FCT ŞI FT AFECŢIUNILOR OFTALMOLOGICE

AFECŢIUNILE INFLAMATORII ALE PLEOAPELOR

Stările patologice care afectează tegumentele palpebrale survin cu o frecvenţă

ridicată. Manifestările clinice pe care le determină nu diferă faţă de cele care traduc
prezenţa leziunilor respective în alte regiuni anatomice.
Afecţiunile inflamatorii ale pleoapelor pot fi simptomatice: eritem, edem,
ulceraţii, dermatite alergice, iar altele constituie dermatoze propriu-zise: impetigo,
infecţii virotice, erizipel, supuraţii palpebrale, micoze, eczemă.
Etiologie. Cauzele principale sunt infecţia şi factorii alergici. Agenţii patogeni pot
fi bacteriile gram-pozitive (streptococi, stafilococi, pneumococi), microorganismele
anaerobe, viruşii, fungii etc.
Manifestările clinice principale:
 Senzaţie de jenă şi dureri palpebrale,
 lăcrimare,
 îngustarea sau închiderea fantei palpebrale secundar edemului palpebral,
 simptome de intoxicaţie.
La inspecţie tegumentele palpebrale sunt hiperemiate, tensionate, lucioase.
Impetigo este o erupţie buloasă streptococică. Pustulele se usucă şi lasă o crustă
brună.
Eczema este mai frecventă şi are o etiologie multiplă, izolată sau asociată cu o
conjunctivită limitată la pleoapa superioară sau difuză şi însoţită de edemul feţei.
Abcesul palpebral streptococic este mai frecvent la pleoapele superioare şi se
asociază cu un edem pronunţat.
Erizipelul feţei şi al pleoapelor este o infecţie streptococică, numită şi dermatită
erizipeloasă.
Tratamentul afecţiunilor inflamatorii ale pleoapelor
În formele acute tratamentul constă în administrarea antibioticelor şi dezinfecţie
locală.
Pe porţiunile afectate se aplică alcool camforat, 0,1%, alcool salicilic 2% , verde
de briliant, soluţie alcoolică 1%, metilitioniniu clorură, soluţie alcoolică 1%,
permanganat de potasiu, soluţie 1%, nitrofural, soluţie apoasă 0,2%.
În sacul conjunctival se picură picloxidină, soluţie 0,05%, sulfacetamidă, soluţie
10-20%,
Pe porţiunile afectate pot fi aplicate unguente antibacteriene: tetraciclină 1%,
cloramfenicol, eritromicină 1%, cu aplicarea ulterioară a pansamentului steril.
În cazul afecţiunilor virale, pe lângă preparatele antiseptice enumerate, se
instilează unguente antivirale în sacul conjunctival: aciclovir 3%, iduviran 0,1% .
În afecţiunile alergice palpebrale se aplică unguente cu hidrocortison 0,5%,
dexametason 0,1%, în sacul conjunctival se instilează soluţii de betametason 0,1%,
dexametason 0,1%, azelastin 0,05%.
În formele diseminate şi cronice:
 Antibiotice sau sulfamide, intern sau parenteral: oxacilină, ampicilină, cefadroxil,
cefalexină, eritromicină, co-trimoxazol.
În infecţia anaerobă, suplimentar – metronidasol în perfuzii i.v.
În afecţiunile virale se utilizează preparate antivirale peroral: aciclovir,
valaciclovir, famciclovir.
În intoxicaţie pronunţată: polividon, clorură de sodiu, clorură de calciu – câte
200-400 ml.
În formele alergice se administrează preparate antihistaminice: loratadină,
mebhidrolină, astemizol.
Local: proceduri fizioterapeutice – aplicarea de comprese fierbinţi; în erizipel —
iradierea ultravioletă.
În cazul abcesului palpebral se face incizia cu evacuarea conţinutului abcesului.
Se interzice stoarcerea puroiului din focarele purulente, deoarece în acest caz infecţia se
poate răspândi prin sistemul venos.

