PARTICULARITĂŢILE FCT ÎN PEDIATRIE

1. Studiile ontogenezei (dezvoltarea organismului uman). Caracteristica de bază a

dezvoltării intrauterine şi postnatale.

În procesul ontogenezei umane se disting 2 perioade:

1. Intrauterină
2. Postnatală (copilăria)
Perioada intrauterină se divide în 2 etape principale:
 Embrionară care include 11-12 săptămâni;
 Fetală – până la sfârşitul sarcinii.
Perioada embrionară se caracterizează prin diferenţierea mai rapidă a ţesuturilor,
formarea organelor şi sistemelor. La această etapă embrionul se transformă în făt.
În stadia fetală se produc procese intense de maturare a tuturor ţesuturilor, creşterea
taliei şi greutăţii corpului; fătul se pregăteşte pentru viaţa intrauterină.
Etapa postnatală (sau însăşi copilăria) se caracterizează prin creşterea şi desăvârşirea
funcţiilor anumitor organe şi sisteme ale organismului, integrarea şi interconexiunea
stărilor lor funcţionale. Viteza dezvoltării anumitor organe şi sisteme este diferită.

2. Grupele de vârstă a copiilor şi particularităţile organismului lor comparativ cu cel

uman.

Perioada postnatală de dezvoltare se împarte în următoarele grupe de vârstă:

1. Perioada neonatală, de noi-născuţi (până la 3-4 săptămâni);
2. Perioada sugară (de la 3-4 săptămâni până la 12 luni);
3. Perioada antepreşcolară (perioada de creşă) (de la 1 an până la 3 ani);
4. Peroada preşcolară (de la 3 până la 6 ani);
5. Perioada şcolară mică ( de la 7 până la 12 ani);
6. Perioada şcolară mare (de la 12 până la 17 ani).

1. Perioada neonatală începe de la prima respiraţie a copilului şi continuă 28 zile.

Această perioadă se caracterizează prin imaturitatea tuturor organelor şi sistemelor
organismului, îndeosebi a SNC. Asemenea procese, cum sunt respiraţia, circulaţia
sanguină, excreţia se produc cu intensitate maximă (frecvenţa respiraţiei – 40, pulsul
– 160). În perioada neonatală funcţiile principale ale organismului sunt instabile şi
chiar influenţa neînsemnată a mediului ambiant poate fi cauza dereglărilor severe
ale proceselor vital importante.
2. Perioada sugară se caracterizează prin intensitatea mai mare a dezvoltării fizice şi
psihice, decât în perioadele ulterioare. În această perioadă greutatea corpului creşte
întreit, înălţimea se majorează cu 25 cm, se modifică esenţial proporţiile corpului,
apropiindu-se de cele ale adultului. Copilul manifestă rezistenţă mărită faţă de
infecţii (rujeolă, scarlatină, difterie) datorită păstrării imunităţii pasive, dobândite
intrauterin prin placentă. Totodată, el este sensibil faţă de microbii piogeni şi
îndeosebi faţă de flora intestinală. Se păstrează capacitatea de generalizare a
procesului inflamator, de a răspunde general la orice stimul. Astfel, într-un şir de
 maladii (pneumonie, gripă, dizenterie) pot surveni convulsii, fenomene meningeale,
toxicoză.
3. Perioada antepreşcolară se caracterizează prin desăvârşirea rapidă a deprinderilor
motorii ale copilului, a vorbiri şi psihicii, prin continuarea creşterii intense. Datorită
pierderii imunităţii congenitale în această perioadă, sporeşte posibilitatea răspândirii
bolilor infecţioase acute pentru copii (rujeolă, varicelă, scarlatină, tuse convulsivă).
4. Perioada preşcolară. În această perioadă puţin încetineşte procesul creşterii, dar se
desăvârşesc intens posibilităţile funcţionale ale organelor şi sistemelor. Începe
eruperea dinţilor permanenţi. Copilul trece la regimul alimentar caracteristic pentru
adulţi. Scade tendinţa de generalizare a procesului şi reacţii toxice. În această
perioadă apar bolile de geneză alergică (astm bronşic, reumatism etc.).
5. Perioada şcolară mică. Se dezvoltă intens şi se desăvârşeşte sistemul locomotor.
Sfârşeşte eruperea dinţilor permanenţi. Ritmul şcolar de viaţă favorizează
dezvoltarea asiduităţii, deprinderilor de muncă.
6. Perioada şcolară mare se caracterizează prin restructurarea sistemului endocrin,
creşterea intensă. La fete, semnele secundare de maturare sexuală se dezvoltă mai
precoce decât la băieţi cu 1-1,5 ani. În această perioadă deseori se constată
modificări funcţionale ale sistemului cardiovascular, sistemului nervos, determinate
pe de o parte de creşterea rapidă neproporţională a întregului organism şi anumitor
organe, iar pe de altă parte – de instabilitatea sistemului nervos vegetativ şi
endocrin.

