Sunteți pe pagina 1din 2

Rãceala, Marin Sorescu

~drama postbelicã~
1)Încadrarea textului în curent, epocã, specie:
Dramaturgia postbelicã româneascã se caracterizeazã printr-o mare varietate de formule scriitoriceşti. În aceastã perioadã se afirmã ca autori de
drame sau comedii Horia Lovinescu, Ion Bãieşu, Teodor Mazilu. În spaţiul culturii franceze iniţiazã teatrul absurd dramaturgul de origine românã Eugen
Ionescu. Marin Sorescu aparţine generaţiei '60, afirmându-se timp de trei decenii ca poet, prozator şi dramaturg. Referitor la dramaturgia sa criticul Eugen
Simion afirma cã Marin Sorescu se gãseşte “sub semnul cãutãrii spirituale”. Elocvent în acest sens este titlul primei sale trilogii, Setea muntelui de sare care
include piesele Iona, Matca şi Paracliserul. Piesa Rãceala a apãrut în 1976 şi face parte din trilogia istoricã alaturi de A treia ţeapã şi Vãrul Shakespeare.

2. Semnificaţia titlului:
Titlul poate genera o dublã interpretare. Prima poate sugera cã invazia lui Mahomed al II-lea a fost o simplã rãcealã, un frig trecãtor care nu a
putut zdruncina existenţa poporului valah. A doua interpretare realizeazã o apropiere între rãcealã şi moarte. Ambele semnificaţii îşi au sursa în dialogul
dintre doamna Stanca şi soţul ei, Toma, care se întoarce rãnit de moarte de pe câmpul de luptã şi rãspunde cu umor îngrijorãrilor soţiei: “Aş! O simplã
rãcealã. Dacã îmi pui tu ventuzele, mã înzdrãvenesc.”

3. Raportul realitate-ficţiune
Referitor la raportul realitate-ficţiune se observă cã M. Sorescu valorificã liber informaţia documentarã. Acţiunea are loc în 1462 la aproape 10 ani
de la cãderea Bizanţului. Se face referire la încercarea lui Mahomed al II-lea de a-l înlocui pe Vlad Ţepeş de la tronul Ţãrii Româneşti cu fratele acestuia,
Radu cel Frumos. Informaţia istoricã este modelatã de imaginaţia scriitorului care transfigureazã subiectiv-artistic realitatea.

