FCT INFECŢIILOR CU TRANSMITERE SEXUALĂ

Infecţiile cu Transmitere Sexuală (ITS) sunt afecţiuni ale căror agenţi patogeni se
transmit prin contactul direct cu zona infectată sau prin fluidele infectate ale corpului -
secreţii vaginale, spermă, sânge. Termenul este folosit pentru a desemna afecţiunile
infecţioase transmise, în principal, prin act sexual vaginal, oral sau anal şi ale căror
simptome se localizează, în special, în zona genitală. Pot fi transmise, dar într-o măsură
mai mică, şi pe alte căi - contactul cu zona infectată, contactul cu obiecte infectate sau de
la mamă la făt.
Cauze
Cele mai importante grupuri de organisme ce declanşează infecţiile sexuale sunt :
• virusuri (de exemplu virusul imunodeficienţei umane - HIV, virusul Herpex
Simplex - HSV)
• bacterii (de exemplu, Treponema Pallidum, Neisseria Gonorrhea)
• micoplasme si chlamidii (de exemplu, Mycoplasma Hominis, Chlamidia
Trachomatis)
• fungi (ciuperci) (de exemplu, Candida Albicans)
• protozoare (de exemplu, Trichomonas Vaginalis)
• metazoare (paraziţi) (de exemplu Sarcoptes Scabiei Hominis)

I.T.S. reprezintă o importantă problemă de sănătate publică, deoarece:

a) afectează preponderent tinerii;
b) duc la apariţia unor complicaţii acute (boala inflamatorie pelvină, epididimită,
prostatită etc.) sau tardive (sifilis nervos sau cardiovascular, sterilitate, sarcină ectopică,
neoplasme ano-genitale, stricturi uretrale etc.)
c) pot afecta produsul de concepţie (sifilis congenital).

Incidenţa. Deşi s-au făcut multe progrese în domeniul diagnosticării şi tratamentului,

incidenţa I.T.S. este în creştere în multe ţări, inclusiv în Moldova. Dacă în ţările dezvoltate
I.T.S. reprezintă 1% din consultaţii, în ţările în curs de dezvoltare se situează în primele 5
cauze de morbiditate, fiind cele mai răspândite boli transmisibile. Un studiu al Bancii
Mondiale, realizat în ţările în curs de dezvoltare, estimează că I.T.S. (mai puţin infecţia
HIV-SIDA) reprezintă a doua cauză de morbiditate la femeile între 15 şi 45 de ani.
În anul 2000, pe Glob, au fost înregistrate peste 250 de milioane de cazuri de gonoree
şi 50 de milioane de cazuri de sifilis. Cele mai răspândite I.T.S. de cauză bacteriană sunt
însă infecţiile genitale cu Chlamydia trachomatis, care reprezintă principala cauză de
sterilitate şi sarcină ectopică.

Transmitere
Acest tip de infecţii se transmit în principal prin contact sexual - oral, vaginal sau
anal. Dar sunt şi alte moduri prin care aceste infecţii pot fi transmise: contactul cu fluidele
infectate - sânge, secreţii, spermă, salivă, contactul direct cu zona infectată, contactul cu
obiecte infectate, transmiterea de la mamă la făt (perinatală) - în timpul sarcinii, în timpul
naşterii sau în timpul alăptării.

1
 SIFILIS

Sifilisul este o boală cu evoluţie cronică, produsă de o bacterie numită Treponema

Pallidum.
Istoric. De-a lungul a patru secole de la apariţia acestei boli în Europa -adusă de
marinarii lui Cristofor Columb din Haiti - aceasta a purtat mai multe denumiri: boala
napolitană, malum francorum, malo galico, ciuma veneriană sau denumiri inspirate de
naţionalitatea femeii de la care s-a contactat boala. J de Bethancourt denumeşte boala cu
termenul de lues venera ( lues în limba latină înesmnând plaga). În jurul anului 1530,
medicul italian G. Francastro înlocuieşte termenul cu denumirea de sifilis. Considerată la
început ca find rezultat al desfrâului, boala a fost neglijată. Din aceste considerente, nu a
existat propriu-zis un tratament corect al acestei boli grave. Ricard, în 1838, deosebeşte
sifilisul de blenoragie, făcând şi o descriere precisă a bolii. In 1905, Fr. Schaudin şi E.
Hoffman stabilesc agentul patogen al luesului - Treponema pallidum, iar Wassermann
descoperă reacţia serologică. La scurt timp, în 1910, apare în tratamentul sifilisului
arsenicul şi bismutul, iar din 1943 penicilina.

