Sunteți pe pagina 1din 17

Acorduri de pian ...

Era o dimineață mohorâtă și ploioasă. Părea că în loc de miezul verii ar fi


venit pe neașteptate toamna târzie... Cum stătea liniștită la fereastră, sorbindu-și
cafeaua din cană și trăgând câte un fum din țigara care se afla în scrumieră, deodată
auzi un cântec, făurit din emoțiile care pot schimba lumea a două persoane ce se
iubesc: "Mariage d'amour".

Fiorii începură încet să îi răscolească toată ființa, iar un val de o stare


necunoscută îi invada încetul cu încetul tot sufletul. Se întoarse puțin și încercă să
afle de unde vine cântecul dar se opri pe loc. Își spuse doar atât cu un zâmbet sfios
"Oare cine e misteriosul care cântă la pian? Oh, farmecul necunoscutului!". Apoi
zâmbi mai tare. Își dorise doar atât: să rămână "farmecul necunoscutului"

Imi plac acordurile pianului, imi amintesc de o perioada draga sufletului


meu, cand topita, ascultam bataia de clape cu sunete divine, dar cantate nu doar
langa si pentru mine, ci si inlauntru meu. Dar anii mi-au transformat în fum toate
aceste amintiri ce se înalță și acum spre cer in ritm de vals, dansând îmbrățișate cu
frânturi de suflet și emoții... Emoții ce navalesc necontenit in suflet și apoi se
înalță, lăsând fiorii reci sa îmi cutremure tot corpul.

Mă răsucesc pe călcâie, ma așez la măsuța rotundă din lemn masiv de nuc ce


stă parcă de o viață lângă fereastra largă a camerei de zi, fiind un martor tăcut al
tuturor pașilor ce poartă împreuna cu ei povești nescrise pe sub fereastra mea.

Eliza pică pe gânduri, ținând strâns între mainile sale fragile ceașca de cafea,
pe chipul ei putându-se vedea jocul lin al amintirilor venite parcă dintr-o alta lume.
Sunetele clapelor de pian continuau să umple văzduhul, alergând prin ploaie,
izbindu-se de umbrelele necunoscuților si făcându-și loc spre sufletul ei. Misterul
degetelor fermecate ce le dădeau viață lua amploare in sufletul femeii cu ochi de
cristal, care stătea tăcută în rama ferestrei albe larg deschisă.

Mintea începuse să creioneze mișcarea degetelor ce ating clapele dure ale


pianului, într-o mângâiere tandră, ca o pală fină de mătase. Aburul amintirilor o
învălui ușor ca o mângâiere și frânturi de șoapte, gânduri timide și crâmpeie de dor
o purtara toate la el ....la Tudor ! Oare cât timp trecuse ? Nici nu-și mai amintea,
nici nu mai conta...Totul era ireal, nematerial, un joc al minții care îți dă acea febră
a nesiguranței, a tristeții și mai ales a durerii....O, nu, nu din nou aceeași durere !
Simți iar cum sufletul i se sfâșie cu fiecare acord al pianului, toamna picura în ea
tristețe și totul devine atât vag.

Cu ochii inchisi, inchizand afara din el ploaia si zbuciumul vremii, Tudor


canta. Isi revarsa intreaga mânie si durere asupra clapelor reci ale pianului, care,
rigide, i se opuneau cu inversunare. ”Așa și trebuie”, gândi el amar. Isi jurase sa nu
mai cante niciodata, sa lase la o parte o data pentru totdeauna otrava aceea care ii
despartise, insa sânge ii curgea din suflet, picatura cu picatura, din locul din care
Eliza se smulsese. I se parea ca notele acestea desuete i-o mai pot aduce cumva
inapoi, chiar daca numai intr-o iluzie de care el insusi se va căi la deșteptare.

Camera din care notele zburau cu atâta patos era înaltă, cu uși largi ce se
deschideau spre pereții cu tapet fin de mătase. Peretele din dreapta era îmbrăcat de
biblioteca plină de cărți îmbrăcate in piele, mii de volume așezate ordonat, pe
cotoarele căror se puteau citi titlurile scrise cu litere aurii parca pictate. Covorul
moale ce se întindea in fata ușilor sculptate facea tălpile lui Tudor sa pășească în
zbor dinspre pianul negru care domina camera, de sub ferestrele victoriene uitate
deschise..... Sunetele pianului nu se mai auzeau acum, nu aici.... Dar Eliza încă
simțea vibrația fiecărei clape, fiecărei atingeri, fiecărui sărut. Pentru ea abia acum
începea melodia. Inchise pianul cu o salbatica disonanta. Ii era necaz pe sine
insusi ca odinioara isi dorise toata aceasta opulenta, tot acest pospai de noblete
care, ca orice fals, se decojea acum de pe sufletul lui lasand in urma carne vie. Se
vânduse pe sine in modul cel mai grosolan, își pervertise arta acceptand această
alianță. Da, era bogat acum, numele lui încă mai răsuna prin marile săli de
concerte, pe buzele a mii de oameni care încă mai sperau reîntoarcerea lui pe
scenele scăldate în lumină și aplauze, însă cu ce preț? ”Eliza...” îi zvâcni iarăși
sufletul. Trebuia să accepte că o pierduse definitiv. Trebuia să o lase să zboare cu
propriile ei puteri.

De ce avea ea vaga impresie că i se păruse atât de cunoscut cântecul? Știa că


îl mai auzise încă o dată, cândva, la iubitul ei.

Se speriase preț de o clipă, dar apoi râse de ceea ce i se părea ei a fi o


prostie. "E imposibil! își zise ea. Tudor nu are cum să fie aici... El este acum foarte
departe, acolo unde l-am lăsat eu cu câțiva ani în urmă. Locul unde iubirea lui cea
mai dragă i-a dăruit visul mult visat."

Oare de unde avea să știe că de fapt chiar el era "necunoscutul"?