Blefaritele
Blefaritele, sau bolile marginilor libere ale pleoapelor, sunt cele mai frecvente
afecţiuni inflamatorii ale pleoapelor. Bolnavii prezintă acuze de prurit şi usturime, jenă
oculară, fotofobie.
Etiologie.
Cauzele blefaritelor pot fi generale şi locale.
Cauzele generale: avitaminozele, tulburările endocrine, anemiile, stările alergice
provocate de produsele cosmetice, medicamente, precum şi afecţiunile tractului digestiv,
caria, sinuzitele, infecţiile specifice, invazia cu helminţi, nerespectarea igienei personale,
contactul cu mediile excitante (praf, fum, lumină puternică).
Cauzele locale: ametropiile (în special hiperemetropia şi astigmatismul), precum
şi infecţiile localizate pe marginea liberă a pleoapei.
Formele clinice de blefarite:
 eritematoză,
 scuamoasă (sau seboreică, glandulară) şi
 ulceroasă (sau foliculară).
Evoluţia blefaritelor este îndelungată, cu perioade de ameliorare, adică subacută
sau cronică.
Blefarita eritematoasă se manifestă prin edem şi hiperemia marginii libere a
pleoapelor, care se accentuează mai ales după un efort ocular intens, insomnii,
muncă în frig, vânt sau în atmosferă cu praf şi fum.
Blefarita scuamoasă se caracterizează prin îngroşarea marginii libere a pleoapelor,
care este acoperită de scuame fine ce aderă la baza cililor.
Blefarita ulceroasă se manifestă prin localizarea unei infecţii (de obicei de
natură stafilococică) la nivelul foliculului ciliar şi al glandelor anexe ; apar ulceraţii şi
microabcese ciliare. Tipul dat de blefarita poate avea sechele: după cicatrizare se
formează trichizis (anomalii de poziţie a cililor), conjunctivite şi cheratite.
T r a t a m e n t u l g e n e r a l constă în:
 aplicarea măsurilor de igienă generală şi locală,
  evitarea infecţiilor în focar şi adiacente,
 terapia bolilor generale (diabetului, avitaminozei, colitelor, rinitelor cronice
etc).
Tratamentul local prevede:
 degresarea pleoapelor cu eter şi tinctură de iod,
 îndepărtarea scuamelor de pe marginea pleoapelor, masajul palpebral,
 badijonarea marginii pleoapei cu soluţie de verde briliant 2%, tinctură din
flori de gălbenele, extract sau decoct din flori de muşeţel, soluţie etanol 70%,
 aplicarea ulterioară a unguentelor cu antibiotice: tetraciclină 1%,
cloramfenicol, eritromicină 1% , precum şi corecţia viciilor de refracţie.
În blefarita ulcerativă, după epilarea cilului şi evacuarea microabcesului, ulceraţie
restantă se tamponează cu soluţie verde de briliant sau soluţie de nitrat de argint 1%.

