securitate
JAI – Justiţie şi Afaceri Interne
MAEIE – Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene
MERCOSUR – Piața Comună a Sudului
MIF – Managementul Integrat al Frontierei
NATO – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
OCEMN – Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră

7
OECD – Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite
OSCE – Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
OTSC – Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă
PAM – Planul de Acţiuni pentru Mediu
PARP – Procesul de Planificare şi Analiză
PAUERM – Planul de Individual de Acţiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova
PE – Parteneriatul Estic
PESA – Politica Europeană de Securitate şi Apărare
PESC – Politica Externă şi de Securitate Comună
PEV – Politica Europeană de Vecinătate
PIP – Programul Individual de Parteneriat
PpP – Programul Parteneriat pentru Pace
PCESE – Procesul de Cooperare pentru Europa de Sud-Est
PSESE – Procesul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est
RSS – Reforma Sectorului de Securitate
RSUE – Reprezentatul Special al Uniunii Europene
SEECP – Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est
SES – Strategia Europeană de Securitate
SFOR – Forţa de Stabilizare
TACIS – Asistenţă Tehnică pentru Țările Comunităţii Statelor Independente
TFCE – Tratatul privind Forţele Armate Convenţionale în Europa
UE – Uniunea Europeană
UEM – Uniunea Economică şi Monetară
UEO – Uniunea Europei Occidentale
URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
ZLSAC – Zonă de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzător

8
 INTRODUCERE
Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Consolidarea proceselor democratice,
ridicarea nivelului de trai, promovarea coeziunii sociale şi coordonarea intereselor fundamentale
ale statului şi societăţii nu pot fi realizate în afara unui cadru adecvat de securitate. Se consideră
pe bună dreptate că obiectivul esenţial al politicii de securitate şi al activităţii instituţiilor din
sectorul vizat nu constă în oferirea unui sentiment abstract de securitate, ci în crearea şi
menţinerea unor condiţii favorabile pentru dezvoltarea economică, socială, politică şi culturală a
ţării. Din acest motiv, asigurarea securităţii naţionale este scopul central urmărit de orice stat atît
în realizarea politicii interne, cît şi a celei externe.
Sfîrşitul secolului XX şi începutul secolului XXI sînt caracterizate, în cea mai mare parte,
prin transformări profunde ale mediului de securitate şi prin apariţia unor provocări şi riscuri noi
la adresa statelor şi societăţilor. Instabilitatea politică, conflictele regionale, separatismul,
tulburările sociale, terorismul, crimele transfrontaliere, proliferarea armelor convenţionale şi
neconvenţionale, dependenţa unilaterală de resursele energetice externe, mişcările migratorii
masive, cataclismele naturale reprezintă ameninţări contemporane la adresa securităţii naţionale
şi internaţionale. Constatăm că aşteptările decidenţilor politici şi ale cercetătorilor că sfîrşitul
Războiului Rece va aduce cu sine şi o perioadă istorică mai sigură nu s-au adeverit.
Noile provocări de ordin practic sînt dublate de noi supoziții teoretico-metodologice.
Implozia URSS a creat o criză profundă în domeniul studiilor de securitate şi a compromis
abordările clasice dominante, cu precădere de factură realistă, care percepeau securitatea prin
prisma conceptelor puterii şi a dominaţiei militare. Teoriile emergente care s-au dezvoltat după
anii ’90 au schimbat abordarea care înţelegea securitatea în termenii puterii militare şi au iniţiat
redefinirea fundamentală a conceptului prin extinderea ariei de includere spre domeniul
economic, societal şi de mediu. Acest demers ştiinţific şi noile condiţii create după implozia
„socialismului real” au determinat autorităţile statelor naționale şi ale structurilor internaţionale
precum ONU, OSCE, NATO şi UE să-şi redefinească politicile de securitate în conformitate cu
noile realităţi.
Reformarea sistemului naţional de securitate a devenit pentru multe state o prioritate
naţională care rezultă din necesitatea de adaptare la dinamica transformărilor politice,
economice, sociale interne, precum şi la replierile geopolitice regionale provenite din încheierea
Războiului Rece. Republica Moldova a început prin crearea sistemului naţional de securitate,
care s-a materializat prin formarea cadrului normativ şi a structurilor abilitate. În 1994 a fost
adoptată Constituţia Republicii Moldova și alte acte politico-juridice de rigoare, în 1995 – prima
Concepție a Securității Naționale a Republicii Moldova, urmată de Concepţia Securităţii
Naţionale a Republicii Moldova din 22 mai 2008, astăzi în vigoare, şi culminînd cu adoptarea la

9
15 iulie 2011 a Strategiei Securităţii Naţionale a Republicii Moldova. Notăm că democratizarea
lentă şi tergiversarea reformelor sistemului politic, pe lîngă multiplele prejudicii pe care le-a
cauzat, a condus şi la monopolizarea de către autorităţile centrale a discuţiilor şi deciziilor
privind sectorul naţional de securitate. Reprezentînd o moştenire nefericită a sistemului sovietic,
această stare de fapt minimalizează oportunităţile de definire a politicilor şi de identificare a
resurselor pentru diminuarea amenințărilor şi vulnerabilităţilor la adresa statului, societăţii şi
individului. Totodată, lipsa unui cadru teoretico-metodologic solid în abordarea securităţii
naţionale a Republicii Moldova, ca rezultat al absenţei unei şcoli autohtone a studiilor strategice
de securitate consolidate, a creat un vid de competențe în problematică. În planul deciziilor
politice, lipsa unor abilităţi fundamentale în domeniului securităţii a creat o viziune distorsionată
asupra principalelor pericole la adresa securităţii naţionale şi, în consecinţă, la adoptarea unor
acţiuni ineficiente de diminuare a insecurităţii.
Importanţa investigațiilor noastre constă în aprofundarea cercetărilor şi cunoştinţelor în
domeniul strategic al securităţii naţionale, în definirea explicită a cadrului de acţiune a securităţii
naţionale. Determinarea unei ierarhii a ameninţărilor şi vulnerabilităţilor care trebuie abordate
întîi de toate şi identificarea strategiei generale de diminuare a lor este vitală. Într-un stat mic,
care nu dispune de resurse naturale semnificative, cu o economie preponderent agrară a cărei
productivitate depinde de condiţii climaterice, alocarea resurselor administrative, umane şi
financiare pentru asigurarea securităţii naţionale trebuie să fie corelată cu diminuarea
ameninţărilor şi vulnerabilităţilor reale şi eventuale care afectează securitatea statului şi a
societăţii. Sub acest aspect, de exemplu, identificarea „inamicilor” externi sau interni, divizarea
societăţii pe criterii de limbă, etnie, religie sau apartenenţă politică, asumarea unor obligaţii care
nu pot fi îndeplinite, adoptarea unei politici externe şi interne de conjunctură, în numele
interesului de grup, au condus la repercusiuni nefaste asupra societăţii.
Actualitatea temei investigate rezultă și din necesitatea de a cerceta noile transformări
regionale şi naţionale cu impact asupra sectorului de securitate naţională a Republicii Moldova şi
a prezenta noile oportunităţi şi soluţii pentru diminuarea insecurităţii în sectoarele-cheie precum
sînt cel politic, economic, militar, societal şi de mediu. Extinderea NATO şi UE din anii 2004 şi
2007 spre Estul continentului european, reînnoirea elitei politice a Republicii Moldova în 2009 şi
adoptarea unor documente strategice fundamentale în 2008 şi 2011 creează premise pozitive
pentru dezvoltarea unor politici mai coerente în domeniul securităţii naţionale din Republica
Moldova. Reorientarea vectorului politicii externe spre Uniunea Europeană (UE) şi asumarea
fermă a unor angajamente privind implementarea reformelor democratice creează un cadru
propice pentru o abordare comprehensivă a securităţii şi depăşirea accepţiunii ei tradiţional
realiste. Lansarea Politicii Europene de Vecinătate (PEV), iniţierea Parteneriatului Estic (PE),

10
semnarea Planului Individual de Acţiuni al Parteneriatului (IPAP), implicarea mai activă a UE în
reglementarea conflictului transnistrean prin formatul de negocieri 5+2, aderarea la spaţiul unic
aerian, începerea negocierilor privind liberalizarea regimului de vize şi examinarea perspectivei
de semnare a unui acord de liber schimb şi de asociere la UE sînt noile dominante care pot
influenţa într-o manieră pozitivă consolidarea securităţii naţionale a Republicii Moldova în cazul
valorificării plenare a acesteia şi implementării cu bună credinţă a angajamentelor asumate.
Actualitatea cercetărilor trebuie abordată şi din perspectiva examinării noilor oportunităţi
apărute ca rezultat al evoluţiilor tabloului geopolitic regional şi prin valorificarea noului cadru de
colaborare cu structurile europene. Cooperarea cu UE în implementarea reformelor în domeniile
economic, social, politic şi de mediu ale sectorului de securitate trebuie să devină o prioritate
naţională pentru autorităţile Republicii Moldova. Realizarea reformei sectorului de apărare prin
cooperarea cu NATO şi implementarea IPAP, ca o continuare firească a consolidării securităţii
naţionale în celelalte sectoare-cheie, este, de asemenea, un imperativ al timpului. În consecinţă,
pentru un stat mic, cu resurse limitate, cum este Republica Moldova, cooperarea cu structurile
europene şi euroatlantice este importantă, iar definirea şi implementarea unei strategii clare de
consolidare a securităţii poate fi influenţată pozitiv de noul cadru de colaborare.
Importanţa acestei cercetări rezultă din necesitatea identificării căilor de aprofundare a
cooperării cu structurile menţionate şi preluarea celor mai buni practici de ameliorare a stării de
securitate naţională. Asistenţa administrativă şi financiară este de asemenea esenţială în aceste
circumstanţe, iar cooperarea cu UE şi NATO trebuie însoţită de ameliorarea relaţiilor de bună
vecinătate cu România, Ucraina şi Federaţia Rusă care pot fi decisive în consolidarea încrederii
reciproce şi aprofundarea securităţii regionale.
Reperele teoretico-metodologice ale securităţii naţionale şi transformărilor practice ale
acestui sector de interes naţional, care imprimă actualitate și importanță investigațiilor, s-au
articulat în jurul diverselor şcoli şi curente, printre care cele mai reprezentative le considerăm a fi
(neo)realismul, (neo)liberalismul, constructivismul şi Şcoala de la Copenhaga. Printre autorii
notorii care reprezintă suportul teoretic al prezentei cercetări îi remarcăm pe H. Morgenthau
[105], K. Waltz [248], J. Mearsheimer [225], A. F. K. Organski [230], A. Wolfers [252], A.
Wendt [250], B. Buzan [19], [198], [199] O. Waever [198], [199], В. Кочетков [175], Н.
Косолапов [174], А. Возжеников [172], П. Цыганков [185], L. Ghica și M. Zulean [61], V.Juc
[73], [74], [75], C.Manolache [43], [90], [91], V.Saca [5], [139], [140], V. Beniuc [12], [13],
[170], N.Ţîrdea [158], A.Burian [171], Yu.Josanu [71], [72], I.Stăvilă [148], O.Nantoi [106],
[107], D.Mînzărari [99], [100].
Scopul şi obiectivele tezei. Scopul lucrării constă în cercetarea şi determinarea unor
priorităţi de consolidare a sectorului naţional de securitate al Republicii Moldova prin

11
valorificarea opţiunii de integrare europeană. Atingerea scopului presupune realizarea
următoarelor obiective:
- a reliefa aspectele teoretico-metodologice de abordare a securităţii naţionale din perspectiva
diverselor demersuri: realist, liberal, constructivist, behaviorist şi al Şcolii de la Copenhaga;
- a determina principalele ameninţări şi vulnerabilităţi la adresa securităţii naţionale a Republicii
Moldova;
- a cerceta cadrul normativ şi instituţional de asigurare a securităţii naţionale a Republicii
Moldova;
- a examina aspectele şi dimensiunile sistemului european de securitate;
- a investiga impactul extinderii europene şi euroatlantice asupra sistemului naţional de securitate
al Republicii Moldova, în special în domeniul economic, politic şi societal;
- a evalua iniţiativele şi aportul european privind soluţionarea conflictului transnistrean.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute constă în încercarea de a aborda securitatea
naţională a Republicii Moldova prin prisma principalelor ameninţări şi vulnerabilităţi care se
perpetuează de peste 20 de ani şi care ar putea să ducă statul şi societatea într-un adevărat colaps
politic, economic şi social. Abordînd atît sursele ameninţărilor, riscurilor şi vulnerabilităţilor care
subminează securitatea statului şi societăţii, cît şi politicile statale în sectorul de securitate, în
lucrare se demonstrează că aceste măsuri au fost elaborate în lipsa unei viziuni strategice
coerente. Ruptura dintre identificarea principalelor ameninţări şi elaborarea unei politici bine
fundamentate în domeniul securităţii a determinat, în consecinţă, agravarea insecurității şi a
subminat eforturile de implementare consecventă a reformelor democratice. Drept urmare,
demersul nostru ştiinţific scoate în evidenţă următoarele elemente noi care au fost pînă în prezent
insuficient cercetate:
- am stabilit că securitatea vizează nu doar supravieţuirea statului şi a societăţii în orice condiţii,
ci şi protejarea lor în faţa ameninţărilor care subminează calitatea acceptabilă a vieţii pentru
cetăţenii săi, astfel încît politicile în domeniul securităţii nu trebuie implementate de dragul
securităţii, ci urmărindu-se promovarea intereselor fundamentale ale cetăţenilor;
- am explicat că lipsa unei şcoli consolidate în materia studiilor de securitate în Republica
Moldova şi experienţa limitată a autorităţilor centrale abilitate cu elaborarea politicilor publice în
domeniu au condiționat absenţa unei viziuni strategice asupra principalelor ameninţări, riscuri şi
vulnerabilităţi, asigurînd căderea în capcana unor interpretări false ale securităţii;
- am definit o ierarhie a principalelor ameninţări şi vulnerabilităţi la adresa securităţii naţionale a
Republicii Moldova, abordîndu-le prioritar pe cele care subminează existenţa statului şi
societăţii;

12
- am investigat cadrul normativ şi instituţional de asigurare a securităţii naţionale a Republicii
Moldova şi am demonstrat că adoptarea Concepţiei Securităţii Naţionale şi Strategiei Securităţii
Naţionale a creat premise favorabile pentru fortificarea sistemului naţional de securitate în care
resursele şi responsabilităţile sînt distribuite prompt şi răspund principalelor ameninţări, riscuri şi
vulnerabilităţi;
- am analizat impactul extinderii structurilor europene şi euroatlantice spre Estul continentului
european şi am constatat că acest proces reprezintă o oportunitate importantă pentru autorităţile
Republicii Moldova de a-şi schimba abordarea sectorului naţional de securitate şi de a
întreprinde, inclusiv cu expertiză străină, reformarea acestui domeniu vital pentru dezvoltarea
statului şi a societăţii;
- am evaluat impactul eforturilor europene asupra soluţionării conflictului din regiunea de est a
Republicii Moldova şi am conchis că acesta nu se dovedeşte a fi deocamdată unul prioritar,
evidenţiind totodată că asistenţa UE în domeniul economic şi social poate fi hotarîtoare dacă,
prin aceste eforturi, se va urmări creşterea atractivităţii malului drept al Nistrului pentru cercurile
de business şi societatea civilă de pe malul stîng.
Problema ştiinţifică importantă soluţionată în domeniul ştiinţei politice şi studiilor de
securitate constă în identificarea unor abordări şi priorităţi de activitate ale statului menite să
contribuie la asigurarea securităţii naţionale a Republicii Moldova în contextul opţiunii de
integrare europeană.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Semnificaţia teoretică a lucrării
rezidă în abordarea edificării şi consolidării sistemului naţional de securitate a Republicii
Moldova prin prisma principiilor Şcolii de la Copenhaga, supunînd cercetării principalele
vulnerabilităţi interne şi ameninţări externe care provin din sectoare esenţiale de activitate ale
statului: politic, militar, economic, societal şi de mediu. Reprezentînd un subiect intens disputat
şi controversat, securitatea este redefinită dintr-un punct de vedere comprehensiv care vizează
două dimensiuni esenţiale: obiectivă, care se referă la existenţa fizică a unor ameninţări/
vulnerabilităţi şi subiectivă, ce se referă la percepţia autorităţilor publice cu privire la prezenţa
sau absenţa ameninţărilor, riscurilor şi vulnerabilităţilor la adresa supravieţuirii şi dezvoltării
statului şi societății.
Sub aspect aplicativ, această abordare teoretico-metodologică şi rezultatele obţinute pot fi
utilizate de către factorii de decizie în procesul de evaluare a principalelor ameninţări, riscuri şi
vulnerabilităţi la adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova şi în elaborarea unor politici
eficiente de contracarare a lor. Rezultatele obţinute ar putea servi în calitate de suport teoretic
pentru cursurile universitare: „Teoria şi practica securităţii”, „Politici publice”, „Integrarea

13
europeană” şi pot fi utile pentru cercetătorii preocupaţi de problematica securităţii, în general, şi
ale securităţii naţionale, în particular.
Aprobarea rezultatelor. Teza a fost elaborată şi discutată la Secţia Ştiinţe Politice a
Institutului Integrare Europeană şi Ştiinţe Politice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, a fost
examinată la Seminarul Științific de Profil al aceluiași Institut. Concepţiile de bază elaborate pe
parcursul investigaţiei şi rezultatele studiului au fost expuse în cadrul a 15 conferinţe naţionale şi
internaţionale desfășurate la Chişinău, Bucureşti, Iaşi, Sibiu, Istanbul şi Trento printre care
menţionăm: Congresul internaţional: „Cercetare academică în ştiinţele sociale: stări actuale,
tendinţe, implicaţii pentru societatea românească, prospectarea unor proiecte de cooperare”
(Bucureşti, Universitatea din Bucureşti, 22-23.09.2010), Conferinţa Internaţională „Migraţia şi
Europa: viziuni din Est şi Vest” (Turcia, Universitatea Koç din Istanbul, 06-07.06.2011),
Conferinţa Internaţională: Migraţia şi dezvoltarea – o relaţie în schimbare: prezent şi viitor”
(Italia, Universitatea din Trento, 8-10.06.2011), Conferinţa ştiinţifică internaţională „Securitatea
naţională a Republicii Moldova în contextul geopolitic european” (Chişinău, IIEȘP al AŞM,
08.10.2010), Sesiunea Internaţională de Comunicări ştiinţifice, ediţia a IV-a (Sibiu, Universitatea
„Lucian Blaga”, 28-30.05.2010), Sesiunea ştiinţifică naţională cu participare internaţională „Idei
şi valori perene în ştiinţele socio-umane” în cadrul „Zilelor Academice Ieşene”, ediţia a XXV-a
(Iaşi, Academia Română, Filiala Iași, 16.09.2010) ş.a.
Mai multe rezultate ale cercetărilor au fost expuse în 23 articole şi teze ştiinţifice din
cadrul publicaţiilor periodice şi revistelor ştiinţifice: Studia Securitatis: Revistă de studii de
securitate şi politice (Sibiu, nr. 2/2010), Studii şi cercetări: Idei şi valori perene în ştiinţele socio-
umane (Iaşi, nr. 15/2010, nr. 16/2011), Revista de Filozofie, Sociologie şi Știinţe Politice
(Chişinău,nr.1-3/2004, nr.3/2006, nr.3/2007, nr.3/2008, nr.3/2010), Studii internaţionale: viziuni
din Moldova (Chişinău, nr. 1/2006, nr. 3/2007, nr. 1/2008), MOLDOSCOPIE (Probleme de
analiză politică) (Chişinău, nr. 4/2007, nr. 2/2010), Caiete de istorie (Chişinău, nr. 1/2007),
Analize şi Studii: CID NATO Moldova (Chişinău, nr. 1/2007, nr. 2/2007) ş.a.
În acelaşi context, unele realizări teoretico-metodologice ale cercetării au fost aplicate în
realizarea unor proiecte internaţionale, precum proiectul bilateral de cercetare AŞM – MEŞU
(Republica Moldova – Ucraina) „Funcţionalitatea şi impactul organizaţiilor neguvernamentale
din Ucraina şi Republica Moldova asupra factorului decizional” (2010-2011); proiectul
internaţional AŞM – EPFL (Republica Moldova – Elveţia) „Conectarea diasporei ştiinţifice a
Republicii Moldova la dezvoltarea ţării de origine” (2010-2012); proiectului internaţional de
cercetare (Spania, România, Republica Moldova) „Migraţii din Europa de Est către Spania în
contextul geopolitic transfrontalier: mobilitate, identitate şi revenire” (2011-2013) ş.a.

14
 Sumarul compartimentelor tezei. Structura tezei este determinată de scopul şi
obiectivele cercetărilor şi este formată din introducere, trei compartimente, concluzii generale şi
recomandări, bibliografie, adnotări şi lista abrevierilor.
Introducerea cuprinde următoarele compartimente: actualitatea şi importanţa problemei
abordate, scopul şi obiectivele, noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute, problema ştiinţifică
importantă soluţionată, semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării, aprobarea
rezultatelor şi sumarul compartimentelor tezei.
Primul compartiment, intitulat Abordări conceptual-teoretice de investigaţie ale
securităţii naţionale a Republicii Moldova, se axează pe analiza şi sintetizarea istoriografică a
materialului teoretic elaborat de către principalele şcoli de gîndire occidentale şi autohtone.
Această investigație istoriografică a conceptului de securitate naţională dezvoltată în primul
subcompartiment, intitulat Fundamentarea şi diversificarea conceptului de securitate: repere
istoriografice, ne-a permis să evidenţiem că subiectul prezentei cercetări este învăluit în
incertitudini datorate, în principal, crizei prin care au trecut studiile de securitate în perioada
post-Război Rece. Mulţi autori contemporani au căzut de acord că această stare de fapt se
datorează esenţei specifice a conceptului de securitate, care s-a dovedit a fi extrem de greu de
definit şi mult timp eforturile de conceptualizare a acestuia au eşuat. Totodată, o problemă
esenţială este dezbaterea clasică dintre (neo)realism şi (neo)liberalism, care, în încercarea de a
explica esenţa securităţii, se concentra mai degrabă pe factorii externi ce ameninţă securitatea,
decît pe vulnerabilităţile intrinsece ale formaţiunilor statale. În subcompartimentul doi, intitulat
Metodologia de cercetare a securităţii naţionale a Republicii Moldova, am identificat că, odată
cu emergenţa Şcolii de la Copenhaga, dezvoltarea unei abordări teoretice a conceptului de
securitate naţională din interiorul statului a devenit realitate. Această abordare novatoare a
inspirat concepţiile şi strategiile de securitate ale satelor naţionale, însă implementarea în
practică a viziunii expuse de Şcoala de la Copenhaga nu a fost la fel de uşoară.
Al doilea compartiment, Dimensiuni ale sistemului european de securitate: aspecte
ale vecinătății estice, este focalizat pe analiza specificului comunitar de edificare şi consolidare
a sistemului european de securitate din prisma teoretico-metodologică a Şcolii de la Copenhaga
şi pe impactul acestui proces asupra securităţii naţionale a Republicii Moldova. În primul
subcompartiment, numit Politici ale Uniunii Europene în domeniul asigurării securităţii
comunitare, sînt investigate principalele strategii şi politici ale Uniunii Europene conexe
domeniului securităţii europene. Analiza Strategiei de Securitate a UE scoate la iveală o abordare
comprehensivă a acestui document, care merge mai departe de abordarea realistă clasică a
securităţii, însă reticenţa statelor membre de a face concesii în domeniile ce vizează
suveranitatea naţională slăbesc considerabil demersul practic. Elaborarea unor serii de politici

15
comunitare în domeniile economic, social, de mediu, energetic, informaţional şi militar
evidenţiază o abordare anticipativă a securităţii europene, care ţinteşte spre prevenirea apariţiei
unor eventuale vulnerabilităţi şi ameninţări.
Impactul acestei dinamici a spaţiului european asupra proceselor de consolidare a
securităţii naţionale a Republicii Moldova este analizat în subcompartimentul Oportunităţi
europene de securitate pentru Republica Moldova în contextul PEV și PE. Din această
perspectivă, sînt analizate etapele de consolidare a relaţiilor dintre părţi, precum şi principalele
iniţiative şi politici comunitare care în măsură diferită au efect asupra sistemului naţional de
securitate din Republica Moldova. Se evidenţiază că, deşi iniţiativele comunitare care formează
cadrul de colaborare între părţi nu vizează exclusiv şi în mod direct sistemul de securitate al
Republicii Moldova, cooperarea cu UE în domeniul economic şi asistenţa în elaborarea şi
implementarea reformelor democratice au un impact important asupra consolidării securităţii.
Al treilea compartiment, Opţiuni de consolidare a sistemului de securitate naţional al
Republicii Moldova, investighează constituirea şi consolidarea securităţii naţionale a Republicii
Moldova din perspectiva principalelor documente adoptate, evidențiindu-se rolul cooperării cu
structurile europene în cadrul acestui proces. Astfel, primul subcompartiment, intitulat
Edificarea sistemului naţional de securitate al Republicii Moldova, analizează conceptele,
strategiile, politicile, mijloacele şi structurile administrative ale statului care au rolul de a
realiza, a proteja şi a promova interesele naţionale ale ţării. În cadrul analizei se surprinde
evoluţia treptată a viziunii statului de la o abordare tradiţională a securităţii la una inspirată de
tezele Şcolii de la Copenhaga, în care ameninţările provenite din diferite domenii de activitate
umană sînt tratate ca fiind esenţiale pentru securitatea naţională. În acest sens, rolul UE şi NATO
se dovedeşte a fi esenţial, în special, prin asistenţa şi cadrul de cooperare oferit Republicii
Moldova: PEV, PE şi IPAP.
Al doilea subcompartiment al acestui capitol Eforturi de soluţionare a conflictului din
raioanele de est ale Republicii Moldova: contribuția europeană se axează pe studierea celei mai
serioase ameninţări la adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova – conflictul
transnistrean. Se remarcă faptul că, deşi ameninţările provocate de secesionismul din raioanele
de est ale Republicii Moldova acţionează pe toate cele cinci palierele ale securităţii, eforturile
depuse pînă în prezent de către părţile la conflict şi mediatori nu au dus la soluţionarea definitivă
a acestuia. Totodată, se constată că prezenţa politică, diplomatică şi economică în creştere a UE,
conjugată cu eforturile autorităţilor constituţionale din Republica Moldova în vederea elaborării
unei strategii pentru reglementarea sustenabilă a conflictului transnistrean, respectînd
integritatea, suveranitatea şi independenţa statului Republica Moldova, reprezintă o oportunitate
unică pentru soluţionarea acestuia.

16
1. ABORDĂRI CONCEPTUAL-TEORETICE DE INVESTIGAŢIE ALE SECURITĂŢII
NAŢIONALE A REPUBLICII MOLDOVA

În cadrul acestui compartiment vom supune unui studiu comparativ abordările

principalelor şcoli ştiinţifico-analitice axate pe subiecte ce vizează securitatea naţională, în
general, şi dimensiunile ei, în particular. Ne propunem investigarea aportului teoretico-
metodologic al cercetătorilor (neo)realismului politic, (neo)liberalismului, constructivismului şi
al Şcolii de la Copenhaga în definirea noţiunii de securitate şi a ariei de cuprindere a securităţii
naţionale. În această idee este important să subliniem că securitatea a fost conceptualizată în
marile centre de cercetare din SUA şi Europa Occidentală, care cu greu poate fi pliată pe
necesităţile statelor mici ce se dovedesc a fi mai vulnerabile la anumite tipuri de ameninţări
interne şi externe. Din această cauză subcompartimentul al doilea conţine referinţe metodologice
cu privire la definirea securităţii pentru aceste tipuri de state, inclusiv pentru Republica Moldova.

1.1 Fundamentarea şi diversificarea conceptului de securitate: repere istoriografice

Analiza teoretică a securităţii naţionale din perspectiva ştiinţei politice reprezintă în sine
o provocare. Cauza constă în faptului că pînă în anii ’90 ai secolului XX securitatea naţională era
tratată în majoritatea elaborărilor teoretice din perspectiva relaţiilor de putere dintre state.
Totodată, studiile de securitate, care reprezentau o subdisciplină în cadrul relaţiilor
internaţionale, cercetau atît aspecte referitoare la securitatea internaţională, cît şi la cea naţională.
Din aceste considerente, securitatea naţională a fost, şi deseori mai este, percepută de mulţi
teoreticieni drept obiect de studiu al relaţiilor internaţionale.
Această stare de fapt are, din punctul de vedere al lui B. Buzan, o explicaţie destul de
simplă: atunci cînd vorbim de statul hobbesian clasic, conceptul de securitate naţională nu poate
fi aplicat decît laturii externe a funcţiilor de securitate ale statului. Nu există îndoială, opinează
cercetătorul, că această viziune se aplică statelor puternice, pentru care conceptul de securitate
naţională a fost iniţial conceput [19, p. 112]. B. Buzan remarcă și insuficienţa dezvoltării
conceptului de securitate naţională, evidenţiind că el este insuficient conceptualizat, dar puternic
politizat [19, p. 17]. Cauza acestei situaţii, în opinia adeptului Şcolii de la Copenhaga, se
datorează, în principal, suprapunerii de-a lungul istoriei a conceptului de securitate naţională cu
cel de putere şi, în consecinţă, dezvoltarea unei percepţii militare a securităţii: „statele erau
concepute ca fiind prinse într-o luptă pentru putere, iar securitatea, din acest motiv, era văzută ca
un derivat al puterii, în special al celei militare” [19, p. 20].
De fapt, termenul de „securitate naţională” a fost utilizat pentru prima dată la începutul
secolului XX în mesajul lui Th. Roosevelt, preşedinte al SUA, către Congres, în care se

17
fundamenta necesitatea ocupării prin invazie militară a zonei Canalului Panama în „interesele
securităţii naţionale americane” [110, p. 24]. Putem astfel observa în unele discursuri politice un
accent major asupra angajamentului militarist în relaţiile internaţionale şi modul în care acesta
reprezintă fortificarea propriei securităţi naţionale. Totodată, teoreticienii au evitat şi/sau nu au
reuşit mult timp să definească nici însuşi conceptul de securitate, nici referentul lui de bază şi, ca
urmare, nu a fost posibilă edificarea unei teorii distincte a securităţii naţionale, ci s-au elaborat
cîteva teorii, paradigme şi abordări dominante în disciplina relaţiilor internaţionale. În anii ’80-
’90 B. Buzan, prin lucrarea „Popoarele, statele şi teama – o agendă pentru studii de securitate
internaţională după Războiul Rece” insistă asupra unei viziuni teoretice, interogîndu-se deloc
retoric „ce înseamnă de fapt securitatea?” [19, p. 12].
Securitatea mediului internaţional, dinamica şi natura relaţiilor dintre state, puterea
militară era determinantă pentru starea securităţii naţionale. Realiştii considerau că dominînd,
învingînd sau surclasînd din punct de vedere militar, statele pot să-şi asigure propria securitate
naţională, iar liberalii opinau că războiul şi confruntarea militară nu este o soluţie, ci, mai curînd,
cooperarea economică, dezarmarea, perpetuarea păcii, democratizarea societăţilor pot asigura
securitatea naţională. Teoreticienii realişti, liberali şi behaviorişti îşi concentrau dezbaterile mai
mult pe factorii externi, cu impact asupra securităţii naţionale, decît pe vulnerabilităţile interne,
iar termenii lor de referinţă în cadrul disputelor ştiinţifice au fost: supremaţia militară, balanţa de
putere, războiul, pacea, alianţele internaţionale, conflictul internaţional, capabilităţile nucleare etc.
În ştiinţa politică din Republica Moldova incertitudinea teoretico-metodologică în care
este învăluită abordarea securităţii naţionale mai este dublată, din punctul nostru de vedere, şi de
alte două variabile: la nivel teoretic – de lipsa unei şcoli naţionale a studiilor de securitate şi, în
consecinţă, a unor lucrări fundamentale în acest domeniu complex, perpetuîndu-se astfel un vid
teoretic; iar la nivel practic – de lipsa expertizei în elaborarea, implementarea şi monitorizarea
politicilor publice ce vizează sectorul naţional de securitate, sferă a interesului naţional care a
fost în perioada sovietică în competenţa centrului unional.
Relansarea şi redirecţionarea studiului securităţii naţionale a fost provocată de un
eveniment care a marcat secolul XX – căderea imperiului sovietic [172, p. 207-208]. Modul în
care s-a încheiat Războiul Rece şi, mai ales, reproșul că acest fenomen n-a fost pronosticat și a
reprezentat eşecul abordărilor tradiţionaliste ale securităţii au intensificat dezbaterile în cadrul
comunităţii studiilor de securitate cu privire la domeniul şi aria de încorporare a disciplinei [182,
p. 25]. Implozia URSS, care nu a fost provocată nici de supremaţia militară a SUA, nici de un
atac nuclear neaşteptat şi nici de disfuncţiunea balanţei de putere în sistemul internaţional, a
schimbat radical percepţiile asupra securităţii naţionale, iar teoriile despre securitate, din

18
momentul în care şi-au arătat incapacitatea de a prognoza unul dintre cele mai semnificative
evenimente ale istoriei contemporane [175, p. 30], au intrat într-o criză profundă.
Cu toate acestea, de-a lungul istoriei o pleiadă remarcabilă de cercetători au abordat
conceptul de securitate, căutînd să identifice condiţiile optime obiective şi subiective, care ar
trebui realizate ca fortificarea securităţii naţionale a statelor să poată fi realizată. Printre autorii
notorii, la care ne vom referi şi care reprezintă suportul teoretic al prezentei cercetări, sînt H.
Morgenthau [105], K. Waltz [248], J. Mearsheimer [225], A. F. K. Organski [230], A. Wolfers
[252], A. Wendt [250], B. Buzan [19], [198], [199] O. Waever [198], [199], В. Кочетков [175],
Н. Косолапов [174], А. Возжеников [172], П. Цыганков [185], L. Ghica și M. Zulean [61],
V.Juc [73], [74], [75], C.Manolache [43], [90], [91], V.Saca [5], [139], [140], V. Beniuc [12],
[13], [170], N.Ţîrdea [158], A.Burian [171], Yu.Josanu [71], [72], I.Stăvilă [148], O.Nantoi
[106], [107], D.Mînzărari [99], [100].
Pentru identificarea căilor de fortificare a securităţii naţionale şi a politicilor relevante în
acest domeniu complex, ne propunem, mai întîi, să reflectăm asupra sensului ce îl comportă
securitatea, în general, şi securitatea națională, în particular, ca mai apoi să identificăm sursele
principale de insecuritate şi răspunsul pe care statele trebuie să-l ofere pentru a le minimaliza
impactul sau a le înlătura complet într-o perspectivă durabilă. Vom supune analizei mai întîi
„prima dezbatere” din cadrul studiilor de securitate – dintre exponenţii realismului şi cei ai
liberalismului, apoi vom face o incursiune în studiile teoreticienilor contemporani, ceea ce ne va
permite să urmărim cum schimbările calitativ noi la nivelul sistemului politic naţional şi
internaţional au determinat modificări esenţiale în interpretarea securităţii. Iar în cel de al doilea
subcompartiment vom analiza accepţiile Şcolii de la Copenhaga, ca abordare teoretico-
metodologică de bază a securităţii naţionale, după care vom reliefa poziţiile cercetătorilor
autohtoni cu privire la diferite aspecte esenţiale ale temei pe care o investigăm. Considerăm că
fără această incursiune teoretică, care ne permite să răspundem la un şir de întrebări
fundamentale cu privire la securitate, nu am putea identifica abordarea cea mai eficientă cu
privire la asigurarea și fortificarea securităţii naţionale a Republicii Moldova.
Chiar şi în secolul XXI securitatea rămîne un concept ambiguu, interpretat diferit de către
cercetători diferiţi. Pentru a fi înţeleasă, securitatea naţională trebuie conceptualizată, definită şi
explicată. După cum a subliniat, de exemplu, D. Baldwin în „Neorealism şi neoliberalism”,
conceptul de securitate, în pofida multiplelor dezbateri, rămîne încă nebulos, deseori utilizat ca
pretext, scuză sau justificare pentru felurite măsuri politice strategice mai mult sau mai puţin
îndreptăţite [192, p. 9]. Securitatea naţională nu are un sens precis. Pentru mulţi, în diverse
situaţii, ea are sensuri diferite, constată A. Wolfers în „Securitatea naţională – un simbol
ambiguu” [252]. Studiile de securitate se află pretutindeni într-o criză profundă generată de

19
transformările radicale prin care trece însuşi mediul de securitate [61, p. 27], consideră L. Ghica
şi M. Zulean în „O agendă pentru dezvoltarea studiilor de securitate”. Cu toată contribuţia
ştiinţifică a unor domenii, precum relaţiile internaţionale, studiile de securitate sau geopolitica,
cunoaşterea academică nu a dus la formularea unei definiţii unanim acceptate a conceptului de
securitate, susţine M. Zulean [168, p. 38]. Nici o definiţie a securităţii nu a fost general acceptată
şi nici nu poate fi posibilă, concluzionează în „National security and nuclear dilemma” R. Smoke
[237, p. 301]. Iar B. Buzan reiterează dificultatea de a conceptualiza securitatea, făcînd trimitere
la W. B. Gallie, care demonstra că ea este un concept contestat în mod fundamental [19, p. 18].
Se consideră că această stare de confuz derivă din două considerente principale: existenţa
unei dimensiuni obiective a conceptului de securitate naţională ce se referă la existenţa fizică a
unor ameninţări şi dezvoltarea unei dimensiuni subiective a securităţii care vizează percepţia
subiectului faţă de prezenţa sau absenţa ameninţărilor la adresa supravieţuirii şi dezvoltării lui.
Astfel, cineva se poate simţi în siguranţă fără a fi de fapt în siguranţă, la fel cum cineva poate fi
„liber” de ameninţări reale, fără să o creadă. Aceasta este adevărat pentru guverne, aşa cum este
adevărat şi pentru indivizi [195, p. 105], afirmă K. Booth în „Theory of world security”. Un al
treilea element ce trebuie luat în considerare, constă, aşa cum observă pe bună dreptate B. Buzan,
în faptul că securitatea naţională nu trebuie confundată cu funcţionarea normală a statului. Astfel,
securitatea, de fapt, se referă la absenţa acelor ameninţări (1) care periclitează însăşi existenţa
statului/individului şi, în mod neapărat, (2) care subminează condiţia acceptabilă de calitate a
vieţii comunităţilor de indivizi [19, p. 13-21]. În opinia lui K. Booth, dacă al doilea element ar fi
lipsă în precizarea de mai sus, atunci am fi avut de a face doar cu starea de supravieţuire, nu şi cu
cea de securitate [195, p. 102]. În viziunea autorului, securitate este, de fapt, „supravieţuirea-
plus”. „Plus”, referindu-se la lipsa ameninţărilor faţă de valorile de bază: cum ar libertatea de a
alege din mai multe opţiuni. Însă a confunda starea de supravieţuire cu instrumentarul politic şi
social al securităţii este o eroare gravă în studiile de securitate, care mai persistă uneori şi astăzi,
susține K. Booth [195, p. 102].
În acest conglomerat de supoziții şi interpretări, considerăm că definiţiile care
conceptualizează cel mai adecvat securitatea naţională pentru Republica Moldova, în opinia
noastră, sînt (1) cea formulată de A. Wolfers, care percepe securitatea naţională în calitate de
valoare: „Securitatea este o valoare, pe care un stat o poate avea într-o măsură mai mică sau mai
mare şi la care poate aspira să o deţină într-o măsură mai mare sau mai mică. Din acest
considerent aceasta se aseamănă cu puterea şi bunăstarea, alte două valori de importanţă crucială
în relaţiile internaţionale (şi în ştiinţele politice în general – n.n.). Dar în timp ce bunăstarea este
măsura avuţiilor materiale ale unei naţiuni, iar puterea este abilitatea de a controla acţiunile
altora, securitatea, în sens obiectiv, este absenţa ameninţărilor faţă de valorile agonisite, iar în

20
sens subiectiv, absența fricii că aceste valori vor fi atacate” [252, p. 484]. Şi (2) – cea propusă de
R. Smoke, care abordează noţiunea la nivel tehnic, operativ: „Securitatea naţională cuprinde, în
general, studiul problemelor de securitate ale unei naţiuni, politicele şi programele de rezolvare a
acestor probleme şi, de asemenea, procesul guvernamental prin care aceste procese şi programe
sînt dezvoltate şi realizate.” [237, p. 301].
E. Kolodziej, în „Securitatea şi relaţiile internaţionale”, observă că toate societăţile
umane se confruntă cu problema securităţii şi doar dacă problema securităţii este înţeleasă ca
problemă socială perpetuă şi inevitabilă, pot fi găsite soluţii aplicate de-a lungul istoriei pentru a
o atenua temporar, dacă nu chiar a o rezolva definitiv [77, p. 95]. Astfel, remarcăm că domeniul
securităţii naţionale este unul extrem de important pentru dezvoltarea societăţii, el asigurînd baza
implementării cu succes al reformelor. Н. Нижник în „Национальная безопасность:
концептуальные основания и феноменологическая характеристика” consideră că ideea de
securitate s-a format ca reacţie naturală de răspuns la ameninţările caracteristice lumii în care
trăim. În aceste condiţii, subliniază cercetătorul, este necesar de a supravieţui, ceea ce presupune
ori neutralizarea ameninţărilor prin acţiune directă asupra lor, sau dezvoltarea unei puteri
superioare adversarului, ca acestuia să-i dispară dorinţa de a provoca vreun rău [178, p. 69].
Dacă „securitate” înseamnă reducerea la minimum a ameninţărilor şi vulnerabilităţilor,
atunci pentru trasarea unei hărţi a domeniului securităţii naţionale este util să explicăm cîteva
concepte-cheie, precum „ameninţare” şi „vulnerabilitate”, promovate de exponenţii Şcolii de la
Copenhaga şi „risc” pe care le vom utiliza frecvent în lucrare. Gr. Alexandrescu precizează că, în
general, politologii, analiştii şi teoreticienii din diferite domenii au tendinţa să ofere aceeaşi
valoare termenilor pericol, risc, ameninţare, vulnerabilitate, considerîndu-le sinonime [4, p. 7].
Totuşi, în domeniul securităţii aceste noţiuni fundamentale trebuie tratate cu atenţie, pentru a nu
crea confuzii. Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte termenul de „ameninţare” ca
„intenţia de a face rău cuiva pentru a-l intimida sau pentru a obţine ceva” [48, p.33], cel de
„vulnerabilitate” ca „parte slabă a cuiva, punct sensibil, punct nevralgic” [48, p. 1173], iar cel de
„risc” ca pericol eventual, mai mult sau mai puțin previzibil, posibilitate de a ajunge într-o
primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă [48, p. 929]. Aceste explicaţii
distincte scot la iveală caracteristici importante privind sursa declanşatoare a ameninţărilor,
riscurilor şi vulnerabilităţilor: ameninţarea este provocată de cineva sau ceva din exterior care
manifestă intenţii ostile faţă de cel pe care îl ţinteşte, vulnerabilitatea provine din interior, din
structura, starea de fapt a celui vizat, iar riscul se referă la o posibilitatea eventuală ca o
ameninţare sau o vulnerabilitate să aibă loc într-un viitor previzibil. În privinţa statelor sau
structurilor suprastatale, ameninţările sînt provocate de către actorii din cadrul sistemului
internaţional, de natura relaţiilor dintre ei sau de însuşi sistemul internaţional anarhic, iar

21
vulnerabilităţile sînt puncte slabe ale statelor provenite din baza sa fizică (teritoriul şi populaţia)
şi structura organizatorică (sistemul politic, economic, juridic etc.).
În acest sens, B. Buzan remarcă faptul că insecuritatea reflectă o combinaţie de
ameninţări şi vulnerabilităţi, iar cele două nu pot fi separate într-un mod raţional [19, p. 120].
N. Dolghin, totodată, evidenţiază că natura specifică a ameninţărilor şi ameninţarea, în sine, pot
fi înţelese numai în relaţie cu caracterul particular al obiectului de referinţă. Viaţa umană variază
în funcţie de cadrul în care se desfăşoară şi, din acest motiv, pe baza aceluiaşi criteriu, se poate
vorbi şi despre domenii diferite în care trebuie studiate tipurile de ameninţări: politic, economic,
social, militar, de mediu ş.a. [52, p. 17].
Realismul politic care a reprezentat în perioada Războiului Rece o abordare teoretică
dominantă în domeniul securităţii, consideră conflictul inevitabil datorită naturii umane şi
resurselor limitate disponibile. Din punctul de vedere al acestei teorii, securitatea naţională poate
fi asigurată doar printr-o prevalenţă militară faţă de principalii rivali de pe arena internaţională,
iar goana pentru putere dintre state – într-un sistem internaţional căruia îi lipseşte un mecanism
eficient care poate preveni conflictele – inevitabil duce la război. Realiştii argumentează că atît
guvernele, cît şi indivizii sînt motivaţi, în primul rînd, de propriul interes şi de o competiţie
inevitabilă pentru resursele naturale şi umane limitate [70, p. 99]. Н. C. Косолапов în „Сила,
насилие, безопасность: современная диалектика взаимосвязей” consideră că, tradiţional,
securitatea reprezenta nu atît stabilitatea structurilor interioare ale societăţii, cît un nivel, mereu
relativ, de protecţie împotriva perspectivei de a deveni victimă, în primul rînd, a violenţei fizice
sîngeroase. Frica faţă de o astfel de evoluţie, continuă cercetătorul, generează disponibilitatea de
a înfrunta violenţa cu orice mijloace disponibile [174, p. 190]. Şcoala realistă în domeniul
securităţii pune accent pe conceptul de putere şi derivatele ei: politica de putere şi echilibru de
putere [141, p. 7-9]. Aceste raţionamente îi fac pe exponenţii realismului politic să pledeze în
favoarea fortificării securităţii naţionale prin maximizarea propriilor capabilităţi militare şi prin
edificarea alianţelor în calitate de mecanisme efective de creştere a puterii în eventualele lupte în
faţa unor adversari mai puternici. Pentru realiştii clasici ca H. Morgenthau, „dorinţa de putere”
este inoculată profund în natura umană şi anume ea condiţionează şi determină politicile
naţionale de securitate ale statelor [105, p. 115], iar principala formă de putere avută în vedere
este cea militară.
Tradiţional, istoric toate scrierile ce vizează relaţiile internaţionale de la Tucidide şi pînă
la H. Morghentau, în esenţă, au fost politice, remarcă V. Beniuc, iar războaiele – caracteristica de
esenţă a relaţiilor internaţionale, prezentîndu-se ca mijloc de realizare a unor planuri şi
aranjamente internaţionale, punctează cercetătorul [13, p. 5]. Din perspectiva lui П. A.
Цыганков, conceptul de securitate este puternic corelaţionat de cel al interesului naţional. Mai

22
mult, primul este rezultatul celui de al doilea, iar securitatea naţională, subliniază cercetătorul,
are menirea de a oferi garanţii că cele mai esenţiale interese nu sînt afectate – suveranitatea
naţională, integritatea teritorială a statului-naţiune, protecţia cetăţenilor săi ş.a. – adică acele
interese pentru care statul este gata mai degrabă să lupte, decît să caute compromisul [185, p. 320].
Neorealistul K. Waltz [248] şi realistul ofensiv J. Mearsheimer [225] acordă prioritate
naturii anarhice a sistemului internaţional şi minimizează rolul naturii umane intrinsece şi al
caracteristicilor politice ale statelor independente. Potrivit neorealiştilor, anarhie nu înseamnă
haos, ci mai degrabă lipsa unei forme de guvernare la nivel mondial. Fără o guvernare
internaţională eficientă, argumentează neorealiştii, nu există instituţii care pot rezolva litigiile
într-un mod autoritar şi care pot asigura astfel securitatea statelor individuale aşa cum guvernele
naţionale furnizează securitate cetăţenilor săi. Neorealiştii sînt sceptici că Organizaţia Naţiunilor
Unite, de exemplu, ar putea juca vreodată un astfel de rol. Totuşi, cînd este necesar de a
identifica cele mai eficiente strategii de fortificare a securităţii naţionale prin abţinerea de la
violenţă, teoreticienii de factură neorealistă au viziuni destul de diferite asupra mecanismelor de
realizare în practică a acesteia. Unii reprezentanţi ai realismului, cum ar fi K. Waltz şi
J. Mearsheimer, susţin că un echilibru de putere între adversari este cel mai bun mecanism. În
timp ce behavioriştii contemporani A.F.K. Organski şi J. Kugler sînt de părere că preponderenţa
puterii este modalitatea optimă de a evita războiul [230, p. 37] şi, astfel, de a ţine rivalul departe
şi în incapacitate de a periclita securitatea naţională. Autorii analizați mai sus, K. Waltz şi J.
Mearsheimer, consideră că un echilibru de putere militară are drept efect reducerea riscului de
izbucnire a războiului între state. Argumentul realiştilor este construit în felul următor: în cazul
în care există paritate perfectă între forţele militare a două state – niciunul nu poate fi sigur de
victorie, ceea ce înseamnă că războiul va fi unul de durată, iar victoria extrem de costisitoare. În
acest caz, beneficiile de evitare a războiului vor fi superioare beneficiilor unei victorii obţinute
cu mari pierderi în urma luptei. Din moment ce statele sînt presupuse a fi actori raţionali, acestea
vor fi descurajate să provoace un război cu nişte costuri anticipate mari şi vor prefera astfel
păstrarea păcii.
J. Herz argumentează în „Idealist internationalism and the Security Dilemma” că în
centrul teoriei balanţei de putere se ascunde dilema de securitate [214, p. 157]. Logica dilemei de
securitate este destul de simplă. Ipotetic vorbind, explică J. Herz, ea funcţionează în modul
următor: statul, convins de virtuţile sistemului de echilibrare a puterii militare într-o lume a
incertitudinilor strategice, începe să-şi fortifice propria forţă militară. Presupunînd că scopul său
este în întregime defensiv, deşi securitatea are şi o accepție subiectivă, acumularea de arme poate
fi, totuşi, percepută de celelalte state drept intenţie de agresivitate, care răspund prin fortificare

23
propriilor capacităţi militare, intenţia lor poate fi înţeleasă greşit de către primul stat ca o
indicaţie a intenţiilor ostile, determinîndu-l să-şi consolideze forţele şi mai mult.
A.F.K. Organski şi J. Kugler sînt cei mai mari critici ai balanţei de putere ca mijloc de
asigurare a securităţii naţionale. În lucrarea comună „The war ledger” aceștia evidenţiază că
supremaţia militară, sau hegemonia, este forma cea mai stabilă a distribuţiei puterii în sistemul
internaţional (cel puţin pe termen mediu) şi, astfel, ea este capabilă să asigure securitatea
naţională [230, p. 38]. Aici argumentul este că puterile militare dominante nu au nevoie să lupte,
căci alte state nu le vor ataca, fiind descurajate de marea probabilitate de a pierde disputa. Un
hegemon avantajat poate utiliza, de asemenea, presiunea asupra statelor din sfera sa de influenţă,
pentru a favoriza crearea unei stabilităţi şi respectarea „regulilor jocului”, prevenind în acest mod
degenerarea litigiilor în război.
În cele din urmă, revenim la ceea ce pentru mulți reprezintă cel mai convingător
argument realist: securitatea şi neagresiunea reciprocă a domnit între marile puteri pentru mai
mult de 60 de ani din cauza existenţei armelor nucleare, care, la rîndul lor, au fortificat
securitatea naţională a statelor care le deţineau. Armele nucleare au devenit un fenomen istoric
politico-militar şi militaro-strategic fără precedent, care, potrivit lui В.Н.Михайлов, asigură
securitatea naţională a ţărilor deţinătoare a acestor capabilităţi şi pot devaloriza capacităţile
armelor convenţionale [186, p. 11]. K. Waltz a remarcat, în 1995, în lucrarea „Peace, stability
and nuclear weapons” că niciodată în istoria modernă, convenţional datată din 1648, marile
puteri ale lumii nu s-au bucurat de o atît de lungă perioadă de pace [248, p. 9]. Logica „securităţii
nucleare” este simplă: în cazul în care adversarii nucleari posedă aşa-numitele capabilităţi de
distrugere reciprocă, fiecare poate răspunde cu o contraofensivă nucleară devastatoare, dacă
adversarul îl atacă cu arma nucleară. Într-o astfel de lume, războiul între puterile nucleare devine
complet iraţional, aşa cum susţinea fostul preşedinte al SUA R. Reagan: „Un război nuclear nu
poate fi cîştigat şi de aceea nu trebuie să fie dus” [232]. Totuşi, mulţi cercetători şi practicieni
cred că această perioadă remarcabilă de absenţă a războiului este atribuită în mare parte
„echilibrului nuclear al terorii”, pacea nucleară extinzîndu-se şi asupra aliaţilor „non-nucleari”,
care beneficiază de aşa-zisa descurajare extinsă. Astfel, Germania, Japonia, Coreea de Sud,
Australia, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria ş.a. nu aveau nevoie de propriile
lor sisteme de descurajare nucleară, deoarece securitatea faţă de un atac extern a fost garantată de
„umbrela nucleară” a aliatului lor american sau sovietic.
În era posterioară Războiului Rece, importanţa strategică a armelor nucleare în
planificarea de securitate a marilor puteri este redusă. Războaiele civile şi terorismul constituie
preocupările majore de securitate politico-militară pentru aceste state în noul mileniu, iar armele
nucleare nu au un rol strategic pentru astfel de ameninţări. Mai mult, actualmente armele

24
nucleare nu mai sînt percepute drept garant indispensabil pentru menţinerea păcii între marile
puteri, ci, mai degrabă, drept instabilitate ce provine: (1) din tentativele de achiziţionare a
acestora de către puterile mici şi de către terorişti, (2) ca rezultat al extinderii „umbrelei
nucleare” ale unor puteri nucleare în apropierea zonei de influenţă a unei puteri nucleare
concurente, (3) cataclismele naturale majore pot pune în pericol siguranţa stocurilor nucleare şi
pot ameninţa grav securitatea propriilor cetăţeni.
Pe o altă poziţie teoretico-metodologică în dezbaterea conceptului de securitate se
plasează teoreticienii liberali. Deşi aceştia tind să fie mai optimişti cu privire la natura umană
decît realiştii şi mai puţin convinşi de virtuţile soluţiilor pe care le poate oferi puterea militară
pentru soluţionarea problemele de securitate, totuşi, la fel ca realiştii, ei susţin că preponderenţa
factorului extern este decisivă pentru asigurarea securităţii naţionale. Ca şi realiştii, liberalii
investighează natura relaţiilor dintre state, pentru a determina modul în care securitatea naţională
poate fi fortificată. Liberalii opinează că, odată cu sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial, s-
au produs modificări majore în sistemele socio-politice naţionale şi regionale. În primul rînd,
numărul democraţiilor a crescut simţitor în ultimii 30 de ani, iar statele democratice, afirmă
liberalii, se luptă foarte rar între ele. În al doilea rînd, a existat o creştere dramatică a
interdependenţei economice internaţionale şi, în al treilea rînd, statele-naţiune au devenit tot mai
implicate în instituţiile internaţionale şi transnaţionale. Semnarea Tratatului de la Roma în 1945
şi a celui de la Washington în 1949 sînt argumente liberale puternice care reunesc toate cele trei
supoziţii ale „securităţii liberale” menţionate mai sus.
„Pacea democratică” este, probabil, cea mai cunoscută paradigmă care explică
fortificarea securităţii naţionale din perspectiva liberală. Ea a fost descrisă de către J. Levy în
„Domestic politics and war” ca fiind aproape o lege empirică în relaţiile internaţionale [222]. Se
bazează pe ideea, conform căreia democraţiile liberale, aşa cum am arătat mai sus, nu luptă
aproape niciodată între ele, precum şi pe prezumția că toleranţa liberală derivă, în principal, din
natura sa democratică. De la începutul secolului XX, cînd democraţiile funcţionale au început să
se dezvolte în multe ţări, conflictele violente între acestea au fost rare, iar războaiele pe scară
largă între democraţii au fost practic inexistente, afirmă în studiul „The politics of an alternative
security system” B. Russett [234]. Totuşi, acesta susţine că teza păcii democratice nu pretinde că
democraţiile sînt întotdeauna paşnice, ele luptînd frecvent cu ţările non-democratice. Într-adevăr,
democraţiile de referinţă: Franţa, Marea Britanie şi SUA sînt pe primele locuri în clasamentul
ţărilor care au fost implicate în cele mai multe conflicte internaţionale între 1946 şi 2010.
Totodată, realişti contemporani E. Mansfield şi J. Snyder susţin în „Democratization and the
danger of war” că, deşi statele democratice nu luptă aproape deloc între ele, în procesul de
edificare a democraţiilor creşte riscul de izbucnire a conflictelor. Cercetînd istoria războaielor

25
între 1811 şi 1992, E. Mansfield şi J. Snyder au identificat faptul că statele care se confruntă cu o
tranziţie democratică au avut cu 40 la sută mai multe şanse să se implice în ostilităţi decît statele
care nu au manifestat tendinţe de tranziţie spre un nou regim [224]. Acest lucru, susţin autorii, ar
trebui să pună întrebări referitor la politica „de promovare a securităţii prin democratizarea
impusă”, iar intervenţiile militare din Irak şi Afganistan sînt exemple elocvente în sensul în care
democratizarea nu a adus cu ea şi securitatea pentru aceste societăţi.
Ca şi alte teorii cu privire la cauzele păcii şi războiului, teza păcii democratice este
contestată. Constatarea că democraţiile se luptă foarte rar între ele nu este pusă la îndoială, dar
criticii susţin că aceasta nu constituie rezultatul naturii statelor democratice. J. Mearsheimer, în
lucrarea „Why we will soon miss the Cold War?”, susţine că o aşa stare, de fapt, a fost generată
de interesul statelor democratice de a face front unit împotriva unui duşman sovietic comun, plus
existenţa armelor nucleare care au împiedicat războiul între democraţiile occidentale în timpul
Războiului Rece şi nicidecum de natura instituţiilor politice ale acestora [225, p. 1-17]. Aproape
toţi cercetătorii păcii liberale, fără rezerve, sînt de acord că interdependenţa economică între state
este o forţă pozitivă pentru avansarea securităţii, fenomen botezat „pacea capitalistă”. Spre
exemplu, N. Angell în „The great illusion” afirma că interdependenţa economică a statelor
puternic industrializate este atît de mare, încît controlul teritorial, ca premisă a dezvoltării
economice, s-a perimat şi de aceea războiul este iraţional din punct de vedere economic [190].
N. Angell nu susţine însă că războiul nu trebuie practicat deloc, argumentînd că forţa trebuie
folosită cooperativ împotriva celor ce încalcă dreptul internaţional şi nu respectă principiile Ligii
Naţiunilor. Autorul face apel la raţiune şi educaţie în relaţiile internaţionale.
Printre cele mai importante şcoli ale interconexiunii globale sînt, fără îndoială, şcoala
neoliberală, catalogată, în acest context, ca instituţionalism neoliberal, şi cea neorealistă, numită
adesea şi realism structural. De subliniat că, de cele mai multe ori, este greu a se face o apreciere
exactă cărei şcoli aparţine un cercetător sau altul, opiniile variind. De exemplu, unii susţin că
R. Keohane este exponentul realismului structural, alţii că el ar reprezenta şcoala neoliberală
[181, p. 74]. Aceasta denotă similitudinile care există în abordările conceptuale ale celor două
şcoli, inclusiv în ceea ce priveşte securitatea naţională şi internaţională. Atît neorealiştii, cît şi
neoliberalii au continuat, în principal, fundamentele teoretice clasice ale premergătorilor lor,
concordînd, totodată, teoria cu schimbările majore ce au avut loc pe arena internaţională şi în aşa
mod au anexat viziuni contemporane asupra ordinii şi securităţii internaţionale – ideea
interconexiunii fiind generatorul central al schimbărilor conceptuale.
R. Keohane şi J. Nye argumentează, în „Puterea şi interdependenţa” că într-o lume atît de
interdependentă, abordarea realistă clasică este prea limitată ca să poată explica dinamica
sistemului internaţional [219, p. 36]. Pentru a explicita, ei construiesc două modele teoretice –

26
instituţionalismul liberal şi interdependenţa complexă. R. Keohane descrie relaţiile internaţionale
ca o luptă pentru putere şi se bazează pe trei fundamente centrale – statele sînt unităţi coerente şi
cei mai importanţi actori politici, forţa este un instrument eficient de impunere a unei politici şi
există o ierarhie a problemelor în politicile mondiale dominate de cerinţe ale securităţii militare.
Totodată, J. Nye argumentează că, în condiţiile interdependenţei complexe, actorii centrali de pe
arena internaţională sînt actorii nestatali, nu există o ierarhie clară a soluţiilor şi forţa este
ineficientă. În acest caz, rezultatele vor fi determinate de distribuţia resurselor din anumite
domenii-cheie, ele nu vor fi dependente de distribuţia puterii militare, iar entităţile transnaţionale
devin factori cruciali în procesul de luare a deciziilor [219, p. 52].
Cît priveşte R. Gilpin, acesta în lucrarea intitulată „Politica economică globală” afirmă că
ordinea comercială internaţională liberală depinde în mare măsură de prezenţa unui stat puternic
care poate oferi bunuri calitative şi la un preţ redus pe arena internaţională. El susţine că sistemul
internaţional are nevoie de un stat puternic, deoarece bunurile şi serviciile nu pot fi împărţite în
absenţa lui. În acelaşi timp, R. Gilpin este de acord cu importanţa crescîndă a corporaţiilor
transnaţionale, dar mai adaugă că acestea s-au dezvoltat doar datorită patronajului SUA [64, p.
301]. Observăm că în accepţiunea lui R. Gilpin rolul unei puteri ce domină este încă mare în
asigurarea securităţii pe arena internaţională.
A. Wendt, cel mai cunoscut apologet al constructivismului, nota în lucrarea sa „Teoria
socială a politicii internaționale” că în pofida unei dominaţii teoretice a realiştilor şi liberalilor,
există o tradiţie îndelungată şi variată, care din punctul de vedere al teoriei sociale se numeşte
gîndire constructivistă. Astfel, conform opiniei sale, realitatea internaţională este definită prin
viziunea noastră asupra lumii înconjurătoare [250, p.2]. Mai mult, constructiviştii evidențiază
caracteristica subiectivă a acestei viziuni. În contrast cu liberalismul şi realismul – care atrag
atenţia asupra modului în care factorii materiali, cum ar fi puterea militară şi bunăstarea
economică, influenţează relaţiile dintre state pe arena internaţională – constructivismul se
concentrează pe impactul ideilor asupra acestor relaţii. Ch. Kegley şi G. Raymond susţin în „The
global future: a brief introduction to world politics” că toate concepţiile noastre despre politica
mondială sînt influenţate de o viziune colectivă determinată de presiunile sociale ale grupurilor
din care provenim [218, p. 35]. A înţelege modul în care oamenii se cunosc pe ei înşişi şi creează
condiţii sociale pentru sine şi pentru alţi actori, cum ar fi statele, e, probabil, prima mişcare
potrivită în analiza fenomenelor politice şi, în mod specific, în explorarea aspectelor de securitate
[77, p. 323], afirmă E. Kolodziej. Constructiviștii apreciază aportul deosebit al neorealiştilor şi
neoliberaliştilor cu privire la comportamentul statelor, însă resping condiţionările materiale ale
acestor comportamente. În acest sens, A. Wendt respinge anarhia ca forţă cauzală, pentru că ea
nu este o condiţie care precedă construirea de state a identităţilor şi intereselor lor reciproc

27
recunoscute. Astfel, starea de anarhie dintre aliaţi este percepută diferit faţă de anarhia între
rivali. În consecinţă, exemplifică Ch. Kegley şi G. Raymond, armele nucleare deţinute de Marea
Britanie nu sînt o ameninţare aşa de mare pentru securitatea SUA, în comparaţie cu armele
nucleare deţinute de Coreea de Nord, din cauza că supoziţiile împărtăşite de americani şi
britanici faţă de acţiunile reciproce diferă de cele împărtăşite de către Washington şi Phenian
[218, p. 6].
Constructiviştii au atras atenția asupra „noului tip de gîndire” al lui M. Gorbaciov,
manifestat şi în politica de securitate a URSS [218, p. 19]. „Noul tip de gîndire” a dus la apariţia
noilor norme de comportament între URSS şi SUA şi la un nou mediu de securitate regional şi
internaţional, iar politica de concurenţă şi prevalenţă nucleară şi militară a fost schimbată prin
cooperare şi dezarmare reciprocă, bazate pe norme acceptate de toate părţile. În acest sens,
G. Raymond evidenţiază că normele pot fi surse ale acţiunii din trei perspective: (a) ele sînt
constitutive, în sensul în care definesc tipul acţiunilor, (b) permisive deoarece permit anumite
tipuri de activităţi, (c) de constrîngere, în măsura în care limitează comportamentul actorii pentru
anumite tipuri de activităţi. Astfel, în sistemul internaţional contemporan, normele constitutive
ale suveranității determină ce contează pentru stat, în timp ce normele permisive şi de
constrîngere precizează cum statele pot sau nu pot acţiona. În consecinţă, în schimbul unei logici
a consecinţei, constructiviştii optează pentru o logică a condiţionării.
În concluzia acestui subcompartiment, constatăm că abordările clasice, în pofida
limitărilor conceptuale evidente, au oferit contribuţii importante la dezvoltarea conceptului de
securitate. Studierea relaţiilor de putere dintre state, a condiţiilor în care pacea poate fi asigurată,
a rolului armelor nucleare, a relaţiilor economice interdependente, a percepţiei faţă de intenţiile
adversarilor, în contextul asigurării securităţii naţionale a reprezentat punctul de pornire pentru
abordările contemporane. În acest sens de idei, Şcoala de la Copenhaga, construindu-şi
argumentele ca răspuns la concepţia clasică rigidă, a redirecţionat dezbaterea asupra securităţii
într-o albie mult mai extinsă. Disoluţia subită a URSS – care nu a fost declanşată de vreo
slăbiciune militară a taberei socialiste – a fost argumentul central avansat în procesul construirii
noului tip de gîndire cu privire la aria de cuprindere a securităţii naționale. De acum încolo,
securitatea nu mai comportă doar aspectul său militar, ci se extinde şi spre celelalte ramuri ale
activităţii colectivităţii umane, la fel de importante ca şi primul. Iar documentele-cheie cu privire
la securitatea naţională – concepţii, strategii, planuri de realizare –, care exprimă viziunea elitelor
politice conducătoare, elaborate în statelor democratice în perioada posterioară Războiului Rece,
au început să trateze subiectul dintr-o perspectivă multilaterală.