Tudor merse spre fereastră . Își așeză mâna pe pervaz și închise ochii . Aerul
de afară îi mângâie ușor obrajii și fără să știe de ce toate amintirile trecutului îl
invadara. Saruturile ei calde , mângâiere obraznice, soaptele calde, toate îi năvălira
în minte ca un galop sălbatic. Dar cu toate astea erau numai amintiri... Chiar dacă îi
provocau o suferință de neimaginat nu se putuse încumeta să nu o îndure. Știa că
nu își face bine dar spera ca măcar aceste amintiri să îi stingă văpaia mistuitoare
care îi ardea întreg sufletul de dorul ei.

Cat timp trecuse ? 3 ani ! Oare unde o fi acum ? De ce a trebuit să aleg ?


Faima nu mi-a adus mulțumirea și bucuria la care am sperat. Am fost un prost, își
spuse cu ciudă ! Abia acum realizase și el, foarte târziu ce-i drept că, pierduse
adevărata glorie-pe ea! "Cine știe? Poate că timpul ne va face din nou drumurile să
ni se unească... Sau poate cerul se va îndura de o minune și ea va apărea din nou în
brațele mele." Dar un glas lăuntric strigă pe el extrem de aspru: "Se vede cât de
copil ești! Tu chiar nu înțelegi nu-i așa? Când ai ales faima pe care ți-o putea dărui
numai muzica, "adevărata ta iubire" ai pierdut-o definitiv pe Eliza!".

Cuprins de prea multă durere nu se mai gândi la nimic. Însă ochii aceia
verzi, ca de smarald, pe care ea îi sărutase de atâtea ori și despre care spunea mereu
că o vrăjesc și o poartă în lumi necunoscute, vărsară două lacrimi amare precum
pelinul. "Ce caut eu aici?" scrasni el din dinti. Nu era facut sa stea intre patru
pereti rumegand la nesfarsit aceleasi ganduri ce sapau in el cu cruzime. Stia ca
acum Eliza probabil avea cariera ei, ca reusise sa-si spele numele de noroaiele in
care el o tarase, chiar fara voia lui. "...sau ma mint?" se incrunta el. "Oare am fost
gelos pe ea? Oare am simtit ca isi ia zborul si ma lasa in urma?"

Simți dintr-o dată o mare ură pe el, pe tot ceea ce alesese dar, mai ales pe
Eliza.
"De ce am lăsat-o să plece? De ce nu am făcut în așa fel încât ca ea să mă
înduplece să nu renunț la noi? Oh Eliza, Eliza... Nu mai ești aici dar uite
cum amintirea ta mi-a stăpânit mie toată ființa."
Hotărâse să închidă fereasta și să meargă în dormitorul unde împărțiseră atât de
multe clipe de iubire și pasiune dar, ce mai putea să îi ofere acum patul rece și gol?

Deodată își dădu seama că ușa apartamentului e din nou deschisa.


“-Wolfgang, unde ești? Wolfgang! Câinele acesta e o pacoste! De ce nu poate sta
linistit! Și cum reușeste mereu să deschidă ușa apartamentului!
Acum trebuie să-l caut din nou!”

Mirosul plăcintei cu cireșe o învălui pe Eliza. Zâmbi. În curând se va trezi


Ionuț. Aflase mai demult că nu va putea avea copii, așa că pe Ionuț îl găsise la
leagăn. A durat ceva timp să îl înfieze, dar ce bucurie era acest copil! Îi plăcea să
își îngroape fața în buclele lui castanii, sa ii simtă mirosul de lapte. Și ce-i mai
plăceau cireșele!
Pentru el încerca să se lase de fumat. Azi a fost ultima țigară. “De acum gata!
-Pot sa fac și aceasta!

Ploaia inca lovea cu putere in ferestrele inchise ale caselor ce se inghesuiau


intr-un stil elegant pe strada Masaryk, cand Wolfgang tasni ca un glont din cladirea
inalta unde locuia Tudor. Glasul puternic al barbatului rasuna pe holul cladirii in
timp ce acesta cobora in graba pe scara inalta, balansata intr-o rasucire perfecta
pana in mansarda unde locuia Tudor. Ajuns in strada, ploaia ii uda parul ca de
abanos si pentru o secunda ii taie rasuflarea....astazi totul ii amintea de ea, de Eliza.
Picaturile de ploaie ce picau cu repeziciune pe chipul lui se simteau ca ultima ei
sarutare, o sarutare rece, dar intensa....sarutarea de ramas bun. Fu trezit ca din vis
de un latrat zgomotos. Intorse capul si vazu cainele care isi facea loc prin crapatura
unei porti cateva case mai departe de locul unde el statea ca impietrit. Porni cu pasi
grabiti spre poarta ramasa acum deschisa.

Se trezi in fata portilor mari de fier ce imprejmuiau o curte plina de flori de


toamna. Mirosul ploii se amesteca cu parfumul crizantemelor ce strajuiau aleea
pavata cu bucati inegale de piatra cubica ce formau un labirint des prin care se
scurgea apa spre strada. Cainele se adapostise pe treptele inalte ale casei si zgaria
usa cu putere. Tudor se grabi sa il prinda inainte ca usa sa se deschida...era prea
tarziu. Usa se deschise timid si din poarta putu sa zareasca un chip angelic de copil
al carui zambet il facu pe Wolfgang sa isi inabuse latratul si sa se gudure in
incercarea de a patrunde in casa. Glasul cristalin al copilului cu par de aur strabatu
sunetul ploii si ajunse la Tudor care statea la baza scarilor, fara a indrazni sa
inainteze.

- Un caine! striga Ionut cu bucuria copilului care deschide cadourile in


dimineata de Craciun.
- Buna ... ! spuse Tudor stangaci, nestiind ce ar putea spune unui copil de
varsta lui Ionut. Mereu fusese stangaci in preajma copiilor, desi ii iubea
atat de mult.
- Este cainele tau? Cum il cheama? Locuiti aici? navalira intrebarile
copilului, fara a-i lasa timp lui Tudor sa reactioneze.
- Wolfgang ... reusi Tudor sa spuna.
- Pot sa il iau in casa sa ma joc cu el? Este ud, ii este frig aici afara!
Incurcat de situatie si fara a sti ce sa raspunda Tudor a fost salvat de vocea
atat de cunoscuta care rasuna din interior:
- Ionut! Cine este la usa? Vino in casa, te vei uda de la ploaie!
- Am gasit un caine, vino sa vezi, mami!