Etiologie. Factorul infecţios - Treponema pallidum, care face parte din familia
spirochetelor.
Epidemiologie. Mod de transmitere:
- în peste 90% din cazuri - transmitere pe cale sexuală
- prin placentă de la mamă la făt
- prin transfuzii cu sânge contaminat
- foarte rar habitual: prin obiecte contaminate (agentul infecţios este foarte sensibil în
mediul extern)
- profesional (la laboranţi, obstetricieni-ginecologi, chirurgi, stomatologi în cadrul
manipulaţiilor profesionale).
Cea mai frecventă cale de transmitere directă o reprezintă calea sexuală, prin contact
direct cu leziunile provocate de infecţie, sau prin contactul cu fluide biologice infectate
(salivă, spermă, secreţii vaginale). Contaminarea nonsexuală se poate face prin sărut,
muscatură, instrumente contaminate. Probabilitatea de transmitere este foarte ridicată,
statisicile indicând o rată de transmitere de 30 - 50 % în cazul unui singur raport sexual cu
o persoană infectată.
Acum când sângele donat este testat s-au eliminat cazurile de transmitere prin
transfuzii cu sânge contaminat,
O cale de transmitere ce nu trebuie neglijată este transmiterea transplacentară. În
cazul în care femeia gravidă este infectată, ea poate transmite infecţia fătului, în acest caz
fiind vorba despre sifilis congenital.
Patogenie. Treponemele, nimerind pe tegumentele intacte ale omului, pătrund în
ţesuturi prin microfisurile cutanate sau fisurile intracelulare ale epiteliului. Se multiplică la
locul pătrunderii, unde, aproximativ peste o lună de zile de la perioada de incubaţie, se
formează şancrul dur, prima manifestare clinică a sifilisului. Concomitent treponemele se
răspândesc şi prin vasele limfatice.
În perioada secundară are loc afectarea tegumentelor şi mucoaselor în urma
diseminării hematogene a agentului patogen. La finele perioadei secundare numărul
2
treponemelor scade. Totodată, în cazul unor condiţii nefavorabile, poate surveni perioada
tardivă a sifilisului.
Clasificarea sifilisului. Sifilisul se clasifică în dobândit şi congenital. Sifilisul
dobândit se divizează în:
Sifilis precoce
1. Sifilis primar, care include: sifilis seropozitiv şi seronegativ
2. Sifilis secundar, care se divizează în recent şi latent
3. Sifilis terţiar sau tardiv
 Sifilis visceral
 Neurosifilis
 Gomele

Tabloul clinic. Infecţia se caracterizează prin episoade de boală activă, întrerupte de