3. Factorii nocivi (teratogeni) care influenţează dezvoltarea fătului.

Embrionul şi fătul sunt foarte sensibili la acţiunea factorilor nefavorabili

(teratogeni), ce pot provoca moartea, vicii de dezvoltare, anomalii de dezvoltare şi de
asemenea, dereglări funcţionale ce pot să se manifeste imediat după naştere sau ulterior.
Factorii teratogeni se divizează în 3 grupe:
1. exogeni
2. genetici
3. micşti (exogeni şi genetici).
La factorii teratogeni exogeni se referă:
 Radiaţia ionizantă.
 Unele infecţii virale (rubeolă, hepatită virală, infecţie enterovirală, mai rar gripa).
 Preparate medicamentoase (citostatice, steroizi, salicilaţi în doze mari, tetracicline,
neuroleptice).
 Unele substanţe chimice utilizate în industrie şi agricultură (pesticide, herbicide).
 Unele produse alimentare (îndeosebi cele alterate, cum este cartoful infectat cu
fungi).
La factorii teratogeni genetici se referă genele mutante care provoacă vicii de
dezvoltare. Ele se transmit prin ereditate. Spre exemplu, cazuri de fisură a gubei
superioare, poli- sau sindactilie (concreşterea completă sau parţială a degetelor).
Factorii teratogeni micşti constau din factorii acestor două grupuri.

4. Particularităţile farmacocineticii medicamentelor la copii de diferită vârstă.

 Particularităţile funcţionale şi morfologice ale organismului copilului se reflectă
asupra farmacocineticii şi farmacodinamiei medicamentelor utilizate în practica medicală.
Absorbţia. La utilizarea perorală a medicamentelor se va lua în consideraţie, că în
primele luni de viaţă a copilului compoziţia sucului gastric este ca la adulţi, dar aciditatea
şi capacitatea enzimatică sunt mai reduse, ceea ce favorizează absorbţia mai rapidă a
alcaloizilor şi substanţelor alcaline.
În mucoasa intestinală mecanismele de transport care distribuie diverse substanţe în
sângele copiilor din primul an de viaţă sunt slab dezvoltate. Este redusă de asemenea
activitatea enzimatică ce supune multe substanţe medicamentoase biotransformării în
peretele intestinal. De aceea medicamentele rămân sub formă neschimbată şi se absorb
mai repede.
La administrarea rectală a medicamentelor se va lua în consideraţie, că mucoasa
rectului la copii de vârstă mică este mai vulnerabilă, uşor se lezează. Reflexele survenite
duc la afectarea rapidă şi reducerea biodisponibilităţii medicamentelor.
La administrarea inhalatorie a medicamentelor se va lua în consideraţie, că mucoasa
căilor respiratorii este sensibilă la stimulii iritanţi şi reacţionează prin secreţia abundentă a
secretului şi prin tumefiere, ce poate deregla conductibilitatea căilor respiratorii.
Distribuţia medicamentelor. Medicamentele pătrunse în sânge, pot să se dizolve în
plasmă, să se conjuge cu proteinele şi să fie absorbite pe suprafaţa celulelor sanguine.
Conţinutul albuminelor şi glicoproteinelor în plasma sanguină a noi-născuţilor şi sugarilor
este mai mic, decât la copiii mai mari şi la adulţi. Prin urmare, fracţia liberă la ei este mai
mare, iar cea legată – mai mică. Aceasta facilitează pătrunderea substanţelor în ţesuturi şi
organe şi accelerează eliminarea lor.
La noi-născuţi şi sugari barierele histo-hematice sunt imature. Îndeosebi aceasta se
referă la bariera hemato-encefalică, prin care medicamentele pătrund mai uşor, decât la
adulţi, creând concentraţii mari în creier.
Biotransformarea. În ficatul noi-născuţilor funcţionează insuficient ligandinele
(proteine speciale care extrag din plasma sanguină şi conjugă substanţe chimice). Ca
rezultat absorbţia medicamentelor care circulă în plasma sanguină şi retenţia lor ulterioară
în ficat sunt moderate. În ficatul noi-născuţilor nu sunt active nici enzimele care asigură
procesele de conjugare (conjugarea preparatului cu metaboliţii – acid sulfuric, acid acetic,
acid glucuronic).
Astfel, datorită insuficienţei sistemului enzimatic în ficatul şi plasma sanguină a noi-
născuţilor şi sugarilor, medicamentele nu se supun biotransformării timp mai îndelungat,
pătrund în ţesuturi mai uşor şi provoacă efecte farmacologice. Necătând la aceasta, în
ficatul copiilor se formează alţi metaboliţi, care nu se depistează la adulţi.
Excreţia. Organul principal de excreţie a medicamentelor sunt rinichii. La noi-
născuţi foiţa viscerală a capsulei glomerulare este tapetată cu epiteliu cilindric, şi nu plat
ca la adulţi. Aceasta împiedică procesul de filtrare. Greutatea celulelor tubulare, lungimea
şi circulaţia sanguină a canaliculelor este mai mică decât la adulţi, sistemele de transport
funcţionează mai slab. De aceea, substanţele eliminate prin secreţia activă se excretă mai
lent din organismul copiilor.
Urina la copii este preponderent acidă. De aceea la ei mai uşor se reabsorb şi se reţin
în organism acizii organici, pe când substanţele alcaline se excretă mai rapid.