Eliza aparu in pragul usii, cu ochii atintiti catre copil. Zari catelul care statea
de acum in bratele copilului. Pentru un moment crezu ca i se pare: aceeasi
ochi sticlosi, aceeasi pata alba pe urechea dreapta ... nu putea fi Wolfgang,
era imposibil. Cand ridica privirea sangele ii ingheta in vene. Tudor statea
acolo la fel de impietrit ca si ea. Timpul se oprise in loc. Amandoi simteau
ca e din nou ziua aceea in care s-au luat ramas bun in fata marii sali de
spectacol....doar ca atunci el era cel care ramasese pe scarile inalte, iar ea il
privea cu ochii inlacrimati de jos. Niciunul nu indraznea sa rupa tacerea.
Glasul lui Ionut cazu ca un tunet intre cei doi si ii facu sa tresara:

- Mami, pot lua catelul in casa, imi dai voie?

Wolfgang o recunoscu pe Eliza si sari din bratele copilului indreptandu-se


spre ea. Fara sa se gandeasca ce face, se apleca instinctual si lua catelul in
brate. Parca nimic nu se schimbase si totusi totul era altfel.

Tudor ramase nemiscat in acelasi loc, in bataia ploii. Nu ii venea a crede


ochilor ca ea este acolo. Ca tot ce simtise pana atunci, toate sentimentele
amestecate, prezenta ei in aer, toate se datorau ei, ea care era atat de aproape
de el, dar totusi atat de departe. Desi satatea la cativa pasi de ea, simtea ca un
zid rece ii desparte, un zid peste care el nu gasea puterea sa treaca. Isi simtea
bratele grele, ca de otel, cum ii atrna pe langa corp. Si-ar fi dorit sa alerge
spre ea, sa o stranga cu putere la piept, sa o sarute cu patos asa cum facea
candva, dar nu reusea sa se miste.

Cu o energie vie catelul se zbatu in bratele Elizei si sari spre Tudor. Ca din
vis amandoi au sarit sa prinda catelul. Grija parinteasca pe care au deprinso
pentru Wolfgang inca era vie. S-au intalnit pe a2a treapta, tinand impreuna
catelul. Mainile li s-au atins, un fior cald le-a strabatut trupurile si le-a asezat
un zambet cald pe chipuri. Rasul colorat al copilului si-a facut loc printre ei:

- E un catel ghidus, la fel cum tu spui despre mine, mami!

Eliza tresari ca din vis. Ionut, aproape ca uitase de el. Il cuprinse cu mana
dupa umeri si il trase repede langa ea cu grija. Dar inca nu isi retrasese
celalta mana din mana lui Tudor. Nu putea sa faca asta, nici nu isi dorea.
Simtea cum ii arde fata, cum i se incalzeste tot corpul. Doamne cat timp
trecuse de cand nu mai simtise asta.

Tudor isi retrase mana si Eliza tresari. Dar doar pentru un moment, atat cat
sa isi dea seama ce se intampla. Tudor se apleca spre Ionut si lasa catelul la
picioarele acestuaia. Cu ultimele puteri rosti cu buzele rosii arzandu-i:

- Il las cu tine acum...cand nu va mai vrea sa stea il puteti aduce vis-a-vis


la numarul 30, sus in mansarda. Vocea ii tremurase la fiecare sunet rostit.
Fata ii era imbujorata, apa i se scurgea precum o cascada pe langa
sprancenele negre, pronuntate care au ramas usor incruntate de la prima
zarire a Elizei.

Un zambet amar ii aparu pe chip si disparu la fel de repede. Inainte sa apuce


sa reactioneze Eliza, Tudor inchisese cu putere poarta grea in urma lui. Doar
strigatul vesel al copilului izbuti prin ploaia deasa:

-Multumesc, domnule! Multumesc!

Eliza ramase impietrita. Sunetul acela de pian, clapele, degetele, notele,


melodia... nu se inselase niciodata, era Tudor, Tudor al ei.
Un neașteptat val de furie îi explodă in piept. Eliza are un copil?! Cine a
putut...cum a putut ea să.... Își turnă un pahar cu apă, îngrozit de cât de tare îi
tremurau mâinile. ”Stăpânește-te!” își ordonă, dezgustat de propria micime de
suflet. Eliza NU îi aparținea, și el uitase din nou acest lucru. Cedând unui vechi
obicei, execută cu degetele țepene câteva scurte exerciții de pian pe tăblia mesei,
până ce încordarea i se risipi puțin câte puțin. Bătăile inimii îi redeveniră ritmice și
egale, purtându-i prin trup delicioasa aromă a numelui ei drag. Însă figura copilului
îl înăspri din nou. ”Uzurpator la 5 ani”, strânse Tudor din dinți. Apoi pe neașteptate
izbucni într-un râs de ușurare. Copilul era prea mare ca să fie fiul Elizei! Un
zambet cald ii reaparu pe chip, un zambet de victorie.