perioade de latenţă. În mod convenţional, sifilisul este împărţit în stadii.
1. Sifilisul primar - după o perioadă de incubaţie (dezvoltare) de aproximativ 21 zile
până la apariţia primelor semne şi simptome (perioada este între 19 - 90 zile), boala începe
să se exprime şi are durata de 4 - 8 săptămâni.
Înaintea apariţiei şancrului dur sunt posibile simptomele prodromale: indispoziţie,
frisoane, temperatură subfebrilă, mialgie şi artralgie.
Principalul semn în prima parte a evoluţiei bolii este apariţia şancrului sifilitic
împreună cu adenopatia satelită.
Şancrul sifilitic reprezintă o leziune (ulceraţie) frecvent superficială, unică, rotund-
ovalară, mică în dimensiuni (0,3-2.5 cm) care este de culoare roşie, nu are secreţii, şi mai
ales nu doare!
Este localizat la nivelul locului de inoculare - la nivel genital cel mai frecvent. Alte
localizări rare - buza, amigdala, limba, san, degete. La bărbaţi se observă mult mai uşor, pe
când la femei, leziunile pot fi ascunse datorită existenţei lor la nivel vaginal sau la nivelul
colului uterin.
Adenopatia satelită este reprezentată de creşterea în volum a ganglionilor de la nivel
inghinal de o singură parte sau de ambele părţi. Aceştia sunt duri, nedureroşi, şi se mişca
usor când sunt palpaţi. Apar la aproximativ o săptămână de la apariţia şancrului sifilitic.
Pentru diagnosticul sifilisului se utilizează reacţii serologice – reacţia de fixare a
complementului (reacţia Wassermann) ş.a. La debutul perioadei primare rezultatele
acestor reacţii sunt negative, iar peste 2 săptămâni, iar peste 2 săptămâni are loc
pozitivarea lor. Din aceste considerente, perioada primară a sifilisului se împarte în
seronegativă şi seropozitivă. Astfel, durata perioadei primare constituie 6-8 săptămâni.
2. Sifilis secundar - este cea de-a doua perioadă de evoluţie a bolii. Această perioadă
începe dacă nu a existat tratament antibiotic adecvat sub stricta supraveghere medicală
(dermatologie) la aproximativ 6 - 8 săptămâni de la apariţia primei leziuni. În cazul că nu
este tratată, durează 2-3 ani. Leziunile ce apar sunt generalizate, superficiale şi benigne,
datorită diseminării hematogene a treponemelor.
Erupţia cutanată debutează cu apariţia unor macule palide, roşii sau roz, care pot trece
neobservate, evoluează spre papule, care la rândul lor pot progresa spre leziuni
asemănătoare pustulelor. Palmele şi plantele sunt frecvent afectate. La 10% din pacienţi în
zonele intertriginoase (pliuri) apar papule care se măresc şi formează eroziuni de culoare
cenuşie sau roşie aprinsă, numite condylomata lata, care sunt extrem de contagioase.
3
 Prin afectarea foliculilor piloşi pot apărea alopecie, mai ales temporală, dar şi difuză,
în plăci. La 10-15 % dintre pacienţi apar leziuni mucoase, eroziuni superficiale ale
mucoaselor.
Sifilisul secundar mai cuprinde manifestări generale - cefalee, poliadenopatie, dureri
osoase, viscerale - hepatice, renale, oculare, cardiovasculare, genitale. Dupa perioda
secundară şi o perioadă de latenţă de 2-3 ani, urmează perioada terţiară, care durează 10
până la 15 ani.
3. Sifilisul latent - după manifestările sifilisului secundar, dacă nu s-a făcut un
tratament simplu cu antibiotice (Penicilina) se instalează o perioadă lipsită de orice
manifestare, dar în care agentul infecţios există în organism şi se poate transmite.
4. Sifilisul terţiar - se manifestă după o perioadă de acalmie care poate dura intre 2
si ...30 ani!!!
Leziunile tipice din sifilisul terţiar sunt reprezentate de tuberculi şi gome.
Sifilidele nodulare tuberculoase sunt de culoare roşie, au diametru de câţiva
milimetri, sunt nedureroase, de obicei grupate şi localizate îndeosebi pe faţă şi membre,
pot fi uscate şi ulceroase.
Gomele sunt leziuni inflamatorii granulomatoase care variază de la dimensiuni
microscopice până la un diametru de câţiva centimetri. Cele mai frecvente localizări sunt
pielea şi scheletul, gura şi tractul respirator superior, laringele, ficatul şi stomacul.
În această periodă sunt prezente leziunile profunde, distructive, ireversibile, în special
ale sistemului nervos, visceral, tegumentar, aparatului locomotor.
Neurosifilisul se manifestă prin sifilis memingeal, sifilis memimgovascular şi
paralizie generală progresivă. Simptomele sifilisului memimgeal sunt: cefalee, greaţă,
vomă, redoare cervicală, paralizii ale nervilor cranieni, convulsii şi modificări de
comportament.
Sifilisul cardiovascular. Simptomele apar la 10-14 ani după infectare. Constă în
aortită sifilitică, insuficienţă aortică, anevrisme.
Preparatele de elecţie ţi tratamentul sifilisului sunt penicilinele.
Tratamentul sifilisului diferă în funcţie de stadiu.
La tratamentul specific al sifilisului se referă:
 Antibioticele treponemacide:
benzilpenicilina, procain-penicilina, banzatin-benzilpenicilina.
 Antibiotice de alternativă: macrolide (eritromicină, azitromicină), tetracicline
(doxiciclină, tetraciclină), cefalosporine (ceftriaxonă).

