Sunteți pe pagina 1din 63

~MARI CATASTROFE ECOLOGICE PE

GLOB~
Studiu de caz: Tsunami din Oceanul
Indian (2004)
Cuprins

Introducere................................................................................................3

Cap.I Catastrofe naturale


1.1 Catastrofe de pământ................................................................4
1.2 Catastrofe de aer.......................................................................18
1.3 Catastrofe de apă......................................................................23

Cap.II Tsunami
2.1 Generalităţi...............................................................................29
2.2 Originea....................................................................................32
2.3 Tipuri de tsunami......................................................................33

Cap.III Caracteristici fizice ale unui tsunami


3.1 Propagarea şi viteza de propagare...........................................36
3.2 Intensitatea unui tsunami..........................................................38
3.3 Magnitudinea............................................................................41

Cap.IV Cauze provocatoare ale unui tsunami


4.1 Seisme........................................................................................42
4.2 Alunecări de teren.....................................................................47
4.3 Explozii submarine....................................................................48
4.4 Impactul cu un meteorit.............................................................49

Studiu de caz: Tsunami din Oceanul Indian (2004)..................................50

Concluzii.....................................................................................................60

Bibliografie.................................................................................................65

2
Introducere

Tema acestui proiect a fost aleasă datorită impactului pe care catastrofele naturale le au
asupra oamenilor, dar şi asupra mediului înconjurător. Proiectul se va baza în mare parte pe
catastrofele de apă, iar ca studiu de caz a fost aleasă tema “Tsunami din Oceanul Indian 2004”, o
catastrofă care a dus la moartea a 230.000 de oameni, dintre care 62.000 ar fi putut fi avertizaţi şi
salvaţi. Motivul acestei tragedii? Guvernele din acea regiune au decis că armele nucleare sunt mult
mai importante decât senzorii care să avertizeze în legătură cu seismele subacvatice.
Proiectul este structurat în 4 capitole şi un studiu de caz. Primul capitol prezintă catastrofele
naturale, cele de pământ, de aer şi de apă, într-un mod general.
Al doilea capitol se va axa pe catastrofele de apă, în special pe tsunami, în care vor fi
prezentate caracteristicile generale ale unui tsunami.
Cel de-al treilea capitol prezintă caracteristicile fizice ale unui tsunami, precum propagarea,
intensitatea şi magnitudinea unui tsunami.
Ultimul capitol se bazează pe cauzele provocatoare ale unui tsunami.
Studiul de caz va prezenta tragedia din Decembrie 2004, o zi în care datorită indiferenţei
guvernului, mai multe ţări din Asia de Sud-Est, incluzând Indonezia, Sri Lanka, India, Thailanda,
Maldive, Somalia, Myanmar, Malayesia au fost zguduite de un tsunami, indiferenţă care a dus la
moartea a sute de mii de oameni, dar care putea fi într-o oarecare măsură evitată scăzând drastic
numărul victimelor.

3
Cap.I Catastrofe naturale

1.1 Catastrofe de pământ

Avalanşa (Fig. 1) reprezintă o


masă importantă de zăpadă care se pune
în mişcare şi alunecă în jos pe versantul
unui munte. O avalanşă poate duce la
vale milioane de tone de zăpadă,
precedată de o undă de şoc care spulberă
şi striveşte orice se află în calea ei. Din
punct de vedere fizic, aceasta este un
fenomen nivologic (determinat de
zăpadă), reprezentând un curent de
gravitate care constă din material
granular. Aceste fenomene se
Fig. 1 Avalanşă
înscriu printre cele mai dramatice evenimente ale muntelui şi reprezintă un pericol pentru populaţia
montană din numeroase ţări ale lumii. Extinderea activităţilor turistice şi, în special, practicarea
sporturilor de iarnă determină o creştere a riscului impactului avalanşelor asupra societăţii.
Tipuri de avalanşe:
După modul de formare, avalanșele pot fi:
a) fenomene naturale declanșate de o supraîncărcare naturală de zăpadă;
b) cauzate de om, declanșate de trecerea unui schior, drumeț sau de altă intervenție umană
accidentală sau nu.
În funcţie de particularităţile stratului de zăpadă afectat, avalanşele sunt de mai multe
tipuri :
1. Avalanşe uscate care se produc la temperatura de -5 grade, atunci când zăpada este
afânată şi are aspect prăfos-grăunţos, cristalele de zăpadă fiind rotunde. Zăpada în amestec cu aerul
formează aerosoli foarte periculoşi pentru oameni, aceştia murind sufocaţi.