Bolile glandelor ciliare. Glandele ciliare por fi afectate de procese

patologice cum ar fi urciorul extern, urciorul intern şi salazionul.
Urciorul extern este o inflamaţie acută de natură stafilococică a glandelor sebacee
Zeiss.
Boala începe cu un edem palpebral inflamator, după care apare un punct mai
dureros: concomitent, se constată o adenopatie preauriculară sau submaxilară. Ulterior,
peste 2—3 zile, apare un punct gălbiu, care se dezvoltă repede, transformându-se într-
o pustulă ce se sparge: durerile dispar, edemul retrocedează, iar ulceraţia se
cicatrizează.
Urciorul intern prezintă o inflamaţie acută asemănătoare celui extern, însă mai
accentuată. Evoluţia bolii are o durată mai lungă, iar abcesul manifestă tendinţă spre
a se deschide prin conjunctivă, uneori transformându-se în salazion.
T r a t a m e n t u l acestei maladii consistă în aplicarea prişniţelor calde uscate
(pentru a grăbi evoluţia bolii) sau a compreselor cu alcool.
Se recomandă instilaţii de cloramfenicol, sulfacetamidă, unguente cu antibiotice,
hidrocortison.
În formele recidivante se prescriu polivitamine, anatoxină stafilococică,
autohemoterapie.
Salazionul, sau meibomita cronică, este o inflamaţie cronică a glandelor
Meibomius, având o evoluţie lentă sau progresivă.
În unele cazuri această boală se dezvoltă după un urcior intern,
blefaroconjunctivită cronică, însă de cele mai multe ori apare fără cauză şi neînsoţită
de un proces inflamator.
Clinic, maladia se prezintă ca o mică tumoare situată în grosimea pleoapei,
fiind fixată dur de tars. Salazionul apare în urma obliterării canalului glandei
Meibomius.
Tratamentul maladiei sus-menţionate este chirurgical.
 INFLAMAŢIILE CONJUNCTIVEI
Conjunctivitele se numesc inflamaţiile conjunctivei. Ele sunt cele mai frecvente în
patologia oculară. Majoritatea lor sunt contagioase, iar uneori pot avea un caracter
epidemic.
Etiologie.
De cele mai multe ori conjunctivitele sunt de natură infecţioasă, exogenă sau
endogenă.
Factorii exogeni: infecţia, factorii chimici, fizici sau profesionali etc.
Factorii endogeni: diverse maladii alergice şi autoimune, tumori, septicemii etc.
Infecţia exogenă afectează conjunctiva prin contact direct sau prin intermediul
aerului, apei, prafului, insectelor, prin continuitate (din regiunile adiacente etc).
Infecţia endogenă este cauzată de microbii ce ajung la conjunctivă pe cale
hematogenă de la alte organe bolnave în caz de septicemii şi reacţii alergice
generalizate. De aceea se constată şi conjunctivite de natură alergică.
În funcţie de agentul patogen, deosebim conjunctivite bacteriene, virale,
chlamidiene şi fungice.
Clasificarea conjunctivitelor după etiologie:
 Bacteriană
 Virală
 Fungică
 Alergică şi autoimună
 Conjunctivite în cadrul diverselor maladii.
Inflamaţiile conjunctivei se manifestă prin semne subiective şi obiective.
Simptomele subiective ale conjunctivitelor sunt: jena oculară, senzaţia de
prezenţă a nisipului sau a corpilor străini sub pleoape, înţepături, usturime, prurit,
senzaţie de arsură, uneori fotofobie moderată. în cazurile mai grave bolnavii acuză
dureri localizate în regiunea palpebrooculară.
Simptomele obiective ale conjunctivitelor se caracterizează printr-o triadă
simptomică, care se manifestă prin modificări de culoare, relief şi tulburări ale
secreţiei. Modificările de culoare se prezintă prin hiperemie, hemoragie
subconjunctivală sau ischemie. Hiperemia poate fi superficială sau profundă,
generalizată sau limitată, iar ischemia conjunctivală se întâlneşte în arsuri.
Tulburările de secreţie evoluează prin prezenţa unei secreţii purulente, fibrinoase,
membranoase, ea caracterizând diferite forme clinice de conjunctivite.
Conjunctivitele catarale pot fi acute, subacute sau cronice.
Conjunctivita catarală acută prezintă o inflamaţie care debutează de obicei brusc,
bilateral, după o perioadă de incubaţie de 2—3 zile. Bolnavul are senzaţia de corp
străin în ochi, usturimi, înţepături sub pleoape, prurit, fotofobie moderată, este prezent
edemul palpebral. Secreţia conjunctivală are la început un caracter mucos, ulterior —
mucopurulent sau purulent. Evoluţia bolii durează 8—15 zile. Sechelele constau în
infiltraţii corneene periferice, cheratite punctiforme, ultimele se pot ulcera,
producând ulcere corneene periferice marginale superficiale. Conjunctivitele catarale
acute sunt determinate de infecţii bacteriene (streptococ, stafilococ, pneumococ) şi
adenovirotice.