28
 1.2 Metodologia de cercetare a securităţii naţionale a Republicii Moldova.
Din considerentele expuse în concluziile subcapitolului precedent, în calitate de suport
teoretico-metodologic principal pentru realizarea prezentei lucrări au servit studiile Şcolii de la
Copenhaga, ale principalilor exponenți ai acesteia, printre care cei mai marcanți fiind B. Buzan
[18], [198], [199] şi O. Waever [198], [199].
B. Buzan evidenţiază că securitatea naţională se numără printre problemele centrale cu
care se confruntă umanitatea [19, p. 13]. Cercetătorul insistă că toate statele sînt vulnerabile faţă
de ameninţările militare şi ecologice, aproape toate sînt expuse ameninţărilor economice, iar
multe dintre ele suferă, de asemenea, de o insecuritate politică şi socială fundamentală [19, p.
106]. Delimitarea trasată dintre statele puternice şi slabe; corelaţionarea securităţii internaţionale,
naţionale şi individuale; definirea ameninţărilor în funcţie de sector şi integrarea securităţii
naţionale într-un cadru regional al securităţii, determină opțiunea noastră pentru abordarea Şcolii
de la Copenhaga în calitate de bază teoretico-metodologică pentru demersul nostru ştiinţific.
Deşi reprezentanții școlilor clasice au adus o contribuţie semnificativă definirii ariei de
cuprindere a securităţii naţionale, ei scapă însă din vedere un lucru extrem de important: în
pofida similitudinilor lor fundamentale, statele sînt extraordinar de diverse. Această diversitate,
în opinia lui B. Buzan, se datorează celor trei componente de bază ale statului: ideii de stat, bazei
fizice şi exprimării instituţionale [19, p. 75], care pot apărea în combinaţii foarte variate şi pot
constitui state destul de diverse cu necesităţi de securitate felurite. Şcoala de la Copenhaga a fost
prima abordare care a lansat în dezbatere acest element important, ceea ce ne permite să
considerăm relevantă elaborarea sa asupra securităţii naţionale, inclusiv pentru Republica
Moldova. B. Buzan, prin delimitările trasate între statele puternice şi cele slabe, are un aport
important în înţelegerea conceptului de securitate naţională, evidenţiind că natura securităţii lor
diferă esenţial. Este interesant să remarcăm că stat slab vs. puternic nu se referă aici la capacităţi
sau putere propriu-zisă, ci, mai degrabă, la nivelul de coeziune socio-politică [19, p. 105]. Deşi
niciun indicator unic nu defineşte în mod clar diferenţa dintre statele slabe şi cele puternice, B.
Buzan exemplifică anumite condiţii pe care ne putem aştepta să le găsim la statele slabe: (1) un
nivel ridicat de violenţe politice; (2) un rol pregnant al poliţiei politice în viaţa cotidiană a
cetăţenilor; (3) conflicte politice majore referitoare la ideologia ce trebuie folosită în organizarea
statului; (4) lipsa unei coerenţe a identităţii naţionale sau prezenţa unor identităţi naţionale
contradictorii în interiorul statului; (5) lipsa unei ierarhii clare şi nerespectarea autorităţilor
politice; (6) un gard înalt de control al statului asupra mass-media [19, p. 105].
B. Buzan mai adaugă că, atunci cînd statul este puternic, securitatea naţională poate fi
percepută, în primul rînd, prin prisma protejării componentelor statului de ameninţările venite
din exterior, iar statele slabe, la rîndul lor, sînt supuse mai ales vulnerabilităţilor politice interne.

29
Însă atunci cînd un stat este şi o putere mică, şi în acelaşi timp un stat slab, vulnerabilitatea sa
este nelimitată, ea venind atît din interior, cît şi din exterior [19, p. 109]. Potrivit aceluiași autor,
distincţia între statele slabe care înfruntă serioase probleme de securitate internă şi statele
puternice ale căror principale preocupări de securitate sînt externe este crucială în înţelegerea
securităţii naţionale. În acest sens, cercetătorul evidenţiază că cu cît un stat este mai slab cu atît
mai ambiguu va fi conceptul de securitate referitor la acesta [19, p. 110-111].
În aceeaşi ordine de idei, S. Sachs opinează că, odată cu încheierea Războiului Rece,
relaţiile de securitate în statele din lumea a treia şi din fosta URSS au devenit extrem de
dependente de securitatea din interiorul noilor entităţi. În ţările respective, notează cercetătorul,
ameninţările centrale sînt de cele mai multe ori de factură internă, în special datorită faptului că
naţiunile în cauză conţin minorităţi lingvistice, culturale şi etnice diverse cu apartenenţe vagi faţă
de noile structuri statale constituite pe rămăşiţele imperiilor şi coloniilor destrămate [235].
Ch. T. Wei, cercetător din Singapore, consideră că, deşi pentru securitatea naţională
contează mărimea statului, totuşi stabilitatea socială şi politică este la fel de importantă. Pentru a
reliefa teza în cauză el analizează securitatea Elveţiei şi a Austriei pe de o parte, şi a Sri Lanka pe
de altă parte. Ch. T. Wei atenţionează asupra faptului că în esenţă condiţiile ideologice, rasiale,
sociale, politice, economice, precum şi importanţa geopolitică a statului, vor determina nivelul
de asigurare a securităţii interne şi abilitatea de a face faţă ameninţărilor externe. Deoarece
vulnerabilitatea societală este de obicei primul pas spre slăbirea statului, acest sector este extrem
de important pentru asigurarea comprehensivă a securităţii naţionale, notează cercetătorul [249].
Totodată, Ch. T. Wei observă că chiar dacă securitatea internă a statelor mici este importantă,
totuşi aceste state trebuie să îşi dezvolte la fel de profund şi componentele externe ale securităţii,
cum ar fi: capabilităţi militare moderne, diplomaţie eficientă, implicare proactivă în formatele
multilaterale de cooperare internaţională, aderarea la alianţe ş.a. [249].
P. J. Thapa, subliniază că după încheierea Războiului Rece statele mici au devenit mult
mai vulnerabile decît în perioada ordinii bipolare. Cercetătorul nepalez consideră că statele mici
sînt vulnerabile în particular faţă de ameninţările economice, informaţionale, conflictele interne
şi influenţa puterilor regionale asupra politicii interne [240, p. 1]. Aceste vulnerabilităţi sînt
determinate, conform autorului citat, de condiţiile geografice, populaţia puţin numeroasă sau
lipsa unei economii puternice [240, p. 4]. P. J. Thapa analizează în studiul său „Security
Challenges for Small States in the New World Order: Options for Nepal” opţiunea neutralităţii
pentru ţările mici şi remarcă faptul că principalul avantaj al acesteia constă în faptul că statul îşi
păstrează independenţa politică, însă pentru a beneficia de acest statut, el trebuie să fie
recunoscut de vecini şi de marile puteri [240, p. 6]. Mai mult, statele mici care optează pentru

30
neutralitate trebuie să fie capabile să se apere singure şi să convingă puterile mari că alte state nu
vor putea să atenteze la integritatea şi suveranitatea sa [240, p. 10].
Un aport meritoriu al Şcolii de la Copenhaga în definirea conceptului constă de asemenea
în iniţierea şi explicarea dinamicii, corelaţiei şi importanţei obiectelor de referinţă în studiul
securităţii: sistemul internaţional, statele şi indivizii. Dezbaterile ulterioare s-au centrat asupra
dilemei enunţate de către K. Booth atunci cînd a întrebat: „Care este obiectul de referinţă
principal – statele sau oamenii? Securitatea cui anume este pe prim plan?” [15, p. 16]. O
perioadă îndelungată de timp, primordială era protejarea conducătorilor ţării, sau, într-un sens
mai larg, regimul. În secolul XX accentul s-a mutat pe apărarea integrităţii şi intereselor ţării,
adică pe securitatea naţională. Către sfîrşitul aceluiaşi secol însă accentul s-a schimbat din nou.
S. Faltas consideră că, în prezent, există accepţiunea larg împărtăşită că mandatul şi datoria
structurilor de stat rezidă în apărarea fiecărui cetăţean şi implicit a întregii populaţii [58, p. 95].
A. Roşca argumentează că subiectele încheiate în triada „Stat, Societate, Individ” totdeauna au
constituit tematica de fond, prioritară a ştiinţelor socioumane. Aceste trei elemente, continuă
cercetătorul, se află într-o legătură organică şi, totodată, destul de dinamică [137, p.26].
B. Buzan, ca şi Th. Hobbes, pledează în favoarea statului, deoarece, argumentează
cercetătorul, doar statul este capabil să formeze politici care să asigure securitatea, statul este
exponentul securităţii, statul este ţinta securităţii. Acest argument pare a fi important dacă se iau
în considerare implicaţiile ordinii anarhice ale sistemului internaţional. Teza despre haos în
calitate de principiu autoorganizator în societate, avansată de N. Ţîrdea, are valenţe importante în
acest sens [158, p. 42]. Pentru B. Buzan, contextul anarhic determină condiţiile politice
elementare în care înţelesurile securităţii naţionale şi internaţionale urmează să fie construite.
Astfel, contextul anarhiei, din perspectiva lui B. Buzan, impune conceptului de securitate trei
condiţii majore: (1) statele sînt obiectul principal de referinţă al securităţii, fiindcă ele constituie
atît cadrul ordinii, cît şi sursa cea mai înaltă de autoritate guvernamentală; (2) deşi statele sînt
principalele obiecte de securitate, dinamica securităţii naţionale este puternic relaţionată şi de
interdependenţa dintre state; (3) avînd în vedere durabilitatea anarhiei, înţelesul practic al
securităţii poate fi conceput în mod raţional, dacă poate fi făcut operaţional într-un mediu
competitiv. Ceea ce însă mai înseamnă că în anarhie securitatea nu poate fi decît relativă,
niciodată absolută [19, p. 34].
Totuşi, ceea ce a consacrat Şcoala de la Copenhaga drept abordare centrală în cercetarea
conceptului de securitate naţională a fost extinderea şi aprofundarea cîmpului de cuprindere a
securităţii naţionale prin identificarea exhaustivă a principalelor sectoare în care aceasta
acţionează: „Securitatea colectivităţilor umane este afectată de cinci sectoare principale: militar,
politic, economic, societal şi de mediu” [19, p. 31]. Această delimitare a permis evaluarea

31
sectorului naţional de securitate în funcţie de principalele ameninţări şi vulnerabilităţi provenite
din cadrul domeniilor de securitate identificate. Astfel, securitatea militară, conform lui
B. Buzan, priveşte interacţiunea dublă a capacităţilor de ofensivă şi defensivă armată şi percepţia
statelor despre intenţia celuilalt. Securitatea politică se referă la stabilitatea organizaţională a
statelor, a sistemelor de guvernare şi a ideologiilor care le legitimează. Securitatea economică
priveşte accesul la resurse, finanţe şi pieţe necesare pentru a susţine un nivel acceptabil al
bunăstării şi de putere a statului. Securitatea societală se preocupă de capacitatea de susţinere, în
limitele unor condiţii de evoluţie acceptabilă, a elementelor tradiţionale de limbă, cultură,
identitate şi obiceiuri culturale şi religioase. Securitatea mediului se referă la menţinerea
biosferei locale şi planetare, ca suport esenţial pentru toate acţiunile umane [19, p. 31]. Important
este şi faptul că, din perspectiva Şcolii de la Copenhaga, aceste sectoare nu operează izolat unul
de celălalt, ci fiecare defineşte un punct central în cadrul problematicii securităţii, ca şi un mod
de a ordona priorităţile.
Considerăm, de asemenea, că delimitarea în cauză este esenţială pentru a distribui
competenţele de implementare a politicilor în acest domeniu, care pînă recent era unul extrem de
centralizat, netransparent şi cu un puternic accent militar. Un rol semnificativ în acest proces
credem că ar trebui să îi revină şi societăţii civile, unde cea mai mare parte a expertizei în
domeniul securităţii naţionale se dezvoltă în prezent.
Majoritatea statelor dezvoltă relaţii puternice de cooperare pentru a crea un sistem de
relaţii care ar amplifica eforturile pozitive de depăşire a problemelor comune de securitate.
Aceasta este valabil şi datorită faptului că majoritatea ameninţărilor sînt transfrontaliere, iar
vulnerabilităţile, fiind caracteristice statelor naţionale, sînt identice în multe dintre state.
Explicarea fenomenului în cauză a fost efectuată, credem, cel mai reuşit de către B. Buzan, care
a avansat importantul concept al Complexelor de Securitate Regionale (CSR).
O astfel de abordare novatoare va fi utilă pentru cercetarea noastră în contextul în care
vom analiza edificarea sistemului de securitate european şi vom identifica locul şi rolul
Republicii Moldova în cadrul acestui sistem. De menţionat aici că în termenii securităţii, prin
regiune se înţelege un subsistem distinct şi semnificativ de relaţii de securitate format de un grup
de state care au fost sortite să se găsească în apropiere geografică [19, p. 194]. Astfel, Europa
Occidentală rămîne un sistem regional, datorită interconexiunii relaţiilor de putere.
B. Buzan afirmă că, odată cu accelerarea procesului de decolonizare, nivelul regional al
securităţii a devenit mai autonom şi mai proeminent în politica internaţională, iar sfîrşitul
Războiului Rece a evidenţiat şi mai mult această caracteristică a regionalizării. După încheierea
Războiului Rece, atît SUA, cît şi celelalte mari puteri (China, UE, Japonia, Rusia) au avut mai
puţine stimulente şi au manifestat mai puţină dorinţă de a interveni în afacerile de securitate din

32
afara propriei regiuni. Din acest considerent, cercetătorul crede că autonomia relativă a
securităţii regionale constituie o caracteristică a sistemului internaţional de securitate post-
Război Rece, care se deosebeşte radical de structura rigidă a bipolarităţii supraputerilor care a
definit Războiului Rece [199, p. 3].
Interpretarea CSR a avut un aport esențial în înţelegerea nivelurilor de influenţă a
factorilor externi (ameninţărilor) asupra securităţii naţionale a statelor. Astfel, CSR distinge între
nivelul de interacţiune a puterilor globale în sistem, ale căror capacităţi le permit să domine şi
alte regiuni, şi interacţiunea la nivelul subsistemului dintre puteri mai mici, al căror mediu de
securitate principal este zona lor locală. B. Buzan subliniază că din cauză că cele mai multe
ameninţări traversează uşor distanţele mici, securitatea, în mod normal, este concentrată regional
în complexe de securitate [199, p.7]. Remarcăm că, pentru argumentarea propriilor idei, CSR
preia asumpţii importante din teoria (neo)realistă şi abordarea constructivistă. În timp ce din
realism a fost preluată ideea suveranităţii teritoriale şi a distribuţiei puterii prin care încearcă să
explice interacţiunea dintre actorii sistemelor regionale şi dintre sistemele de putere constituite,
din constructivism sînt împrumutate concepţiile cu privire la procesul de constituire a viziunilor
asupra securităţii naţionale şi regionale, prin prisma ideilor dezbătute.
Din perspectiva dreptului internaţional, O. Dorul evidenţiază că sistemul de securitate
actual este dominat, mai mult decît alte domenii ale dreptului internaţional, de consideraţii
politice, deoarece, în primă analiză, acesta este fundamentat pe sentimentul de indivizibilitate şi
solidaritate a statelor în chestiuni de pace, care, în fond, reprezintă mai degrabă o chestiune
politică decît una juridică [53, p. 585].
Vorbind despre securitatea colectivă contemporană, И. Лукашук menţionează în
„Международное право: oсобенная часть” că ea este universală, cuprinzînd nu doar aspectele
militare şi politice, ci şi alte aspecte – economice, ecologice, umanitare şi, desigur, juridice. În
primul rînd, remarcă cercetătorul, astăzi se pune accent pe diplomaţia preventivă. Prevenirea
conflictelor, eliminarea ameninţărilor la pace şi securitate reprezintă calea cea mai efectivă de
asigurare a păcii [176, p.284]. În acelaşi context, К. Бекяшев remarcă în „Международное
публичное право” că dreptul securităţii internaţionale cuprinde o totalitate de principii unanim
recunoscute şi speciale care au drept scop asigurarea securităţii militare şi politice a statelor,
prevenirea izbucnirii războiului şi reprimarea actelor de agresiune [169, p. 354]. Ю. Колосов şi
Э. Кривчикова în „Международное право” subliniază că mijloacele juridice internaţionale de
asigurare a securităţii internaţionale sînt destul de variate. La ele referim mijloacele paşnice de
soluţionare a diferendelor internaţionale, măsurile de dezarmare, mecanismele de securitate la
nivel universal şi regional, măsurile de încredere [173, p. 363] etc.

33
 Pentru a prezenta cadrul teoretico-metodologic în care se dezvoltă problematica
securităţii în Republica Moldova, în cele ce urmează vom analiza principalele teze propuse de
cercetătorii autohtoni, a căror valoare teoretică şi empirică ne permite să înţelegem complexitatea
subiectului abordat. V. Beniuc [12], [13], [170], V. Juc [73], [74], [75], V. Saca [5], [139], [140],
C. Manolache [43], [90], [91], A. Burian [171], A. Gumeniuc [143], O. Serebrian [142], R.
Gorincioi [63], [62], Yu.Josanu [71], [72], O. Nantoi [106], [107], [108], N. Afanas [2], [3], I.
Stăvilă [148], N. Ţveatkov [184], O. Dorul [53], V. Gamurari [60], A. Lavric [80], D. Mînzărari
[98], [99], [100], V. Prohniţchi [131], I. Pîntea [115], I. Boţan [17], [196], V. Lupan [85], V.
Lungu [84], M. Kuzovlev [79], R. Vrabie [165] ş.a. sînt printre cei mai reprezentativi autori care
au contribuit într-o mare măsură la dezvoltarea aspectului teoretic şi practic al conceptului de
securitate. Problemele centrale care au fost cel mai des cercetate sînt cele ce ţin de identificarea
noilor soluţii pentru ameninţările şi vulnerabilităţile care subminează existenţa şi dezvoltarea
Republicii Moldova, încheierea Războiului Rece şi semnificaţia acestui fenomen pentru
securitatea naţională, soluţionarea conflictului transnistrean, reformarea sectorului naţional de
securitate, fortificarea securităţii economice şi energetice etc.
Problematica noilor ameninţări şi vulnerabilităţi este una centrală în lucrările
cercetătorilor autohtoni, căci aceasta vizează însăşi supravieţuirea şi dezvoltarea Republicii
Moldova. Din cauza faptului că, din momentul edificării sale, Republica Moldova este ţinta unor
pericole şi ameninţări orientate spre lichidarea statului şi, concomitent, un şir de riscuri
economice afectează securitatea societăţii şi a persoanei în domeniul energetic, alimentar,
ecologic, demografic, informaţional, o actualitate majoră capătă problema identificării noilor
soluţii de asigurare a securităţii naţionale. Consolidarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii
teritoriale a ţării, fundamentate pe un stat de drept cu valori democratice, orientate spre
bunăstarea populaţiei, este miza acestor transformări, afirmă Yu. Josanu [72, p.47].
În aceeaşi ordine de idei, V. Pleşca consideră că pericolele reale cu care se confruntă
Republica Moldova sînt terorismul, separatismul agresiv, crima organizată, traficul de fiinţe
umane şi contrabanda, situaţie în care impune reformarea sectorului militar al statului. Totodată,
autorul menţionează că, drept rezultat al extinderii UE din 2007, ţara noastră a devenit vecin
imediat cu această structură, fapt care se răsfrînge direct asupra stabilităţii şi securităţii în
regiune. Din acest considerent, pentru a fi posibilă o cooperare fructuoasă în domeniul
securităţii, V. Pleşca reiterează necesitatea realizării reformei militare şi elaborarea conceptului
strategiei naţionale, care va garanta protecţia independenţii, suveranităţii şi integrităţii statului.
Totodată, participarea în Programul Parteneriatul pentru Pace (PpP) şi realizarea Planului
Individual de Acţiuni al Parteneriatului (IPAP) Moldova – NATO va aprofunda relaţiile cu
NATO, reprezentînd o oportunitate pentru asocierea la eforturile internaţionale de edificare a

34
unui sistem de securitate internaţional în spaţiul Euroatlantic şi crearea unei lumi stabile,
consideră autorul citat [119, p. 97-99].
Un alt aspect discutat frecvent în cercurile de cercetare autohtone este modalitatea în care
mediul regional şi internaţional influenţează starea de securitate a Republicii Moldova. Spre
exemplu, V. Juc, I. Rusandu şi V. Ungureanu relaţionează dezvoltarea documentelor de bază ce
fundamentează securitatea naţională a Republicii Moldova cu transformările profunde care se
produc pe plan internaţional şi cu dezbaterile diferitor şcoli ale relaţiilor internaţionale în
domeniul securitologiei. Pentru autori, sfîrşitul Războiului Rece este un eveniment emblematic,
căci acesta pune, pe neaşteptate, capăt unui sistem bipolar şi reconfigurează ordinea mondială
[74, p.148]. Astfel, acţiunile cele mai remarcabile şi mai semnificative atît pentru întregul sistem
al relaţiilor internaţionale, cît şi pentru Republica Moldova au fost: declararea războiului
terorismului internaţional, trasarea liniei de demarcaţie între Europa de Vest şi Europa de Est,
recunoaşterea independenţei regiunii Kosovo, conflictul armat între Rusia şi Georgia, susţinerea
de către SUA a politicii de integrare în UE şi NATO a Georgiei şi Ucrainei, confruntarea latentă
dintre SUA şi Rusia [74, p. 149-151], [75, p. 95]. În acelaşi context, E. Ţugui atrage atenţia
asupra evoluţiilor în mediul regional de securitate, cu un accent deosebit asupra discuţiilor
privind reamplasarea scutului antirachetă din Polonia şi Cehia în România [159, p.96-97].
I. Naval susţine că riscurile de securitate trebuie privite mai profund, depășind cadrul
îngust al riscurilor militare. Luîndu-le și pe acestea în calcul, ar trebui să ne orientăm mai mult
spre problemele stringente: actele teroriste, pierderea surselor de aprovizionare cu materie primă
și de energie, modificarea fluxurilor migratoare sau presiuni demografice neacceptate, cum ar fi,
bunăoară, cazul tătarilor întorși în Crimeea și, bineînţeles, problemele legate de controlul căilor
de transportare a petrolului și gazului [109, p.199]. Într-adevăr, pentru un stat mic cum este
Republica Moldovă, modul în care aceasta interacţionează cu mediul regional şi internaţional
este deosebit de important. Un şir întreg de riscuri şi ameninţări pot fi depăşite dacă Republica
Moldova va dezvolta relaţii strategice de cooperare cu ţările din regiune în domenii-cheie,
precum cooperarea economică, comercială, gestionarea integrată a fluxurilor migraţionale,
colaborarea în domeniul energetic şi cel militar. Integrarea europeană şi cooperarea cu NATO
sînt, de asemenea, priorităţi ce trebuie coordonate cu vecinii şi partenerii strategici. Analizînd
Concepţia Securităţii Naţionale a Republicii Moldova, astăzi în vigoare, N. Afanas constată că
unele principii enunţate în document au caracter general şi nu reflectă starea reală a lucrurilor din
Republica Moldova, sugerînd modificarea lui [2, p. 43]. Preluarea bunelor practici, consultarea
pe subiecte de interes comun se dovedesc esenţiale în acest sens. R. Gorincioi constată, spre
exemplu, că politicii externe a Moldovei i-au lipsit priorităţile [62, p. 217]. Așa cum Concepţia
Politicii Externe a Moldovei din 1995 a fost demult depășită de realităţile geopolitice, este

35
necesară redefinirea noilor obiective strategice a Moldovei, menţionează pe bună dreptate
cercetătorul. Autorul mai sugerează că trebuie evaluat rolul statutului de neutralitate și a politicii
pasive de conjunctură în asigurarea intereselor naţionale, în condiţiile în care noile pericole și
provocări cu care se confruntă în prezent Moldova solicită promovarea unei diplomaţii active,
eficiente și realiste [63, p. 25].
O atenţie deosebită în literatura de specialitate este acordată şi analizei statutului de
neutralitate al ţării. Pentru acei cercetători care văd integrarea ţării în NATO o condiţie
primordială de asigurare a securităţii naţionale în noile realităţi geopolitice, opţiunea neutralităţii
este un factor care, mai degrabă, amplifică starea de insecuritate militară, politică şi economică a
Republicii Moldova, argumentul central constînd în faptul că ţara nu dispune de resursele
necesare şi de o amplasare geopolitică favorabilă ca să poată beneficia de acest statut.
R.Gorincioi susţine că, autoproclamîndu-şi neutralitatea, conducerea Republicii Moldova a
sperat că va putea astfel să-şi asigure mai uşor respectarea propriilor interese naţionale pe plan
intern şi extern, inclusiv prin retragerea fostei Armate a 14-a de pe teritoriul țării, reintegrarea
teritorială, cooperarea cu statele din CSI şi UE. Această strategie s-a dovedit doar parţial corectă,
afirmă autorul, în măsura în care le-a permis guvernanţilor să menţină ţara noastră în afara
Tratatului de securitate colectivă din cadrul CSI. Astfel, pe măsură ce frontierele NATO şi UE au
atins hotarele Republicii Moldova, problematica statutului invocat şi a relaţiilor ţării cu Alianţa
Nord-Atlantică trebuie examinate prin prisma noilor valenţe geopolitice, conchide cercetătorul
[63, p. 25].
În aceeaşi ordine de idei, V. Berbeca sugerează că niciun stat nu a garantat pînă acum
neutralitatea Republicii Moldova şi nimeni nu a încercat din considerente de securitate să impună
un astfel de comportament în politica sa externă. Dimpotrivă, situaţia generată odată cu
încheierea Războiului Rece şi destrămarea Uniunii Sovietice impun Republica Moldova să caute
sprijinul unei alianţe politico-militare, cum este în cazul dat NATO. Din acest motiv, cercetătorul
consideră că: (a) politica de neutralitate este o poziţie foarte îndoielnică, deoarece nu este
respectată, (b) necesitatea de aderare la NATO este determinată de evoluţia internă şi externă a
Federaţiei Ruse, (c) aderarea Republicii Moldova la NATO reprezintă o opţiune prioritară pentru
garantarea suveranităţii şi dezvoltării democratice a Republicii Moldova [14, p. 61-65]. În
aceeaşi ordine de idei, D. Mînzărari sugerează că menţinerea statutului disputat este, de fapt,
păstrarea status quo-ului, deoarece anume neutralitatea permanentă declarată în 1994 este
factorul care subminează suveranitatea ţării [98, p. 22]. Argumentele de mai sus sînt strîns
corelate cu conflictul transnistrean şi staţionarea ilegală a trupelor ruse pe teritoriul suveran al
Republicii Moldova. Susţinem poziţia acestor cercetători din perspectiva în care neutralitatea
permanentă a fost proclamată pentru a determina, conform noului statut juridic, forţele militare

36
străine să părăsească teritoriul staţionării. Astfel, în cazul în care (1) acest statut şi-a demonstrat
ineficienţa şi după aproape 20 de ani contingentele militare ale Armatei a 14-a sînt amplasate în
continuare în regiunea transnistreană a Republicii Moldova, (2) integrarea europeană este
prioritatea naţională numărul unu, (3) iar integrarea în NATO a fost pentru toate ţările din
Europa Centrală şi de Est o etapă premergătoare şi de probă pentru integrarea în UE, statutul
invocat devine, mai degrabă, o vulnerabilitate pentru fortificarea securităţii naţionale, decît un
garant al acesteia.
Problema transnistreană, după cum am putut observa, se află în centru dezbaterii cînd se
discută despre securitatea naţională a Republicii Moldova, ea reprezentînd unul din cele mai
abordate subiecte, afirmă pe bună dreptate D. Mînzărari [99, p. 7]. Perpetuarea acestui conflict se
datorează, conform autorului citat, politicii externe a Federaţiei Ruse faţă de Republica Moldova,
incapacităţii autorităţilor moldovene de a formula un răspuns adecvat la asemenea politică,
precum şi poziţiei evazive şi inacţiunii principalilor actori internaţionali faţă de o astfel de
problemă. La rîndul său, A. Burian consideră că deşi conflictele secesioniste sînt abordate în
calitate de probleme interne ale unui stat, comunitatea internaţională urmăreşte atent evoluţiile cu
privire la acestea [171, p. 86]. În opinia cercetătorului, lupta cu separatismul trebuie dusă în
limitele dreptului internaţional şi doar în cazuri excepţionale se permite folosirea forţei militare.
În cazul în care conflictul armat a izbucnit, A. Burian recomandă statelor respectarea dreptului
umanitar şi angajamentelor luate în cadrul organizaţiilor internaţionale precum ONU, OSCE,
CoE ş.a. [171, p. 86].
În opinia lui V. Gamurari, autodeterminarea externă constă în dreptul acordat popoarelor
să decidă asupra statutului lor internaţional şi constituirii sau nu a unui stat independent. Este, la
fel, dreptul lor de a renunţa la independenţă şi de a prefera o formă de asociere cu un alt stat,
inclusiv alipirea la un alt stat. Însă esenţa principiului autodeterminării externe acceptat de
dreptul internaţional contemporan, evidenţiază cercetătorul, constă în acordarea unei autonomii
largi minorităţilor în cadrul statului şi nicidecum secesiunea. Cu excepţia unor cazuri particulare,
cum ar fi decolonizarea, recunoaşterea sau nerecunoaşterea acestui drept pentru un grup, el nu
este fondat pe criterii juridice obiective, ci pe consideraţii de ordin politic şi strategic [60, p. 24-
25]. N. I. Stăvilă se întreabă în acest sens: „De ce eforturile depuse pe parcurs de aproape două
decenii în vederea soluţionării problemei transnistrene nu s-au încununat de succes? Care pot fi
planurile şi scenariile posibile de reglementare a conflictului transnistrean?” [148, p. 74].
N. Ţveatkov indică faptul că din 1992 pînă în 2002 Republica Moldova nu a elaborat şi nu a
implementat o poziţie strategică fermă pentru a-şi promova propriile principii, care ar fi favorizat
soluţionarea conflictului de pe Nistru. În plus, încă nu există un răspuns clar referitor la tipul
acţiunilor care ar trebui să fie întreprinse pentru a garanta restabilirea integrităţii teritoriale şi

37
constituţionale [184, p. 120]. M. Kuzovlev consideră că prezentul status-quo al Transnistriei este
favorabil pentru unele cercuri influente de la Chişinău şi Tiraspol, care ştiu cum să profite de pe
urma existenţei celor două servicii vamale în cadrul aceluiaşi stat: „Unii consideră că acest
conflict s-a transformat într-un proiect de afaceri, această situaţie îi avantajează, ei sînt „pe val”
şi nu au niciun stimulent evident pentru a încerca identificarea unor soluţii cardinale” [79]. În
aceeaşi ordine de idei, V. Saca şi O. Bolocan susţin că autorităţile autoproclamatei republici
transnistrene au creat un mediu favorabil pentru a supune populaţia băştinaşă fără dificultăţi
acţiunilor de manipulare politică. Această strategie a reuşit crearea unei mentalităţi opozante
regimului de la Chişinău şi însăşi ideii de reunificare a Republicii Moldova [139, p. 105-106].
A. Lavric apreciază că originea conflictului din 1992 poate fi găsită în trasarea, în 1940, a
graniţei ucraineano-moldoveneşti, în urma căreia teritorii care de secole au aparţinut Moldovei
au fost trecute de conducerea de la Moscova Ucrainei, iar Moldova în schimb a primit o fîşie de
pe malul stîng al Nistrului, care a aparţinut Ucrainei [80, p. 124]. Întrucît în regiunea nistreană a
Republicii Moldova de pe malul stîng al Nistrului există zone populate compact de ucraineni, iar
în nordul şi sudul Basarabiei (actualmente în Ucraina) există zone cu localităţi populate de
moldoveni, cercetătorul propune, printre alte scenarii, un schimb de teritorii sau o corectare a
graniţei între Moldova şi Ucraina, care ar putea să elimine definitiv de pe harta Europei
conflictul din estul ţării noastre [80, p. 124].
C. Solomon şi A. Gumeniuc susţin că autorităţile Republicii Moldova au manifestat unele
iniţiative de a spori încrederea reciprocă dintre ambele maluri ale Nistrului, însă lipsa dorinţei
politice a Federaţiei Ruse a determinat „soarta” conflictului la toate etapele sale. Din această
perspectivă, interesele Federaţiei Ruse în regiune au un rol considerabil în evoluţia conflictului.
În consecinţă, precizează autorii, interesele geostrategice şi politice ale Federaţiei Ruse în zona
transnistreană explică suportul politic, economic şi militar acordat regimului de la Tiraspol [143,
p. 176]. V. Beniuc şi V. Juc subliniază, totodată, că sprijinind separatismul în Transnistria,
Abhazia, Osetia de Sud, Federaţia Rusă însăşi se confruntă cu sindromul secesionismului, criza
cecenă fiind relevantă în acest sens [12, p.7]. O abordare complementară rolului actorilor
internaţionali în soluţionarea conflictului transnistrean este oferită de T. Anton şi V. Saca, care
afirmă că UE şi OSCE sînt acum în proces de supraapreciere a misiunilor şi capacităţilor lor în
vederea soluţionării conflictului. Totodată, cercetătorii citaţi remarcă, surprinzător, că, evaluînd
conflictul transnistrean, putem constata caracterul său inofensiv şi lipsa de ameninţare reală la
adresa securităţii ţărilor vecine, Uniunii Europene, spaţiului Euroatlantic, iar implicarea actorilor
mari în medierea acestuia, este determinată de interesele geopolitice concurente în zonă:
„plasamentul diferendului (conflictului – n.n.) la intersecţia intereselor „puterilor mari”, îi
atribuie lui o importanţă deosebită în regiune” [10, p.65].

38
 Contrar acestor argumentări există multe studii care abordează perpetuarea conflictului
transnistrean drept o ameninţare naţională, regională şi chiar internaţională semnificativă.
O. Serebrian evidenţiază, astfel, că, în mod cert, conflictul din estul Republicii Moldova, rămîne
unul din cele mai importante focare de instabilitate regională în zona Mării Negre: „Pentru UE,
în mod special, faptul că nu controlăm frontiera noastră de est, că oferim o fereastră largă de 200
km pentru existenţa nestingherită a celei mai mari zone off-shore de la ora actuală, reprezintă
unul din argumentele de bază ale Bruxellesului împotriva îmblînzirii regimului de trecere a
frontierei sau liberalizării condiţiilor pentru schimburile comerciale” [142, p. 44]. În aceeaşi
ordine de idei, se încadrează şi argumentele cercetătoarei D. Bencheci, care consideră că
pericolele conflictului transnistrean asupra securităţii europene sînt extrem de serioase. Autoarea
argumentează importanţa implicării active a instituţiilor europene în procesul de negocieri. În
opinia sa, existenţa arsenalului rus de la Cobasna care conţine aproximativ 20.000 tone de arme
de diferite tipuri, perpetuarea traficului de arme, de droguri, fiinţe umane din şi prin regiunea
transnistreană sînt ameninţări serioase la adresa securităţii europene [193, p. 30], iar rapoartele
diverşilor experţi naţionali şi internaţionali cu privire la acest subiect confirmă şi mai mult
concluziile de mai sus. În consecinţă, evidenţiază şi A. Barbăroşie, fenomenele negative care
decurg din controlul inexistent din partea autorităţilor Republicii Moldova asupra acestei porţiuni
de frontieră au luat o amploare deosebită: contrabanda, estimată la sute de milioane de dolari
anual, în special cea cu produse din tutun, produse petroliere şi băuturi alcoolice, traficul ilegal
de arme, droguri şi persoane au devenit cei mai importanţi şi cei mai negativi factori de impact
asupra securităţii economice, politice, militare şi chiar ecologice a Republicii Moldova [45, p. 8].
I. Rurac subliniază că acţiunile separatiste au un impact semnificativ asupra proceselor ce
determină însăşi existenţa şi activitatea statului. Ele ating practic toate domeniile de activitate a
societăţii, în general, şi a organelor de conducere, în special. Concluzia care se impune este că
separatismul nistrean, susţinut inclusiv de staţionarea trupelor Federaţie Ruse pe teritoriul
suveran al Republicii Moldova, este cea mai vizibilă şi directă ameninţare la adresa securităţii
naţionale [138]. În acest context, S. Pananinte argumentează că din ce în ce mai mulţi cercetători
tind să caracterizeze Republica Moldova în calitate de cîmp de luptă între interesele Rusiei
susţinute de resursele sale şi metodele dure de promovare a acestor interese, contra intereselor
UE şi a metodelor „soft” ale acesteia [113, p. 5-9].
Potrivit lui C. Ciobanu, impactul separatismul asupra sistemului internaţional şi
securităţii globale se aseamănă cu cel ce îl produce terorismul şi din acest considerent este
imperativ de a avea o viziune clară asupra surselor, economiei politice [30] şi mecanismelor de
soluţionare a acestor conflicte [26]. Într-o asemenea situaţie, rolul instituţiilor internaționale,
cum ar fi ONU, Parlamentul European, OSCE în procesul de negocieri şi reconcilierea post-

39
conflict este vital. În acelaşi context, I. Boţan propune o soluţie europeană pentru conflictul
transnistrean care presupune relansarea negocierilor în formatul 5+2 cu o participare mai activă
şi fermă a UE în procesul de reglementare paşnică: „Aceasta pentru că UE se bazează pe valori
democratice şi dispune de standarde pentru o soluţionare paşnică” [17, p.86]. Promovarea unor
politici predictibile, transparente şi coordonate cu partenerii strategici, în special cu UE, este cea
mai bună soluţie pentru Republica Moldova, postulează acelaşi autor [196]. O idee similară este
dezvoltată şi de N. Popescu, convins de virtuțile unei abordări europene a conflictului
transnistrean. Pentru cercetătorul menţionat, europenizarea Republicii Moldova poate influenţa
pozitiv procesul de soluţionare a conflictului, dacă se respectă anume condiţii esenţiale [179,
p.268].
Analizînd asistenţa UE în subiectul discutat, R. Vrabie arată că această structură nu joacă
încă un rol esenţial în ceea ce putem numi contribuţie la reglementarea viabilă a problemei
transnistrene, cu păstrarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. R. Vrabie
consideră oportun ca UE să-şi intensifice eforturile pe următoarele direcţii: intensificarea
dialogului politic, reluarea negocierilor oficiale în formatul 5+2, consolidarea măsurilor de
încredere între cele două maluri ale Nistrului, întărirea securităţii în regiune, controlul la
frontiera moldo-ucraineană şi respectarea drepturilor omului [165].
Asigurarea securităţii economice şi energetice este, de asemenea, o temă frecvent
abordată de către cercetătorii din Republica Moldova. V. Prohniţchi, de exemplu, evidenţiază
faptul că starea economiei depinde în mare măsură de starea generală a securităţii ţării. La rîndul
lor, evoluţiile economice depind de existenţa forţelor politice capabile să constituie un cadru
juridic necesar asigurării securităţii economice [131, p.4]. Pentru fortificarea securităţii naţionale
a Republicii Moldova cercetătorul propune realizarea următoarelor interese economice prioritate:
(1) dezvoltarea factorului uman, (2) obţinerea unei imagini externe favorabile dezvoltării
mediului investiţional, (3) reducerea ponderii economiei tenebroase, (4) corectarea deformărilor
structurale şi asumarea modelului geoeconomic în relaţiile externe, (5) diversificarea pieţelor de
desfacere prin ocuparea nişelor strategice pe pieţele din spaţiul baltico-pontic, (6) depăşirea
dependenţei energetice, (7) restabilirea integrităţii economice a Republicii Moldova [131, p. 51-56].
Eficienţa energetică redusă, lipsa de resurse energetice primare autohtone, importul de
energie electrică, nivelul mai mult decît redus de utilizare a surselor de energie regenerabilă,
operarea separată a componentelor sistemului energetic al Republicii Moldova amplasate pe
malul drept şi pe malul stîng al rîului Nistru, capacitatea redusă a liniilor electrice de conexiune
cu Europa de Sud-Est şi de Vest sînt, conform opiniei lui V. Canţer, cele mai semnificative
„puncte slabe ale complexului energetic autohton” [20, p. 49], ceea ce diminuează semnificativ
şi securitatea economică a statului, în opinia noastră. Pentru a le depăşi, cercetătorul recomandă:

40
(1) creşterea eficienţei energetice în Republica Moldova la nivel aproape de UE, (2)
reconsiderarea şi adaptarea standardelor de performanţă energetice pentru echipamente, (3)
introducerea unor sisteme moderne şi performante pentru urmărirea şi gestiunea consumului de
energie, (4) instituirea şi asigurarea funcţionării Fondului pentru eficienţă energetică, (5)
implementarea Legii energiei regenerabile şi a Programului Naţional de utilizare a resurselor
regenerabile de energie,(6) fortificarea interconexiunilor electrice internaţionale şi locale, (7)
sporirea capacităţilor de generare proprii (distribuită) [20, p. 50-51], etc.
În acelaşi context, A. Baltag şi D. Baltag sugerează că, deşi de la obţinerea independenţei
Republica Moldova a avut parte de trei Strategii energetice (adoptate în 1997, 2000 şi 2007 –
n.n.), niciunul dintre obiectivele propuse în acestea nu au fost realizate, fiind pur şi simplu
amînate [8, p 19]. Ei identifică o ameninţare majoră la adresa securităţii naţionale – dependenţa
unilaterală de importul de gaze din Federaţia Rusă. Soluţiile centrale propuse sînt cele ce vizează
abordarea integrată, constînd în diversificarea mixului de energie şi diversificarea surselor şi
rutelor de alimentare cu energie importată [8, p 45]. I. Comendant, A. Sula, S. Robu și Iu.
Dupleva evidenţiază că în condiţiile creşterii substanţiale a preţurilor la energia importantă de
Republica Moldova, devine realistă oportunitatea construcţiei pe teritoriul ţării a centralelor de
tip ciclu combinat [31, p. 5]. Aceasta, considerăm noi, ar fi o soluţie rezonabilă pentru
ameliorarea securităţii energetice şi economice a Republicii Moldova, însă ea este încă prea
costisitoare din punct de vedere financiar, iar realizarea ei va depinde de atragerea investitorilor
străini.
Deşi energia nucleară pare inaccesibilă pentru Republica Moldova din cauza investiţiilor
masive necesare, dar şi asigurarea unui grad sporit de securitate pe care ţara noastră nu este
capabilă să le ofere, V. Arion propune autorităţilor Republicii Moldova să participe ca investitor
la construcţia unităţilor 3 şi 4 de la Centrala Nucleară Cernavodă din România căci aceasta ar
diversifica mixul şi fluxul de energie [86]. Unii cercetători, P.Todos, I.Sobor, D.Ungureanu, A.
Chiciuc şi M. Pleşca, optează pentru energia regenerabilă. Studiul de fezabilitate realizat de
acești autori arată că măsurile de protecţie a mediului ambiant prin înlocuirea sistemelor clasice
de generare a energiei din combustibili fosili cu cele bazate pe folosirea resurselor de energie
eoliene, solare şi biomasei ar putea reduce eficient emisiile de gaze, dar şi ar contribui la
fortificarea securităţii energetice a ţării prin diversificarea surselor folosite [155, p. 27]. C.
Manolache remarcă, în acest context, că formularea problemei referitoare la sporirea eficienţei
politicii ecologice presupune, în plan general, analiza a două momente: în primul rînd, raportul
dintre securitatea ecologică internaţională şi naţională şi în al doilea rînd influenţa diferiţilor
factori şi condiţii asupra procesului de realizare a politicii ecologice [91, p. 54].

41
 Reformarea sectorului de apărare şi securitate naţională a devenit, în contextul discuţiilor
de mai sus, un alt subiect de maxim interes pentru cercetătorii din Republica Moldova. Acest
proces este perceput în calitate de soluţie eficientă la complexul de ameninţări şi vulnerabilităţi
cu care se confruntă statul. Însă pentru clasa politică, remarcă V. Lungu, sectorul de securitate şi
apărare a Republicii Moldova a trebuit întotdeauna să concureze cu cele al politicienilor,
preocupaţi în special de problemele economice, politice şi transformările sociale ale societăţii în
ansamblu [84, p. 22]. Reforma sectorului de securitate nu este necesară de dragul asigurării
securităţii în sine a unui stat, dar de dragul securităţii care să asigure dezvoltarea acestui stat,
constată V. Lupan [85, p. 25]. Pentru I. Pîntea, reformarea sectorului de securitate începe, în
primul rînd, prin reevaluarea sectorului de securitate şi apărare, iar instituirea controlului
democratic asupra sectorului de securitate pare a fi chintesența acestui proces. Totuşi, remarcă
autorul, din cauza faptului că democratizarea în Republica Moldova s-a dovedit a fi prea lentă şi
anevoioasă, mai este drum lung de parcurs pentru implementarea reală a celor mai importante
principii şi mecanisme europene privind controlul democratic asupra sectorului de securitate
[115, p. 41]. N. Chirtoacă, la rîndul său, susţine că ţara nu are în prezent o strategie coerentă de
securitate naţională. O mare problemă pentru societate este de a revizui atît concepţia securităţii,
cît și întregul sistem de apărare și asigurare a securităţii naţionale. Astfel, pentru a realiza cu
succes sarcinile strategice de integrare europeană, pe care le urmărește Republica Moldova și
care se prezintă ca o opţiune naţională, este iminentă necesitatea unor transformări de fond, în
primul rînd la nivelul elitelor, afirmă cercetătorul [28, p. 199].
Aşa cum am remarcat în cadrul acestui subcompartiment, cercetătorii autohtoni au
elaborat o serie de publicaţii ştiinţifice în domeniul securităţii naţionale, abordînd diferite aspecte
ale problematicii date. Totodată, prezenta lucrare intervine cu o abordare novatoare şi se axează
pe efortul de a cerceta procesul de constituire a sectorului de securitate naţională al Republicii
Moldova dintr-o perspectivă comprehensivă în care toate cele cinci sectoare ale securităţii sînt
esenţiale şi la fel de importante pentru diminuarea insecurităţii. Elaborarea lucrării de faţă mai
este motivată de un şir de factori, printre care remarcăm: perpetuarea şi agravarea ameninţărilor
şi vulnerabilităţilor la adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova, lipsa de cunoştinţe
teoretice fundamentale a funcţionarilor responsabili de acest domeniu vital, apariţia noilor riscuri
şi ameninţări, necesitatea de a oferi nişte soluţii concrete, utile şi durabile în procesul de edificare
a unui sistem naţional de securitate eficient precum şi oportunitatea valorificării cooperării cu
UE şi NATO în domeniul reformării sistemului naţional de securitate şi soluţionării conflictului
transnistrean.
Dovadă că problematica securităţii naţionale a Republicii Moldova capătă o atenţie şi
amploare deosebită sînt şi cercetările unor autori străini. Astfel, de exemplu, D. Lynch

42
investighează conflictul transnistrean din raioanele de est ale Republicii Moldova şi impactul lui
asupra reformelor în sectorul de securitate. El evidenţiază că incapacitatea de a identifica o
soluţie durabilă riscă să transforme statul Republica Moldova într-o „gaură neagră la graniţa
Europei” care radiază instabilitate în exterior [223, p. 111]. Regiunea transnistreană este din
perspectiva cercetătorului, „centrul de gravitate al slăbiciunii Republicii Moldova”.
Reflectînd asupra rolului OSCE în procesul de soluţionare a conflictelor din Europa de
Est şi, în particular, a celui transnistrean, K. Büscher susţine că în pofida problemelor complexe
din regiune şi a unor pîrghii modeste de influenţă a situaţiei, misiunea OSCE a fost apreciată
pozitiv de către actorii politici şi de observatori [197, p 26]. C. Urse subliniază că, în timp ce unii
actori internaţionali implicaţi în soluţionarea conflictului nu par a fi dornici să facă concesii
separatiștilor de la Tiraspol, atitudinea Federaţiei Rusie şi suportul acesteia acordat poziţiilor
autoproclamaţilor lideri transnistreni a zădărnicit orice propunere de reglementare parvenită din
partea Republicii Moldova, Ucrainei sau OCSE [246, p 15]. Din acest considerent, cercetătorul
consideră că o misiune internaţională de menţinere a păcii şi implicarea României în procesul de
negocieri poate creşte posibilitatea identificării unei soluţii paşnice la conflict. În aceeaşi ordine
de idei, Ch. King afirmă că, deşi Federaţia Rusă a recunoscut hotarele internaţionale ale
Republicii Moldova şi ale Georgiei, în acelaşi timp, Moscova sprijină pretinsul drept al
regimurilor nerecunoscute de a-şi determina singure soarta [221, p 2].
R. Danelsons, un alt autor străin, remarcă inconsistenţa şi caracterul contradictoriu al
politicii externe a Republicii Moldova în calitate de vulnerabilitate importantă la adresa
securităţii naţionale. Cercetătorul evidenţiază că, chiar dacă din punct de vedere militar statul
deţine un statut de neutralitate permanentă, totuşi, această neutralitate este lipsită de un sens
autentic, atîta timp cît în Republica Moldova sînt staţionate trupe militare străine fără acordul
ţării gazdă. Ambiguitatea „neutralităţii constituţionale” şi dificultăţile create de problema
transnistreană, consideră R. Danelsons, au determinat autorităţile Republicii Moldova să caute o
balanţă de interese dintre Est şi Vest, sperînd că astfel va fi posibil de a ameliora stabilitatea
internă şi a obţine suport extern pentru soluţionarea conflictului transnistrean [208, p. 34].
A. Rácz, evaluînd impactul războiului ruso-georgian asupra securităţii statelor care au
ameninţări de natură secesionistă, remarcă faptul că neutralitatea este o opţiune doar atîta vreme
cît o ţară ar fi în stare să-şi asigure securitatea militară şi nonmilitară la un preţ rezonabil. Acesta
nu este însă cazul Republicii Moldova [135, p. 1]. Luînd în considerare situaţia economică din
prezent, continuă cercetătorul, orice creştere semnificativă a cheltuielilor pentru apărare, care
constituie doar 0,5% din bugetul statului, nu este deloc reală. Dacă bugetul pentru apărare al
Republicii Moldova nu poate fi adaptat la noul mediu mai înrăutăţit de securitate, atunci va
trebui revăzută strategia generală. Cercetătorul face referinţă în acest sens la un alt stat neutru din

43
Europa, Finlanda, cu o populaţie asemănătoare după mărime (aproximativ 5 milioane), care
cheltuieşte 1,5% din PIB pentru apărare, acest indice fiind în realitate de 185 de ori mai înalt
decît cheltuielile Republicii Moldova, deşi pe teritoriul Finlandei nu există niciun conflict
separatist [135, p. 2].
Pornind de la premisa că securitatea nu poate fi examinată într-un vid teoretic şi practic,
detaşată de context şi de cazuri concrete, susţinem că ea trebuie abordată într-o perspectivă
interdisciplinară, înţeleasă şi analizată într-un domeniu mai larg al transformărilor intelectuale
contemporane ale relaţiilor internaţionale, politologiei, studiilor strategice, geopoliticii, istoriei,
conflictologiei şi al schimbărilor politice naţionale şi internaţionale care perpetuează şi susţin
conceptul de securitate. În cadrul lucrării noastre, luînd în considerare aceste circumstanţe
specifice, ne propunem să analizăm procesele de edificare şi consolidare a securităţii naţionale a
Republicii Moldova în contextul ultimelor evoluţii care au loc în ţară şi în plan regional, cu un
accent special asupra proceselor integraţioniste europene şi impactul acestor metamorfoze
regionale asupra reformării sistemului de securitate al Republicii Moldova. Astfel, scopul central
al lucrării constă în cercetarea şi determinarea unor priorităţi de asigurare şi consolidare a
sectorului naţional de securitate al Republicii Moldova prin explorarea opţiunii de integrare
europeană. Republica Moldova este o ţară mică, cu resurse limitate, care se confruntă cu
ameninţări şi vulnerabilităţi ce îi periclitează însăşi existenţa, iar cea mai eficientă soluţie de
ameliorare a stării de securitate considerăm a fi aprofundarea cooperării cu structurile europene
şi euro-atlantice este ipoteza de lucru al studiului nostru. Obiectul de studiu al cercetării este
sistemul de securitate al Republicii Moldova, iar problema ştiinţifică importantă soluţionată în
domeniul ştiinţei politice şi studiilor de securitate constă în identificarea unor abordări şi
priorităţi de activitate ale statului menite să contribuie la asigurarea securităţii naţionale a
Republicii Moldova în contextul opţiunii de integrare europeană.
Pentru a realiza plenar scopul propus, o atenţie specială vom oferi analizei de conţinut a
documentelor oficiale elaborate de către autorităţile Republicii Moldova care constituie baza
legislativ-normativă naţională în domeniul de referinţă şi reprezintă, de facto, viziunea clasei
politice autohtone asupra modalităților de asigurare a securității naționale. Printre documentele
cele mai edificatoare remarcăm: Constituţia Republicii Moldova [42], Concepţia politicii externe
a Republicii Moldova [36], Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova [39],[38],
Strategia securităţii naţionale a Republicii Moldova [152], Strategia europeană a Republicii
Moldova [68], Legea securităţii statului [83], Doctrina militară [50], Concepţia reformei militare
[37], Strategia naţională de management integrat al frontierei de stat [151], Legea cu privire la
prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului [82] etc. În
acelaşi context, un accent deosebit va fi pus pe investigarea „planurilor individuale” ale

44
Republicii Moldova implementate cu asistenţa UE şi NATO: Planul de Acţiuni Republica
Moldova – Uniunea Europeană [117] şi Planul Individual de Acţiuni al Parteneriatului Republica
Moldova – NATO [118], care au asigurat imboldul necesar pentru debutul reformelor în
domeniul securității naționale.
Sub aspectul fortificării securităţii europene au fost studiate cele mai esenţiale documente
şi inițiative ale UE, precum Strategia Europeană de Securitate [150], Politica Europeană de
Securitate şi Apărare [123], Politica Externă de Securitate şi Cooperare [124], Politica
Europeană de Vecinătate [122], Iniţiativa Parteneriatul Estic [35], Strategia economică: Europa
2020 [55], Strategia Europeană pentru energie durabilă [21], Programele de stabilitate şi
convergenţă a UE [129], precum şi Politicile UE în domeniul mediului [120] şi social [125], ceea
ce ne-a permis să evaluăm şi impactul politicii europene asupra proceselor ce au loc în sistemul
de securitate al Republicii Moldova.
În cadrul investigaţiei au fost aplicate şi îmbinate un complex de metode teoretice şi
empirice, care au făcut posibilă cercetarea procesului de consolidare a securităţii naţionale a
Republicii Moldova din perspectiva sa multidimensională. Astfel, metoda analizei de conținut a
documentelor ne-a servit la cercetarea actelor normative de politici și strategiilor elaborate de
autoritățile Republicii Moldova și ale Uniunii Europene. Metoda comparativă a fost aplicată la
evidenţierea trăsăturilor distincte ale documentelor elaborate în diferite etape, la compararea
viziunilor diferitor școli și curente științifice cu privire la abordarea securității naționale și la
căile cele mai eficiente de edificare și consolidare a sistemului de securitate. Metoda structural-
funcționalistă ne-a permis abordarea tuturor domeniilor de securitate în calitate de sistem
interdependent. Valoarea acestei metode a fost probată de discreditarea abordării prevalente
militare la adresa securității care se axa pe elementul puterii militare a securității în detrimentul
componentelor non-militare: economic, politic, social, de mediu. Sinteza a fost utilizată pentru a
scoate în prim-plan – din multitudinea de elaborări științifice și practice – concepțiile, strategiile
și politicile cele mai eficiente de asigurare a securității naționale.
Metoda istorică a fost utilizată pentru descrierea etapizată și punctuală a evoluției
dezbaterii teoretice cu privire la securitatea națională, a abordărilor la nivelul elitelor politice a
proceselor asigurării securității naționale și a evoluției relațiilor dintre Republica Moldova și
Uniunea Europeană. Pentru a atinge scopul investigației, s-a apelat de asemenea la inducție și
deducție, a fost generalizat materialul teoretic și empiric și s-au făcut concluzii și recomandări.
În concluzia acestui subcompartiment menţionăm că aprofundarea cooperării cu
structurile europene în condiţiile unei deschideri din ce în ce mai pronunţate a UE faţă de
aspiraţiile integraţioniste ale ţării noastre le considerăm a fi primordiale. Procesele de armonizare
a legislației naţionale la standardele europene, asistenţa europeană în soluţionarea conflictului

45
transnistrean, expertiza administrativă oferită în varii domenii – constituie paşi importanți în
vederea creării condiţiilor favorabile pentru realizarea unor reforme calitative ale sectorului
naţional de securitate. Reorientîndu-şi vectorul politicii externe spre UE, Republica Moldova şi-a
asumat responsabilitatea de a adera fără echivoc la principiile democratice europene. În acest
sens, Republica Moldova a fost invitată să stabilească cu UE relaţii politice, de securitate,
economice şi culturale mai intense, să intensifice cooperarea transfrontalieră şi să împărtăşească
responsabilitatea pentru prevenirea şi soluţionarea conflictelor. Totodată, considerăm că, pentru
a-şi asigura plenar securitatea, Republica Moldova ar trebui să privească securitatea ca pe o
precondiţie a dezvoltării, iar referentul principal al acţiunilor întreprinse ar trebui să devină
cetăţeanul. Din acest considerent, vom acorda o atenţie deosebită consolidării securităţii
naţionale în toate cele cinci domenii ale securităţii propuse de Şcoala de la Copenhaga: cel
militar, politic, economic, societal şi de mediu. Abordarea în pachet a acestor domenii constituie
calea de succes pentru asigurarea comprehensivă a bunăstării.

1.3 Concluzii la compartimentul 1

Aşa cum am putut remarca în compartimentul de faţă, studiul securităţii a fost o activitate
dominată de centrele de cercetare din SUA şi Europa de Vest, dar și din Europa de Est, astfel
încît perspectivele şi abordările asupra securităţii provin, în general, din dezbaterile cercetătorilor
și analiștilor cu precădere din spaţiul occidental, dar nu fără a nega prestanța celor din alte medii.
Fiind suprapusă conceptual cu noţiunea de putere, securitatea s-a dezvoltat preponderent în
conexiune cu dimensiunea militară. Totodată, aşa cum am observat, nu se făcea o distincție clară
între securitatea internaţională şi securitatea naţională, iar insecuritatea statelor şi a sistemului
internaţional erau considerate derivate din natura individului, statului, sistemului internaţional şi,
în ultimă instanţă, din condiţiile specifice de distribuţie a puterii militare între state.
Pentru realişti şi neorealişti, activitate externă a statului este punctul de referinţă al
securităţii, iar natura statelor, relaţiile conflictuale dintre state şi natura anarhică a sistemului
internaţional sînt percepute ca fiind determinantele centrale ale securităţii naţionale. Securitatea
naţională era abordată mai curînd în calitate de strategie politico-militară a activităţii statelor pe
arena internaţională din perspectiva tehnică şi militară. Din acest punctul de vedere, amenințările
şi vulnerabilităţile de natură economică, societală, politică şi ecologică nu au jucat un rol
determinant în definirea strategiilor de securitate naţională, iar teoreticienii securităţii nu au fost
aproape deloc preocupaţi de aceste aspecte esenţiale ce influenţează masiv capacitatea statelor de
a supravieţui şi de a promova şi apăra valorile de bază ale cetăţenilor. O abordare opozantă
acestei abordări a securităţii era promovată de şcoala liberală care opta pentru edificarea unei
securităţi de tip colectiv, cu instituţii supranaţionale de tipul Ligii Naţiunilor, care ar garanta

46
dezvoltarea unor relaţii interstatale fără conflicte militare. Pentru liberali, fiinţa umană nu este
inerent conflictuală, de aceea războiul poate fi evitat prin cooperare economică, dezvoltarea
democraţiei şi convergenţa intereselor. Totuşi, în tentativa de a explica natura securităţii, ambele
abordări puneau în centru fenomenele războiului şi păcii, iar activitatea externă a statelor,
supremaţia militară, natura anarhică a mediului internaţional şi resursele naturale şi umane
limitate erau criteriile cu care se operau în această analiză.
La nivel teoretic, conceptualizarea ideii de securitate a cunoscut o transformare profundă,
mai ales după 1989–1991, o dată cu încheierea Războiului Rece. Viziunile clasice asupra
securităţii modelate de şcoala liberală şi cea realistă au fost completate în conformitate cu
schimbările de perspectivă asupra evenimentelor naţionale şi internaţionale de alte concepte mai
cuprinzătoare asupra securităţii, în speţă, de Şcoala de la Copenhaga, care a propus redefinirea
conceptului prin lărgirea sferelor în care aceasta se manifestă. Şcoala de la Copenhaga a adus
cîteva schimbări esenţiale și chiar fundamentale în definirea securităţii naţionale printre care
menţionăm: identificarea a cinci sectoare de bază ale securităţii, explicarea ameninţărilor şi
vulnerabilităţilor din perspectiva sectoarelor identificate, tratate în calitate de variabile ale stării
de securitate ale statelor, identificarea statului în calitate de subiect primordial al securităţii,
clasificarea naturii securităţii naţionale în dependenţă de componentelor de bază a statelor, dar şi
de circumstanţele securităţii regionale. Pentru elaborarea politicilor şi strategiilor de securitate,
acest suport teoretico-metodologic este extrem de util, deoarece identifică limitele în care trebuie
operează securitatea naţională, determină actorii centrali ai securităţii, marchează focarele
ameninţărilor şi vulnerabilităţilor şi sugerează unele soluţii la depăşirea acestora.
Cercetătorii din Republica Moldova, în lipsa unei şcoli a studiilor de securitate autohtone
consolidate, au abordat securitatea naţională dintr-o perspectivă mai mult practică, tratînd
problemele curente cu care se confruntă statul. Majoritatea dintre aceștia argumentează că de la
obţinerea independenţei, Republica Moldova se confruntă cu ameninţări şi vulnerabilităţi atît de
serioase, încît ele afectează existenţa sa în calitate de entitate. Printre acestea am dori să
remarcăm perpetuarea separatismului, prezenţa militară străină, dependenţa energetică,
instabilitatea politică, polarizarea socială profundă, imigraţia ilegală, traficul de droguri, de
substanţe explozive şi fiinţe umane, corupţia, justiţia ineficientă, lipsa unei armate moderne,
depozitarea ilicită a deşeurilor, defrişările masive etc. Analizînd literatura autohtonă în domeniu,
am constatat că nu a fost elaborat un suport metodologic solid care, sistematic şi argumentat, ar
asigura identificarea, clasificarea şi abordarea ameninţărilor şi vulnerabilităţilor principale la
adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova în ordinea priorităţilor clar stabilite, imperativ
determinat de resursele limitate.