4
1.1 Avanşa pudroasă: acest tip de avalanşe se produc după ninsori abundente cazute pe
timp friguros. Ele se declanşează spontan, la orice oră din zi sau din noapte, nefiind legate de
temperatură şi neimplicând o modificare calitativă a stratului de zapadă. Desigur, pot fi şi provocate
de toate cauzele exterioare. O avalanşă cu zapadă "pulver" are două componente distincte: avalanşa
propriu-zisă şi norul ei. Avalanşa propriu-zisă este masa de zapadă care aluneca pe pantă. Sau mai
corect spus "zboară" paralel cu panta, atingând viteze de 200-300 km/h. "Norul" este format din
microcristale de gheaţă. El însoţeşte avalanşa propriu-zisă şi este în sine foarte periculos.
1.2 Avalanşe cu zăpadă granuloasă: aceste avalanşe se produc cu zapadă formată din
microgranule de 2-5 mm, deci nu din fulgi cu forme arborescente. Acest tip de zăpadă poate fi
proaspat ninsă sau poate fi zapadă mai veche, a cărei structură s-a modificat. Şi acest tip de avalaşse
se declanşează spontan, oricând, dar pot fi şi provocate.
2. Avalanşe umede care se produc în stratele de zăpadă umedă şi grea. Ele antrenează, în
deplasare, cantităţi mari de zăpadă în lungul culoarelor de avalanşă şi exercită presiuni mari asupra
obiectelor din cale, distrugându-le.
2.1 Avalanşe cu bulgări şi rulouri: sunt avalanşe de primavară, cu zapadă udă, moale. Ele
pornesc în mici fragmente la vale, prin rostogolire, sub formă de bulgări, ca niste cochilii de melci.
Uneori însă, bulgării se măresc, adunând progresiv, prin rostogolire, toată zăpada din culoarul
respectiv, inclusiv pământ şi pietre, devenind periculoase. Pe pante iau uneori formă de covor rulat,
putându-se sparge şi apoi declanşa alte avalanşe.
2.2 Avalanşe de fuziune: sunt rar întâlnite. Ele sunt cu zăpadă "putredă" care se scurge.
3. Avalanşe în plăci care se produc prin desprinderea stratului superficial îngheţat şi a celui
mijlociu, suprafaţa de desprindere fiind la contactul cu stratul bazal.
Etapele unei avalanşe:
Declanşarea avalanşelor este favorizată de următoarele condiţii şi factori: trăsăturile
stratului de zăpadă, conformaţia versantului, starea timpului, perturbarea echilibrului zăpezii prin
diferite activităţi. Etapele principale sunt următoarele:
 Zăpada se desprinde de straturile de nea mai tari şi alunecă peste acestea;
 În timp ce prinde viteză, zăpada poate începe a fi purtată de vânt ;
 Avalanşa îşi măreşte viteza de deplasare (până la 350km/h).

5
Avalanşe care au ucis:
Avalanşele din Alpi din timpul primului război mondial au ucis mai mult de 60 de mii de
oameni. Un soldat a spus: „Cel mai mare duşman era natura însăşi.” În 1916 au căzut în 2 zile 4
metri de zăpadă. Acestea au declanşat avalanşe timp de două zile care au ucis 10 mii de soldaţi.
Cutremurul din Peru de pe 31 mai 1979 a provocat multe avalanşe şi surpări de teren care în
total au ucis 66 de mii de oameni. A dislocat o stâncă de rocă şi gheaţă care a ucis pe cei 5 de mii de
locuitori ai oraşului Ranrahica.
Protecţie:
Pentru evitarea pericolelor legate de avalanşe, este importantă cunoaşterea precisă a
arealelor în care se produc. Cartografierea acestor areale şi realizarea hărţilor de risc permit luarea
celor mai eficiente măsuri de atenuare a impactului acestora asupra activităţilor umane. În dreptul
culoarelor de avalanşă sunt construite tunele de protecţie, iar pe versanţi sunt amplasate ziduri de
protecţie, gărduleţe sau plase de sârmă. Plantarea unor perdele forestiere de protecţie s-a dovedit
eficientă mai ales pentru protejarea drumurilor pe distanţe mari.

Cutremur (Fig. 2) sau seism sunt termenii folosiţi pentru mişcările pământului, ce constau
în vibraţii originate în zonele interne ale Terrei, propagate în formă de unde prin roci. Aceste vibraţii
rezultă din mişcările plăcilor tectonice,
fiind des cauzate de o activitate
vulcanică. În unele ţări, cuvântul
cutremur este folosit doar pentru acele
mişcări ale plăcilor tectonice care
provoacă daune majore şi seism sau
mişcări seismice pentru cele care trec
neobservate.
Scara seismologică a lui
Richter este o scală logaritmică, care
Fig. 2 Cutremur
este folosită pentru a evalua intensitatea cutremurelor. Cutremure puternice ce devin catastrofe
naturale, pot distruge construcţii, clădiri, chiar localităţi întregi, provoacă alunecări de teren, chiar
catastrofe naturale.