 Conjunctivita catarală subacută este o infecţie bilaterală contagioasă.
Masnifestările bolii sunt mai puţin pronunţate. Evoluţia bolii este îndelungată, cu
remisiuni şi recidive. Sechelele constau în ulcere marginale superficiale ale corneei,
ectropion palpebral.
Conjunctivita catarală cronică prezintă o stare pe cale să devină cronică a unor
conjunctivite catarale acute sau subacute. Ea poate fi favorizată de agenţi chimici,
fizici, precum şi de modificările oculare, provocate de reumatism, afecţiuni
metabolice, endocrine, gastrointestinale, hepatice. Unele forme ale acestei
conjunctivite pot fi de natură alergică. Boala este însoţită de prurit, senzaţie de
corp străin, greutate palpebrală şi o secreţie moderată. La examenul obiectiv se
evidenţiază hiperemia conjunctivei palpebrale, care prezintă o hiperplazie papilară
sau foliculi. Conjunctiva palpebrală cu timpul se îngroaşă şi afecţiunea, se complică
cu ectropionul palpebral.
Conjunctivitele purulente prezintă inflamaţii acute ale conjunctivei, care se
caracterizează prin secreţie purulentă abundentă, însoţită de edem palpebral,
chemozisul conjunctivei şi dureri moderate. Ele au o evoluţie acută şi pot produce
sechele corneene grave. Deosebim mai multe forme de conjunctivite purulente.
T r a t a m e n t u l g e n e r a l al conjunctivitelor se bazează pe următoarele
principii:
l. Medicamentele se administrează după recoltarea secreţiei conjunctivale pentru
examenul bacteriologic cu antibiogramă.
2. Tratamentul local prevede spălaturi ale sacului conjunctival cu soluţii
antiseptice, astringente şi antibacteriene (conform antibiogramei) de 3—6 ori pe zi.
3. Nu se va aplica pansament ocular, întrucât acesta favorizează înmulţirea
microbilor şi apariţia sechelelor.
4. Este contraindicată administrarea corticosteroizilor, dat fiind faptul că ei pot
agrava evoluţia conjunctivitelor microbiene şi adenovirotice.
5. Măsurile profilactice vor fi individuale şi colective, urmărindu-se ca
secreţia din sacul conjunctival să nu ajungă în contact cu ochiul sănătos şi ca
infecţia să nu se transmită în colectivităţi.
Din punct de vedere clinic, toate conjunctivitele se împart în catarale, purulente,
pseudomembranoase şi nodulare.
1. În
conjunctivitele bacteriene acute se administrează coliruri cu antibiotice şi sulfamide:
soluţie cloramfenicol 0,25 %, soluţie norfloxacină 3 %, soluţie sulfacetamidă 20—30
%, soluţie oxitetraciclină 1 %, soluţie gentamicină 0,3 %, tobramicină, soluţie
ciprofloxacină 0,3—1 %, soluţie ofloxacină 0,3 % (floxal), soluţie lomefloxacină 0,3 %
(ocacin).
2. În
conjunctivitele virale se fac instilaţii cu pirogenal, laferon de 6-8 ori în zi, se aplică
coliruri cu soluţii de florenal 0,5%, bonafton 0,05%, aciclovir 3 %, unguent de oxolină
0,25, soluţie iduviran 1% (idoxuridină).
3. În
cazul secreţiilor abundente, se fac spălaturi oculare cu antiseptice: furacilină
(1:5000), permanganat de potasiu (1:5000), sulfat de zinc 0,5—1% şi rezorcină 1—2%
- de 2—3 ori în zi în forma gravă, o dată — forma uşoară.
4. Se
aplică plăci medicamentoase cu sulfamide (sulfametoxipiridazină, florenal,
canamicică).
5. În
conjunctivitele produse de chlamidii se administrează coliruri cu preparate antivirale.
De asemenea, se aplică unguente sau colire cu antibiotice din şirul tetraciclinelor
(tetraciclină 1%, soluţie de oxitetraciclină 1%) unguent de eritromicină,
fluorochinolone (soluţie de ofloxacină 0,3%, norfloxacină, soluţie ciprofloxacină 0,3-
1%, lomefloxacină) şi sub formă de unguente (ofloxacină 0,3 % ciprofloxacină 0,3 %).
6. În
conjunctivitele alergice se administrează:
 antiinflamatoare steroidiene (colir cu prednisolon 0,3 %, unguent cu hidrocortison
1 %, colir sau unguent cu prenacid (desonid 0,25 %), colir sau unguent cu
betametason (garason), care conţin betametason 0,1 % şi gentamicină 0,3 % ,
colir cu betametason 0,1 % (betaoftal), colir cu dexametason 0,1 % (maxidex).
 antiinflamatoare nesteroidiene: colir cu diclofenac 0,1 (dicloran, naclof), colir cu
indometacină 0,1 % (indocolir),
 antihistaminice topice — colir cu azelastină 0,05 % (alergodil) şi levocabastină
0,05 % (histimet), colir cu cromoglicat de sodiu 2 % (cromoglin, opticrom).
7. Se
recomandă administrarea perorală a preparatelor antihistaminice — astemizol,
loratadină, terfenadină, cloropiramină, clemastină, fencarol.
Terapia generală constă în desensibilizarea bolnavului cu calciu şi
antihistaminice, transfuzii de plasmă, autohemoterapie, administrarea vitaminoterapiei
(A, C, B).

