Pătimirea Sfinţilor Mucenici Agapie, Plisie, Timolau, Romil, doi Alexandru şi doi

Dionisie

(15 martie)
Aceşti sfinţi mucenici, multpătimitori, au fost pe vremea împărăţiei lui Diocleţian (284-305);
Agapie era din cetatea Gazei, Timolau din Pontul Euxinului, cei doi Dionisie din Tripoli - Fenicia,
Romil din Diospole, unde era ipodiacon la biserică, iar Plisie şi cei doi Alexandri erau din Egipt. Şi
au pătimit în Cezareea Palestinei, de la ighemonul Urban, întru al doilea an al prigonirii de atunci.
Dîndu-se păgînă poruncă împărătească prin toate ţările şi cetăţile, ca toţi creştinii să fie siliţi la
închinarea la idoli şi la necuratele lor jertfe, atunci, săvîrşindu-se un oarecare praznic de
Dumnezeu urît în cetatea Cezareei şi popor fără număr adunîndu-se din satele cele de
primprejur, s-a pregătit priveliştea la care creştinii cei ţinuţi în legături aveau să fie munciţi. Tot
poporul elinesc cel fără de număr s-a adunat la acea privelişte, unde mai întîi Sfîntul Mucenic
Timotei - care se prăznuieşte în nouăsprezece zile ale lunii august -, a fost ars, după multe munci.
După aceea, Sfinţii Mucenici Agapie şi Tecla au fost daţi spre mîncare fiarelor. Însă nu acest
Agapie, care acum se cinsteşte, ci altul cu acelaşi nume, care a pătimit mai înainte de acesta,
împreună cu Sfînta Tecla şi cu cel mai sus amintit, cu Sfîntul Mucenic Timotei, care se pomeneşte
în august. O privelişte ca aceasta plină de sînge săvîrşindu-se, aceşti şase tineri viteji, creştini cu
credinţa, care acum se cinstesc, adică mucenicii: Plisie, Timolau, Romil, doi Alexandru şi un
Dionisie, aprinzîndu-se cu rîvna după Hristos şi-au legat singuri mîinile înapoi, în semn că fără
teamă doresc să pătimească pentru Hristos şi sînt gata să se dea ori în foc, ori la mîncarea
fiarelor pentru dragostea lui Hristos.
Apoi degrabă alergînd în mijlocul priveliştei, înaintea ighemonului Urban cu mare glas au
strigat: "Sîntem creştini!"
Ighemonul, văzîndu-i tineri cu trupul, nu voia să-i piardă îndată. Ci, mai întîi i-a sfătuit mult cu
amăgiri ca să se închine idolilor şi să nu se piardă singuri, fiind într-o frumuseţe ca aceea a
tinereţii. După aceea, a poruncit să-i arunce în temniţă. După cîteva zile s-a scris în numărul
legaţilor lui Hristos, Sfîntul Agapie, bărbat cinstit între creştini şi slăvit pentru nevoinţa sa cea
purtătoare de chinuri. Căci mai înainte de multe ori arătase mare îndrăznire întru mărturisirea
numelui lui Hristos şi suferise multe munci. Într-acea vreme iarăşi fiind prins, împreună cu sluga
lui, Dionisie Egipteanul, s-a aruncat lîngă cei şase tineri, făcîndu-se opt la număr. De multe ori
ispitindu-i şi în multe feluri muncindu-i, deoarece nu s-au lepădat de Hristos şi toate muncile le-
au răbdat cu vitejie, au fost osîndiţi la tăiere.
Şi toţi în această zi şi-au pus capetele pentru Capul Bisericii, Hristos Domnul, în ale Cărui mîini
şi-au dat sfintele lor suflete; şi au luat de la El cununile biruinţei, în Biserica ce se bucură în
ceruri.