6
Prin studiul cutremurelor, la observatoarele seismice răspândite pe glob, cu ajutorul unui
aparat de înregistrare a cutremurului s-a constatat că aceste mişcări ale scoarţei pământului au un
centru în adâncime de propagare circulară a undelor seismice.
Punctul de la suprafaţă, (situat deasupra hipocentrului), în care se măsoară intensitatea
cutremurului este numit epicentru. De aceea intensitatea cutremurului este definită nu numai de
intensitatea în direcţia de propagare a undelor, ci şi de profunzimea hipocentrului (adâncimi
măsurate până la 700 km). Intensitatea cutremurului, măsurată în epicentru, va fi cu atât mai mare cu
cât hipocentrul este mai aproape de suprafaţă. La un cutremur se pot deosebi mişcări orizontale,
verticale şi de torsiune. În funcţie de cauzele care le produc, se deosebesc: cutremure tectonice,
cutremure vulcanice şi cutremure de prăbuşire.
Cauzele producerii cutremurelor pot fi de două feluri:
1. Naturale:
a) deplasarea plăcilor tectonice;
b) erupţii vulcanice;
c) impactul cu meteoriţi.
2. Antropice:
a) mijloacele de transport (produc minicutremure);
b) explozii subterane antropice (de exemplu un test nuclear subteran);
c) edificii care se surpă (mine abandonate de exemplu).
Anual se înregistrază circa 500.000 de mişcări seismice, însă doar 0,2% din ele pot provoca
pagube. Urmări ale mişcărilor seismice: energia eliberată declanşază avalanşe şi valuri seismice,
produce modificări ale mediului natural şi antropic în funcţie de intensitatea şi de modul de
propagare a undelor, cu pierderi umane şi economice.

Distribuţia cutremurelor
Harta seismicităţii evidenţiază teritoriile în care seismele se manifestă puternic şi frecvent:
a) Cercul de foc a Pacificului, căreia îi revin circa 80% din cutremurele puternice
globale şi 90% din toată energia seismică anuală (Fig. 3);
b) brâul Mediteranean-Himalaian, care cuprinde şi Munții Carpați cu zona seismogenă
Vrancea.

7
Fig. 3 Cercul de foc al Pacificului

Ţara cu cele mai frecvente cutremure este Japonia. Cele mai puternice cutremure din
România îşi au focarul în Munţii Vrancei, fiind produse de mişcări ale scoarţei terestre. Există şi
zone unde cutremurele nu se produc. Aceste zone, numite aseismice sunt următoarele: scutul baltic,
canadian, brazilian, african, australian, platforma rusă etc.
Măsurarea cutremurelor
Există diferite aparate pentru măsurarea caracteristicelor cutremurelor. Dintre acestea cele
mai importante sunt accelerografele şi seismografele. Cele mai cunoscute scări de măsurare sunt
Scara Richter şi Scara Mercalli.

Erupţia vulcanică (Fig. 4) este una din formele cele mai cunoscute ale vulcanismului,
manifestându-se printr-o eliminare în cantităţi foarte diferite de material provenite din camera sau
rezervorul de magmă, a vulcanului.
Tipuri de vulcani:
Forma conică clasică asociată cu vulcanii se naşte prin suprapunerea succesivă de straturi
de lavă şi cenuşă ce erup dintr-un horn principal. Nu toţi vulcanii au această formă. De exemplu,
lava subţire şi fluidă din Hawaii formază vulcani-scut, aplatizaţi, pe când lava fluidă ce erupe dintr-o
fisură şi nu dintr-un horn formează podişuri în trepte cum e Podişul Deccan, din India. Domurile
vulcanice sunt formate de erupţia lentă a lavei groase. Dacă vulcanii au dormit sau au fost stinşi de
ceva vreme, partea centrală a conului se poate prăbuşi spre interior, formând un mare crater circular
numit caldeiră.
8
1. Dom Vulcanic: ridicat de erupţia lentă a
lavei groase, vâscoase;
2. Vulcan-scut: con de mică altitudine, tipic
pentru Hawaii;
3. Stratovulcanii: con clasic, abrupt de lavă
şi straturi de cenuşă;
4. Caldeiră: con prăbuşit; în aceste cratere
se formează deseori lacuri.
Fig. 4 Erupţie vulcanică

Structura unui vulcan:


Aparatul vulcanic este alcatuit din coş, crater şi con vulcanic. (Fig.5)
Coşul vulcanic (canalul de alimentare) reprezintă calea de acces a magmelor în timpul
erupţiei, care se dezvoltă sub terminaţia craterului, făcând legătura dintre acesta şi camera
magmatică (cuptorul). Acesta poate prezenta o poziţie verticală sau înclinată, iar spre lateral pot
apărea ramificaţii. Poate fi umplut cu lavă topită, material piroclastic sau brecie vulcanică.
Craterul vulcanic are aspectul unei depresiuni aproape circulară, de formă conică sau
tronconică, dezvoltată în centrul conului, de unde începe coşul vulcanic. Craterul vulcanic reprezintă
deschiderea canalului de alimentare (a coşului vulcanic) şi diferă de la câteva sute de metri la peste 1
km. Un vulcan poate avea mai multe cratere.
Conul vulcanic este principalul edificiu generat de erupţiile vulcanice, fiind o
suprastructură a aparatului vulcanic propriu-zis. Conul ia naştere din curgerile de lavă succesive sau
depuneri de straturi de piroclastice fine şi grosiere, cu înclinări divergente în jurul conului vulcanic.
Un aparat vulcanic de acest fel este specific vulcanilor cu erupţie centrală. Există şi vulcani
de tip liniar, din care lava ajunge la suprafaţă printr-o deschidere în formă de fractură, ce poate
depăşi câţiva kilometri lungime. Erupţiile vulcanice sunt permanent însoţite de emanaţii de gaze
volatile şi de vapori de apă, care antrenează fragmente de lavă consolidată sau bucăţi de rocă din
conul vulcanului, pe care le expulzează la distanţe diferite de locul erupţiei. Fragmentele mici de
lavă consolidată, cu diametrul de 4-32 cm, având aspectul pietrişurilor, se numesc lapili.

9
Se acumulează sub forma unor depozite stratificate, din a căror consolidare şi cimentare
rezultă tufuri lapilice. Fragmentele de lavă expulzate prin aparatul vulcanic, cu diametrul mai mare
de 10 cm, se numesc bombe vulcanice, iar prin acumularea şi consolidarea lor se formează
aglomerate vulcanice. Cel mai fin material expulzat în mari cantităţi prin aparatul vulcanic, cu
diametrul particulelor de sub 4 mm, este cenuşa vulcanică, material care, prin acumulare şi
cimentare, dă naştere cineritelor sau tufurilor vulcanice.

Fig. 5 Aparatul vulcanic

Tipuri de erupţie
Felul în care erupe un vulcan depinde de compoziţia lavei şi de cantităţile de gaz care le
conţine. Cu cât lava e mai densă sau cu cât cantităţile de gaz sunt mai mari, cu atât erupţia e mai
violentă. Tipurile de erupţii sunt determinate după exemplare tipice (cu excepţia celei pliniene, care
poartă numele lui Pliniu cel Bătrân care a descris erupţia Vezuviului din 79 d.Cr). Unii Vulcani, cum
este Etna, erup în feluri diferite, în funcţie de nivelul presiunii şi de conţinutul de lavă.
1. Peleană (Fig. 6) sunt caracterizate de prezenţa ,,norilor arzători”, care se revarsă pe
pantele conului vulcanic în urma erupţiilor vulcanice. Numele vine de vulcanul Mont Pelee,
situat în arcul insulelor Antilele Mari şi Mici (Insula Martinica). Aceşti nori arzători sunt
alcătuiţi din cenuşă şi gaze, ei coborând pe versanţii vulcanului cu peste 200 km/h.
Temperaturile ating valori de peste 700 de grade Celsius.