GLAUCOMUL
Noţiunea de glaucom cuprinde o serie de condiţii patologice, al căror simptom
comun este majorarea constantă a tensiunii intraoculare, fapt care duce la
dereglarea acuităţii vizuale, îngustarea câmpului vizual şi atrofia nervului optic.
Glaucomul se întâlneşte în proporţie de 2% la populaţia de peste 40 de ani şi
reprezintă 3-4% din numărul bolnavilor internaţi. El constituie una din cauzele cele
mai frecvente de orbire la adulţi.
Clasificarea glaucomului:
Din punct de vedere etiologic se deosebesc 2 forme de glaucom:
Glaucomul primar care apare pe un ochi indemn de orice afecţiune preexistentă
Glaucomul secundar, care apare ca o complicaţie a unei afecţiuni oculare sau
extraoculare.
După mecanismul creşterii tensiunii intraoculare:
 g l a u c o m p r i m a r cu u n g h i închis (15—20% cazuri)
 g l a u c o m cu unghi desc h i s (80—85%).
Etiopatogenie. Tensiunea oculară, sau oftalmotonusul, este expresia stării de
echilibru dintre conţinutul ochiului şi elasticitatea pereţilor săi. Ea se apreciază prin
examen digital şi cu ajutorul unor aparate speciale, numite tonometre (Maklakov,
Goldmann).
Umoarea apoasă, sau limfa endoculară, are o compoziţie asemănătoare cu limfa
organică, ea însă conţine mai puţină albumină, de aceea este mai apropiată de lichidul
cefalorahidian. Ea provine din vasele corpului ciliar prin fil traţiune, adică este un
filtrat din sângele tunicii medii. Fiind produsă de corpul ciliar, umoarea se acumulează în
camera posterioară, trece prin pupilă în camera anterioară, iar apoi, prin
unghiul iridosclerocornean (prin porii trabeculei) în canalul Schlemm. Din canalul
Schlemm umoarea apoasă trece prin canalicule în venele episclerale vorticoase.
Rezistenţa pe care o întâmpină umoarea apoasă pentru a ajunge în circulaţia
venoasă, plecând de la unghiul iridocornean (trabeculă, canalul Schlemm, venele
apoase), are o deosebită importanţă în echilibrul tensiunii oculare. Prin di ferite
investigaţii histofiziopatologice s-a constatat că sediul principal al rezistenţei la scurgere
se găseşte la nivelul trabeculei şi al peretelui intern al canalului Schlemm. In afară de
această cale principală de evacuare a umorii apoase din ochi, mai există şi o cale
uveosclerală, prin care o anumită cantitate de umoare se elimină prin spaţiile ciliare,
supracoroidă, perivascular, perinevral. Rolul umorii apoase este de a asigura
nutriţia mediilor transparente ale ochiului care nu au vase (cristalinul, corpul vitros,
corneea).
Glaucomul primar este cauzat de un obstacol în scurgerea umorii apoase, aflat
la nivelul unghiului camerei anterioare sau de hiperproducerea ei.
Factorii predispozanţi ai glaucomului: afecţiuni cardiovasculare, endocrine şi
neurologice, suprasolicităţi fizice şi intelectuale, stresuri, emoţii negative etc,
anticedente glaucomatoase în familia pacientului.
Patogenie. Hipertensiunea oculară este datorată creşterii rezistenţei la scurgere
a umorii apoase care mult timp este compensată prin reducerea producerii de umoare
apoasă. Ulterior, hipertensiunea oculară duce la dereglarea circulaţiei sanguine în
vasele nervului optic, retină şi tunica ochilor.
Glaucomul cu unghi deschis (sau cronic simplu) este o boală cronică bilaterală,
cu evoluţie progresivă şi asimetrică, manifestându-se prin creşterea tensiunii oculare
ceea ce determină în mod secundar tulburări ale vederii centrale şi periferice şi
alteraţii anatomice (atrofia papilei optice cu excavaţie). Acest tip de glaucom se
întâlneşte mai ales la persoanele care au depăşit vârsta de 50 de ani, incidenţa bolii
fiind aceeaşi la ambele sexe. El prezintă cea mai periculoasă formă, datorită absenţei
semnelor subiective şi obiective în faza iniţială.
Deseori, glaucomul primar este descoperit întâmplător, când bolnavul se prezintă
la oftalmolog pentru a i se prescrie ochelari sau când pacientul se adresează la