47
 Este important a preciza și faptul că tezele centrale ale analiştilor autohtoni și străini care
au realizat expertize în domeniul complex al securităţii naţionale au anumite caracteristici
comune. Astfel, marea majoritate a acestora au căzut de acord asupra faptului că cele mai
serioase ameninţări şi vulnerabilităţi la adresa securităţii Republicii Moldova constau în:
(a)perpetuarea regimului separatist anticonstituțional de la Tiraspol,(b)staţionarea trupelor Rusiei
în regiunea de est a ţării, (c) dependenţa unilaterală de resursele energetice din Federaţia Rusă;
(d) mimarea reformelor democratice. Evidenţiem, în aceste circumstanţe, necesitatea realizării cît
mai consecvente a reformei întregului sistemul al securităţii naţionale cu o implicare cît mai
largă a tuturor actorilor vizaţi, în special, al societăţii civile, care posedă expertiza necesară şi ar
trebui să deţină un rol important în reglementarea, supravegherea şi controlul democratic asupra
structurilor de securitate ale statului.
Subliniem că autorităţile statului ar trebui să aibă o viziune clară şi o poziţie fermă care ar
favoriza crearea condiţiilor optime de supravieţuire şi dezvoltare a societăţii şi a indivizilor,
viziune realizată prin adoptarea şi implementarea unor politici, strategii şi planuri coerente
elaborate în baza interesului naţional. Totuşi, în cazul Republicii Moldova am constat că lipsa
expertizei calificate în domeniul vizat, prevalarea intereselor politice şi de grup în defavoarea
interesului naţional, lipsa resurselor administrative, instabilitatea politică şi economică, presiunea
şi ingerinţa unor actori internaţionali în politica internă a statului, inconsistenţa politicii externe
ş.a. au subminat semnificativ capacitatea ţării de a soluţiona definitiv conflictul transnistrean, a
tergiversat foarte mult perspectivele de asociere a ţării la procesele integraţioniste europene şi
euroatlantice, a creat tensiuni sociale constante şi a întîrziat sistematic implementarea unor
reforme democratice eficiente în toate domeniile de activitate ale societății.
În contextul celor menţionate, majoritatea cercetătorilor autohtoni consideră procesul de
integrare europeană şi cooperarea aprofundată a Republicii Moldova cu NATO în calitate de
oportunitate viabilă pentru ameliorarea stării de securitate naţională, evidențiind că armonizarea
legislaţiei naţionale la acquis-ul comunitar şi implementarea reformelor cu asistenţa tehnică şi
financiară a NATO şi UE vor contribui esenţial la restructurarea sistemului de securitate
naţională. Susţinem ferm această poziţie, remarcînd, totodată, că atît UE cît şi NATO au
împreună resurse suficiente pentru a acţiona pozitiv pe toate palierile de securitate ale Republicii
Moldova. În acest sens, abordarea pe care o vom dezvolta în compartimentul următor constă în
faptul că expertiza UE şi NATO, deschiderea acestor structuri manifestată faţă de Republica
Moldova, schimbările calitative la nivelul politicii interne şi aranjamentelor regionale constituie
premise favorabile pentru realizarea plenară a reformei sectorului naţional de securitate.

48
 2. DIMENSIUNI ALE SISTEMULUI EUROPEAN DE SECURITATE: ASPECTE
ALE VECINĂTĂŢII ESTICE

În cadrul acestui compartiment vom investiga rolul Uniunii Europene în edificarea unui
spaţiu comun al securităţii şi prosperităţii. Vom supune unei analize detaliate atît prevederile de
bază ale Strategiei Europene de Securitate, cît şi cele ale politicilor de securitate sectoriale,
printre care: Politica Externă şi de Securitate Comună, Politica Europeană de Securitate şi
Apărare şi Strategia de Securitate Energetică. Constatînd decizia UE de lărgire a ariei de
cuprindere a securităţii către domeniul economic, social şi de mediu, vom extinde analiza noastră
spre Politica Economică Comună, Politica Comercială Comună, Politica de Mediu şi Politica
Socială care, deşi nu sînt politici eminamente de securitate, prevăd mecanisme sectoriale de
asigurare a ultimei. În același timp, vom analiza oportunităţile europene de consolidare a
securităţii în vecinătatea sa estică şi măsura în care Republica Moldova a reuşit să valorifice
acest context favorabil în vederea fortificării propriei stări de securitate.

2.1 Politici ale Uniunii Europene în domeniul asigurării securităţii comunitare

Evoluţia mediului actual de securitate se caracterizează prin globalizare, criză
economico-financiară mondială, supremaţia politico-militară a SUA, preocupările UE de a
deveni un pol de securitate şi prosperitate mondial, demersurile Rusiei de a obţine un rol de
decizie în problemele internaţionale, afirmarea economică tot mai puternică a ţărilor asiatice,
lupta împotriva terorismului, „revoluţiile democratice arabe” ş.a. Globalizarea în calitate de
fenomen inevitabil al mileniului III poate fi percepută nu doar prin extinderea globală şi
uniformizarea unor idei, valori, norme, tipuri de instituţii şi practici politice [94, p. 305], dar şi
prin intensificarea şi difuzarea dincolo de graniţele naţionale a ameninţărilor contemporane la
adresa securităţii naţionale şi internaţionale. Terorismul, proliferarea armelor convenţionale şi
neconvenţionale, migraţia ilegală, traficul şi consumul de droguri sînt printre exemplele cele mai
elocvente în acest sens. Pentru a minimaliza efectele ameninţărilor regăsite la nivelul global,
statele au creat și consolidat instituţii şi structuri supranaţionale de securitate care reunesc şi
coordonează eforturile naţionale în probleme comune. ONU, OSCE, NATO, UE, CoE, dar și alte
organizații reprezintă structuri internaţionale care au elaborat strategii şi politici globale şi/sau
regionale ce acţionează la diferite niveluri pentru a construi o lume mult mai sigură, în care
multilateralismul poate contribui la ameliorarea stării de securitate internaţională, regională şi
naţională.
În cazul UE, procesul de globalizare a condiţionat şi a susţinut un proces la fel de
important al regionalizării. Politicile comunitare de securitate (PESC, PESA, JAI ş.a.) au, în
acest context, rolul de a elabora nişte mecanisme politice menite să creeze un complex regional

49
aprofundat de securitate a statelor membre, beneficiile căruia să fie extinse către vecinii săi,
inclusiv prin PEV şi PE. Statele europene devin interdependente în domeniul securităţii, situaţie
care, conform lui N. Afanas, nu ţine de dorinţa autonomă a unui stat, ci de condiţiile obiective
ale sistemului politic actual. Potrivit cercetătorului citat, liberalizarea regimului de trecere a
frontierei statale dă posibilitate dezvoltării activităţilor grupurilor criminale transfrontaliere,
astfel încît carenţele sistemului de securitate a unui stat naţional se răsfrîng negativ asupra
securităţii altor state membre a UE, în particular, precum şi asupra securităţii comunitare, în
general [3, p. 75].
Pe fundalul dominaţiei politico-militare a SUA, UE depune eforturi majore în vederea
afirmării sale în calitate de forţă politică, militară, economică, culturală, ca factor de progres şi
stabilitate pe arena internaţională. J-B. Duroselle menţiona, în acest sens, că Europa comunitară
deţine un rol primordial în domeniul economic şi comercial, însă rămîne slabă în domeniul
politic şi diplomatic [54, p. 431]. Pentru a-şi fortifica starea de securitate, UE dezvoltă o
cooperare strategică cu SUA prin NATO, care deţine capabilităţi importante pentru a face faţă
ameninţărilor politico-militare simetrice şi asimetrice la adresa securităţii naţionale a statelor
membre. Extinderea UE, însoţită de aprofundarea proceselor de integrare europeană, este
element distinctiv al construcţiei europene, reunind, către anul 2007, 27 de state membre. Totuşi,
criza datoriilor naţionale (ale Greciei și altor state) care a provocat-o pe cea a monedei unice
europene, pe lîngă prejudiciile aduse Uniunii Economice şi Monetare, a readus pe primul plan şi
dezbaterea între susţinătorii aprofundării proceselor de integrare şi euroscepticii care doresc
reconsiderarea proceselor integraţioniste şi fac apel la suveranitatea şi interesul naţional al
statelor membre. Pentru ultimii, recăpătarea suveranităţii naţionale, ca un element esenţial al
interesului naţional, este incompatibilă cu menţinerea monedei unice şi participarea mai extinsă
în PESC şi PESA. Ei pledează pentru revenirea la monedele naţionale şi la oferirea PESC şi
PESA unui rol consultativ şi simbolic în afacerile externe ale UE. În contrast, promotorii
aprofundării integrării europene susţin că există o ierarhie a intereselor, iar cel european trebuie
să prevaleze intereselor naţionale particulare.
Problematica interesului naţional şi integrării europene în Republica Moldova în opinia
lui V. Saca are o valenţă deosebită în raport cu ţările Europei de Vest: „dacă în condiţiile Europei
de Vest acest concept este considerat întrucîtva un obstacol al integrării, în Europa de Est el se
pune pe prim-plan, reflectînd tendinţele statelor de a-şi consolida identitatea interesului naţional
şi de a se găsi pe sine chiar în pofida dezintegrărilor” [140, p. 75]. Pentru Republica Moldova,
viabilitatea funcţională a căreia este pusă la îndoială de multiplele ameninţări şi vulnerabilităţi la
adresa securităţii naţionale, interesul naţional, din punctul nostru de vedere, constă, în primul
rînd, în edificarea unei societăţi democratice şi moderne capabile să ofere tuturor cetăţenilor

50
condiţii egale de realizare a propriului potenţial. Din această perspectivă, integrarea europeană,
pe care o percepem drept proces firesc de preluare, adaptare şi implementare a normelor şi
instrumentelor ce promovează existenţa unor instituţii stabile, garantează democraţia, supremaţia
legii, drepturile omului şi protecţia minorităţilor, dezvoltarea unei economii de piaţă funcţionale,
capabile să facă faţă presiunilor competitive şi forţelor de piaţă etc. – nu este incompatibilă cu
interesul naţional, ci, dimpotrivă, este în interesul naţional al Republicii Moldova.
Modelul construcţiei europene în domeniul securităţii se pliază perfect pe caracteristicile
enunţare de B. Buzan, care presupune că regiunea de securitate are următoarele caracteristici:
(a) are în componenţă două sau mai multe state; (b) aceste state formează o grupare geografică
coerentă; (c) relaţia între statele respective este marcată de interdependenţă din punctul de vedere
al securităţii, în sens pozitiv sau negativ; (d) modelul securităţii interdependente trebuie să fie
profund şi durabil [198, p.15]. Mai mult, am putea aprecia ca în cazul UE este vorba de o regiune
de securitate aprofundată, un model de interacţiune ce pune în evidenţă o caracteristică relevantă
a UE: instituţionalizarea şi supranaţionalizarea relaţiilor de securitate interdependente. Aici avem
în vedere edificarea unor instituţii supranaţionale sectoriale care au în sarcină formularea unei
politici de securitate coordonate la nivelul european cu acceptul tuturor statelor membre: Înaltul
Reprezentat pentru Politica Externă şi Politica de Securitate, Agenţia Europeană de Apărare sînt
exemple relevante în acest sens.
Viziunea UE în materie de securitate este expusă în Strategia Europeană de Securitate
(SES) din 2003 [150]. În document se menţionează că anterior Europa nu a fost niciodată atît de
prosperă, sigură şi liberă, fapt care se datorează într-o măsură esenţială creării UE. Soluţionarea
pe cale paşnică a conflictelor, cooperarea prin intermediul instituţiilor comune, promovarea
democraţiei, a statului de drept şi extinderile succesive, toate sînt percepute în calitate de
ingrediente ale păcii şi unităţii europene. De asemenea, se evidenţiază rolul deosebit al NATO
pentru integrarea şi securitatea europeană. Documentul reaminteşte că ameninţările la adresa
securităţii europene mai persistă, iar izbucnirea conflictelor din Balcani a reiterat faptul că
războiul nu a dispărut de pe continent, iar cele mai multe dintre aceste conflicte au apărut mai
degrabă în interiorul statului decît între state, majoritatea victimelor fiind civili [150, p. 3].
Pornind de la premisa că UE este un actor economic global, care produce un sfert din
produsul intern brut mondial şi care dispune de o gamă largă de instrumente, SES evidenţiază că
UE ar trebui să fie gata să îşi asume responsabilităţi în domeniul securității globale. Conform
documentului, crearea şi dezvoltarea UE au constituit şi vor constitui elemente centrale în
dinamizarea noului mediu de securitate. Totodată, Strategia precizează că Europa continuă să se
confrunte cu o serie de provocări la adresa securității, printre care cele mai relevante sînt:
(a)terorismul; (b) proliferarea armelor de distrugere în masă; (c) conflictele regionale din

51
imediata vecinătate; (d) instabilitatea statală; (e) crima organizată [150, p. 3-4]. Pentru a depăşi
ameninţările identificate, SES conclude că este necesară definirea unor obiective strategice,
precum: (a) reacţia la ameninţări şi combaterea acestora, prin mutarea „primei linii de apărare” în
afara UE; (b) recunoașterea faptului că niciuna dintre aceste ameninţări nu este pur militară şi
nici nu poate fi combătută doar prin mijloace militare; (c) construirea securităţii în vecinătatea
apropiată prin manifestarea unui interes major ca statele din regiune să fie bine guvernate şi
administrate; (d) fundamentarea ordinii internaţionale pe multilateralism prin dezvoltarea unei
comunităţi internaţionale puternice, cu instituţii funcţionale, guvernate conform principiilor de
drept internaţional [150 p. 6-7].
Remarcăm, în consecinţă, că soluţii la ameninţări există şi pot fi oferite de statele
membre, ceea ce lipseşte însă, în opinia noastră, este dorinţa comună a ţărilor membre de a
coopera în domenii în care suveranitatea naţională este pusă în discuţie, în pofida angajamentelor
luate prin aderarea la UE. În acest sens, strategia recomandă UE să devină:
- mai activă, prin dezvoltarea unei culturi strategice în măsură să asigure o intervenţie rapidă,
robustă şi în timp oportun, folosind în calitate de instrumente acţiuni politice, diplomatice,
militare, civile şi comerciale;
- mai capabilă: noua Agenţie Europeană de Apărare are un rol major în dezvoltarea capacităţilor
de apărare;
- mai coerentă: punctul forte al Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC) şi Politicii
Europene de Securitate şi Apărare (PESA) este convingerea că UE este puternică cînd acţionează
coordonat; actuala provocare constă în a pune laolaltă şi la lucru diferitele instrumente şi
capabilităţi;
- mai cooperativă cu organizaţiile multilaterale şi actorii-cheie. Documentul mai menţionează că
UE trebuie să urmărească realizarea obiectivelor atît prin intermediul cooperării multilaterale în
cadrul organizaţiilor internaţionale, cît şi prin intermediul parteneriatelor cu actori-cheie, crucial
fiind parteneriatul cu SUA [150, p. 11].
În pofida faptului că SES menţionează explicit faptul că, în contrast cu ameninţarea
vizibilă masivă din timpul Războiului Rece, ameninţările prezente la adresa securităţii nu mai au
o origine pur militară [150, p. 5], totuşi, considerăm că este o inconsecvenţă majoră a prezentului
document excluderea unui număr prea mare de vulnerabilităţi şi ameninţări nonmilitare la adresa
UE, printre care evidenţiem: dependenţa energetică faţă de Rusia, migraţia ilegală, traficul de
droguri, fiinţe umane, tensiunile sociale, intoleranţa religioasă, xenofobia ce ia o amploare
naţională, poluarea ascendentă a mediului ambiant, incapacitatea instituţională de a lua decizii
politice ferme în subiecte-cheie, lipsa unei armate funcţionale proprii ș.a. Din ameninţările
prezentate şi soluţiilor propuse percepem, mai degrabă, o abordare politico-militară a securităţii.

52
Acest considerent ne determină să presupunem că factorii de decizie ai UE rămîn încă ostaticii
abordării de high vs. low politics (politică înaltă vs. politică joasă), în care doar aspectele politice
şi militare ce au un impact imediat asupra supravieţuirii entităţilor pot fi cercetate ca fiind cele ce
se referă la securitate. Credem că, în pofida principiilor consfinţite prin intermediul tratatelor
fondatoare, poate fi vorba şi de lipsa voinţei politice ferme care ar promova transferul de
competenţe de la nivel naţional către cel comunitar în domeniul securităţii naţionale
comprehensive.
În acelaşi timp, fiind conştientă de faptul că granițele Uniunii au ajuns în contact direct cu
o zonă instabilă din punct de vedere politic, economic şi social (avem în vedere aici și Republica
Moldova), UE pledează pentru un angajament mai ferm în această direcţie. Documentul
specifică faptul că este în interesul european ca ţările de la graniţele UE să fie bine guvernate:
„Vecinii care sînt angajaţi în conflicte violente, statele slabe în care criminalitatea organizată
prosperă, societăţile disfuncţionale sau creşterea explozivă a populaţiei la graniţele acesteia –
toate acestea reprezintă probleme pentru Europa” [150, p.7]. Procesul de extindere a UE nu
trebuie să genereze noi linii de demarcaţie, iar „construirea securităţii în vecinătatea noastră este
o prioritate a Uniunii” [150, p.7]. Supoziția de la care se porneşte în acest demers constă în
promovarea unui cerc de state stabile, bine guvernate în vecinătate. Această viziune strategică a
fost exprimată prin adoptarea unor iniţiative importante, printre care menţionăm Procesul de
Cooperare în Europa de Sud-Est, PEV şi PE (pe care le vom analiza în subcompartimentul
următor). Se vizează, astfel, extinderea beneficiilor cooperării economice şi politice către vecinii
UE, în paralel cu abordarea problemelor politice cu care se confruntă ţările respective.
Prin acest document, UE doreşte să se angajeze în promovarea securităţii, inclusiv pe
plan global, şi îşi exprimă intenţia de a partaja responsabilitatea în materie de securitate globală,
prin promovarea cooperării multilaterale cu principalii actori internaţionali: „securitatea noastră
şi prosperitatea noastră depind tot mai mult de un sistem multilateral eficace” [150, p.10].
Soluţiile, din perspectiva SES, pentru realizarea acestui obiectiv prioritar constau în: eficienţa
organizaţiilor, regimurilor şi tratatelor internaţionale. Un rol deosebit în această ecuaţie revine
Organizaţiei Mondiale a Comerţului, instituţiilor financiare internaţionale, NATO, OSCE, Curții
Penale Internaţionale, organizaţiilor regionale – ASEAN, MERCOSUR, Uniunii Africane etc.
Documentul evidenţiază că bunăstarea şi calitatea societăţii internaţionale depinde de
calitatea guvernelor care reprezintă fundamentul acesteia. Cea mai bună protecţie pentru
securitate fiind reprezentată de o lume formată din state democratice bine guvernate [150, p. 11].
Strategia evidenţiază, într-o tradiţie liberală clasică, că răspîndirea bunei guvernanţe, susţinerea
reformelor sociale şi politice, combaterea corupţiei şi abuzului de putere, edificarea statului de
drept şi protecţia drepturilor omului reprezintă cele mai bune mijloace pentru consolidarea

53
ordinii internaţionale, asigurîndu-se în asemenea manieră consolidarea atît a securității naționale,
cît și celei internaționale.
Revenind la domeniile conexe care ar sprijini edificarea unei securităţi europene
comprehensive, observăm că SES menţionează necesitatea: (a) aplicării unor politici active
pentru a face faţă dinamismului noilor ameninţări şi (b) dezvoltării unei culturi strategice
capabile să favorizeze o intervenţie timpurie, rapidă şi acolo unde este necesar. În încercarea de a
identifica aceste politici remarcăm că accentul este pus pe domeniul apărării comune, urgenţelor
umanitare de pe urma conflictelor şi cooperării cu ONU în gestionarea crizelor etc. Cu referire la
documentul analizat, constatăm că în fortificarea securităţii europene eforturile sînt ghidate spre
trei direcţii prioritare: (1) pe plan comunitar prin oferirea unui răspuns adecvat noilor şi vechilor
ameninţări; (2) pe plan regional prin contribuţia la stabilitatea şi buna guvernare în vecinătatea
imediată şi (3) pe plan global prin edificarea unei ordini internaţionale bazate pe multilateralism
eficace. Aceste direcții se dovedesc a fi un obiectiv cu adevărat ambiţios şi doreşte să transforme
UE într-un actor global major care să contribuie activ la edificarea unei lumi mai sigure şi mai
prospere [150, p. 19].
Vom continua analiza asupra acestor subiecte prin abordarea aspectelor politice şi
militare ale securităţii europene, care s-au dovedit a fi cele mai prezente atunci cînd este dezbătut
subiectul securităţii, în general, şi cel european, în special. Elementele definitorii ale securităţii
militare şi politice ale UE trebuie găsite în elaborarea şi implementarea Politicii Externe şi de
Securitate Comună (PESC), Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA), în activitatea
Uniunii Europei Occidentale (UEO), Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) şi în
edificarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare (IESA). Menţionăm, în context, că
eforturile de edificare a unei baze comune de apărare şi securitate a debutat încă în 1948 prin
Tratatul de la Bruxelles şi în 1952 prin Acordul de la Paris, cînd a fost fondată UEO, în Tratatul
de la Roma din 1957, fiind prevăzute principii generale cu privire la obiectivele comune, în
Actul Unic European din 1986, în care se abordează pentru prima dată subiectul cooperări
politice europene, apoi în 1992, în Tratatul de la Maastricht, în care PESC devine al treilea pilon
al UE [51, p. 180].
Insecuritatea a fost cuvîntul-cheie ce a caracterizat statele europene după cel de-al Doilea
Război Mondial. A fost, considerăm, şi motivul principal care a determinat iniţierea proiectului
construcţiei europene. Pe de o parte, statele din Europa de Vest resimţeau o nesiguranţă majoră
faţă de ameninţările externe (URSS) şi doreau să-şi reunifice eforturile pentru a putea face faţă
acestor provocări, iar pe de altă parte, suspiciunea reciprocă şi lipsa dorinţei de a ceda din
propria suveranitate unui organism supranaţional era încă mare. A.Foster şi W.Wallance susțin,
în această ordine de idei, că subiectele ce ţin de securitatea naţională şi politica externă au fost

54
fundamentale pentru evoluţia integrării vest-europene [166, p. 473]. În perioada Războiului
Rece, NATO a fost umbrela Europei împotriva unei ameninţări externe, căci această alianţă era
singura capabilă la acel moment să asigure securitatea politico-militară a aliaţilor. Totuşi, Europa
se arata dornică să-şi identifice instrumente şi politice proprii pentru a se proteja de ameninţări şi
pentru a elimina vulnerabilităţile sale interne.
Un moment crucial a fost căderea Cortinei de Fier şi semnarea Tratatul de la Maastricht în
1991, care stabilește o politică externă şi de securitate comună fermă (prin PESC) în calitate de
pilon distinct al UE, ce acoperă toate domeniile politicii externe şi de securitate. Obiectivele ei
sînt: (a) salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, a independenței şi integrităţii
Uniunii, în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite; (b) consolidarea securităţii
Uniunii sub toate formele; (c) menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, în conformitate cu
principiile Cartei Naţiunilor Unite, precum şi cu principiile Actului Final de la Helsinki şi cu
obiectivele Cartei de la Paris, inclusiv cele privind frontierele externe; (d) promovarea cooperării
internaţionale; (e) dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept, precum şi
respectarea dreptului omului şi a libertăţii fundamentale [166, p. 180].
În domeniul securităţii, Tratatul menţionat defineşte o politică al cărei obiectiv este
apărarea comună, cu sprijinul UEO, ce se dorea a fi revitalizată. Statele membre pot, totuşi,
continua acţiuni la nivel naţional, cu singura condiţie ca acestea să nu contravină deciziilor luate
în comun. Pentru a avea o pondere în afacerile internaţionale, UE planifică să devină o putere
diplomatică importantă ceea ce devine cu atît mai relevant, cu cît baza politicii externe şi de
securitate a UE rămîne în continuare aşa-numita putere „soft” – recurs la diplomaţie, care este
sprijinită, cînd devine necesar, de măsuri comerciale, de asistenţă în menţinerea păcii, pentru a
soluţiona conflicte şi pentru a ajunge la o înţelegere la nivel internaţional.
Tratatul de la Amsterdam din 1997 a promovat PESC spre obiectivele sale şi mai
profund, aducînd schimbări pragmatice cu privire la subiecte principiale printre care menţionăm:
crearea celulei de planificare politică şi de analiză, cu rolul de a monitoriza şi analiza evoluţia
politică şi evenimentele internaţionale, inclusiv alerta rapidă cu privire la potenţialele crize [166,
p.187]. La sugestia Consiliului Uniunii Europene, unitatea poate prezenta studii, recomandări sau
strategii. Pentru ca diplomaţia europeană să devină mai influentă şi mai vizibilă, Uniunea a creat
postul de Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate [123, p. 5]. Acesta
are rolul de a asista Consiliul în problemele PESC, în special prin contribuţii la formularea,
pregătirea şi implementarea deciziilor şi prin derularea unui dialog politic cu statele terţe,
coordonînd astfel eforturile depuse de statele membre pentru elaborarea şi implementarea
politicii externe [154, p.3]. A fost creat un nou instrument în domeniul PESC: strategia comună.
S-a decis extinderea cooperării în domeniul managementului de criză între UE şi UEO şi s-a

55
stabilit că Uniunea poate întreprinde misiuni de ajutor umanitar şi de menţinere a păcii.
Conştientă de limitările sistemului, Uniunea a introdus proceduri de vot mai flexibile privind
deciziile în materie de PESC, care permit ca anumite guverne să se abţină, autorizînd recurgerea
la votul cu majoritate calificată sau acceptînd ca o majoritate de state membre să acţioneze din
proprie iniţiativă. Cu toate acestea, „unanimitatea” rămîne obligatorie pentru luarea deciziilor cu
implicaţii în domeniul militar sau al apărării [124, p. 3].
În ceea ce priveşte forţele armate comune, menţionăm că imediat după semnarea
Tratatului de la Maastricht, Franţa şi Germania au decis crearea EUROCORPS, marcînd prima
etapă a unei apărări europene autonome cu scopul de a contribui la apărarea Europei şi
menţinerea păcii şi asigurarea asistenţei umanitare în afara zonei de acţiune a NATO. La această
iniţiativă s-au alăturat Belgia (1993) şi Spania (1994). EUROCORPS a participat activ în
misiunea SFOR din Bosnia şi Herţegovina, formînd 37% din contingentul militar dislocat în
Balcani, în misiunea KFOR din Kosovo şi ISAF din Afganistan [242]. După Summitul franco-
german de la Toulouse din 1999, EUROCORPS a fost transformată într-o forţă de intervenţie la
dispoziţia UE în cazul în care va fi necesar de intervenit din numele organizaţiei într-o regiune
afectată de criză.
Iniţiativa franco-germană a fost completată de crearea a trei noi unităţi multinaţionale:
(1) EUROFOR în care participă Italia, Franţa, Spania şi Portugalia; (2) EUROMARFOR compus
din aceleaşi state şi (3) Grupul Aerian European, format din Marea Britanie, Franţa, Italia,
Belgia, Olanda, Germania şi Spania. Aceste forţe europene sînt puse la dispoziţia UEO, fiecare
avînd atribuţii diferite. Misiunile lor sînt fixate în Declaraţia de la Petersberg a UEO din 19 iunie
1992, şi constau în: (a) contribuţia la apărarea comună a Aliaţilor europeni; (b) intervenţii
umanitare sau cu scopul de a evacua resortisanţii europeni din zonele de conflict; (c) misiuni de
menţinere a păcii; (d) intervenţii ale forţelor combatante în cadrul gestiunii crizelor [211].
Un moment important al fortificării unei apărări europene a venit odată cu decizia
Consiliului European de la Köln de a face PESC să fuzioneze cu UEO [40, p. 54]. Cauzele
principale, conform lui I. Bădescu, au fost modesta performanţă europeană în criza din Kosovo şi
dorinţa unei autonomii de execuţie faţă de NATO, respectînd însă principiile legăturii
transatlantice şi anume pe cele ale dezvoltării unei securităţi europene împreună cu SUA [10, p.
400].
Un alt element definitoriu al securităţii europene o constituie PESA, care este în fapt
parte componentă a PESC, dar vizează în mod prioritar aspectele de apărare ale securităţii. În
esenţă, PESA presupune dezvoltarea unei capacităţi de decizie autonome şi, în cazul în care
Alianţa Nord-Atlantică ca întreg nu este angajată, are ca scop lansarea şi coordonarea unor
operaţiuni militare sub autoritatea UE, ca răspuns la situaţii de criză, precum şi angajarea

56
resurselor de către statele membre la astfel de operaţiuni, dar bazîndu-se pe decizii suverane.
Conform obiectivelor stabilite de PESA, statele membre trebuiau să fie pregătite ca, pînă în
2003, să poată desfăşura, într-un interval de 60 de zile şi pentru cel puţin un an, forţe militare,
numite Forţe de Reacţie Rapidă (FRR), numărînd 50.000–60.000 de oameni pentru întregul
spectru al sarcinilor de la Petersberg [166, p. 496]. Totuşi, iniţiativa implementării în practică a
FRR a fost risipită de incapacitatea statelor membre de a susţine financiar şi tehnic astfel de
contingente numeroase, care trebuiau să fie şi rapide. Ţinînd cont de acest fapt, în anul 2004, a
fost luată decizia creării unor formaţiuni militare de alternativă, numite Grupuri de Luptă, menite
să înlocuiască proiectul FRR. Aceste unităţi mobile se presupune a fi disponibile pentru a acţiona
în situaţii de criză în 5–10 zile de la decizia politică a Bruxellesului. Fiecare Grup de Luptă
trebuie să fie capabil de a rămîne dislocat de la 30 la 120 de zile în zona de criză [166, p. 497].
Primele misiuni militare ale UE s-au desfăşurat în Balcani. UE a preluat conducerea
forţei militare de stabilizare din Bosnia şi Herţegovina în 2005 (EUROCORPS). Au urmat alte
misiuni de scurtă durată în Africa, Asia şi Orientul Mijlociu (EUROFOR). În mai 2007, UE a
trimis în Afganistan o misiune de poliţie cu un mandat de trei ani (EUROCORPS). La începutul
anului 2008, o forţă militară a UE de peste 3.000 de persoane a fost plasată în zona de frontieră
dintre Ciad şi Republica Central-Africană (EUROFOR) pentru a proteja refugiaţii provenind din
zonele de conflict învecinate (regiunea Darfur din Sudan). În decembrie 2008, UE a lansat prima
sa operaţiune maritimă (EUROMARFOR) pentru a proteja vasele împotriva piraţilor care
acţionează de-a lungul coastei Somaliei, mai ales pe cele care transportă ajutoare alimentare
către această ţară [211]. Pentru mai multă coerenţă în stabilirea obiectivelor şi metodelor de
atingere a securităţii militare a Uniunii, Tratatul de la Lisabona din 2007 a prevăzut instituirea
unei Agenţii Europene de Apărare (AEA), a cărei obiective sînt: (a) a identifica necesităţile
operaţionale, (b) a promova măsurile necesare satisfacerii acestora, (c) a contribui la
identificarea şi, dacă este cazul, la punerea în aplicare a oricărei măsuri utile pentru întărirea
bazei industriale şi tehnologice în sectorul de apărare, (d) a participa la definirea unei politici
europene în materie de capacităţi şi de armament şi (e) a sprijini Consiliul de Miniștri în
evaluarea şi îmbunătăţirea capacităţilor militare [156, p. 158].
PESA se dezvoltă decisiv prin Tratatul de la Lisabona. Pe de o parte, se continuă cu
gestionarea crizelor, prin acţiuni de tip Petersberg, iar pe de alta, se realizează progrese în alte
doua direcţii complementare: (1) cooperarea în materie de capacităţii, prin crearea unei Agenţii
Europene de Apărare, şi (2) apariţia instrumentelor politice de autoapărare ale Uniunii. În acest
sens, Tratatul de la Lisabona conține o clauză privind asistenţa reciprocă între statele membre în
cazul unui atac militar, o clauză de solidaritate între statele membre în caz de dezastru sau de
atac terorist şi posibilitatea de a stabili o cooperare structurată permanentă între statele care

57
îndeplinesc anumite criterii de capacităţi [156, p. 132]. De asemenea, se extinde cadrul legal al
cooperării prin admiterea aplicării procedurii „cooperării consolidate”, ceea ce înseamnă
eliminarea interdicţiei ce exista pînă acum în aplicarea unui astfel de tip de cooperare în
domeniu, ceea ce va permite, la fel ca în cazurile anterioare ale Spaţiului Schengen sau zonei
Euro, crearea treptată a unei veritabile armate europene.
În context, dorim să evidenţiem rolul istoric al NATO în asigurarea securităţii europene,
despre care am menţionat la începutul acestui compartiment. La scurt timp după semnarea
tratatului UEO în 1948, au început negocierile dintre statele membre ale UEO (Marea Britanie,
Franţa, Belgia, Luxemburg), SUA şi Canada, rezultatul final fiind semnarea Tratatului
Atlanticului de Nord la Washington pe data de 4 aprilie 1949 [251, p. 1]. Prin intermediul
acestuia s-a formalizat angajamentul SUA şi al Canadei în vederea asigurării securităţii Europei
Occidentale. Între anii 1954 şi 1973, UEO a avut un rol axat mai mult pe promovarea dezvoltării
mecanismelor de consultare şi cooperare între statele membre, iar competenţele UEO în politicile
de securitate au fost în mare parte preluate de către NATO, care continua să fie singura
organizaţie capabilă să asigure securitatea Europei Occidentale în eventualitatea unei ofensive
sovietice [251, p. 1]. Cu toate acestea, din 1992, prin intermediul UEO şi, în special, prin
dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare (IESA) se încearcă insistent asigurarea
unei independenţe a statelor UE faţă de NATO în materie de securitate, fapt evidenţiat mai sus.
Totodată, NATO continuă să aibă un rol central în asigurarea securităţii politico-militare
europene, iar extinderea europeană din 2004 și din 2007 a relevat această misiune a NATO şi
mai mult. Trebuie să menţionăm că scopul central al NATO este de a asigura libertatea şi
securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu Tratatul
Nord-Atlantic şi cu principiile Cartei Naţiunilor Unite [228]. Mijloacele prin care NATO îşi
exercită politicile de securitate includ menţinerea unei capacităţi militare suficiente pentru a
preveni un eventual război şi a asigura o apărare adecvată, menţinerea unei capacităţi generale de
rezolvare a crizelor care poate afecta securitatea membrilor săi, promovarea activă a dialogului
cu alte naţiuni şi, nu în ultimul rînd, asigurarea unei abordări a securităţii europene în spiritul
ajutorului reciproc, care să includă măsuri de dezvoltare în domeniul controlului armamentului şi
al dezarmării [96, p. 78].
În 2010, la Summitul de la Lisabona, NATO a aprobat un nou Concept Strategic cu titlul
emblematic: „Angajament activ, apărare modernă” [239]. Acest document, care a fost semnat de
28 ţări membre, reconfirmă angajamentul organizaţiei de a asigura securitatea membrilor săi prin
intermediul: (1) apărării colective, (2) managementului crizelor şi (3) securităţii prin cooperare
împotriva unui atac, inclusiv împotriva noilor ameninţări [239, p. 3]. Referindu-se la mediul
internaţional de securitate, documentul evidenţiază că, deşi regiunea euroatlantică este dominată

58
de pace, iar posibilitatea unor ameninţări convenţionale directe este redusă, noile ameninţări sînt
în creştere: terorismul, proliferarea armelor nucleare, instabilitatea din preajma frontierelor
NATO, extremismul, traficul cu arme, droguri şi fiinţe umane, atacurile cibernetice,
vulnerabilitatea rutelor de transport şi distribuţie a energiei electrice, încălzirea globală, poluarea
atmosferei [239, p. 4]. Documentul mai stipulează și faptul că NATO se angajează să creeze
condiţii pentru o lume fără arme nucleare, dar va rămîne o Alianţă nucleară atît timp cît alte state
ne-membre vor deţine arme nucleare [239, p. 5].
Referindu-se la rolul partenerilor NATO în menţinerea securităţii internaţionale, Conceptul
amintit subliniază că promovarea securităţii euroatlantice este asigurată cel mai eficient printr-o
reţea extinsă de parteneriate cu ţări şi organizaţii internaţionale de pe întregul glob. Aceste
parteneriate aduc o contribuţie semnificativă la succesul implementării obiectivelor NATO [239,
p. 9]. Organizaţia este gata să aprofundeze parteneriatele existente prin dezvoltarea dialogului
politic, discutarea problemelor de securitate comune, oferirea partenerilor activi rolurilor
importante în dezvoltarea strategiilor şi misiunilor conduse de NATO etc. [239, p. 9].
Un element principial al Conceptului, ce ne interesează în mod deosebit, este relaţia NATO
cu UE. Documentul menţionează că UE este un partener unic şi esenţial pentru NATO, iar
aceasta se datorează faptului că în cele două organizaţii majoritatea membrilor sînt comuni şi toţi
membrii împart aceleaşi valori. Totodată, NATO recunoaşte importanţa unei apărări europene
mai puternice şi mai capabile, însă evidenţiază că NATO şi UE pot şi trebuie să aibă roluri
complementare şi mutuale în sprijinirea securităţii şi păcii internaţionale [239, p. 9]. Acest lucru
este propus de NATO a se realiza prin: (1) aprofundarea totală a parteneriatului cu UE în spiritul
deschiderii mutuale, transparenţei, complementarității prin respectarea autonomiei şi integrităţii
ambelor organizaţii, (2) aprofundarea cooperării practice în misiuni de gestionare a crizelor, (3)
extinderea consultărilor politice pentru a include toate subiectele de interes comun, (4)
cooperarea plenară în dezvoltarea capabilităţilor, pentru a evita duplicările şi a maximiza
eficienţa [239, p. 11]. Consideră că principiile de interconexiune reciprocă sînt raţionale şi vor
avea un efect benefic pentru ambele organizaţii. Totodată, pentru credibilitatea UE în materie de
apărare şi intervenție, credem că dezvoltarea PESC / PESA şi implementarea consecventă a
angajamentelor asumate este esenţială şi promovarea unei „cooperări consolidate” a ţărilor
interesate aşa cum prevede Tratatul de la Lisabona.
Deciziile privind amplasarea în Marea Britanie, Spania, Polonia, România şi Turcia a
componentelor terestre ale scutului american antirachetă, care ar trebui să devină funcţionale în
2015, demonstrează cît de interconectată este securitatea la nivel internaţional. Scutul
antirachetă, pe care SUA a început să-l instaleze pe continentul european, face parte din cadrul
sistemului de apărare antirachetă susţinut de NATO, la care aliaţii pot contribui prin găzduirea pe

59
teritoriul lor naţional a unor componente. În pofida unei opoziţii acerbe a Federaţiei Ruse faţă de
acest proiect strategic american, acordul pentru amplasarea unor elemente ale sistemului
american de apărare împotriva rachetelor balistice în România a fost parafat la Washington pe 7 iunie
2011 [44].
Dacă ne referim nemijlocit la securitatea politică a UE, trebuie să menţionăm că este un
aspect destul de ambiguu. În primul rînd, din cauza faptului că UE nu este nici stat unitar şi nici
federaţie. În al doilea rînd, Uniunea nu cunoaşte la momentul actual un adversar ideologic tipic
extern (cum a fost, de exemplu, URSS) ce i-ar pune în pericol „ideea comunitară”, „ideologia”
organizatorică, funcţionarea instituţiilor europene şi însăşi existenţa sa. Europa, mai curînd,
cunoaşte mari vulnerabilităţi interne ce îi împiedică dezvoltarea coerentă. Aceste vulnerabilităţi
provin din sectorul economic, financiar, social şi ecologic: criza economică, îmbătrînirea
populaţiei, migraţia ilegală, conflictele interetnice, dependenţa faţă de importul de energie
electrică, terorismul, conflictele militare îngheţate de la periferiile Europei, care trec dincolo de
domeniile de unde provin şi afectează însăşi funcţionalitatea politică a UE. Totodată, UE are şi
puncte vulnerabile de natură politică, cum ar fi, de exemplu, criza adoptării unei poziţii unice
referitor la conflictul din Balcani, criza din Irak, eşecul Constituţiei Europene, suspiciuni
referitor la utilitatea monedei Euro etc. Ezitări politice întîlnim mereu pe parcursul istoriei
construcţiei europene, iar ele sînt destul de semnificative şi au caracterul unor crize politice, fiind
neînţelegeri de esenţă între poziţiile liderilor ţărilor membre în probleme cruciale. Iar
vulnerabilităţile non-politice devin subiectul securităţii politice dacă depăşesc implicaţiile
militare, economice şi sociale. Altă problemă este că n-au fost elaborate mecanisme clare de
prevenire a acestor crize şi vulnerabilităţi decît prin politici economice, sociale, militare
echitabile şi proceduri instituționale de luare a deciziilor. Votul prin majoritatea calificată şi
cooperarea aprofundată în cadrul PESC şi cu NATO poate constitui o soluţie plauzibilă în
depăşirea unor astfel de impasuri de natură politică. Putem conclude din cele expuse că
securitatea politică a UE este una legată, mai degrabă, de vulnerabilităţile interne decît de
ameninţările externe.
Un alt aspect la securităţii europene, la fel de important ca şi primul, este cel economic.
Pornind de la prezumţia că economia de piaţă este una de concurenţă şi luptă acerbă, devine
concludent faptul că securitatea economică şi financiară este greu de realizat. B. Buzan afirma,
pe bună dreptate, că într-o economie de piaţă condiţia normală a actorilor este una de risc, de
competiţie agresivă şi de nesiguranţă [19, p. 240]. Pentru a funcţiona în mod eficient, menţiona
cercetătorul, piaţa trebuie să fie nesigură, să impună ameninţări cu falimentarea actorilor
ineficienţi. De aici, conchide acesta, într-un sistem de piaţă există un număr şi o varietate uriaşă
de ameninţări economice care nu pot fi considerate în mod rezonabil drept ameninţări la adresa

60
securităţii naţionale. Însă, potrivit lui B. Buzan, atunci cînd consecinţele ameninţărilor
economice ajung dincolo de sectorul strict economic, intrînd în sfera militară sau politică,
acestea se transformă în ameninţări la adresa securităţii naţionale [19, p. 240-246]. De obicei,
astfel de ameninţări ţin de: dependenţa exagerată de ceva sau cineva. O ameninţare economică
poate să devină o insecuritate statală, continuă același autor, dacă statul se axează în dezvoltarea
economiei numai pe o ramură (industrială sau agrară) specifică [19, p. 241]. Lipsa accesului
satisfăcător la resurse este, de asemenea, o formă a insecurităţii statale, căci aceasta generează
colapsul industriei şi implicit al puterii economice a statului de a menține baza fizică şi
instituţională în siguranţă. Insuficienţa productivităţii industriale şi agroalimentare constituie, din
multe puncte de vedere, o ameninţare economică ce devine o insecuritate statală, căci de aceasta
depinde în mare parte asigurarea securităţii societale şi politice [19, p. 241]. Mai mult, după
părerea unor savanţi, securitatea economică este condiţionată şi de modelele comerţului,
producţiei, comunicaţiilor şi transporturilor [136, p. 131]. Fără de aceste componente este greu
de imaginat dezvoltarea armonioasă a economiei şi asigurarea securităţii europene.
Astfel, B. Buzan conclude că securitatea economică se referă, întîi de toate, la menţinerea
anumitor niveluri ale bunăstării şi puterii prin accesul la finanţe, resurse şi pieţe, la menţinerea
condiţiilor necesare prin încurajarea unei dezvoltări pe termen lung a forţei de muncă şi a
productivităţii capitalului, inclusiv cea a unui mediu corect, sigur şi dinamic de afaceri,
stimularea cercetării şi inovaţiilor. Cît despre structura financiară, după cum susţine S. Strange,
ea este un amestec de elemente ale statului şi ale pieţei. Un sistem monetar dezvoltat, afirmă
cercetătorul, conferă multe avantaje de avansare, creştere, flexibilitate, fluiditate şi libertatea
managementului economic, dar prezintă şi riscurile inegalităţii, instabilităţii, abuzului politic şi
ale prăbuşirii ocazionale a sistemului [19, p. 258].
Europa s-a dovedit o arenă ideală de încercare a unor structuri economice şi financiare
moderne, mobile şi deschise. După sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial, statele vestice s-
au arătat dornice să consolideze o zonă economică comună. Istoria constituirii Uniunii Vamale, a
Pieţei Comune, a Monedei Unice şi, în consecinţă, a Uniunii Economice şi Monetare este bine
cunoscută, iar acest compartiment nu are menirea de a o reconstitui în detalii din punct de vedere
istoric aceste aspecte, ci are ca scop central a cerceta esenţa celor mai relevante politici
economice comunitare menite de a asigura securitatea UE, în ansamblul său. Credem că succesul
creşterii economice a UE este datorat, în general, politicilor comunitare şi, în special, politicilor
adoptate şi promovate de statele Pieţei Comune europene. Cele mai importante politici
comunitare, cu un impact major asupra securităţii economice a UE, le considerăm a fi: Politica
Monetară Comună, Politica Economică Comună, Politica Bugetară Comună, Politica Agricolă
Comunitară, Politica Comercială Comună, Politica Comună a Transporturilor, Politica în

61
domeniul cercetării ştiinţifice, Politica Energetică, Politica Industrială şi Politica de Concurenţă
etc. În cele ce urmează vom examina politicile esenţiale ce reprezintă motorul dezvoltării
economice a UE şi vom elucida implicaţiile acestora asupra asigurării securităţii comunitare.
Dacă ne referim la accesul la finanţe, politica bugetară comunitară trebuie analizată în
primul rînd. Remarcăm, totuşi, că politica bugetară naţională reprezintă încă o formă puternică
de manifestare a suveranităţii naţionale şi din această cauză a păstrat cele mai mari diferenţieri
între statele membre. Politica bugetară este, în egală măsură, cel mai important instrument de
orientare a economiei, în general, şi a diferitelor politici guvernamentale, cum ar fi cea
industrială, de dezvoltare regională sau socială, în particular. Conform Pactului de Creştere şi
Stabilitate, adoptat în 1996, statele membre rămîn în continuare responsabile pentru politicile lor
bugetare naţionale. În acelaşi timp, însă, graţie prevederilor sale, Pactul obligă la întărirea
monitorizării şi a respectării disciplinei bugetare prin intermediul a două regulamente [129, p.
16]. Primul este Regulamentul cu privire la întărirea monitorizării poziţiilor bugetare, care le
cerea statelor membre să prezinte programe de stabilizare (sau, în cazul statelor care nu participă
în cadrul zonei EURO, programe de convergenţă), prin care poziţia bugetară a statului respectiv
să fie una apropiată de echilibru sau să înregistreze surplus. Cel de-al doilea regulament are drept
scop creşterea vitezei de rezolvare a problemelor legate de deficitele bugetare excesive, inclusiv
prin administrarea de sancţiuni impuse statelor membre care nu pot lua măsurile necesare
corectării deficitelor excesive, şi stabileşte termenele de aplicare a acestor [161, p. 9]. Astfel, UE
ţinteşte atît de departe, încît se pronunţă azi pentru o solidaritate şi o securitate financiară
europeană.
Instrumentul comunitar prioritar pentru solidaritate financiară este Banca Europeană de
Investiţii (BEI), al cărei obiectiv central îl reprezintă contribuţia la menţinerea stabilităţii
macroeconomice în spaţiul comunitar [51, p. 102]. BEI este o bancă comună a celor 27 de state
membre ale UE, astfel încît Consiliul director al acesteia este compus de miniştrii finanţelor ai
ţărilor din spaţiul comunitar. Solidaritatea furnizată de BEI poate fi descifrată din politicile şi
iniţiativele acestui institut financiar, printre care: coeziunea şi convergenţa, întreprinderile mici şi
mijlocii, lupta împotriva schimburilor climaterice, protecţia mediului ambiant şi dezvoltarea
comunitară sustenabilă, economia bazată pe cunoaştere, dezvoltarea reţelelor transeuropene etc.
[188, p. 3]. O altă instituţie a securităţii financiar-economice este Fondul European de Investiţii.
Scopul acestuia îl reprezintă dezvoltarea legăturilor dintre organismele comunitare şi mediul
financiar, în dorinţa de a contribui, alături de BEI, la crearea de locuri de muncă în spaţiul
comunitar şi în ţările aflate în curs de aderare [188].
Cît priveşte bugetul comunitar, el se întocmeşte pe un sistem al perspectivelor financiare
pe cinci–şapte ani (în prezent 2007–2013) pentru care Comisia face propuneri, iar Consiliul şi

62
Parlamentul negociază acordul final. Unii analişti consideră că acest lucru a concentrat politica
bugetară în tratative strategice, legate de costurile şi beneficiile naţionale, de reformarea Politicii
Agricole Comune, de dezechilibre regionale şi de extinderea Uniunii [166, p. 217]. Impactul
politicii bugetare asupra securităţii UE este major, dacă ţinem cont de faptul că eficacitatea
politicilor comunitare depinde în cea mai mare parte de resursele financiare alocate pentru
implementarea lor. În fiecare an bugetul UE constituie în jur de 100 de milioane EURO – alocări
pentru obiective şi 100 de milioane EURO – alocări pentru plăţi [215, p. 2].
Totuşi, toate aceste măsuri de consolidare comunitară enumerate mai sus nu au putut face
faţă crizei economico-financiare mondiale care este resimțită la nivel european. Pentru a o
depăşi, UE a elaborat documente şi strategii importante care doresc să stimuleze creşterea
economică europeană şi să stabilizeze financiar zona Euro. „Europa 2020” este cea mai
semnificată dintre ele, le sumează pe toate şi le încadrează într-un document strategic unic.
„Europa 2020 – Strategia UE de creştere economică” [55], lansată în 2010, își propune să
construiască o economie inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii. Cele trei priorităţi se
sprijină reciproc şi, în opinia oficialilor europeni, sînt în măsură să ajute UE şi statele membre să
obţină un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă, de productivitate şi de coeziune socială.
Conform documentului, au fost stabilite cinci obiective majore privind ocuparea forţei de muncă,
inovarea, educaţia, incluziunea socială şi mediul/energia, care urmează să fie îndeplinite pînă în
2020 [55, p.3-4]. Totodată, statele membre vor adopta propriile lor obiective naţionale în
domeniul respectiv, iar diversele acţiuni la nivel european şi naţional vor veni în sprijinul
Strategiei.
Menţionăm că criza economică actuală a scos în evidenţă deficienţele unei economii care
se confruntă deja cu efectele globalizării, cu creşterea presiunii asupra resurselor şi cu fenomenul
de îmbătrînire a populaţiei. Comisia consideră că toate problemele menţionate pot fi rezolvate
dacă Europa este dornică să opteze pentru o piaţă mai ecologică şi mai inovatoare, care să
consolideze bunăstarea socială [206, p.9]. Dintre cele cinci obiective generale stabilite de
Strategie, două vizează în mod direct securitatea UE, fiind vorba de: (1) schimbări climatice şi
energie şi (2) sărăcia şi excluziunea socială. În primul aspect, UE îşi propune: (a) reducerea cu
20% a emisiilor de gaze cu efect de seră (sau chiar cu 30%, în condiţii favorabile) faţă de
nivelurile înregistrate în 1990; (b) creşterea ponderii surselor de energie regenerabile pînă la
20%; (c) creşterea cu 20% a eficienţei energetice [206, p.10]. Iar în ceea ce priveşte sărăcia şi
excluziunea socială, UE vizează să reducă cu cel puţin 20 de milioane numărul persoanelor care
suferă sau riscă de pe urma sărăciei şi a excluziunii sociale [206, p.17]. Totodată, UE a
identificat noi domenii care au potenţialul de a impulsiona creşterea economică şi crearea de noi
locuri de muncă. Ele se află în centrul a șapte iniţiative majore prezentate de către Comisie în

63
2010: (a) o agendă digitală pentru Europa; (b) o Uniune a inovării; (c) tineretul în mişcare; (d) o
Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor; (e) o politică industrială pentru era
globalizării; (f) o agendă pentru noi competenţe şi noi locuri de muncă; (g) o platformă
europeană pentru combaterea sărăciei [206, p.10-12]. În cadrul fiecărei iniţiative, autorităţile
europene şi cele naţionale trebuie să-şi coordoneze eforturile pentru a se sprijini reciproc. Toate
ţările din UE adaptează la propria lor situaţie cele cinci obiective principale stabilite la nivelul
Uniunii. Obiectivele naţionale vor fi folosite pentru a măsura progresele înregistrate în atingerea
obiectivelor generale ale Strategiei. Pentru a garanta că fiecare ţară membră pune în aplicare
prevederile documentului, ţinînd cont de situaţia sa specifică, obiectivele stabilite la nivelul UE
sînt transpuse în obiective naţionale menite să reflecte măsura în care fiecare ţară poate contribui
la efortul general. În acest sens, va avea loc un dialog cu Comisia Europeană, pentru a se analiza
conformitatea obiectivelor naţionale cu cele europene. Fiecare ţară îşi stabileşte obiectivele
naţionale în cadrul programului naţional de reformă, care trebuie prezentat în luna aprilie a
fiecărui an.
Comerţul european este un alt domeniu prioritar unde se fac eforturi considerabile pentru
a oferi UE acces plenar la piețele de desfacere internaţionale. Menţionăm că UE este principalul
actor mondial în domeniul comerţului și constituie cel mai mare exportator şi importator
mondial, cu o pondere de 16,8 % la nivelul anului 2010 [241, p. 6]. Reprezintă la momentul
actual cea mai mare sursă a fluxurilor mondiale de investiţii străine directe şi a doua destinaţie a
acestora. UE constituie cea mai mare piaţă pentru exporturile provenind din circa 130 de ţări şi
are o economie cu o pondere de peste 17% a comerţului internaţional în Produsul Intern Brut
(pondere superioară celei a SUA şi Japoniei) [244, p. 9]. Pentru a atinge aceste performanțe, UE
a dezvoltat o politică comercială comună ce le oferă posibilitatea celor 27 state membre să deţină
aceeaşi poziţie pe plan internaţional şi, în consecinţă, avantaje deosebite în accesul la resurse.
Faptul este deosebit de important într-o lume caracterizată prin globalizare şi concurenţă acerbă,
în care economiile tind să se concentreze în grupuri regionale mari. Politica comercială exprimă
totalitatea reglementărilor cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar,
valutar etc. adoptate de către o ţară sau o comunitate de ţări în scopul stimulării sau restrîngerii
schimburilor comerciale externe, conform intereselor proprii. Iar în cazul UE, politica
comercială este unul din pilonii principali ai relaţiilor Uniunii Europene cu ţările terţe [17, p. 67].
În prezent, cadrul legal al politicii comerciale comune a UE este cel stabilit prin Tratatul
de la Maastricht, modificat prin Tratatul de la Amsterdam şi cel de la Lisabona. Acesta
evidenţiază două caracteristici de bază ale politicii comerciale a UE: (1) promovarea comerţului
cu alte state şi a liberului schimb şi (2) creşterea forţei competitive a societăţilor comunitare
[128, p. 141]. Domeniile vizate de formularea politicii comerciale comune sînt: (a) modificările

64
nivelului taxelor vamale; (b) încheierea acordurilor vamale şi comerciale; (c) uniformizarea
măsurilor de liberalizare; (d) politica exportului, măsuri de protejare a comerţului (dumping sau
subvenţii) şi (e) măsuri de întărire a cooperării vamale între statele membre [95, p. 248].
Un alt domeniu extrem de important este cel energetic. În februarie 2009, Parlamentul
European a adoptat un Raport cu privire la analiza strategică a situaţiei energetice în UE.
Conform Raportului, viitoarea politică energetică a UE ar trebui să includă planuri de acţiune în
caz de urgenţă, interconexiuni mai bune între statele membre şi noi obiective privind schimbările
climaterice, inclusiv reducerea cu cel puțin 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră [121, p. 1].
Ceea ce urmăreşte de fapt acest Raport este asigurarea securităţii energetice, căci a devenit clar
că cele 27 de politici energetice ale UE sînt necoerente şi insuficiente pentru asigurarea
securităţii energetice a Uniunii. În urma celor două crize a gazului din iarna lui 2009 şi 2010, pe
a cărei durată mulţi cetățeni ai UE au fost lăsaţi fără căldură, deputaţii europeni au solicitat
Comisiei Europene să propună revizuirea directivei privind aprovizionarea cu energie.
Revizuirea ar trebui să includă planuri naţionale de acţiune în caz de urgenţă, cu caracter
obligatoriu şi să conţină o declaraţie comună referitoare la situaţiile de urgenţă, alocarea din
stocuri disponibile către statele afectate, activarea masurilor de urgenţă în statele neafectate sau
mai puţin afectate pentru a creşte volumul gazului pentru pieţele afectate [121, p. 2]. Comisia
parlamentară sprijină, totodată, diversificarea traseelor de transport, ca, de exemplu, Nabucco,
Turcia – Grecia – Italia şi South Stream. Pe termen lung, în cazul în care situaţia politică va
permite, aprovizionarea din alte ţări din regiunea Marii Caspice, precum Uzbekistan şi Iran, ar
trebui sa reprezinte surse de aprovizionare semnificative pentru UE [121, p. 2 ], se menţionează
în Raport. M. Korchemakin susţine că Gazprom-ul din Rusia deja a pierdut o treime din piaţa sa
europeană în faţa importurilor din Norvegia, Qatar şi Trinidad, iar eforturile UE de a sparge
monopolul de tranzit rusesc cîştigă teren. Conducta Nabucco a obţinut deja susţinerea
principalelor ţări de tranzit: Austria, Ungaria, România, Bulgaria şi Turcia, cît şi a Germaniei
[78, p. 76]. Astfel, Nabucco este proiectat să transporte 30 de miliarde de metri cubi de gaz pe
an. Dar aceasta reprezintă doar o cincime din exporturile Rusiei către Europa, iar conducta nu va
fi terminată pînă în 2015 [78].
Direcţiile strategice actuale în acest domeniu sînt expuse în Cartea Verde a Energiei „O
strategie europeană pentru energie durabilă, competitivă şi sigură” [22], care, fiind adoptată în
2006, a creat un nou cadru energetic pentru Europa secolului XXI. Această Carte Verde include
sugestii şi opţiuni care pot constitui baza pentru o noua politică energetică europeană globală.
Astfel, documentul propune şase domenii prioritare de intervenţie:
1. Energie pentru creștere şi locuri de munca în Europa: realizarea piețelor interne europene de
electricitate şi gaze naturale;

65
2. O abordare integrată în combaterea schimbărilor climatice;
3. O piață de energie internă care garantează securitatea alimentării: solidaritate între statele
membre;
4. Securitatea şi competitivitatea alimentarii cu energie: către un mix de energie durabil, mai
eficient şi mai divers;
5. Încurajarea inovării: un plan european strategic pentru tehnologii energetice;
6. Către o politică energetică externă mai coerentă [22, p. 5-20].
Securitatea alimentării cu energie reprezintă un obiectiv strategic al acestui document: a
minimaliza dependenţa crescîndă a UE faţă de importuri prin: (a) abordare integrată, constînd în
reducerea cererii, diversificarea mixului de energie cu o utilizare mai mare a energiei autohtone
şi regenerabile competitive şi diversificarea surselor de alimentare cu energie importată, (b)
crearea cadrului stimulativ pentru investiţii adecvate care să răspundă cererii crescînde de
energie, (c) întărirea mijloacelor de care dispune UE pentru a face faţă situaţiilor de urgenţă, (d)
îmbunătăţirea condițiilor pentru întreprinderile europene care doresc acces la resursele globale şi
(e) garantarea accesului tuturor cetățenilor şi întreprinderilor la energie [22, p.20].
Privită din acest unghi de vedere, politica energetică durabilă se poate defini drept acea
politică prin care se maximizează bunăstarea pe termen lung a cetăţenilor, păstrînd, totodată, un
echilibru dinamic, rezonabil, între lupta împotriva schimbărilor climatice, promovarea creşterii
economice şi a ocupării locurilor de muncă, precum şi limitarea dependenţei externe a UE faţă
de importurile de gaze şi petrol. Dezvoltarea unei politici energetice durabile este văzută din
perspectiva europeană ca un proces continuu de căutare, învăţare şi adaptare, care urmăreşte să
ofere soluţii optime pentru bunăstarea pe termen lung a cetăţenilor.
Totuşi, UE mai are încă foarte multe de realizat pentru a face faţă ameninţărilor actuale.
Conform celui de-al doilea Raport pentru implementarea Strategiei de Securitate Energetică
[210], Europa a fost de acord să adopte o agendă politică anticipativă pentru a atinge obiectivele
energetice de bază privind durabilitatea, competitivitatea şi securitatea aprovizionării, prin
reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20%, creşterea ponderii energiilor regenerabile în
consumul de energie la 20% şi îmbunătăţirea eficienţei energetice prin 20%, toate pînă în 2020.
Această ordine de zi înseamnă modificări substanţiale în sistemul energetic al UE în următorii
ani, cu implicarea autorităţilor publice, operatorilor de infrastructură, industriei energetice, a
tuturor cetățenilor implicați activ. Astfel, conform Strategiei de Securitate Energetică a UE [210,
p. 2], securitatea energetică este o problemă de interes comun, iar odată cu integrarea pieţelor de
energie şi a infrastructurilor în cadrul UE, soluţiile naţionale specifice sînt adesea insuficiente,
solidaritatea între statele membre fiind o caracteristică de bază a apartenenței la UE.

66
 După cum am putut observa, politica energetică se doreşte a fi implementată în strînsă
corelaţie cu cea de mediu, căci ambele domenii au de multe ori probleme similare de soluţionat.
Cutremurele, furtunile, epidemiile, inundațiile, valurile uriașe sau secetele pot aduce unui stat
pierderi de amploarea unui război [19, p. 139]. În pofida acestui fapt mult timp ameninţările şi
vulnerabilităţile ecologice nu făceau parte din agenda complexă a securităţii naţionale, căci erau
văzute ca întîmplătoare, de destin sau ca o luptă a oamenilor împotriva naturii [19, p. 139]. Însă
dezvoltarea cunoaşterii despre lumea și mediul în care trăim a arătat că astfel de evenimente nu
sînt deloc întîmplătoare.
Politica de mediu este astăzi unul dintre marile domenii politice în care Bruxelles-ul joacă
un rol important. UE este un lider în eforturile globale de a proteja mediul şi unul dintre
iniţiatorii Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu, care creează o abordare strategică a
gestionării internaţionale a produselor chimice. UE reprezintă un participant activ şi un semnatar
al Protocolului de la Kyoto privind schimbările climatice, care a intrat în vigoare în februarie
2005. Plus la toate, UE este parte la o serie de acorduri şi parteneriate internaţionale, inclusiv
Convenţia-cadru a ONU privind schimbările climatice şi Protocolul de la Montreal al ONU
privind epuizarea stratului de ozon. Pe plan intern, UE a stabilit un sistem cuprinzător de
protecţie a mediului care să acopere emisiile în aer şi apă, zgomot, de colectare şi reciclare a
deşeurilor, conservarea habitatelor naturale, produse chimice şi accidentele industriale. Un
exemplu de astfel de acţiuni pe piaţa internă a UE este schema de comercializare a emisiilor de
CO2 provenite de la instalaţiile industriale. În general, politica de mediu a UE se bazează pe
principiul „poluatorul plăteşte” şi pe conceptul de management şi control al poluării direct la
sursă. Politica de mediu a UE oferă rezultate tangibile pentru cetăţeni şi ajută industria europeană
să devină un lider mondial într-un număr de sectoare cu creştere rapidă. Dar, în pofida acestui
progres, emisiile globale de gaze cu efect de seră sînt în creştere, pierderea biodiversităţii nu este
încă sub control, poluarea afectează în continuare sănătatea publică, iar volumul de deşeuri este
în creştere în toată Europa. Comisia este hotărîtă să pună în aplicare pe deplin actualul Plan de
acţiune pentru mediu (PAM), în scopul de a face progrese semnificative în abordarea acestor
probleme, a explicat comisarul pentru mediu, S. Dimas, atunci cînd a prezentat evaluarea
intermediară a PAM 6 în 2007 [243].
În timp ce în anii ’70 ai secolului XX mulţi oficiali ai Comisiei vedeau mediul ca un
subiect la modă, dar cu cea mai mică legătură cu politica, acum el este considerat un domeniu
important al portofoliului politic al UE [166, p.302]. De altfel, unii cercetători apreciază că
realizările legislative în acest domeniu datorează atît sprijinului politic acordat protecţiei
mediului în trecut, cînd a fost asociat cu state „verzi” ca Danemarca, Olanda şi, în special,
Germania, cît şi unui sistem internaţional în care protecţia mediului a cîştigat rapid proeminenţă.