10
Fig. 6 Tipul de erupţie peleană
Erupţia vulcanului Mont Pelee, din anul 1902, a provocat o explozie foarte puternică
aruncând în aer un dop format în craterul vulcanului. Norul arzător, cu temperatura de peste 600 de
grade Celsius, format în urma erupţiei, s-a prăvălit pe versanţii vulcanului cu o viteză de peste 160
km/h, fiind urmată de o undă de şoc puternică. Din cei 30.000 de locuitori ai oraşului au supravetuit
doar doi.
2. Hawaiiană: sunt caracterizate prin expulzări liniştite de lave fluide, bazaltice, prin
intermediul unor cratere. Prin răcirea lavei rezultă conuri vulcanice aplatizate, de dimensiuni
considerabile (ex.: Mauna Loa, Kilauea din Insulele Hawaii). Vulcanii din Hawaii sunt rezultatul
activităţii aşa-numitelor ,,puncte fierbinţi” ce se formează în mantaua inferioară. Aceşti vulcani se
înşiră ca un lanţ, în funcţie de direcţia de deplasare a plăcii litosferice străpunse de magmă.
Vulacanii hawaieni furnizează, prin erupţii, cantităţi impresionante de lavă fluidă, care se
deplasează rapid sub formă de torente de lavă, ce se scurg chiar pe versanţii cu înclinare redusă.
Lava rezultaăa din eruţtia vulcanului Mauna Loa, s-a deplasat cu o viteză de până la 40 km/h. Acest
vulcan erupe, în medie, o dată la 3-5 ani, generând imense torente de lavă ce pot ameninţa viaţa
locuitorilor din zonă.
3. Stromboliană: se caracterizează prin explozii ritmice, lavele evacuate fiind mai vâscoase.
Numele este dat de vulcanul Stromboli, situat în Mediterană, supranumit de navigatori ,,Farul
Mediteranei”, fiind folosit pentru orientarea pe timp de noapte. Stromboli este considerat drept unul
dintre cei mai activi vulcani din Europa. Pe baza mărturiilor scrise, se pare ca acest vulcan, cu o
înălţime de peste 900 m, erupe începând cu anul 300 î.Hr., la fiecare câteva minute, expulzând
bucăţi incandescente de lavă, zgură şi cenuşă. La intervale de câţiva ani au loc erupţii violente, cu
revărsări de lavă, ceea ce a dus la depopulare masivă a Insulelor Lipari, astăzi locuind acolo doar
câteva sute de persoane. Datorită activităţii continue, a zgomotelor produse, în antichitate insula era
considerată a fi lăcaşul lui Eol, zeul vântului.
11
4. Pliniană : erupţie explozivă; cenuşa este aruncată foarte sus în aer.
5. Vulcaniană: sunt caracterizate prin erupţii violente, ca urmare a lavei vâscoase expulzate,
care are tendinţa de a se solidifica, la partea superioară a coşului vulcanic, sub forma unui dop.
Acumularea gazelor şi ascensiunea lavei impun o presiune crescândă asupra dopului format, pe care
îl expulzează împreună cu porţiuni din conul vulcanic. Cei mai cunoscuţi vulcani de acest tip sunt:
Vulcano şi Vezuviu. Vezuviul, unul dintre cei mai violenţi vulcani ai Europei, s-a făcut remarcat prin
erupţia din 79 d.Hr., când au fost distruse oraşele Pompei şi Herculaneum. În urma exploziei din
472, norii de cenuşă au fost purtaţi până aproape de Constantinopol. Una dintre cele mai recente
erupţii a Vezuviului (3-6 iunie 1929), a dus la expulzarea a aproape 12 milioane mc de lavă şi tephra
(cenuşă, lapili şi bombe vulcanice) şi a peste 1,5 miliarde mc de gaze. Temperatura lavei la locul
erupţiei a atins 1400 de grade Celsius, localităţile Pagano şi Campetelli fiind inundate de lavă.
Lahar (Fig. 7) este un termen
care provine din Indonezia şi înseamnă
„lavină de noroi”. Aceasta provine prin
amestecul materialul unei erupţii
vulcanice ca de exemplu cenuşa şi
blocurile vulcanice amestecate cu apă.
Curentul noroios (laharul) poate atinge
o viteză de curgere de 100 km/h.

Fig. 7 Lahar
Prezicerea erupţiilor
Cea mai mare problemă a vulcanologiei este prezicerea următoarei erupţii a unui vulcan
activ sau adormit. Rata de succes este mai mare la prezicerea erupţiilor nonexplozive la vulcanii
bine monotorizaţi. Cel mai mare obstacol în prezicerea erupţiilor este că doar o fracţiune din peste
500 de vulcani activi în lume sunt monotorizaţi adecvat, cu instrumente moderne, şi de către
vulcanologişti bine instruiţi. Ca instrumente de măsură se foloseşte seismograful (banda de hârtie
înregistrează intensitatea cutremurului ce precede erupţia).

12
Incendiile naturale (Fig. 8) sunt o importantă sursă de fum şi cenuşă, care se produc
atunci când umiditatea climatului scade
natural sub pragul critic. Fenomenul este
deosebit de răspândit, mai ales în zona
tropicală, deşi, în general, gradul de
umiditate al pădurilor din această zonă
nu este de natură să favorizeze
izbucnirea incendiului. Incendiile pot
produce pagube uriaşe proprietăţilor
private şi mediului. Ele pot ameninţa de
asemenea şi viaţa umană.