Pătimirea Sfîntului Mucenic Alexandru, preotul din Sida

(15 martie)

Împărăţind Aurelian (270-275) şi fiind prigonire asupra creştinilor, era în ţara Pamfiliei un
ighemon, anume Antonin. Acela, mergînd în Sida, cetatea Pamfiliei, a prins pe Alexandru, preotul
cetăţii, şi, punîndu-l înaintea judecăţii sale, cu multe întrebări şi munci chinuia pe slujitorul lui
Hristos. Pe acesta l-a întrebat mai întîi cine este. Iar sfîntul i-a răspuns: "Sînt creştin, preot cu
rînduiala, păstor al turmei lui Hristos". Ighemonul l-a întrebat iarăşi: "Unde este turma lui
Hristos?" Sfîntul a răspuns: "În toată partea cea de sub cer, pe toţi oamenii care sînt, i-a creat
Hristos Dumnezeu. Între aceştia, cei ce cred în El sînt oi ale păşunii Lui, iar cei ce au căzut de la
Ziditorul lor şi slujesc făpturii şi lucrului celui de mîini omeneşti, adică idolilor celor fără de suflet,
ca şi voi, aceia sînt înstrăinaţi de turma Lui cea mîntuită şi se vor pune cu caprele, de-a stînga, în
ziua judecăţii celei înfricoşate a lui Dumnezeu".
A zis ighemonul: "Pentru două pricini voiesc să te muncesc: ca să-mi arăţi pe cei ce cred în
Hristos şi ca să aduci zeilor noştri jertfe cu închinăciune". Apoi Antonin ighemonul a întrebat
iarăşi pe Sfîntul Alexandru: "Cine este Hristos?" Răspuns-a sfîntul: "Hristos este Mîntuitorul lumii,
lumina şi viaţa celor ce nădăjduiesc spre El". Zis-a ighemonul: "Cum poate Acela, Care a fost
răstignit pe lemn şi cu amar a murit, să fie Mîntuitorul?" Grăit-a Alexandru: "Aceasta este de
mirare, că a suferit Crucea şi moartea cu trupul, precum Însuşi a voit, iar cu dumnezeirea a biruit
iadul şi prin El Însuşi a dezlegat din legături pe cei legaţi, omorînd moartea, iar El a înviat din
mormînt. Dar nu numai singur S-a sculat din morţi, ci şi pe alţi morţi i-a înviat; pentru că multe
trupuri ale sfinţilor celor adormiţi s-au sculat şi, după Învierea Lui, au intrat în Sfînta Cetate a
Ierusalimului. Şi tot neamul omenesc împreună cu El l-a înviat şi l-a ridicat". Zis-a ighemonul:
"Bîrfeşti, nebunule! Căci cum a putut să ajute altora Acela, Care nu şi-a ajutat Sieşi, fiind muncit
de iudei?" Sfîntul a zis: "Tu eşti nebun, avînd ochii sufletului tău orbiţi şi neputînd privi spre taina
mîntuirii noastre, cea lucrată prin Hristos, Domnul".
Atunci, ighemonul a poruncit să muncească pe Sfîntul Alexandru. Mai întîi a fost bătut cu vine
de bou şi întins pe roată, aruncat în căldarea ce fierbea cu smoală şi cu untdelemn şi ars într-un
cuptor de foc. Însă în toate muncile acelea a fost păzit nevătămat, cu darul lui Hristos. Cînd
păgînii l-au aruncat în cuptorul cel înfocat, s-au văzut în văpaia focului alţi doi tineri minunaţi,
dănţuind cu Sfîntul Mucenic; şi aceia erau îngerii lui Dumnezeu, care îi răcoreau sfîntului văpaia
cuptorului. Deci, se mira poporul că unul se aruncase în cuptor şi într-însul se vedeau trei. Iar
ighemonul şi cei împreună cu el au socotit vrăjitorie aceste slăvite minuni, căci n-au crezut într-
acea atotputernică tărie a lui Hristos, Dumnezeul nostru. Numai unul din slugile muncitorului
crezînd, căzu închinîndu-se de departe sfîntului şi se ruga să fie primit de Hristos. Şi îndată
ighemonul a ucis pe sluga aceea cu sabia. Sfîntul Alexandru, ieşind din cuptor nevătămat, a
poruncit să-l spînzure şi cu unghii de fier să-l strujescă; şi atît de mult l-au strujit, pînă ce tot
trupul lui se făcuse o rană. Cei din privelişte se mirau, zicînd cu spaimă: "Cum rabdă acesta atîtea
munci, căci acum se văd numai oasele goale?"
După aceea a fost ars din nou într-un foc mare şi nu s-a vătămat. Apoi, cu nişte undiţe de fier
împungîndu-i pîntecele, îi trăgeau afară cele dinlăuntru ale lui. Încă şi fiarelor spre mîncare a fost
dat sfîntul; dar nici fiarele nu s-au atins de el. Şi cu alte cumplite munci au chinuit pe pătimitorul
lui Hristos, dar în toate muncile a fost nebiruit, încît toţi se umpleau de mirare, privind la
pătimirile lui, şi se minunau de puterea atît de mare a răbdării ce o avea sfîntul, căci covîrşea
firea şi mintea omenească. Apoi, la sfîrşit, i s-a tăiat capul sfinţitului mucenic al lui Hristos,
Alexandru. Iar ighemonul Antonin, în acel ceas şezînd încă la judecată, a fost lovit de boală şi se
muncea de diavoleştii săi zei, cărora le slujea. Apoi l-au dus slugile în casă, strigînd cu amar. Dar
neajungînd la casa sa, rău şi-a lepădat ticălosul său suflet. Pe cînd Sfîntul Alexandru s-a sălăşluit
întru cele cereşti cu Hristos Domnul şi cu sfinţii Lui îngeri, ighemonul în munca cea veşnică s-a
aruncat, cu satana şi cu slujitorii întunericului.
După tăierea Sfîntului Alexandru, un oarecare Eustaţie, bărbat cinstit, creştin cu credinţa, a
luat mult pătimitorul trup al mucenicului şi l-a îngropat cu cinste, slăvind pe Dumnezeu.