67
Obiectivele politicii de mediu ale UE constau în păstrarea, protejarea şi îmbunătăţirea calităţii
mediului şi păstrarea sănătăţii populaţiei [136, p.113]. Astfel, politica europeană încearcă să
stabilească o folosire prudentă şi raţională a resurselor naturale. Este esenţial de menţionat că
importanţa sa nu se datorează anvergurii fondurilor alocate (care nu depăşesc fondurile de care
dispun politica regională sau politica agricolă) [120, p. 4], ci faptului că politica de mediu a
devenit politică orizontală a UE, aspectele de protecţie a mediului fiind considerate elemente
obligatorii ale celorlalte politici comunitare. Prin adoptarea Strategiei dezvoltării durabile
revizuite la 26 iunie 2006 – ca element principal al cîmpului său de acţiune –, adică prin
preocuparea pentru natură ca moştenire şi resursă a generaţiilor viitoare, politica de mediu este
permanent conectată la tendinţele globale de protecţie a mediului, aşa cum apar ele în urma
evenimentelor internaţionale, precum Summiturile de la Rio (1992) şi Johanesburg (2002), a
Protocolului de la Kyoto (1997) etc. În plus, această conectare şi implicare în progresele
internaţionale de mediu transformă UE în promotor global al dezvoltării durabile.
Baza legală a politicii de mediu a UE este constituită de Tratatul Comunităţii Europene
(din 2007 denumit Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene). Articolul 174 este cel care
trasează obiectivele politicii de mediu: (a) conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii
mediului; (b) protecţia sănătăţii persoanelor; (c) utilizarea prudentă şi raţională a resurselor
naturale; (d) promovarea, pe plan internaţional, a măsurilor destinate să soluţioneze problemele
regionale sau planetare ale mediului [51, p. 77]. În completarea acestuia, sînt identificate
procedurile legislative corespunzătoare atingerii acestui scop şi se stabileşte, astfel, modul de
luare a deciziilor în domeniul politicii de mediu, care permite statelor membre adoptarea unor
standarde mai stricte. Art. 6 promovează dezvoltarea durabilă ca politică transversală a UE şi
subliniază în acest mod nevoia de a integra cerinţele de protecţie a mediului în definirea şi
implementarea politicilor europene sectoriale. Acestora li se adaugă peste 200 de directive,
regulamente şi decizii adoptate, care constituie legislaţia orizontală şi legislaţia sectorială în
domeniul protecţiei mediului [120, p. 7].
Documentele care stau la baza politicii de mediu a UE sînt programele de acţiune pentru
mediu (PAM), primul dintre ele fiind adoptat de către Consiliul European în 1972, după care au
mai urmat cinci. Aceste programe de acţiune sînt, de fapt, o combinaţie de programe pe termen
mediu corelate printr-o abordare strategică şi constau într-o tratare verticală şi sectorială a
problemelor ecologice.
Primele două programe de acţiune pentru mediu, PAM 1 (1973-1977) şi PAM 2 (1977-
1981) reflectă o abordare sectorială a combaterii poluării şi promovează nevoia de protecţie a
apei şi a aerului, prin introducerea unor standarde minime de poluare. PAM 3 (1982-1986) şi
PAM 4 (1987-1992) reflectă evoluţia politicilor comunitare la acel moment şi dezvoltarea „pieţei

68
interne”, astfel încît obiectivele de mediu să fie corelate cu cele ale pieţei. Abordarea calitativă se
schimbă, iar obiectivele de mediu încep să fie văzute ca instrumente de creştere a performanţei şi
competitivității economice. În plus, PAM 4 promovează abordarea integrată a politicii de mediu
şi introduce conceputul „dezvoltării durabile”. Al cincilea Program de Acţiune pentru Mediu
(1993-2001), numit şi „Programul către o dezvoltare durabilă”, a transformat dezvoltarea
durabilă în strategie a politicii de mediu. Această abordare apare, de altfel, în toate politicile UE
odată cu Tratatul de la Amsterdam (1997), cînd este promovată ca politică transversală. În
această perspectivă, dezvoltarea durabilă înseamnă: (a) menţinerea calităţii generale a vieţii; (b)
menţinerea accesului continuu la rezervele naturale; (c) evitarea compromiterii pe termen lung a
mediului; (d) înţelegerea dezvoltării durabile ca acea dezvoltare ce răspunde nevoilor
prezentului, fără a afecta capacitatea generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor lor nevoi [7, p. 1].
Al șaselea Program de Acţiune pentru Mediu (2002-2012), numit şi „Alegerea noastră,
viitorul nostru”, este consecinţa procesului de evaluare globală a rezultatelor PAM 5 şi stabileşte
priorităţile de mediu pe parcursul prezentei decade. Au fost identificate, astfel, patru arii
prioritare ce definesc direcţiile de acţiune ale politicii de mediu: 1) schimbarea climatică şi
încălzirea globală – are ca obiectiv reducerea emisiei de gaze ce produc efectul de seră cu 8%
faţă de nivelul anului 1990 (conform Protocolului de la Kyoto); 2) protecţia naturii şi
biodiversitatea – are ca obiectiv îndepărtarea ameninţărilor la adresa speciilor pe cale de
dispariţie şi a mediilor lor de viaţă în Europa; 3) sănătatea în raport cu mediul – are drept
obiectiv asigurarea unui mediu care să nu aibă un impact semnificativ sau să nu fie riscant pentru
sănătatea umană; 4) conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor – are ca obiectiv
creşterea gradului de reciclare a deşeurilor şi de prevenire a producerii acestora [7, p. 2].
În final, trebuie remarcat faptul că punerea în aplicaţie a legislaţiei europene în domeniul
mediului nu se dovedeşte uşoară şi omogenă, ţinînd cont de varietatea tipurilor juridice naţionale,
de interesele economice şi gradul de manifestare a ameninţărilor ce parvin din activitatea
neglijentă a omului în relaţie cu mediul. Se consideră, pe bună dreptate, că eşecul respectării
legislaţiei derivă dintr-o insuficientă alocare a fondurilor publice de susţinere a protecţiei
mediului, de un deficit de autoritate şi informaţii publice cu privire la situaţia reală a stării
mediului în fiecare stat membru şi, nu în ultimul rînd, fenomenului „tragediei bunurilor publice”
sau a „blatistului” [97, p. 20]. Mai mult ca atît, implementarea politicilor de mediu se
tergiversează şi din cauza ameninţărilor ambigue, ale căror cauză şi natură sînt de multe ori
neînţelese, iar ameninţările apar în situaţia în care vulnerabilităţile sînt asociate unor evenimente
naturale sau produse accidental de factorul uman.
Un alt component al securităţii europene ce trebuie luat în calcul, cînd se doreşte
edificarea unui sistem de securitate european funcţional, este cel societal. Se afirmă pe bună

69
dreptate faptul că principala raţiune a supranaţionalizării UE rămîne în continuare a fi cea
economică. Cu toate acestea, unii cercetători apreciază că responsabilitatea socială va spori în
importanţă spre centrul dezbaterilor şi acţiunilor cu privire la viitorul securităţii UE [126, p. 62].
Susţinem punctul de vedere respectiv, în special, dacă ţinem cont de evoluţiile sociale turbulente
ce au loc în cadrul Uniunii şi de faptul că astăzi insecuritatea comunitară este, în primul rînd, una
de factură socială şi societală.
Aspectele problematice, în limbajul securităţii – amenințări şi vulnerabilităţi, identificate
în cursul evaluărilor politicilor sociale, se produc în jurul tendinţelor demografice (îmbătrînirea
populaţiei şi a forţei de muncă în spaţiul comunitar), al imigraţiei (în special musulmane), al
violenţelor interetnice și confesionale (între catolici şi musulmani), al inegalităţilor de gen încă
existente, al schimbării naturii familiei (creşterea numărului familiilor monoparentale, ceea ce
duce la ajustarea corespunzătoare a protecţiei sociale în această direcţie), al schimbărilor
tehnologice, al disparităţilor sociale şi al sărăciei [125, p. 98].
B. Buzan, definind securitatea societală, apreciază că esenţa ei constă, în primul rînd, în
capacitatea de susţinere, în limitele unor condiţii de evoluţie acceptabile, a elementelor
tradiţionale de limbă, cultură, identitate, obiceiuri culturale şi religioase [19, p. 31]. Mai mult,
afirmă autorul, ameninţările sociale pot fi cu greu deosebite de cele politice. În relaţiile dintre
state, ameninţările externe semnificative asupra nivelului social ajung pînă la atacuri la adresa
identităţii naţionale, căzînd astfel cu uşurinţă în domeniul politic. Astfel, este lesne de înţeles că
ameninţările sociale constituie o parte a pachetului mai larg de ameninţări armate şi politice, care
au, de cele mai multe ori, un caracter profund religios, cultural şi lingvistic, iar în concepţia lui
S. Huntington aceste ameninţări sînt de natură „civilizaţională” [66, p. 28]. La niveluri de
intensitate mai scăzută chiar şi schimbul de idei şi de comunicare poate duce la ameninţări
sociale şi culturale semnificative, aşa cum o ilustrează reacţia fundamentaliştilor islamici la
penetrarea ideilor occidentale în lumea arabă și viceversa. În lumea de după Războiul Rece,
pentru prima dată în istorie, politica globală a devenit multipolară şi multicivilizaţională [66,
p. 28]. După încheierea Războiului Rece cele mai importante distincţii între popoare nu sînt cele
ideologice, politice sau economice, ci culturale, argumentează S. Huntington. Statele-naţiune
rămîn, în opinia acestui autor, principalii actori în lumea afacerilor. Conduita lor este formată, ca
şi în trecut, de preocuparea pentru putere şi bogăţie, însă este, de asemenea, constituită şi de
preferinţele culturale, punctele comune şi diferenţe [66, p. 28].
Societăţile non-occidentale îşi afirmă din ce în ce mai mult propriile lor valori culturale şi
adesea nu le acceptă pe cele promovate de UE şi/sau de SUA. Această stare de lucruri este una
îngrijorătoare cu atît mai mult cu cît Turcia, o ţară musulmană, aşteaptă la porţile UE integrarea
economică, politică, militară şi, respectiv, culturală cu ţările europene creştine. Începînd cu anii

70
’80, unul dintre scopurile principale ale politicii externe promovate de elitele Turciei orientate
spre Occident a fost obţinerea calităţii de membru al UE. Turcia şi-a depus formal candidatura în
aprilie 1987. În decembrie 1989, Turciei i s-a comunicat că cererea sa nu va fi examinată înainte
de 1993. În 1994, UE a aprobat cererile de aderare ale Austriei, Finlandei, Suediei şi Norvegiei,
dar nu şi a Turciei. S. Huntington afirmă că turcii au fost dezamăgiţi, în mod special, de faptul că
din nou Germania, cel mai influent membru al UE, nu a sprijinit activ Turcia în dobîndirea
calităţii de membru al UE [66, p. 212].
Aici apar mai multe probleme: De ce anume a fost înlăturată atunci Turcia şi de ce acum
este la sfîrşitul listei de aşteptare? De ce se tem atît de mult europenii? Oare întîlnirea culturilor
în UE va provoca discrepanţe sociale majore, „coliziuni culturale” sau, dimpotrivă, o coeziune şi
o „unitate prin diversitate”? Să fie oare integrarea musulmanilor în UE o ameninţare societală
atît de iminentă? Explicația poate fi găsită în faptul că în domeniul societal, UE se confruntă, în
momentul de faţă, cu o problemă acută – intoleranţa etnică şi religioasă, care prinde rădăcini din
ce în ce mai adînci printre tinerii europeni.
Potrivit unui studiu realizat de T. M. Savage [146], în Europa trăiesc 23 de milioane de
musulmani (5% din populaţie), aşa încît populaţia musulmană s-a dublat în ultimii 30 de ani.
Pîna în 2050, estimează același autor, musulmanii vor constitui 20% din populaţia Europei. Din
ce în ce mai mulţi încep să se autodefinească prin apartenenţa la islam, şi nu la ţările de origine,
aceasta este adevărat, în special, pentru tinerii musulmani. Conform autorului, are loc o
„reislamizare” a musulmanilor europeni. Potrivit studiului, 1-2% dintre musulmanii din Europa
(250.000–300.000 de persoane) sînt implicaţi în activităţi extremiste, iar 10% dintre musulmanii
din Germania sprijină islamul radical, cu scopul de a instaura un stat islamic, afirmă diplomatul
american. Mai mult, accentuează cercetătorul, teroriştii sînt recrutaţi dintre tinerii din clasa
mijlocie, „reislamizaţi”, care găsesc solidaritate şi un nou sens al vieţii în grupurile radicale
musulmane care caută recruţi [146]. Cazul lui Z. Moussaoui, musulman de origine franceză
suspectat pentru participarea la atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 de la New-York, este
unul concludent. Sondajul IPSOS realizat în 2003 arată că 3/4 dintre musulmanii europeni
consideră că valorile islamului sînt compatibile cu cele ale Franței, dar numai 1/4 dintre tinerii
sub 25 de ani sînt de aceeaşi părere.
Această situaţie devine cu atît mai gravă, cu cît unele partide europene au alunecat spre
dreapta sau spre stînga, cerînd restricţionarea imigraţiei, dar şi măsuri precum interzicerea
purtării vălului islamic în şcolile publice. Distorsiunea socială creşte şi din cauza neparticipării
tinerilor musulmani la viaţa politică şi socială. Astfel, conform aceluiași sondaj IPSOS, 92%
dintre cetăţenii francezi sînt înscrişi pe listele electorale, însă francezii musulmani s-au înscris
doar în proporţie de 37% [146]. Altă problemă ce pune semne de întrebare vizavi de coeziunea

71
socială europeană este că musulmanii răspund mult mai rapid la evenimentele internaţionale care
afectează umma, decît la alte probleme, precum şomajul sau educaţia în spaţiul în care trăiesc.
Pentru a crea un cadru favorabil de dialog intercultural, statele europene au încercat să
„naţionalizeze islamul”. Au creat organizații speciale, precum Consiliul Francez pentru Religia
Musulmană. Însă aceste consilii nu sînt reprezentative pentru populația musulmană, crede T. M.
Savage, conducînd la o şi mai mare alienare a musulmanilor radicali. În aşa mod, islamofobia se
raspîndeşte în Europa, europenii văzîndu-i pe musulmani ca pe o ameninţare la identitatea
colectivă. Dar ce se ascunde în spatele conflictelor tinerilor musulmani şi catolici? Care sînt
cauzele-cheie ale acestor distorsiuni sociale? În opinia sociologilor, stagnarea economică a
Franţei şi a Germaniei nu poate oferi oportunităţi de angajare şi integrare pentru musulmanii de
astăzi. Şi nu sînt nici semne de revigorare economică, nici iniţiative favorabile de reformă ale
liderilor politici. Vidul creat de lipsa autorităţii părinţilor şi a statului în periferii va fi umplut de
imami. Musulmanii mai bătrîni consideră că i-au scăpat de sub control pe copiilor, sosiţi cu
decenii în urma în Europa [146]. În fine, izolarea în ghetouri, afirmă cercetătorul, este încurajată
de multiculturalism. Comunităţile musulmane au primit dreptul la independenţă, dar au fost
decuplate şi continuă să fie decuplate de societate. Germania, Belgia şi Franța au înfiinţat
Consilii Centrale ale Religiei Islamice, cu lideri recunoscuţi de stat, dar puternic contestaţi de
revoltaţii islamişti de astăzi. În acelaşi context, după cum susține F. Fukuyama, toleranţa liberală
nu a fost interpretată drept respectare a drepturilor indivizilor, ci a grupurilor,unele dintre acestea
fiind ele însele intolerante [213].
Pentru radicali, multiculturalismul se dovedește a fi un semn al slăbiciunii societăţii
occidentale. H.Schmidt a inflamat dezbaterea naţională asupra emigraţiei musulmane în ţara sa,
afirmînd că multiculturalismul poate funcționa eficient numai sub guverne autoritare: „Conceptul
de multiculturalism este foarte dificil de integrat în societatea democratică, fiind o greşeală că la
începutul anilor ’60 Germania a adus muncitori străini, din culturi diferite în ţara sa” [220, p 57].
Opinii similare au fost expuse de către A. Merkel, N. Sarkozy și D. Cameron. Pentru euro-
optimişti, însă, multiculturalismul este semn al diversităţii şi al progresului, urmărind crearea
unui euro-islamism paşnic şi tolerant, unul care se va putea integra în societatea europeană
predominant catolică.
Astăzi UE încearcă elaborarea unei politici sociale, al cărui caracter definitoriu este
egalitatea, toleranţa, integrarea, coeziunea socială şi prosperitatea etc. Datorită situaţiei expuse
mai sus, concluzionăm că politica socială europeană, care se axează pe bunăstarea socială şi
individuală, nu a reuşit la moment identificarea unui răspuns ferm la vulnerabilităţile societale cu
care se confruntă UE la începutul secolului XXI. În opinia lui A. Aust, A. Daguerre şi P. Taylor-
Gooby, aceasta se datorează caracteristicii politicii comunitare care în fapt nu poartă un caracter

72
intervenţionist, ci unul ce respectă principiul subsidiarităţii, aşa încît acţiunile Uniunii sînt
aplicabile doar în domenii unde politicile naţionale nu pot realiza obiectivele generale ale UE
[191, p. 1].
Un alt component important al sistemului european de securitate care vizează, în special,
aspectul intern al securităţii este reprezentat de cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor
Interne (JAI), cel de al treilea pilon al UE instituit prin Tratatului de la Maastricht. Scopul central
al colaborării comunitare în acest domeniu constă în edificarea unui spaţiu al libertăţii, securităţii
şi justiţiei. Include aspecte, precum cetăţenia Uniunii, mobilitatea persoanelor, azilul, imigrarea,
politica în domeniul vizelor şi controalele la frontierele externe ale UE. Acest domeniu mai
vizează încurajarea unei cooperări strînse între autorităţile poliţieneşti, judiciare şi vamale. Acest
spaţiu garantează că legislaţia care li se aplică cetăţenilor Uniunii, vizitatorilor şi imigranţilor din
alte regiuni ale globului, dar şi criminalilor şi teroriştilor va fi aplicată, uniform, pe tot teritoriul
Uniunii [76].
În acest sens, au fost create diverse instrumente ca mijloace de acţiune în sfera respectivă:
acţiunea comună, poziţia comună şi convenția. În pofida progreselor semnificative, au fost
exprimate şi critici cu privire la toate acţiunile întreprinse în cadrul cooperării în acest domeniu.
S-a căzut de acord asupra nevoii de a introduce prevederi mai eficiente în scopul întăririi
structurilor de cooperare şi incorporarea în cadrul legislativ comunitar a domeniile menționate ce
sînt legate de controlul persoanelor: azil, imigrare şi trecerea granițelor externe [127]. Una dintre
priorităţile majore ale Uniunii este garantarea securităţii cetăţenilor săi. Este vorba, mai exact,
despre utilizarea unor mijloace practice şi juridice pentru a preveni exploatarea libertăţilor pe
care le oferă UE de către criminalitatea organizată (trafic de droguri şi de persoane, spălarea
banilor, terorism). În practică, forţele naţionale de poliţie cooperează din ce în ce mai strîns, în
special, în cadrul EUROPOL şi Oficiului European de Poliţie [76].
Înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht, EUROPOL sprijină activităţile de aplicare a legii
desfăşurate de statele membre, îndreptate în special împotriva: traficului ilegal de droguri,
reţelelor ilegale de imigraţie, terorismului, falsificării monedei EURO etc. [217]. Atunci cînd
este implicată o structură de crimă organizată şi sînt afectate două sau mai multe state membre,
priorităţile EUROPOL includ infracţiunile împotriva persoanelor, infracţiunile financiare şi
infracţiunile cibernetice, pe cînd cea de a doua instituţie comunitară responsabilă de fortificarea
securităţii interne a UE este Oficiului de Poliţie comunitară. Rolul acesteia se axează, în special,
pe încurajarea cooperării judiciare între ţările UE, armonizarea dispoziţiilor dreptului procesual
penal şi a normelor de asistenţă administrativă în materie [217].
Un aspect sensibil în combaterea infracţionalităţii în spaţiul comunitar rămîne a fi accesul
la datele personale. Conform Convenţiei privind înfiinţarea Oficiului de Poliţie al UE, intrată în

73
vigoare în 1998, categoriile de date colectate şi introduse în sistemul EUROPOL pot include
doar: numele de familie, numele de dinaintea căsătoriei, numele de botez şi, după caz,
pseudonimul sau orice alt nume utilizat; data şi locul naşterii; naţionalitatea; sexul; şi în caz de
necesitate, orice alte caracteristici care pot fi utile pentru identificare, inclusiv orice caracteristici
fizice obiective şi inalterabile [111].
În concluzie la acest subcompartiment, subliniem că deseori cercetătorii „eurosceptici”
apreciază că aranjamentele instituţionale şi legislative defectuoase au provocat criza economică
în UE. Totuşi, noi considerăm că nici Pactul de Stabilitate, nici EURO nu au cauzat criza, dar s-
au dovedit insuficiente pentru depăşirea ei, pentru realizarea convergenţei economice. De aceea
pentru a depăşi criza trebuie să se pună la punct organisme financiare şi/sau mecanisme care să
permită depăşirea crizei şi să facă posibilă evitarea unor crize asemănătoare pe viitor. UE trebuie
sa crească în competitivitate fără a renunța la modelul sau economico-social, fără a abandona
economia socială de piață, solidaritatea şi coeziunea, întărind lupta împotriva schimbărilor
climatice. Trebuie investit şi mai mult în capitalul uman (cercetare, educație, inovație, formare
profesională continuă). Trebuie întărită piața internă în faţa unor tendințe de naționalism
economic şi puse în aplicare noi politici comune în materie energetică, incluzînd energiile
alternative. Trebuie reformată şi modernizată piața muncii: flexibilizarea sa, fără a afecta
securitatea locurilor de muncă, creșterea productivității, adaptabilitatea etc. Nu în ultimul rînd,
trebuie asigurată creșterea demografică fără de care orice efort va deveni nesustenabil. Astfel,
trebuie să crească integrarea femeilor în viața activă, trebuie prelungită viața activă, impulsionată
reconcilierea dintre carieră, familie şi viața privată, dar foarte importantă este modificarea
percepției asupra imigrației ce trebuie înțeleasă ca o necesitate.
În planul adoptării deciziilor strategice în probleme de securitate politică, militară,
economică, energetică, societală şi de mediu, este esenţial ca UE să se perceapă ca un actor
unitar, coerent şi să prevadă mecanisme decizionale de vot suple, dotate cu supape şi căi de ieşire
pentru statele care vor să se eschiveze din situaţiile delicate ce contravin intereselor naţionale. Ar
mai trebui ca în viitor interesele naţionale să cedeze în faţa interesului comun european, în
special, în problemele ce vizează securitatea europeană. Acum, cînd nu mai există ameninţarea
sovietică ca factor de coeziune europeană, s-ar cere ca acelaşi rol să-l îndeplinească o altă
filosofie, o filosofie a securităţii comunitare comprehensive. Iar din punctul nostru de vedere,
securitatea europeană comprehensivă ar trebui să presupună, în mod prioritar, extinderea şi
aprofundarea relaţiilor economice, politice, sociale cu vecinii estici ai UE, inclusiv cu Republica
Moldova. Proiectarea de către UE a unui model european al securităţii spre Europa de Est,
credem, ar avea un efect dublu: fortificarea securităţii naționale a statelor din regiune şi ca
rezultat – a propriei securităţi comunitare.

74
 2.2 Oportunităţi europene de securitate pentru Republica Moldova în contextul
PEV şi PE
Republica Moldova este un stat mic, dispune de resurse financiare și materiale limitate și
se confruntă cu obstacole multiple în procesul de democratizare și modernizare. Starea de
securitate a țării este puternic afectată atît de vulnerabilitățile interne – caracteristice unui stat cu
o economie agrară și o societate încă neconsolidată – cît și de amenințările externe, dat fiind
puterea mult superioară și interesele unor țări din regiune. Din această cauză, în vederea
realizării reformelor democratice în Republica Moldova considerăm vitală identificarea unor
priorități pentru dezvoltarea țării pe termen mediu și lung și a unor parteneri externi cu viziuni și
priorități similare, deschiși spre o colaborare în interesul ambelor părți.
Oferta UE adresată regiunii de Est a continentului european, prin lansarea PEV (2004) şi
PE (2009), şi dorinţa de a îngloba această subregiune în propria strategie de securitate reprezintă
un test de capacitate pentru Uniune, dar şi pentru ţările din vecinătate, inclusiv pentru Republica
Moldova. În unele state vecine există conflicte în stare latentă, activă sau o starea de post-
conflict. Pentru toate aceste cazuri, UE a adoptat măsuri aparte care să minimalizeze impactul lor
asupra securităţii comunitare [3, p. 77]. De asemenea, interesele UE în Europa de Est se ciocnesc
inevitabil cu cele ale Federaţiei Ruse, care consideră spaţiul postsovietic o zonă a preocupărilor
sale vitale, inclusiv din perspectiva asigurării securităţii naţionale. În acest context, relaţiile între
UE şi Federaţia Rusă în ultimii 15 ani sînt caracterizate, conform lui V. Samokhvalov, într-o
mare măsură, de interacţiunea între paradigma integraţionistă a UE şi politica de putere a
Federației Ruse [236, p. 9].
Poziţionată istoric într-un spaţiu al ambiţiilor geopolitice, Republica Moldova a adoptat,
aşa cum vom remarca în acest subcompartiment, în cele mai multe cazuri, o poziţie de
conjunctură faţă de contextul geopolitic regional, optînd, în diverse circumstanţe, pentru o
politică externă pro-estică, proeuropeană, sau una de compromis și, deci, pentru un model de
dezvoltare a țării. Aceste fluctuaţii ale politicii externe şi de securitate a Republicii Moldova au
influenţat negativ capacitatea factorilor de decizie de a formula o viziune coerentă de dezvoltare
a ţării pe termen mediu şi lung. Trebuie să evidenţiem că, de facto, Republica Moldova are patru
opţiuni majore de securitate: (1) aderarea la UE şi/sau NATO; (2) cooperarea aprofundată cu UE
şi NATO fără a pretinde la aderarea propriu-zisă; (3) aderarea la Organizaţia Tratatului de
Securitate Colectivă (2002) din care face parte Rusia, Belarus, Armenia, Kazahstan, Uzbekistan,
Tadjikistan şi Kirghizia sau (4) promovarea unei politici externe şi interne multivectoriale de
conjunctură.

75
 Starea precară a sistemului naţional de securitate a Republicii Moldova, care se confruntă
cu ameninţări şi vulnerabilităţi considerabile ce pun la îndoială capacitatea ţării de a promova
interesele fundamentale ale cetăţenilor, exclude din start cea de a patra opţiune evidenţiată mai
sus. Referitor la a treia opţiune, caracterul nesistemic de promovare a reformelor democratice, a
principiilor și mecanismelor economiei de piaţă, de asigurare a drepturilor omului în statele
membre ale CSI, specificul relaţiilor asimetrice între Rusia şi ceilalţi membri ai organizaţiei
provoacă incertitudini că aderarea la OTSC va fi capabilă să contribuie la consolidarea securităţii
Republicii Moldova. Mai mult, principiile de funcţionare a proiectelor integraţioniste din spaţiul
ex-sovietic articulate în jurul Rusiei, cum ar fi, de exemplu, Uniunea vamală Rusia–Belarus–
Kazahstan, sînt incompatibile cu statutul de membru al Republicii Moldova la Organizaţia
Mondială a Comerţului şi cu negocierile Acordului de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzător
cu UE debutate în martie 2012, care deschid perspective clare către o piaţă de 500 milioane de
consumatori, cu un PIB de 17 trilioane USD şi o cotă de 42% din comerţul mondial cu mărfuri
[223, p. 2-9]. Spre deosebire de CSI, UE este un parteneriat economic şi politic reuşit a 27 de ţări
democratice din Europa, este un generator de pace, prosperitate şi libertate. În pofida faptului că
UE întîmpină actualmente anumite dificultăţi legate de criza economico-financiară, totuşi
respectarea valorilor democratice şi a libertăţilor fundamentale ale omului, comerţul şi călătoriile
fără frontiere, ridicarea nivelului de trai în regiunile mai sărace, acţiuni comune împotriva
criminalităţii, ale terorismului şi altor ameninţări transfrontaliere, transformă Uniunea într-un
generator de securitate. În opinia noastră, UE se democratizează prin reflectarea în practica
decizională a dublei legitimităţi a Uniunii de state şi de cetăţeni, cetățenii UE capătă un rol tot
mai important în raport cu Uniunea şi cu statele membre. Ţinînd cont de faptul că în prezent
Republica Moldova nu este pregătită pentru o potenţială aderare la UE, iar organizaţia nu este
gata din mai multe motive acum de extindere spre Est, credem că opţiunea cea mai eficientă în
situaţia actuală este aprofundarea cooperării cu UE şi NATO în domenii-cheie, pentru că acest
fapt deschide anumite oportunități de dezvoltare și modernizare a țării noastre pe mai multe
direcții.
Fiind geopolitic şi cultural-civilizaţional un stat european, Republica Moldova ar trebui
să depună în continuare eforturi susţinute pentru a valorifica oportunităţile de integrare
economică şi politică în UE, deziderat devenit prioritate strategică a politicii externe a țării în
2002 şi reformulat în termeni practici din 2009. În anii ’90 însă dialogul politic dintre părţi s-a
lăsat mult aşteptat, iar odată iniţiat nu s-a bucurat de permanenţă şi consecutivitate, cauzele fiind
complexe şi de fond: (a) în Republica Moldova nu a existat o forţă politică eficientă şi
consecventă care s-ar fi identificat cu integrarea europeană şi ar fi promovat acest proces prin
sensibilizarea opiniei publice în interior şi cercurile guvernante în exterior; (b) politica externă

76
multivectorială a Republicii Moldova s-a dovedit a fi falimentară şi, în consecinţă, nu s-a soldat
cu rezultatele scontate nici în direcţia estică, nici în cea vestică; (c) UE s-a plasat într-o stare mai
îndelungată de expectativă faţă de Republica Moldova, rămînînd prizonieră logicii Războiului
Rece încheiat recent şi tratînd statele din spaţiul CSI ca pe o zonă de influenţă şi interes vital al
Federaţiei Ruse; (d) în anii 1992–1993 însăşi UE s-a lansat într-un proces profund de reformare,
confruntîndu-se cu unele dificultăţi în ratificarea Tratatului de la Maastricht, dar, în același timp,
nu-şi putea permite să dezamăgească speranţele de integrare a ţărilor din Europa Centrală şi de
Sud-Est.
În asemenea condiţii, iniţierea şi aprofundarea dialogului dintre UE şi statele CSI începe
în 1994, soldîndu-se cu semnarea Acordurilor de Parteneriat şi Cooperare (APC). Iniţiativa
demarării negocierilor privind semnarea unui asemenea acord cu UE aparţine părţii moldoveneşti
(adresările Preşedintelui M. Snegur din 1 noiembrie 1993 şi din 28 ianuarie 1994), care urmărea
diversificarea relaţiilor comercial-economice şi realizarea reformelor politice. Semnarea APC la
28 noiembrie 1994, comparativ cu Acordul European propus ţărilor Europei Centrale şi de Sud-
Est şi, mai ales, procesul îndelungat de ratificare de fiecare stat membru, pentru ca să intre în
vigoare la 1 iulie 1998, indică elocvent asupra listei de priorităţi strategice ale UE. În acelaşi
timp, Concepţia politicii externe a Republicii Moldova din 8 februarie 1995 prevedea că
integrarea europeană este o direcţie principală de politică externă, dar nu prioritară, soarta
reformelor depinzînd de altă direcţie, de cea estică. Totuşi, semnarea APC are o importanţă
deosebită, pentru că a instituţionalizat relaţiile dintre părţi, fundamentate pe valorile democratice
şi pe un cadru juridic mai avansat, fiind expresie a dialogului politic şi consacrînd Republica
Moldova în calitate de partener direct al UE. Acest document, deși nu oferă Republicii Moldova
o finalitate clară, pune bazele promovării cooperării politice la nivel de parteneriat şi oferă
posibilităţi de a identifica mijloace noi pentru permanentizarea dialogului politic.
Lipsa de priorități strategice în politica externă a Republicii Moldova este reflectată în
programele de guvernare ce conţin alternanţe deloc neglijabile: Programul Cabinetului Ciubuc I
este pro CSI, urmat de guvernările ADR Ciubuc II şi Sturza proeuropene, ca apoi să se revină la
direcţia CSI în programele guvernelor Braghiş şi Tarlev I, pe cînd a doua guvernare Tarlev,
urmată de Greceanîi şi Filat să fie proeuropene. Aceste schimbări au insuflat neîncredere şi
incertitudine, ca de altfel şi liniile de mijloc, de compromis – „şi în CSI, şi în UE”. Totuşi, după
preluarea puterii politice de către coaliţia de guvernare Alianţa pentru Integrare Europeană în
2009, se conturează din ce în ce mai clar, chiar şi pentru partenerii europeni, vectorul politicii
interne şi externe al Republicii Moldova spre obiectivul integrării economice, politice a ţării în
spaţiul comunitar.

77
 În acelaşi timp, după 1 iulie 1998 a fost posibilă aprofundarea şi extinderea programului
TACIS, care, fiind un instrument de implementare a APC, şi-a lărgit esenţial cadrul de asistenţă
tehnologică şi financiară, pe de o parte, iar pe de alta, a fost direcţionat spre a contribui la
dezvoltarea economiei de piaţă, angajarea dialogului dintre cele două maluri ale Nistrului şi
promovarea cooperării transfrontaliere.
Totuşi, pentru Republica Moldova, primul semnal privind reformarea sistemului naţional
de securitate a fost dat de către iniţierea Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-est
(PSESE). Lansat în contextul crizei iugoslave, acesta urmărea fortificarea securităţii prin
reunirea tuturor iniţiativelor existente în regiunea Balcanilor, inclusiv a Republicii Moldova.
PSESE reprezintă, de facto, o declaraţie politică de angajament a comunităţii internaţionale [133]
pentru susţinerea ţărilor din sud-estul Europei în eforturile lor de a asigura pacea, securitatea,
prosperitatea, democraţia şi respectul drepturilor în regiune [189]. Deşi Republica Moldova a
fost acceptată abia în 2001 ca parte din această iniţiativă, considerăm că oportunităţile de
fortificare a securităţii prin implementarea exemplară a priorităţilor anuale ale PSESE sînt
importante şi trebuie valorificate din plin. Participarea unui şir de actori naţionali, internaţionali
şi translaționali importanţi la această iniţiativă, precum UE, SUA, Rusia, ONU, NATO, UEO,
Consiliul Europei, FMI, Banca Mondială, Banca de Investiţii Europeană, BERD, OECD, ICE,
OCEMN, SEECP, dau o credibilitate şi o putere în plus acestei iniţiative. Astfel, la 10 iunie
1999, la iniţiativa UE, PSESE a fost adoptat la Köln. În documentul fondator, mai mult de 40 de
ţări partenere şi organizaţii s-au angajat să consolideze ţările din Sud-Estul Europei, în eforturile
de fortificare a păcii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi a prosperităţii economice în
vederea realizării stabilităţii în întreaga regiune. Totodată, integrarea euroatlantică a fost promisă
tuturor ţărilor din regiune [189].
Ideea constitutivă a PSESE s-a bazat pe experienţele şi lecţiile învăţate în gestionarea
crizelor internaţionale. Iar această experienţă a sugerat că prevenirea conflictelor şi edificarea
păcii pot avea succes numai în cazul în care progresul este obţinut în trei sectoare-cheie: crearea
unui mediu sigur, promovarea sistemelor democratice durabile, precum şi promovarea coeziunii
economice şi a bunăstării sociale [189]. Pactul de Stabilitate este complementar Proceselor de
Stabilizare şi Asociere şi acţionează în calitate de mecanism de conexiune funcţională între
Balcanii Occidentali şi Europa de Sud-Est [133]. Fiind structurată formal în trei Mese de Lucru:
(I) Democratizare şi Drepturile omului; (II) Reconstrucţie economică, dezvoltare şi cooperare şi
(III) Probleme de securitate, PSESE a sprijinit Republica Moldova pentru realizarea unui şir de
activităţi, proiecte şi iniţiative importante privind promovarea drepturilor omului şi minorităților
naţionale, a educaţiei şi tineretului. Alte obiective importante se referă la egalitatea şanselor,
cooperarea transfrontalieră, dezvoltarea infrastructurii în domeniul traficului aerian, cooperarea

78
parlamentară, dezvoltarea tehnologiilor informaţionale, facilitarea comerţului şi transportului
regional, atragerea investiţiilor străine în economia naţională, sprijinirea întreprinderilor mici şi
mijlocii, liberalizarea comerţului, integrarea sistemului energetic naţional în cel european, etc.
Un interes deosebit pentru demersul nostru ştiinţific reprezintă activităţile din cadrul Mesei de
Lucru privind problemele de securitate.
Conform Acordului privind PSESE, Masa de Lucru III se axează: (a) pe reformarea
domeniului justiţiei şi afaceri interne, precum şi pe aspecte legate de migraţie; (b) implementarea
măsurilor de combatere a crimei organizate, a corupţiei, a terorismului şi a tuturor activităţilor
infracţionale şi ilegale, asupra pericolelor mediului în contextul transfrontalier; (c) cooperarea în
domeniul apărării / problemelor militare cu scopul de a consolida stabilitatea în regiune şi printre
ţările din regiune şi pentru a facilita implicarea susţinută a tuturor celor încadraţi în asigurarea
securităţii regionale, prevenirea şi gestionarea conflictelor [238]. Pentru Republica Moldova cele
mai reprezentative activităţi au constat în participarea la un şir de iniţiative promovate şi
susţinute de către donatorii internaţionali BM, FMI, BEI şi BERD, printre care menţionăm:
(a) Iniţiativa privind Controlul Armelor Mici şi Uşoare şi Centrul pentru Cooperare în
Domeniul Securităţii, care prevede suportul pentru misiunile OSCE în Sud-Estul Europei şi
crearea unei atmosfere de încredere şi securitate în regiune prin schimbul de informaţii militare,
notificarea şi observarea activităţilor militare în regiune, restricţii asupra instalării armamentului
greu;
(b) Iniţiativa Pactului de Stabilitate privind lupta împotriva crimei organizate, care are în
vedere adoptarea politicilor, strategiilor şi legislaţiei privind lupta împotriva crimei organizate,
precum şi dezvoltarea unor mecanisme multidisciplinare de coordonare a activităţilor sectoriale,
cooperarea diferitor agenţii al căror obiectiv îl constituie lupta împotriva crimei organizate,
reforme în domeniul judiciar, precum şi o serie de programe privind pregătirea unităţilor de
poliţie şi grăniceri;
(c) Iniţiativa împotriva corupţiei, care sprijină adoptarea şi implementarea instrumentelor
europene şi internaţionale de combatere a corupţiei; promovarea unei bune guvernări şi a
administraţiei publice demne de încredere; întărirea legislaţiei naţionale şi promovarea statului
de drept; promovarea transparenţei în afaceri; promovarea societăţii civile active;
(d) Iniţiativa privind traficul de fiinţe umane, care are drept scop central întărirea
cooperării regionale între diferiţi participanţi la procesul de combatere a traficului de fiinţe
umane în regiunea Sud-Est europeană prin realizarea activităţilor comune antitrafic: programe de
prevenire; asistenţa şi protecţia victimelor; reforma legislativă în acest domeniu; sensibilizarea
opiniei publice asupra problemei; instruirea şi pregătirea specială de cooperare între grăniceri,
poliţie, judecători şi procurori, personalul consular;

79
 (e) Iniţiativa Regională de Management al Mişcărilor Populaţiei a fost concepută pentru a
asista regiunea în consolidarea unei politici coerente, precum şi a capacităţilor legislative,
administrative, instituţionale, operaţionale şi umane în vederea managementului, monitorizării şi
stabilizării mişcărilor populaţiei în Europa, în corespundere cu standardele europene [134].
Astfel, viziunea acestui document se bazează pe o strategie cuprinzătoare, pe termen lung
de prevenire a conflictelor, în locul unei politici reactive care se animă numai atunci cînd criza
nu mai poate fi tolerată. Semnificativ este că aderarea Republicii Moldova la acest Pact poate fi
interpretată nu doar ca o încercare de a beneficia de fondurile de stabilitate, crezîndu-se la
moment că volumul lor va fi foarte mare, dar şi drept o tentativă de a se include în altă zonă
geopolitică, situată geografic şi conceptual mai aproape de UE. Însă Republica Moldova din nou
s-a ciocnit de dificultăţi de ordin geopolitic şi conceptual din cauza că Pactul a fost gîndit pentru
ţările din Balcanii de Vest. Menţionăm că, deşi Republica Moldova a fost acceptată la 28 iunie
2001, i-a fost refuzată semnarea unui Acord de Stabilitate şi Asociere, iar în 2004 i s-a dat înţeles
că PSESE este destinat, totuşi, ţărilor vest-balcanice, iar celor din spaţiul european al CSI li se va
propune un alt program specific – Politica Europeană de Vecinătate (PEV), care să întrunească
realităţile şi aspiraţiile acestor ţări. Lansat de către Parlamentul European, conceptul de PEV, are
un scurt, gradual şi intens parcurs, materializat într-un cadru programatic şi acționar de politici
care urmăresc transformarea noțiunii de frontieră într-un spaţiu al cooperării şi al legăturilor
politice, economice şi sociale care să evite crearea unei falii de genul cortinei de fier [122].
Obiectivele PEV, formulate în contextul campaniei de extindere a UE din 2004, vizează
atingerea aceluiaşi nivel de stabilitate, securitate şi prosperitate, precum cel al UE cu ţările
vecine, inclusiv Republica Moldova, într-un mod distinct, specific membrilor UE. Astfel, PEV
are menirea să prevină apariţia unor noi linii de delimitare în spaţiul european, prin menţinerea
relaţiilor strînse de cooperare politică, economică, culturală şi de securitate cu ţările din
vecinătate. Acesta constituie şi unul dintre obiectivele strategice ale UE, stipulate în Strategia
Europeană de Securitate din decembrie 2003, referindu-se, în particular, la securitatea din
vecinătatea UE. Astfel, Uniunea îşi propune să creeze un cerc de prieteni cu care să promoveze
relaţii de cooperare [187, p.7]. PEV stipulează necesitatea depunerii eforturilor de promovare a
propriei securităţi prin ameliorarea securităţii statelor vecine. Politica Vecinătăţii este
fundamentată de relaţiile contractuale existente (APC), oferind însă statelor vizate posibilitatea
de a avansa şi mai repede. Politica Vecinătăţii deschide calea pentru participarea progresivă la
importante politici şi programe ale UE, ceea ce include şi piaţa unică a UE [122]. Este de aşteptat
ca partenerii PEV să beneficieze de relaţiile strînse cu UE, de şansa de participare la programele
UE, oportunitatea de ieşire pe piaţa internă europeană, pentru a-şi realiza propriile reforme
politice şi economice [68, p. 4]. Astfel, PEV oferă un cadru specific de realizare a acestor

80
obiective importante, inclusiv a consolidării securității naționale a țărilor implicate în acest
proiect european oferit țărilor din Estul Europei.
Instrumentele de implementare a PEV au fost pînă în 2008 Planurile Individuale de
Acţiune (PAUERM). Aceste documente elaborate, negociate şi semnate de către ambele părţi
stabilesc obiectivele dezvoltării relațiilor bilaterale pe termen scurt şi mediu şi prevăd indicații
clare pentru atingerea obiectivelor de etapă, asumate de către fiecare parte. Au o durată de minim
trei ani şi sînt subiect al prelungirii prin consens mutual. O dezbatere aprinsă a fost provocată în
societate atunci cînd a devenit evident că PAUERM nu garantau explicit posibilitatea aderării
Moldovei la UE. Totuşi, menţionăm că acest document propunea implementarea unor reforme în
domeniul economic, social şi politic care, dacă ar fi fost implementate consecvent, ar fi diminuat
insecuritatea internă a ţării. Din acest punct de vedere, PAUERM a fost un document important
ce îşi propunea contracararea vulnerabilităţilor în domenii-cheie pentru depăşirea insuficienţei
acute de securitate cu care se confruntă la momentul actual Republica Moldova.
Pentru că nu stipula în mod explicit posibilitatea aderării sau neaderării Republicii
Moldova la UE, Planul era evaluat de către experţi drept ambiguu. Totodată, nici nu era exclusă
o astfel de posibilitate, dat fiind că UE recunoaşte aspiraţiile europene ale Republicii Moldova şi
doreşte o aprofundare a cooperării cu ţara noastră. PAUERM este un document complex
structurat în şapte capitole, care prevăd implementarea a circa 300 de acţiuni, dintre care 10 sînt
apreciate de către părţile semnatare a fi prioritare şi intitulate în PAUERM „Priorităţi pentru
acţiuni” [117, p. 3]: (1) eforturi susţinute privind o soluţionare viabilă a conflictului
transnistrean; (2) continuarea consolidării stabilităţii şi eficienţei instituţiilor ce garantează
democraţia şi supremaţia legii; asigurarea derulării democratice a alegerilor parlamentare (2005)
în Moldova, în conformitate cu standardele europene; (3) asigurarea respectării libertăţii presei şi
de exprimare; (4) continuarea consolidării capacităţilor administrative şi judiciare; (5) reluarea
cooperării cu instituţiile financiare internaţionale; implementarea acţiunilor vizînd reducerea
sărăciei, consolidarea creşterii economice asigurate de sectorul privat şi durabilitatea fiscală;
(6) ameliorarea climatului investiţional prin reforme structurale adecvate în vederea asigurării
condiţiilor nediscriminatorii, transparente şi previzibile pentru afaceri, inclusiv prin lupta cu
corupţia; (7) progresul spre un sistem eficient şi cuprinzător de management al frontierei pe toate
sectoarele hotarului Republicii Moldova, inclusiv sectorul transnistrean; (8) acţionarea în
vederea oferirii de către UE a Preferinţelor Comerciale Autonome prin asigurarea controlului
efectiv al originii mărfurilor din Republica Moldova; (9) intensificarea luptei împotriva crimei
organizate, inclusiv traficul de fiinţe umane; (10) asigurarea eficienţei managementului fluxurilor
migraţionale, inclusiv iniţierea procesului vizînd încheierea unui Acord de Readmisie între UE şi
Republica Moldova [117, p. 3-4].

81
 Menţionăm că implementarea Planului de Acțiuni a determinat realizarea unor evoluţii
semnificative în relaţiile dintre Republica Moldova şi UE, printre care (a) deschiderea Delegaţiei
Comisiei Europene la Chişinău şi a Misiunii Republicii Moldova pe lîngă instituţiile Uniunii;
(b) desemnarea Reprezentantului Special al UE pentru Republica Moldova (RSUE); (c)
extinderea formatului de negocieri privind conflictul transnistrean prin includerea UE şi SUA în
calitate de observatori (5+2); (d) demararea activităţii Misiunii UE de monitorizare a frontierei
moldo-ucrainene (EUBAM); (e) formularea deciziei UE de a include Republica Moldova în
sistemul regimului comercial preferenţial pentru susţinerea dezvoltării şi a bunei guvernări GSP
Plus; (f) avansarea în procesul de pregătire a condiţiilor pentru obţinerea Preferinţelor
Comerciale Autonome ale UE; (g) extinderea dialogului cu UE în domeniul energetic; (h)
asumarea de către Republica Moldova a angajamentului de a se alinia la pozițiile europene
privind PESC, de la caz la caz etc.
Cu privire la ultimul aspect este esențial a evidenția că, în conformitate cu PAUERM,
Republica Moldova susţine sistematic pozițiile UE în cadrul PESC, atunci cînd ele nu contravin
interesului național al țării. În 2011 concordarea poziţiei Republicii Moldova cu cea a UE pe
plan extern a avut loc pe subiecte principiale privind situaţia din Iran, Libia, Siria, Afganistan,
Somalia, Côte d’Ivoire, Birmania/Myanmar, cazul Troy Davis [200] ş.a. Nu aceeaşi poziţie a fost
manifestată de Republica Moldova în cazul Iuliei Timoşenko din Ucraina şi ale abuzurilor puterii
asupra opoziţiei politice din Belarus [200]. Constituind mai curînd excepţii de la regula generală,
lipsa de susţinere pentru UE în subiectele respective indică asupra dublelor standarde ale
Republicii Moldova motivate, credem, prin precauţia autorităţilor politice ale țării noastre de a
evita tensionarea relaţiilor cu partenerii estici: Ucraina şi Belarus.
Considerăm că, în contextul aprofundării cooperării politice cu UE, practica de susţinere
a poziţiilor UE în domeniul PESC este una pozitivă şi are o însemnătate deosebită pentru
fortificarea securităţii naţionale a Republicii Moldova. Ea creează premise favorabile ca, în baza
unei reciprocităţi diplomatice, UE şi ţările partenere să susţină unele poziţiile de interes naţional
ale Republicii Moldova exprimate pe arena internaţională. Acest lucru a fost confirmat prin
Declaraţia Înaltului Reprezentant PESC, în numele UE, privind alinierea anumitor ţări terţe la
Decizia 2011/641/PESC a Consiliului de modificare a Deciziei 2010/573/PESC privind măsurile
restrictive împotriva conducerii regiunii Transnistria din Republica Moldova [47]. În consecinţă,
Turcia, Croaţia, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Muntenegru, Islanda, Albania, Bosnia
și Herţegovina, Serbia, Liechtenstein, Norvegia, Azerbaidjan și Georgia s-au alăturat poziţiei
PESC privind restricţiile de călătorie impuse unor autoproclamaţi lideri de la Tiraspol [47, p. 1-2].
Experţii centrului de analize IDIS Viitorul apreciază în „Monitorul Economic” drept
exagerată aprecierea autorităților de a considera implementarea PAUERM un mare succes [104,

82
p. 8], insistînd că citirea atentă a raportului de evaluare, prezentat UE de către MAEIE al
Republicii Moldova, confirmă această părere, pentru că documentul conţine o multitudine de
fapte aparent nerelevante sub aspect analitic: vizite de lucru, mese rotunde, care însă nu răspund,
nici pe departe, instrumentarului de analiză comparativă solicitat de UE. Aceste critici sînt
susţinute şi de alte două think-tank-uri: Expert Grup şi Adept, care în rapoartele lor publicate în
„Euromonitorul” atenţionează asupra progresului moderat în sectoarele-cheie şi asupra factorilor
ce au determinat această stare de lucruri [132, p. 15]. După finalizarea perioadei de implementare
a PAUERM în 2008, remarcăm că ameninţările şi vulnerabilităţile pe care dorea să le abordeze
au rămas tot atît de serioase, iar în unele cazuri s-au acutizat şi mai mult. Totodată, una dintre
cele mai serioase nemulţumiri ale ţărilor din Europa de Est faţă de PEV era că acestea se vedeau
abordate pe picior de egalitate cu ţările din Mediterană, care au cu totul alte priorităţi în legătură
cu UE. După aderarea Bulgariei şi României la UE în 2007, după traversarea prin două crize de
alimentaţie cu gazul rus în iarna 2008 şi iarna 2009 şi după izbucnirea războiului ruso-georgian
în vara 2008, UE s-a simţit vulnerabilă faţă de ameninţările provenite din Europa de Est şi a
decis să-şi schimbe viziunea asupra acestei regiuni. Schimbarea opticii a fost exprimată cel mai
clar în Programul Parteneriatului Estic al UE (PE). B. Ferrero-Waldner menţiona că atunci cînd
Rusia a întrerupt în ianuarie 2009 livrarea de gaze în Ucraina, gospodăriile din UE au avut de
suferit. UE a identificat că propria calitate a vieţii este afectată nu doar de aprovizionarea cu
energie, dar şi de peisajul politic şi comercial din vecinătatea sa estică [212, p.1].
Parteneriatul Estic este un program de cooperare ce îşi are provenienţa în iniţiativa
polonezo-suedeză în cadrul PEV şi care se vrea elaborat pentru aprofundarea relaţiilor dintre UE
şi statele Europei de Est vizate de Politica Europeană de Vecinătate. Menţionăm din start că
Parteneriatul vizează şase ţări est-europene vecine ale Uniunii Europene: Azerbaidjan, Armenia,
Georgia, Republica Moldova, Ucraina şi Belarus [205, p. 1]. În acest sens, Consiliul European
din 19–20 iunie 2008 a invitat Comisia să pregătească o propunere pentru un Parteneriat Estic,
punînd accentul pe necesitatea unei abordări diferenţiate, care să respecte caracterul PEV de
cadru politic unic şi coerent. Ulterior, Consiliul European extraordinar, de la 1 septembrie 2008,
a solicitat accelerarea ritmului acestor activităţi, pentru a răspunde necesităţii de a demonstra mai
clar angajamentul UE în urma conflictului din Georgia şi a repercusiunilor mai generale ale
acestuia. În consecinţă, Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu din
3 decembrie 2008 formulează propuneri pentru un Parteneriat Estic [35]. Aceste propuneri sînt
extrem de interesante şi semnificative pentru aprofundarea relaţiilor dintre Republica Moldova şi
UE, care conduce nemijlocit la ameliorarea securităţii naţionale a ţării – în speţă, a celei
economice, energetice şi politice.

83
 Ulterior propunerilor sus-menţionate a fost elaborată Declaraţia Consiliului European
privind PE, care apreciază pozitiv şi sintetizează Comunicarea Comisiei. În conformitate cu
Declaraţia Consiliului European privind PE, scopul primordial constă în crearea de condiţii
necesare pentru asocierea politică şi continuarea integrării economice dintre UE şi partenerii săi
estici prin dezvoltarea unei dimensiuni estice specifice a PEV. Pentru a realiza acest lucru,
Parteneriatul încearcă să sprijine reformele politice şi socio-economice, facilitînd apropierea şi
convergenţa cu UE. După acelaşi principiu, Parteneriatul Estic va ajuta la construirea climatului
de încredere şi la dezvoltarea de legături mai strînse între cei şase parteneri estici [46, p. 8].
Programul vine să concretizeze că relaţiile dintre UE şi statele incluse în Parteneriat vor fi
guvernate de principiile implicării comune, al diferenţierii şi al condiţionalităţii. Acestea sînt
principii cu adevărat semnificative pentru aprofundarea relaţiilor de cooperare cu Bruxelles-ul,
căci înlătură polemica anterioară apărută între statele PEV privind abordarea unilaterală şi
nediferenţiată a UE faţă de parteneri. Astfel, angajamentul sporit al UE va fi în conformitate cu
principalele obiective ale Parteneriatului şi în funcţie de progresul realizat de fiecare partener
[46, p. 20].
În continuare vom analiza succint cele mai importante elemente ale PE şi vom evalua
impactul potenţial al implementării prevederilor acestui document asupra ameliorării securităţii
naţionale a Republicii Moldova. Prezumţia de la care pornim (în încercarea noastră de a elucida
impactul prevederilor PE asupra securităţii naţionale) este că realizarea consecventă a
angajamentelor în cadrul PE va consolida securitatea naţională a Republicii Moldova mai ales pe
filierele economică, energetică şi politică. Conform Concluziilor Preşedinţiei Cehe, adoptate în
urma şedinţei Consiliului European din 19–20 martie 2009, promovarea stabilităţii, a bunei
guvernări şi a dezvoltării economice în vecinătatea estică este de o importanţă strategică pentru
Uniunea Europeană. În document se mai menţionează că, în conformitate cu Comunicarea
Comisiei Europene din 3 decembrie 2008, Consiliul European salută instituirea unui Parteneriat
Estic ambiţios şi adoptă declaraţia privind instituirea acestuia. Declaraţia menţionează că PE va
promova stabilitatea şi prosperitatea între partenerii estici ai UE care intră în sfera PEV.
Consiliul European se dedică, în conformitate cu documentul adoptat, unui angajament bilateral
mai puternic şi unui nou cadru multilateral în scopul accelerării reformelor, al armonizării
legislative si al integrării economice [41, p. 17].
Evidenţiem, în această ordine de idei, că principalele domenii de cooperare între UE şi
parteneri, inclusiv Republica Moldova, sînt structurate pe patru platforme tematice:
(1) Democraţia, buna guvernanţă şi stabilitatea, care vine să promoveze stabilitatea şi
întărirea încrederii multilaterale, în vederea consolidării suveranităţii şi integrităţii teritoriale ale
partenerilor, iar toate acestea ar trebui să favorizeze dialogul în domenii de interes comun şi să

84
vizeze aspecte sectoriale ale PESC şi PESA, inclusiv participarea ţărilor partenere la misiunile şi
exerciţiile PESA. Mecanismele de avertizare timpurie ar trebui consolidate, punînd accentul, în
special, pe zonele de conflict.
(2) Integrarea economică şi convergenţa cu politicile UE prin coordonarea eforturilor în
vederea integrării economice şi a convergenţei de reglementare cu UE. Organizaţia europeană ar
trebui să-şi fixeze drept obiectiv pe termen lung încurajarea stabilirii, de către statele membre, a
unei reţele de zone de liber schimb consolidate şi globale între ele sau a unor acorduri regionale
de liber schimb, pe baza angajamentelor bilaterale asumate în cadrul zonelor de liber schimb
consolidate şi globale cu UE. Acest lucru ar stimula puternic schimburile comerciale
intraregionale şi integrarea economică şi ar veni în completarea eforturilor acestor ţări de a se
integra cît mai bine în economia UE.
(3) Securitatea energetică prin dezvoltarea şi punerea în aplicare a mecanismelor
reciproce de sprijin şi securitate energetică, inclusiv a mecanismelor de avertizare timpurie şi a
acţiunilor comune în materie de securitate. Unul dintre obiective ar fi consolidarea contactelor în
ceea ce priveşte securitatea energetică şi îmbunătăţirea capacităţii de răspuns la crizele
energetice. În plus, PE va accelera armonizarea politicilor şi legislaţiei partenerilor în domeniul
energiei cu practicile şi acquis-ul UE, inter alia, în domeniile electricităţii, gazului, petrolului,
energiilor regenerabile şi eficienţei energetice. Se va urmări, de asemenea, crearea pe termen
mediu a unei pieţe a energiei interconectate şi diversificate între UE şi parteneri, care să producă
beneficii reciproce.
(4) Contactele interumane prin interacţiunea dintre cetăţenii UE şi cei ai ţărilor partenere,
în special, în mediul tinerilor, care trebuie recunoscute drept mijloc de promovare şi monitorizare
a schimbării. Cooperarea se poate baza pe o serie de programe comunitare şi de asistenţă externă
care se bucură de popularitate, în special, în domeniile educaţiei, inclusiv cel al învăţării limbilor
străine, al tineretului și al cercetării. Dezvoltarea societăţii informaţionale şi rolul media în
facilitarea contactelor interumane trebuie, de asemenea, sprijinite, se precizează în document [46,
p. 8-19].
Menţionăm că paralel cu o dimensiune bilaterală a cooperării (dintre UE şi parteneri) PE
doreşte să instituie şi un cadru multilateral de cooperare. Astfel, conform Comunicării Comisiei
din 2009 către Parlamentul European şi Consiliu, PE a adăugat un nou cadru multilateral la
relaţiile UE cu partenerii săi. Acesta va sprijini progresul în relaţiile bilaterale ale partenerilor cu
UE, care vor fi în continuare guvernate de principiul diferenţierii şi care vor evolua în funcţie de
ambiţiile şi capacităţile fiecărui partener. Totodată, PE va reprezenta un forum pentru schimbul
de informaţii şi experienţe privind măsurile întreprinse de parteneri în vederea tranziţiei,

85
reformei şi modernizării, va oferi UE un instrument suplimentar pentru a însoţi aceste procese şi
va facilita dezvoltarea unor poziţii şi activităţi comune.
B. Ferrero-Waldner, Comisarul european pentru Relații Externe, menţiona că iniţiativa
este o perspectivă bună pentru statele vizate de PE, căci se planifică realizarea perspectivelor de
acord pentru asociere, a integrării de proporţii în economia UE, a proiectelor complexe finanţate
de UE pentru îmbunătăţirea resurselor administrative ale acestor ţări, a simplificării circulaţiei în
spaţiul comunitar şi a asigurării securităţii locuitorilor ţărilor membre ale iniţiativei, consolidarea
securităţii energetice, alte proiecte, precum şi majorarea asistenţei financiare cu 350 milioane de
EURO, care va fi acordată celor şase ţări pînă în anul 2013 [32]. Mai mult, aflîndu-se în data de
27 noiembrie 2009 într-o vizită oficială la Chişinău, Comisarul european, în calitate de oaspete, a
declarat de la tribuna Parlamentului Republicii Moldova că UE doreşte să accelereze dezvoltarea
relaţiilor sale cu Republica Moldova, valorificînd pe deplin toate oportunităţile pe care le oferă
Parteneriatul Estic: „Am plăcerea să vă spun că Guvernul Republicii Moldova este de acord cu
necesitatea introducerii unei noi dinamici în relaţiile noastre. Şi acum, după ce Republica
Moldova a restabilit tratamentul egal al tuturor cetăţenilor UE în cadrul politicii vizelor, sîntem
gata să începem discuţii serioase referitor la viitoarea noastră cooperare” [49].
Subliniem în mod special faptul că, aşa cum se precizează în Declaraţia Consiliului
European privind Parteneriatul Estic din 2009, cooperarea bilaterală în temeiul PE ar trebui să
asigure fundamentul unor noi acorduri de asociere între UE şi acei parteneri care au înregistrat
suficiente progrese în direcţia principiilor şi valorilor prevăzute la alineatul (2), democraţia,
statul de drept, respectarea drepturilor omului, precum şi principiile economiei de piaţă, ale
dezvoltării durabile şi bunei guvernanţe, şi care sînt dispuşi şi capabili să respecte angajamentele
care rezultă din acorduri, inclusiv stabilirea sau obiectivul stabilirii unor Zone de Liber Schimb
Aprofundat şi Cuprinzător (ZLSAC) [49]. Astfel, apreciem pozitiv impactul eventualei
implementări de către Moldova a acestui Program în sensul în care acesta va contribui esenţial la
ameliorarea stării de securitate regionale şi naţionale, în special, pe filiera economică şi politică.
Principiul care stă la baza Politicii Europene de Vecinătate presupune că UE are un
interes vital în promovarea bunei guvernanţe şi a dezvoltării economice printr-o implicare fermă
în ajutorul ţărilor din vecinătatea sa – este mai întemeiat ca niciodată. Prin urmare, aprofundarea
relaţiilor cu UE prin intermediul Parteneriatului reprezintă atît un imperativ strategic, cît şi o
investiţie politică pentru Moldova, care va aduce beneficii cetăţenilor. În consecinţă, considerăm,
aşa cum este specificat şi în Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu, că
Parteneriatul Estic contribuie în prezent la dinamizarea reformelor, la integrarea pieţelor şi a
societăţilor, la proiectarea stabilităţii şi la contracararea riscului de apariţie a unor noi frontiere