SIFILISUL PRECOCE (primar, secundar şi latent reent < 2 ani)

Opţiuni terapeutice de elecţie:
 Benzatin-benzilpenicilină (Retarpen, Extencilline) – în 2 doze săptămânale a câte
2,4 mln unităţi, i/m, (câte 1,2 mln unităţi în fiecare fesă), fiind effectuate în ziua 1-a
şi a 8-a. Folosirea soluţiei de lidocaină ca solvent va reduce disconfortul produs la
injectare;
 Procain-penicilină – câte 6000000 de unităţi i/m, doză zilnică, pe parcursul a 10-14
zile. Unii medici recomandă o doză majorată de procain-penicilină (1,2 mln unităţi),
în special pentru pacienţii mai obezi;
 Benzilpenicilină - 1 mln unităţi, i/m, 4 ori/zi pe parcursul a 10-14 zile;

4
Alergie la penicilină sau refuzul la tratamentul parenteral:
 Doxiciclină – 200 mg zilnic în decurs de 14 zile;
 Tetraciclină 500 mg de 4 ori în zi în decurs de 14 zile;
 Ceftriaxon - 0,5 g i/m peste o zi, în total 5 injecţii;
 Eritromicină - 500 mg de 4 ori în zi în decurs de 14 zile;
 Azitromicină - 500 mg o dată pe zi timp de 10 zile.

SIFILIS LATENT TARDIV (sifilis gomos şi cardiovascular)

Opţiuni terapeutice de elecţie:
 Benzatin-benzilpenicilină (Retarpen, Extencilline) – în 3 doze săptămânale a câte
2,4 mln unităţi, i/m, (câte 1,2 mln unităţi în fiecare fesă), fiind efectuate în zilele 1-
a, a 8-a şi a 15-a. Folosirea soluţiei de lidocaină ca solvent va reduce disconfortul
produs la injectare;
 Procain-penicilină – câte 600000 de unităţi i/m, doză zilnică, pe parcursul a 17-21
zile. Unii medici recomandă o doză majorată de procain-penicilină (1,2 mln unităţi),
în special pentru pacienţii mai obezi;
 Benzilpenicilină - 1 mln unităţi, i/m, 4 ori/zi pe parcursul a 21de zile;

Alergie la penicilină sau refuzul la tratamentul parenteral:

 Doxiciclină – 200 mg zilnic, peroral, în decurs de 21-28 de zile;
 Tetraciclină 500 mg de 4 ori în zi în decurs de 28 de zile;
 Eritromicină - 500 mg de 4 ori în zi în decurs de 28 zile;

NEUROSIFILIS ŞI SIFILIS OCULAR

Terapia de elecţie:
 Benzilpenicilină – 12-24 mln unităţi, i/v zilnic, a câte 2-4 mln unităţi fiecare 4 ore,
timp de 10- 21 zile;
 Benzilpenicilină – 0,15 mln unităţi/kg/zi, i/v divizată în 6 doze (fiecare 4 ore), timp
de 10- 14 zile;
 Procain-penicilină 1,2-2,4 mln unităţi, i/m, zilnic, plus probenecid 500 mg, per os,
de 4 ori pe zi, ambele timp de 10-21 zile.
Alergie la penicilină sau refuzul la tratamentul parenteral:
 Doxiciclină – 200 mg de 2 ori pe zi, timp de 28-30 zile;

Tratamentul nespecific
Este indicat bolnavilor cu evoluţie tardivă a sifilisului sau în lipsa negativării
reacţiilor serologice.
Se recomandă piroterapie cu Pirogenal, vitaminoterapie, stimulatori biogeni (extract
de aloe, corp vitros, splenină) şi preparate imunomodulatoare (levamizol, metiluracil,
pentoxil).