5. Principiile dozării preparatelor medicamentoase la copii.

 Dozarea medicamentelor la copii este una din sarcinile principale ale
farmacoterapiei în pediatrie. Dificultatea constă în faptul că în cadrul dezvoltării copilului,
se modifică toate procesele metabolice şi funcţiile organelor şi sistemelor, ceea ce se
reflectă asupra farmacodinamiei medicamentelor.
Medicamentele cu potenţă mare de acţiune şi cele toxice se vor administra copiilor
cu prudenţă mare şi în doze ce nu depăşesc cele parţiale şi diurne indicate în Farmacopeea
de Stat.
Alte preparate se dozează, reieşind din dozele adulţilor cu unele modificări conform
vârstei copilului. Este specifică dozarea la noi-născuţi. Pentru aceasta se necesită utilizarea
tabelelor speciale.
Există formule empirice, care permit din doza medicamentului pentru adulţi să se
calculeze doza necesară pentru copil, reieşind din greutatea sau vârsta lui.
A= a x b / 20 (1);
A= a x m / 70 (2),
Unde A – doza pentru copil, a – doza pentru adulţi, b - vârsta copilului în ani; m –
greutatea copilului în kg.
Una din particularităţile organismului copilului comparativ cu cel adult, este
volumul mai mare al lichidului extracelular. Din aceste considerente, concentraţia
substanţelor în sânge şi volumul lichidului extracelular al copiilor la 1 kg masă corp va fi
mai mică, decât la adulţi. De aceea efectul farmacologic la dozarea medicamentului
reieşind din greutatea corporală va fi mai atenuat.
Astfel, copiilor de 1-2 ani, pentru obţinerea efectului vasopresor al efedrinei se
necesită doze de 3 ori mai mari la 1 kg masă corp, decât la adulţi. Mărirea dozei reieşind
din calculul la o unitate masă corp se necesită la administrarea sulfamidelor, antibioticelor
şi altor preparate. Din aceste considerente, s-a propus coeficientul – dozis-factor, care ia în
consideraţie această particularitate a farmacocineticii la copii.
Pentru calcularea dozei optime, se necesită valoarea dozei calculate după formula
(2) să se înmulţească cu dozis-factor.
Multe procese fiziologice, cum sunt minut-volumul cardiac, viteza filtrării în rinichi,
se corelează mai benefic cu mărimea suprafeţei totale a corpului, decât cu greutatea
corpului. De aceea, actualmente se propune dozarea medicamentelor reieşind din suprafaţa
corpului nu numai la copii, dar şi la adulţi.