terapeut sau neuropatolog pentru a examina fundul ochiului. Primele simptome
subiective apar în formă de tulburări vizuale, unilateral, iar apoi bilateral. Cel mai
important şi cel mai precoce simptom este creşterea anormală a tensiunii oculare, care
variază între 27—40 mm Hg, însă la început nu poate fi surprinsă decât în anumite
perioade ale zilei (de obicei dimineaţa) .
Atrofia nervului optic este provocată de trei factori: hipertensiunea oculară,
scăderea presiunii arteriale, ceea ce agravează ischemia papilei, şi scleroza vasculară
locală.
 Glaucomul cronic simplu evoluează lent, prin scăderea treptată a acuităţii vizuale
şi îngustarea câmpului vizual. Tratamentul medical şi chirurgical adecvat, aplicat în
faza iniţială a bolii, poate încetini sau chiar opri această evoluţie pentru o perioadă
mare de timp.
Glaucomul cu unghi închis (congestiv sau iritativ) este o formă cauzată de
obstrucţia funcţională sau organică a porilor trabeculei, unghiului camerei anterioare,
adică este produs de lipirea rădăcinii irisului de trabecula corneosclerală. Cristalinul
prezintă o anomalie de poziţie, fiind situat mai profund decât în ochiul normal,
unghiul camerei anterioare este îngustat şi are o deschidere mică ; îngustarea unghiului
camerular împiedică circulaţia umorii apoase. Subiectiv, pacientul acuză cercuri
colorate în jurul surselor de lumină, cefalee, pierderi pasagere de vedere, durere
oculară şi perioculară moderată. Obiectiv, se constată edem corneean, vase
episclerale dilatate, micşorarea camerei anterioare, zone de atrofie iriană,
midriază.
Anumiţi factori intercurenţi (dilatarea medicamentoasă a pupilei, şocul emoţional,
retenţia de lichide) pot deplasa rădăcina irisului, în urma cărui fapt unghiul
camerular îngustat se închide, ceea ce duce, la rândul său, la un atac acut de
hipertensiune intraoculară (glaucom congestiv acut).
Glaucomul acut (închiderea acută a unghiului camerei anterioare) se manifestă
prin apariţia insidioasă a următoarelor semne : halouri colorate în jurul luminii
(becului electric), cefalee, fotofobie şi lăcrimare, dureri în ochi cu iradiere în toată
jumătatea capului, în rădăcina nasului şi în dinţi, scăderea bruscă a vederii şi chiar
reducerea acesteia până la perceperea luminii. Bolnavul prezintă şi semne generale :
tulburări digestive (greţuri, vome, epigastralgii), fenomenele în cauză fiind
interpretate uneori drept afecţiuni digestive (colică hepatică, sindrom abdominal
chirurgical, intoxicaţie etc.). Criza poate debuta după o emoţie mare, un consum
exagerat de băuturi alcoolice, după intervenţii chirurgicale sau instilarea unei
soluţii de midriatice (atropină, homatropină, scopolamină).
La examenul obiectiv se constată un edem palpebral, ochi lăcrimoşi, fotofobie,
congestie oculară.
Glaucomul secundar evoluează concomitent cu un proces patologic ocular sau
extraocular, care determină creşterea tensiunii oculare. Semnele hipertensiunii oculare
se suprapun tabloului clinic al bolii primare. Are loc un obstacol me canic la nivelul
sinusului camerular, intratrabecular sau printr-un blocaj pupilar ce împiedică trecerea
umorii apoase din camera posterioară în cea anterioară (secluzia şi ocluzia pupilei).
De obicei, glaucomul secundar este unilateral. El poate fi rezultatul unor afecţiuni
de origine: degenerativă (glaucom pigmentar, glaucomul ciclitei heterocromice —
sindromul Fuchs); inflamatorie (uveitele hipertensive); vasculară (glaucomul
neovascular, sau hemoragie — ocluzia venei centrale a retinei, retinopatie
diabetică); tumorală (tumori intraoculare) ; traumatică sau postoperatorie ; toxică
sau medicamentoasă (midriază); sistemică (în unele afecţiuni de sistem, cum ar fi
sindromul Morfan); facogenică (prin deformaţii ale cristalinului care pot produce
un blocaj pupilar, pe care mioticele îl agravează, iar midriaticele îl fac să dispară).