86
pe continentul nostru. Or, aceste eforturi vor putea fi implementate doar datorită unui sprijin
politic și financiar important al Consiliului European pentru Parteneriatul Estic.
Din punctul de vedere al autorităţilor Republicii Moldova, cel mai important element al
dialogului cu UE în cadrul Parteneriatului Estic îl constituie negocierea şi semnarea Acordului
de Asociere a Republicii Moldova la Uniunea Europeană [57]. Pe parcursul celor 10 runde de
negocieri care au avut loc pînă în luna martie 2012, Republica Moldova a reuşit să închidă
provizoriu negocierile pe toate subiectele legate de capitolele „Dialog politic şi reforme”,
„Cooperare în domeniul Politicii Externe şi de Securitate”, „Transport” şi „Participarea la
programele şi agenţiile UE”. Capitolul „Justiţie, libertate şi securitate” este, la fel, aproape de
închiderea lui provizorie [26].
Pe dimensiunea multilaterală a Parteneriatului Estic, instituţiile de resort participă cu
regularitate la reuniuni din cadrul platformelor tematice ale Parteneriatului. O realizare în acest
sens este şi lansarea panelului „Migraţie şi azil” în cadrul reuniunii a 6-a a Platformei nr.1
„Democraţie, bună guvernare şi stabilitate” a PE, din 17 noiembrie 2011 [57]. Autorităţile
Republicii Moldova consideră că acest format de cooperare va crea un forum pentru schimb
multilateral de informaţii şi bune practici privind politicile de migraţie şi azil şi va contribui la o
cooperare mai bună între state atît la nivel bilateral, cît şi la nivel regional.
În această ordine de idei, un pas important spre convergenţă şi amplificarea securităţii
Republicii Moldova este lansarea Planului de Acţiuni privind liberalizarea regimului de vize la
24 ianuarie 2011. Anularea obligativităţii vizelor pentru moldoveni, consideră V. Călugăreanu,
poate avea efecte colaterale extrem de benefice, cum ar fi, de exemplu, dispariţia separatismului
şi reîntregirea Republicii Moldova. Expertul precizează că cetăţenii din regiunea transnistreană,
ostatici ai unui regim separatist prorus, vor avea un stimulent foarte puternic în a-şi dori o ţară
integră, deoarece vor beneficia de avantaje palpabile în calitate de cetăţeni ai Republicii
Moldova [24, p. 2]. Totuşi, planul propus de UE Republicii Moldova este rezultatul unei
cooperări mai îndelungate dintre ţara noastră şi Uniune. Aşa cum se menţionează în Planul de
Acţiuni, secţiunea Justiţie şi Afaceri Interne din cadrul PAUERM, în vigoare din 2005, oferă
cadrul general pentru cooperarea UE–Republica Moldova în domeniul Libertate, Securitate şi
Justiţie, iar priorităţile sale sînt monitorizate în mod regulat prin intermediul reuniunilor
Subcomitetelor Republica Moldova–UE în domeniul justiţiei şi afacerilor interne [24, p. 2].
De asemenea, intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 2008, a acordurilor dintre UE şi Republica
Moldova privind facilitarea regimului de vize şi readmisie a fost un prim pas către perspectiva pe
termen lung de călătorie fără vize. Un Parteneriat de Mobilitate mai larg între UE şi Republica
Moldova a fost semnat la 5 iunie 2008, în scopul facilitării migraţiei legale, instituirii cooperării
în domeniul migraţiei şi dezvoltării, precum şi prevenirea şi combaterea imigraţiei ilegale, a

87
traficului şi a contrabandei de fiinţe umane, promovarea unei politici eficiente de readmisie şi de
reîntoarcere. De atunci, Platforma Parteneriatului de Mobilitate se întruneşte în mod regulat
pentru a coordona implementarea generală a prevederilor Parteneriatului şi pentru a asigura
coordonarea proiectelor. Un astfel de aspect al cooperării este de interes major pentru Republica
Moldova, căci rezolvă concomitent mai multe probleme de securitate, printre care: securizarea
frontierelor, reformarea structurilor poliţieneşti şi de forţă, managementul migraţiei etc. Anume
din acest considerent, credem că Republica Moldova a fost extrem de receptivă de a implementa
consecvent prevederile negociate cu UE în această privinţă. Guvernul de la Chişinău nu a
aşteptat epuizarea crizei politice şi nici înmînarea oficială a Planului de Acţiuni pentru
liberalizarea regimului de vize. De la 1 ianuarie 2011, în Republica Moldova se eliberează doar
paşapoarte biometrice şi s-a trecut la eliberarea carnetelor de conducere de tip european – acestea
fiind cîteva dintre condiţiile de bază pentru liberalizarea regimului de vize [24, p. 2].
Planul de Acţiuni citat mai sus stipulează că liberalizarea vizelor este condiţionată de:
îmbunătăţirea semnificativă a nivelului de securitate a documentelor, inclusiv implementarea
paşapoartelor biometrice; consolidarea gestionării frontierelor, a migraţiei şi a politicii de azil;
reformele şi cooperarea în domeniul ordinii şi siguranţei publice (inclusiv lupta împotriva
traficului de fiinţe umane); abordarea problemelor din domeniul relaţiilor externe (inclusiv
drepturile omului şi libertăţile fundamentale), legate de circulaţia persoanelor. Aceste reforme şi
îmbunătăţiri, precum şi reformele autorităţilor relevante, inclusiv a forţelor de poliţie, ar trebui să
conducă la un nivel ridicat de eficienţă conform standardelor europene şi internaţionale [116, p. 2].
Conform rapoartelor de progres privind implementarea Planului de Acţiuni în domeniul
liberalizării regimului de vize prezentate în mai şi noiembrie 2011 de Republica Moldova
Comisiei Europene, punerea în practică a acţiunilor ce ţin de realizarea primei etape de
consolidare a cadrului legislativ în conformitate cu cele patru blocuri tematice ale Dialogului cu
UE în acest domeniu a fost realizată cu succes şi s-a purces la aplicarea unui şir de măsuri ce se
referă la cea de a doua etapă de implementare a Planului de Acţiuni. În acelaşi context, în
raportul UE privind realizarea Planului de Acţiuni în domeniul vizelor din 21 septembrie 2011 a
fost apreciat progresul pozitiv înregistrat de Republica Moldova în prima fază a Planului [57].
Drept urmare a acestor evoluţii, la Summitului Parteneriatului Estic, UE şi-a prezentat
noua viziune privind liberalizarea regimului de vize reflectată în cadrul Declaraţiei finale prin
excluderea sintagmei de „perspectivă pe termen lung”, în favoarea abordării diferenţiate a
fiecărui partener estic în dependenţă de performanţele individuale „în timp potrivit” [57]. Pentru
a progresa în domeniul respectiv, credem că se impune în continuare reformarea Ministerului
Afacerilor Interne şi a sectorului justiţiei din Republica Moldova. Primul pas a fost realizat prin
aprobarea, la 3 noiembrie 2011, a proiectul Strategiei de reformare a sectorului Justiţiei pentru

88
anii 2011–2016, care se axează pe o abordare complexă şi multidimensională a întregului sector
al justiţiei.
Remarcăm că toate aspectele de care este condiţionată liberalizarea regimului de vize
evidenţiate anterior au relaţie directă cu fortificarea internă a securităţii statului Republica
Moldova, prin înlăturarea vulnerabilităților existente. Bunăoară, securizarea frontierelor este
legată de capacitatea de a contribui la monitorizarea strictă, cu suportul Misiunii EUBAM, a
segmentului de graniţă moldo-ucrainean din perimetrul regiunii transnistrene. Implementarea
strategiei Managementului Integrat al Frontierei (MIF) în Moldova şi Ucraina [151], prevăzută în
Parteneriatul Estic, iar pentru ţara noastră şi în Planul de acţiuni privind liberalizarea vizelor, este
de o importanţă majoră în acest sens. D. Schuebel declara că noul concept al MIF joacă un rol
important în combaterea eficientă a migraţiei ilegale, a traficului de fiinţe umane şi a altor
infracţiuni transfrontaliere. Acesta contribuie, de asemenea, la simplificarea procedurilor de
control la frontieră și, deci, la trecerea mai uşoară a frontierelor [88]. A. Roibu susține că
implementarea eficientă a managementului integrat al frontierei de stat în Republica Moldova va
deschide noi perspective de dezvoltare în toate domeniile, astfel ca statul să devină unul prosper
şi democrat. Scopul final al implementării este integrarea graduală în spaţiul european comun de
libertate, justiţie şi securitate, care va asigura creşterea nivelului de siguranţă, respectînd
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, fluidizarea traficului legal al persoanelor şi
mărfurilor şi a condiţiilor pentru liberalizarea regimului de vize al cetăţenilor Republicii
Moldova pentru călătorii în UE. Înaltul oficial european menţiona, de asemenea, că toate acestea
sînt posibile prin implicarea tuturor factorilor de decizie, a autorităţilor administraţiei publice
centrale şi locale, a societăţii civile, comunităţii de business, asociaţii obşteşti şi, evident,
susţinerea corespunzătoare din partea statului şi a partenerilor din Uniunea Europeană, statele
vecine şi alte organisme internaţionale [88].
Constatăm, în acelaşi timp, rolul major al Misiunii EUBAM în procesul de implementare
a sistemului de securizare a frontierei în Republica Moldova şi Ucraina. De asemenea, EUBAM
susţine eforturile comunităţii internaţionale pentru soluţionarea paşnică a conflictului din
regiunea transnistreană a Republicii Moldova, prin intermediul consultanţei şi asistenţei tehnice.
Pe lîngă aceasta, ori de cîte ori este posibil, Misiunea încearcă să intensifice gradul de încredere
la nivel tehnic. Astfel, EUBAM pregăteşte periodic propuneri tehnice pentru consolidarea
controalelor de frontieră în legătură cu importurile din regiunea transnistreană, precum şi
reforma vamală propusă de-a lungul frontierei administrative interne. Misiunea a participat cu
succes la rundele de consultări cu privire la reluarea traficului feroviar de pasageri pe segmentul
Chişinău–Odessa, traversînd segmentul transnistrean al Republicii Moldova. Iar prin activităţile
sale de promovare şi diseminare, Misiunea încearcă constant să consolideze încrederea şi

89
comunicarea constructivă [144]. Totodată, sinergia stabilită între Misiunea EUBAM şi
Reprezentatul Special al UE în Republica Moldova, pe termen lung, de asemenea coordonează
eforturile într-o eventuală soluţionare paşnică a conflictului transnistrean. Astfel, şeful EUBAM
este Consilierul Politic Superior al Reprezentantului Special al UE pentru Republica Moldova.
Un alt Consilier politic al Reprezentantului Special se află la Oficiul Central EUBAM. Astfel,
Misiunea şi echipa Reprezentantului Special lucrează împreună în cadrul întrevederilor regulate
ale consultaţiilor şi schimbului sistematic de informaţie, toate acestea contribuind la soluţionarea
paşnică a conflictului transnistrean.
Remarcabil este și faptul că Comisia Europeană a prelungit, la finele lui 2011, mandatul
EUBAM cu încă patru ani. Conform oficialilor EUBAM, Misiunea de la frontiera moldo-
ucraineană are încă multe provocări cărora trebuie să le facă faţă. Aceasta înseamnă, conform
funcţionarului european, printre altele, şi implementarea unui management eficient al
frontierelor, similar celui din UE [33]. Aportul misiunii EUBAM, pe lîngă activităţile de control
la frontieră, consiliere politică şi instruire a grănicerilor, este reflectat şi în planul de restructurare
a Serviciului Grăniceri care, pînă în iulie 2012, se planifică a fi reorganizat şi transformat în
Poliţie de Frontieră prin investirea Serviciului Grăniceri cu competenţe de urmărire penală pe
domenii de activitate, precum şi examinarea contravenţiilor administrative în limitele
competenţelor instituţionale [33].
Dialogul privind instituirea Zonei de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzător (ZLSAC,
negociată ca parte componentă a Acordului de Asociere) între Republica Moldova şi UE, care a
demarat în 2010 este un alt subiect de interes major pentru ţara noastră. Republica Moldova a
lansat pregătiri pentru negocierile ZLSAC în 2011, efectuînd un şir de modificări legislativ-
normative conform Planului de acţiuni al Republicii Moldova privind implementarea
Recomandărilor Comisiei Europene pentru instituirea ZLSAC între Republica Moldova şi
Uniunea Europeană. Modificările au vizat 13 domenii ale economiei naţionale, printre care
consolidarea capacităţilor administrative, înlăturarea barierelor tehnice în calea comerţului,
îmbunătăţirea măsurilor sanitare şi fitosanitare, concurenţa şi serviciile financiare. Urmare a
progreselor înregistrate, UE a decis lansarea negocierilor oficiale de aderare a Republicii
Moldova la ZLSAC din 20 martie 2012. Menţionăm că ZLSAC asigură integrarea economică a
Republicii Moldova în UE prin liberalizarea graduală a comerţului cu bunuri şi servicii, libera
circulaţie a forţei de muncă, reducerea taxelor vamale, a barierelor tehnice şi netarifare, abolirea
restricţiilor cantitative şi armonizarea legislaţiei cu acquis-ul comunitar ş.a. Spre deosebire de
regimul comercial actual de Preferinţe Comerciale Autonome (PCA) – care este un regim
unilateral acordat de UE pe un termen limitat –, ZLSAC reprezintă un acord multilateral încheiat

90
pe o perioadă nelimitată, oferind beneficii la export mult mai mari decît PCA şi o previzibilitate
pe termen lung pentru afaceri.
Un progres la fel de vizibil se înregistrează în privinţa aderării Republicii Moldova la
Spaţiul European Aerian (SEA), care vizează, în principal, liberalizarea pieţei serviciilor aeriene,
îmbunătăţirea siguranţei zborurilor şi accesul companiilor aeriene low-cost în Republica
Moldova. Dialogul Republicii Moldova cu UE în această privinţă a fost demarat în anul 2010, iar
deja în iunie 2011 Comisia Europeană a primit mandatul de a lansa negocierile oficiale de
aderare a Republicii Moldova la SEA, pentru ca în octombrie negocierile să fie formal încheiate.
Un aspect ce ne interesează în mod deosebit în contextul valorificării oportunităţilor de
ameliorare a stării de securitate este conectarea sistemului energetic al ţării la cel european şi
diversificarea în acest mod a surselor de import cu energie, care la moment depind exclusiv de
cele ale Federaţiei Ruse. Această direcție a cooperării dintre Republica Moldova şi UE este
prevăzută, aşa cum am menţionat mai înainte, în textul PE, ceea ce nu garantează însă
implementarea angajamentului în practică fără o cooperare din ce în ce mai aprofundată între
părţi şi încredere reciprocă că această cooperare va promova fortificarea securităţii pentru toţi
actorii implicaţi. Guvernul sublinia la începutul lui 2011 că Republica Moldova este interesată în
diversificarea surselor energetice prin conectare la piaţa energetică europeană [34]. În context,
Comisarul european, G. Oettinger a menţionat că intenţiile Republicii Moldova sînt realizabile şi
Comisia Europeană va identifica posibilităţi pentru a ajuta ţara noastră să devină parte a pieţei
energetice europene [34].
Astfel, în 2011 Republica Moldova a demarat procesul de conectare a sistemului
energetic al ţării la Rețeaua Europeană a Operatorilor de Sistem şi de Transport al Energiei
Electrice (ENTSO-E) [102]. Exercitînd Preşedinţia Comunităţii Energetice, Republica Moldova
a adoptat al treilea pachet privind piaţa energetică internă, care se referă la liberalizarea în
continuare a pieţei interne de energie electrică şi gaze naturale, separarea producătorilor de
operatoriii responsabili de distribuţie, alinierea codurilor de reţea din regiune la cele din UE ş.a.
[57]. Republica Moldova, alături de celelalte state membre ale Comunităţii Energetice, şi-a
asumat obligaţiunea de a îndeplini angajamentele respective pînă în anul 2015. De asemenea, în
2011 a fost elaborat conceptul viitoarei strategii energetice regionale în vederea elaborării unui
document regional la care s-ar alinia strategiile naţionale. Parte a acestei strategii va fi şi un plan
regional de dezvoltare a capacităţilor de generare şi de investiţii [57].
După cum a declarat viceministrul economiei, aderarea Republicii Moldova la ENTSO-E
este extrem de importantă pentru diversificarea surselor de aprovizionare cu energie electrică și
sporirea securităţii energetice a țării. El a mai menționat că în 2011 Moldova preconiza să
finalizeze modernizarea stației de 400 kV Vulcăneşti şi construcția LEA de 110 kV Fălciu –

91
Gotești pentru interconexiunea sistemelor energetice din Republica Moldova şi România.
Totodată, potrivit viceministrului, Republica Moldova va semna Memorandumul de înţelegere
privind construcţia LEA 400 kV Bălţi-Suceava și privind exploatarea şi întreţinerea LEA 400 kV
Vulcăneşti – Isaccea [102]. Acest pas ar permite interconectarea suplimentară a sistemelor
energetice din Moldova şi România, extinderea posibilităţilor de transportare a energiei electrice
între ţări şi majorarea livrărilor în România şi în alte ţări din Balcani a energiei electrice produse
la CERS Moldovenească, care este situată în Transnistria şi aparține companiei ruse „Inter RAO
UES”. Anterior s-a remarcat faptul că, după cum se preconizează, construcția LEA 400 kV Bălţi
– Suceava va fi administrată de un consorţiu înfiinţat de către companiile-operatori de sistem de
transport ale energiei electrice din Republica Moldova, România şi Italia: „Moldelectrica”
(operatorul de sistem din Republica Moldova), „Transelectrica” (operatorul de sistem din
România), „Terna” (operatorul de sistem din Italia).
Echipele de cercetători din Republica Moldova în domeniul energeticii propun unele
soluţii alternative novatoare pentru ţara noastră, cum ar fi, de exemplu, accesul la energia
nucleară. Astfel, V. Arion este convins că acum este momentul potrivit ca Republica Moldova să
participe ca investitor la construcţia unităţilor 3 şi 4 de la Centrala Nucleară Cernavodă din
România, pentru a avea acces la resursele de energie nucleară din regiune. După un deceniu, a
doua unitate a Centralei a devenit operaţională, astfel încît ambele produc în prezent 18% din
consumul total de energie electrică al României. Fiind proiectată să dispună de cinci reactoare,
Guvernul României a iniţiat un proiect important de parteneriat între întreprinderea de stat
„Nuclearelectrica” şi investitorii străini, pentru a construi unităţile 3 şi 4 ale centralei pînă în
2016 [86]. Profesorul universitar propune Guvernului Republicii Moldova să examineze
posibilitatea investirii în acest proiect extrem de profitabil şi benefic pentru amplificarea
securităţii energetice a Republicii Moldova.
Studiul privind costurile pe care ar trebui să le acopere Republica Moldova, precum şi
dinamica tarifelor la energia electrică, în situaţia în care ţara noastră ar participa la acest proiect,
evidenţiază că este posibilă o participare cu ponderea ce ar corespunde unei puteri instalate de la
100 pînă la 200 MW. Costul unei investiţii ar putea fi de 375 milioane de dolari pentru 100 MW
şi, respectiv, 750 milioane dolari pentru 200 MW. Din punct de vedere economic, evidenţiază
cercetătorul, aceasta este o investiţie profitabilă căci, spre deosebire de energia tradiţională,
costul energiei nucleare pentru o perioada de treizeci de ani ar creşte foarte lent. Se mai
menţionează că, dacă la centralele obişnuite de combustibili fosili preţul ar creşte de la 10 pînă la
40 de ori în următoarele trei decenii, în cazul energiei nucleare el nu se dublează şi ar creşte de la
5,3 eurocenţi/kWh pînă la 8,6 eurocenţi/kWh [86]. Totuşi, studiul lui V. Arion relevă două
probleme care stau în calea importului de energie nucleară din România: investiţia majoră şi

92
incompatibilitatea sistemelor energetice (cel fost sovietic şi cel european). Dacă primul
impediment depinde de voinţa politică, cel de-al doilea poate fi rezolvat prin instalarea aşa-
numitei staţii back-to-back – o „linie de curent continuu de lungime zero” [86]. care ar asigura
compatibilitatea celor două sisteme.
Ca răspuns la aceste propuneri, I. Popa este de părere că, înainte de a lua în considerare
vreun proiect, Guvernul trebuie să revizuiască strategia dezvoltării sectorului energetic.
„Guvernul are planificate anumite măsuri – cum ar fi extinderea CET-1, extinderea CET-2,
construcția unei centrale la Ungheni, dezvoltarea sectorului eolian, care tot este important pentru
Republica Moldova. Cînd ne uităm la toate sarcinile pe care ni le-am asumat, avem o situaţie de
calambur. Peste tot – planuri de acţiuni, dar nu-i clar care sînt priorităţile” [86], a evidenţiat
viceministrul. El a precizat că, în prezent, ministerul are sarcina de a analiza şi modifica strategia
energetică a Republicii Moldova, pentru a identifica proiectele cele mai importante care poate fi
implementate pînă în 2020.
Dacă analizăm propriile resurse naturale în acest sector, trebuie să menţionăm că în
prezent pe teritoriul Republicii Moldova sînt cunoscute un zacămînt de petrol (Văleni) şi două de
gaz (Victorovca şi Bereşti), fiind posibile existenţa şi altor acumulări naturale de substanțe
minerale utile. Conform unor cercetători autohtoni identificarea şi explorarea eficientă a acestora
este condiţionată de cîţiva factori, precum: necesitatea unor lucrări de cercetare suplimentare şi
de exploatare în ariile date în concesie şi reluarea lucrărilor de exploatare pe între teritoriul
Republicii Moldova la o adîncime de pînă la 7 kilometri. Totodată, trebuie să menţionăm că
lucrările de exploatare sînt foarte costisitoare. Conform estimărilor existente, costul unui
kilometru liniar de explorări seismice de tip bidimensional este de circa 5,0-6,0 mii dolari SUA,
iar numărul de kilometri în cazul nostru să estimează la cîteva sute. Un kilometru pătrat de
prospecţiuni seismice tridimensionale costă în jur la 15-20 mii dolari SUA. Costul unei sonde
adînci de circa 2,5-3 mii metri, în dependenţă de condiţiile geologice, poate depăşi 1,5-2 mln.
dolari SUA, iar numărul acestor sonde pe fiecare structură va depinde de dimensiunile şi
complexitatea acestora [86]. În consecinţă, am putea deduce că procesele de identificare şi
exploatare a zăcămintelor în Republica Moldova ar putea depăşi pondere adăugata a valorificării
lor. Din acest considerent, dar şi datorită faptului că zăcămintele potenţiale nu ar putea acoperi
toate necesităţile naţionale, credem că ar fi util a investi resurse suplimentare în dezvoltarea
energiei regenerabile: solare, eoliene, de biomasă, hidraulice ş.a. În acest sens, este necesară
realizarea plenară a Programelor de implementare a proiectelor de eficienţă energetică şi
valorificare a surselor regenerabile de energie în Republica Moldova, căci aceste activităţi ar
răspunde dezideratului dublu al ţării: diversificarea mixul şi eficientizarea consumului de
energie.

93
 Concluzionînd pe marginea celor reflectate mai sus, dorim să evidenţiem un şir de
beneficii ale cooperării Republicii Moldova cu UE, care se reflectă într-o manieră pozitivă
asupra asigurării și consolidării sectorului naţional de securitate:
- în domeniul economic – accesul cu regim preferenţial la piaţa competitivă europeană va stimula
concurenţa şi va crea noi structuri de producţie care să permită fabricarea unor produse finite cu
valoare adăugată mai mare şi calitate superioară, conform standardelor UE;
- în domeniul energetic – interconexiunea de transportare a resurselor energetice şi promovarea
integrării Republicii Moldova în sistemul energetic european va diminua dependenţa unilaterală
a ţării de piaţa energetică a Federaţiei Ruse;
- în domeniul societal – alinierea legislaţiei naţionale la rigorile europene privind drepturile şi
libertăţilor fundamentale a tuturor cetăţenilor Republicii Moldova va facilita procesul de
incluziune socială şi de promovare a unui dialog între diverse convingeri spirituale, morale,
politice și religioase, pentru realizarea unei comunități unite în diversitate;
- în domeniul justiţie şi afaceri interne – facilitarea regimului de vize pentru cetăţenii Republicii
Moldova va permite realizarea unor politici migraţionale eficiente, transparente şi cuantificabile
care vor lucra în favoarea migrantului şi a familiei sale, a statului de origine şi a celui de
destinaţie;
- în domeniul politic şi militar – cooperarea în cadrul PESC şi PESA prin susţinerea poziţiilor de
politică externă a UE în subiecte-cheie şi prin participarea la misiunile în sprijinul păcii, a celor
de stabilizare şi reconstrucţie post-conflict va creşte încrederea faţă de intenţiile declarate ale
Republicii Moldova, iar în termeni practici va amplifica nivelul de interoperabilitate şi
profesionalism al armatei naţionale;
- în domeniul protecţiei mediului înconjurător – dezvoltarea iniţiativelor comune privind
protecţia responsabilă a mediului ambiant şi identificarea surselor alternative de energie va spori
gradul de conştientizare a responsabilităţii personale pentru starea mediului înconjurător şi va
stimula implementarea inovaţiilor în sectorul de producţie în vederea scăderii emisiilor de dioxid
de carbon în atmosferă şi evitarea depozitării în locuri neamenajate a deşeurilor.
Totodată, pînă în prezent nu au fost elaborate studii comprehensive de impact privind
costurile şi riscurile integrării Republica Moldova în UE. Din acest considerent, integrarea
europeană este privită în calitate de alternativă a politicii externe a ţării ce va avea un efect net
pozitiv asupra ţării, ceea ce, trebuie să remarcăm, nu este în totalitate adevărat. Aşa cum a
demonstrat experienţa ţărilor ce au aderat la spaţiul unic european, pe lîngă avantajele
consistente ale integrării europene, acestea au avut de suportat costuri legate de procesul de
adaptare la noul mediu european extrem de competitiv. Deşi pe termen lung integrarea are un

94
efect pozitiv, pe termen scurt şi mediu costurile şi riscurile economice, politice şi sociale nu sînt
de neglijat.
Cercetătoarea I. Zamfirescu remarca înainte de aderarea României la UE faptul că
decalajele mari existente în plan economic între ţările candidate şi ţările membre au determinat
frecvent preocupări privind efectele economice ale extinderii [167, p. 5]. Conform cercetătoarei,
cele mai mari temeri au fost exprimate în legătură cu aplicarea în România şi Bulgaria a Politicii
Agricole Comune, a Politicii Regionale a UE şi a emigrării masive a forţei de muncă înalt
calificate spre zone economice mai dezvoltate. Pentru Yu. Josanu esenţa costurilor, ce trebuie
plătite de noile ţări ce se integrează în comunitatea europeană este generată de preluarea în
practica autohtonă a unor modele, norme și politici comunitare care implică redefiniri de
substanţă ale politicilor naţionale şi ale cadrului instituţional de adoptare şi aplicare a acestora
[71, p. 92]. Cercetătorul scoate în prim plan principalele categorii de costuri ce pot fi grupate în:
(a) costuri de adoptare a normelor şi politicilor europene (acquis-ul comunitar); (b) costuri legate
de respectarea şi implementarea standardelor definite de normele şi politicile europene; (c)
costuri legate de asumarea statutului de membru al Uniunii Europene; (d) costuri legate de
modernizarea economiei moldoveneşti.
Din altă perspectivă, D. Moldovan este de părere că Republica Moldova a plătit deja cea
mai mare parte a costurilor aderării la UE, şi anume: acces liber la piaţa moldovenească a
produselor europene, egalarea preţurilor cu cele europene, emigrarea masivă a forţei de muncă
calificată în UE [103, p. 67]. D. Moldovan subliniază că Republica Moldova este deja puternic
angajată în reformele ce ţin de integrarea europeană, din care considerent tergiversarea aderării la
UE generează zilnic riscuri şi pierderi enorme. Cercetătorul analizează, în consecinţă, costurile
neintegrării ţării în UE, care ţin de (a) neobţinerea unui important ajutor financiar nerambursabil,
acordat de UE ţărilor asociate şi ţărilor membre din Europa Centrală şi de Est; (b) oportunităţile
pierdute condiţionate de neparticiparea Republicii Moldova la Piaţa Internă a UE şi de nevenirea
unui stoc însemnat de investiţii străine directe etc. Printre riscuri cercetătorul le subliniază pe
cele ce se referă la (a) depopularea ţării în urma continuării exodului masiv al populaţiei peste
hotare; (b) riscul aprofundării în continuare a decalajelor nivelului de dezvoltare faţă de ţările din
regiune; (c) riscul creşterii dependenţei politice şi economice faţă de Rusia, al izolării de restul
lumii şi al rămînerii în zona gri – zona instabilităţii şi subdezvoltării.
Din punct de vedere politic, credem că cele mai mari costuri vor fi legate de reformarea
instituţiilor naţionale ce trebuie să devină compatibile cu cele existente în alte ţări europene. Din
punct de vedere economic, cele mai severe costuri vor fi cele ce se referă la (a) investiţii în
tehnologie, pentru a avea produse apte se concureze pe piaţa europeană; (b) investiții pentru

95
îmbunătățirea calităţii mediului; (c) investiții în agricultură pentru a oferi produse calitative la
preţuri competitive; (d) îmbunătăţirea productivităţii întreprinderilor mici şi mijlocii ş.a.
În concluzie, evidenţiem că eficienţa şi competitivitatea sînt cuvintele-cheie ale
procesului de depăşire a costurilor şi riscurilor integrării europene. Republica Moldova are
nevoie de întreprinderi economice competitive şi instituţii politice eficiente. De asemenea,
remarcăm că pentru a avea o economie de piaţă puternică şi o societate democratică, multe din
reformele dureroase impuse de procesul de integrare trebuie să fie realizate oricum, cu sau fără
aderarea la UE. Din aceste considerente problema care trebuie abordată în perspectivă nu constă
doar în natura costurilor şi riscurilor, ci în modalităţile de depăşire a acestora, astfel încît
beneficiile aderării să fie mai mari decît costurile acestui proces.

2.3 Concluzii la compartimentul 2

Continentul european trece printr-o perioadă de pace, libertate şi bunăstare relativă de
care nu a beneficiat pînă la apariţia şi dezvoltarea Uniunii Europene. Totuşi, remarcăm că, în
pofida dezvoltării unui sistem al securităţii colective din ce în ce mai complex, Uniunea se
confruntă încă cu serioase vulnerabilităţi interne care provin în mare parte din sectorul economic,
energetic, societal şi militar. Soluţii pentru contracararea acestor ameninţări există şi pot fi
oferite de cele 27 state membre, ceea ce lipseşte însă, în opinia noastră, este dorinţa comună a
ţărilor membre de a coopera în domenii în care suveranitatea naţională poate fi pusă în discuţie.
Din acest considerent SES insistă ca Uniunea să-şi unească eforturile şi să devină mai activă, mai
capabilă, mai coerentă şi mai cooperantă. În pofida faptului că SES menţionează explicit faptul
că, în contrast cu ameninţarea vizibilă masivă din timpul Războiului Rece, ameninţările prezente
la adresa securităţii nu mai au o origine pur militară, totuşi, considerăm că excluderea unor
număr tot mai mare de vulnerabilităţi şi ameninţări la adresa UE, printre care: dependenţa
energetică faţă de Rusia, migraţia ilegală, traficul de droguri, arme, fiinţe umane, tensiunile
sociale, intoleranţa religioasă, xenofobia, poluarea ascendentă a mediului ambiant, incapacitatea
instituţională de a lua decizii politice ferme în subiecte-cheie, lipsa unei armate funcţionale
proprii, rămîn a fi ameninţări şi vulnerabilităţi majore în cadrul UE.
Totodată, starea de securitate din imediata vecinătate a Uniunii este serios reconsiderată
şi luată în calcul atunci cînd se evaluează ameninţările la securitatea comunitară. Începînd cu
2008, o preocupare majoră în materie de securitate devine Europa de Est, inclusiv Republica
Moldova. Această viziune strategică a fost exprimată prin adoptarea unor iniţiative importante,
printre care menţionăm Politica Europeană de Vecinătate şi Parteneriatul Estic. Se doreşte, în
acest sens, extinderea beneficiilor cooperării economice şi politice către vecinii UE, în paralel cu
abordarea problemelor politice cu care se confruntă ţările respective. Prin lansarea acestor

96
instrumente de asistenţă UE intenţionează să contribuie la atingerea aceluiaşi nivel de stabilitate,
securitate şi prosperitate a ţărilor vizate, precum cel din spaţiul unic european.
În pofida faptului că PEV şi PE nu au reuşit deocamdată să amelioreze simţitor
insecuritatea economică, energetică, societală, militară sau de mediu a Republicii Moldova, au
fost realizaţi însă paşi semnificativi care au creat unele precondiţii favorabile ca acest lucru să fie
posibil în viitorul apropiat. Deschiderea Delegaţiei Comisiei Europene la Chişinău şi a Misiunii
ţării noastre pe lîngă instituţiile Uniunii, desemnarea Reprezentantului Special al UE pentru
Republica Moldova, extinderea formatului de negocieri privind conflictul transnistrean prin
includerea UE şi SUA în calitate de observatori (5+2), demararea activităţii Misiunii UE de
monitorizare a frontierei moldo-ucrainene, includerea graduală a Republica Moldova în sistemul
regimului comercial preferenţial al UE, avansarea în procesul de pregătire a condiţiilor pentru
aderarea la ZLSAC, integrarea graduală a sistemului energetic autohton în cel european, aderarea
Republicii Moldova la spaţiul aerian european, implementarea Parteneriatului pentru Mobilitate,
finalizarea primei etape a negocierile privind liberalizarea regimului de vize, demararea
negocierilor pentru semnarea Acordului de asociere a ţării la UE etc.
În acelaşi timp, considerăm că succesul reformelor sprijinite de UE, depinde, în primul
rînd, de eforturile consecvente și sistemice ale Republicii Moldova de a le implementa. Aceste
circumstanţe ne fac să considerăm că pentru a avansa în interconectarea propriei securităţi
naţionale cu cea a UE, Republica Moldova ar trebui să se angajeze în elaborarea şi realizarea
unor măsuri de durată, cum ar fi:
- elaborarea unei Strategii Naţionale de Integrare Europeană în baza criteriilor de la Copenhaga,
Madrid şi a acquis-ului comunitar, care să fie susţinută la nivel naţional de autorităţile puterii
centrale, partidele politice şi segmentele societăţilor civile;
- fundamentarea integrării europene în calitate de ideologie de consolidare a coeziunii sociale,
obiectivele fundamentale fiind asigurarea bunăstării, garantarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, a securităţii şi certitudinii, avînd ca premisă consolidarea democrației,
aprofundarea reformelor democratice și modernizarea societății ;
- continuarea relaţiilor bilaterale speciale cu România, care într-un viitor apropiat poate să aducă
rezultate pozitive la nivel multilateral;
- renunţarea conceptuală la politica externă multivectorială, fapt care nu va cauza prejudicii, ci
din contra, va consolida poziţiile, în special, în Est şi renunţarea la strategia „punţii de legătură”;
- realizarea cît mai urgentă şi plenară a tuturor prevederilor PE şi trecerea la o nouă etapă de
apropiere cu Uniunea Europeană, cea de Asociere la UE.

97
 3. OPŢIUNI DE CONSOLIDARE A SISTEMULUI NAŢIONAL DE SECURITATE AL
REPUBLICII MOLDOVA
În cadrul acestui compartiment va fi analizat procesul de edificare a sistemului naţional
de securitate din perspectiva elaborării, interpretării şi implementării celor mai importante acte
normative care definesc viziunea autorităţilor publice centrale asupra mecanismelor de asigurare
a securităţii naţionale: Constituţia Republicii Moldova, Concepţia Politicii Externe a Republicii
Moldova, Doctrina Militară, Legea Securităţii Statului, Concepţia Reformei Militare, Concepţia
Securităţii Naţionale şi Strategia Securităţii Naţionale. De asemenea, ne propunem identificarea
rolului UE şi NATO în procesul de fortificare şi reformare a sistemului naţional de securitate,
evidenţiind, în special, că extinderea cooperării cu aceste structuri a făcut posibilă realizarea
aspiraţiilor de reformă în acest domeniu complex. În cel de al doilea subcompartiment vor fi
analizate unele iniţiative de soluţionare a conflictului transnistrean, accentul fiind pus pe
examinarea poziţiilor actorilor implicaţi în soluţionarea lui, pe cauzele perpetuării acestuia pe
parcursul a peste 20 de ani şi pe rolul partenerilor europeni, în speţă, a OSCE şi UE, în
identificarea unor soluţii viabile în depășirea acestui conflict prelungit și trecerea la o altă etapă,
post-conflict care va necesita realizarea altor abordări mult mai complexe.

3.1 Edificarea sistemului naţional de securitate al Republicii Moldova

În perioada sovietică, domeniul securităţii, nici sub aspect teoretic şi nici sub aspect
practic, nu a fost investigat în centrele academice din RSSM, motiv din care înregistrăm în
prezent lipsa unei viziuni strategice privind principalele vulnerabilităţi şi ameninţări. Situaţia
creată devine evidentă în special atunci cînd studiem (1) principalele documente strategice care
fundamentează securitatea naţională a Republicii Moldova, (2) unele publicaţii în domeniul
securităţii naţionale apărute în centrele de cercetare din Republica Moldova şi (3) evoluţia
politicii externe şi politicii interne ale statului în domeniul securităţii. Lipsa de cooperare între
decidenţii politici, mediul academic şi think-thank-urile societății civile, unde este, în mod
evident, elaborată cea mai mare parte a expertizei în sfera securităţii, pune, de asemenea, sub
semnul întrebării calitatea politicilor naţionale în domeniul securităţii. Din cauza culturii
sovietice, afirmă D. Mînzărari, perpetuată din perioada Uniunii Sovietice, care a „infectat”
cultura instituţională a Republicii Moldova, domeniul securităţii a fost şi continuă să fie
considerat o sarcină „elitistă”, dreptul asupra lui revenind exclusiv statului. Reflex care, continuă
analistul, persistă, în pofida faptului că instituţiile statului, din diferite motive, nu deţin resurse
materiale şi intelectuale suficiente pentru a aborda în mod eficient spectrul complex al securităţii
naţionale [100, p. 3]. Pentru a reliefa aceste aspecte ale sectorului de securitate, vom analiza
principalele documente care fundamentează din punct de vedere politico-juridic, sistemul
98
naţional de securitate al Republicii Moldova. La fel, vom elucida principalele ameninţări şi
vulnerabilităţi la adresa securităţii naţionale şi vom cerceta rolul UE şi NATO în procesul de
reformare a sistemului naţional de securitate al Republicii Moldova.
Documentele oficiale de bază care trasează cîmpul de acţiune a securităţii naţionale a
Republicii Moldova sînt: Constituţia Republicii Moldova (29 iulie 1994), Concepţia Politicii
Externe a Republicii Moldova (08 februarie 1995), Doctrina Militară (06 iunie 1995), Legea
Securităţii Statului (31 octombrie 1995), Concepţia Reformei Militare (26 iulie 2002), Concepţia
Securităţii Naţionale (22 mai 2008) şi Strategia Securităţii Naţionale (15 iulie 2011).
Menţionăm de la bun început faptul că în Concepţia securităţii naţionale a Republicii
Moldova sistemul securităţii naţionale se defineşte drept un ansamblu de concepte, strategii,
politici, mijloace, reglementări şi structuri administrative ale statului, precum şi ca ansamblu de
instituţii ale societăţii care au rolul de a realiza, a proteja şi a promova interesele naţionale ale
ţării [39]. Primele documente elaborate şi adoptate în anii 1994-1995, inclusiv prima Concepţie a
Securităţii Naţionale din 1995, puneau un accent deosebit pe crearea şi recunoaşterea statului
Republica Moldova. La momentul invocat, securitatea politică, militară şi economică trebuia
explicată, înţeleasă şi edificată. În acest sens, Constituţia Republicii Moldova [42], reprezintă
documentul fundamental, deoarece defineşte principiile de existenţă ale statului, printre care:
suveranitatea, independenţa, unitarietatea şi indivizibilitatea. Ea determină valorile care trebuie
edificate şi securizate: statul de drept, democraţia, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui,
libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea, pluralismul politic. În acelaşi document sînt
definite componentele de bază ale statului precum: teritoriul, populaţia şi instituţiile. Totodată,
protecţia cetăţenilor şi garantarea drepturilor fundamentale reprezintă o prioritate fundamentală a
statului, cetăţenii beneficiind de protecţia statului atît în interior, cît şi în străinătate: dreptul la
apărare, la libera circulaţie, la viaţă intimă, familială şi privată, inviolabilitatea domiciliului,
secretul corespondenţei, libertatea conştiinţei, libertatea opiniei şi a exprimării, libertatea creaţiei
etc. [42, p. 4-8].
Concepţia Politicii Externe, un alt document relevant pentru realizarea politicii de
securitate naţională, identifică locul Republicii Moldova în comunitatea internaţională, precum şi
priorităţile, principiile şi direcţiile politicii sale externe. Astfel, consolidarea independenţei şi
suveranităţii ţării, asigurarea integrităţii teritoriale, afirmarea ţării în calitate de factor de
stabilitate pe plan regional, contribuirea la promovarea reformelor social-economice necesare
pentru tranziţia la economia de piaţă şi ridicarea bunăstării populaţiei, edificarea statului de drept
formează priorităţi importante ale politicii externe şi constituie priorităţile pe plan extern ale
ţării. Nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa, reglementarea diferendelor internaţionale
prin mijloace paşnice, neamestecul în treburile interne ale altor state, cooperarea internaţională,

99
egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a-şi hotărî singure soarta, egalitatea
suverană a statelor, îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate, inviolabilitatea
frontierelor, integritatea teritorială a statelor şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului sînt principiile politicii externe a Republicii Moldova [36, p. 3-4].
Semnificative sînt optimismul şi deschiderea cu care Republica Moldova a urmărit
integrarea sa plenară în sistemul internaţional prin aderarea la diverse structuri regionale şi
internaţionale, însă considerăm, totuşi, că acest proces nu a avut ca suport o viziune strategică
bine definită. În condiţiile unui antagonism tradiţional, dur, după prăbuşirea URSS devenit
latent, între Uniunea Sovietică/Rusia şi Occident, Republica Moldova nu şi-a explicat destul de
elocvent care este direcţia prioritară a politicii externe, fapt care a avut ulterior un impact negativ
asupra promovării intereselor naţionale şi asigurării securităţii. Oscilarea țării între Est şi Vest,
între două modele de dezvoltare (unul – ceseist și altul – european, de tip liberal-democratic) a
subminat semnificativ capacitatea Republicii Moldova de a soluţiona definitiv conflictul
transnistrean, a tergiversat esențial perspectivele de asociere la procesele integraţioniste
europene, a creat tensiuni sociale și politice constante şi a întîrziat sistematic implementarea unor
reforme democratice durabile și eficiente. Chiar şi optarea pentru un statut de neutralitate
permanentă, poate fi atribuit acestei ezitări geostrategice.
Doctrina Militară este documentul de bază care urmăreşte asigurarea securităţii militare
a poporului şi statului, prevenirea războaielor şi conflictelor armate prin mijloacele de drept
internaţional. Documentul evidenţiază că viziunea militară a ţării este determinată de politica ei
externă şi internă, de neutralitatea permanentă proclamată constituţional, care poartă un caracter
în exclusivitate defensiv. Prezintă interes ameninţările identificate de acest act: (1) pretenţii
teritoriale ale altor state; (2) tentative de amestec în treburile interne, de destabilizare a
situaţiei politice interne din republică; (3) prezenţa pe teritoriul republicii a trupelor străine;
(4) activitatea organizaţiilor separatiste, orientarea spre violarea armată a integrităţii teritoriale a
republicii; (5) crearea formaţiunilor militare ilegale [50, p. 1-2].
Observăm că sursele potenţiale ale pericolului militar pentru suveranitatea, independenţa
şi integritatea teritorială, inclusiv cele ce ţin de relaţiile nereglementate dintre diferite state din
regiune, fac trimiteri exclusive la situaţia din zona de est a Republicii Moldova. Din acest punct
de vedere, cea mai serioasă ameninţare la adresa securităţii politico-militare a Republicii
Moldova este staţionarea ilegală a trupelor Federaţiei Ruse pe teritoriul suveran al Republicii
Moldova, dezvoltarea unui regim separatist susţinut politic, economic, militar şi moral de Rusia
şi dezvoltarea unor structuri paramilitare ilegale de forţă. Trebuie notat că, deşi au trecut deja 20
de ani de la tragicele evenimente din 1992, autorităţile Republicii Moldova nu au reuşit
deocamdată să elaboreze şi implementeze o strategie coerentă pentru restabilirea integrităţii

100
Republicii Moldova, iar spectrul de ameninţări care rezultă din existenţa unei zone necontrolate a
crescut vertiginos.
Concepţia reformei militare ne apare astfel importantă, deoarece îşi propune reevaluarea
şi reformarea sistemului de securitate militară a Republicii Moldova. Necesitatea de a realiza
aceste transformări a fost resimţită chiar după evenimentele de pe Nistru din 1992, însă abia
după 10 ani acest salt legislativ a fost realizat. În opinia lui V. Lupan, necesitatea de reformare în
acest sector a fost determinată de condiţia deplorabilă a Forţelor Armate, din cauza lipsei de
experienţă practică în domeniul construcţiei şi managementului militar, a greşelilor făcute şi a
insuficienţei resurselor financiare [85, p. 26]. Spre deosebire de Doctrina Militară, Concepţia
propune o abordare mai largă a sectorului de apărare militară, astfel încît reforma militară
prevedea un set complex de măsuri politice, economice, juridice, propriu-zis militare, tehnico-
militare, sociale şi de altă natură, direcţionate spre reorganizarea calitativă a sistemului organelor
conducerii civile şi militare, a Forţelor Armate, a sistemelor de mobilizare şi de asigurare a
infrastructurii militare în concordanţă cu condiţiile actuale şi perspectivele geopolitice, social-
politice şi economice ale statului. Menţionăm, de asemenea, că suveranitatea, independenţa,
unitatea, integritatea teritorială a ţării, democraţia constituţională şi securitatea cetăţenilor
reprezintă elementele de referinţă ale securităţii din perspectiva Concepţiei reformei militare [37,
p. 2-3]. Remarcăm, în prezentul document, extinderea spectrului de ameninţări, de la cele ce
rezultau doar din dislocarea trupelor străine pe teritoriul suveran al ţării şi perpetuarea unui
regim separatist ilegal, la ameninţări ce provin inclusiv din: poziţionarea Republicii Moldova la
confluenţa unor spaţii geografice purtătoare de tensiuni latente sau evidente şi împărţirea sferelor
de influenţă între CSI şi NATO. Plauzibilă, în acest context, este includerea în spectrul riscurilor
la adresa securităţii naţionale a celor (a) regionale, (b) asimetrice şi (c) transnaţionale. Totuşi,
provoacă nedumerire, din punctul nostru de vedere, supoziţia că s-ar fi diminuat considerabil
riscul unei agresiuni externe directe. Considerăm că atîta timp cît pe teritoriul suveran şi
indivizibil al Republicii Moldova sînt dislocate trupele Federaţiei Ruse şi activează ilegal
formaţiuni paramilitare controlate de autorităţile nerecunoscute din regiunea transnistreană (fapt
evidenţiat şi în Doctrina Militară şi de Concepţie), contrar voinţei ţării gazdă, şi ţinînd cont de
repercusiunile conflictului ruso-georgian din vara anului 2008, probabilitatea unui atac militar
asupra Republicii Moldova nu trebuie subestimată.
Un aspect novator al documentului este accentul pus pe expertiza ştiinţifică în asigurarea
apărării naţionale. Documentul precizează, în acest sens, că asigurarea ştiinţifică a apărării
naţionale reprezintă un complex de cercetări multilaterale ale problemelor ce ţin de organizarea
militară a statului şi presupune crearea potenţialului militaro-ştiinţific naţional care va uni
eforturile intelectuale ale teoreticienilor şi practicienilor, ale persoanelor civile şi militare într-

101
un sistem unitar, menit să satisfacă necesităţile securităţii militare a statului. Astfel, Concepţia
evidenţiază că domenii ale cercetărilor ştiinţifice urmează să devină problemele militar-strategice
(elaborarea teoriei securităţii generale şi militare, fundamentarea conceptelor de prevenire a
războaielor şi conflictelor militare, definirea direcţiilor de construcţie militară, teoria aplicării de
luptă a Forţelor Armate etc.), militar-sociale (studierea relaţiilor în sistemul societate – armată),
economico-militare şi tehnico-militare. În document se precizează că realizarea acestei orientări
va determina, în mare măsură, succesul reformei militare şi, în ultimă instanţă, constituirea
noului sistem naţional de apărare, fiind identificate direcţiile privind: (a) dezvoltarea şi
perfecţionarea cadrului juridic al sistemului de asigurare a securităţii militare a statului; (b)
perfecţionarea sistemului de conducere în domeniul apărării; (c) reforma Forţelor Armate; (d)
perfecţionarea sistemului de mobilizare; (e) asigurarea economico-financiară a Forţelor Armate;
(f) dezvoltarea colaborării internaţionale în domeniul militar [37, p. 3-6].
Realizarea controlului democratic asupra Forţelor Armate este un alt element
fundamental al Concepţiei, care urmează a fi asigurat, conform documentului, prin: (a) alegerea
democratică a autorităţilor publice şi răspunderea lor în faţa poporului; (b) delimitarea
atribuţiilor autorităţilor publice în domeniul apărării naţionale; (c) reglementarea legislativă a
organizării şi funcţionării Forţelor Armate; (d) asistenţa juridică acordată autorităţilor civile la
efectuarea controlului. Împreună cu elementul ştiinţific al reformei militare, controlul democratic
constituie un element semnificativ, iar, din punctul nostru de vedere, miza în acest proces trebuie
pusă pe societatea civilă, care dispune de capacitatea de a deţine un rol important, chiar dacă de
multe ori indirect, în reglementarea, supravegherea şi controlul asupra structurilor de securitate
naţională.
Deşi Concepţia Reformei Militare nu stipulează explicit natura transformărilor
instituţionale care vor fi operate în activitatea Armatei Naţionale (AN), sub aspect practic putem
lua în considerare cîteva scenarii. Primul scenariu vizează consolidarea prezentului sistem mixt
al AN şi păstrarea deficienţelor majore de capabilităţi care nu permit realizarea misiunilor în
deplină concordanţă cu cerinţele contemporane de asigurare a unui nivel înalt al securităţii
militare. Deşi pentru perpetuarea prezentului sistem investiţiile ar trebui majorate, considerăm că
armata nu va fi pregătită să facă faţă misiunilor şi sarcinilor prevăzute în documentele de politici
elaborate. O altă opţiune probabilă poate însemna intervenţii relativ minime în sistemul actual cu
păstrarea serviciului militar mixt, modificarea proporţiei de militari prin contract în subunităţile
operaţionale şi implementarea standardelor de instruire modernă. Beneficiile unei astfel de
abordări practice rezidă din formarea unui efectiv preponderent din militari bine instruiţi şi
responsabili, menţinerea legăturii dintre armată şi societate prin păstrarea serviciului militar în
termen, creşterea ponderii militarilor care vor tinde la perfecţionarea cunoştinţelor şi

102
deprinderilor militare, posibilitatea selecţiei militarilor angajaţi pe bază de contract din rîndul
tinerilor care au efectuat stagiul militar obligatoriu şi care au obţinut rezultate meritorii în
pregătirea de luptă şi, nu în ultimul rînd, posibilitatea AN de a completa o subunitate bine
instruită, dotată şi pregătită din punctul de vedere al interoperabilităţii pentru participare în
misiunile internaţionale de menţinere a păcii. A treia opţiune probabilă pentru realizarea reformei
AN ar consta în renunţarea la serviciul militar în termen în favoarea serviciului militar în bază de
contract (așa cum se procedează în mai multe societăți occidentale din motive bine cunoscute) şi
introducerea standardelor de instruire moderne la nivelul întregului efectiv al AN. Beneficiile
principale ale unui astfel de scenariu ar consta în: (a) înlocuirea armatei actuale, bazată pe
sistemul mixt de recrutare, cu forţe armate credibile, flexibile, mobile, multifuncţionale,
interoperabile; (b) posibilitatea participării la misiuni diferite în afara ţării; (c) sporirea
atractivităţii carierei militare pentru tinerii profesioniști prin oferire a unor privilegii specifice
referitoare la condiţiile de remunerare salarială, stabilitate profesională etc.
Analizînd opţiunile existente, considerăm că transformarea etapizată a AN într-o armată
profesională, bine instruită, echipată, interoperabilă, mobilă, multifuncţională este scenariul cel
mai agreabil pentru Republica Moldova. Datorită statutului său de neutralitate permanentă,
Republica Moldova trebuie să fie capabilă să-şi asigure singură şi în orice circumstanţe
securitatea sa. Chiar dacă la etapa actuală o eventuală intervenţie militară din exterior pare a fi
improbabilă, experienţa conflictului armat din 1992, a războiului ruso-georgian din august 2008,
prezenţa contingentelor militare limitate ale Armatei a 14-a şi a celor paramilitare ale
secesioniştilor din regiunea transnistreană a Republicii Moldova, impun ţării necesitatea
dezvoltării în continuare a capabilităţilor militare pentru apărarea suveranităţii şi independenţei
ţării şi pentru contribuţie la ameliorarea securităţii internaţionale prin participarea împreună cu
ţările Aliate la operaţiunile multinaţionale de reconstrucţie post-conflict.
Considerăm că are dreptate A. Rácz, care subliniază că, ţinîndu-se cont de nefericitele
evenimente petrecute recent în Georgia, apare necesitatea reevaluării riscurilor asupra securităţii
cauzate de conflicte separatiste, atît din perspectiva militară, cît şi nonmilitară. Sub aspect
militar, o astfel de reexaminare este foarte importantă pentru noi din două motive. În primul rînd,
superioritatea armatei din Republica Moldova asupra forţelor armate ale regiunii separatiste nu
este nici pe departe evidentă. În al doilea rînd, Federaţia Rusă şi-a exprimat foarte clar intenţia de
a împiedica integrarea Republicii Moldovei în spaţiul Euro-Atlantic, dar şi dorinţa de a legaliza
prezenţa trupelor ruseşti pe teritoriul Republicii Moldova [135, p. 2].
Un rol important în elaborarea cadrului juridic şi în consolidarea securităţii naţionale a
Republicii Moldova îi revine Legii Securităţii Statului [83]. Fiind parte integrantă a securităţii
naţionale, securitatea statului se referă la securitatea informaţională a statului şi la ordinea /

103
pacea publică sau în limbaj academic – la siguranţa naţională. Relevante, în acest sens, se
dovedesc a fi şi dezbaterile în jurul securităţii vs. siguranţei naţionale ce au loc în prezent în
România. Cercetătoarea R. Stoicescu afirmă că astfel de concepte sînt greu de diferenţiat, pentru
că ele sînt faţetele uneia şi aceleiaşi idei, şi anume ale ideii de supravieţuire a integrităţii şi
suveranităţii statului şi a elementelor care îl constituie [149, p. 94]. Elementul care le separă este
dimensiunea în care ele operează, securitatea naţională se realizează, conform cercetătoarei, în
mare parte pe axa intern–extern, iar siguranţa naţională abordează o perspectivă orientată spre
dimensiunea interioară a statului.
Documente fundamentale care stau la baza sistemului de securitate naţională sînt şi cele
două concepţii ale securităţii naţionale a Republicii Moldova. Aceste documente, primul adoptat
în 1995 [38], iar al doilea în 2008 [39], reflectă evaluarea generală a mediului de securitate pe
plan naţional şi internaţional în care operează Republica Moldova şi defineşte scopul securităţii
naţionale, liniile directorii pentru securitatea naţională, valorile şi principiile generale ce urmează
a fi protejate de stat şi de societatea moldovenească. Prima Concepţie a Securităţii Naţionale a
Republicii Moldova a fost elaborată în contextul în care Republica Moldova îşi căuta cu
insistenţă recunoaşterea şi rolul în calitate de actor cu drepturi depline în sistemul internaţional
din perioada post-Război Rece. Iată de ce, deja în introducerea acestui document, se stipulează
că statul va respecta normele dreptului internaţional, reafirmîndu-şi, în acelaşi timp, statutul său
de neutralitate permanentă, enunţat în Constituţie. Prin securitate naţională se are în vedere
protecţia persoanei, a societăţii şi a statului, a drepturilor şi a intereselor lor, stabilite de
Constituţie şi de alte legi ale republicii împotriva pericolelor externe şi interne [38, p. 1].
Prezintă interes şi accepţia teoretică atribuită în Concepţie noţiunii de pericol la adresa
securităţii naţionale. Astfel, se stipulează că prin pericol pentru securitatea naţională se înţelege
intenţia forţelor ostile, manifestată sub orice formă, sau factorul de ordin ecologic, tehnic şi de
altă natură, a căror realizare sau influenţă poate constitui o ameninţare pentru persoană, societate
şi stat [38, p. 2]. Acestea constau, în principal, din următoarele ameninţări: agresiune directă şi
revendicări teritoriale; conflicte locale sau regionale; acţiuni îndreptate spre schimbarea prin
violenţă a ordinii constituţionale; acţiuni îndreptate spre subminarea sau lichidarea potenţialului
economic, tehnico-ştiinţific şi defensiv al ţării, precum şi crearea situaţiilor de pericol ecologic;
acţiunile îndreptate spre tensionarea situaţiei sociale şi provocarea conflictelor sociale;
terorismul, crima organizată, traficul de droguri, migraţia ilegală, acţiunile avînd drept scop
lezarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor [38, p. 2].
Semnalăm în acest text o viziune limitată asupra conceptului de securitate, care nu este
definită în funcţie de noile ameninţări şi vulnerabilităţi apărute în perioada post-Război Rece, ci
în dependenţă de pericolele tradiţionale la adresa statului. Într-o astfel de abordare este

104
dominantă filiera politico-militară a securităţii, iar cea economică, societală şi de mediu lipsesc
ca domenii distincte. Utilizarea noţiunii de „pericol” în detrimentul celui de ameninţare şi
vulnerabilitate denotă, din punctul nostru de vedere, ezitarea acestui document de a stipula clar şi
exhaustiv problemele reale cu care se confruntă statul şi societatea la momentul actual şi care
periclitează securitatea naţională: războiul transnistrean, criza economică, criza energetică, criza
social-identitară, emigraţia masivă, criminalitatea transfrontalieră, degradarea mediului ambiant.
Ameninţările şi vulnerabilităţile la adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova din
anii ’90, ulterior s-au agravat şi mai mult şi au devenit, practic, de nesurmontat pe termen scurt
sau mediu. Lipsa expertizei profesionale naționale în domeniul studiilor strategice şi de
securitate, nivelul redus al controlului democratic din partea societății civile asupra sectorului de
securitate şi apărare, tergiversarea implicării instituţiilor occidentale în contrabalansarea
influenţei ruseşti în regiune au determinat o anumită ezitare din partea autorităţilor politice ale
statului în a-şi stabili cu claritate priorităţile de politică externă şi de a defini exhaustiv care sînt
ameninţările şi provocările la adresa securităţii naţionale. Astfel, în contextul noilor evoluţii din
Europa Centrală şi de Sud-Est, ale extinderii UE şi NATO şi a adoptării Planului Individual al
Parteneriatului Moldova – NATO, autorităţile Republicii Moldova par să fi conştientizat aceste
carenţe, odată cu instituirea, prin decretul prezidenţial nr. 374-IV din 22 decembrie 2005, a unei
Comisii naţionale în vederea elaborării noului Proiect al Concepţiei Securităţii Naţionale a
Republicii Moldova. Necesitatea elaborării noului document a fost determinată, din punctul de
vedere a mai multor cercetători, de schimbările cardinale care au survenit în domeniul securităţii
statului atît pe plan naţional, regional, cît şi global [43, p. 716].
Concepţia Securităţii Naţionale adoptată la 22 mai 2008, prezintă o viziune nouă asupra
securităţii naţionale, fiind inspirată de tezele Şcolii de la Copenhaga [163, p. 41]. În timp ce
prima Concepţie punea accent preponderent pe pericole militare şi politice, cea de-a doua
porneşte de la o interpretare comprehensivă a securităţii naţionale, avînd în vedere caracterul ei
multidimensional şi interdependent. Apreciem faptul că în Concepţie şi-a găsit loc întreaga
paletă a ameninţărilor şi vulnerabilităţilor: politice, militare, economice, societale şi de mediu. În
același timp, pot fi depistate unele carențe în ceea ce privește modul de ierarhizare a
ameninţărilor şi vulnerabilităţilor la adresa securităţii naţionale [162, p. 140-143]
Totodată, este salutabil faptul că în Concepţie sînt evidenţiate mai clar obiectivele
urmărite prin implementarea politicii de securitate. Ele constau, în principal, în restabilirea
integrităţii teritoriale a statului, eliminarea prezenţei militare străine, consolidarea independenţei
şi suveranităţii statului, menţinerea într-o stare dinamică avansată a proceselor de integrare
europeană şi consolidare a relaţiilor cu NATO, asigurarea dezvoltării democratice a societăţii şi
consolidarea securităţii interne a acesteia, dezvoltarea economică şi socială ascendentă,

105
dezvoltarea şi valorificarea cît mai plenară a potenţialului uman, apărarea cît mai eficientă a
intereselor şi drepturilor cetăţenilor Republicii Moldova în ţară şi după hotarele ei, consolidarea
dimensiunilor economice, societale, energetice şi ecologice ale securităţii, consolidarea
securităţii militare naţionale şi participarea Republicii Moldova la consolidarea securităţii
internaţionale [38, p. 4]. Cît despre mecanismul de asigurare a securităţii, în Concepţie se
precizează că el va fi descris în Strategia Securităţii Naţionale.
Parlamentul Republicii Moldova a adoptat la 15 iulie 2011 Strategia Securităţii Naţionale
care cuprinde direcţiile orientative de activitate a statului în domeniul securităţii naţionale pe un
termen mediu de 4-7 ani [152, p. 46]. Conform textului Strategiei, elaborarea documentului a
fost imperioasă din două considerente: (1) pe plan intern – din necesitatea de a răspunde la
ameninţările şi riscurile cu impact asupra securităţii naţionale şi (2) pe plan extern – din exigenţa
de a participa la contracararea instabilităţilor şi pericolelor din Europa, inclusiv de la periferiile
ei, care afectează starea de securitate a tuturor statelor europene [152, p.37]. Asigurarea
intereselor naţionale vitale ale Republicii Moldova este miza centrală a prezentei Strategii.
Aceste interese constau în asigurarea şi în apărarea independenţei, a suveranităţii, a integrităţii
teritoriale, a frontierelor inalienabile ale statului, a siguranţei cetăţenilor, în respectarea şi în
protejarea drepturilor şi a libertăţilor omului, în consolidarea democraţiei. V. Juc menţionează că
unul din elementele definitorii ale interesului naţional, pe lîngă prioritatea cetăţeanului în raport
cu statul şi vocaţia europeană a poporului Republicii Moldova, este cel ce vizează asigurarea
securităţii naţionale [73, p. 200].
Analizînd din punctul de vedere al conţinutului prezentul document, remarcăm că el a
fost elaborat în baza teoretico-metodologică a Şcolii de la Copenhaga, unde se iau în considerare
toate componentele securităţii. Se stipulează, în acest sens, că Strategia ţine cont de abordarea
multilaterală a securităţii naţionale, de caracterul ei multidimensional şi interdependent, care este
determinat atît de starea de lucruri din domeniul politic, militar, de cel al ordinii publice din ţară,
cît şi de situaţia din sfera economică, socială, ecologică, energetică şi de altă natură [152, p. 37].
Viziunea conceptuală în asigurarea securităţii naţionale presupune utilizarea tuturor mijloacelor
corespunzătoare în scopul diminuării vulnerabilităţilor sistemului de securitate naţională şi al
creşterii capacităţii naţionale de a răspunde la ameninţări şi la riscuri [152, p. 38]. Totuşi,
documentul nu explică noţiunile de bază cu care se operează frecvent: ameninţare, vulnerabilitate
şi risc.
În pofida faptului că în compartimentul consacrat interesului naţional şi politicii de
securitate Strategia enumeră un şir de ameninţări, vulnerabilităţi şi riscuri, documentul în cauză
nu propune o ierarhizare şi o descriere clară a acestora. Or, aşa cum menţiona B. Buzan, doar
după ce căpătăm o idee rezonabilă despre natura ameninţărilor şi a vulnerabilităţilor putem să ne