4. Prezentarea piesei. Semnificaţii.


Piesa se structureazã în jurul unor antiteze. O primã antitezã justificã interpretarea piesei ca o artã poeticã sorescianã. Opoziţiile etice evolueazã
spre o opoziţie teoreticã dintre douã tipuri de artã. Astfel, Mahomed este un estet al crimei, sadismul sãu nu are justificare practicã, ci doar spontaneitate şi
inventivitate, atribute ale gratuitãţii estetice. Pe de o parte îşi ucide rivalii, pe de altã parte suferã de dor, îi închinã ode lui Radu cel Frumos, lucreazã la
abecedarul turc sau aşteaptã cu emoţie verdictele de critic literar ale Paşei din Vidin. O altã antitezã se identificã între tabãra turceascã şi cea bizantinã pentru
care arta este forma fãrã conţinut, în timp ce pentru tabãra româneascã arta este conţinut fãrã formã. Semnificative în acest sens sunt tablourile dramatice care
înfãţişeazã ceremonialul mesei bizantine în antitezã cu masa tradiţionalã româneascã, pregãtitã de Safta şi doamna Stanca în aşteptarea întoarcerii lui Toma de
la lucru.
O a treia antitezã apare în construirea personajului Vlad Ţepeş cãruia Paşa din Vidin îi evidenţiazã curajul, demnitatea, corectitudinea, calitãţile de
bun organizator, în timp ce Radu cel Frumos, care îi râvneşte tronul, îi construieşte o imagine dezastruoasã. Piesa pune în luminã personalitatea lui Vlad
Ţepeş, personaj care, în mod paradoxal, devine omniprezent prin evocarea permanentã de cãtre celelalte personaje. Mahomed organizeazã o invazie, având
drept scop înlocuirea lui Ţepeş cu Radu cel Frumos. Mahomed duce cu sine o trupã de actori închişi într-o cuşcã, aceştia fiind obligaţi sã interpreteze în
fiecare searã cãderea curţii bizantine. Sorescu utilizeazã aici formula modernã a teatrului în teatru. Spectacolul actorilor însceneazã trãdãri, şedinţe de tron,
aranjamente de funcţii şi ranguri, dar, deşi este un joc pentru plãcerea sultanului, replicile actorilor au transparenţa realitãţii.
Prezenţa valahilor transpare pe tot parcursul piesei chiar de la început. Radu cel Frumos îi explicã lui Mahomed: “Poporul meu înghite imperii. E
mic, dar face asta tot timpul...cu asta se ocupã”. Valahii sunt caracterizaţi ca fiind pacifişti, dar într-o permanentã stare de ofensivã, nevoiţi “sã lupte şi cu
auzul, şi cu mirosul, şi cu pipãitul şi abia la urmã cu sabia.” Cu toate acestea arma lor principalã rãmâne moralitatea exemplarã, aşa cum reiese din replica lui
Papuc: “Vreau sã mor convins cã am dreptate.” Satul rãmâne permanent sub protecţia femeilor pentru cã bãrbaţii par a fi tot timpul la luptã. Atât bãrbaţii, cât
şi femeile se raporteazã la rãzboi ca la o îndeletnicire cotidianã. La fel ca în descrierea unei activitãţi tradiţionale, femeile se duc cu prânzul pe câmpul de
luptã pentru cã, spre deosebire de turci, “valahii nu pot sã lupte cu burta goalã.”
Finalul piesei este semnificativ. Copilul Marin Mãrin sapã cu dalta în piatrã transformând evenimentul contemporan în istorie: “iarã în iunie 19, cu
ajutorul lui Dumnezeu, ne-am izbit cu pãgânii la Oieşti”. Acest episod are loc în timp ce în fundal se aud clopote care prevestesc mari evenimente din viaţa
satului printre care şi moartea. De altfel, în text apar mai multe referirila credinţe, semne şi simboluri strãvechi. Personajul Marin Mãrin poate fi considerat un
alter ego al scriitorului: numele coincide cu al dramaturgului, vãrsta copilului sugereazã tinereţea şi candoarea eternã proprii condiţiei artistului, iar gestul
consemnãrii evenimentului în piatrã ne duce cu gândul la nemurirea prin artã.
Deşi limbajul personajelor evocã o lume tradiţionalã, printr-o serie de modalitãţi artistice specifice teatrului absurd, prin ironie, ancronism,
demitizare, deconstrucţie a dramei istorice, textul lui Marin Sorescu reprezintã o dramã modernã.

5. Caracterizarea personajelor – Vlad Ţepeş şi Mahomed al II-lea.


Drama Rãceala nu reconstituie istoria, ci o implicã, urmãrind douã coordonate: universul nãvãlitorilor şi cel al poporului de ţãrani care îşi apãrã
independenţa, dar şi spiritualitatea. Printre referirile la cele douã tabere aflate în conflict se evidenţiazã implicit şi imaginea conducãtorilor acestora,
Mahomed al II-lea şi Vlad Ţepeş. Primul este un personaj bine individualizat, cel de-al doilea este un personaj simbolic, calitate evidenţiatã tocmai prin
absenţã. Se poate afirma cã M. Sorescu scrie o piesã despre Vlad Ţepeş fãrã Vlad Ţepeş.