INFECŢIA GONOCOCICĂ
Infecţia gonococică este cea mai frecventă boalã transmisibilã pe cale sexualã,
reprezentând prin aceasta o problemã principalã de sănătate publicã.
5
 Denumirea de gonoree a fost data de Galenus şi provine din limba elinã (gone =
sãmânţã, rhoia = scurgere), iar termenul de blenoragie a fost creat de Swediaur (1784),
provenind tot din greaca veche. In literatura medicală se utilizează denumirea de infecţie
gonococică.
Incidenţa. Potrivit datelor « Centrului de boli transmisibile » din Atlanta (SUA),
gonoreea este cea mai răspândită boalã infecţioasã bacterianã a adultului din aceastã ţarã.
Pe plan mondial, numărul de noi îmbolnăviri anuale prin gonoree se estimează la
250 milioane (2000). Aceasta boala infecto-contagioasã, cu localizare primitivã uretralã,
poate prezenta frecvent multiple complicaţii de vecinătate şi mai rar complicaţii şi
localizări la distanţă, extragenitale. Se folosesc pentru desemnarea acestei boli atât
termenul de gonoree, infecţie gonococică, blenoragie, cat şi, popular, sculament.
Etiologie.
Agentul etiologic al infecţiei blenoragice este gonococul.
Epidemiologie.
Infecţia gonococică se face, de regulã, pe calea directă a contactului sexual, foarte
rar pe cale mediată, indirectă, întrucât acest germen nu rezistă decât foarte puţin pe
obiecte, în afara organismului.
Boala este de 4 ori mai frecventă la bărbaţi decât la femei.
Incidenţa cea mai ridicată o întâlnim în perioada de maturitate sexuală, la grupele de
populaţie tânără. Datele statistice relevã cã la bărbaţi forma acutã este de 6 ori mai
frecventã decât cea cronicã, în timp ce la femei forma cronicã are o prevalenţă de 10 ori
mai mare faţã de cea acutã.
Frecvenţa mai mare a gonoreei în comparaţie cu sifilisul se explicã prin:
· Perioada scurtã de incubare;
· Infecţia gonococicã nu lasă imunitate după tratament, astfel ca reinfecţia este
frecventã (15- 25% din bolnavi);
· Tratamentul « minut » favorizeazã reinfecţiile; antibioticele foarte active au făcut,
după expresia unui bacteriolog, ca « blenoragia sa poată fi contactatã de doua ori pe
săptămână ».
Manifestãri clinice (Simptomatologie)
Infecţiile gonococice afectează primar uretra la bărbat, vaginul şi colul la femei, mai
rar cavitatea bucalã si rectul, având o evoluţie acutã sau cronicã, cu posibilitatea producerii
de complicaţii uneori severe.
Cum manifestările clinice diferă în funcţie de sex, vom trata separat gonoreea la
bărbat şi la femeie.
1. Infecţia gonococicã la bărbat.
Incubaţia infecţiei gonococice variază intre 36 de ore si 5 zile, în medie este însă de
3 zile. Durata incubaţiei este rar întâlnitã intre 7 - 14 zile şi excepţional 15-20 de zile. În
raport cu evoluţia clinicã se descriu: o formă acutã si o altã formã prelungitã, cronicã (rarã
în era antibioticelor).
Uretrita gonococicã acutã este manifestarea primitivã şi obişnuitã a infecţiei
gonococice. În raport cu localizarea infecţiei la nivelul uretrei, uretrita gonococicã acutã
poate fi anterioarã si totalã.
Uretrita acutã gonococicã anterioarã. Faza de început se caracterizează prin prurit.
dureri în timpul micţiunii, tumefierea si înroşirea meatului. Fenomenele se accentuează
progresiv cu micţiuni şi erecţii dureroase, meatul se congestionează (se înroşeşte şi se
6
inflamează), secreţia devine abundentã, cu scurgere uretralã, purulentã, de culoare galben-
verzuie, care este semnul cel mai important pentru orientarea diagnosticului.
Bolnavul se plânge de arsuri, înţepãturi, prurit şi mai ales usturimi la nivelul uretrei,
la micţiune. În formele mai accentuate poate apărea o inflamaţie importantã a glandului şi
prepuţului. Pot sã mai apară adenopatie inghinalã (mărirea de volum a ganglionilor
inghinali) şi stări febrile. Uretra poate deveni durã şi dureroasã la palpare. Dacã după un
oarecare timp nu se intervine terapeutic, procesul infecţios se propagã şi la uretra
posterioarã.
Uretrita gonococicã acutã posterioară este consecinţa propagării infecţiei
gonococice de la nivelul uretrei anterioare şi la cea posterioară.
Uretrita acutã totalã se caracterizează prin scăderea intensităţii secreţiei, printr-o
urinã tulbure în totalitate, deoarece uretra posterioară difuzează secreţiile spre vezica
urinarã. Micţiunile devin frecvente, imperioase, însoţite de tenesme vezicale. Iritaţia
sfincterului vezical determinã polakiurie, cu dureri spre sfârşitul micţiunii, uneori cu
hematurie terminalã (sânge in urinã) datoritã congestiei puternice a sfincterului extern si
contracţiei spastice a acestuia, care provoacă hemoragii capilare.
Extinderea infecţiei la uretra posterioarã este cauza erecţiilor dureroase şi frecvente,
a poluţiilor nocturne şi hemospermiei (sperma cu sânge).
Netratată, uretrita gonococică acutã totalã poate duce la complicaţii loco-regionale
şi se poate croniciza.