Framacoterapia. Direcţiile principale ale farmacoterapiei:

 — Red
ucerea tensiunii intraoculare (local şi general);
— Ame
liorarea circulaţiei sanguine a membranelor interne a ochilor şi a părţii intraoculare
a nervului optic;
—Normalizarea metabolismului tisular al ochilor în scopul restabilirii proceselor
distrofice, caracteristice pentru glaucom.
1. Preparatele de elecţie pentru normalizarea tensiunii intraoculare sunt
medicamente parasimpatice — mimetice, sau miotice, (colinomimetice şi
anticolinesterazice) care posedă un efect hipotonizant asupra ochiului (pilocarpină 1%),
precum şi remedii simpaticomimetice. Ca rezultat al acţiunii topice la nivelul ochilor,
colinomimeticele reduc tensiunea intraoculară, provoacă mioză.Contracţia muşschilui
sfincter al pupilei duce la micşorarea pupilei. Scurgerea umorii apoase din camera
anterioară este consecinţa deschiderii reţelei trabeculare Fontano situate la baza irisului
şi canalului Schlemm. Reprezentanţii acestui grup sunt: pilocarpina clorhidrat (soluţie
1-2%), carbacolina (soluţie 0,5-1%), aceclidina (soluţie 2-5%) se utilizează sub formă de
colir maxim de 6 ori în zi. Pilocarpină este bine tolerată şi poate fi utilizată nelimitat în
timp. Preparatele anticolinesterazice: fizostigmina (soluţie 0,25—1 %), neostigmina
(soluţie 0,5 %) se administrează sub formă de colir de 4 ori în zi.
2. În
glaucom cu unghi deschis, în lipsa eficienţei pilocarpinei, suplimentar se fac instilaţii
cu soluţie epinefrină 1-2%, dipivefrină. Se pot întrebuinţa de asemenea unele asociaţii
medicamentoase (de exemplu, pilocarpină 1% + epinefrină 0,1%) care se administrează
de 2-3 ori în zi. Remediile simpaticomimetice produc o scădere maximă a tensiunii
oculare după 90—120 min, care se menţine timp de 12—24 ore. Utilizarea combinată
a pilocarpinei cu epinefrină este raţională, întrucât epinefrina potenţează acţiunea
pilocarpinei, iar pilocarpina împiedică dezvoltarea midriazei, survenite, de regulă,
după instilarea epinefrinei. Administrarea colirelor cu epinefrină poate induce
creşterea tensiunii arteriale, extrasistolie, accese de tahicardie, cefalee, tremorul
membrelor, nausee. Din aceste considerente, epinefrina şi asociaţia epinefrină-
pilocarpină este contraindicată bolnavilor cu afecţiuni cardiace şi endocrine
(hipertensiune, angină pectorală, infarct de miocard suportat, ateroscleroză pronunţată,
tireotoxicoză, diabet zaharat) şi, de asemenea, în glaucom cu unghi închis.
3. În
glaucom cu unghi deschis, concomitent cu pilocarpina se administrează soluţie de
etilefrină 3 şi 5% (fetanol). Comparativ cu epinefrina, etilefrina exercită acţiune mai
prolongată şi mai moderată asupra vaselor sanguine, de aceea este indicată bolnavilor
cu glaucom asociat cu hipertensiune în stadia iniţială. Scăderea tensiunii intraoculare
sub influenţa etilefrinei se datorează preponderent reducerii secreţiei umorii apoase.
Etilefrina este preferabilă în stadiile incipiente şi avansate ale glaucomului hipersecretor
cu tensiunea intraoculară majorată moderat.
4. În
glaucom cu unghi deschis, bolnavilor cu tensiunea arterială mărită sau normală, li se
indică instilaţii cu soluţie clonidină 0,125—0,25—0,5 % (barclid, hematon,
catapresan). Efectul hipotensiv al clonidinei este determinat de inhibarea secreţiei
umorii apoase şi facilitarea scurgerii ei. Clonidina poate fi utilizată în monoterapie sau
în combinaţie cu pilocarpină. După instilaţiile cu clonidină, la majoritatea bolnavilor
scade nu numai tensiunea intraoculară, dar şi cea arterială. În hipotensiune preparatul
este contraindicat. În decursul tratamentului cu clonidină se necesită monitorizarea
tensiunii intraoculare şi arteriale.
5. În
glaucom cu unghi deschis sau închis se administrează colir cu β-adrenoblocante:
soluţie propranolol 1 %, soluţie timolol 0,25—0,5 % (ocupres, optimol), betaxolol,
metipranolol şi analogi de prostaglandină (latanaprost). Reducerea tensiunii
intraoculare se datorează scăderii producerii umorii apoase.
6. La
ineficienţa farmacoterapiei glaucomului primar, suplimentar se administrează
diuretice pe scurtă durată – inhibitori de carboanhidrază (acetazolamid) şi neuroleptice
(clorpromazină). Aceste preparate sunt îndeosebi eficiente în glaucom hipersecretor,
deoarece reduc secreţia limfei endoculare. Acetazolamida se administrează per os câte
0,125—0,25 g de 1—3 ori în zi, clorpromazina se administrează în doză unică în
hipertensiunea oculară acută şi nu se administează pentru tratament sistematic.
7.În glaucom cu unghi închis se preferă utilizarea colinomimeticelor
(pilocarpină, aceclidină). Anticoliesterazicele ireversibile produc mioză acută, cauzând
blocajul pupilar, şi nu se utilizează în glaucom cu unghi închis.
8. Adr
enomimeticele (epinefrina, etilefrina, clonidina) la fel sunt contraindicate în glaucomul
cu unghi închis, datorită midriazei pe care o provoacă şi drept consecinţă, blocajul
unghiului camerei anterioare.
9. În
glaucomul primar se administrează preparate ce ameliorează procesele metabolice în
retină şi nervul optic. Pentru restabilirea şi stabilizarea funcţiilor vizuale la bolnavii
cu tensiune intraoculară normală se indică preparate vasodilatatoare şi remedii cu
influenţă procesele metabolismului tisular. Se administrează peroral acid nicotinic câte
0,05 g de 2—3 ori în zi timp de 2—3 săptămâni, Nicoşpan câte 1 comprimat de 2—3 ori în
zi, timp de 2—3 săptămâni, drotaverină câte 0,04 g de 2—3 ori în zi, aminalon câte 0,5
g de 3 ori în zi, timp o lună, vinpocetină câte 5 mg de 2-3 ori în zi, xantinol nicotinat
câte 0,15 g de 2—3 ori în zi, pentoxifilină câte 0,1 g de 2—3 ori în zi.