Cu pasi apasati strabatu holul lung al apartamentului din mansarda inalta si


luminoasa a casei de pe strada Masaryk in care locuia acum de aproape un an. Se
retrasese aici pentru liniste, linistea care contrastat cu galagia din sulfetul si din
mintea lui, galagia ce nu ii dadea pace niciodata. Statea la ultimul nivel de unde
putea sa vada toata strada, toata casele aliniate soldateste pe strada pe al carei capat
soarele apunea dimineata devreme, iar seara asternea intunericul incepand cu
celalalt capat. Se indragostise pe loc de apartamentul din mansarda inalta de cum
zari camera de zi care avea un aer elegant, cald...avea ceva din apartamentul pe
care in urma cu 3 ani il impartise impreuna cu Eliza in Viena. Sau cauta linistea
acelui loc care pentru ei insemna acasa, linistea pe care Eliza o dadea oricarui loc
prin care trecea. Mansarda avea ceva din acea liniste. Acum stia...Eliza, ea era
acolo, aproape. Dar cum ajunsese ea tocmai in acest loc? Ce era cu acea casa
inalta, mare in fata caruia el se oprise dimineata incercand sa il recupereze pe
Wolfgang? Se plimba agitat prin camera de zi manat de toate gandurile care nu ii
dadeau pace. Ce era cu acel copil, de unde aparuse el? Casa?! A cui era casa?!
Eliza nu si-ar fi permis niciodata costurile unei asemenea case....sau ... O, Doamne!
Oare se casatorise?! Oare asa dobandise si copilul si casa?! Simtea cum tot sangele
ii navaleste in cap, cum ameteste. Trebuia sa se aseze, ca sa nu se prabuseasca.
Gelozia care il macinase cu ani in urma se reaprinse si il sageta.

Cazu descumpanit in canapeaua alba de piele ce domina prin grandoare


camera, in dreptul bibliotecii inalte. Ochii ii erau umezi si plini de furie, o furie
inabusita atat de mult timp, o furie care isi facea loc acum prin ochii lui, dupa ani
de suferinta. Era furios pe el, pe prostia de care daduse dovada lasand-o sa plece,
abandonand-o ca un prost cand a crezut ca trebuia sa aleaga, cand a fost pus sa
aleaga intre faima si o fata ca ea. Pentru ei, ea era doar o fata saraca al carui talent
nu valora nimic.

Credeau ca se va agata de cariera lui, ca va escalada succesul lui si va ajunge


in varf fara niciun merit, doar prin alaturarea aceasta a lor. Le era teama ca il va
umbri. Grija parinteasca exagerata a Lorei si a lui Filip au schimbat lucrurile
pentru totdeauna in urma cu 3 ani, pentru Eliza si Tudor....sau cel putin asa parea
pana in aceasta dimineata. In urma cu 3 ani Tudor cedase sub presiunile lor de a
alege intre cariera lui, banii primiti de acasa si fata saraca care ii era partenera pe
scena si acasa. Stia ca pe scena erau un cumplu perfect, de neegalat, dar nu ar fi
putut niciodata sa traiasca stiind ca ei nu ii vor mai vorbi vreodata si mai presus de
asta, ca nu va mai avea cu ce sa isi plateasca studiile ce se apropiau de final...nu
putea sa renunte acum. Banii din spectacole nu erau suficienti si stia ca nu s-ar
putea descurca. Scena ii adusese cu sine nu doar succesul meritat, ci si faima care
devenise ca un drog. Nu se putea vedea lipsit de aceasta. Nu i-a fost greu sa aleaga
intre Eliza si restul. A decis repede, fara sa o lase sa ii vorbeasca. I-a dat un termen
sa elibereze apartamentul si a privit-o rece din usa foaierului Sali de Spectacole din
Viena. Simtea ca ceva se rupe pe interior dar nu a lasat nicio clipa sa i se citeasca
asta pe chip. A lasat o sa se desprinda de el dupa ultimul sarut rece pe care il
primise pe buzele impietrite. Tot ce isi aminteste este fata ei brazdata de lacrimi si
zgomotul asurzitor al usii masive care s-a inchis in urma lui.

Inca un an jumatate, atat a mai durat pana s-a declansat calvarul cu


adevarat. Un an jumatate de decadere continua, timp in care a inteles ca faima nu
era a lui, faima era a lor, a lor impreuna. Nimic nu era doar al lui, nici faima, nici
fericirea, nici linistea casei, totul era al lor. Dar acum ei nu mai erau, era doar el si
ea, ea undeva departe. Ii multumise pe ei, devenise celebru, nu mai depindea de ei,
dar isi pierduse sufletul, isi pierduse linistea. Dupa un an jumatate de chinuri ce
luau amplare in fiecare zi, in fiecare noapte a cedat. Era ultima noapte in care avea
sa se mai trezeasca strigand numele ei in acel apartament. Decisese ca va fi ultima
noapte de neliniste. Va pleca sa gaseasca ce a pierdut.

A inceput sa cutreiere lumea, marile scene, marile orase, orice loc care era o
promisiune pentru o noua viata, sau mai bine spus o viata veche pierduta in neant.
mai trecuse inca un an si cosmarurile se intetisera, constiinta ii era din ce in ce mai
apasatoare. Urca pe scena fara pasiune, canta cu furie, nimic nu il mai bucura.
Simtea cum se scufunda printre ganduri negre.

Era primavara fusese invitat sa cante acasa, in Micul Paris de altadata, acolo
unde crescuse, unde se facuse om mare. A acceptat invitatia atras ca un magnet de
ceva ce nu putea sa explice. A refuzat sa mearga acasa, inca ii invinuia pe ei pentru
toate cele intamplate. Alesese o camera mica de hotel pe o strada ingusta a fostului
cartier armenesc. Era aproape de sala ce avea sa o inaugureze in noul teatru al
orasului. I s-a parut o modalitate buna sa se odineasca inainte de marele spectacol.
Balconul camerei de hotel se deschidea spre strada Masaryk, de la etajul 3 al
imobilului. Cuprindea toata curbura strazii in linistea ei de alta data. Parca se
intrsese in timp. De acolo de sus putea sa vada prin ferestrele mansardei casei de
vis-a-vis. Locuia un cuplu tanar, care ii amintea de ceva, dar nu isi dadea seama de
ce. La balconul acelei camere de hotel, privind pierdut casa vecina isi regasi
linistea pe care o cauta de atat de mult timp.