Uretrita gonococicã cronicã. Spre deosebire de uretrita gonococicã acutã, în care

infecţia ocupã o mare suprafaţã a uretrei, în gonoreea cronicã, care este astăzi rarã,
procesul infecţios este localizat la nivelul glandelor uretrale, fistule, canale parauretrale,
papiloame uretrale.
Uretrita gonococicã cronicã se caracterizează printr-o secreţie uretralã permanentã,
puţin abundentã. În unele cazuri secreţia se reduce numai la « picătura matinalã». Secreţia
poate deveni mai abundentã, în urma exceselor de băuturi alcoolice, a unor băi calde,
raporturi sexuale, după călărie, mers pe bicicletã.
Complicaţiile infecţiei gonococice la bărbat. Datorita acţiunii eficiente şi rapide a
antibioterapiei, complicaţiile infecţiei gonococice sunt astăzi mai rare şi mai puţin grave.
Sunt apreciate la 0,5-1,5% din cazuri. Ele se întâlnesc in gonocociile prelungite, tratate
necorespunzător cu antibiotice neselective sau în doze insuficiente.
Complicaţiile uretritei gonococice se împart schematic în: locale (genitale) şi la
distanţã.
Complicaţiile locale sunt: balanita, fimoza şi parafimoza, littritele, cowperita,
morganitele, periuretrita şi stricturile uretrale.