106
dăm seama despre securitatea naţională ca problemă politică [19, p. 120]. Această lacună este
depăşită doar parţial în capitolul consacrat căilor de asigurare a securităţii naţionale, în care
ordinea de enumerare a problemelor ce necesită o rezolvare iminentă, poate sugera o anumită
ierarhie a celor mai importante ameninţări şi vulnerabilităţi la adresa securităţii naţionale. Astfel,
în calitate de ameninţări actuale la adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova au fost
identificate: sărăcia, subdezvoltarea economică şi dependenţa energetică, conflictul transnistrean,
tensiunile din zonă şi prezenţa militară străină, coerciţia externă, factorul criminogen, corupţia,
problema demografică şi acutizarea fenomenului migraţiei, sănătatea populaţiei, calamităţile
naturale, poluarea mediului, accidentele tehnogene, insecuritatea informaţională, instabilitatea
sistemului financiar-bancar [152, p. 40-43].
Considerăm că viziunea oficială referitoare la problemele care trebuie abordate prioritar
este importantă pentru Republica Moldova, în contextul resurselor administrative şi financiare
insuficiente pentru a le contracara simultan în perspectivă imediată [163, p. 58]. Remarcînd
necesitatea de a realiza o clasificare relevantă a ameninţărilor şi vulnerabilităţilor şi subliniind
faptul că nu toate ameninţările şi vulnerabilităţile iminente au fost abordate în textul
documentului analizat, la finalul acestui subcompartiment vom propune o ierarhie proprie a
acestora, sistematizată atît în funcţie de impactul lor asupra securităţii naţionale, cît şi de
domeniului de acţiune.
Fiind un document-cadru pentru politica de securitate şi unul de referinţă pentru politicile
sectoriale, Strategia comunică foarte puţin despre contextul regional şi internaţional de securitate
în care este plasată Republica Moldova, specificînd doar că o astfel de analiză a fost efectuată
[152, p. 37]. Din acest punct de vedere, pot apărea în mod logic următoarele întrebări deloc
retorice: care sînt vulnerabilităţile şi ameninţările care provin din amplasamentul ţării în partea
de Est a Europei? Care sînt oportunităţile ce pot fi valorificate, în acest context? Considerăm că
ar fi fost oportună înserarea în acest document politico-juridic a unui compartiment dedicat
contextului internaţional şi regional de securitate, care influenţează direct securitatea naţională a
Republicii Moldova. Insistăm asupra acestui aspect, căci contextul regional poate releva natura
vulnerabilităţilor şi ameninţărilor structurale la adresa securităţii statului. Or, evitarea de a oferi o
caracteristică a contextului ar presupune o lipsă de orientare a Republicii Moldova în actualul
mediu de securitate. Lucru inadmisibil pentru o ţară care trebuie, conform strategiei, să dezvolte
capacităţi de analiză şi de reacţie la schimbările provenite din exterior [152, p. 45].
Specificînd importanţa acţiunilor pe plan extern şi în promovarea intereselor naţionale şi
în asigurarea securităţii naţionale, documentul analizat subliniază că un element central din
instrumentarul necesar în această direcţie este oferit de procesul de integrare europeană a
Republicii Moldova. Dintr-un astfel de punct de vedere, mai multe aspecte sînt percepute drept

107
repere ale politicii externe ce ţin de asigurarea stării de securitate naţională şi de promovarea
eficientă a intereselor naţionale, în special: (a) integrarea în UE, (b) promovarea parteneriatelor
strategice cu UE, România, Ucraina, SUA şi cu Federaţia Rusă şi (c) intensificarea cooperării
internaţionale în vederea preluării practicilor folosite în ţările UE [152, p. 38].
Documentul stipulează, de asemenea, că participarea la operaţiile internaţionale sub egida
ONU, UE şi OSCE se va înscrie în contextul contribuţiei Republicii Moldova la eforturile
internaţionale de asigurare a securităţii [152, p. 38]. Se indică importanţa intensificării cooperării
cu UE pe dimensiunea PESC şi PESA, orientată spre consolidarea securităţii naţionale şi a celei
regionale. În acelaşi context, Republica Moldova sprijină crearea şi eficientizarea, în cadrul
organizaţiilor internaţionale relevante, (în particular, al ONU, UE şi al OSCE,) a mecanismelor
de mediere, de prevenire şi de gestiune a crizelor şi conflictelor, precum şi a mecanismelor de
control al onorării angajamentelor asumate de statele membre.
În virtutea statutului de neutralitate permanentă, care presupune, conform documentului,
neaderarea la blocurile militare şi neadmiterea dislocării pe teritoriul său a trupelor militare sau
de armamente ale altor state şi ale blocurilor militare, Republica Moldova îşi reafirmă
angajamentul de a dezvolta o colaborare aprofundată cu NATO în limitele PpP şi CPNA.
Prioritatea acestei colaborări este reformarea sectorului de securitate naţională (RSS) în
conformitate cu standardele şi cu practicile europene în domeniul securităţii [152, p. 39]. De
asemenea, Republica Moldova îşi doreşte o cooperare paşnică cu toate ţările lumii conform
principiilor Cartei ONU [21], pentru a se asigura de sprijinul lor în realizarea priorităţilor
naţionale, inclusiv a celor care ţin de securitatea statului. O atenţie deosebită este acordată
cooperării cu România, Ucraina, SUA şi Rusia.
Alt element important al Strategiei este stabilirea controlului democratic asupra forţelor
armate prin promovarea transparenţei şi a responsabilităţii sistemului naţional de apărare în faţa
societăţii [152, p. 40]. Aspectul democratizării sistemului de securitate este baza politicii de
apărare, ca element esenţial al politicii de securitate. Prin politică de securitate documentul are în
vedere un ansamblu de concepte, de norme juridice şi de acţiuni orientate spre promovarea şi
protejarea intereselor naţionale prin identificarea, prevenirea şi contracararea ameninţărilor şi a
riscurilor cu impact asupra securităţii statului [152, p. 37]. Iar prin cea de apărare – ansamblu de
viziuni, de concepţii, de activităţi şi de relaţii care reflectă caracterul complex al apărării şi care
definesc capacitatea de a asigura modernizarea continuă în vederea dezvoltării posibilităţilor sale
de a utiliza defensiv mijloacele militare.
Un aspect novator al documentului este importanţa acordată expertizei ştiinţifice în
identificarea mecanismelor de asigurare a securităţii naţionale. În calitate de activităţi importante
de cercetare sînt propuse: (a) realizarea expertizei pentru instituţiile abilitate cu asigurarea

108
securităţii naţionale; (b) elaborarea scenariilor de asigurare a securităţii naţionale prin analiza
ameninţărilor, riscurilor şi vulnerabilităţilor atît de provenienţă globală, cît şi de provenienţă
regională; (c) argumentarea ştiinţifică a locului, rolului şi funcţiilor securităţii naţionale în
documentele strategice de planificare a politicilor de stat; (d) investigarea schimbărilor ce
intervin în evoluţia securităţii naţionale cu impact asupra intereselor naţionale ale Republicii
Moldova [152, p. 44]. Aspectul menționat este important şi, în cazul realizării, pune capăt naturii
elitiste în abordarea securităţii şi suplinește, într-o anumită măsură, insuficienţa cunoştinţelor
teoretico-metodologice ale decidenţilor politici în procesul de evaluare şi contracarare a
ameninţărilor, vulnerabilităţilor şi a riscurilor. Din acest considerent, credem că centrele de
cercetare naţionale, mediul academic ar trebui să-şi reunească eforturile pentru a valorifica
oportunitatea de dialog şi contribuţie directă la fortificarea securităţii naţionale.
Strategia subliniază că sectorul naţional de securitate este format din cadrul instituţional:
(a) Consiliul Suprem de Securitate, care coordonează activitatea sectorului; (b) Forţele Armate,
care asigură securitatea militară a statului; (c) Serviciul de Informaţii şi Securitate, care obţine,
verifică, evaluează, păstrează şi valorifică informaţiile necesare cunoaşterii, prevenirii şi
contracarării ameninţărilor la adresa securităţii naţionale; (d) Serviciul Grăniceri, care
supraveghează controlul frontierei de stat [152, p. 44]. Remarcăm că din sistemul instituţional al
documentului examinat lipsesc: (a) Trupele de Carabinieri, responsabile de menţinerea şi
restabilirea ordinei publice şi (b) Poliţia comunitară, care asigură securitatea şi integritatea fizică
şi morală a cetăţenilor. Această lacună este notabilă şi datorită faptului că structurile respective
au fost menţionate în compartimentul dedicat căilor de asigurare a securităţii naţionale, ca fiind
în continuare componente indispensabile ale sistemului naţional de securitate [152, p. 40-41].
Considerăm, de asemenea, că ar fi utilă explicarea mai detaliată a competenţelor şi obligaţiilor în
domeniul securităţii a instituţiilor de stat, precum Parlamentul, Preşedinţia şi Guvernul, cît şi a
mecanismelor de cooperare între componentele sistemului securităţii naţionale la nivel
operaţional şi administrativ.
Reforma sectorului de securitate (RSS) este prezentată în calitate de precondiţie esenţială
în vederea asigurării securităţii naţionale a Republicii Moldova. Prin RSS se înţelege un proces
complex, cu efect asupra întregului sistem de securitate naţională, inclusiv asupra instituţiilor de
stat şi a celor nestatale din afara limitelor sectorului de securitate naţională [152, p. 45].
Obiectivele RSS constau, conform Strategiei, în:
- redimensionarea calitativă şi cantitativă a sectorului de securitate naţională, astfel încît să se
facă posibile planificarea activităţii şi alocarea resurselor necesare acestui sector în conformitate
cu principiile, valorile generale, obiectivele şi liniile directoare ale securităţii naţionale;

109
- consolidarea capacităţilor de analiză şi de reacţie a sectorului de securitate naţională la
schimbările mediului de securitate la nivel naţional şi internaţional;
- asigurarea controlului civil asupra sectorului de securitate naţională;
- întărirea legitimităţii sectorului de securitate naţională;
- prevenirea eficientă a situaţiilor de conflict, de criză şi de urgenţă;
- reunificarea ţării pe cale paşnică.
În același timp, sugerăm includerea altor obiective, ce vizează: (a) reformarea Serviciului
de Informaţii şi Securitate, (b) reformarea Ministerului Afacerilor Interne, (c) realizarea plenară
a reformei în domeniul justiţiei, (d) reformarea Forţelor Armate, (e) consolidarea mecanismelor
de protecţie a drepturilor omului şi (f) consolidarea sistemului naţional de integritate şi de luptă
împotriva corupţiei și crimelor economice organizate.
În concluzie, observăm că, în pofida unor lacune din conţinutul Strategiei, documentul
este unul extrem de necesar, iar identificarea resurselor administrative şi financiare se va dovedi
vitală pentru buna implementare a sa. Trebuie de remarcat, de asemenea, că politica de securitate
este una de factură orizontală, aşa încît toate autorităţile publice ale statului şi organizaţiile
societăţii civile trebuie informate cu privire la esenţa şi mecanismul de realizare a strategiei.
Monitorizarea activităţilor şi rezultatelor obţinute trebuie evaluate semestrial, în comun cu
experţii din centrele de cercetare ne-guvernamentale, şi în caz de necesitate este necesar a
introduce schimbări operative în activităţile de contracarare a ameninţărilor şi vulnerabilităţilor
apărute la un moment dat. La fel, considerăm că, pentru o evaluare mai obiectivă a problemelor
de securitate ce trebuie abordate întîi de toate, este oportun a propune următoarea ierarhizare a
ameninţărilor şi vulnerabilităţilor la care este expusă Republica Moldova la momentul actual.
a) Ameninţări şi vulnerabilităţi din domeniul politic:
1. Perpetuarea regimului separatist din stînga Nistrului;
2. Presiunile politice externe, manifestate prin acordarea de sprijin economic, militar şi politic
regimului anticonstituţional de la Tiraspol;
3. Insuficienţa capacităţilor administrative de prevenire şi gestionare adecvată a diverselor crize
contemporane;
5. Slaba funcţionare a instituţiilor democratice în contextul încălcării drepturilor omului;
6. Promovarea intereselor de grup, clan, partid în defavoarea intereselor naţionale vitale;
7. Corupţia, birocraţia excesivă şi lipsa transparenţei în cadrul aparatului politico-administrativ;
8. Inconsistența politicii externe în promovarea intereselor naţionale;
9. Lipsa mecanismelor eficiente de implementare a legilor şi de asigurare a securităţii naţionale;
10. Funcţionalitatea redusă a capacităţilor instituţionale ale statului.
b) Ameninţări şi vulnerabilităţi din domeniul militar:

110
1. Prezenţa în zona de est a Republicii Moldova a trupelor ruseşti şi a forţelor paramilitare
transnistrene, ce deţin un arsenal important de arme ofensive şi defensive;
2. Slaba gestionare în recrutarea, pregătirea şi managementul personalului Forţelor Armate;
3. Lipsa controlului democratic asupra Forţelor Armate;
4. Dotarea tehnico-materială insuficientă a Forţelor Armate;
5. Lipsa unor standarde optimale în edificarea Armatei Naţionale;
6. Nivelul scăzut al supravegherii şi controlului asupra spaţiului aerian, terestru şi riveran.
c) Ameninţări şi vulnerabilităţi din domeniul economic:
1. Existenţa unei economii bazate preponderent pe exportul produselor agricole primare,
productivitatea căreia depinde în mare parte de condiţiile climaterice sezoniere;
2. Diversificarea slabă a exporturilor şi dependenţa excesivă faţă de piaţa rusă de desfacere;
3. Dependenţa excesivă faţă de importurile de gaze şi petrol din Federaţia Rusă, combinată cu
incapacitatea accesării sau valorificării unor resurse energetice alternative;
4. Interferenţa criminalităţii organizate cu structurile politice şi economice, care contribuie la
subminarea autorităţii statului, perpetuarea monopolului şi a unei economii tenebre ce
periclitează bunăstarea cetăţenilor;
5. Incapacitatea autorităţilor publice centrale de a asigura dreptul la proprietate asupra
infrastructurii industriale, terenurilor agricole şi schimburilor comerciale din stînga Nistrului;
6. Volumul redus al investiţiilor directe în economie, ceea ce face imposibilă modernizarea
sectorului agrar, industrial şi cel al serviciilor.
d) Ameninţări şi vulnerabilităţi din domeniul societal şi social:
1. Politizarea excesivă a relaţiilor interetnice, a etnonimului de limbă, istorie, identitate şi, în
consecinţă, lipsa coeziunii sociale pe criterii de limbă, apartenenţă religioasă, politică și etnică;
2. Emigrarea masivă, legală şi ilegală, peste hotare a cadrelor înalt calificate;
3. Schimbarea orientărilor valorice în societate ca rezultat al migraţiei şi slăbirii instituţiei
familiei ce poate conduce în continuare la creşterea ratei infracţionalităţii, polarizării accentuate
a societăţii etc.
4. Lipsa încrederii sociale în îmbunătăţirea situaţiei în viitorul apropiat şi în perspectivele
dezvoltării statului Republica Moldova;
5. Creşterea neîncrederii şi apatiei societăţii faţă de procesele politice, economice şi sociale din
ţară;
6. Rata înaltă a şomajului, insuficienţa protecţiei şi asistenţei sociale, scăderea dramatică a
nivelului de trai al majorității populaţiei în condiţiile polarizării sociale masive;
7. Criza demografică ce afectează nivelul de dezvoltare economico-socială;
8. Încălcarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor Republicii Moldova;

111
 e) Ameninţări şi vulnerabilităţi din domeniul ecologic:
1. Administrarea defectuoasă şi abuzivă a terenurilor arabile şi a păşunilor, ceea ce aduce
prejudicii mediului şi productivităţii agriculturii;
2. Defrişări masive a pădurilor, ce conduc la înrăutăţirea calităţii aerului, la dispariţia multor
specii de floră şi faună, la eroziune şi alunecări de teren;
3. Concentrări masive de deşeuri menajere solide în locuri neautorizate, ce conduce la poluarea
esenţială a apelor freatice care constituie principala sursă de apă potabilă în localităţile rurale;
4. Capacităţi reduse de prevenire a daunelor provocate de acţiunea factorului uman asupra
mediului înconjurător, datorate ineficienţei managementului şi a lipsei unor cercetări şi prognoze
în domeniu.
f) Ameninţări de origine transfrontalieră:
1. Terorismul internaţional, este una dintre cele mai serioase ameninţări contemporane la adresa
statelor şi a societăţilor, terorismul are o răspîndire din ce în ce mai largă, afectînd atît statele
puternice cît şi cele mici cu resurse limitate şi ţinteşte însăşi organizarea politică şi socială a
statului;
2. Proliferarea armelor neconvenţionale. Avînd o putere distructivă nelimitată, ele pot fi folosite
cu precizie pe suprafeţe geografice mari. Obţinute de către formaţiunile teroriste sau statele cu
regimuri dictatoriale, armele de distrugere în masă (biologice, chimice, radiologice) reprezintă o
ameninţare politico-militară serioasă la adresa securităţii naţionale a oricărei ţări.
3. Criminalitatea organizată. Traficul cu fiinţe umane, organe, droguri, arme ş.a. reprezintă o
ameninţare gravă la adresa securităţii economice şi politice a statelor din toate lumea, avînd un
caracter secret şi bine organizat, manifestă un impact social deosebit de negativ;
4. Corupţia şi economia subterană, caracteristică ţărilor în curs de dezvoltare, puternic relaţionată
cu crima organizată, are un efect distructiv asupra sectorului economic şi politic al securităţii,
afectînd în mod direct eficienţa realizării reformelor democratice;
5. Catastrofele ecologice, rezultat al activităţii industriale poluante, accidente industriale de
proporţii, reprezintă ameninţări la adresa mediului ambiant şi a sănătăţii, integrităţii fizice,
calităţii vieţii indivizilor;
6. Atacuri cibernetice reprezintă ameninţări contemporane la adresa securităţii informaţionale a
statelor care au apărut odată cu dezvoltarea societăţii informaţionale, exploatează
vulnerabilităţile sistemelor electronice de securitate ale guvernelor, instituţiilor private şi a
indivizilor, producînd daune în toate sectoarele de activitate ale statului;
7. Pandemiile mondiale reprezintă boli infecţioase care se extind pe un teritoriu foarte mare,
unele avînd consecinţe devastatoare. Unele boli se pot transform în pandemii printre care: ciuma,
variola, tifosul, holera, febra galbenă, tuberculoza, gripa ş.a.

112
 Pentru a reda o imagine completă a stării de securitate a Republicii Moldova considerăm
necesar a reflecta şi interpreta viziunea opiniei publice privitor la ameninţările şi vulnerabilităţile
la adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova. Datele Barometrului de Opinie Publică
(BOP) [9], realizat de Centrul de Investigații Sociologice și Marketing „CBS-AXA” în perioada
22 octombrie – 6 noiembrie 2011, evidenţiază că securitatea economică continuă să fie problema
principală pentru cetăţenii Republicii Moldova. Marea majoritate a populaţiei (75%) consideră
ca nu are asigurat un nivel de trai decent: pentru 34% din populaţie veniturile disponibile nu sînt
suficiente „nici pentru strictul necesar”, iar 41% reuşesc să acopere doar strictul necesar pentru
trai. Acest prag al sărăciei rămîne a fi constant, cu mici fluctuaţii nesemnificative, în decursul
ultimilor 9 ani. Majoritatea populaţiei continuă să fie îngrijorată cel mai mult de preţuri (68%, în
creştere cu 7% faţă de Barometrul precedent) şi sărăcie (54%). Părţi semnificative de populaţie
sînt îngrijorate de şomaj (47%) şi viitorul copiilor (39%). Circa 53% din populaţie este
nemulţumită de felul în care trăieşte, nivelul nemulţumirii crescînd cu 11% faţă de mai 2011,
fiind cel mai înalt nivel înregistrat de după anul 2003. Cel mai concludent indicator este faptul că
majoritatea populaţiei (83,5%) consideră că direcţia în care merg lucrurile în Republica Moldova
este o direcţie greşită. Ponderea persoanelor de această părere a crescut cu 19% faţă de studiul
precedent, atingînd cel mai înalt nivel al nemulţumirii înregistrat vreo dată în măsurările în
cadrul Barometrului (începînd cu anul 1998). Populaţia rămîne preponderent nemulţumită de
activitatea conducerii ţării în domeniile principale ale vieţii sociale: salarii (92%), locuri de
muncă (90%), nivelul de trai (86%), precum și în combaterea corupţiei (88%), soluţionarea
conflictului transnistrean (82%), pensii (85%), industrie (83%), agricultură (78%), asistenţa
medicală (74%).
Datele studiului indică faptul că principala sursă de nemulţumire este viaţa politică din
ţară, de care nu sînt mulţumiţi 91% din cetăţeni, ceea ce constituie o valoare record din istoria
măsurărilor în cadrul Barometrului. Considerăm, totuşi, că populația contestă nu valorile
democrației propriu-zise, ci democrația formală, de vitrină, modul de realizare concretă a
valorilor inerente unei democrații lucrative. Prin urmare, deşi aceste atitudini pot afecta însuşi
proiectul democratic prin lipsă de susținere cetățenească, nesupunerea civică este o formă
naturală de protest şi contestare publică, inerentă democrației contemporane. În acest context,
continuă scăderea nivelului de încredere a cetăţenilor în principalele instituţii ale statului: îşi
exprimă încrederea în Guvern – 19%, în Preşedintele ţării – 15%, în Parlament – 14%.
Aproximativ 87% din respondenții sondajului cred că viaţa cetăţenilor de rînd este afectată de
faptul că în Republica Moldova nu este ales preşedintele statului. Conform BOP, circa 78% din
cei chestionați sînt de părere că Moldova nu este guvernată conform voinţei poporului. Părerile
sînt împărţite şi la capitolul guvernare: circa 47% din respondenţi consideră că AIE nu este

113
capabilă să guverneze ţara, în timp ce 44% se pronunţă pentru readucerea la guvernare a
opoziţiei parlamentare (a PCRM). Studiul mai relevă că 63% din respondenţi consideră că în
Republica Moldova cetăţeanului de rînd nu îi este asigurată securitatea personală.
În plan extern, în aprecierea relaţiilor bilaterale a ţării cu partenerii, 74% din cetăţeni
consideră că relaţiile Republicii Moldova sînt foarte bune şi bune cu Ucraina, 70% cu UE,
urmează România (70%), SUA (67%). Topul este încheiat de Federaţia Rusă (64%) şi NATO cu
50% din cetăţeni care consideră relaţiile foarte bune sau bune. Conform studiului sociologic
realizat, principalul partener strategic al Republicii Moldova ar trebui să fie Federaţia Rusă,
consideră 60,5% cetăţeni, alţii 23% indică UE în această calitate. Pe fundalul perioadei critice,
prin care Uniunea trece în prezent, se înregistrează o reducere fără precedent a sprijinului în
cazul unui eventual referendum pentru aderarea Republicii Moldova la UE. Ar vota pentru
aderare 47% (cu 15% mai puţin faţă de mai 2011), iar 25% s-ar pronunţa împotrivă. La alegere
între UE şi Uniunea vamală Rusia–Belarus–Kazahstan, ar prevala opţiunile către Uniunea
vamală. Astfel, 46% respondenţi ar opta pentru aceasta, iar 34% ar opta pentru UE. Referitor la
cea mai bună soluţie pentru asigurarea securităţii naţionale din perspectivă relaţiilor externe,
61% consideră că aceasta ar fi neutralitatea, 14,2% – aderarea la NATO şi 22,5% – nu ştiu sau
nu au răspuns.
Nivelul scăzut al încrederii faţă de UE şi NATO exprimat de rezultatele sondajului BOP,
care contrastează cu opţiunea strategică europeană a ţării, comunică despre divizarea societăţii în
subiecte de importanţă strategică pentru dezvoltarea ţării, dar şi despre insuficienţa promovării în
societate a oportunităţilor oferite de cooperarea cu UE şi NATO în domeniul securităţii
naţionale. Situaţia este, într-adevăr, una specifică şi indică asupra lipsei de comunicare eficientă
dintre instituţiile statului şi publicul neiniţiat în problematica securităţii naţionale. În acelaşi
timp, pentru a nu cădea în capcana metodologiilor şi interpretărilor uneori eronate a sondajelor
sociologie consideram util a evidenţia că rezultatele alegerilor parlamentare şi a celor locale pe
ţară, începînd cu anul 2009, indică asupra opţiunii preponderent pro-europene a cetăţenilor
Republicii Moldova.
Din acest considerent credem imperioasă adoptarea, aşa cum prevede IPAP [118, p. 32]
şi Strategia Securităţii Naţionale [152, p. 51], a unei strategii de comunicare în domeniul
securităţii naţionale. Acest lucru este important şi datorită necesităţii realizării plenare a RSS şi
obţinerii susţinerii din partea publicului larg a cheltuielilor de apărare şi a operaţiunilor
desfăşurate de către structurile militare şi cele de securitate, precum şi pentru recrutarea şi
menţinerea personalului necesar implicat în asigurarea succesului activităţilor din domeniile
respective. Se consideră, pe bună dreptate, că RSS este pentru Republica Moldova un imperativ
al timpului, şi, conform unor autori, trebuie să aibă un obiectiv dublu: să ajute statul să asigure

114
servicii de securitate şi justiţie pentru populaţie şi să facă prestarea serviciilor date mai
transparentă şi mai responsabilă pentru a le subordona integral supremaţiei legii [145, p. 7].
Reforma sectorului de securitate nu este necesară de dragul asigurării securităţii în sine a unui
stat, dar de dragul securităţii care să asigure dezvoltarea acestui stat [85, p. 25], afirmă pe bună
dreptate V. Lupan. Potrivit acestuia, RSS merge mai departe decît schimbările în sectorul militar
şi include alte instituţii din domeniul securităţii. Reforma în cauză adună forţele militare, poliţia,
serviciile de securitate, grănicerii, vama şi le oferă un cadru special de securitate, prin care ei
obţin un ghid complet de obiective, antrenament, responsabilităţi şi coordonarea necesară [85, p.
25]. În aceeaşi ordine de idei, I.Pîntea consideră că, de fapt, consolidarea proceselor democratice,
reducerea sărăciei şi dezvoltarea durabilă nu pot fi realizate în afara unui cadru adecvat de
securitate. Obiectivul final al politicii de securitate şi al activităţii instituţiilor din sectorul de
securitate nu este un termen sau un sentiment abstract de securitate, ci crearea şi menţinerea unor
condiţii favorabile pentru dezvoltarea şi prosperarea economică a ţării [115, p. 45].
În Republica Moldova, RSS a debutat odată cu lansarea reformei Forţelor Armate şi a
sistemului de apărare naţională, iar adoptarea Concepţiei reformei militare în 2002 este dovada
cea mai concludentă în acest sens. Totuşi, realizarea unei atare reforme începe în practică mult
mai devreme – îndată după obţinerea independenţei Republicii Moldova, cînd pe rămăşiţele
armatei sovietice era necesară edificarea unei armate naţionale proprii. Conform lui V. Lungu,
procesul reorganizării Forţelor Armate şi a sistemului naţional de apărare a decurs fără a avea la
bază anumite concepţii şi strategii în domeniul securităţii naţionale şi a construcţiei militare a
statului, sistematizate şi coordonate cu interesele fundamentale ale statului [84, p. 12]. Ulterior,
discuţia privind reforma sectorului de apărare a evoluat într-o discuţie privind RSS, afirmă V.
Lupan [85, p. 26]. El consideră că în 2006 discuţia a avut ca rezultat un acord care avea să
asigure baza pentru o astfel de reformă – Planul Individual de Acţiuni al Parteneriatului (IPAP)
semnat între Republica Moldova şi NATO. De aceeași părere este şi I. Pîntea, care constată că
IPAP trebuie înţeles ca program de iniţiere a reformei sectorului de securitate în Republica
Moldova [115, p. 43]. Privită din acest punct de vedere, relaţia de colaborare cu NATO are o
valoare semnificativă în încurajarea reformelor în sectorul de securitate naţională. Pentru a
înţelege specificul RSS în Republica Moldova, vom analiza în cele ce urmează esenţa colaborării
cu NATO şi impactul acestei relaţii asupra proceselor de reformare a sectorului naţional de
securitate.
Subliniem că relaţia de cooperare dintre Republica Moldova şi NATO are o istorie
relativ îndelungată, dar controversată în acelaşi timp. Primul cadrul de colaborare a NATO cu
ţările Europei de Est l-a constituit Consiliul Parteneriatului Nord-Atlantic (CPNA), lansat la 20
decembrie 1991 în urma deciziilor adoptate la Summitul de la Roma. Atunci au fost invitate să

115
colaboreze cu Alianța Nord-Atlantică nouă foste membre ale Pactului de la Varşovia, cărora,
după dezmembrarea URSS, li s-au alăturat fostele republici, inclusiv Republica Moldova (la 10
ianuarie 1994). CPNA a constituit un for cu rol consultativ, ce aborda, în speţă, teme generale
politice şi de securitate. Din anul 1993, în cadrul CPNA s-a înfiinţat Grupul ad-hoc pentru
colaborare la acţiunile de menţinere a păcii, astfel încît cooperarea în cadrul Consiliului s-a
extins într-un domeniu care a devenit din 1991 una din activităţile-cheie ale Alianţei [59, p. 234].
Tot în anul 1993, la iniţiativa şefului Corpului Statului-Major, pe lingă dialog şi cooperare, în
relaţia cu ţările CPNA, a fost promovat conceptul de „parteneriat”. Cercetătorii J. Fiedler şi
P.Mares argumentează că Programul Parteneriat pentru Pace (PpP) a fost un proiect propus de
SUA şi reprezintă răspunsul la dorinţa statelor participante la CPNA de a deveni membre ale
NATO. Mai mult, sugerează autorii, era evident că aceste state nu considerau CPNA drept
garanţie suficientă a securităţii lor [59, p. 235]. Raţiunea lansării Parteneriatului a constat, pe de
o parte, în adaptarea relaţiilor existente conform noii situaţiei şi necesităţilor individuale, iar pe
de altă parte, a reprezentat adîncirea cooperării dinte NATO şi fiecare stat în parte.
NATO a lansat oficial PpP în ianuarie 1994, cu scopul: (a) de a spori stabilitatea şi
securitatea pe întreg cuprinsul Europei, (b) de a reduce pericolele la adresa păcii prin crearea
relaţiilor tehnice între parteneri şi ţările membre, (c) de a dezvolta interoperabilitatea armatelor
naţionale cu scopul menţinerii comune a păcii şi acordarea ajutorului umanitar în caz de situaţii
excepţionale. Datorită faptului că PpP formează un grup de 26 de ţări, divers din punct de vedere
politic, geografic, economic, cultural, cu aspiraţii şi cerinţe de securitate diferite, setul de
instrumente al PpP acoperă o gamă largă de activităţi, care sînt configurate pentru a răspunde
diferitor dorinţe, ambiţii şi capacităţi ale fiecărui partener. Obiectivele centrale ale Programului
constau în: (1) sporirea transparenţei în planificarea apărării la nivel naţional şi calcularea
bugetului militar, (2) asigurarea controlului democratic a forţelor armate naţionale şi
(3) dezvoltarea pe termen lung a forţelor armate ale ţărilor partenere care sînt mai apte de a
acţiona împreună cu cele ale ţărilor membre NATO [114, p. 2].
În 1997, Alianța Nord-Atlantică a decis să sporească eficacitatea PpP conferind un rol
mai important partenerilor în luarea deciziilor şi în planificare, fortificîndu-și dimensiunea de
consultare politică. Astfel, la Summitul de la Washington, din 1999, s-a semnat documentul
intitulat PpP Intensificat şi mai Operaţional, care scotea în prim-plan trei elemente: (1) un Cadrul
de Lucru Politico-militar pentru Operaţiunile PpP Conduse de NATO; (2) un Proces de
Planificare şi Analiză (PARP) extins şi adaptat și (3) o cooperare militară practică intensificată şi
cooperare în domeniul apărării, acoperind întreg spectrul colaborării în cadrul PpP [114].
Aderarea Republicii Moldova la PpP a avut loc în trei etape. Prima fază a constat în
semnarea la 16 martie 1994 a Documentului-cadru, prin care se angajează să respecte principiile

116
esenţiale în comportamentul său pe scena internaţională: să sprijine dezvoltarea societăţilor
democratice, să menţină principiile dreptului internațional, ale Cartei ONU şi principiile
Declaraţiei Generale a Drepturilor Omului, să nu recurgă în relaţiile internaţionale la forţă sau la
ameninţarea cu forţa, să respecte frontierele existente şi să aplaneze conflictele pe cale paşnică.
În relaţia cu NATO, documentul indică Moldovei să dezvolte relaţii militare de cooperare cu
NATO şi să dezvolte forţe interoperabile cu cele ale Alianţei pentru a putea participa împreună
cu aliaţii la misiuni de menţinere a păcii [90, p. 49]. Etapa a doua a constat în elaborarea
Documentului de prezentare şi punerea lui la dispoziţia NATO. În acest text (a) au fost stipulate
măsurile ce vor fi întreprinse pentru atingerea scopurilor politice ale Parteneriatului, (b) au fost
prezentate ofertele Moldovei pentru activităţile Parteneriatului şi (c) menţionate domeniile
sectoriale de cooperare dintre NATO şi Moldova. În concordanţă cu acest document, Republica
Moldova şi-a asumat următoarele obligaţii specifice:
- a pregăti o subunitate pentru operaţiunile de menţinere a păcii sub egida ONU;
- a instrui personalul militar medical pentru operaţiuni de menţinerea a păcii;
- a pregăti un grup de observatori militari pentru participarea la misiunile ONU;
- a pune la dispoziţie aerodromul de la Mărculeşti pentru aterizarea şi staţionarea avioanelor în
conformitate cu activităţile Parteneriatului;
- a crea condiţii pentru instruire şi manevre în cadrul PpP la Centru de instruire „Bulboaca”;
- a pregăti pentru activităţile în cadrul PpP un avion-cargou şi două elicoptere de transport [90, p.50].
Ulterior, în baza Documentului-cadru, a fost elaborat și Programul Individual de
Parteneriat (PIP). Elaborat în 1995, şi revăzut o dată la doi ani, PIP-ul este un Program în care
sînt incluse declaraţia scopurilor politice, angajamentele militare, obiectivele cooperării, precum
şi activităţile sectoriale care vor fi desfăşurate în fiecare domeniu aparte. În general, toate PIP-
urile din 1995 pînă în prezent sînt axate pe direcţii prioritare ce cuprind:
- controlul democratic asupra Forţelor Armate;
- controlul asupra armamentelor şi dezarmării;
- protecţia civilă, prevenirea şi soluţionarea situaţiilor de criză;
- planificarea şi desfăşurarea în comun a operaţiunilor de menţinere a păcii;
- pregătirea cadrelor, pregătirea lingvistică şi alte aspecte de activitate militară [101].
Este util a menţiona că iniţial operaţiunile desfăşurate sub egida PpP se limitau doar la
acţiuni de menţinere a păcii, căutare şi salvare, activităţi umanitare. Însă, din decembrie 1996,
operaţiunile PpP au fost extinse pentru a cuprinde întreg spectrul al noilor misiuni ale Alianţei,
inclusiv pe cele de menţinere a păcii (de exemplu, IFOR, SFOR). Concomitent cu angajarea în
aceste activități esenţiale, Republica Moldova participă activ şi la PARP, al cărui scop este
crearea unei baze pentru planificarea şi evaluarea forţelor şi capacităţilor partenerilor care pot fi

117
puse la dispoziţie pentru instruire, exerciţii şi operaţiuni desfăşurate în comun cu Forţele
Armatei.
Evaluînd impactul PpP asupra securităţii naţionale a ţării noastre, Alla Roşca susţine că
acesta poate fi considerat drept o garanţie a consolidării securităţii şi stabilităţii pe continent şi
porneşte de la faptul că participarea la Program va crea condiţii de securitate şi îmbunătăţirea
capacităţii defensive a Republicii Moldova [69]. Serviciul de presă al Ministerului Apărării al
Republicii Moldova evidenţiază că, participînd la activităţile oferite de statele-membre NATO şi
Partenere, militarii moldoveni au obţinut cunoştinţele şi deprinderile necesare pentru participarea
în operaţiuni internaţionale comune, fapt care a fost demonstrat pe parcursul contribuirii Armatei
Naţionale la operaţiunea SFOR în Bosnia şi Herţegovina, precum şi în cadrul operaţiunii post-
conflict de reconstrucţie în Irak [101]. Luînd ca bază noile iniţiative lansate şi definitivate în
cadrul Summiturilor de la Praga (2002) şi Istanbul (2004), Republica Moldova tinde spre
lărgirea, aprofundarea şi diversificarea cooperării cu Alianţa Nord-Atlantică în cadrul
Parteneriatului pentru Pace [101].
Urmînd logica aprofundării relaţiilor dintre NATO şi Partenerii săi, Alianța a lansat, în
noiembrie 2002 la Summitul de la Praga, ideea unor planuri individuale de acţiuni ale
parteneriatului (IPAP-uri). Raţiunea IPAP constă în oferirea unui mecanism eficient ce ar
organiza pe priorităţi toate aspectele cooperării dintre NATO şi ţările PpP, ar facilita
coordonarea asistenţei internaţionale în efectuarea reformelor interne, ar contribui la elaborarea
celor mai eficiente strategii pentru reformele din domeniu militar, ar îmbunătăţi procedurile
bugetare de apărarea şi ar instituţionaliza o coordonare eficace a eforturilor interministeriale,
scopul central fiind realizarea RSS în ţările PpP. Metoda acestei iniţiative consta în elaborarea de
către parteneri, cu sprijinul consultativ al aliaţilor, a IPAP-urilor „personalizate” şi prezentarea
lor în timp util spre aprobarea NATO. Georgia a fost primul stat care a semnat documentul la 29
octombrie 2004, exemplu urmată mai tîrziu de Azerbaidjan, Armenia, Kazahstan şi Republica
Moldova la 19 mai 2006. Documentul aprobat de Republica Moldova este structurat în două
părţi. Prima conţine problemele structurate pe sectoare ce se vor depăşite prin implementarea
reformelor, iar cea de a doua parte – acţiunile concrete care vor fi implementate de autorităţile
centrale în îndeplinirea obiectivelor stabilite. Principalele obiective politice şi de reformare ale
Republicii Moldova, conform primei părţi al IPAP-ului actualizat prin Hotărîrea Guvernului nr.
746 din 18 august 2010, se axează pe patru piloni: (1) problemele politice şi de securitate; (2)
probleme militare şi de apărare; (3) informarea publicului, ştiinţă şi planificarea în situaţii de
urgenţă şi (4) aspecte administrative, protejarea informaţiei şi resurse [118].
Cooperarea cu structurile şi instituţiile europene şi euroatlantice; integritatea teritorială şi
relaţiile bune cu vecinii; reformele democratice, drepturile omului, statul de drept, lupta contra

118
corupţiei; reforma sectorului de securitate şi apărare; combaterea terorismului şi asigurarea
apărării cibernetice; controlul democratic asupra Forţelor Armate; dezvoltarea economică şi
securitatea energetică; cooperarea cu alte organizaţii internaţionale [118], aceste acțiuni sînt
extrem de importante pentru buna realizare a RSS şi fac parte din pilonul întîi al problemelor ce
trebuie abordate prin prisma problematicii securității naționale a Republicii Moldova.
Cel de-al doilea pilon, probleme militare şi de apărare, vizează analiza strategică a
apărării; instituirea unui cadru de planificare a apărării; aspectele de interoperabilitate militară;
de învăţămînt şi instruire; managementul personalului şi recrutarea; dezvoltarea capabilităţilor de
menţinere a păcii; planurile pe termen lung pentru consultări, comandă şi control, logistică,
echipament, precum şi pentru controlul şi managementul spaţiului aerian; sporirea nivelului de
securizare a armamentelor şi muniţiilor; Trupele de Carabinieri; Serviciul Grăniceri [118].
Informarea publicului, ştiinţa şi planificarea în situaţii de urgenţă (pilonul trei) şi aspectele
administrative, protejarea informaţiei şi resurse (pilonul patru) oferă un suport semnificativ
realizării RSS prin stabilirea unui cadru instituţional de implementare a reformelor cît şi de
identificare a priorităţilor prin prisma ameninţărilor existente şi a resurselor disponibile.
Faptul că principalele obiective politice şi de reformare enumerate în IPAP-ul actualizat
în 2010 sînt echivalente într-o proporţie covîrşitoare cu cele din documentul versiunii 2006,
demonstrează că timp de patru ani reformele în sectorul naţional de securitate al Republicii
Moldova nu au fost realizate într-o măsură satisfăcătoare. În pofida acestui fapt, IPAP-ul
actualizat evidenţiază că Republica Moldova nu urmăreşte obiectivul aderării la NATO, dar
speră să utilizeze Planul pentru optimizarea procesului de reforme (optimizarea procesului de
elaborare şi implementare a reformelor – n.n.) în sectoarele apărării şi securităţii naţionale [118].
Referindu-se la conflictul transnistrean documentul evidenţiază că obiectivul primordial
al reglementării îl constituie strategia abordării „în pachet” a tuturor problemelor-cheie legate de
conflict – politice, economice, sociale şi umanitare [118]. În acest sens, se acordă o atenţie
specială promovării măsurilor de consolidare a încrederii şi securităţii, în scopul de a facilita
soluţionarea politică a conflictului. Promovarea bunelor relaţii de vecinătate cu România şi
Ucraina, consolidarea colaborării bilaterale cu Rusia şi dezvoltarea relaţiilor de colaborare cu
alte state în cadrul Consiliului Regional de Cooperare, Organizaţiei pentru Cooperare la Marea
Neagră (OCEMN), Procesului de Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP) şi al Organizaţiei
pentru Democraţie şi Dezvoltare Economică (GUAM) vor consolida, conform documentului,
stabilitatea şi securitatea regională [118]. Totodată, cooperarea cu Consiliul Europei (CoE),
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) şi UE în promovarea reformelor
democratice va asigura, conform aceluiași document, supremaţia legii şi conformitatea legislaţiei
şi practicii naţionale în domeniul drepturilor omului cu standardele internaţionale relevante.

119
 NATO încurajează şi asistă în mod direct Republica Moldova în îndeplinirea criteriului
politic de integrare în UE, aceasta fiind Acţiunea 1.1.2 al IPAP, care vizează: (a) negocierea şi
încheierea unui Acord de asociere cu UE, scopul Moldovei fiind ca acest document să reflecte
fără echivoc perspectiva de aderare la UE; (b) aprofundarea dialogului politic cu UE şi
promovarea reformelor politice interne în conformitate cu normele şi rigorile UE; (c) asocierea la
poziţiile UE exprimate în cadrul PESC în probleme de interes comun în domeniul securităţii
internaţionale şi politicii externe; (d) apropierea Moldovei de UE prin promovarea intensă a
activităţilor bilaterale şi multilaterale în cadrul Parteneriatului Estic [118].
Putem observa că pentru Republica Moldova asistenţa administrativă, sprijinul financiar,
experienţa şi expertiza externă este extrem de valoroasă în realizarea reformelor democratice.
Totuşi, dacă asistenţa externă este interpretată greşit, ea poate cauza un efect invers – mimarea
reformelor în scopul obţinerii fondurilor suplimentare din ce în ce mai consistente, în detrimentul
implementării cadrului legislativ elaborat, iar perioada 2006–2010 de realizare a IPAP este
relevantă în acest sens. Cercetătorul I. Pîntea consideră că dacă reformele în domeniul securităţii
ar fi fost implementate, astăzi Republica Moldova ar avea o politică de securitate bine formulată,
aprobată de Parlament, înţeleasă şi sprijinită de Executiv şi majoritatea populaţiei, Guvernul ar
avea planuri detaliate de implementare a acestei politici şi ar prezenta cu regularitate
Parlamentului şi opiniei publice rapoarte privind activităţile desfăşurate, rezultatele obţinute şi
planurile pentru viitor [115, p.45]. Aceste acțiuni nu sînt realizate, cauzele fiind multiple.
Referindu-se în mod direct la RSS, IPAP-ul actualizat evidenţiază că Republica Moldova
este determinată să-şi reformeze sectorul de securitate şi apărare în scopul sporirii eficienţei lui
în combaterea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale [118]. Evaluarea sectorului de
securitate este primul pas identificat de prezentul document în complicatul proces de reformare.
În acest sens, vor fi identificate cele mai adecvate formule de promovare a reformei, precum şi a
acţiunilor ce urmează a fi întreprinse, iar elaborarea ulterioară a unui Plan de acţiuni va ghida
reforma. Atenţie deosebită se acordă instituţiilor-cheie ale sectorului de securitate, în special
Consiliului Suprem de Securitate, în scopul sporirii rolului său în calitate de autoritate naţională
de coordonare în sectorul de securitate şi apărare. În paralel, vor fi continuate eforturile legate de
Strategia Securităţii Naţionale, Strategia Militară Naţională şi Analiza Strategică a Apărării
[118].
Aceste aspiraţii sînt reconfirmate în Partea a II-a a IPAP-ului actualizat, care stabileşte
acţiunile prioritare de realizare a RSS în Republica Moldova, termenii concreţi şi instituţiile
responsabile de acest proces. Astfel, reformarea sectorului de securitate este obiectivul 1.4 al
prezentului document, iar acesta se doreşte a fi realizat prin implementarea a trei acţiuni-cadru:

120
 (1) Elaborarea documentelor-cadru pentru desfăşurarea reformei, în speţă a Strategiei
Securităţii Naţionale (SSN) în baza evaluării riscurilor şi ameninţărilor; finalizarea analizei
strategice a apărării şi Strategiei Militare Naţionale, precum elaborarea şi aprobarea unei liste de
sarcini la nivel naţional care va stabili rolurile şi responsabilităţile instituţiilor-cheie ale
sectorului de securitate în condiţii variate de planificare (2010–2011);
(2) Evaluarea comprehensivă a sectorului de securitate prin desfăşurarea unei analize
detaliate a întregului sector de securitate şi evaluarea capabilităţilor existente din cadrul
instituţiilor implicate; prin identificarea modificărilor esenţiale necesare a fi operate în cadrul
elementelor de bază ale sectorului de securitate (de exemplu, Serviciul de Informaţii şi
Securitate, Ministerul Afacerilor Interne, Consiliul Suprem de Securitate), cum ar fi structura
organizaţională, cadrul legislativ, instruirea personalului, procedurile/practicile de lucru şi
mecanismele de coordonare, infrastructura şi echipamentul de comunicaţii etc.; elaborarea unui
Plan de acţiuni pentru reformarea sectorului de securitate – activităţi, responsabilităţi, perioada şi
resursele necesare (2010–2011);
(3) Reformarea Consiliului Suprem de Securitate prin revizuirea responsabilităţilor şi
competenţelor Consiliului Suprem de Securitate, luînd ca bază rezultatele evaluării sectorului de
securitate, revizuirea şi adaptarea structurii Secretariatului Consiliului Suprem de Securitate
[118].
Analiza IPAP-ului scoate în evidenţă faptul că acest document prevede mai curînd o
reformare a sistemului de apărare naţională, consolidat prin posibilitatea cooperării militare
internaţionale în caz de criză, decît o reală reformare a întregului sistem de securitate naţională
[164, 67]. Explicaţia constă în faptul că NATO este un bloc politico-militar propriu-zis, din care
considerent politicile coordonate de ţările membre şi de ţările partenere au loc, în mod special, în
sectorul militar, cît şi în cel politic. Aceste circumstanţe sînt cu atît mai avantajoase pentru
Republica Moldova cu cît se ştie că UE nu este preocupată de un asemenea aspect, ea neavînd în
prezent un concept propriu pentru reformarea sectorului de apărare. Nu putem considera o atare
situaţie drept un dezavantaj. Dimpotrivă, dacă se va înţelege că o cooperare cu NATO este baza
reformei palierelor militare şi politice a securităţii naţionale, dacă nu se va limita doar la
reformarea lor, dacă se va conştientiza că o cooperare cu UE reprezintă baza reformei palierelor
economice, societale şi de mediu, atunci securitatea naţională a Republicii Moldova va fi
exemplul de succes ale unei viziuni comprehensive a securităţii în tradiţia Şcolii de la
Copenhaga. În cazul în care se va înţelege că sectorul societal, cel economic şi cel de mediu au
nevoie de intervenţii reformatoare de durată, dacă nu se va uita că individul trebuie securizat în
primul rînd şi că scopul securităţii naţionale este, de facto, crearea unui cadru adecvat de
dezvoltare şi de prosperare a acestuia, atunci implementarea IPAP va aduce doar beneficii

121
Republicii Moldova. J. Boonstra afirmă că în timp ce NATO priveşte reformarea sectorului de
securitate prin prisma reformării armatei, serviciilor de pază, stabilirii interoperabilităţii dintre
armatele naţionale, UE abordează problem prin prisma edificării unei bune şi eficiente guvernări
[194], astfel încît ambele perspective se completează. Plauzibilă este viziunea NATO şi a
autorităţilor Republicii Moldova în acest subiect, reflectată în Acţiunea 4 al IPAP care stipulează
explicit coordonarea şi asigurarea complementarităţii între eforturile de integrare europeană şi
IPAP [118].
În concluzia acestui subcompartiment menţionăm că, deşi cu o întîrziere considerabilă,
procesul de reformare a sectorului naţional de securitate a demarat prin ajustarea cadrului
legislativ la standardele europene și cele euro-atlantice. Un impact decisiv în cadrul acestui
proces îl are expertiza şi asistenţa financiară oferită de NATO prin implementarea IPAP în
Republica Moldova. Totodată, am putut remarca că eforturile NATO sînt canalizate mai curînd
spre reformarea sectorului de apărare naţională, însă considerăm că o completare a acestora cu
asistenţa UE în domeniul economic şi social va oferi rezultate scontate pe toate palierele.

3.2 Eforturi de soluţionare a conflictului din raioanele de est ale Republicii

Moldova: contribuţia europeană
Conflictul transnistrean este plasat în centrul dezbaterilor atunci cînd se doreşte
explicarea unor procese complicate de tranziţie democratică ce au loc în Republica Moldova.
Pentru mulţi dintre oamenii politici el este cauza eşecului diverselor reforme economice şi
sociale realizate [79], iar pentru unii birocraţi europeni – factorul central ce condiţionează
promovarea perspectivei de integrare a ţării în UE. Acest subiect are însă o conotaţie deosebită
pentru cercetătorii specializaţi în problematica securităţii naţionale, în special, datorită faptului
că regimul anticonstituţional din regiunea de est a țării sfidează însăşi existenţa şi viabilitatea
statului Republica Moldova, dar şi din cauză că ameninţările şi vulnerabilităţile care rezidă din
existenţa lui sînt atît de serioase încît compromit eforturile Republicii Moldova de implementare
a reformelor elaborate de către autorităţile constituţionale. Pierderile şi prejudiciile legate de
lipsa controlului asupra frontierei de est, precum şi asupra potenţialului industrial al ţării,
consideră I. Manole, au influenţat decisiv dezvoltarea socioeconomică a Moldovei [93, p. 4].
Riscurile legate de acest fenomen, în opinia lui Iu. Chifu, sînt cele ale transformării Republicii
Moldova într-un stat slab sau chiar eşuat, fără posibilitatea de a exercita puterea şi a administra
teritoriul său [27, p. 72].
Ţinem să subliniem că ameninţările provocate de secesionismul din raioanele de est ale
Republicii Moldova au un impact negativ în toate cele cinci domenii ale securităţii pe care le
abordăm. În acest sens, (a) din punct de vedere politic: existenţa în estul ţării a unei autorităţi

122
separatiste anticonstituţionale, rusofile şi antioccidentale susţinute economic, politic şi moral de
Federaţia Rusă [106, p. 2] pune sub semnul întrebării autoritatea, suveranitatea, indivizibilitatea,
unitarietatea şi însăşi existenţa statului Republica Moldova; (b) în domeniul militar: prezenţa
ilegală, abuzivă şi anticonstituţională în zona de est a Republicii Moldova a contingentului
militar al Armatei a 14-a şi a forţelor paramilitare transnistrene, ce deţin un arsenal important de
arme ofensive şi defensive, constituie o ameninţare serioasă la adresa statului şi a cetăţenilor şi
compromite suveranitatea şi independenţa Republicii Moldova [101, p.3]; (c) în sectorul
economic: deţinerea ilegală de către autoproclamatele şi nerecunoscutele autorităţi de la Tiraspol
a dreptului la proprietate asupra infrastructurii industriale, a terenurilor agricole şi a schimburilor
comerciale din stînga Nistrului subminează esenţial puterea economică a statului şi contribuie la
dezvoltarea unei economii subterane în zonă; (d) în domeniul societal: rusificarea forţată,
politizarea intenţionată a relaţiilor interetnice, a etnonimului de limbă, istorie şi identitate
provoacă sciziunea populaţiei pe criterii etnice, amplifică cultivarea artificială a urii dintre etnii
pe întreg teritoriul Republicii Moldova şi conduce la incapacitatea cristalizării unei identităţi
naţionale; (e) în domeniul ecologic: depozitarea ilegală în raioanele de est ale Republicii
Moldova a unui arsenal important de arme învechite şi uzate, a deşeurilor industriale şi menajere
în locuri neautorizate provoacă poluarea apelor freatice şi a rîului Nistru, principala sursă de apă
potabilă în multe localităţi din ţară.
Cu referire la originea conflictului, trebuie să menţionăm că implozia URSS a creat un
vacuum de putere în fostele republici unionale şi a determinat incapacitatea acestora de a
mobiliza resursele necesare pentru a răspunde prompt noilor ameninţări la adresa securităţii
naţionale. Această situaţie a fost utilizată cu succes de către forţele ostile independenţei,
suveranităţii şi democratizării RSS Moldoveneşti, care s-au opus cu înverşunare proceselor
democratice, sub pretextul fricii că Moldova, devenită independentă, va dori unirea cu România
[245, p. 1]. Luptînd împotriva unor ipotetice deportări în masă a tuturor „veneticilor” şi dorind să
împiedice presupusele oprimări ale populaţiei slavone planificate de liderii „mişcării
naţionaliste” de la Chişinău, asemenea grupări pornesc o luptă împotriva „fascismului naţional
războinic” [180] şi îşi proclamă unilateral propria formaţiune statală – așa-zisa „Republica
Moldovenească Nistreană”, nerecunoscută pînă în prezent de către comunitatea internaţională
[245, p. 1], însă tolerată şi susţinută intens de Federaţia Rusă [23, p. 20]. În pofida faptului că
regimul separatist, autoritar şi criminal [65] de la Tiraspol a susţinut deschis lovitura de stat de la
Moscova în anul 1991 [67] şi a subminat autorităţile constituţionale ruse, acestea din urmă au
contribuit într-o măsură decisivă la susţinerea politică, militară, economică şi ideologică a
separatiştilor, la provocarea conflictului armat împotriva Republicii Moldova şi la favorizarea
poziţiei părţii transnistrene pe toată durata negocierilor [106, p. 2], [93, p. 4]. Prezenţa Armatei a

123
14-a, a arsenalului şi armamentului, transferate în urma retragerii trupelor sovietice din
Germania şi Cehoslovacia în Transnistria, a constituit un motiv şi un pretext suplimentar pentru
ca Rusia să păstreze regiunea sub controlul său, consideră unii cercetători [11, p. 5].
Circumstanţele nefaste pentru Republica Moldova enumerate mai sus indică asupra mizei
acestui conflict pentru Federaţia Rusă, dar şi asupra obiectivelor nedeclarate ale politicii de
protejare a minorităţii ruse în străinătate. Conform unor analiști politici internaţionali, politica de
folosire a drepturilor omului şi ale minorităţilor pentru a influenţa afacerile vecinilor săi datează
din era pre-sovietică. Imperiul Rus a utilizat panslavismul, la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea, pentru a contracara influenţa celor două mari rivale ale sale:
Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman [153]. În contextul nostru, după încheierea Războiului Rece
o asemenea politică s-a reactivat în tandem cu relansarea rivalităţii dintre Federaţia Rusă şi
Occident (UE şi NATO), stare de lucruri care pare să fie la fel de actuală şi astăzi. Remarcăm, în
consecinţă, că separatismul transnistrean a survenit în urma convergenţei a trei factori: (1)
activitatea rebelă a separatiştilor transnistreni, (2) suportul militar, politic şi moral al Federației
Ruse acordat separatismului şi (3) replica neadecvată a elitei politice de la Chişinău la criză.
Subliniem, totodată, că reglementarea conflictului prin mijloace paşnice şi democratice
[1, p. 1] a cunoscut mai multe etape importante. Conform lui M. Kuzovlev, în acest răstimp
conflictul a parcurs mai multe stadii – de la „etapa fierbinte” (acţiuni militare în anii 1991–1992)
pînă la cel de status-quo din prezent. Totodată, remarcă autorul, după etapa activă, între părţile în
conflict nu a fost semnat un acord de pace definitiv, existînd doar Acordul de încetare a focului
din 21 iulie 1992 [79, p. 3]. În pofida faptului că acesta nu este un conflict interetnic [106, p. 4],
şi a faptului că, în opinia mai multor experţi occidentali, dintre toate conflictele îngheţate din
spaţiul postsovietic acesta este cel mai simplu sub aspectul reglementării [67], [203, p. 30],
totuşi, în prezent, constatăm că nu au fost înregistrate evoluţii semnificative în soluţionarea lui.
După douăzeci de ani de la izbucnire şi negocierea multiplelor concepte, strategii şi planuri de
soluţionarea propuse de diferiţi actori, precum OSCE, Federaţia Rusă, Ucraina, Republica
Moldova, devine din ce în ce mai evident că problema nu va fi uşor de soluţionat chiar şi cu
implicarea mai activă a UE şi SUA.
Pentru a explica esenţa problemei transnistrene, considerăm importantă analiza punctuală
a principalelor tentative de soluţionare, evidenţiind, totodată, rolul angajamentelor europene în
cadrul procesului dat. Trebuie subliniat că după escaladarea situaţiei şi izbucnirea luptelor armate
pentru oraşul Bender, preşedintele Republicii Moldova Mircea Snegur şi omologul său rus Boris
Elţin au semnat la 21 iulie 1992 Acordul cu privire la principiile de reglementare paşnică a
conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova. Principalele prevederi ale
acestui prim-document cu adevărat fundamental pentru soarta ulterioară a conflictului constau în:

124
(a) încetarea imediată a focului şi a acţiunilor militare; (b) retragerea efectivelor militare şi a
altor unităţi militare, tehnică militară şi armament din zona acţiunilor militare; (c) crearea zonei
de securitate; (d) instituirea unei Comisii Unificate de Control (CUC) cu sediul la Bender, care
are la dispoziţie o forţă trilaterală de menţinere a păcii compusă din cinci batalioane militare ale
Federaţiei Ruse (sub comandamentul separat al Armatei a 14-a), trei batalioane ale Republicii
Moldova şi două batalioane paramilitare ale secesioniştilor transnistreni; (e) neutilizarea oricăror
sancţiuni şi blocaje şi îndepărtarea imediată a tuturor obstacolelor în calea circulaţiei mărfurilor,
serviciilor şi oamenilor etc. [245, p. 3].
Cu scopul de a urgenta obţinerea unei soluţii politice durabile şi acceptabile, în aprilie
1993, CSCE (din 1994 – OSCE) inaugurează în Republica Moldova o misiune specială [229].
Conform mandatului, obiectivul Misiunii europene este să faciliteze obţinerea unei reglementări
politice durabile şi globale a conflictului de pe teritoriul din stînga Nistrului al Republicii
Moldova, în toate aspectele sale, bazîndu-se pe principiile şi angajamentele CSCE [207, p. 1].
Activităţile Misiunii cuprind, printre altele: (a) facilitarea stabilirii unui cadru politic global de
promovare a dialogului şi negocierilor; (b) consolidarea independenţei şi suveranităţii Republicii
Moldova; (c) colectarea şi oferirea de informaţii despre situaţia din regiune; (d) încurajarea
statelor participante preocupate de evoluţia negocierilor pe marginea unui acord cu privire la
statut şi la retragerea completă şi organizată a trupelor străine; (e) oferirea de consultanţă şi
expertiză, precum şi a unui cadru pentru alte contribuţii în domeniul drepturilor omului şi ale
minorităţilor, transformarea democratică, repatrierea refugiaţilor, definirea unui statut special
pentru regiunea transnistreană; (f) menţinerea unei prezenţe vizibile a CSCE în regiune şi
stabilirea contactelor cu toate părţile în conflict, cu autorităţile locale şi cu populaţia [207, p.1-2].
Poziţia CSCE în cadrul negocierilor constă în promovarea faptului că independenţa
regimului autoproclamat nu este o opţiune şi pledează pentru reintegrarea zonei în hotarele
recunoscute ale Republicii Moldova [233, p.12]. Misiunea CSCE şi-a început activitatea prin
iniţierea unor consultări largi, pe baza cărora ulterior a dezvoltat propuneri concrete privind
statutul special al regiunii în cadrul ţării. Propunerile din Raportul nr. 13 din 13 noiembrie 1993,
au fost mai tîrziu acceptate în calitate de punct de pornire pentru procesul de negocieri dintre
părţi. Conform documentului, raioanele de est ale Republicii Moldova nu pot fi administrate cu
succes în cadrul unui stat centralizat, aşa cum îşi propunea Republica Moldova, dar nici în cadrul
unui aranjament de tip confederativ, după cum doreau liderii de la Tiraspol [233, p. 1]. CSCE
sugerează „calea de mijloc” – edificarea unei „regiuni speciale a Transnistriei”, care porneşte de
la dreptul de autodeterminare a unei minorităţi lingvistice slave în Republica Moldova, dar
majoritare în regiunea de est a ţării. În pofida opoziţiei faţă de această accepţiune din partea
Republicii Moldova, CSCE s-a angajat să promoveze ideea că, deşi la prima vedere vorbitorii de

125
limbă română sînt majoritari chiar şi în raioanele de dincolo de Nistru, minorităţile ruse,
ucrainene, evreieşti, poloneze şi moldovenii din urbe ş.a. luate împreună, vorbesc în rusă, sînt
majoritari şi ataşaţi de valorile ruse mai mult decît de cele româneşti / moldoveneşti. Apartenenţa
lingvistică rusă comună, istoria specială a regiunii care nu a aparţinut istoric Basarabiei,
determină dreptul ei de a beneficia de un statut special. Acest statut va fi, în concordanţă cu
documentul citat, edificat printr-un acord dintre ambele părţi (Republica Moldova şi partea
transnistreană) şi va fi implementat prin legislaţia Republicii Moldova. Documentul stipulează
trei categorii de jurisdicţii în regiunea specială: exclusivă centrală, exclusivă regională şi mixtă,
iar domeniile de interes naţional, precum cetăţenia, stema de stat şi imnul, relaţiile externe,
apărarea, serviciile de securitate şi politica monetară vor fi coordonate exclusiv de autorităţile
centrale ale Republicii Moldova. Totodată, se menţionează că în cazul în care Republica
Moldova va decide să renunţe la statalitate sa şi va dori să se unească cu o altă ţară, regiunii
speciale a Transnistriei este garantat dreptul la autodeterminare externă (idee regăsită şi în Legea
nr. 344 din 23 decembrie 1994 privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) [147]).
Raportul CSCE mai stipulează că, dat fiind faptul că statutul special al raioanelor de est, puterea
executivă, legislativă şi judecătorească regională nu pot garanta rezolvarea tuturor problemelor,
este necesar a asigura suplimentar reprezentarea proporţională a regiunii în Parlamentul
Republicii Moldova şi unele instituţii centrale-cheie. Misiunea CSCE propune revizuirea
statutului Găgăuziei şi descentralizarea generală a Republicii Moldova, în contextul în care o
regiune care beneficiază de un statut singular să nu fie avantajată [233, p. 4].
Cu medierea CSCE şi Federaţiei Ruse, la care în 1995 s-a alăturat şi Ucraina, negocierile
erau conduse de către anumite grupuri de experţi. Ambele părţi ale procesului de negocieri au
făcut propuneri pentru proiectul tratatului care ar defini statutul raioanelor de est. Totuşi, din
ianuarie 1993 liderii tiraspoleni, primind rolul de parte în conflict, cu suportul masiv al
Federaţiei Ruse, au început să înainteze diverse proiecte de documente, care oglindeau viziunea
lor despre viitoarea „convieţuire confederativă a celor două maluri ale Nistrului” [6, p. 10], ceea
ce, în accepția lui Gh. Apărece, a fost nu altceva decît o mişcare comodă, pe departe foarte
întortocheată, în rezultatul căreia părţile erau considerate parcă fiind împărţite în „cu iniţiativă”
şi „obstrucționiste”. Evident, continuă cercetătorul, o astfel de tactică nu se putea solda cu
rezultate reale [6, p. 10].
La 29 iulie 1994, Republica Moldova a adoptat Constituţia, prin care se consfinţeşte
suveranitatea şi independenţa, unitarietatea şi indivizibilitatea, proclamîndu-şi, de asemenea,
statutul de neutralitate permanentă [42, p. 1]. Autorităţile constituţionale sperau că statutul de
neutralitate permanentă va oferi un argument în plus pentru a determina Federaţia Rusă să îşi
retragă trupele sale de pe teritoriul suveran al Republicii Moldova. V. Juc susţine, în contextul

126
dat, că, deşi Federaţia Rusă a încălcat permanent statutului de neutralitate al Republicii Moldova,
ea încurajează menţinerea acestei calităţi, urmărind obiectivele sale [73, p.206].
Pentru a-şi promova viziunile consfinţite în Constituţie pe plan internaţional şi pentru a
favoriza soluţionarea conflictului, la 21 octombrie 1994, Republica Moldova a insistat pe
semnarea Acordului cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor
militare ale Federaţiei Ruse, aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova. Acest document
prevedea, printre altele, că aflarea formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse pe teritoriul
Republicii Moldova este temporară şi, ţinînd cont de posibilităţile tehnice şi timpul necesar,
Federaţia Rusă va realiza retragerea lor într-o perioadă de trei ani de la semnarea acordului
menţionat, timp în care efectivele militare nu vor fi folosite în niciun caz la soluţionarea
conflictelor de ordin intern ale Republicii Moldova, precum şi pentru acţiuni de luptă împotriva
altor state [23, p. 25]. Totodată, documentul consemnează că retragerea formaţiunilor militare ale
Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova, în limitele termenului fixat, vor fi
sincronizate cu reglementarea politică a conflictului transnistrean şi determinarea statutului
special al regiunii transnistrene a Republicii Moldova. Nefiind ratificat de către autorităţile
Federaţiei Ruse, acordul nu a intrat nici astăzi în vigoare, iar în procesul de negocieri pînă în
1995 nu au fost înregistrate evoluţii semnificative.
Totuşi, în primăvara lui 1997, odată cu semnarea Memorandumului din 8 mai care a pus
așa-zisele „bazele normalizării relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria”, părţile se
angajează să soluţioneze orice conflict ce poate apărea în timpul negocierii, inclusiv cu asistenţa
Federaţiei Ruse, a Ucrainei, a OSCE şi a CSI. În conformitate cu documentul respectiv, statutul
raioanelor de est trebuia să se bazeze pe următoarele principii: luarea deciziilor de comun acord
de către ambele părţi, divizarea şi delegarea competenţelor şi garanţiilor asigurate reciproc.
Transnistria (raioanele de est – n.n.) trebuie să participe la realizarea politicii externe a
Republicii Moldova în domenii care ating interesele sale, definirea acestor domenii urmînd a fi
stabilită de comun acord. Transnistria (raioanele de est – n.n.) are dreptul să stabilească şi să
întreţină unilateral relaţii internaţionale în domeniul economic, ştiinţific şi tehnic, cultural şi
altele, care urmează să fie determinate printr-un acord comun [23, p. 63]. Deşi se dorea o etapă
nouă în procesul de soluţionare a problemei transnistrene, documentul a adus, aşa cum au
demonstrat evoluţiile ulterioare, mai mult prejudicii Republicii Moldova decît perspective clare
de reintegrare. Astfel, documentul reconfirmă cîteva principii fundamentale ale procesului de
negocieri: (a) raioanelor de est li se acordă statutul de „parte la conflict”, ceea ce le oferă un
cîmp larg de acţiune şi revendicare; (b) Federaţia Rusă şi Ucraina obţin un rol dublu în procesul
de negocieri: „ţară-garantă” şi „mediator”, iar OSCE – „mediator”.