Pomenirea Sfîntului Mucenic Nicandru

(15 martie)

Sfîntul Nicandru a trăit în ţara Egiptului, pe timpul împărăţiei lui Diocleţian (284-305), fiind
bărbat plăcut lui Dumnezeu şi cu meşteşugul doctor. Acesta îi era lucrul lui, adică să cerceteze
totdeauna pe sfinţii mucenici munciţi pentru Hristos în legături, ca să le tămăduiască rănile lor şi
să le dea hrana cea de nevoie, iar trupurile sfinţilor le îngropa. Odată, văzînd trupurile
mucenicilor după ucidere, aruncate în cîmp spre mîncarea cîinilor, fiarelor şi a păsărilor, nu
îndrăznea să se apropie de dînşii ziua, ca nu cumva să fie prins; pentru că se temea de cumplitele
munci, fiind om neputincios, pînă ce n-a fost pentru aceea chemat şi întărit de Dumnezeu.
Deci, sosind noaptea, s-a dus singur la trupurile sfinţilor şi, luînd unul cîte unul pe umeri, le
punea la un loc ascuns şi, învelindu-le în pînze curate, le îngropa în pămînt. Deci, văzîndu-l un
oarecare închinător de idoli, s-a dus şi l-a pîrît la boier. Atunci Sfîntul Nicandru a fost prins şi
muncit mult timp, fără să se lepede de Hristos. Căci de care munci mai întîi se temea, pe acelea
cu bărbăţie şi cu bucurie le răbda pentru Domnul său, întărindu-se de sus şi mai mult dorea a fi
muncit.
După aceea muncitorul, văzîndu-l neclintit în credinţa sa ca pe un stîlp nemişcat şi munte
neclintit, a poruncit ca de viu să-l jupoaie de piele şi să-i taie capul; şi aşa Sfîntul Mucenic
dezbrăcîndu-se de omul cel vechi, pămîntesc, s-a îmbrăcat în cel nou, ceresc. Iar după tăierea
capului său, s-a împreunat cu Capul cel mai cinstit, cu Hristos, Domnul său, ca un mădular cinstit
şi cu Acela, după pătimirea sa cea vremelnică, împreună împărăţeşte veşnic, cu cetele sfinţilor
mucenici, slăvind pe Sfînta Treime.