1
Personajele sunt construite prin modalitãţi diferite: Mahomed e caracterizat prin mijloacele specifice textului dramatic (replici, didascalii) în timp
ce Vlad Ţepeş este conturat din opiniile pe care le formuleazã celelalte personaje. Autorul identificã el însuşi opoziţia dintre cei doi: “Douã personaje apar în
aceastã rãcealã de îngheţ: Mehmed cuceritorul şi Ţepeş cel Vlad. Unul se vede, invadeazã scena la propriu şi la figurat, celãlalt este o mare enigmã, o absenţa
care face mai mult decât orice vedenie şi forţã scenicã.”
O primã antitezã ce se remarcã între cele douã personaje este cã Ţepeş simbolizeazã statornicia tragicã, rezistenţa, în timp ce Mahomed
simbolizeazã expansiunea, dorinţa de cucerire, dupã cum subliniazã afirmaţia dramaturgului: “Mahomed vine, vine, vine, dar la fel de grãbit şi pleacã, pleacã,
pleacã. Ţepeş rãmâne lipit de pãmântul şi cerul lui. Îl vãd ca pe o grindã, la nevoie chiar cãprior şi ţeapã, susţinând unul dintre elementele de boltã.”
Mahomed este vãzut prin raportarea la douã coordonate: destinul de rãzboinic cuceritor şi cel de artist. Dovedeşte aroganţã, este convins cã victoria asupra
valahilor va fi una facilã. Îşi alimenteazã permanent orgoliul de cuceritor, chiar dacã modalitatea aleasã reliefeazã complexul cuceritorului faţã de
superioritatea culturalã a lumii cucerite. În acest sens el se amuzã în fiecare searã urmãrind spectacolul prizonierilor bizantini închişi în cuşcã.
În antitezã cu aroganţa şi preocuparea pentru fast a sultanului apare imaginea lui Vlad Ţepeş evocat de doamna Stanca în dialogul cu Safta. Ţepeş
este vãzut ca un om simplu care dupã o înfrângere pe câmpul de luptã vine ostenit, plin de praf şi cere un ulcior cu apã. Femeile nu recunosc în drumeţul
strãin pe domnitorul ţãrii. Mahomed e preocupat de literaturã, scrie ode şi gazeluri, se considerã poet genial asemeni lui Nero, dar în cele din urmã îşi dã
seama care e adevãratul sãu rost: “N-am talent. Menirea mea e sã cuceresc lumea nu cu pana, ci cu spada.” Un echivalent al vocaţiei de artist a lui Mohamed e
reprezentatã la Ţepeş de atitudinea autosacrifialã vãzutã ca datorie.
Fiind prezent în piesã, Mahomed se autocaracterizeazã uneori în limbaj metaforic: “Ce sunt eu? Un gândac, un fluture învârtindu-se în jurul unei
raze.” Îl caracterizeazã şi faptele sale, oscilând între sensibilitate creatoare şi cruzime gratuitã, ca de exemplu cãnd îi decapiteazã pe comandanţii sãi Beşleagã
şi Baftangioglu sau când taie capul unui aghiotant pentru cã pictorul Bellini dorea sa-l imortalizeze ţinând în mâini un cap însângerat.
Ţepeş este menţionat în replicile multor personaje, turci şi bizantini deopotrivã, ceea ce aratã dimensiunea faimei sale. Opiniile sunt de multe ori
contrastante, ceea ce demonstreazã prezenţa tehnicii moderne a pluriperspectivismului. Radu cel Frumos îi construieşte o imagine negativã, Paşa din Vidin
este impresionat de calitãţile sale, Locotenentul îl vede “nesãbuit pânã la nebunie”, Izabela a auzit cã “Ţepeş e viteaz şi viclean”, iar o cadânã crede cã “Ţepeş
e strigoi”. Deosebit de interesantã este caracterizarea ce reiese din replicile rivalului sãu Mahomed: “Ţepeş e destoinic. Iatã un duşman pe mãsura noastrã”.
Alteori Mahomed subliniazã o virtute a domnitorului valah printr-o interogaţie retoricã: “ce fel de om e Ţepeş dacã ştie sã-şi formeze astfel de ostaşi
devotaţi?”. Deşi îi închinã ode lui Radu cel Frumos este conştient de superioritatea fratelui acestuia şi îi spune chiar lui Radu: “n-ar trebui sã i se ia tronul unui
bãrbat care ştie sã-şi struneascã atât de mãiestrit oameni.”
Prin Mahomed şi Ţepeş, Marin Sorescu nu a intenţionat sã portretizeze douã personaje propriu-zise, ci sã realizeze o imagine subiectivã asupra
istoriei, asupra artei, asupra statorniciei faţã în faţã cu dorinţa de cucerire, dar şi sã aducã un elogiu, printr-un ton familiar şi uneori ironic oamenilor simpli şi
luptei lor pentru libertate şi frumuseţe spiritualã.

S-ar putea să vă placă și