Fig. 8 Incendiu natural

Localizare şi cauze
Asia de Sud-Est: a fost în anul 1997 unul dintre principalele puncte fierbinţi ale lumii.
Focurile din Indonezia au creat un nor uriaş de fum, care a rămas în aer ca o ceaţă groasă deasupra
unei regiuni mai mari decât Europa. Cele mai teribile incendii au avut loc în pădurile tropicale din
Sumatra si Kalimantan (partea indoneziană a insulei Borneo). Însă fumul i-a afectat şi pe cei din
Indonezia, Malaysia, Brunei şi Singapore. În ciuda previziunilor referitoare la secetă, incendiile au
izbucnit şi în mai şi iunie, iar până în septembrie ele ieşiseră de sub control în mai multe locuri.
Sud-Estul Australiei: eucaliptul se aprinde foarte uşor deoarece scoarţa sa conţine uleiuri
uşor inflamabile. De asemenea din el cad multe frunze şi crengi uscate care reprezintă combustibil
excelent pentru incendii. Australia de Sud-Est este una din regiunile cele mai expuse la incendii din
lume. În timpul verilor lungi, vânturi fierbinţi şi uscate bat dinspre interiorul deşertic al
continentului. Chiar şi în timpul iernii plouă destul de puţin. Aceasta înseamnă că mediul este în
general uscat iar incendiile izbucnesc şi se răspândesc destul de uşor.
Vestul Statelor Unite ale Americii: în 1988 o secetă prelungită a uscat cea mai mare parte a
vestului Statelor Unite ale Americii. Având în vedere că anul anterior fusese şi el secetos şi căderile
de zăpadă sub limitele anormale, riscul unui incediu devenise destul de mare. Primul incendiul din
Parcul Naţional Yellowstone a fost provocat de un fulger la 24 mai şi a fost stins curând de ploaie.
Au urmat însa şi alte incendii, de lungă durată. Până la sfârşitul anului 1988, focul distrusese
aproximativ 320.000 de hectare din Parcul Naţional.
13
Incendii provocate de cauze naturale
În această categorie intră incendiile întâmplătoare, izbucnite indiferent de voinţa omului,
cum sunt: incendiile provocate de electricitatea atomsferică (trăznetul), de razele solare,
autoaprinderile datorate fie descompunerilor anumitor substanţe, fie fixării oxigenului din aer.
Incendiile întâmplătoare se mai pot datora cutremurelor de pământ, furtunilor puternice, meteoriţilor
care distrugând anumite instalaţii, pot determina declanşarea incendiului.
a) Incendii determinate de descărcările electricităţii atmosferice (trăznetul)
Aceste incendii presupun împrejurări atmosferice speciale, a căror legătură cu izbucnirea
focului trebuie însă dovedită prin descoperirea urmelor caracteristice ale acestuia, căci în timpul
descărcărilor electricităţii atmosferice se pot provoca incendii premeditate. Pentru a deosebi un
incendiu accidental sau provocat de incendiile determinate de descărcările electricităţii atmosferice,
se cercetează din primul moment obiectele care pot să poarte aceste urme şi care se prezintă fie ca
urme mecanice de rupere sau zdrobire, fie ca urme de ardere, topire sau volatilizare.
În cazul incendiilor determinate de descărcările electricităţii atmosferice se vor descoperi, pe
lângă urmele de aprindere, şi o serie de urme mecanice, de sfărâmare, rupere, dislocare sau zdrobire,
pe ziduri, cărămizi, duşumele, pe obiectele conducătoare de curent electric. Cărămizile în locurile de
lovire a trăznetului vor deveni sticloase, datorită temperaturii înalte. Asupra obiectelor de metal,
electricitatea atmosferică acţionează prin magnetizarea sau demagnetizarea fierului şi a oţelului sau
prin acoperirea cu un strat de oxid a metalelor atinse, care la obiectele de bronz sau din alamă
primesc o culoare violacee. Unele metale sunt topite iar altele volatilizate, fiind depuse pe diferite
obiecte din jur, cum ar fi ţiglele de pe acoperiş, vasele de porţelan, dinţii şi unghiile persoanelor
electrocutate etc.
Îndeosebi instalaţiile electrice, antenele de radio sau televiziune sunt adeseori sunt complet
volatizate. Cablurile electrice de cupru sau aluminiu sunt volatilizate fără ca învelişul izolant să fie
înlăturat. Volatilizarea metalelor nu se produce în toate cazurile de incendiu prin trăznet, decât în
cazurile descărcărilor electrice extrem de puternice.
Uneori trăznetul provoacă aprinderi simultane în mai multe locuri putând trezi bănuiala unui
incendiu premeditat. În aceste cazuri, locurile aprinderilor simultane trebuie examinate din punctul
de vedere al inflamabilităţii lor, descărcările electrice atmosferice necăutâdu-le anume ca o mână
criminală.
În mod obişnuit descărcările electricităţii atmosferice ce ating locurile înalte, vârfurile
metalice, conductele electrice sau locurile care sunt aşezate alături de o întindere de apă.
14
Când se presupune că un incendiu a luat naştere în cursul unei descărcări a electricităţii
atmosferice concomitent cu stingerea probelor la locul faptei, se vor lua informaţii asupra condiţiilor
atmosferice, la locul şi în timpul incendiului, atât de la martorii oculari ai acestuia cât şi de la
institutele meteorologice.
b) Incendii determinate de razele solare
Aceste incendii sunt mai puţin frecvente decât cele provocate de trăznet, dar le întâlnim
totuşi în locuri deschise, cum sunt pădurile cu multe uscături, miriştile etc. Un ciob  de sticlă cu
proprietăţi optice de a concentra razele solare ce-l străbat, un obiect sferic şi lucios de aluminiu, iar
în încăperi ţiglele de sticlă pentru a asigura luminarea podurilor, glasvândurile sau sticlele defecte cu
umflături au rol de lentilă. O pereche de ochelari, un vas de sticlă plin cu apă, o oglindă   de bărbierit
etc. pot determina în unele condiţii favorabile aprinderea obiectelor inflamabile din apropierea lor.
Aprinderile datorate razelor solare sunt foarte rare deoarece soarele trecând la meridianul
unui punct, razele sale vor fi concentrate numai  în timp foarte scurt  pentru a putea determina o
aprindere, presupunând  că toate celelalte condiţii sunt favorabile.
c) Electricitatea statică
Electricitatea statică, acumulată în principal prin frecarea a două corpuri izolate electric, prin
scurgerea unor lichide rele conducătoare de electricitate  pe conducte sau diverse recipiente, poate
determina apariţia unei scântei de descărcare electrică destul de slabă, însă suficientă pentru
declanşarea aprinderii, într-un mediu de gaze uşor inflamabile.
d) Autoaprinderile
Autoaprinderea este, de asemenea, un fenomen de natură fizico-chimică sau biologică.
Autoaprinderile pot lua naştere în urma unor procese chimice de descompunere sau în urma fixării 
oxigenului din aer.
Autoaprinderile determinate de descompunerile chimice: în această categorie de incendii
intră cele provocate de substanţe în descompunere spontană. Datorită reacţiilor chimice interioare,
substanţele în descompunere dacă sunt înmagazinate în condiţii lipsite de aerisire, pot determina
aprinderea în urma exploziei sau  a unei aprinderi bruşce. S-au întâlnit cazuri când unele materiale
ca: focuri de artificii, focuri bengale  etc, păstrate într-o unitate comercială fără a fi vândute, au
determinat aprinderea magazinului. Substanţele care se pot aprinde spontan, în urma unei oxidării
lente, sunt foarte numeroase şi pot fi grupate în mai multe categorii: cărbuni, uleiurile animale şi
vegetale, furajele etc.
Autoaprinderile de natură biologică: substanţele vegetale dacă nu sunt înmagazinate
uscate şi acest lucru nu se poate respecta întotdeauna, vor intra într-un proces de fermentaţie datorită
15
dezvoltării vertiginoase a bacteriilor, profitând de umiditate, de lipsa unor curenţi de aer şi de o
temperatură constantă.
Bacteriile descompun materia vegetală umedă degajând căldură, dar incendiul este provocat
de fermentaţiile bacteriene, care sunt foarte oxidante şi care trecând prin diferite procese chimice
ajung până la autoaprindere. Masa vegetală a depozitării lipsită de aerisire se transformă în cărbune
piroferic.
Depozitările de fân şi de lucernă sunt cele mai sensibile la aceste autoaprinderi, dar ele pot
avea loc şi în cazul de tutun, frunze moarte, paie şi chiar hârtie, în cazul hârtiilor vechi,
autoapriderea este ajutată de substanţele cu care sunt acoperite (oxidanţi).
Agricultorii presară sare la centrul depozitărilor pentru a preîntâmpina fermentarea sau
creează culoarea de paie uscate.
Aceste incendii pot fi uşor prevenite prin măsurarea cu regularitate a temperaturii centrale a
depozitărilor; cu puţin timp înainte de autoaprindere depozitul de materii vegetale degajă vapori de
apă şi un miros intens de ars.