127
 Aceste circumstanţe au făcut, în opinia mai multor cercetători, ca în perioada 1997-2001
liderii secesionişti să respingă orice propuneri care nu recunoşteau statalitatea autoproclamatului
regim [6, p. 13]. În acelaşi timp, în februarie 1998, în cadrul Dumei de Stat a Federaţiei Ruse a
fost creată „Comisia pentru soluţionarea situaţiei economice şi politice în Transnistria”, care, de
facto, acordă un suport suplimentar liderilor separatişti prin aprobarea diferitor iniţiative, legi,
rezultate de referendumuri promovate de autoproclamata republică. În asemenea împrejurări
dificile de reintegrare a ţării, în 1998, la Odessa, cu participarea reprezentanţilor autorităţilor
neconstituţionale de la Tiraspol, Federației Rusă şi Ucraina, se iniţiază negocierea mai multor
documente cu privire la asigurarea reglementării conflictului transnistrean de Republica
Moldova [23, p. 30]. Însă, din cauza imposibilităţii de a cădea de acord asupra statutului viitor al
raioanelor de est, evoluţii importante în procesul de negocieri nu au avut loc.
Un eveniment important care a oferit un sprijin poziţiei Republicii Moldova în procesul
de negocieri a avut loc în 1999 la Summitul OSCE de la Istanbul, în cadrul căruia Federaţia Rusă
şi-a asumat angajamentul în faţa întregii comunităţi internaţionale de a-şi retrage complet trupele
şi armamentul de pe teritoriul Republicii Moldova pînă la finele anului 2002 [209, p. 25], [216,
p. 9]. În pofida faptului că pînă în prezent ea nu şi-a respectat complet angajamentele luate [231],
rezoluţia OSCE a diluat din condiţionalitatea impusă anterior de Federaţia Rusă privind
identificarea unei soluţii politice a conflictului transnistrean şi mai apoi retragerea trupelor şi
armamentului. De altfel, în Declaraţia Summitului de la Istanbul din 19 noiembrie 1999, şefii de
stat şi de guverne ale statelor OSCE au declarat faptul că ei se aşteaptă la o retragere rapidă, în
ordine corespunzătoare şi completă a forţelor armate ruseşti din Republica Moldova şi au salutat
angajamentul asumat de către Federaţia Rusă de a finaliza pînă la finele anului 2002 retragerea
efectivului militar, armamentului, muniţiilor, şi echipamentului de pe teritoriul Republicii
Moldova. În sfîrşit, ei au reiterat că o misiune internaţională de evaluare era gata să purceadă
imediat la supravegherea retragerii şi distrugerii muniţiilor şi armamentului rusesc [209, p. 50].
În acelaşi timp, la Istanbul a fost semnat şi Tratatul privind Forţele Armate Convenţionale în
Europa (TCFE) Adaptat. În esenţă, TCFE Adaptat renunţă la abordarea de „blocuri” şi instituie
plafoane naţionale pentru deţinerile de armament, precum şi plafoane teritoriale pentru
armamentul terestru. Condiţia politică impusă de NATO pentru iniţierea procesului de ratificare
a TCFE Adaptat a fost ca Rusia să-şi îndeplinească obligaţiile asumate la Istanbul (1999) privind
retragerea armamentului şi a forţelor militare staţionate în Georgia şi Republica Moldova [157].
În consecinţa lărgirii mandatului OSCE în decembrie 1999, un aspect important al
activităţii acestei instituţii paneuropene a devenit controlul armamentului şi dezarmarea în
Republica Moldova. Drept urmare a Summitului de la Istanbul, Misiunea OSCE a fost mandatată
să asigure transparenţa în procesul de retragere şi distrugere a muniţiilor şi armamentului rusesc

128
din Republica Moldova, precum şi să coordoneze asistenţa financiară şi tehnică, pentru a facilita
procesul respectiv [112]. Salutabilă, în acest sens, este şi decizia Parlamentului European de a
susţine rezoluţia OSCE prin aprobarea unui document de poziţie în care înaltul for legislativ
european sprijină iniţiativa OSCE şi consemnează faptul că organizaţia, din componenţa căreia
fac parte 55 de state, este unica instituţie paneuropeană care a implementat activităţi ale
diplomaţiei preventive, de promovare a drepturilor omului, a democraţiei, a statului de drept, a
cooperării politice şi a controlului armamentelor [227]. Evidenţiind că OSCE nu dispune de
instrumente legale care să impună statelor membre respectarea obligaţiilor asumate, Parlamentul
European recomandă tuturor statelor membre ale UE să susţină implementarea rezoluţiei OSCE
prin mobilizarea resurselor tehnice şi politice, respectînd, totodată, Carta ONU şi Actul Final de
le Helsinki. Acest suport trebuie acordat, în accepţia Parlamentului UE, ţinînd cont de faptul că
securitatea europeană nu este limitată doar la aspectul său militar, aşa cum se doreşte a fi
percepută de NATO şi UEO, ci cuprinde într-o măsură, din ce în ce mai mare, domeniul politic,
economic şi social [227].
Conform datelor oficiale oferite de OSCE în 2011, în perioada 2000–2001, Federaţia
Rusă a retras pe cale ferată doar 141 unităţi de artilerie autopropulsată şi alte vehicule blindate şi
a distrus pe loc 108 tancuri T-64 şi 139 unităţi de echipament militar în conformitate cu TCFE.
În decursul anilor 2002 şi 2003, militarii ruşi au distrus alte 51 de vehicule blindate, asupra
cărora nu se extind restricţiile TCFE. Misiunea a monitorizat şi a verificat retragerea a 11 trenuri
încărcate cu echipament militar şi 37 trenuri încărcate cu peste 22.000 tone de muniţii. Din
martie 2004 însă nu au mai avut loc activităţi de retragere şi alte 20.000 tone de muniţii, precum
echipamentul militar rămas, care urmează să fie retras [231]. Se mai estimează că în luna martie
a anului 2003, „forţele de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse” în raioanele de est numărau 294
militari, 17 vehicule blindate, 29 vehicule şi 264 arme de foc [22, p. 32]. Totuşi, nu puteam
estima cu precizie efectivele forţelor paramilitare controlate de autorităţile autoproclamate din
regiunea transnistreană, căci accesul în depozite a OSCE şi a autorităţilor constituţionale a
Republicii Moldova este îngrădit de către secesionişti.
Iniţiativele de reintegrare a Republicii Moldova prin adoptarea unui model federativ de
organizare constituie o etapă importantă în tentativele de a soluţiona conflictul transnistrean.
Primul şi cel mai detaliat plan în privinţa dată a fost propus sub auspiciul OSCE la 3 iulie 2002
de către Federaţia Rusă şi Ucraina. Documentul elaborat după modelul constituţiei federale
ruseşti [6, p. 15], a fost negociat de către părţi într-un moment în care relaţiile dintre Republica
Moldova şi Federaţia Rusă deveneau deosebit de amicale. Documentul format din patruzeci şi
două de articole, stabileşte principiile esenţiale de guvernare ale Republicii Moldova reunificate,
precum şi sistemul de garanţii şi procedurile tranziţionale. Articolul 1 al documentului descria

129
Republica Moldova în calitate de stat federal democratic, de drept, cu formă de guvernămînt
republican [6, p. 16].
Etapele principale ale procesului federalizării propuse erau: (a) semnarea unui acord de
principiu între Chişinău şi Tiraspol; (b) elaborarea noii Constituţii a Republicii Moldova în baza
principiilor de federalizare propuse de către OSCE; (c) organizarea unui referendum naţional pe
marginea constituţiei propuse; (d) organizarea alegerilor pe întregul teritoriu al Republicii
Moldova în conformitate cu prevederile noii constituţii; (e) conformarea cu noua lege de bază a
tuturor actelor normative ale subiectelor federaţiei create. După multiple runde de negocieri,
documentul final nu a fost semnat, părţile neajungînd la o înţelegere clară asupra formei de
„convieţuire” ulterioară [6, p. 15]. La 4 aprilie 2003, în contextul negocierilor cu Transnistria,
Parlamentul Republicii Moldova a adoptat o hotărîre cu privire la crearea unui mecanism de
elaborare a Constituţiei federale a Republicii Moldova [23, p. 32]. În astfel de circumstanţe, V.
Voronin a solicitat Federaţiei Ruse sprijin suplimentar pentru elaborarea unei constituţii noi a
Republicii Moldova. D. Kozak este delegat în calitate de reprezentant special al Preşedintelui
Federaţii Ruse pentru soluţionarea problemei transnistrene [226, p. 27]. În perioada iulie–
septembrie 2003, D. Kozak împreună cu grupurile de lucru ale autorităţilor Republicii Moldova
şi cele secesioniste elaborează un proiect de Memorandum care trebuia să pună baza unui stat
federativ asimetric. Produs în condiţii netransparente, fără implicarea mediatorilor procesului de
reglementare ai OSCE, ai Ucrainei şi fără consultarea opiniei publice [226, p. 27], documentul a
întîmpinat cele mai negative reacţii ale ţărilor europene, ale SUA şi ale societăţii civile din
Republica Moldova.
Proiectul Memorandumului cu privire la principiile de bază ale structurii statului unificat
se baza pe concepţia statului comun înaintată anterior de către Federaţia Rusă: formarea pînă în
2020 a Republicii Federale Moldova, în cadrul căreia se creau doi subiecţi federativi „Republica
Moldovenească Nistreană” şi „Unitatea teritorial-autonomă Găgăuzia” [177, p. 1]. Documentul
scoate în evidenţă următoarele elemente ale constituirii noului stat: (a) realizarea mecanismelor
practice de soluţionare a problemei transnistrene este posibilă doar prin elaborarea, supunerea
referendumului şi aprobarea comună a Constituţiei statului reunificat; (b) noul stat va fi unul
suveran şi neutru, care se angajează să se demilitarizeze complet; (c) pînă în momentul
demilitarizării complete forţele militare nu pot fi folosite pentru asigurarea ordinii şi securităţii
publice pe teritoriul federației; (d) părţile se adresează cu propunere către Federaţia Rusă privind
oferirea garanţiilor privind securitatea, condiţiilor de reunificare şi integrităţii teritoriale a
Republicii Federale Moldova. Aceasta presupune, inclusiv, dislocarea pe teritoriul viitoarei
federaţii a unui contingent militar al forţelor armate ruse denumite „forţe pacificatoare de
stabilizare ale Federaţiei Ruse” de aproximativ 2.000 de persoane pe perioada procesului de

130
demilitarizare completă a ţării, dar care nu vor părăsi teritoriul pînă în 2020; (e) în domeniul
relaţiilor internaţionale subiecţii federaţiei sînt consultaţi obligatoriu şi iau parte la negocierile de
semnare a acordurilor internaţionale; (f) subiecţi ai federaţiei pot deveni ei înşişi membri ai
organizaţiilor internaţionale şi regionale în cazul în care aceasta acceptă membri care nu sînt
subiecţi ai dreptului internaţional; (g) subiecţii federaţiei pot părăsi unilateral federaţia doar în
cazul în care autorităţile centrale a Republicii Moldova vor decide de a se uni cu o altă ţară şi/sau
statul îşi pierde complet suveranitatea; (h) prin repartizarea funcţiilor de control asupra federaţiei
subiecţii federaţiei primesc împuterniciri vaste şi dreptul de blocare a funcţiilor statului la nivel
federal [177, p. 1-11].
Subliniem că elementele principale ale statului federativ asupra cărora insista mult
Federaţia Rusă şi partea transnistreană constituie, de fapt, determinanţii principali care fac ca
pentru Republica Moldova modelul federativ propus să fie neconstructiv [247, p. 146]. Proiectul
rus a fost ulterior catalogat drept tentativă de „transnistrizare a Republicii Moldova”, de
„rusificare forţată”, de „dispariţie a Republicii Moldova în calitate de stat suveran”. Considerăm
că opoziţia masivă a diplomaţiei europene, în speţă a OSCE, UE, dar şi a SUA [226, p. 31],
combinată cu protestele în masă a societăţii civile, au determinat în ultimul moment autoritățile
constituționale ale Republicii Moldova să anuleze ceremonia de semnare a documentului
respectiv. Decizia luată a nemulţumit vădit conducerea Federaţiei Ruse, dar şi pe liderii
separatişti, care au întreprins contramăsuri pentru a intimida Republica Moldova în încercarea de
a găsi soluţii alternative pentru aplanarea situaţiei critice. Aceste circumstanţe ostile au provocat,
ca o reacţie în lanţ, reorientarea politicii externe ale autorităţilor constituţionale către UE şi SUA
şi lansarea demersului privind implicarea lor în procesul de reglementare transnistreană.
Răspunsul occidental nu s-a lăsat foarte mult aşteptat, iar la Summitul ministerial al
OSCE de la Maastricht din decembrie 2003 UE, SUA şi alţi participanţi, în pofida opoziţiei
Federaţiei Ruse, abordînd situaţia din Republica Moldova: (a) au reiterat suport pentru
suveranitatea şi integritatea Republicii Moldova; (b) au evidențiat rolul indispensabil al
cooperării şi coordonării tuturor mediatorilor pentru obţinerea unei soluţii politice; (c) au pledat
insistent pentru retragerea necondiţionată a trupelor ruse din raioanele de est fără amînări
ulterioare; (d) au salutat iniţiativa OSCE de examinare a posibilităţii de organizare a unei misiuni
internaţionale de menţinere a păcii în raioanele de est, inclusiv cu participarea observatorilor
civili sub auspiciile OSCE [201, p. 93-109]. În mod particular, UE în Declaraţia sa şi-a
manifestat regretul că nu a fost posibilă adoptarea unei poziții consolidate a OSCE pe problema
transnistreană. Totodată, UE şi-a arătat deschiderea de a se implica în continuare în procesul de
soluţionare a conflictului, specificînd că doar o implicare multilaterală adevărată va oferi o
legitimitate internaţională procesului. Referitor la opţiunile de menţinere a păcii, UE reiterează

131
disponibilitatea de a asista identificarea unei soluţii multinaţionale la această problemă sub
auspiciile OSCE [201, p. 99].
O altă tentativă de soluţionare a conflictului din raioanele de est ale Republicii Moldova a
avut loc în 2005, într-un context regional favorabil determinat de preluarea puterii de către
forţele proeuropene în Ucraina. La Summitul şefilor de stat GUAM, care a avut loc la Chişinău
pe 22 aprilie 2005, preşedintele Ucrainei, Viktor Iuşcenko, a lansat şapte principii sub genericul
„Spre reglementare prin democratizare”, care urmau să formeze scheletul viitoarei reglementări
transnistrene: (1) asumarea de către autorităţile de la Tiraspol a angajamentelor de democratizare
a societăţii, de dezvoltare a societăţii civile şi multipartidismului; (2) organizarea în cel mai scurt
timp a unor alegeri libere şi corecte în Sovietul Suprem de la Tiraspol, ca organ reprezentativ al
regiunii, „în condiţiile de drept prevăzute de statutul Transnistriei”; (3) asigurarea monitorizării
acestor alegeri de către UE, OSCE, Consiliul Europei, Rusia şi SUA, alături de Ucraina; (4)
implicarea mai activă a UE şi SUA în procesul de reglementare; (5) transformarea actualului
format al operaţiunii de pacificare într-un mecanism internaţional de observatori militari şi civili
sub egida OSCE, care să presupună prezenţa unui număr mai mare de militari ucraineni şi
transnistreni; (6) organizarea unei misiuni internaţionale de inspectare a întreprinderilor din
complexul militar-industrial din regiune; și (7) desfăşurarea unei misiuni OSCE de scurtă durată
de monitorizare a frontierei moldo-ucrainene pe segmentul transnistrean [18, p. 34]. În cadrul
rundei de negocieri de la Viniţa, unde s-a discutat propunerile preşedintelui ucrainean,
reprezentaţii Republicii Moldova, ai Transnistriei, ai OSCE şi ai Ucrainei au decis să invite UE
şi SUA pentru a participa la procesul de negocieri cu statut de observatori [18, p. 36].
În data de 16 mai 2005 la Viniţa, Ucraina a făcut public planul său de reglementare a
conflictului din zona de est a Republicii Moldova. Potrivit acestuia, Republica Moldova era
considerată stat suveran, independent, unitar sub aspect teritorial şi unicul subiect de drept
internaţional, pe cînd regiunea transnistreană era văzută ca o regiune cu statut special în cadrul
Republicii Moldova. În conformitate cu planul menţionat, reintegrarea Republicii Moldova a
prevăzut „crearea spaţiului unic juridic, economic, social, vamal, umanitar, de securitate şi a
altor spaţii de activitate statală”. Regiunea transnistreană era definită în calitate de „unitate
administrativ-teritorială cu statut de republică”, ce ar avea propriile simboluri: drapel, stemă,
imn, onorate împreună cu simbolurile Republicii Moldova şi trei limbi oficiale [18, p. 37].
Bazat pe principiile enunţate de preşedintele ucrainean în cadrul Summitului GUAM al
şefilor de stat, planul a fost salutat parţial de către autorităţile Republicii Moldova. Hotărîrea
Parlamentului Republicii Moldova cu privire la iniţiativa Ucrainei în problema reglementării
conflictului transnistrean şi măsurile pentru democratizarea şi demilitarizarea zonei transnistrene
salută iniţiativa Preşedintelui Ucrainei V. Iuşcenko de a susţine aspiraţiile de reîntregire ale

132
Republicii Moldova apreciază înalt oferta Ucrainei, considerînd-o drept un pas esenţial pe calea
consolidării unităţii teritoriale a statului nostru şi eliminării din zona transnistreană, cît mai
curînd posibil, a unui regim separatist, autoritar şi criminal, care constituie o ameninţare evidentă
la adresa securităţii regionale. Totodată, Hotărîrea stipulează că în iniţiativa Ucrainei nu şi-au
găsit reflectare unele principii ale reglementării, inclusiv cele ce ţin de: (1) evacuarea trupelor
ruseşti; (2) demilitarizarea, principiile şi condiţiile de democratizare a zonei şi (3) instituirea unui
control transparent şi legal asupra segmentului transnistrean al frontierei de stat moldo-ucrainene
[65, p. 2].
În prezent, viziunea oficială a autorităţilor Republicii Moldova în vederea soluţionării
conflictului transnistrean este exprimată prin Legea cu privire la prevederile de bază ale
statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului (Transnistria). Adoptată la 22 iulie
2005, în condiţiile unui consens politic extins, legea defineşte scopul tratativelor: „procesul de
negocieri cu Transnistria (autorităţile nerecunoscute ale regiunii transnistrene – n.n.) se
desfăşoară în vederea atingerii scopurilor de democratizare şi de demilitarizare a Transnistriei
(regiunii transnistrene – n.n.)” [82, p. 1]. Din punctul de vedere al prezentei legi, procesul de
reglementare trebuie să cuprindă cîteva etape: (1) demilitarizarea prin onorarea de către Federaţia
Rusă a obligaţiilor asumate la Summitul OSCE de la Istanbul (1999) privind evacuarea integrală,
urgentă şi transparentă a trupelor şi armamentului de pe teritoriul Republicii Moldova; (2)
democratizarea, prin formarea în raioanelor de est, a unui sistem al puterii alese în mod
democratic; (3) demararea procesului de negocieri pentru elaborarea în comun şi adoptarea legii
organice a Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al raioanelor de est. Conform
documentului, regiunea transnistreană va avea statut de „unitatea teritorială autonomă cu statut
juridic special care este parte componentă inalienabilă a Republicii Moldova şi, în limita
împuternicirilor stabilite de Constituţia şi alte legi ale Republicii Moldova, soluţionează
problemele date în competenţa ei” [82, p. 1].
Poziţia liderilor secesionişti este cu totul alta: la 31 ianuarie 2007 Sovietul Suprem de la
Tiraspol a anulat legea „privind Confederaţia Moldovenească” şi legea privind „principiile şi
mecanismele de elaborare şi aprobare a proiectului Constituţiei statului federativ, creat pe baze
contractuale de Transnistria şi Republica Moldova”, aprobate în 1993 şi 2003 [203, p. 45], şi se
pronunţă deschis pentru independenţă şi ulterioara alipire a nerecunoscutei republici la Federaţia
Rusă. Ca răspuns la legea Republicii Moldova ce vizează statutul juridic al raioanelor de est,
autorităţile nerecunoscute de la Tiraspol au organizat în 2006 un referendum de susţinere a
independenței, rezultatele nerecunoscute ale căruia indică că 97,2% din populaţia care s-a
prezentat la vot (78,6%) se pronunţă pentru continuarea cursului de obţinere a independenţei de
către Transnistria (regiunea transnistreană – n.n.) şi pentru ulterioara alipire a acesteia la

133
Federaţia Rusă [183, p. 1]. Poziţiile divergente ale celor două părţi participante la negocieri au
condus, în perioada martie 2006 – noiembrie 2011, la suspendarea procesului de negocieri.
Totodată, un pretins conducător secesionist declara în 2007 că orice schimbare a statutului
Transnistriei trebuie realizat doar prin referendum [203, p. 45].
Participarea, începînd cu 2005, a UE şi SUA în formatul negocierilor (5+2) şi înaintarea
Planului Iușcenko de soluţionare a conflictului au adus multe speranţe autorităţilor Republicii
Moldova, însă remarcăm că abordarea acestor actori-cheie în problema conflictului este una
particulară. Referitor la rolul UE, notăm că PESC-ul care ar trebui să unească viziunea şi
acţiunea europeană asupra problemelor de pe arena internaţională, de fapt, divizează Uniunea, în
special atunci cînd interesele strategice naţionale ale unor state membre sînt puternic lezate. În
timp ce UE este conştientă de riscurile legate de conflict şi optează pentru soluţionarea lui cît
mai urgentă, structura europeană nu doreşte ca problema transnistreană să afecteze relaţiile dintre
UE şi Rusia. Are dreptate O. Nantoi care consideră că preocuparea majoră în acest caz par a fi
livrările masive ale gazului rus în Europa. Totodată, în opinia analistului, conflictul transnistrean
poate fi soluţionat în triunghiul UE–Republica Moldova–Ucraina, evitîndu-se confruntarea cu
Rusia şi fără a-i provoca ultimei sentimentul de frustrare. Un asemenea scop, consideră O.
Nantoi, poate fi atins prin efortul coordonat al UE, al Republicii Moldova şi al Ucrainei în
direcţia democratizării şi decriminalizării zonei de est a Republicii Moldova, după care prezenţa
militară a Rusiei va deveni un nonsens, inclusiv pentru administraţia de la Kremlin [107, p. 2].
Extinderea UE demonstrează succesul atins în dezvoltarea zonei de stabilitate şi prosperitate în
Europa, iar, conform Politicii Europene de Vecinătate (PEV), pentru ca valorile menţionate să fi
durabile „ele trebuie, de asemenea, să se extindă şi în zona vecinătăţii UE. Atingerea acestui
obiectiv prezintă un interes crucial pentru UE, precum este şi un interes crucial şi pentru vecinii
săi” [56, p. 1]. În alocuţiunea sa, de la Chişinău din 5 decembrie 2003, G. Verheugen, Comisar
European pentru extindere şi Europa lărgită, a evidenţiat că procesele de integrare în UE au făcut
ca multe conflicte între vecini, disputele de frontieră şi problemele minorităţilor să fie aplanate.
Comisarul european a menţionat că UE a contribuit într-un mod hotărîtor la transformarea unei
părţi mari a continentului european, răvăşit anterior de războaie şi diviziuni naţionaliste
devastatoare, într-o zonă a păcii, libertăţii, integrării şi prosperităţii. Aceste exemple de succes
permite UE să fie sigură că extinderea va constitui un succes pentru noii membri, pentru Uniune
şi, de asemenea, pentru vecinii aceștia [56, p. 2]. Acest punct de vedere, ca, de altfel și alte opinii
ale oficialităților europene preocupate de soluționarea sustenabilă a problemei transnistrene,
reprezintă încă un motiv în plus pentru Republica Moldova să decidă valorificarea opțiunii de
integrare europeană pentru modernizarea ţării. Mai mult, ar fi cazul ca structurile europene să
adopte o strategie mai activă în soluționarea acestei probleme.

134
 Supoziţiile de mai sus sînt susţinute şi de evenimentele recente în acest subiect, inclusiv
de lansarea la începutul anului 2012 a dialogului dintre reprezentanţii Republicii Moldova şi noul
lider de la Tiraspol, E. Şevciuk. Deși dialogul dintre cele două maluri a pornit într-o notă plină
de optimism [87], pînă în acest moment există semnale clare despre continuarea politicii
tradiționale a liderilor nerecunoscuți de la Tiraspol în ce priveşte obstrucționarea procesului de
identificare a unei soluţii politice durabile de reintegrare a ţării. Printre cele mai evidente dintre
acestea remarcăm: (a) pozițiile ostile reunificării Republicii Moldova preluate şi de noii lideri de
la Tiraspol înainte, precum şi după negocierile de la Dublin din 28–29 februarie 2012; (b)
deschiderea secţiilor de votare în regiunea transnistreană a Republicii Moldova pentru alegerile
din 3 martie 2012 a preşedintelui Federaţiei Ruse în pofida opoziției manifestate de autoritățile
constituționale din Republica Moldova și (c) decizia politică a Moscovei de a-l numi (la 21
martie 2012), şi a Tiraspolului de a-l accepta, pe D. Rogozin în calitate de reprezentant special
pentru regiunea transnistreană, fără consultarea prealabilă a autorităților constituționale ale
Republicii Moldova; (d) lipsa dorinţei autorităților nerecunoscute de la Tiraspol de a coopera cu
organele constituţionale de urmărire penală ale Republicii Moldova în cazul asasinării de către
forţele ruse de menţinere a păcii a unui cetăţean moldovean în data de 1 ianuarie 2012 pe podul
de la Vadul-lui-Vodă; (e) elaborarea aşa-zisei „Strategiei de dezvoltare social-economice a
Republicii Moldoveneşti Nistrene pînă în anul 2025”, în calitate de document care reprezintă un
plan de dezvoltare durabilă a „statalităţii transnistrene”; (f) intenţia declarată de a se alătura
Uniunii Vamale Euro-Asiatice, în pofida priorităţilor de politică externă a Republicii Moldova,
care vizează integrarea în UE etc.
În acelaşi timp, discuţiile purtate între cele două maluri ale Nistrului pe probleme
economice de interes reciproc par a fi destul de constructive. Astfel, în data de 30 martie 2012 la
întrevederea de la Tiraspol dintre prim-ministrul moldovean şi liderul separatist s-a convenit
asupra reluării circulaţiei feroviare de pasageri şi de marfă pe segmentul transnistrean întrerupte
în 2006 şi despre eventualitatea reluării legăturii telefonice directe între malurile Nistrului.
Într-un context geopolitic mai extins, unul din autorii Codului vamal al Uniunii Euro-
Asiatice, Y. Kojankov, a declarat la Yalta, în cadrul unui seminar organizat de Institutul CSI de
la Moscova, că în perspectivă Transnistria ar putea deveni membru al Uniunii Euro-Asiatice
[25]. Unii analişti evidenţiază că odată cu numirea lui D. Rogozin în calitate de reprezentant
special pentru regiunea transnistreană, Federaţia Rusă intenţionează să recunoască oficial
Transnistria în calitate de subiect al dreptului internaţional [16]. Fostul ambasador al Republicii
Moldova în România, E. Ciobu, crede că delegarea lui D. Rogozin, care are o reputaţie de
politician dur ce nu acceptă compromisurile, este un semnal de neîncredere din partea conducerii
Federaţiei Ruse pentru clasa politică moldovenească [25].

135
 Observăm în aceste circumstanţe că, deşi în decembrie 2011 a avut loc schimbarea
conducerii nerecunoscute de la Tiraspol, politica autoproclamatei administraţii, sprijinită de
diplomaţia divide et impera a Federaţiei Ruse în regiune, nu s-a modificat într-o direcţie ce ar
opta pentru reintegrarea Republicii Moldova.
Poziţiile evidenţiate mai sus sînt deosebit de importante pentru Republica Moldova, care
participă la PEV şi la Parteneriatul Estic. Considerăm că prin lansarea PEV, UE doreşte să
acorde o atenţie mai mare conflictelor de la periferiile sale, printr-o implicare politică de
prevenire şi management al crizelor apărute [204, p. 12]. Dezvoltarea valorilor comune, a
instituţiilor democratice puternice, înţelegerea comună a necesităţii de a respecta drepturile
omului va deschide, conform documentului citat, calea spre un dialog mai deschis asupra PESC
şi PESA dintre UE şi parteneri: „O zonă comună de vecinătate implică împărţirea sarcinilor şi
responsabilitatea comună pentru abordarea ameninţărilor create de conflict şi insecuritate la
adresa stabilităţii” [117, p. 2]. Documentul propune şi o implicare mai profundă a UE în
gestionarea crizelor ca răspuns la ameninţările regionale specifice, care ar constitui o
demonstraţie concretă a dorinţei UE de a-şi asuma o parte mai mare din povara de soluţionare a
conflictelor în ţările învecinate. Odată ce soluţionarea va fi atinsă, capabilităţile civile şi militare
de management al crizei de care dispune UE pot fi implicate în aranjamentele post-conflict
pentru fortificarea securităţii interne. Pentru Republica Moldova, PEV propune „continuarea
angajamentului puternic al UE de a susţine soluţionarea conflictului transnistrean, utilizînd
instrumentele aflate la dispoziţia UE şi în strînsă consultare cu OSCE. Totodată, UE este gată să
examineze căile de a-şi consolida în continuare angajamentul” [117, p. 2].
Decizia politică de a numi, la recomandarea Înaltului Reprezentat al UE pentru PESC, un
Reprezentat Special al UE în Republica Moldova (RSUE) în martie 2005, relevă dorinţa UE de a
juca un rol politic mai activ în Republica Moldova [56, p. 2]. RSUE promovează politicile şi
interesele UE în „regiunile şi ţările problematice” [89], avînd un rol activ în eforturile care
vizează consolidarea păcii, stabilităţii şi statului de drept. Reprezentanţii Speciali ai UE în
regiunile respective oferă sprijinul activităţii Înaltului Reprezentant al PESC, C. Ashton. Astfel,
RSUE joacă un rol important în dezvoltarea puternică şi eficientă a PESC, precum şi în
implementarea eforturilor UE care are ca scop aplicarea unui rol mai activ, consistent şi
important pe arena mondială [89]. Ei oferă UE o prezenţă politică activă în ţările şi regiunile-
cheie, de multe ori fiind „port-vocea” şi „chipul” UE şi a politicii ei. Unsprezece RSUE care sînt
în funcţii la moment, cuprind în activitatea lor regiuni precum: Afganistan, regiunea Marilor
Lacuri a Uniunii Africane, Bosnia şi Herţegovina, Asia Centrală, Kosovo, Orientul Mijlociu,
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Sudan,Georgia, Orientul Mijlociu, Republica Moldova

136
și Caucazul de Sud. Unii dintre RSUE au reşedinţa în ţările şi regiunile în care funcţionează, în
timp ce alţii lucrează direct de la Bruxelles.
RSUE pentru Republica Moldova, care din 2012 este Miroslav Lajčák, fost ministru de
externe al Slovaciei, are drept obiect prioritar de interes procesul de soluţionare a contenciosului
transnistrean, precum şi sarcini legate de implementarea PAUERM, consolidarea democraţiei, a
statului de drept, respectarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale cetăţenilor Republicii
Moldova, promovarea relaţiilor bilaterale dintre Moldova şi UE, susţinerea luptei împotriva
traficului de fiinţe umane etc. [56, p. 2]. Deschiderea Delegaţiei permanente a Comisiei
Europene la Chişinău şi lansarea Misiunii EUBAM la frontieră moldo-uncraineană oferă un
suport real pentru crearea unor condiţii propice ce ar amplifica posibilitatea soluţionării
conflictului din partea de est a Republicii Moldova.
După lansarea PEV, două evenimente importante pentru perspectiva de soluţionare a
conflictului transnistrean au avut loc: (1) în aprilie 2004 şase state, inclusiv România, au aderat
la NATO şi frontiera de vest a Republicii Moldova a devenit hotarul Alianţei; (2) în ianuarie
2007 România şi Bulgaria au aderat la UE şi frontiera NATO, devine şi graniţa UE. Aceste
transformări calitative în tabloul regional creează noi oportunităţi de a avansa în relaţia cu
instituţiile europene şi euroatlantice şi de a insista mai mult asupra implicării lor directe în
procesul de soluţionare a conflictului transnistrean, care afectează însuşi sistemul european de
securitate prin ameninţările masive pe care le generează. Fiind conştientă de aceste pericole noi
la adresa securităţii sale şi de aspiraţiile Republicii Moldova de a aborda secesionismul din
partea de est a ţării cu asistenţa UE, structura europeană a acceptat includerea în PAUERM a
unor activităţi concrete privind soluţionarea conflictului transnistrean. Din cele 300 de acţiuni ce
trebuiau implementate, 10 erau considerate de către părţi a fi prioritare, prima dintre care viza
„eforturile susţinute privind soluţionarea viabilă a conflictului transnistrean” [117, p. 3].
Parteneriatul Estic, realizat prin dezvoltarea unei dimensiuni estice specifice a PEV,
asupra căruia am insistat mai detaliat în subcompartimentul precedent, reprezintă şi el un cadru
important bilateral şi multilateral, unde pot fi elaborate şi promovate diferite scenarii de
rezolvare a conflictului şi unde rolul UE este crucial. Chiar daca niciun capitol distinct al
Parteneriatului nu abordează conflictele îngheţate din vecinătatea Europei, acesta constituie un
cadru eficient de colaborare şi implementare a reformelor în cooperare cu UE, care ar face mai
atractivă reunificarea Republicii Moldova pentru populaţia din stînga Nistrului. Problema care se
discută frecvent în ultimul timp este că fără sprijinul societăţii civile şi de afaceri din
nerecunoscuta republică nistreană, reunificarea nu va putea avea loc. Din acest considerent,
pentru autorităţile Republicii Moldova este vitală implementarea unor reforme eficiente care ar

137
crea condiţii propice de creştere economică ascendentă şi ar demonstra viabilitatea Republicii
Moldova ca garant al bunăstării şi securităţii.
Convergenţa multiplă a factorilor care au dus la apariţia conflictului dezbătut de noi pot
explica într-o oarecare măsură inclusiv perpetuarea crizei în toţi aceşti ani. Totodată, în opinia lui
M. Kuzovlev, mai mulţi factori convergenţi fac conflictul să dureze:
a) acceptarea stării de fapt – maturizarea unei generaţii noi în condiţiile statului divizat;
b) condiţionarea retragerii totale a trupelor de pe teritoriul Transnistriei prin „reglementarea
definitivă a problemei transnistrene într-o manieră agreabilă pentru ambele părţi în conflict” (în
acest caz părţi ale conflictului sînt Republica Moldova şi autorităţile secesioniste – n.n.);
c) rusificarea masivă a regiunii – în regiune locuiesc circa 100 mii de cetăţeni ruşi, o mare parte a
populaţiei din regiune lucrează în Federaţia Rusă. Toată corespondenţa oficială, toate actele în
regiune sînt perfectate în limba rusă, deşi moldoveneasca (limba română – n.n.) şi ucraineana
sînt şi ele limbi oficiale ca şi rusa;
d) slaba performanţă economică a teritoriului controlat de către autorităţile constituţionale a
Republicii Moldova – problema limbii nu mai este cea preponderentă. La fel, ca în toate
timpurile, problema principală a devenit cea a profitului, economic sau politico-economic;
e) dezvoltarea corupţiei şi mafiei economice, astfel încît conflictul s-a transformat într-un proiect
de afaceri. Situaţia este foarte convenabilă pentru unii şi, în principiu, nu au vreun stimulent
evident pentru a recurge la soluţii cardinale;
f) lipsa unei strategii clare a Republicii Moldova în procesul de negocieri – în cadrul oricăror
negocieri „privind reglementarea definitivă a conflictului” partea moldovenească se ghidează de
principiul „un pas înainte şi doi înapoi”. Mai mult, conflictul transnistrean, conform autorului
citat, deja de un deceniu nu mai este o prioritate pentru Republica Moldova: în mare parte, toţi s-
au împăcat cu acesta, iar procesul de negocieri demarează sporadic în virtutea diferitor cauze atît
subiective, cît şi obiective;
g) incapacitatea de identificare a compromisului – la nivel de guvernare, ambele părţi acţionînd
după principiul „pentru mine este bine cînd pentru tine devine mai rău” şi pentru moment niciuna
dintre ele nu este dispusă spre o apropiere;
h) utilizarea actorilor internaţionali în calitate de sperietori pentru partea adversă – apelurile
permanente către mai marii timpului, UE, Federaţia Rusă, SUA, nu înseamnă altceva decît o
încercare de a atrage faţă de sine o atenţie sporită şi de a-i atrage de partea sa. Or, aceste apeluri
nu fac decît să îndepărteze părţile, iar, în consecinţă, se creează o situaţie cînd de problemă
urmează să se preocupe nu părţile în conflict, dar mai marii timpului;
i) lipsa unei viziuni clare a marilor actori cu privire la modelele de soluţionare ale conflictului –
nimeni nu împuşcă, lumea se descurcă cumva, rezerve mari de gaze naturale şi ţiţei nu au fost

138
descoperite, o anumită stabilitate există, ca și un anumit echilibru al intereselor este, atunci este
perfect, adică să rămînă aşa cum este. Pentru moment, constată M. Kuzovlev, nici UE, nici
Federaţia Rusă, şi nici SUA nu au un scenariu clar şi chibzuit vizavi de regiunea transnistreană
[79, p. 1-3]. Cu atît mai mult, am adăuga noi, că nu au fost deocamdată elaborate scenarii de
reglementare post-conflict care ar reflecta asupra beneficiilor și costurilor de atingere a unei
situații favorabile pentru toate părțile implicate.
Susţinem unele prezumții enunţate de M. Kuzovlev, cu menţiunea că acestea, din punctul
nostru de vedere, nu au fost ordonate într-o ierarhie care reflectă importanţa descrescătoare a
cauzelor perpetuării conflictului transnistrean. Fiind un conflict geopolitic, cauzele principale
care îl menţin în starea actuală sînt în egală măsură geopolitice. Considerăm că la momentul
actual contextul internaţional determină marile puteri, cum ar fi UE, SUA şi Federaţia Rusă, să
nu dezvolte un interes comun în soluţionarea cu orice preţ al conflictului. În acest context,
relaţiile delicate dintre UE şi Federaţia Rusă în problematica alimentării cu gaz şi dintre SUA şi
Federaţia Rusă în subiectul Tratatului Forţelor Convenţionale în Europa, elementelor scutului
antirachetă american în Europa ş.a. nu permit, de asemenea, abordarea tranşantă a problemei
transnistrene în discuţiile bilaterale dintre actorii internaţionali menţionaţi.
Aşa cum remarcam mai sus, credem că neputința actorilor internaţionali de a identifica o
soluţie viabilă pentru conflictul transnistrean este determinată, pe de o parte, de funcţia dublă a
Federaţiei Ruse în formatul de negocieri, iar pe de altă parte, de rolul limitat al UE şi SUA. Din
acest considerent, unii cercetători consideră oportună transformarea formatului 5+2 în unul
heptagonal, altă variantă fiind 7+1, prin transformarea celor doi observatori în mediatori şi,
eventual, readucerea României în formatul de negocieri, echilibrîndu-se în asemenea manieră
raportul de forţe în cadrul negocierilor [70, p. 210]. V. Beniuc apreciază, în acest aspect, că este
necesar de a aborda conflictul transnistrean din perspectiva realismului politic, fiind convins că
morala sau dreptul internaţional nu joacă un rol esenţial în procesele la care participă state
puternice şi dezvoltate sau care au frustrări istorice şi pretenţii teritoriale faţă de alte state [170, p. 9].
Guvernele Alianţei pentru Integrare Europeană au reiterat cu diverse ocazii faptul că
strategia de reintegrare a ţării trebuie să se axează pe trei elemente-cheie: (1) definirea statutului
juridic al regiunii transnistrene în baza respectului pentru suveranitatea şi integritatea teritoriala a
Republicii Moldova; (2) necesitatea retragerii complete a forţelor militare străine de pe teritoriul
Republicii Moldova, în conformitate cu deciziile relevante ale Summitului OSCE de la Istanbul,
precum şi (3) iminenţa transformării actualului aranjament de menţinere a păcii din regiunea
transnistreană cu o misiune multinaţională civilă cu mandat internaţional [81]. Astfel, conform
Programului de guvernare pentru anii 2011–2014, reintegrarea ţării este o prioritate absolută a
executivului Republicii Moldova, iar obiectivele ce trebuie urmărite conform documentului

139
rezidă în: (a) identificarea unei soluţii viabile şi durabile a conflictului transnistrean, în cadrul
negocierilor în formatul 5+2, în baza respectării suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii
Moldova; (b) crearea condiţiilor de reintegrare a regiunii transnistrene în spaţiul economic,
informaţional, politic, social şi cultural al Republicii Moldova şi (c) mobilizarea eforturilor
partenerilor externi în promovarea procesului de reglementare a conflictului transnistrean [130,
p. 66]. Acţiunile esenţiale pentru realizarea obiectivelor stabilite vor consta în: (1) elaborarea
unei strategii privind reintegrarea ţării şi implementarea politicilor coordonate de către instituţiile
naţionale cu competenţe în domeniu; (2) relansarea negocierilor privind reglementarea
conflictului transnistrean în formatul „5+2”; (3) identificarea modalităţilor de sporire a rolului
UE şi SUA în procesul de soluţionare a conflictului transnistrean; (4) implementarea măsurilor
de încredere; (5) promovarea pe plan intern şi extern a acţiunilor orientate spre asigurarea
respectării drepturilor omului în regiunea transnistreană; (6) promovarea condiţiilor necesare
pentru înlăturarea tuturor barierelor existente în calea liberei circulaţii a persoanelor, bunurilor şi
serviciilor între cele două maluri ale Nistrului; (7) dezvoltarea unui dialog cu administraţia,
mediul de afaceri şi societatea civilă din regiunea transnistreană în vederea creării premiselor de
reintegrare a ţării; (8) promovarea obiectivului ce ţine de retragerea forţelor militare străine de pe
teritoriul Republicii Moldova; (9) intensificarea eforturilor în vederea transformării actualei
operaţiuni de menţinere a păcii într-o misiune multinaţională de observatori civili sub mandat
internaţional; (10) continuarea eforturilor vizînd securizarea segmentului transnistrean al
frontierei moldo-ucrainene, inclusiv prin cooperarea cu Misiunea EUBAM etc. [82, p. 66-67].
Este evident că pentru a realiza obiectivele stabilite privind soluţionarea conflictului
transnistrean era necesară reluarea negocierilor în formatul 5+2, eveniment produs la Vilnius în
data de 30 noiembrie 2011. Conform înţelegerilor atinse la consultările anterioare, prima rundă
de negocieri a fost dedicată principiilor procedurale şi aspectelor organizaţionale ale procesului
de negocieri. „Faptul că a fost reconfirmat formatul 5+2 este deja un mare pas spre cooperarea
celor două părți aflate în conflict”, menționa după prima rundă de negocieri E. Carpov. Potrivit
lui, o atenție deosebită a fost acordată și discuţiilor asupra documentului numit „Principii şi
reglementări ale procesului de negocieri” [160].
În concluzia acestui subcompartiment este important a sublinia că, ţinînd cont de
impactul negativ al conflictului transnistrean asupra stării de securitate naţională, este imperioasă
continuarea negocierilor în formatul 5+2. Considerăm, totodată, că procesul de negocieri cu
autorităţile nerecunoscute trebuie să aibă loc respectîndu-se cu stricteţe interesele naţionale ale
Republicii Moldova. Negocierea unei soluţii viabile şi sustenabile ar trebui să pornească de la
următoarele principii: (a) Republica Moldova este singura autoritate constituţională şi legitimă
pe teritoriul ţării; (b) viitorul statut juridic al zonei transnistrene a Republicii Moldova poate fi

140
abordat doar în contextul independenţei, indivizibilităţii şi suveranităţii Republicii Moldova; (c)
retragerea trupelor şi armamentului rus nu trebuie să constituie obiectul unor condiţii impuse de
Federaţia Rusă sau de orice alt actor internaţional și (d) democratizarea, decriminalizarea şi
demilitarizarea zonei transnistrene a Republicii Moldova trebuie să preceadă desfăşurarea unor
eventuale alegeri libere și democratice, cu prezența observatorilor străini și internaționali, în
zona de est a Republicii Moldova.

3.3 Concluzii la compartimentul 3

Starea de securitate a Republicii Moldova este caracterizată, aşa cum am demonstrat în
compartimentul de față, de existenţa unui set de ameninţări şi vulnerabilităţi care cuprind toate
cele cinci sectoare ale securităţii pe care le abordăm în lucrare. Insecuritatea ţării este nelimitată,
deoarece ameninţările la adresa ei vin atît din exterior, cît şi din interior. Din acest considerent
credem că pentru Republica Moldova soluţia optimală de consolidare a securităţii naţionale ar
consta în fortificarea instituţiilor democratice şi în promovarea bunei guvernări, supremaţia legii,
dezvoltarea economiei funcţionale de piaţă, dezvoltarea durabilă şi protecţia socială a populaţiei,
soluţionarea neîntîrziată a conflictului transnistrean. Subliniem că realizarea consecventă a
reformei RSS este imperativă. După adoptarea Concepţiei Securității Naționale şi a Strategiei
Securității Naţionale există premise necesare ca o astfel de reformă să aibă loc, iar asistenţa UE
şi NATO este esenţială în cadrul procesului de reformare. Totodată, remarcăm că realizarea RSS
nu trebuie să aibă loc doar de dragul asigurării securităţii statului, ci pentru oferirea tuturor
cetăţenilor a unui mediu propice de dezvoltare a propriului potenţial, care va fi valorificat pentru
soluţionarea problemelor economice, politice, sociale şi prosperarea întregii societăţi. RSS, odată
demarată, trebuie să creeze fundamentul, mediul pentru ca dezvoltarea ascendentă a sectoarelor
economic, social, energetic, financiar să creeze bunăstare şi resurse suplimentare pentru
fortificarea în continuare a securităţii naţionale.
Remarcînd contribuţia europeană pentru identificarea soluţiilor conflictului transnistrean,
constatăm că ea se constituie din două componente: (1) creşterea atractivităţii statului Republica
Moldova sub aspect național și pe plan internațional şi (2) reducerea beneficiilor care susţin
independenţa de facto a raioanelor de est. Primul component reflectă cooperarea Republicii
Moldova cu UE, valorificarea cadrului de colaborare în Parteneriatul Estic, Parteneriatul de
Mobilitate şi asistenţa financiară şi tehnică pentru implementarea reformelor, iar cel de al doilea
se referă la desfăşurarea Misiunii EUBAM şi realizarea lobby-ului european în Ucraina pentru
respectarea regimului comercial la graniţa moldo-ucraineană a segmentului transnistrean. Din
perspectiva europeană, pentru soluţionarea sustenabilă a conflictului, Republica Moldova trebuie
să devină atractivă pentru populaţia regiunii transnistrene, iar suportul european este

141
indispensabil. Fiind convinși că aceasta ar trebui să fie şi viziunea principală a unei strategii
naţionale de reintegrare a ţării, propunem următoarele recomandări autorităţilor Republicii
Moldova:
- elaborarea strategiei naţionale şi a planului de acţiuni privind soluţionarea definitivă a
conflictului transnistrean;
- continuarea eforturilor diplomatice comune ale Republicii Moldova, OSCE şi UE privind
evacuarea trupelor militare şi a armamentului depozitat pe teritoriul suveran al Republicii
Moldova şi înlocuirea lor cu o forţă multinaţională civilă de menţinere a păcii sub mandatul
OSCE;
- implementarea cu bună credinţă a tuturor angajamentelor luate faţă de UE şi OSCE cu privire
la reglementarea sustenabilă a conflictului transnistrean, respectînd integritatea, suveranitatea şi
independenţa statului Republica Moldova;
- continuarea negocierilor în formatul 5+2 privind soluţionarea paşnică şi de durată a conflictului
transnistrean;
- susţinerea societăţii civile din regiunea transnistreană prin implicarea ei în proiecte europene
comune cu partenerii din dreapta Nistrului ce ar viza promovarea valorilor europene, accesarea
fondurilor europene etc.
- acordarea informaţiei veritabile comunităţii de business din raioanele de est privind beneficiile
regimului comercial al Republicii Moldova cu UE şi facilitarea accesului titlurilor de mărfuri
produse în regiune pe piaţa comunitară;
- elaborarea programelor informaţionale privind tipul de activităţi promovate de UE şi NATO,
evidenţiind beneficiile cooperării Republicii Moldova cu aceste două structuri;
- implicarea EUBAM în managementul frontierei pe o baza permanentă, regulată şi cu acordarea
competenţelor de investigare a fraudelor de la frontiera moldo-ucraineană a segmentului
transnistrean, precum şi patrularea frontierei în regim ad-hoc, fără informarea prealabilă a
serviciilor vamale;
- instituirea posturilor comune moldo-ucrainene de control vamal la frontiera moldo-ucraineană a
segmentul transnistrean;
- implementarea Declaraţiei comune a Republicii Moldova şi a Ucrainei din 30 decembrie 2005
privind regimul vamal la frontiera moldo-ucraineană a segmentul transnistrean prin care Ucraina
recunoaște doar ştampilele vamale moldoveneşti, iar Republica Moldova facilitează înregistrarea
întreprinderilor transnistrene la Chișinău;
- dezvoltarea şi implementarea de către Ucraina şi Republica Moldova, în parteneriat cu
EUBAM, a unor programe anticorupţie și alte fraude pentru serviciile de grăniceri vamali la
frontiera moldo-ucraineană a segmentul transnistrean.

142
 CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI
Problema ştiinţifică importantă soluţionată în domeniul ştiinţei politice şi studiilor de
securitate constă în identificarea unor abordări şi priorităţi de activitate ale statului menite să
contribuie la asigurarea securităţii naţionale a Republicii Moldova în contextul opţiunii de
integrare europeană.
Concepţiile de bază elaborate pe parcursul investigaţiei şi rezultatele cercetării au fost
expuse în cadrul a 15 conferinţe naţionale şi internaţionale desfășurate la Chişinău, Bucureşti,
Iaşi, Sibiu, Istanbul şi Trento. Mai multe rezultate ale cercetărilor au fost expuse în 23 articole şi
teze ştiinţifice din cadrul publicaţiilor periodice şi revistelor ştiinţifice. Unele realizări teoretico-
metodologice ale cercetării au fost aplicate în realizarea unor proiecte internaţionale.
Pe baza studiului asupra securităţii naţionale a Republicii Moldova în contextul opţiunii
de integrare europeană, am făcut următoarele concluzii:
1. Implozia URSS şi destrămarea sistemului internaţional bipolar a schimbat în mod
esenţial paradigma ameninţărilor şi vulnerabilităţilor la adresa statelor şi a societăţilor. De la o
abordare centrată pe conceptul de putere militară şi dominaţie politică s-a produs trecerea la
perspectiva multidimensională a securităţii naţionale, unde aspectele economice, societale şi de
mediu au devenit la fel de importante ca şi componentele tradiţionale ale securităţii. Contribuţiile
constructivistă, behavioristă şi, în special, cea a Şcolii de la Copenhaga au redirecţionat discuţia
academică în arii conceptuale mai extinse, în care un rol determinant în consolidarea securităţii
naţionale revine contracarării ameninţărilor şi vulnerabilităţilor provenite din alte sectoare
esenţiale ale activităţii umane decît cele politico-militare. Această accepţie nouă a securităţii
naţionale se răsfrînge asupra tuturor statelor şi structurilor internaţionale din cadrul sistemului
internaţional, inclusiv asupra democraţiilor emergente din fostul spațiu comunist.
2. Investigarea materialului teoretic şi empiric elaborat de către cercetătorii autohtoni a
demonstrat că în Republica Moldova încă nu s-a format o şcoală a studiilor strategice de
securitate bine definită, deşi în ultimul timp s-au întreprins unele acţiuni în această direcţie prin
crearea Centrului de Studii Strategice de Securitate şi Apărare din cadrul Academiei Militare
„Alexandru cel Bun” şi Institutului Naţional de Informaţii şi Securitate „Bogdan, Întemeietorul
Moldovei” din cadrul Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova. Lipsa unei
şcoli a studiilor de securitate consolidate şi experienţa limitată a autorităţilor centrale de a
elabora politici publice bine definite în acest domeniu complex a determinat absenţa unei viziuni
strategice asupra principalelor ameninţări, riscuri şi vulnerabilităţi şi, ca urmare, întîrzieri
serioase la capitolul adoptării legislaţiei, care trebuie să reflecte într-o măsură realistă
transformările ce se produc atît în interior, cît şi pe arena mondială, inclusiv la nivel subregional,

143
fapt care, într-o reacție în lanţ, s-a soldat cu incapacitatea elitelor politice de a răspunde prompt
noilor ameninţări, riscuri şi vulnerabilităţi, aprofundînd starea de insecuritate a Republicii
Moldova.
3. Pentru Republica Moldova principalele ameninţări, riscuri şi vulnerabilităţi, precum
perpetuarea regimului separatist în raioanele de est ale Republicii Moldova, diversificarea slabă a
surselor externe de aprovizionare cu agenţi energetici, exodul în masă a populaţiei și migrația de
inteligență („brain drain”), ineficiența funcțională a instituţiilor democratice, inclusiv a societății
civile, corupţia, diversificarea limitată a exporturilor etc. reprezintă obstacole serioase în calea
dezvoltării durabile a societății. Lansînd procesul de edificare a statului suveran şi independent,
autorităţile publice centrale au fost nevoite să înfrunte un şir întreg de ameninţări şi
vulnerabilităţi provenite atît din interiorul, cît şi din exteriorul graniţelor sale. Această stare, de
fapt, a fost considerabil agravată de lipsa expertizei calificate în domeniile vizate, lipsa resurselor
administrative de realizare a reformelor, insuficienţa financiară perpetuă, prevalarea intereselor
de grup în defavoarea interesului naţional, promovarea unei politici externe inconsistente,
presiunea şi ingerinţa unor actori internaţionali în politica internă a statului etc.
4. Cercetarea materialului teoretic şi empiric a scos în evidenţă că cea mai gravă
ameninţare la adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova este perpetuarea conflictului din
zona de est a ţării. Lipsa unei strategii bine definite a autorităţilor constituţionale ale Republicii
Moldova în procesul de negocieri, incapacitatea de identificare a compromisurilor acceptabile,
rezonabile de către părţi, lipsa unei viziuni clare a principalilor actori internaţionale cu privire la
modelele de soluţionare ale conflictului, aceştia şi alţi factori fac ineficiente eforturile de
identificare a soluţiilor adecvate.
5. Adoptarea cadrului normativ al Republicii Moldova în domeniul securităţii naţionale a
făcut posibilă determinarea la nivel oficial a valorilor ce trebuie apărate, a priorităţilor,
principiilor şi a direcţiilor politicii externe şi interne ale statului în materie de securitate
naţională, contribuind, în fond, la identificarea principalelor ameninţări, riscuri şi vulnerabilităţi,
precum şi la definirea căilor de contracarare a acestora, a resurselor administrative ce trebuie
alocate şi a parteneriatelor strategice ce trebuie promovate. Strategia Securităţii Naţionale, în
pofida faptului că a fost adoptată cu multă întîrziere, este documentul de temelie pentru
realizarea reformei în domeniul de securitate. Evidenţiind importanţa acţiunilor pe plan intern şi
extern în promovarea intereselor naţionale şi în asigurarea securităţii naţionale, Strategia
stipulează că un element central în această direcţie este oferit de procesul de integrare europeană
a Republicii Moldova.
6. Pentru fortificarea securităţii europene, eforturile UE sînt ghidate spre trei direcţii
prioritare: pe plan comunitar, prin oferirea unui răspuns adecvat noilor şi vechilor ameninţări, pe

144
plan regional, prin contribuţia la stabilitatea şi buna guvernare în vecinătatea imediată şi pe plan
global prin edificarea unei ordini internaţionale bazate pe multilateralism eficace. Rolul
determinant în această privinţă îi revene PESC-ului, urmărindu-se transformarea UE într-un
actor global credibil care să contribuie activ la edificarea unei lumi mai sigure şi mai prospere.
Astfel, SES optează pentru realizarea unei strategii anticipative de soluţionare a problemelor de
securitate.
7. Extinderea UE şi NATO spre Estul continentului european la începutul mileniului III a
creat premise favorabile ţărilor din vecinătate pentru soluţionarea unor probleme de securitate
din toate domeniile de activitate. Promovarea și susținerea unui cerc de state stabile, bine
guvernate în vecinătatea UE, prin adoptarea unor iniţiative importante, precum PCESE, PEV şi
PE, reprezintă abordarea europeană în procesul de extindere a spaţiului securităţii şi bunăstării
dincolo de graniţele sale, în pofida faptului că efectele sînt la ora actuală mai puţin sesizate.
Realizarea, în comun cu statele partenere, a reformei sectorului naţional de securitate şi apărare
reprezintă optica NATO cu privire la ameliorarea stării de securitate naţională.
8. UE şi-a propus extinderea beneficiilor cooperării economice şi politice dezvoltate în
cadrul regiunii de securitate aprofundate către vecinii săi, în paralel cu abordarea problemelor
politice cu care se confruntă ţările respective. În acelaşi timp, abordarea NATO, reflectată în
IPAP, este una implementată în sinergie cu asistenţa UE şi ţinteşte, mai degrabă, sectorul
politico-militar al securităţii prin acordarea asistenţei şi expertizei în realizarea reformei
sectorului de securitate şi apărare al ţării. Conflictele violente, statele slabe în care criminalitatea
organizată prosperă, societăţile disfuncţionale, migraţia necontrolată la graniţele UE, acestea sînt
ameninţări de diversă natură care se doresc a fi înlăturare de iniţiativele şi programele lansate.
9. În pofida unei asistenţe europene importante, promovarea interesului de grup în
defavoarea celui naţional, precum şi presiunile factorilor externi ostili democratizării, toate
diluează considerabil încrederea în angajamentele asumate de autorităţile Republicii Moldova şi
certitudinea că investiţiile europene vor conduce în viitorul apropiat la succesul reformelor
îndreptate spre consolidarea securităţii naţionale. În acelaşi timp, extinderea structurilor
europene şi euroatlantice spre Est reprezintă o oportunitate unică pentru autorităţile Republicii
Moldova de a-şi schimba abordarea faţă de sectorul naţional de securitate şi de a-l transforma în
prioritate strategică în procesul de reformare democratică a ţării și de modernizare perpetuă a
societății.
10. Deşi implicarea UE în procesul de soluţionare definitivă a conflictului transnistrean
nu se dovedeşte a fi deocamdată una decisivă, asistenţa ei în domeniul economic şi social este
importantă în procesul de negociere a unei soluţii viabile și de durată, în cazul în care strategia

145
europeană va realiza investiţii relevante ce ar viza creşterea atractivităţii malului drept al
Nistrului pentru locuitorii din regiunea estică a Republicii Moldova.
În baza studiului efectuat şi a concluziilor deduse, considerăm că sînt importante
următoarele recomandări:
1. Elita politică şi societatea civilă din Republica Moldova trebuie să asocieze integrarea
europeană cu procesul de modernizare şi europenizare a instituțiilor şi politicilor sale publice.
Guvernul Republicii Moldova ar trebui să decidă folosirea prilejului reformator, pe care-l oferă
relaţia cu UE şi NATO, pentru a da un nou impuls integrării sale europene, pentru a stabili un
nou început al acestui proces parțial eşuat în realizarea sa de pînă acum.
2. Pentru modernizarea ţării din prisma integrării europene, dezvoltarea capacităţii
administrative a Republicii Moldova şi, deci, a instituțiilor, politicilor şi strategiilor publice este
necesară. Guvernul Republicii Moldova ar trebui să acorde o atenţie deosebită profesionalizării
în domeniul integrării europene a funcționarilor din administrația publică centrală şi locală,
instituirea unei culturi a elaborării, implementării, monitorizării şi evaluării programelor şi
politicilor publice, în general, şi a celor europene, în special, în vederea realizării proiectelor de
modernizare veritabilă a Republicii Moldova.
3. În condiţiile noilor transformări regionale şi extinderii structurilor europene şi
euroatlantice spre Estul continentului, devine un imperativ definirea clară a intereselor naţionale
ale Republicii Moldova şi acceptarea lor de către toate segmentele societăţii civile. Este necesară
abandonarea politicii externe multivectoriale lipsită de priorităţi concrete şi adoptarea de către
Parlamentul Republicii Moldova a unei Concepţii noi şi a unei Strategii viabile pe termen lung a
politicii externe, în cadrul căreia integrarea europeană a Republicii Moldova să fie stabilită în
calitate de obiectiv strategic naţional care se pliază interesului naţional al statului şi asigurării
plenare a securităţii naţionale.
4. Pentru Republica Moldova, un stat mic şi cu resurse limitate, soluţia optimală de
fortificare a securităţii naţionale ar consta în adoptarea şi realizarea unor reforme şi politici de
securitate sprijinite de UE şi NATO care ar reduce, în special, vulnerabilităţile interne şi
ameninţările externe. Pentru realizarea unei politici eficiente în domeniul securităţii naţionale se
impune ca structurile de resort să stabilească o ierarhie a principalelor vulnerabilităţi şi
ameninţări la adresa securităţii, iar Guvernul Republicii Moldova să aloce resurse administrative
relevante pentru contracararea lor. Fortificarea instituţiilor democratice şi promovarea bunei
guvernări, supremaţia legii, dezvoltarea economiei funcţionale de piaţă, dezvoltarea durabilă şi
protecţia socială a populaţiei, inclusiv prin aprofundarea cooperării economice şi politico-
militare cu UE şi NATO, sînt esenţiale pentru ameliorarea stării de securitate a Republicii
Moldova.