Bolnavilor cu glaucom cu hipotensiune preparate vasodilatoare nu se recomandă.

Ca t r a t a m e n t g e n e r a l se recomandă un mod de viaţă calm, remedii
sedative şi tranchilizante, vasodilatatoare, vitamine. Sunt contraindicate cafeaua,
băuturile spirtoase, fumatul. Se recomandă reducerea cantităţii de lichid consumat
nictemeral.
T r a t a m e n t u l c h i r u r g i c a l este indicat în glaucoamele în care,
indiferent de terapia medicamentoasă adecvată, deficitul câmpului vizual şi al vederii
centrale continuă să crească. Intervenţiile chirurgicale urmăresc înlesnirea scurgerii
umorii apoase sau reducerea formării ei. Facilitarea scurgerii obţinându-se prin
crearea unei noi căi de filtraţie.
 FITOTERAPIA AFECŢIUNILOR OFTALMOLOGICE

Creşterea acuităţii vederii, dureri oculare etc.

• Acuitatea vederii creşte la inspirarea mirosului de lămâie, portocală, rozmarin.
• Fructele de afin ameliorează vederea în amurg şi noaptea, măresc acuitatea vederii,
reduc fatigabilitatea ochilor în urma lucrului îndelungat la lumina artificială.
• În 40 g de obligeană se toarnă 200 ml alcool 40%, se infuzează la întuneric într-un
vas ermetic închis timp de 8 zile. Se stoarce şi se strecoară. Infuzia a se păstra în loc ferit
de lumină. A se consuma câte 20 picături de 2 ori în zi înainte de mese.
• A se consuma morcov în cantităţi mari (nu se recomandă în afecţiunile hepatice).
• A se consuma zilnic câte 100-150 g de sfeclă.
• Tinctura şi extractul de lămâi chinezesc măresc acuitatea vederii. Nu se recomandă
în caz de insomnie, hipertensiune, afecţiuni cardio-vasculare.
Prepararea tincturei: În 100 g fructe mărunţite de lămâi chinezesc se toarnă500g
alcool de 95%. Se infuzează 8-10 zile în loc ferit de lumină, la temperatura camerei.
Apoi se stoarce, se filtrează şi păstrează în loc răcoros, întunecos.
Prepararea extractului: în 100 g seminţe de lămâie se toarnă 300 ml alcool de 70% şi
se prepară similar.
• Ceaiul din flori de mălin se foloseşte pentru spălarea ochilor afectaţi.
• Iarba din trifoi roşu se aplică pe porţiunea afectată a ochilor în afecţiunile
oftalmologice.
• În 10 g frunze uscate se mentă se toarnă 2 pahare de apă clocotită şi se infuzează.
Se recomandă a se face spălături cu infuzia caldă de mentă.

Afecţiunile inflamatorii ale ochilor

• În tratamentul conjunctivitei virale se recomandă inspiraţia eucaliptului şi
usturoiului.
• Se recomandă a se aplica tampoane îmbibate cu tinctură din frunze de gălbenele.
• Instilarea extractului lichid din propolis contribuie la tratarea conjunctivitei timp de
2 zile.
• Compresele cu apă salină şi argilă, sau morcov mărunţit şi argilă tratează toate
afecţiunile oftalmologice.
• Se spală ochii cu decoct din flori de măceş. Într-o lingură de flori se toarnă 1 pahar
de apă clocotită, se fierbe 15-20 min, se infuzează şi se strecoară.
• Se instilează câte 1 picătură ulei de ricin. Aceasta reduce iritaţia.
Ulcior
• În cazul acutizărilor frecvente se recomandă sucul de aloe (imunomotulator) câte 1
linguriţă de 2 ori în zi, timp de 20 zile.
— suc de mesteacăn – câte 0,5 litri în zi.
— infuzie şi suc de pătlagină pentru badijonare şi spălături (infuzia se prepară astfel:
3 linguri de plante la 1 pahar de apă clocotită);
— infuzie din frunze de mesteacăn: într-o linguriţă de muguri sau 2 linguri de frunze
se toarnă 1 pahar de apă clocotită, se infuzează 30 min. A se badijona infuzia de 4-6 ori
în zi.
 — Se badijonează cu infuzie din flori de mălin, frunze şi lăstari din soponel, flori de
gălbenele: la 1 lingură de produs se toarnă 1 pahar de apă clocotită.
- A se consuma zilnic infuzie din frunze de dafin: la 4-5 frunze de dafin se necesită
1/4 pahar de apă clocotită, se infuzează timp de 20 min.
Glaucom
• se recomandă plante cu efect diuretic: pătrunjel, pepene galben, coacăz, struguri,
mărar, fragi, măceş, scoruş, suc de mesteacăn.
• Glaucomul se tratează cu infuzii din plante colectate în luna mai: în 0,5 pahar de
urzică, 1 linguriţă flori de lăcrămioară se toarnă 1 pahar de apă, se infuzează timp de 8-9
ore în loc ferit de lumină. Ulterior se adaugă 0,5 linguriţă de bicarbonat. Se fac
tampoane cu specia preparată.
• Pentru reducerea tensiunii intraoculare se recomandă utilizarea următoarelor specii
din plante:
— frunze de mesteacăn, vetrice, coada calului, troscot, dentiţă – câte 1 parte; podbal,
pătlagină – câte 2 părţi.
— frunze de mesteacăn, merişor, pătlagină, in, urzică, coada calului, troscot, dentiţă
– câte 1 parte; pojarniţă – 3 părţi; scoruş şi măceş – câte 2 părţi.
Prepararea infuziei: în 2 linguri de specie se toarnă 0,7 litri apă clocotită, se
infuzează în decursul nopţii.