2. Infecţia gonococică la femeie. Gonoreea la femeie poate fi acută sau cronică.

Infecţia gonococică acută la femeie este destul de rară. Are un debut brusc cu
secreţie abundentă, cu arsuri şi usturimi pe uretră, cu micţiuni frecvente, uneori
sanguinolente. Meatul este roşu, tumefiat, vulva congestionatã, colul uterin prezintă o
secreţie purulentã galben-verzuie, este roşu şi sângerează uşor. Aceastã formã se întâlneşte
clasic la tinerele fete infectate de soţul sau partenerul bolnav; germenii acţionând pe
ţesuturi virgine determinã o reacţie violentã, cu manifestările mai sus descrise. Chiar dacã
are un început zgomotos, gonoreea la femeie trece destul de repede în stare de latenţă, de
7
regulã asimptomatică sau atenuată, cu evoluţie cronică, datoritã focarelor gonococice
multiple care, aproape în totalitate, se găsesc în afara uretrei şi sunt greu de abordat.
Infecţia gonococică cronicã. De cele mai multe ori, la femei, gonoreea debutează
insidios, fără simptome subiective, manifestările clinice fiind reduse la o secreţie
moderatã, discretã. Afecţiunea se poate localiza la nivelul uretrei, al colului uterin, al
uterului şi al trompelor, fiind de obicei atenuatã şi cu o evoluţie cronicã.
Complicaţiile gonoreei la femei sunt skenita şi bartolinita. Skenita reprezintã
inflamaţia glandelor Skene situate de o parte şi de alta a meatului urinar, afectate frecvent
în toate formele de infecţie gonococicã. Bartolinitele sunt infecţii ale glandelor lui
Bartholin, situate în grosimea buzelor mari, complicaţii frecvente şi tenace, cu evoluţie
acutã sau cronicã şi care necesitã uneori extirparea chirurgicalã a acestor glande.
Gonocociile extragenitale. Se pot împãrţi în: gonococii ale mucoaselor
extragenitale; gonococii cutanate; gonococii ale organelor interne. Gonococii ale
mucoaselor extragenitale
Oftalmogonoreea sau conjunctivita gonococicã se întâlneşte, în special, la nou-
nãscuţi cu infecţii intrapartum, fiind dobânditã de obicei prin contagiune directã în timpul
naşterii de la mama bolnavã. Se manifestã prin eritem, urmat rapid de apariţia unei
conjunctivite purulente. Boala poate da ulceraţii şi chiar perforaţii de cornee, dacã este
neglijatã. Primele semne ale bolii apar la 1-3 zile de la naştere, dar şi după o perioadã mai
lungã de până la 14 zile.
Pentru adult este caracteristicã atingerea unui singur ochi.
Gonocociile cavitãţii bucale sunt destul de rar menţionate. Pot sã apară: stomatitã
gonococică, glositã ulceroasã cu diseminare hematogenã, faringo-amigdalite acute
provocate de gonococ.
Rectita gonococică pare sã fie destul de frecventã. Cel mai adesea este
asimptomatică sau cu simptomatologie discretă. Uneori poate îmbrăca aspectul rectitei
purulente hemoragice sau să ducã la complicaţii extrem de neplăcute, precum fistulele şi
abcesele perianale. Se întâlnesc la homosexuali.
Gonococii cutanate.
Gonocociile organelor interne. Afectarea organelor interne poate avea loc prin
diseminarea infecţiei din sfera urogenitalã pe cale hematogenã, limfaticã sau din aproape
în aproape. Dintre acestea amintim: pelviperitonita gonococicã, perihepatita gonococicã,
meningita gonococicã, miocardita gonococicã, endocardita gonococicã şi pericardita
gonococicã.

TRATAMENTUL
Consideraţii generale
Rezistenţa N.gonorrhoeae la animicrobiene este în continuă creştere, îndeosebi la
peniciline şi tetracicline.
Principiile tratamentului infecţiei gonococice:
1) efectuarea minuţioasă a investigaţiilor clinice şi de laborator în scopul depistării
maladiilor concomitente (sifilisului, trichomoniazei, chlamidiozei etc.) şi tratamentului lor
concomitent;
2) caracterul complex al tratamentului, ce include terapia etiotropă, patogenetică şi
simptomatică;
3) individualizarea tratamentului în funcţie de sex, vârsta bolnavului, formele
8
clinice şi severitatea infecţiei, complicaţiile posibile;
4) respectarea în timpul şi după tratament a regimului alimentar, evitarea contactelor
sexuale şi efortului fizic;
5) tratamentul concomitent al partenerilor sexuali.

Indicaţii pentru tratament

 Identificarea prin microscopie a diplococilor Gram-negativi intracelulari în ariile
genitale;
 Din considerente epidemiologice, dacă un recent partener sexual este depistat cu
infecţie gonococică;
 În caz de secreţii uretrale purulente la bărbaţi sau cervicită mucopurulentă la femei,
când testele diagnostice rapide nu sunt accesibile.
Schemele recomandate pentru infecţiile uretrei, cervixului şi rectului
Ceftriaxonă 250 mg, i/m, în doză unică sau
Ciprofloxacină 500 mg, oral, în doză unică, sau
Ofloxacină 400 mg, oral, în doză unică, sau
Cefiximă 400 mg, oral, în doză unică, sau
Spectinomicină 2 g, i/m, în doză unică.