Alunecări de teren (Fig. 9) reprezintă deplasarea unei porţiuni formată din roci pe o
suprafaţă înclinată (versant).
Alunecările de teren se
produc în zonele în care solul
este format din diferite tipuri
de argilă care au proprietatea
de a se umfla atunci când
sunt îmbibate cu apă (după o
perioadă cu ploi multe).
Multe din aceste alunecări se
produc în zone nelocuite
Fig. 9 Alunecări de teren
pentru că pământul argilos este moale şi oamenii nu îşi construiesc case în aceste zone, câteodata
însă alunecările pot afecta şi zone populate, pentru a nu se întampla acest lucru se construiesc în
aceste zone baraje (stavilare) care să oprească pământul şi acesta să nu distrugă gospodăriile
oamenilor.
În cele mai multe cazuri, alunecările sunt cauzate de existenţa unor mase de argile sau roci
argiloase, care au rolul de suprafeţe de alunecare, fie pentru ele însele fie pentru alte roci aflate pe
16
suprafaţa lor. Factorii care cauzează aceste alunecări sunt: apa, defrişările, cutremurele, erupţiile
vulcanilor etc. Perioada de pregătire a alunecărilor de teren poate fi uneori foarte lungă alteori foarte
scurtă.
Cele mai frecvente alunecări de teren se decalnşează primăvara, când cantitatea de
precipitaţii este mai mare şi mai există şi fenomenul de topire a zăpezilor; şi toamna este un anotimp
în care se produc multe alunecări de teren din cauza ploilor abundente.
Procesul de alunecare include trei faze:
1. Faza pregătitoare, de alunecare lentă, incipientă (procese anteprag);
2. Alunecarea propriu-zisă (trecerea peste pragul geomorfologic);
3. Stabilizarea naturală (echilibrarea, procese postprag).
În cazul unor procese clasice, tipice, forma de relief se defineşte prin:
a) Râpa de desprindere;
b) Corpul alunecării;
c) Fruntea alunecării;
d) Suprafaţa de alunecare.
Una din cele mai distrugătoare alunecări de teren din Europa s-a produs în anul 1963 în
Italia, pe râul Piave. În anii 50, aici a fost construit un baraj cu o înaltime de 265m, în spatele
căruia s-a format un lac de acumulare foarte mare cu 150 milioane metri cubi de apă, lung de 7 km
şi lat de 300m. Construcţia barajului s-a făcut fără să se ţină cont de structura geologică a zonei,
unde se aflau o multitudine de roci fisurate care prezentau pericol de prăbuşire, astfel că o bucată
imensă de rocă s-a desprins (250 milioane metri cubi) şi a căzut în lac, în urma impactului valul
format a depăşit cu mai mult de 100m înalţimea barajului şi apa s-a revărsat peste localităţile din jur.
Şi în România au avut loc astfel de acumulări de teren, în anul 1837, în urma unui astfel de
fenomen s-a format Lacul Roşu; un versant al muntelui a alunecat în râul Bicaz formând astfel un
baraj natural în urma evenimentului în spatele barajului s-a acumulat multă apă şi astfel a apărut
Lacul Roşu.

