DESPRE BELARUSU DE VEST PARCĂ

Teritoriile statelor actuale Belarus, Polonia, Ucraina și statele Baltice au fost un teatru major de
operațiuni în timpul Primului Război Mondial; tot atunci, Revoluția Bolșevică a anulat Guvernul
Provizoriu rus și-a dus la proclamarea Rusiei Sovietice. Bolșevicii s-au retras din războiul purtat
de regimul țarist cu Puterile Centrale, prin semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk, și a cedat
Belarusul Germaniei pentru următoarele opt luni și jumătate. Înaltul comandament german s-a
folosit de această ocazie pentru a-și transfera trupele pe Frontul de Vest pentru Ofensiva de
Primăvară din 1918, lăsând în urmă un vid de putere. [6] Locuitorii de alte etnii decât cea rusă din
teritoriile predate de sovietici Imperiului German au găsit ocazia de a-și configura state
independente sub umbrelă germană. La trei săptămâni după semnarea tratatului de la Brest-
Litovsk la 3 martie 1918, Consiliul Central Belarus a proclamat Republica Populară Belarus pe
teritoriul Belarusului modern. Ideea a fost respinsă și de către germani și de către bolșevici.
Aceasta nu era acceptabilă nici pentru delegația americană condusă de Wilson; americanii
doreau să protejeze integritatea teritorială a Rusiei Europene. [7]
Soarta regiunii nu a fost lămurită timp de trei ani și jumătate. Războiul Polono–Sovietic care a
izbucnit în anul 1919 a fost deosebit de greu, și s-a încheiat cu Tratatul de la Riga semnat în
1921. Polonia și Statele Baltice au apărut ca țări independente față de URSS. Teritoriul
Belarusului modern a fost împărțit prin tratat în Belarusul de Vest polonez și Belarusul de
Est sovietic, cu frontiera trecând prin Mikaszewicze.[8][9] La semnarea tratatului de pace, delegația
belarusă a participat activ de partea sovietică. [10] Polonia a abandonat toate drepturile și
pretențiile asupra teritoriilor Belarusului sovietic (punctul 3), în timp ce Rusia Sovietică renunța la
toate drepturile și pretențiile față de Belarusul de Vest polonez. [10]

Rada Republicii Democrate Belarus în exil[modificare | modificare sursă]

Presupusa extindere maximă a zonelor cu prezență belarusă conform etnografilor belaruși Yefim Karsky
(1903, galben) și Mitrofan Dovnar-Zapolskiy (1919, roșu), suprapus peste teritoriul Belarusului de după
1991 (verde)

Imediat ce s-a semnat tratatul de pace sovieto-german în martie 1918, nou înființata Radă a
Republicii Democrate Belarus(d) a emis unilateral pretenții teritoriale pentru Belarus pe baza
zonelor specificate a Treia Cartă Constituantă în teritoriile locuite majoritar de belaruși. Aceeași
Cartă a Radei declara Tratatul de la Brest-Litowsk din Martie 1918 nul, deoarece fusese semnat
de guverne străine care și-au împărțit teritorii care nu erau ale lor. [11]
„În februarie 1919, s-a înființat o Republică Sovietică Lituano-Bielorusă(d)  (Litbel), și apoi s-a
separat  RSS Bielorusă. Astfel, aproape nesolicitatul stat național, apărut în timpul Primului Război
Mondial, își datora existența în mod direct tentativelor alternative germane, ruse și polone de a-și
asigura controlul asupra regiunii. — Tania Raffass[12]”
În cea de a Doua Cartă Constituantă, Rada abolea dreptul la proprietate privată asupra
terenurilor (punctul 7) conform Manifestului Comunist. Între timp, în 1919, bolșevicii deja
preluaseră controlul asupra unor părți mari din Belarus și au obligat Rada Belarusă să plece în
exil în Germania. Bolșevicii au format Republica Sovietică Socialistă Bielorusă(d) în timpul
războiului cu Polonia, pe aproximativ același teritoriu revendicat de către Republica Belarus. [13]
Noua frontieră polono-sovietică a fost recunoscută la nivel internațional și ratificată de către Liga
Națiunilor. Acordul de pace a rămas în vigoare în întreaga perioadă interbelică. Granițele stabilite
între cele două țări au rămas în vigoare până la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial și
până la invazia sovietică a Poloniei din 17 septembrie 1939. Ele au fost mai târziu redesenate
în Conferința de la Ialta și în Conferința de la Potsdam la insistența lui Iosif Stalin.