Scheme alternative
Schemele cu peniciline (de exemplu, amoxicilină 2 g sau 3 g plus probenecid 1 g
oral în doză unică) sunt încă valabile în cazul când se cunoaşte sensibilitatea germenilor la
peniciline.
Penicilinoterapia care combină inhibitorii b-lactamazei (de exemplu, sultamicilină
2,25 g plus probenecid 1 g în doză unică orală; sau amoxicilină 3 g plus acid clavulanic
250 mg plus probenecid 1 g în doză unică orală).
Schemele cu cefalosporine în doze unice au o eficienţă înaltă în infecţia gonococică,
dar cu puţine studii clinice de confirmare.

Co-infecţia cu Chlamidia trachomatis este comună la pacienţii cu gonoree.

Tratamentul pentru gonoree ar trebui însoţit în mod obişnuit de un tratament eficient
pentru infecţia cu chlamidii sau de o testare adecvată pentru excluderea co-infecţiei.
În acest caz preparatele de elecţie şi cele de alternativă vor fi asociate cu unul din
preparatele eficiente în Chlamidioză:
 azitromicină - 1,0 g peroral, în doză unică;
 doxiciclină - 0,1 g peroral fiecare 12 ore timp de 7 zile.

Infecţia gonococică diseminată

Terapia iniţială:
 Ceftriaxonă 1 g, i/m sau i/v, fiecare 24 de ore sau
 Cefotaximă 1 g, i/v, la fiecare 8 ore, sau
 Ciprofloxacină 500 mg, i/v, la fiecare 12 ore, sau
 Spectinomicină 2 g, i/m, la fiecare 12 ore.
Terapia trebuie să dureze 7 zile, dar în cazul ameliorării simptomelor după 24-48 de ore
poate fi redusă la schemele orale ce urmează:
 Ciprofloxacină 500 mg 2 ori/zi sau
9
  Ofloxacină 400 mg 2 ori/zi, sau
 Cefiximă 400 mg 2 ori/zi.

Tratamentul partenerilor
Partenerii sexuali vor fi trataţi pentru gonoree şi infecţia chlamidiană, preferabil după o
examinare la ITS. Vor fi incluşi următorii parteneri: în cazul gonoreei simptomatice, toţi
partenerii sexuali încadraţi în perioada premărgătoare de 14 zile sau ultimul partener dacă
acesta este mai lungă; în cazul gonoreei asimptomatice, toţi partenerii în limitele a 90 de
zile precedente.
 Tratamente recomandate pentru parteneri:
 Ceftriaxonă 250 mg, i/m, în doză unică sau
 Ciprofloxacină 500 mg, oral, în doză unică, sau
 Ofloxacină 400 mg, oral, în doză unică, sau
 Cefiximă 400 mg, oral, în doză unică, sau
 Spectinomicină 2 g, i/m, în doză unică, sau
 Amoxicilină 3 g plus probenecid 1 g, oral, în doză unică când sursa de N.
Gonorrhoeae este cunosută ca penicilino-sensibilă.

Profilaxia infecţiilor cu transmitere sexuală

La metodele profilactice generale se referă:
 Tratamentul la specialişti dermatovenerologi calificaţi;
 Relevarea activă şi supunerea tratamentului partenerilor bolnavilor cu sifilis;
 Examinarea profilactică a donatorilor, gravidelor, tuturor bolnavilor din staţionar,
lucrătorilor din instituţiile alimentare şi pentru copii. Astfel de examinări
profilactice sunt indicate şi pentru persoanele din grupul de risc (prostituate,
narcomani, alcoolici, vagabonzi, şoferi ş.a.).

Profilaxia individuală constă în:

 Evitarea contactelor sexuale ocazionale şi a vieţii sexuale dezordonate;
 Utilizarea la necesitate a prezervativelor;
 Efectuarea unui complex de măsuri igienice (nu mai târziu de 2 ore de la contactul
sexual suspicios) care include micţiunea urgentă, spălarea organelor genitale şi a
porţiunilor paragenitale cu săpun; prelucrarea lor cu soluţii dezinfectante.
Actualmente este posibilă autoprofilaxia urgentă a infecţiilor cu transmitere sexuală
cu următoarele preparate dezinfectante: Miramistină, Clorhexidină, Cidipol etc.

10