Pătimirea Sfîntului Mucenic Menign Nălbitorul

(15 martie)

Pe vremea împărăţiei lui Deciu (249-251) a fost mare prigoană contra creştinilor. Atunci cel ce
ocîrmuia eparhia Asiei era cu totul pierzător şi cu socoteala de fiară. Deci, acela s-a pogorît în
latura de lîngă mare şi pe cîţi creştini găsea, pe toţi îi bătea şi, cu lanţuri legîndu-i, îi închidea în
temniţe. Sosind noaptea, toţi într-un singur glas au strigat către Dumnezeu, zicînd: "Stăpîne,
Doamne, Cel ce pe ucenicul Tău Petru altădată prin înger l-ai dezlegat din lanţuri şi din temniţă l-
ai scos fără zgomot, trimite şi acum la noi ajutorul Tău şi ne scoate din această temniţă
întunecată, ca să cunoască şi aceştia, care leapădă numele Tău cel sfînt, că Tu eşti singur
Dumnezeu şi Împărat veşnic".
Astfel rugîndu-se ei, degrabă a sosit Domnul izbăvirii şi, luminînd temniţa cu lumină de jur
împrejur, a gonit întunericul, zicînd: "Îndrăzniţi şi nu vă temeţi că Eu sînt cu voi". Atunci, deodată
legăturile tuturor s-au dezlegat şi temniţa singură s-a deschis. Apoi Domnul a adăugat: "Duceţi-vă
de aici şi propovăduiţi pretutindeni puterea Mea!" Deci Domnul s-a suit în ceruri, iar ei au ieşit
din temniţă. A doua zi, venind toţi slujitorii şi văzînd peceţile temniţei întregi, iar înăuntru
negăsind pe nimeni, s-au înspăimîntat şi, ieşind afară, au strigat: "O, ce silnicie! Hristos
Nazarineanul, venind noaptea, a furat pe cei legaţi!" şi se minunau de lucrul cel făcut, iar creştinii
care fuseseră închişi rîdeau de străjeri.
Acestea auzindu-le fericitul Menign, s-a umplut de credinţă şi de dragoste. Căci, fiind înnălbitor
şi spălînd întinăciunea hainelor în rîu, a auzit un glas, zicîndu-i: "Vino, Menigne, şi-ţi voi da mare
dar". Iar el, fiind înfricoşat şi tulburat, după puţin plecîndu-se, iarăşi îşi făcea lucrul său. Dar iarăşi
s-a auzit glas către dînsul, zicînd: "Menigne, vino la Mine, ca să vezi bunătăţile cele nenu-mărate
pentru cei ce iubesc numele Meu". Menign, nemaiaşteptînd să audă şi alt glas, s-a dus şi a dat
toate hainele străine cîte le avea la dînsul pentru înnălbire; iar el aştepta pe ighemon.
După cîteva zile, venind ighemonul la locul acela şi şezînd la un loc înalt, ca să-l audă toţi cei ce
se adunaseră, a citit porunca împăratului pentru voia şi poruncirea lui. Atunci dumnezeiescul
Menign, umplîndu-se de îndrăzneală şi de rîvnă dumnezeiască, venind în mijloc şi luînd scrisorile
împăratului din mîinile ighemonului şi rupîndu-le în bucăţi, le-a călcat cu picioarele, zicînd: "În
numele lui Iisus Hristos, Dumnezeul meu, peste aspidă şi peste vasilisc voi călca, şi poruncile cele
fărădelege ale lui Deciu le voi lepăda".