Spectacolul din ziua urmatoare a fost de un succes rasunator, cum nici el nu


s-ar fi asteptat. S-a scris in toate publicatiile straine. Ceva se intamplase. Statea
singur in culise, in cabina special pregatita doar pentru el. Acela a fost momentul
in care a decis. Mansarda trebuia sa fie a lui.

O saptamana mai tarziu isi aducea lucrurile in mansarda. Cuplul pe care il


vazuse cu o saptamana in urma era acolo pentru a-si lua ultimele lucruri inainte de
a parasi tara. Ceva din balanta universului aseza lucrurile. Un schimb tacit aseza
piesele pe tabla de sah imaginara, fara ca nimeni sa stie asta. Isi aseza pianul in
dreptul ferestrelor din camera de zi care dadeau spre strada. Simtea nevoia sa
impartaseasca cu ceilalti muzica sa. In adancul sufletului, in momentele sale de
liniste, stia ca cineva de dincolo de fereastra lui, asculta in liniste deplina ceea ce el
avea de daruit.

Se ridica de pe canapeaua in care statuse pierdut si macinat de ganduri ma


bine de un ceas, ridica clapa pianului si incepu sa cante cu forta unui om a carui
furie s-a dezlantuit precum un uragan. Ferestrele erau in continuare larg deschise,
aerul rece pusese stapanire pe camera, iar ploaia il acompania lovind cu tristete
trotuarul. Sunetele pianului trabateau strada dintr-un capat in altul. Se auzea pana
la ea.
Eliza ramasese nemiscata pe scari pentru cateva minute, zguduita de puterea
portii care se inchisese violent in urma lui. Ionut disparuse in spatele usilor
impreuna cu Wolfgang. Ea nici nu sesizase. Un nod i se oprise in gat si simtea ca
se sufoca. Retraia cu aceeasi intesitate ziua de joi cand el ii spunea in fata salii de
spectacole ca nu o mai vrea, cand el ii cerea sa plece din viata lui. Aceleasi
sentimente, acelasi sunet puternic ramas in urma lui, alte scari, alta poarta, dar
aceeasi durere. Lacrimile ii inundasera fata inainte sa isi dea seama daca erau
picaturi de ploaie sau durerea isi gasise un drum in afara sufletului. Ar fi tipat, ar fi
tipat la el sa ii spuna tot ce o doare, tot ce a i-a maciant sufletul in ultimii 3 ani. Si-
ar fi varsat furia inabusita atata timp, ar fi varsat-o asupra lui dar el plecase, plecase
asa cum o mai facuse odata. Dar acum era diferit, ceva ii facuse pe amandoi sa isi
lase lacrimile sa le curete fetele chinuite de timp.

Cu pumnii stransi de durere isi gasi puterea sa isi desprida privirea de pe


poarta inalta si sa isi croiasca drum in casa, inchizand usa cu grija mamei care nu
vrea sa isi trezeasca copilul. Eliza era opusul lui, opusul furtunii din sufletul lui. Ea
era calmul ce se asterne dupa furtunile din marile involburate. Era linistea ce ar fi
putut potoli furtuna din inima lui.

Cu pasi usori a plutit parca pana in sufrageria calduroasa unde Ionut statea
ghemuit intr-un colt de fotoliu, invasurat intr-o patura enorma impreuna cu
Wolfgang. I se zareau doar buclele blonde si o coada de catel ce se misca precum
un pendul, prindro fanta a paturii. Nu isi amintea sa il fi vazut vreodata atat de
fericit de cand era la ea. Se simtea de doua ori mama acum. Isi recapatase o parte
din fosta ei viata, catelul care ii insufletea zilele cand era singura in apartamentul
din Viena. Aproape ca uitase cata bucurie ii aducea in acele zile mohorate cand
Tudor era plecat la cursuri iar ea ramanea acasa asteptandul, impreuna cu
Wolfgang, alungandu-si unul altuia singuratatea. A fost nevoita sa il lase acolo
cand a plecat, era al lui, dar ei pentru el intr-o seara magica de Craciun. Ne se
iertase niciodata pentru ca il lasase. Acum o greutate de pe sufletul ei se ridicase
incet prinvind copilul si catelul imbratisati sub ochii ei. “Poate ca viata nu este doar
o povara!” isi sopti in gand, fara a schita nimic pe buze.

Cand se intoarse in tara, cu cele cateva bagaje luate din casa acum ramasa a
lui Tudor, merse direct acasa. Acasa la ai ei, in apartamentul micut din vechiul
cartier muncitoresc, acolo unde invatase sa se multumeasca mereu cu putinul pe
care il are si sa multumeasca pentru orice primeste. Era pierduta, nu stia cce va
urma, ce va face cu viata ei. Totul se terminase mult prea brusc si la urma urmei, in
adancul sufletului inca era un copil, chiar daca varsta ii era aproape de 30 de ani.
Viata nu i-a dat niciodata ragaz sa isi revina dupa nicio lovitura primita, asa ca
Eliza a trebuit sa gaseasca repede ceva care sa ii ocupe timpul si sa ii aduca un
venit, pentru ca nu era in pozitia in care sa astepte ceva de la cei din jur. Nu asa
crescuse, nu asa a fost educata. Invatase sa isi castige banii, sa transpire si sa puna
suflet in orice face. Asa avea de gand si acum sa faca.

Iubea pianul, iubea sa cante si iubea oamenii. Curand a inceput sa predea


cursuri de pian copiilor intr-un centru privat. Nu se inadra in colectivul de oameni
cu pretentii de acolo, dar facea totul cu pasiune asa ca nimic altceva nu conta. Se
incarca zilnic cu energia copiilor si le dadea la schimb franturi din sufletul ei prin
fiecare noua lectie predata. Nu era bogata, dar era cea mai iubita. Aceasta era reala
ei bogatie. Bogatie ce nu a lasat-o sa treaca neobservata de ochiul ager al doamnei
Alexe.