146
 5. Este necesar ca Guvernul Republicii Moldova să aprofundeze cooperarea cu UE la
nivel ministerial în domeniul PESC şi PESA, să susţină poziţiile UE în cadrul acestor politici şi
să contribuie la asigurarea securităţii europene. Este indispensabil, de asemenea, ca Executivul,
în comun acord cu comunitatea științifică, să fundamenteze integrarea europeană în calitate de
ideologie de consolidare a coeziunii sociale, ale cărei obiective fundamentale să fie bunăstarea,
garantarea şi asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, securitatea
comprehensivă şi certitudinea. În acelaşi timp, în cadrul relaţiilor cu NATO, Ministerul Apărării,
alte structuri vizate ale puterii de stat trebuie să acorde o atenţie deosebită pentru promovarea
interoperabilităţii militare, implementarea plenară a IPAP-ului actualizat şi preluarea celor mai
bune practici în domeniul exercitării reformei în sectorul de securitate.
6. În circumstanţele create de instabilitate politică, economico-financiară, socială şi de
altă natură din regiunea Europei de Sud-Est, valorificarea plenară a parteneriatelor strategice cu
România, Ucraina şi Ţările Baltice, semnarea de către Guvernul Republicii Moldova a unor
parteneriate strategice cu Germania, Franţa, Marea Britanie şi SUA pentru încurajarea reformelor
democratice, soluţionarea conflictului transnistrean şi integrarea graduală a ţării în economia UE
este imperativă şi oportună.
7. Guvernul şi instituţiile abilitate, printre care SIS, CCCEC, MAI şi Procuratura
Generală, trebuie să contribuie la intensificarea luptei cu corupţia și cu alte fenomene nefaste ale
societății, să promoveze un dialog deschis a elitelor politice cu societatea în problematica
securităţii naţionale. Liderii politici ar trebui să abandoneze confruntărilor politice de culise în
subiectele de interes naţional, iar instituţiile statului – să coopteze societatea civilă în procesul de
elaborare, monitorizare şi evaluarea a politicii din domeniul securităţii. Reformarea sistematică a
justiţiei şi structurilor de forţă trebuie să devină precondiţii de implementare a unor soluţii
moderne, participative, şi cuprinzătoare în realizarea reformei sectorului naţional de securitate.
8. Pentru desfăşurarea plenară a RSS, este imperativ ca Guvernul să identifice resurse
administrative și economico-financiare, să informeze sistematic toate structurile guvernamentale
asupra competenţelor şi obligaţiilor de implementare a Strategiei Securităţii Naţionale a
Republicii Moldova, ținînd cont de ierarhizarea ameninţărilor şi vulnerabilităţilor la care este
expusă țara noastră la momentul actual.
9. Societatea civilă trebuie să se implice activ în procesul de realizare a reformelor, iar
mediul ştiinţific să ofere expertiza disponibilă instituţiilor abilitate cu asigurarea securităţii
naţionale în vederea elaborării scenariilor de asigurare a securităţii naţionale prin evaluarea şi
analiza ameninţărilor, riscurilor şi vulnerabilităţilor. Un accent deosebit ar trebui acordat
monitorizării schimbărilor ce intervin în evoluţia securităţii naţionale cu impact asupra
intereselor naţionale ale Republicii Moldova.

147
 10. În condiţiile unei societăți neiniţiate în problematica securităţii, credem că adoptarea
şi implementarea de către Guvern a strategii de comunicare în domeniul securităţii naţionale este
oportună. Necesitatea de a informa publicul larg şi cel specializat în domeniu este un drept
fundamental al cetăţenilor, iar oferirea informaţiei relevante despre iniţiativele şi politicile în
acest domeniu trebuie să se înscrie în eforturile naţionale de a democratiza şi a transpune
transparenţă sectorului de securitate al Republicii Moldova.
11. Considerăm că pentru a contribui la stabilitate şi buna guvernare în vecinătatea
imediată şi la edificarea unei ordini mondiale bazate pe multilateralism eficace, UE ar trebui să-
şi asume un rol mai important în procesul de soluţionare a conflictelor de la periferiile sale.
Participarea UE în calitate de observator în formatul 5+2 de soluţionare a conflictului din
raioanele de est ale Republicii Moldova este importantă, însă pentru a avea un impact real,
contribuţia europeană se cere a fi una mai fermă şi proactivă.
12. UE ar trebui, în acest context, să sprijine societatea civilă din raioanele de est prin
implicarea ei în proiecte europene dezvoltate în comun cu partenerii din partea dreaptă a rîului
Nistru, să ofere informaţii clare şi credibile privind avantajele colaborării cu UE, inclusiv ale
regimului comercial al UE cu Republica Moldova, să extindă mandatul EUBAM prin implicarea
lui în managementul frontierei pe o bază permanentă, regulată şi cu acordarea competenţelor de
investigare a fraudelor de la hotarul moldo-ucrainean, să susţină demersurile Republicii Moldova
privind înlocuirea prezentului format de menţinere a păcii cu o misiune civilă cu mandat
internaţional sub egida OSCE.

148
 BIBLIOGRAFIE
1. Acord cu privire la principiile de reglementare paşnică a conflictului din regiunea transnistreană a
Republicii Moldova. Chişinău, 1996. http://www.reintegrarea.gov.md/index1.php?id=18&tip=
1&l=ro&sub=&sub3/mecanismul_de_mentinere_a_păcii.html (vizitat 07.09.2007).
2. Afanas N. Asigurarea securităţii naţionale în contextul globalizării. În: Anuar ştiinţific al
Institutului de Relaţii Internaţionale din Moldova. Volumul VI, Chişinău: IRIM, 2008. p. 39-43.
3. Afanas N. Strategia europeană de securitate în contextul consolidării capacităţilor de securitate a
Uniunii Europene. În: Anuarul ştiinţifici al IRIM, 2010, Vol. VII-VIII, p. 74-79.
4. Alexandrescu Gr. Ameninţări la adresa securităţii. Bucureşti: UNA, 2004. 24 p.
5. Anton T. Saca V. Rolul potenţial al actorilor internaţionali în soluţionarea conflictului transnistrean
îngheţat. În: Moldoscopie (Probleme de analiză politică): Revistă ştiinţifică trimestrială. Chișinău,
2009, nr. 1 (XLIV), p. 65-80.
6. Apărece Gh. Soluţionarea conflictului transnistrean: caracteristica succintă a procesului de
negocieri. Chişinău, 2009. http://www.ipp.md/public/files/Proiecte/blacksee/rom/Aparece_
ROM.pdf (vizitat 08.08.2010).
7. Aplicarea politicii de mediu în UE. În: Baza legala a politicii de mediu. Bucureşti, 2007.
http://www.eco-ambalaj.ro/politica-de-mediu/ue/Baza-legala-a-politicii-de-mediu-6.html (vizitat 16.07.10).
8. Baltag A. Baltag D. Securitatea Energetică a Republicii Moldova: alternative viabile. În: Politici
Publice. IDIS „Viitorul”, 2009, nr. 3. 59 p.
9. Barometrul de Opinie Publică – Republica Moldova, noiembrie 2011. Chișinău: IPP, 2011. 92 p.
10. Bădescu I. Tratat de geopolitică. Vol. I. Bucureşti: Mica Valahie, 2005. 459 p.
11. Belitser N. ș.a. Parteneriat regional pentru o soluţie bazată pe angajamentul mutual: Plan trilateral
pentru rezolvarea problemei transnistrene. Bucureşti–Chişinău–Kiev, 2006. http://www.ipp.md
/lib.php?l=ro&idc=162 (vizitat 05.08.2011).
12. Beniuc V. Juc V. Factorul confesional în relaţiile de securitate internaţională. În: Anuar ştiinţific al
Institutului de Relaţii Internaţionale din Moldova. Volumul VI, Chişinău: IRIM, 2008. p. 4-20.
13. Beniuc V. Obiectul relaţiilor internaţionale: abordarea din prisma noilor provocări. În: Anuar ştiinţific al
Institutului de Relaţii Internaţionale din Moldova. Volumul IV, Chişinău: IRIM, 2006. p. 4-8.
14. Berbeca V. Argumente în favoarea aderării Republicii Moldova la NATO. În: Studii internaţionale:
viziuni din Moldova. Chișinău, 2007, nr. 3(4), p. 61-65.
15. Bird T. Croft S. Şcoala de la Copenhaga şi securitatea europeană. În: Studii de securitate.
Bucureşti: Cavallioti, 2005, p. 7-28.
16. Bogatu P. A început anexarea Transnistriei. Chişinău, 2012. http://bogatu.voceabasarabiei.net/
(vizitat: 26.03.2012).
17. Botez O. Gh. Aldea V. Comerţul exterior şi politici comerciale comunitare. Sinteze. Bucureşti,
2005. http://www.spiruharet-newsmart.ro/download/file.php?id=35749 (vizitat 25.03.2010).

149
18. Boţan I. Reglementarea transnistreană: o soluţie europeană. Chişinău: Tipografia Centrală, 2009. 87 p.
19. Buzan B. Popoarele, statele şi teama. Chişinău: Cartier, 2000. 386 p.
20. Canţer V. Sectorul energetic al Republicii Moldova. În: Akademos. Revistă de ştiinţă, inovare,
cultură şi artă. Chișinău, 2009, nr. 1(12), p. 49-51.
21. Carta Naţiunilor Unite. http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor _unite/
(vizitat 26.12.2011).
22. Cartea Verde de Energie: O strategie europeană pentru energie durabila, competitiva şi sigura.
Bucureşti, 2009. http://www.minind.ro/foaie/Cartea_Verde_romana.doc (vizitat 15.07.2010).
23. Cauza Ilaşcu ș.a. contra Moldovei şi Rusiei (Cererea nr. 48787/99). Hotărîre CEDO. Chişinău, 2009.
http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/ILASCU%20SI%20ALTII%20(ro).pdf (citat 09.08.2011).
24. Călugăreanu V. Moldova devine lider regional. Ucraina – invidioasă! Chișinău, 2011.
http://www.dw-world.de/dw/article/06414850,00.html?maca=rum-rss-rom-moldova-4125-xml-
mrss (vizitat 03.04.2011).
25. Călugăreanu V. Plan dur de menţinere a Moldovei în sfera de influenţă a Rusiei. Chişinău, 2012.
http://www.dw.de/dw/article/0,,15840473,00.html?maca=rum-rss-rom-moldova-412 5-xml-mrss
(vizitat 27.03.2012).
26. Cea de-a zecea rundă a negocierilor privind Acordul de Asociere. Chişinău, 2012.
http://www.mfa.gov.md/comunicate-presa-md/491738/ (vizitat 28.03.2012).
27. Chifu Iu. Provocările insecurităţii în Republica Moldova contemporană. În: Moldova pe calea
democraţiei şi stabilităţii: din spaţiul post-sovietic în lumea valorilor democratice. Chişinău:
Cartier, 2005, p. 71-82.
28. Chirtoacă N. Controlul democratic asupra sferei militare în Republica Moldova. În: Apărarea şi
securitatea naţională a Republicii Moldova. Coord. Institutul de Politici Publice. Chişinău: ARC,
2002, p. 196-215.
29. Ciobanu C. Conflicte înghețate şi uitate în statele post-sovietice: geneza, politica, economia şi
perspectivele de soluționare. Chişinău, 2008. http://ipp.md/lib.php?l=ro&idc=170 (vizitat 20.02.2011).
30. Ciobanu C. Economia politică a conflictelor înghețate din statele ex-sovietice: provocări şi
perspective pentru SUA şi Rusia. Chişinău, 2007. http://ipp.md/lib.php?l=ro&idc=170 (vizitat 20.02.2011).
31. Comendant I. ș.a. Dezvoltarea surselor de energie electrică în Republica Moldova, inclusiv cu
posibila participare a centralei nucleare. În: Problemele energeticii regionale. Chişinău, 2007, nr.
2(5). http://ieasm.webart.md/contents_ro/?volume_id=13 (vizitat 02.07.2011).
32. Comisar european: Parteneriatul Estic este o propunere strategică şi eficientă pentru perspective
ambiţioase de viitor. Chişinău, 2009. http://omg.md/Content.aspx?id=2678&lang=1 (vizitat 21.05.2009).
33. Comisia europeană a prelungit mandatul misiunii EUBAM. Chişinău, 2011. http://www.publika.md/
comisia-europeana-a-prelungit-mandatul-misiunii-eubam_608021.html (vizitat: 01.01.2012).
34. Comisia Europeană va ajuta R. Moldova să devină parte a pieţei energetice europene. Chişinău,
2011. http://www.moldpres.md/Newsaspx?NewsCod=1301&NewsDate=10.02.2011 (vizitat 04.04.2011).
150
35. Comunicare a Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu: Parteneriatul Estic. Bruxelles,
2008. http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2008:0823:FIN:RO:html (vizitat 13.09.2009).
36. Concepţia politicii externe a Republicii Moldova. Hotărîrea Parlamentului nr. 368 din 08.02.1995.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 06.04.1995, nr. 020.
37. Concepţia reformei militare. Hotărîrea Parlamentului nr. 1315 din 26.07.2002. În: Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 15.08.2002, nr.117-119/975.
38. Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova. Hotărîrea Parlamentului nr. 445 din
05.05.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 29.06.1995, nr. 35/399.
39. Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova. Legea nr. 112 din 22.05.2008. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 03.06.2008, nr. 97-98.
40. Concluziile Conferinţei Interguvernamentală a UE de la Köln din 3-4 iunie 1999. Köln, 1999.
http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/RO/ec/106830.pdf (vizitat 14.07.2010).
41. Concluziile Președinției Cehe în urma Consiliului European din 19-20 martie 2009. Bruxelles, 2009.
http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/RO/ec/106829.pdf (vizitat 14.05.2009).
42. Constituţia Republicii Moldova. Hotărîrea Parlamentului din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 1 din 18.08.1994.
43. Coropcean I. Manolache C. Securitatea naţională. În: Republica Moldova. Ed. a 2-a, revăzută şi
adăugită. Chişinău: Institutul de Studii Enciclopedice, 2011. p. 716-723.
44. Cozmei V. Scutul antirachetă: cum funcţionează, unde va fi amplasat şi care sînt costurile. În:
HotNews.ro. Bucureşti, 2011. http://www.hotnews.ro/stiri-esential-10115463-infografic-scutul-
antiracheta-cum-functioneaza-unde-amplasat-care-sînt-costurile.htm (vizitat: 21.12.2011).
45. Crearea punctelor mixte de control pe segmentul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene.
Coord. Institutul de Politici Publice. Chişinău, 2005. http://ipp.md/lib.php?l=ro&idc=170 (vizitat 20.02.2011).
46. Declaraţia Consiliului European privind Parteneriatul Estic. Bruxelles, 2009. http://www.consilium.
europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/RO/ec/106829.pdf (vizitat 13.09.2009).
47. Declaraţia Înaltului Reprezentant PESC, în numele UE, privind alinierea anumitor ţări terţe la
Decizia 2011/641/PESC a Consiliului de modificare a Deciziei 2010/573/PESC privind măsurile
restrictive împotriva conducerii regiunii Transnistria din Republica Moldova. Bruxelles, 2011.
http://consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/RO/cfsp/125238.pdf (vizitat 16.11.2011).
48. Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a II-a. Coord. I. Coteanu ş.a. Bucureşti: Univers
Enciclopedic, 1996. 1192 p.
49. Discursul Comisarului European pentru Relaţii Externe şi Politica de Vecinătate, Benita Ferrero-
Waldner, în plenul Parlamentului Republicii Moldova. Chişinău, 2009. http://parlament.md
/news/27.11.2009-4/ (vizitat 01.12.2009).
50. Doctrina militară a Republicii Moldova. Hotărîrea Parlamentului nr. 482 din 06.06.1995. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.07.1995, nr. 38-39/429. http://lex.justice.md/index.
php?action=view&view=doc&lang=1&id=306988 (vizitat 06.03.2011).
151
51. Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene. Ed. a II-a. Coord. C. Valentin. Iaşi:
Polirom, 1999. 520 p.
52. Dolghin N. ş.a. Riscuri şi ameninţări la adresa securităţii României. Actualitate şi perspectivă.
Bucureşti: UNA, 2004. 48 p.
53. Dorul O. Dreptul securităţii internaţionale. În: Drept internaţional public. Coordonator: A. Burian.
Chişinău: Editura „Elena-V.I.” SRL, 2009. 650 p.
54. Duroselle J-B. Kaspi A. Istoria relaţiilor internaţionale: 1948 – pînă în zilele noastre. Vol. II.
Bucureşti: Editura ştiinţelor sociale şi politice, 2006. 483 p.
55. Europa 2020: Comisia propune o nouă strategie economică. Bruxelles, 2010. http://ec.europa.eu
/news/economy/100303_ro.htm (vizitat 10.04.2011).
56. Europa lărgită – iniţiativa cu privire la vecinătatea europeană: o oportunitate de cooperare de-a
lungul hotarelor Uniunii. Alocuţiunea dlui Günter Verheugen, Comisar European pentru extindere
şi Europa lărgită. Chişinău, 2003. http://www.ipp.md/download.php?file...id=239 (vizitat 08.09.2005).
57. Evoluţii în relaţiile RM-UE. Chişinău, 2011. http://www.mfa.gov.md/din-istoria-rm-ue/ (vizitat 28.03.2012).
58. Faltas S. Încheiere. În: Reforma sectorului de securitate în Republica Moldova: consolidarea
controlului asupra sectorului de securitate. Groningen: CESS, 2009. p. 93-103.
59. Fiedler J. Mares P. Istoria NATO. Iaşi: Institutul European, 2005. 256 p.
60. Gamurari V. Soluţia „Kosovo” – crearea unui precedent în soluţionarea conflictelor îngheţate: pro
şi contra. În: Revista moldovenească de drept internaţional şi relaţii internaţionale. Institutul de
Istorie, Stat şi Drept al AŞM, 2007, nr. 3-4 (7-8), p. 22-31.
61. Ghica L. A. Zulean M. O agendă pentru dezvoltarea studiilor de securitate. În: Politica de securitate
naţională: concept, instituţii, procese. Coord. L. A.Ghica, M. Zulean. Iaşi: Polirom, 2007. p. 27-32.
62. Gorincioi R. Cooperarea Republicii Moldova cu statele vecine şi cu actorii geopolitici
internaţionali. În: Moldova pe calea democraţiei şi stabilităţii: din spaţiul post-sovietic în lumea
valorilor democratice. Chişinău: Cartier, 2005. p. 217-241.
63. Gorincioi R. Elaborarea noii Concepţii de securitate naţională prin prisma cooperării cu Alianţa
Nord Atlantică. În: Studii internaţionale: viziuni din Moldova. Chișinău, 2007, nr. 3 (4). p. 14-25.
64. Griffiths M. Relaţii Internaţionale: şcoli, curente, gînditori. Bucureşti: Ziua, 2003. 450 p.
65. Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova cu privire la iniţiativa Ucrainei în problema
reglementării conflictului transnistrean şi la măsurile pentru democratizarea şi demilitarizarea zonei
transnistrene. Nr. 117-XVI din 10.06.2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
17.06.2005, nr. 83-85/385.
66. Huntington S. Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. Bucureşti: Antet, 1998. 528 p.
67. Iachim A. Războiul din Transnistria. Bucureşti, 2011. http://www.basarabialazi.ro/razboiul-din-
transnistria/ (vizitat 04.08.2011).
68. Instrumentul European de Vecinătate şi Cooperare (IEVC): Strategia Europeană a Republicii
Moldova (SERM) 2007-2013. Chişinău, 2008. www.undp.md (vizitat 02.04.2011).
152
69. Interviu cu directorul de programe al Centrului de Informare şi Documentare privind NATO din
Republica Moldova, Alla Roşca. Chişinău, 2007. http://allarosca.blog.com/Interviuri/ (vizitat 22.09.2007).
70. Irimia I. Aspecte ale insecurităţii naţionale. În: Buletinul AISM. București: Editura A.I.S.M, 2002,
nr. 4, p. 98-156.
71. Josanu Yu. Costuri și beneficii de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană. În:
Administrare Publică. Revistă metodico-ştiinţifică trimestrială. Chişinău, 2011, nr. 3, p. 92-94.
72. Josanu Yu. Riscuri și amenințări în adresa securității naționale a Republicii Moldova. În: Revista de
filozofie, sociologie și științe politice. Chișinău, 2010, nr. 3, p. 43-48.
73. Juc V. Edificarea relaţiilor internaţionale postrăzboi rece: aspecte teoretico-metodologice şi replieri
geostrategice. Chişinău: Sirius, 2011. 248 p.
74. Juc V. ş.a. Consolidarea securității politice a Republicii Moldova: aspecte geopolitice. În:
Moldoscopie (Probleme de analiză politică): Revistă ştiinţifică trimestrială. Chișinău, 2010, nr.2
(XLIX). p. 148-155.
75. Juc V. Ungureanu V. Fundamentarea si instituţionalizarea securităţii naţionale a Republicii
Moldova. În: Revista de filozofie, sociologie şi știinţe Politice. Chișinău, 2008, nr. 3 (148). p. 93-105.
76. Justiţie, libertate şi securitate: promovarea drepturilor şi apărarea intereselor noastre. Bruxelles,
2008. http://europa.eu/pol/justice/index_ro.htm (vizitat 03.07.2011).
77. Kolodziej E. A. Securitatea şi relaţiile internaţionale. Iaşi: Polirom, 2007. 431 p.
78. Korchemakin M. Gazprom a pierdut o treime din piaţa sa europeană. Bucureşti, 2010.
http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Romania_intra_pe_filiera_gazului_rusesc_0_209379
653.html (vizitat 14.07.2010).
79. Kuzovlev M. Motivele „îngheţării” diferendului transnistrean. Chişinău, 2011. http://www.e-
democracy.md/monitoring/politics/comments/200904152/ (vizitat 06.08.2011).
80. Lavric A. Abordări ale soluţionării conflictului în disputa transnistreană. În: Revista moldovenească
de drept internaţional şi relaţii internaţionale. Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM, 2011, nr. 3,
p. 124-138.
81. Leancă Iu. Republica Moldova determinată să dea un nou impuls soluţionării conflictului
transnistrean. Chişinău, 2009. http://www.mfa.gov.md/comunicate-presa-md/478464/ (vizitat 05.08.2011).
82. Lege cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stînga
Nistrului (Transnistria). Nr. 173-XVI din 22.07.2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
29.07.2005, nr.101-103/478. http://peromaneste.blogspot.com/2005/08/legea-repub licii-moldova-
nr173-xvi-din.html (vizitat 23.08.2011).
83. Legea Securităţii Statului. Nr. 618 din 31.10.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
13.02.1997, nr 10/117. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id =31
1700 (vizitat 06.03.2011).

153
84. Lungu V. Reforma sectorului de apărare şi securitate: rolul Parlamentului. În: Reforma sectorului
de securitate în Republica Moldova: consolidarea controlului democratic asupra sectorului de
securitate. Coord. E. Sportel , S. Faltas. Groningen: Harmonie Papers, 2009. p. 11-22.
85. Lupan V. Sectorul de securitate al Republicii Moldova: calea de urmat. În: Reforma sectorului de
securitate în Republica Moldova: consolidarea controlului democratic asupra sectorului de
securitate. Coord. E. Sportel, S. Faltas. Groningen: Harmonie Papers, 2009. p. 23-40.
86. Macovei I. Centrala de la Cernavodă – o cale de integrare a Moldovei în sistemul energetic
European. Chişinău, 2011. http://www.timpul.md/articol/centrala-de-la-cernavoda-o-cale-de-
integrare-a-moldovei-in-sistemul-energetic-european-21718.html (vizitat 25.06.2011).
87. Macovei I. Moscova îl trimite pe Smirnov în Europa. Chișinău, 2011 http://www.timpul.md
/articol/moscova-il-trimite-pe-smirnov-in-europa-26916.html (vizitat 25.09.2011).
88. Managementul integrat al frontierelor: creşterea securităţii şi simplificarea trecerii frontierei.
Comunicat de presă al Serviciului Grăniceri al Republicii Moldova. Chişinău, 2010.
http://www.border.gov.md/news.php?page=14 (vizitat 04.04.2011).
89. Mandatul Reprezentatului special al Uniunii Europene. Bruxelles, 2011. http://www.
eusrmoldova.eu/ro/mandate (vizitat 04.01.2012).
90. Manolache C. Bolun O. Programul Parteneriat pentru Pace ca factor de integrare europeană a
Republicii Moldova. În: Moldova, România, Ucraina: Integrarea în structurile europene
(materialele simpozionului știinţific internaţional). Chişinău: Perspectiva, 2000. p. 42-50.
91. Manolache C. Securitatea ecologică. Aspectul politico-militar. Chişinău: Institutul Militar al
Forţelor Armate, 2008. 126 p.
92. Manolache M. Securitatea Europei şi securitatea energetică în regiunea Mării Negre. În: Dinamica
mediului european de securitate. Bucureşti: UNA, 2007. p. 873-887.
93. Manole I. ș.a. Drepturile omului în regiunea transnistreană a Republicii Moldova. Chişinău: Elan
Poligraf, 2007. 65 p.
94. Manual de relaţii internaţionale. Coord: Miroiu A. Ungureanu R-S. Iaşi: Polirom, 2006. 350 p.
95. Marin D. ş.a. Economie europeană. Bucureşti: Editura Economică, 2004. 320 p.
96. Mândru M. O. Lumea între războiul rece şi pacea fierbinte. Bucureşti: Expert, 2000. 191 p.
97. Miroiu A. Introducere în analiza politicilor publice. Bucureşti: PUNCT, 2001. 192 p.
98. Mînzărari D. Ioniță V. De ce avem nevoie de NATO? Sau de ce existenţa Moldovei ca stat suveran
depinde de aderarea la NATO. În: Discussion Papers: serie de dezbateri publice naţionale. IDIS
„Viitorul”. Chişinău, 2009, nr. 3. 91 p.
99. Mînzărari D. Moldova rătăcită în labirintul încurcat al conflictului transnistrean. În: Discussion
Papers: serie de dezbateri publice naţionale. IDIS „Viitorul”. Chişinău, 2010, nr. 6. 60 p.
100. Mînzărari D. Proiectul Concepţiei Securităţii Naţionale – test decisiv pentru elita politică
moldovenească. În: Discussion Paper. IDIS „Viitorul”. Chişinău, 2007, nr. 1. 51 p.
101. Moldova – PfP: Programul Parteneriat pentru Pace. Chişinău, 2008. http://www.army.gov.md (vizitat 22.09.2008).
154
102. Moldova va demara procesul de conectare la Rețeaua Europeană a Operatorilor de Sistem şi de
Transport al Energiei Electrice ENTSO-E. Chişinău, 2011. http://www.noi.md/md/print/
news_id/2007 (vizitat 04.04.2011).
103. Moldovan D. Oportunităţile pierdute şi costurile integrării Republicii Moldova în Uniunea
Europeană. În: Akademos. Revistă de ştiinţă, inovare, cultură şi artă. Chișinău, 2009, nr. 1(12), p. 67-68.
104. Monitorul Economic: analize şi prognoze trimestriale, nr. 3, trimestrul 3, Chişinău: Centrul de
Politici Economice al IDIS “Viitorul”, 2005. http://www.viitorul.org/public/1444/ro/ME_3Q3
final.pdf (vizitat: 06.03.2008).
105. Morgenthau H. Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace. Iaşi: Polirom, 2007. 735 p.
106. Nantoi O. Cazul Republicii Moldova: ce ar putea face UE şi SUA? Chişinău, 2005. http://ipp.md/
lib.php?l=ro&idc=162 (vizitat 05.08.2011).
107. Nantoi O. Conflictul transnistrean – Status quo şi perspective. Chişinău, 2005. http://www.ipp.md
/lib.php?l=ro&idc=162 (vizitat 06.08.2011).
108. Nantoi O. Studiu cu privire la situaţia în raioanele de est a Republicii Moldova (1992-2000).
Chişinău, 2001. http://ipp.md/lib.php?l=ro&idc=162&year=&page=2 (vizitat 28.08.2009).
109. Naval I. Regiunea Mării Negre din perspectiva diplomaţiei hidrocarburilor. În: Moldova pe calea
democraţiei şi stabilităţii: din spaţiul post-sovietic în lumea valorilor democratice. Chişinău:
Cartier, 2005. p. 195-206.
110. Opalev A. V. Cu privire la unele categorii de bază ale teoriei asigurării securităţii naţionale. În:
Itinerar strategic: Revistă de studii de securitate şi apărare. IISD al AŞM. Chișinău, 2007, nr. 1-2, p. 24-30.
111. Organismul Comun de Control în domeniul Europol. Bucureşti, 2008. http://www.datapro
tection.ro/?page=europol&lang=ro (vizitat 03.07.2011).
112. OSCE: Misiunea în Moldova. Controlul armamentelor şi dezarmarea. Chişinău, 2003.
http://www.osce.org/ro/moldova/79003 (vizitat 08.08.2011).
113. Panainte S. Moldova – cîmp de luptă între puterea „soft” şi „hard”. În: Political and Security
statewatch. IDIS „Viitorul”. Chișinău, 2007, nr. 6, p. 5-8.
114. Parteneriatul pentru Pace – un parteneriat intensificat şi mai operaţional. Bruxelles, 2007.
http://www.nato.int/docu/other/ro/facts/pfp-enh_rom.html (vizitat 22.09.2007).
115. Pîntea I. Necesitatea reevaluării sectorului de securitate şi apărare. În: Reforma sectorului de
securitate în Republica Moldova: consolidarea controlului democratic asupra sectorului de
securitate. Coord. E. Sportel, S. Faltas. Groningen: Harmonie Papers, 2009. p. 41-52.
116. Planul de Acţiuni privind liberalizarea regimului de vize. Hotărîrea Guvernului nr. 122 din
04.03.2011. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 11.03.2011, nr. 37-38.
http://lex.justice.md/ index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=337757 (vizitat 04.04.2011).
117. Planul de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană. Hotărîrea Guvernului nr. 889 din
03.08.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 29.04.2005, nr. 65-66.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=301325 (vizitat 11.08.2011).
155
118. Planul Individual de Acţiuni al Parteneriatului Republica Moldova – NATO actualizat. Hotărîrea
Guvernului nr. 746 din 18.08.2010. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.09.2010, nr.
166-168. http://lex.justice.mdindex.php?action=view&view=doc&lang=1&id=335977 (vizitat 11.08.2011).
119. Pleşca V. Reforma militară în Republica Moldova prin prisma Planul Individual de Acţiuni al
Parteneriatului „Republica Moldova – NATO. În: Moldoscopie (Probleme de analiză politică).
Chișinău, 2007, nr.2 (XXXVII). p. 97-103.
120. Politica de mediu. În: Seria Micromonografii – Politici europene. Coord. Institutul European din
România. Bucureşti, 2003. http://www.ier.ro/documente/formare/Politica_mediu.pdf (vizitat 25.08.2009).
121. Politica energetica a UE: securitatea energetica pe primul loc. Bucureşti, 2009.
http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles/displayArticle/articleID_16283/Politica-ener
getica-a-UE-securitatea-energetica-pe-primul-loc.html (vizitat 14.07.2010).
122. Politica Europeana de Vecinătate. Chişinău, 2009. http://www.ue-moldova.info/esenta.sh.tml
(vizitat 29.03.2009).
123. Politica externă şi de securitate: Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate. Bruxelles, 2009. http://www.consilium.europa.eu/showpage.aspx?id=1847&lang=ro
(vizitat 01.07.2011).
124. Politica externă şi de securitate: Să vorbim cu o singură voce. Bruxelles, 2009.
http://europa.eu/pol/cfsp/index_ro.htm (vizitat 01.07.2011).
125. Politica Socială. În: Seria Micromonografii – Politici europene. Coord. Institutul European din
România. Bucureşti, 2003. http://www.ier.ro/documente/formare/Politica_sociala.pdf (vizitat 21.06.2011).
126. Postică C. Economia Uniunii Europene (curs universitar). Chişinău: ARC, 2001. 134 p.
127. Predut M. C. Justiţie şi afaceri interne. Bucureşti, 2009. http://www.euroavocatura.ro/ dictionar/
493/Justitie_si_afaceri_interne (vizitat 03.07.2011).
128. Prisecaru P. ș.a. Politici comune ale Uniunii Europene. Bucureşti: Editura Economică, 2004. 435 p.
129. Programele de stabilitate şi de convergenţă. Bucureşti, 2007. http://ec.europa.eu/economy_finance/
sgp/convergence/index_ro.htm (vizitat 06.05.2010).
130. Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova. Integrarea Europeană: libertate,
democraţie, bunăstare: 2011-2014. Chişinău, 2011. http://www.gov.md/doc.php?l=ro&id=33
50&idc=445 (vizitat 11.08.11).
131. Prohniţchi V. Securitatea economică a unui stat mic. Note de reper pentru Republica Moldova. În:
Securitatea şi apărarea naţională a Republicii Moldova. Coord. Institutul de Politici Publice.
Chişinău: ARC, 2002. p 148-195.
132. Prohniţchi V. ş.a. Planul de Acţiuni Uniunea Europeana – Republica Moldova: evaluarea
progresului în 2005. În: Euromonitorul, nr. 1, Chişinău, 2006. http://www.e-democracy.md
/files/euromonitor01.pdf (vizitat: 06.03.2008).
133. PSESE. Cooperare: Prezentare generală. Chişinău, 2007. http://www.mfa.gov.md/ politica-
externa/psese-prezentare-generala/ (vizitat 29.03.2009).
156
134. PSESE. Masa de lucru Nr. III – Probleme de securitate. Chişinău, 2007. http://www.mfa.gov.md
/politica-externa/psese-masa-de-lucru-III/ (vizitat 29.03.2009).
135. Rácz A. Interviu IDIS cu András Rácz, PhD. Institutul Maghiar de Afaceri Internaţionale. Chişinău,
2008. http://www.viitorul.org/libview.php?id=1889&l=ro&idc=309 (vizitat: 30.12.2011).
136. Radler D. Securitatea economică şi de mediu. În: Studii de securitate. Bucureşti: Cavallioti, 2005. p. 110-143.
137. Roşca A. Algoritmi ai tranziţiei: aspecte social-filozofice. Chişinău: Tipogr. AŞM, 2007. 300 p.
138. Rurac I. Separatismul şi impactul lui asupra procesului de edificare a statalității în Republica
Moldova. Chişinău, 2002. http://ipp.md/lib.php?l=ro&idc=170 (vizitat 20.02.2011).
139. Saca V. Bolocan O. Conflictul transnistrean şi fenomenul manipulării politice. În: Moldoscopie
(Probleme de analiză politică): Revistă ştiinţifică trimestrială. Chișinău, 2007, nr.2. p. 104-114.
140. Saca V. Interesele politice şi relaţiile politice: dimensiuni tranzitorii. Chişinău: USM, 2001.
141. Sava I. N. Studii de securitate. București: Editura Centrului Român de Studii Regionale. 2005, 303 p.
142. Serebrian O. Perspectivele geostrategice ale Republicii Moldova. În: Studii internaţionale: viziuni
din Moldova. Chișinău, 2007, nr. 3 (4), p. 34-53.
143. Solomon C. Gumeniuc A. Conflictul transnistrean şi procesul de negocieri în formatul „5+2”. În:
Moldoscopie (Probleme de analiză politică): Revistă ştiinţifică trimestrială. Chișinău, 2008, nr.3
(XLII), p. 175-186.
144. Soluţionarea conflictelor: EUBAM. Chişinău, 2009. http://www.eubam.org/md/factsheets (vizitat
04.04.2011).
145. Sportel E. Introducere. În: Reforma sectorului de securitate în Republica Moldova: consolidarea
controlului democratic asupra sectorului de securitate. Coord. E. Sportel, S. Faltas. Groningen: Harmonie
Papers, 2009. p. 7-10.
146. Statisticile islamului în Europa. Bucureşti, 2009. http://www.cotidianul.ro/index.php?id= 45&art=
5863&cHash=48086c9d40 (citat 23.05.2010).
147. Statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri). Nr. 344 din 23.12.1994. În: Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 14.01.1995 Nr. 3-4. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=
doc&lang=1&id=311656 (vizitat: 26.02.2012).
148. Stăvilă I. Evoluţia reglementării conflictului transnistrean în anii 1992-2009. În: Revista de
filozofie, sociologie şi știinţe politice. Chișinău, 2009, nr. 2 (150), p. 74-96.
149. Stoicescu R. Conceptul de securitate. În: Politica de securitate naţională: concept, instituţii, procese.
Coord. L. A. Ghica, M. Zulean. Iaşi: Polirom, 2007. p. 77-98.
150. Strategia europeană de securitate: o Europă sigură într-o lume mai bună. Bruxelles, 2003.
http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/031208ESSIIRO.pdf (vizitat 13.07.2010).
151. Strategia naţională de management integrat al frontierei de stat pentru anii 2011-2013. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 21.01.2011, nr. 16-17. http://lex.justice.md/index.Php?
action=view&view=doc&lang=1&id=337349 (vizitat 04.04.2011).

157
152. Strategia Securităţii Naţionale a Republicii Moldova. Nr. 153 din 15.07.2011. În: Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 14.10.2011, nr. 170-174 (3966-3971).
153. Stratfor: Protecţia minorităţii ruse din străinătate, pretext pentru extinderea influenţei Moscovei.
Chişinău, 2009. http://www.unimedia.md/?mod=news&id=14945 (vizitat 04.04.2011).
154. Teme europene: Tratatul de la Amsterdam. Bruxelles, 2007. http://ec.europa.eu/romania/docum
ents/eu_romania/tema_24.pdf (vizitat 14.07.2010).
155. Todos P. ș.a. Energia regenerabilă: studiu de fezabilitate. Chişinău: Tipogr. Reclama, 2002. 158 p.
156. Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de
instituire a Comunităţii Europene, semnat la Lisabona, 13 decembrie 2007. Bruxelles, 2007.
http://eur-lex.europa.eu/JOHtml.do?uri=OJ:C:2007:306:SOM:RO:html (vizitat 23.07.2011).
157. Tratatul privind Forţele Armate Convenţionale din Europa (TCFE). Bucureşti, 1999.
http://old.mae.ro/index.php?unde=doc&id=42205&idlnk=1&cat=3 (vizitat 09.08.2011).
158. Ţîrdea N. Introducere în sinergie. Chişinău: Centrul Poligrafic „Medicina”, 2003. 89 p.
159. Ţugui E. Dilema securităţii în era nucleară: scutul antirachetă şi neutralitatea Republicii Moldova.
În: Revista de filozofie, sociologie și științe politice. Chișinău, 2010, nr. 3, p. 91-97.
160. Un pas înainte în soluționarea diferendului transnistrean. Chişinău, 2011. http://www.politik.md
/?view=articlefull&viewarticle=7793 (vizitat 02.11.2011).
161. Uniunea Economică şi Monetară. În: Seria Micromonografii – Politici europene. Coord. Institutul
European din România. Bucureşti, 2003. http://www.ier.ro/documente/formare/Uniunea_
economica_si_monetara.pdf (vizitat 25.07.2010).
162. Varzari V. Noua Concepţie de Securitate a Republicii Moldova: o analiză a elementelor novatorii şi
a deficienţelor înregistrate. În: Revista de filozofie, sociologie şi ştiinţe politice. Chișinău, 2008, nr.
3, p. 139-144.
163. Varzari V. Reformarea sectorului de securitate națională a Republicii Moldova din perspectiva
amenințărilor și vulnerabilităților. În: Revista de filozofie, sociologie și științe politice. Chișinău,
2010, nr. 3, p. 58-64.
164. Varzari V. Republica Moldova în contextul sistemului de securitate euro-atlantic. În: Studia
Securitatis: Revistă de studii de securitate şi politice, Sibiu, 2010, nr. 2, p. 61-71.
165. Vrabie R. Problematica transnistreană şi integrarea europeană a Moldovei. Rolul UE. Chişinău,
2010. http://www.ape.md/doc.php?l=ro&idc=156&id=1272 (vizitat 14.03.2011).
166. Wallace H., Wallace W. Procesul politic în Uniunea Europeană. Chişinău: Editura Arc, 2004. 621 p.
167. Zamfirescu I. Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru ţările candidate din
Europa Centrală şi de Est. Coord. Institutul European din România. Bucureşti, 2001.
http://www.ier.ro/documente/working_papers/wp_4.pdf (vizitat 29.03.2012).
168. Zulean M. Politica de securitate naţională ca domeniu al politicilor publice. În: Politica de
securitate naţională: concept, instituţii, procese. Coord. L. A. Ghica, M. Zulean. Iaşi: Polirom,
2007. p. 33-48.
158
169. Бекяшев К.А. Международное публичное право. Москва: Издательство „Проспект”, 2000. 784 c.
170. Бенюк В. Контекстуальные условия разрешения приднестровского конфликта. În: Anuar ştiinţific al
Institutului de Relaţii Internaţionale din Moldova. Volumul IV, Chişinău: IRIM, 2006. p. 9-13.
171. Буриан А. Теория международных отношений. Курс лекций, Том I., Кишинев: Изд. Центр
Гос. Ун-та, 2003. 208 с.
172. Возжеников А. В. Национальная безопасность Росии. Москва: Изд. РАГС, 2002. 423 с.
173. Колосов Ю.М. Кривчикова Э.С. Международное право. Москва: Издательство
„Международные отношения”, 2000. 610 c.
174. Косолапов Н. А. Сила, насилие, безопасность: современная диалектика взаимосвязей. În:
Богатуров А. Д. и др. Очерки теории и политического анализа международных отношений.
Москва: НОФМО, 2002. c. 190-206.
175. Кочетков В. В. Изменения в подходах международной безопасности в начале ХХI века. În:
Вестник Московского университета. Серия 12. Политические науки. Москва: Московский
Государственный Университет им. м. в. Ломоносова, 2010. с. 30-35.
176. Лукашук И.И. Международное право. Особенная часть., 3-е издание, переработанное и
дополненное. Москва: Волтерс Клувер, 2005. 412 с.
177. Меморандум об основных принципах государственного устройства объединенного
государства (2003). Москва, 2003. http://www.regnum.ru/news/458547.html (vizitat 10.08.2011).
178. Нижник Н. С. Национальная безопасность: концептуальные основания и
феноменологическая характеристика. În: Исторические, теоретические и правовые аспекты
противодействия угрозам национальной безопасности. Oтв. ред. В. В. Грохотова и др.
Великий Новгород: Типогр. НовГУ им. Ярослава Мудрого, 2008. c. 246-269.
179. Попеску Н. Комментарии. În: Коппитерс Б. И. и др Европеизация и разрешение конфликтов:
конкретные исследования европейской периферии. Москва: Весь Мир, 2005. c. 267-285.
180. Приднестровская Молдавская Республика. Тирасполь, 1999. http://www.olvia.idknet.
com/overv iewru.htm (vizitat 04.08.2011).
181. Сaфронова О. В. Tеория международных отношений (Курс лекций). Нижний Новгород: Изд.
Урал, 2001. 238 c.
182. Терновая Л. О. К формированию интердискурса по вопросам безопасностию. În: Вестник
Московского университета. Серия 12. Политические науки. Москва: Московский
Государственный Университет им. м. в. Ломоносова, 2010. с. 25-29.
183. Устименко И. Центризбирком ПМР обнародовал окончательные итоги референдума.
Тирасполь, 2006. http://www.olvia.idknet.com/ol225-09-06.htm (vizitat 05.08.2011).
184. Цвятков Н. Динамика развития переговорного процесса по урегулированию
приднестровского конфликта: анализ документов 1992-2002 годов. În: Moldoscopie (Probleme
de analiză politică): Revistă ştiinţifică trimestrială. Chișinău, 2006, nr. 2 (XXXIII), p. 120-131.
185. Цыганков П. А. Теория международных отношений. Учебное пособие. Москва: Гардарики, 2003. 590 с.
159
186. Ядерное оружие и национальная безопасность. Авторский коллектив под ред. В. Н.
Михайлова. Саранск: Типогр. Красный Октябрь, 2008. 217 с.
187. A Secure Europe in a Better World – European Security Strategy. Bruxelles, 2003.
http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/78367.pdf (vizitat 07.03.2009).
188. About the EIB. Luxembourg, 2009. http://www.eib.org/about/index.htm (vizitat 29.05.2011).
189. About the Stability Pact. Bruxelles, 2005. http://www.stabilitypact.org/about/default.asp (vizitat 29.03.2009).
190. Angell N. The Great Illusion: A Study of the Relation of Military Power to National Advantage.
London, 1995. http://fds.oup.com/www.oup.com/pdf/13/9780199571161.pdf (vizitat 22.05.2011).
191. Aust A. European social policy. London, 2002. http://www.kent.ac.uk/wramsoc/workingpapers/
firstyearreports/backgroundreports/euimpactbackgroundreport.pdf (vizitat 22.06.2010).
192. Baldwin D. Neorealism and Neoliberalism: The Contemporany Debate. New York: Columbia
University Press, 1993. 375 p.
193. Bencheci D. The danger of the Transnistrian conflict toward the European security. În:
Moldoscopie (Probleme de analiză politică): Revistă ştiinţifică trimestrială. Chișinău, 2010, nr.4. p. 188-193.
194. Boonstra J. EU policy towards Moldova: the Security Dimension. În: Neighbouring NATO and the
EU: Policy Implications for Moldova’s Security and European Aspirations. International
conference proceedings. Chisinau: Cusnir & Co SRL, 2005. p. 98-102.
195. Booth K. Theory of Wolrd Security. New York: Cambridge University Press, 2007. 495 p.
196. Boţan I. A new approach of principle. Chisinau, 2007. http://www.e-democracy.md/en/monitoring
/politics/comments/200710151/ (vizitat 01.12.2009).
197. Büscher K. The Missions to the Republic of Moldova and the Ukraine: A Double-Entry Balance
Sheet. In: The OSCE Yearbook, Hamburg, 1999. http://www.core-hamburg.de/documents
/yearbook/english/99/Buescher.pdf (vizitat 29.12.2011).
198. Buzan B. and others. A New Framework for Analysis. London: Lynne Reiner Publishers Inc., 1997. 239 p.
199. Buzan B. Waever O. Regions and powers. The structure of international security. Cambirdge:
Cambridge University Press, 2003. 598 p.
200. CFSP Statements (2011). http://consilium.europa.eu/policies/foreign-policy/cfsp-statements.
aspx?lang=ro&BID=73 (vizitat 16.11.2011)
201. Chairperson’s perception statement and statements by delegations at OSCE Eleventh Meeting of
the Ministerial Council. Maastricht, 2003. http://www.osce.org/mc/40533 (vizitat 10.08.2011).
202. Chifu Iu. ș.a. “The breakthrough crisis” of a quick solution Transnistria: a trilateral cognitive
institutional approach of the crisis decisionmaking. Bucureşti: Curtea Veche, 2008. 134 p.
203. Ciobanu C. NATO/EU Enlargement: Moldova and the „Frozen and Forgotten” Conflicts in Post-
Soviet States. Chisinau, 2004. http://www.ipp.md/lib.php?l=ro&idc=162&year=&page=1 (vizitat 08.08.2011).
204. Communication from the Commission to the Council and the European Parliament: Wider Europe
Neighbourhood: A New Framework for Relations with our Eastern and Southern Neighbours.
Bruxelles, 2003. http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/com03_104_en.pdf (vizitat 08.02.2007).
160
205. Communication from the Commission to the European Parliament and the Council on Eastern
Partnership. Bruxelles, 2008. http://www.eeas.europa.eu/eastern/docs/com08_823_en.pdf (vizitat 23.07.2009).
206. Communication from the Commission: Europe 2020. A European strategy for smart, sustainable
and inclusive growth. Bruxelles, 2010. http://ec.europa.eu/commission_2010-2014/president
/news/documents/pdf/20100303_1_en.pdf (vizitat 10.04.2011).
207. CSCE Mission to the Republic of Moldova. Vienna, 1993. http://www.osce.org/ moldova/41137
(vizitat 08.08.2011).
208. Danelsons R. Moldova, Minorities and the International Community. In: Advanced Social and
Political Research Institute (ASPRI) Publication, University of Latvia, 2008. http://szf.lu.lv/
files/petnieciba/publikacijas/Moldova_minorities_4.pdf (vizitat 29.12.2011).
209. Declaration of the OSCE Summit in Istanbul. Istanbul, 1999. http://www.osce.org /mc/39569
(vizitat 09.08.2011).
210. EU Energy Security and Solidarity Action plan: second strategic energy review. Bruxelles,
2008.http://europa.eu/rapid/pressReleasesAction.do?reference=MEMO/08/703&format=HTML
&aged=0&language=en&guiLanguage=en (vizitat 15.07.2010).
211. EUROFOR Mission. Florence, 1999. http://www.eurofor.it/index.htm (vizitat 14.07.2010).
212. Ferrero-Waldner B. Eastern Partnership – an ambitious project for 21st century European foreign
policy. Bruxelles, 2009. http://eeas.europa.eu/eastern/docs/eastern_partnership _article_bfw_en.pdf
(vizitat 02.04.2011).
213. Fukuyama F. Radical Islam's Threat to Democracy. London, 2009. http://www.opinionjournal.com
/columnists/tvaradarajan/?id=110006858 (vizitat 21.09.2010).
214. Herz J. H. Idealist Internationalism and the Security Dilemma. London, 1950. http://www.jstor.
org/stable/2009187 (vizitat 22.09.2010).
215. How is the budget financed? Bruxelles, 2008. http://ec.europa.eu/budget/explained/budg_
system/financing/fin_en.cfm (vizitat 23.07.2010).
216. ICG Europe Report. No. 147: Moldova – No Quick Fix. Bruxelles, 2003. http://www.crisisgroup.
org/library/documents/report_archive (vizitat 10.05.2007).
217. Ideas behind Europol: Tackling international crime. Hague, 2008. http://www.europol.europa.eu/
content/page/history-149 (vizitat 03.07.2011).
218. Kegley Ch. W. Raymond G. A. The global future: a brief introduction to world politics (3rd
Edition). Boston: Wadsworth Publishing, 2007. 464 p.
219. Keohane R. Power and governance in a partially globalized world. London: Routledge, 2002. 298 p.
220. Kibria N. Muslim encounters in the global economy: Identity developments of labor migrants from
Bangladesh to the Middle East. În: Sage Journal, Vol. 8, No. 4, 2008. p. 518-535.
http://etn.sagepub.com/content/8/4/518.full.pdf+html (vizitat 23.09.2010).

161
221. King Ch. Bring the phantom republics in from the cold - Editorials & Commentary - International
Herald Tribune. In: The New York Times. New York, 2006. http://www.nytimes.com/2006 /09/14
/opinion/14iht-edking.2807202.html (vizitat: 29.12.2011).
222. Levy J. S. Domestic Politics and War. În: Journal of Interdisciplinary History. Vol. 18, No. 4, 1988.
p. 653-673. http://fas-polisci.rutgers.edu/levy/1988%20Domestic%20Politics%20&%20 War.pdf
(vizitat 18.04.2011).
223. Lynch D. Moldova and Transnistria. In: Greenwood D. and others. Security-sector reform and
transparency building, Groningen: CESS, 2004. p. 93-102.
224. Mansfield E. D. Snyder J. Democratization and the Danger of War. În: International Security. Vol.
20, No. 1, 1995. p. 5-38. http://www.mitpressjournals.org/doi/pdf/10.1162/jcws.1995 .9.1. 119
(vizitat 21.02.2011).
225. Mearsheimer J. Why We Will Soon Miss the Cold War? New York, 1990. http://www.wepapers.com/
Papers/61600/Why_We_Will_Soon_Miss_the_Cold_War (vizitat 16.10. 2010).
226. Moldova: regional tensions over Transdniestria. În: Europe Report, No. 157. Chisinau/Brussels,
2004. http://www.crisisgroup.org/~/media/Files/europe/157_moldova_regional _tensions_over_tran
sdniestria.pdf (vizitat 10.08.2011).
227. Motion for a resolution further to the Council statement pursuant to Rule 37 (2) of the Rules of
Procedure on behalf of the GUE/NGL Group on the OSCE Summit in Istanbul (17-19 November
1999). Istanbul, 1999. http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?type=MOTION&reference
=B5-1999-0322&languae=EN (vizitat 09.08.2011).
228. NATO’s fundamental security tasks. Bruxelles, 2000. http://www.nato.int/cps/en/SID-FBA00C89-
70B6FB38/natolive/topics_68144.htm? (vizitat 01.07.2011).
229. Organization for Security and Co-operation in Europe: Mandate. Viena, 1999. http://www.osce.org/
moldova/43359 (vizitat 08.08.2011).
230. Organski A. F. K. Kugler J. The War Ledger. Chicago: University of Chicago Press, 1980. 304 p.
231. OSCE Mission to Moldova. Arms control and disarmament. Chisinau, 2008.
http://www.osce.org/moldova/43599 (vizitat 08.08.2011).
232. Reagan R. Address before a Joint Session of the Congress on the State of the Union. Washington
DC, 1984. http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=40205 (vizitat: 01.11.2010).
233. Report No. 13 by the CSCE Mission to Moldova. Chisinau, 1993. http://www.osce.org
/moldova/42307 (vizitat 08.08.2011).
234. Rusette B. The Politics of an Alternative Security System: Toward a More Democratic and
Therefore More Peaceful World. London, 1990. http://peacemagazine.org/archive/ v01n9p277.htm
(vizitat 22.05.2011).
235. Sachs S. E. The Changing Definition of Security. Oxford, 2003. http://www.stevesachs.com
/papers/paper_security.html#_ftnref3 (vizitat 27.03.2012).

162
236. Samokhvalov V. Relations in the Russia – Ukraine – EU triangle: „zero-sum game” or not? In:
Institute for Security Studies Occasional Paper No. 68, September 2007. Paris.
http://www.iss.europa.eu /uploads/media/occ68.pdf (vizitat 26.12.2011).
237. Smoke R. National security and the nuclear dilemma. New York: Random Hause, 1993. 368 p.
238. Stability Pact for South Eastern Europe. Cologne, 1999. http://www.stabilitypact.org/constituent/
990610-cologne.asp (vizitat 29.03.2009).
239. Strategic Concept for the Defence and Security of the Members of the North Atlantic Treaty
Organisation: Active Engagement, Modern Defence. Lisbon, 2010. http://www.nato.int/lisbon
2010/strategic-concept-2010-eng.pdf (vizitat 02.07.2011).
240. Thapa P. J. Security Challenges for Small States in the New World Order: Options for Nepal
Pennsylvania 1997. http://www.scribd.com/doc/44090448/Security-Challenges-for-Small-States-in-
the-New-World-Order-Options-for-Nepal (vizitat 27.03.2012)
241. The European Union Trade Policy 2011. Bruxelles, 2011. http://trade.ec.europa.eu/doclib/
docs/2009/february/tradoc_142372.pdf (vizitat 02.07.2011).
242. The history of EUROCORPS. Strasbourg, 2008. http://www.eurocorps.org/history.php (vizitat 01.07.2011).
243. The Sixth Environment Action Programme of the European Community 2002-2012. Bruxelles,
2002. http://ec.europa.eu/environment/newprg/index.htm (vizitat 16.07.2010).
244. The World Trade Organization. World and regional Exports Profiles 2009. http://www.wto.org/
english/res_e/statis_e/world_region_export_09_e.pdf (vizitat 27.12.2011).
245. Transdniestrian Conflict: Origins and Main Issues. Based on the Background Paper: The
Transdniestrian Conflict in Moldova: Origins and Main Issues. Vienna, 1994. http://www.osce.org/
moldova/42308 (vizitat 04.08.2011).
246. Urse C. Transnistria: Prospects for a solution. In: European Center for Security Studies Occasional
Paper Series. No. 7. http://www.marshallcenter.org/mcpublicweb/MCDocs/files/College/F_
Publications/occPapers/occ-paper_7-en.pdf (vizitat: 29.12.2011).
247. Varzari V. The Impact of the EU Enlargement on the Frozen Conflicts from the European
Periphery – the Transnistrian Case. În: Studii Internaţionale. Viziuni din Moldova. Chișinău, 2008,
nr. 1 (6), p. 143-150.
248. Waltz K. Peace, Stability and Nuclear Weapons. În: Policy Paper No. 15 of the Institute on Global
Conflict and Cooperation. Berkeley, 1995. http://igcc.ucsd.edu/pdf/policypapers/pp15.pdf (vizitat 01.11.2009).
249. Wei Ch. T. Security for Small States. În: Journal of the Singapore Armed Forces. Singapore, 1999.
http://www.mindef.gov.sg/safti/pointer/back/journals/1999/vol25_4/9.htm (vizitat 27.03. 2012).
250. Wendt A. Social theory of international politics. London: Cambridge University Press, 1999. 433 p.
251. WEU History. Bruxelles, 2008. http://www.weu.int/ (vizitat 27.07.2010).
252. Wolfers A. National security as an ambiguous symbol. În: Political Science Quarterly. Vol. 67, No.
4, 1952. http://links.jstor.org (vizitat 19.01.2011).

163
 DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnatul, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în teza de doctorat

sînt rezultatul propriilor cercetări şi realizări ştiinţifice. Conştientizez că, în caz contrar, urmează
să suport consecinţele în conformitate cu legislaţia în vigoare.

VARZARI Vitalie

Semnătura

Data

164
 CV-ul AUTORULUI

VARZARI Vitalie

Data naşterii: 02.09.1983

Locul naşterii: Republica Moldova, or. Chişinău
Cetăţenia: Republica Moldova

Studii:
-2008–prezent: doctorand, învăţămînt cu frecvenţă redusă, Institutul Integrare Europeană şi
Ştiinţe Politice al A.Ş.M., Specialitatea 23.00.01 – Teoria, metodologia şi istoria politologiei;
instituţii şi procese politice;
-2006-2008: masterand la Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, România, Centrul de Studii
Europene, Specializarea: Studii europene;
-2002-2006: student la Institutul de Studii Politice şi Relaţii Internaţionale (I.S.P.R.I.), Chişinău,
Republica Moldova, Facultatea de Relaţii Internaţionale şi Ştiinţe Politice, Specialitatea: Relaţii
internaţionale, Specializarea – Studii europene;
-2005-2006: student la Şcoala de Limbi Moderne „International Language
Training Center”, Specializarea: Limba şi literatura engleză

Diplome:
- Certificat JMDI de finalizare a cursului online „Implementarea cu succes a proiectelor de
asistenţă şi cercetare în domeniul migraţiei şi dezvoltării” oferit de UE, OIM şi ONU (aprilie
2011);
- Magistru în Studii europene, Specializarea: Studii europene şi Dezvoltare Regională
(februarie 2008);
- Licenţiat în Relaţii internaţionale, Profilul: Relaţii internaţionale, Specialitatea: Relaţii
internaţionale, Specializarea: Studii europene (iulie 2006);
- Certificat TOEFL de cunoaştere a limbii engleze, (mai 2006)

Stagii:
- 23 ianuarie – 5 februarie 2012 – Vizită de lucru la Institutul Federal de Tehnologii din
Lausanne (EPFL), Elveţia, Departamentul Cooperare Internaţională şi Asistenţă;
- 5-12 septembrie 2010 – Vizită de lucru la Institutul Federal de Tehnologii din Lausanne
(EPFL), Elveţia, Departamentul Cooperare Internaţională şi Asistenţă;
- 1 februarie – 10 martie 2006 – Stagiere în cadrul Parlamentului Republicii Moldova, Comisia
de Securitate şi Ordine Publică;
165
- 16-31 ianuarie 2006 – Stagiere în cadrul Institutului de Studii Europene, Chişinău, Republica
Moldova;
- 3-9 octombrie 2005 – Vizită de documentare la Cartierul General al Organizaţiei Atlanticului
de Nord (NATO HQ, NATO SHAPE) şi la Comisia Europeană, Bruxelles, Belgia („NATO / EC
Documentation Visit 2005”);
- 29 august – 11 septembrie 2004 – Şcoala internaţională de vară „Moldova / Europe: inter-
ethnic problems in the Republic of Moldova from the European integration perspective”
(organizatori: Misiunea OSCE în Moldova, MAE al Republicii Federale Germania, Serviciul
German de Schimburi Academice (DAAD) şi Institutul de Studii Politice şi Relaţii
Internaţionale), Vadul-lui-Vodă, Republica Moldova

Domenii de interes ştiinţific:

- Securitatea naţională, securitatea internaţională, integrarea europeană, politici europene,
migraţia înalt calificată, migraţia şi securitatea europeană, societatea civilă

Activitatea profesională:
- iulie 2008 – prezent: Direcţia Integrare Europeană şi Cooperare Internaţională, Academia de
Ştiinţe a Moldovei, specialist principal;
- iulie 2008 – decembrie 2008: Institutul de Filozofie, Sociologie şi Ştiinţe Politice, Academia
de Ştiinţe a Moldovei, cercetător stagiar (cumul extern);
- octombrie 2006 – octombrie 2007: Centrul de Informare şi Documentare privind NATO din
Moldova (CID NATO), cercetător prin cumul extern;
- august 2006 – octombrie 2006: Centrul de Informare, Instruire şi Analiză Socială
„CAPTES”, coordonator de proiecte

Activitatea ştiinţifică:

Publicaţii:
Autor a circa 25 de lucrări ştiinţifice în problematica securităţii naţionale şi internaţionale,
studiilor europene şi migraţiei internaţionale înalt calificate, integrării europene și europenizării
societății, relației statul – societatea civilă

Conferinţe:
Participări la mai mult de 15 conferinţe naţionale şi internaţionale organizate la Chişinău,
Comrat, Sibiu, Iaşi, Bucureşti, Istanbul (Turcia), Trento (Italia), Budva (Muntenegru), Lausanne
(Elveţia), Sarajevo (Bosnia şi Herţegovina) cu referate şi comunicări ştiinţifice ce ţin de
domeniul securităţii naţionale şi internaţionale, studiilor europene şi migraţiei înalt calificate

Proiecte de cercetare colective:

- 2011-2013: Executor în cadrul proiectului internaţional de cercetare (Spania, România,
Republica Moldova): „Migraţii din Europa de Est către Spania în contextul geopolitic frontalier:
mobilitate, identitate şi revenire”
- 2010-2012: Executor în cadrul proiectului bilateral de cercetare AŞM – EPFL (Republica
Moldova – Elveţia): „Conectarea diasporei ştiinţifice a Republicii Moldova la dezvoltarea ţării
de origine”;

166
- 2010-2011: Executor în cadrul proiectului bilateral de cercetare AŞM – MEŞU (Republica
Moldova – Ucraina): „Funcţionalitatea şi impactul organizaţiilor neguvernamentale din Ucraina
şi Republica Moldova asupra factorului decizional”;
- 2009-2010: Executor în cadrul proiectului pentru tineri cercetători „Crearea infrastructurii de
eficientizare a participării comunităţii ştiinţifice din Republica Moldova la Programul Cadru 7”

Burse de cercetare individuale:

- 2010-2012: Grant individual de cercetare acordat de Fundaţia Naţională Elveţiană pentru
Cercetare (SNSF) pentru realizarea cercetărilor în cadrul proiectului bilateral AŞM – EPFL:
„Conectarea diasporei ştiinţifice a Republicii Moldova la dezvoltarea ţării de origine”;
- 2006-2008: Bursă de studii postuniversitare de masterat acordată de Ministerul Educaţiei,
Cercetării, Tineretului şi Sportului al României pentru investigaţii ştiinţifice în domeniu
securităţii europene

Distincţii:
- 2009: Diplomă de merit a AŞM pentru contribuţia la organizarea în Chişinău a celui de la IV-
lea „Forumul al intelectualităţii CSI” în perioada 24-25 septembrie 2009;
- 2005: Premiant al Concursul Naţional „Bursa de Merit SOROS 2005”, Diplomă de gradul I;
- 2004: Premiant al Concursul Naţional „Bursa de Merit SOROS 2004”, Diplomă de gradul III

Apartenenţa la asociaţii /agenţii naţionale şi internaţionale specializate:

- 2012 – prezent: Expert naţional al Republicii Moldova în Comitetul de Program Securitate al
Programului Cadru 7 al Uniunii Europene;
- 2011 – prezent: Punct Naţional de Contact (NCP) în domeniul Securitate al Programului
Cadrul 7 al Uniunii Europene în Republica Moldova;
- 2010 – prezent: Membru al Reţelei Internaţionale IMISCOE: International Migration,
Integration and Social Cohesion;
- 2009 – prezent: Membru al Reţelei Internaţionale JMDI: Online Community of Practice
„Migration for Development”

Cunoştinţe IT: Windows, Internet Explorer, Microsoft Office, Microsoft Project,

Adobe Photoshop, Sony SoundForge etc.

Limbi vorbite: româna (maternă), engleza (nivel avansat: TOEFL Paper-Based Test
Score – 560 pt.), rusa (nivel avansat), franceza (nivel începător)

Hobby: arta fotografică

Date de contact:
Adresa: str. Gh. Asachi, 60/1, ap. 71, MD-2028, Chişinău, Republica Moldova
Telefon fix: (+373-22) 212547 / 739855
Telefon mobil: (+373-0) 60061093
e-mail: varzari.vitalie@asm.md / vitalievar@gmail.com

167