Dozarea medicamentelor la copii după vârstă, greutatea corpului, mărimea

suprafeţei corpului, dozis-factor

Vârsta Greutatea Suprafaţa Raportul Raportul Dozis-factor Raportul

corpului, kg corpului între masa între între doza la
m2 copilului şi suprafaţa copii şi doza
cea a corpului la la adulţi
adultului copii şi cea
% la adulţi
%
Nou-născut 3,8 0,25 5 14 2,4 12
1-3 luni 5 0,28 8 16 2,4 16
6 luni 7,5 0,35 11 20 1,8 20
1 an 10 0,43 15 25 1,6 25
3 ani 15 0,6 23 35 1,6 35
6 ani 20 0,8 30 46 1,6 46
7,5 ani 23 0,9 35 50 1,4 50
9 ani 27 1,0 42 58 1,4 58
10 ani 30 1,05 46 60 1,4 60
12,5 ani 40 1,2 62 70 1,2 70
14,5 ani 50 1,5 77 86 1,2 86
Adult 65 1,73 100 100 - -

6. Aspectele principale ale farmacoterapiei afecţiunilor pediatrice.

În ultimii ani a crescut arsenalul medicamentelor utilizate în practica pediatrică. Din

aceste considerente pediatrul trebuie să cunoască specificul farmacocineticii şi
farmacodinamiei preparatelor medicamentoase la copii, complicaţiile farmacoterapiei în
practica pediatrică, pentru a selecta medicamentul cel mai adecvat.
La noi-născuţi, comparativ cu copiii din grupele de vârstă mai mare, este mai
atenuată imunitatea umorală şi celulară, nu sunt desăvârşite mecanismele de protecţie ce
contribuie la răspândirea şi generalizarea infecţiei şi la manifestarea multor efecte nefaste
ale medicamentelor.
Copiii tolerează bine chinina, cafeina, glicozidele cardiace şi alte preparate,
inactivarea cărora este în funcţie de intensitatea proceselor oxidative şi funcţiei organelor
excretorii.
Totodată, copiii sunt sensibili la morfină, opiu, stricnină. La administrarea morfinei
copiilor pot surveni deprimarea centrului respirator şi convulsii, la administrarea atropinei
apare somnolenţă. Survin răspunsuri reflectorii acute la acţiunea iritantă a medicamentelor
asupra pielii. Organismul copilului este mai rezistent decât cel al adultului la toxinele ce
provoacă asfixie: oxid de carbon, neuroleptice, antipiretice etc. Noi-născuţii necesită doze
mai mari de glicozide cardiace, decât copiii de altă vârstă. Eritromicina este bine tolerată
de copiii prematuri. Aminoglicozidele, tetraciclinele, cloramfenicolul şi fluorochinolonele
sunt contraindicate şi periculoase pentru sugari şi copii până la 8 ani.
Astfel, reacţia organismului copilului la acţiunea medicamentului este determinată
de insuficienţa sistemelor care se află în proces de maturizare, ce asigură homeostazia
organismului integru.
La administrarea medicamentelor pediatrul trebuie să selecteze forma
medicamentoasă adecvată a preparatului, să calculeze doza reieşind din farmacodinamia şi
farmacocinetica medicamentelor şi particularităţile ontogenetice de dezvoltarea a copilului
şi de caracterul şi gradul severităţii procesului patologic.

7. Complicaţiile farmacoterapiei în pediatrie

Efectele nefaste ale medicamentelor pot fi divizate în 3 grupe:

 adverse,
 toxice,
 alergice.
Reacţiile adverse apar ca manifestare a mecanismului principal de acţiune a
medicamentului. Spre exemplu, atropina provoacă xerostomie datorită blocării M-
colinoreceptorilor în glandele salivare. Efectul dat se manifestă paralel cu efectul curativ al
preparatului.
 Reacţiile toxice ale medicamentelor pot apărea la pătrunderea în organism a dozelor
foarte mari de preparat şi la administrarea dozelor terapeutice. În acest caz cauzele
principale de apariţie a efectelor toxice sunt enzimopatiile genetice sau particularităţile
reacţiei genetic determinate a receptorilor tisulari la medicamente. Astfel, la unii copii cu
insuficienţa glucozo-6-fosfatdehidrogenazei în organism se dezvoltă rapid anemia
hemolitică şi methemoglobinemia la administrarea substanţelor oxidante (nitrofurani,
sulfamide, unele antiinfalamtoare).
La copiii din primul an de viaţă se determină cel mai frecvent efecte adverse. La ei
deseori se constată fenomene dispeptice (greţuri, vomă, diaree, dureri abdominale), se
dereglează funcţia căilor uroexcretoare (proteinurie, eritrociturie, reducerea diurezei), apoi
a SNC (cefalee, dereglări de somn, creşterea sau scăderea excitabilităţii), sistemului
cardiovascular (modificarea ritmului, funcţiei de contracţie a miocardului, scăderea
tensiunii arteriale), deprimarea respiraţiei etc.
După gradul şi frecvenţa survenirii efectelor adverse la copii (în descreştere),
medicamentele pot fi plasate în modul următor: antibiotice, glucocorticoizi, analgezice
nestupefiante, transchilizante, adrenoblocante, antiepileptice, glicozide cardiace etc.
Concomitent cu acţiunea toxică asupra diverselor organe şi ţesuturi medicamentele
pot produce reacţii alergice de tip imediat şi întârziat.
Reacţiile alergice imediate sunt rezultatul interacţiunii antigen-anticorp, în procesul
căreia se elimină histamină şi alţi mediatori, care provoacă prurit cutanat, eritem, edem
angioneurotic, scăderea tensiunii arteriale, spasm bronşic ş.a. În acest caz are lor lezarea
celulelor, ţesuturilor, eliminarea locală a mediatorilor de tip secundar (limfokinelor) şi
poate să se dezvolte citoagresiune. Aceste reacţii sunt însoţite de creşterea temperaturii,
dureri în articulaţii, proteinurie, leucopenie sau leucocitoză, eozinofilie. Reacţiile de tip
întârziat pot fi cauza dezvoltării maladiilor autoimune grave ale ficatului, rinichilor,
cordului etc. Pentru reducerea frecvenţei şi severităţii efectelor nefaste se recomandă
administrarea medicamentelor până la 10 zile. La administrarea îndelungată se va selecta
preparatul cu acţiune mai moderată, se va monitoriza starea copilului şi se va selecta doza
preparatului. Se vor administra cu precauţie deosebită medicamentele la copiii cu afecţiuni
renale, hepatice, afecţiuni alergice şi la noi-născuţi.

Complicaţiile FCT în pediatrie

Efectul advers Preparatele medicamentoase care provoacă efectul

Dereglarea funcţiei hepatice
Dereglarea funcţiei renale
Hemoliza eritrocitelor
Methemoglobinemie
Trombocitopenie
Leucopenie
Dereglarea vederii
advers
Tetracicline, cloramfenicol, sulfanilamide, mai rar
eritromicină, meticilină.
Rifampicină, canamicină, gentamicină, streptomicină,
butadion, ftivazid, tetracicline, sulfanilamide, acid boric.
Nitraţi, paracetamol, vicasol, sulfanilamide.
Nitraţi, sulfanilamide, anestezice locale, nitrofurani.
Butadion, fenitoină, cloramfenicol, sulfanilamide,
chinidină, citostatice, rifampicină.
Citostatice, cloramfenicol, sulfanilamide, carbamazepină.
Streptomicină, indometacină (dereglarea percepţiei
culorii), etambutol, isoniazidă (afectarea nervului optic),

Osteoporoză
Derglarea dezvoltării dinţilor
Dereglarea auzului
Dereglarea funcţiei cordului
glucocorticoizi (cataractă, glaucom), clorpromazină
(acumularea pigmentului în ţesuturile oftalmice).
Glucocorticoizi, fenitoină, almagel.
Tetracicline
Monomicină, canamicină, gentamicină, streptomicină.
Glicozide cardiace, beta-blocante, clorură de potasiu,
clorură de calciu, aminofilină, sulfat de magneziu,
tetracicline.

Luând în consideraţie frecvenţa variată de survenire a efectelor adverse la

administrarea diverselor medicamente şi posibilitatea mai mare de apariţie a lor la noi-
născuţi, se disting 3 grupe de preparate medicamentoase:
 administrate noi-născuţilor;
 administrate cu precauţie;
 contraindicate.

Recomendaţiile administrării medicamentelor la noi-născuţi

Preparatele medicamentoase
administrate noi-născuţilor administrate cu precauţie contraindicate
Ampicilină Atropină Acid boric
Penicilină Clorpromazină Tetracicline
Oxacilină Digoxină Canamicină
Oleandomicină Strofantină Monomicină
Cefalexină D-penicilamină Acid nalidixic
Claforan Teofilină Sulfanilamide
Nistatină Aminofilină Salicilaţi
Cafeină Gentamicină Lincomicină
Metoclopramid
Fenobarbital
Vicasol
Diazepam
Oxibutirat de sodiu
Piracetam