Doamna Diana Alexe conducea cu mana de fier Centrul de Arte de mai bine
de 10 ani si isi alegea pe spranceana atat profesorii, cat si elevii. Nu stia ce vazuse
la ea, dar o acceptase pe Eliza dupa doar cateva acorduri cantate la pian. Nimic
altceva nu contase. Era o alta zi de joi cand Eliza a fost chemata in birou de la
ultimul nivel al cladirii, de unde se putea vedea tot orasul. Se impacientase cu totul
atunci cand, colega ei Laura a intrat vijelios in sala unde Eliza punea partiturile in
ordine si a anuntat-o sa mearga urgent in biroul de sus. Simtea cum inima ii bate cu
putere in piept in timp ce urca treapta cu treapata spre birou. Cand ajunse la ultimul
etaj se opri pentru o secunda si trase aer in piept in capatul scarilor apoi pasi cu
pasi mici si repezi spre usa unde doamna Alexe o astepta. Ciocani cu teama in usa,
incat abia se auzi. Vocea de dincolo se usa rasuna puternic si o pofti sa intre. Ii
facu semn sa se aseze pe unul dintre cele doua scaune masive ce strajuiau biroul.
Eliza se aseza cu grija, parca fiindu-i teama sa nu strice ceva. Ceea ce urma sa auda
in urmatoarele minute urma sa ii schimbe viata probabil pentru totdeauna. Cu o
voce baritonala, Diana Alexe o anunta pe Eliza ca urma ca ea, fata saraca din
cartierul muncitoresc, sa se ocupe personal de noul centru ce urma sa se deschida.
Un Centru de Arte dedicat copiilor inzestrati cu un talent aparte, un talent exact ca
al ei, al Elizei. Da, cineva o remarcase si ii dadea sansa pe care o merita. Totul era
deja aranjat, locatia era pregatita, copiii selectati personal de doamna Alexe,
lucrurile urmau sa incepa in saptamana ce urma. Vestile navaleau ca o avalansa
peste Eliza, coplesind-o in totalitate. Dar stia ca nu isi permite luxul de a lasa asta
sa se vada, doamna Alexe nu ar fi permis asemenea slabiciune sub privirile ei
aspre. Asculta cu atentie toate detaliile despre noul program, despre copii, despre
ceilalti profesori care urmau sa i se alature si tot ce spera in adancul inimii ei era sa
nu dezamageasca. Cand Diana Alexe facu o pauza, Eliza credea ca in sfarsit se
putea ridica pentru a pleca, dar detaliul cel mai important atunci urma sa vina.
Locatia, locul in care se va desfasura totul. O casa impozanta din Strada Masaryk,
cartierul select din spatele noii sali de spectacol care ii va gazdui pe viitor elevii. O
casa in care erau amenajate 5 studiouri pentru lectiile de instrumente si o sala de
spectacole pentru public restrans. Toate amenajate in zona din spate a curtii adanci
ce strajuia casa cu front inalt la strada. Erau ferite de zgomotul strazii, de tot ce i-ar
putea distrage pe micile genii. Iar in fata, ce se intampla cu partea din fata a
cladirii, se intreba Eliza in gand, fara a avea curajul sa dea grai cuvintelor.
Raspunsul veni imediat. Acolo avea sa locuiasca ea. Nu era o intrebare, nicio o
invitatie, ci o necesitate. Doar asa credea Diana Alexe ca noul centru poate
functiona, doar daca omul ei de incredere va fi trup si suflet acolo, dedicandu-se in
intregime pasiunii pentru muzica. Si nu s-a gandit nici macar o clipa ca Eliza va
ezita. Nu gresise. Desi coplesita de toate schimbarile ce urmau sa vina a incuviintat
din cap ferm, ca lucrurile aveau sa se intample intocmai cum fusesera planificate.

Trecusera 6 luni de cand Eliza conducea cu succes cel mai cunoscut centru
din oras, unde copiii veneau si plecau cu zambete rupte din soare. Casa capatase
viata sub mainile magice ale Elizei, care se ocupase de fiecare detaliu, de fiecare
coltisor. Incaperile se luminau cand ea pasea pe usile largi. Punea dragoste in tot ce
atingea. I se simtea prezenta calduroasa chiar si atunci cand nu era acolo. Acum era
de inteles de ce Tudor nu mai suportase sa stea sub acelasi acoperis unde nu de
mult, ea isi lasase o parte din suflet.

Era o zi rece de toamna, inceput de nou an scolar. Pamantul inca era umed
de la ploaia de noaptea trecuta, un covor de frunze incepuse sa se astearna pe aleea
cu piatra cubica ramasa din vechea amenajare a curtii imbatata de mirosul
patrunzator al crizantemelor. Eliza de afla in mijlocul celor 7 copii care o priveau
cu ochi mari si sticlosi in asteptarea cuvintelor ce le mangaia sufletele si le hranea
pasiunea pentru ce iubeau mai mult, pentru muzica, pentru pian. Eliza isi incheie
discursul cu o surpriza: ii invita pe copiii sa mearga impreuna in parcul din
apropiere, sa se bucure de razele soarelui ce inca mai scaldau locul locul de joaca.
Obisnuia adesea sa mearga impreuna cu ei acolo si sa umple de viata intreg
parculetul cu zambetele lor si cu jocurile copilariei de altadata. Au plecat grupati
pe trotuarul ingust, impartind zambete si voie buna tuturor celor ce le ieseau in
cale. Ajunsi in dreptul parcului, au traversat grupati iar copiii au alergat sa isi
ocupe locurile in zonele preferate. Inca de cand traversase Eliza observa baietelul
firav care statea singur intr-un dintre leaganele din marginea parcului. Nu parea sa
aiba mai mult de 3 ani, era imbracat subtire, ca intr-o zi racoroasa de vara. Pe fata
alba ca spuma laptelui i se vedeau urmele lacrimilor ce probabil nu contenisera de
mult. Parea speriat de restul copiilor care au dat navala in parc, zgomotosi si
dornici de joaca. Eliza se aproie de el si ii ravasi suvitele blonde, ondulate, privind
cu dragoste spre ochii lui sticlosi, de culoarea marii.