Acestea dacă le-au auzit şi văzut slujitorii cei fărădelege, trîntindu-l, îl călcau cu picioarele,
bătîndu-l fără de cruţare. După ce l-au bătut foarte aspru şi aproape l-au lăsat mort, ridicîndu-l
ighemonul, a zis către dînsul: "O, rău cap, cui te-ai bizuit de ai făcut lucrul acesta?" Sfîntul a zis:
"Lui Hristos al meu". Iar ighemonul a zis: "Pe nebunul acesta şi semeţul cu inima şi obraznicul, pe
un lemn spînzurîndu-l, strujiţi-i cărnurile lui şi vom vedea de va veni Hristos al lui să-l
mîntuiască!" Şi atîta l-au strujit cu unghii de fier nelegiuiţii, încît toate măruntaiele lui cele
dinlăuntru, prin coastele lui se vedeau de cei de primprejur. Ighemonul, întru toate acestea, se
lupta cu Dumnezeu şi-L hulea întru răbdarea mucenicului. Iar sfîntul răbda, rugîndu-se lui
Dumnezeu şi ocărînd pe tiranul. Atunci ighemonul, îndrăcindu-se de mînie, a zis către slujitori:
"Poruncesc să se taie degetele lui, cele ce au rupt porunca împăratului". Şi îndată i-au tăiat
degetele mîinilor lui, din încheieturile lor; dar a ieşit lapte în loc de sînge.
După aceasta, l-au închis în temniţă; iar a doua zi iarăşi l-au pus la întrebare. Iar sfîntul,
mărturisind pe Dumnezeul cel adevărat înaintea tuturor, iar pe împărat anatematizîndu-l şi pe
ighemon ocărîndu-l, a înspăimîntat pe toţi. Pentru aceasta ighemonul a poruncit să i se taie capul
cu sabia.
Mergînd el la locul de tăiere, îi urma femeia sa şi popor mult. Şi ajungînd sfîntul la locul acela,
a stat la un loc înalt, învăţînd pe popor şi întru purtarea de grijă a epitropilor dînd pe femeia sa, i
s-a tăiat sfîntul cap. Apoi s-a arătat celor ce erau de faţă o minune mare, căci au văzut sufletul lui
cel sfînt, ca o turturică curată, ieşind din gura sfîntului şi zburînd la cer. De aceasta s-au
înspăimîntat toţi, zicînd: "Cu adevărat este mare Dumnezeul lui Menign". Şi din strigarea
poporului s-a cutremurat toată cetatea, încît şi antipatul s-a temut. Iar după ce s-a înştiinţat
despre pricina strigării, a poruncit, zicînd: "Lăsaţi-l pe el neîngropat şi vom vedea de-l va îngropa
Dumnezeul lui". Şi a pus aproape străjeri, ca să păzească sfintele moaşte.
După ce s-a făcut noapte, dormind toţi străjerii, au venit fraţii lui şi au luat sfîntul lui trup. Şi
ajungînd la locul pe care l-a dorit sfîntul, s-au culcat şi au adormit; iar sfîntul s-a arătat unuia din
fraţii lui, zicînd: "Capul meu, prin care am mărturisit pe Hristos, nu l-aţi luat; pentru aceea,
întorceţi-vă şi-l luaţi". Deci, deştep-tîndu-se, a spus celor ce erau cu dînsul despre cele grăite de
Sfîntul Menign. Întorcîndu-se singur, cel căruia i s-a arătat sfîntul în somn, nu se dumerea ce va
face, fiind întuneric adînc. Şi, ajungînd la locul acela, s-a văzut o stea strălucind deasupra capului
mucenicului. Deci, luînd capul, s-a întors cu bucurie la fraţii săi.
Şi vrînd ei a se merge mai departe, mucenicul a dat de ştire fraţilor lui, ca în locul acela să se
aşeze cinstitul lui trup, întru slava adevăratului nostru Dumnezeu, Căruia se cuvine închinăciune
în veci. Amin.