- Cum te cheama pe tine, voinicule? spuse vocea ei calda, odihnindu-si


mana mana pe genunchiul lui fragil.
- Ionut! raspunse copilul cu o voce gatuita si usor peltica. Lacrimile ii
inundara din nou ochii.
- Cu cine esti tu aici? Cine te-a adus la leagane? intrebase parca doar ca sa
isi confirme banuiala ce ii incoltise in minte inca de cand il vazuse.
- Maa..aaaaa......, cuvantul se intrerupse acolo si vocea izbucni intr-un
plans cu suspine ce parca apasa pe sufletele tuturor celor prezenti.

Eliza il cuprinse in brase si il ridica din leagan. Incerca sa il aline dar


suspinele se inteteau. Copiii erau de acum adunati cu totii in jurul ei si in linistea
asternuta in parc se auzea doar plansetele micutului. Au plecat impreuna spre casa.
De acum lucrurile erau clare. Mama plecase, undeva departe de unde nu mai putea
auzi suspinele micutului ei cu bucle de culoarea aurului. Coplesita de greutatea
situatiei Eliza era sigura de un singur lucru, copilul urma sa ramana la ea indiferent
ce pret va trebui sa plateasca.

Au urmat multe luni de procese, dosare, declaratii, vizite in centre de


plasament, nopti in care adormea plangand cu gandul la copilul care inca nu era
langa ea. In tumultul evenimentelor, domana Alexe i s-a alaturat tacit Elizei in
lupta ei cu autoritatile si birocratia. A devenit stalpul ei de sustinere dupa fiecare
amanare de proces, dupa fiecare vizita a asistentilor sociali, dupa fiecare scrisoare
primita in posta care anunta inca un esec. Dupa multe luni Diana Alexe a decis ca
va face ceea ce trebuie pentru a pune capat situatiei care le macina incet dar sigur
pe amandoua. Se decisese ca o va numi proprietara in acte pe Eliza asupra
centrului si casei pe care le conducea cu mana de fier si suflet de aur. A fost
factorul decisiv care a pus capat tuturor proceselor pentru micul Ionut, care acum
purta numele Elizei, Davidescu. Ramasese bine intiparita in memoria Elizei ziua
cand l-a primit pe Ionut in bratele si in casa ei pentru totdeauna, stiind ca nu va mai
fi nevoita niciodata sa ii dea drumul. Trecuse mai mult de un an si in sfarsit
cosmarul luase sfarsit. Urma Craciunul curand. In sfarsit nu va mai fi singura.
Primise cel mai frumos cadou pe care si l-ar fi putut dori. Un copil cu zambet de
catifea si suflet de aur, la fel ca al ei.

Au trecut de atunci zile, luni incununate de bucurie, zambete si realizari.


Totul era in armonie, totul inflorea sub indrumarea Elizei. Ranile vechie se
cicatrizasera sub pansamentele fericirilor ultimilor ani. Furia pentru cel pe care il
iubise atat de mult fusese si ea inabusita de dragostea pentru noul barbat din viata
ei, pentru Ionut. Nimic nu parea ca ii mai poate tulbura in vreun fel viata. Si totusi,
iat-o pe Eliza stand in mijlocul camerei de zi privind la prezentul si trecutul ei
ghemuite sub aceeasi patura, intr-un colt de fotoliu, ferindu-se de ploaia care nu
mai contenea sa pice din cer.

In suflet i se strecura teama de ce ar putea prevesti cele ce tocmai se


intamplasera cu atata rapiditate, lacrimile inca i se scurgeau pe obraji, dar caldura
din corp nu ii disparuse. Inca simtea atingerea lui, degetele lungi si ferme care ii
prinsera incheietura mainii, in timp ce stateau pe treptele din fata casei.

Isi sterse lacrimile cu fermitate, asa cum invatase de la doman Alexe, se


indrepta spre fotoliu si ridica in brate ghemotocul de patura cu cele doua suflete
prinse in el. Ii saruta pe rand si pleca in graba cu ei pe scarile inalte placate cu
marmura alba, ce conduceau spre dormitoarele aflate la etaj. Il spala si il schimba
in haine curate pe Ionut, care inca se afla sub vraja aflarii unui nou prieten in
catelul Wolfgang. Apoi il smotoci bine pe Wolfgang si il elibera in camera
luminoasa a baiatului. Crapa un pic fereastra camerei pentru a improspata aerul din
incapere. Odata cu aerul rece si sunetul ploii, navalira in camera sunetele clapelor
de pian, ce strabateau vazduhul de la fereastra din mansarda. A picat ca vrajita pe
taburetul de sub ferestra, tinand strans in brate un pui de perna albastru ca adancul
cerului. Fiecare nota ce isi croia drum prin crapatura ferestrei ii sageta inima si o
facea sa stranga cu putere inima la piept. Era el, ii simtea furia, ii simtea durerea,
dar mai ales ii simtea iubirea pe care nu stia cum sa si-o exprime decat lovind
clapele pianului. Auzise de sute de ori aceste declaratii de iubire nerostite in
cuvinte, dar pline de patos si sinceritate, ce ii curgeau prin degete si se scurgeau
catre ea prin corzile pianului. Acum stia sigur ca nu este totul pierdut. Stia ca el
inca o mai iubeste, ca a iubit-o in tot acest timp cat au fost separati de mii de
kilometrii si de sentimente ce le-au stat in cale. Ar fi vrut sa iasa prin crapatura
ferestrei, sa se transforme in fum, sa se ridice in vazduh asa cum candva i s-au
ridicat ei gandurile si sa ajunga la el, sa se trecoare in camera de sus din mansarda,
sa coboare pe corzile sensibile, sa se duca spre clape, sa ii mangaie usor degetele
care le loveau cu putere, sa ii cuprinda bratul asa cum o facea odata pe marile
scene, sa ii se atarne in jurul gatului, asa cum mainile ei odata ii stateau in jur si sa
se opreasca intr-o sarutare calda pe buzele rosii ca cerul sangeriu de toamna la
apus. Ohhhh...de s-ar putea transforma in fum....

Un fulger lumina cerul si apoi un tunet anunta inceperea unei furtuni. Se


intoarse cu grija spre Ionut si catel, dar acestia erau absorbiti de joaca si aproape ca
nici nu sesizasera tunetul, la fel cum ea nu sesizase ca muzica se oprise. Trupul ii
ardea, obrajii ii erau rosii si fara sa isi dea seama, bratele ii cuprinsesera corpul
intr-o imbratisare calda, ce si-ar fi dorit sa fie a lui.

O bataie puternica in usa de la intrare o trezi din visare. Cobora in graba scara
monumentala ce se oprea in dreptul foaierului ale carui usi albe, inalte, cu chipuri
de heruvimi sculptate cu pricepere, ramasesera larg deschise. Strabatu foaierul si
deschise cu teama usa de grea de la intrare. Ca intr-o rama de tablou vechi ii zari
chipul lui ferm, usor incruntat, pe care inca se scurgeau siroaie de apa de la ploaia
de curgea fara incetare de dimineata. Nu schita niciun gest, nu se misca, statea
acolo nemiscat fixandu-o cu privirea. Nu era nevoie de niciun gest, de nicio
miscare, ochii lui povesteau ce buzele nu stiau sa pronunte. Eliza ii citea in ochi
durerea, furia si toata dragostea ce il manase prin ploaia torentiala din nou la usa ei.

Deschise larg usa si ii facu un semn discret cu mana sa intre. Cuvintele nu isi
gaseau inca locul intre ei. Tudor facu doi pasi si patrunse in foaier atat cat sa lase
usa sa poata fi inchisa. Se blocase din nou. Dar de data asta ochii lui cercetau
incaperea in cautare de ceva, ceva ce nu gasea. I se vedea linia dreapta a
maxelarelor inclestate, care tineau in frau cuvintele care ar fi vrut sa iasa, sa dea
grai la tot ceea ce purta in suflet. Nu gasise ce cauta asa ca isi muta privirea asupra
Elizei si o cerceta cu atentie din cap pana in picioare. Cauta copilul pe care il
alungase in urma cu 3 ani din viata lui, copilul care se supusese dorintei lui din
prea multa iubire pentru el. Acum, in fata lui statea o femeie care pastra
neschimbat in ochi copilul de atunci si toata iubirea ce i-o purtase. O licarire de
speranta aparu si in ochii lui Tudor. Ea inca il mai iubea.

Cautase cu privirea prin tot foaierul un semn al prezentei vreunui barbat in


casa, in viata Elizei. Nu vazuse nimic, nicio haina, niciun pantof, nici macar un
obiect care sa il convinga ca ea nu il mai asteptase. Si totusi ... copilul ... de unde
aparuse copilul?! Era intrebarea care nu ii dadea pace, care ii fura curajul de a-i
cere iertare pentru toti anii pierduti. Isi aduna toata puterile si intinse mana spre ea,
ii cuprinse degetele lungi de pianista si ii aseza mana pe pieptul lui ud.

- Te-ai schimbat! a soptit el, cu teama barbatului care nu vrea sa fie auzit
de nimeni.
- Timpul ne schimba pe toti! a replicat ea fara sa stea pe ganduri.
- Pe unii ne urateste, dar tu ... tu esti mai frumoasa ca oricand! o lacrima i
se aduna in coltul ochiului si i se scurse pana pe buza care ii tremura
incontrolabil.
- Nu vorbi prostii, Tudor! o spuse cu vocea femeii care mai auzise asta de
sute de ori, desi era prima data cand Tudor spunea cu adevarat ceea ce
simtea. Nu o mai auzise niciodata in cuvinte, dar i-o citise in fiecare
privire si i-o ascultase in fiecare sunet de pian. O auzise de sute de ori in
milioane de feluri. Asa era Tudor al ei.
Privirea lui cobora involuntar pe haina mica si colorata ce atarna in cuierul
din saptele ei. O fixase cu privirea dar nu indraznea sa intrebe.
- Ionut....este sus ... se joaca impreuna cu Wolfgang. Nu i-am putut
desparti cu niciun chip ! un zambet ii aparu pe chip cand ii povesti asta.
- Dar ... Ionut ... , vocea i se inabusi si nu mai reusi sa continue.
Eliza stia deja continuarea, nu avea nevoie ca el sa termine intrebarea. Ii
citise in privire inca de la inceput. Il apuca strans de mana si il trase dupa ea spre
camera de zi. Se asezasera impreuna pe cele doua scaune care strajuiau masuta de
cafea din lemn de nuc ce statea sub ferestrele inalte, martora de ani a povestilor de
mult uitate. Mainile le erau impreunate, se priveau in ochi cu un dor nebun ce nu
putea fi redat in cuvinte. Chipurile li se oglindeau in ceasca de cafea ramasa
nebauta pe masa. Eliza incepu cu o voce calda:
- Era o zi de toamna, joi ... in parcul din capatul strazii ......

Cuvintele au continuat sa curga, mainile au ramas impreunate si doar cate un


oftat adanc mai intrerupea povestea Elizei care incerca sa cuprinda tumultul
ultimilor ani departe de el. Cu fiecare cuvant rostit reusea sa reaprinda dragostea
inabusita timp de atatea luni. Dar nu doar dragostea ei era cea care prindea viata.
Tudor sorbea fiecare cuvant de pe buzele ei trandafirii si simtea cu i se usureaza
propriul suflet. In sfarsit gasise linistea dupa care alergase cu sete de atatia ani.
Acum stia ca isi eliberase sufletul de toata furia care il chinuise in noptile reci,
facand loc iubirii care lua amploare cu fiecare moment in care simtea stransoarea
mainilor ei in mainile lui.
O stransoare care a s-a legat deasupra masutei de cafea si care a ramas
stransa pentru tot restul vietii.