1.2 Catastrofe de aer

17
Tornada (Fig. 10) reprezintă
o coloană de aer care se întinde între
un nor de furtună şi sol. Cele mai
puternice astfel de fenomene pot să
măture casele din temelii, să arunce
autovehiculele prin aer sau chiar să
ridice vagoanele de pe calea ferată.
Tornadele variază ca diametru între
câteva zeci de metri şi doi kilometri,
cu o medie de 50 m. Majoritatea celor
Fig. 10 Tornadă
din emisfera nordică dau naştere la vânturi care bat în sens invers acelor de ceasornic în jurul unui
centru de presiune atmosferică foarte scazută. În emisfera sudică mişcarea are loc în sens
opus. Vitezele maxime ale vânturilor variază de la 120 km/h până la 500 km/h, iar înaintarea
tornadei poate atinge 110 km/h.
O tornadă devine vizibilă atunci când la presiuni atmosferice foarte scăzute se formează un
nor în formă de pâlnie, sau când aceasta începe să ridice praf, noroi şi resturi de la sol. Tornada
poate fi verticală sau înclinată, îngustă sau foarte lată – cateodată atât de lată încât ai impresia că
norul însuşi ar fi coborat pe pământ. Tornadele se pot rupe în mai multe vortexuri intense care se
rotesc în jurul tornadei – mama. Un astfel de vortex poate avea un diametru foarte mic, distrugând
complet o casă, şi lăsând-o practic neatinsă pe cea vecină.
Statele Unite are cel mai mare număr anual de tornade, circa 800. Australia se află pe locul
doi.
În Satele Unite tornadele se formează în toate cele 50 de state. Regiunea unde frecvenţa este
cea mai mare este ,,Tornado Alley” ( Aleea Tornadelor ), o zonă care se întinde de la câmpia de
coastă a Golfului Texas spre nord, prin estul Dakotei de Sud. O altă regiune foarte expusă este
,,Dixie Alley”, care se întinde din sudul Texasului spre est în Florida.
Iarna tornadele sunt de obicei limitate la câmpia de coastă din jurul golfului. Primăvara,
perioada cea mai activă, ele se formează în centrul Aleei Tornadelor şi spre est, în Valea Ohio. Vara,
majoritatea iau naştere în nord, pe o linie ce se întinde din Dakota spre est în Pennsylvania şi New
York. Spre vest de Munţii Stâncoţi tornadele sunt aproape necunoscute, iar pe coasta răsăriteană se
produc relativ putine.

18
Ciclonii tropicali (Fig. 11) numiti şi taifuniri, hurricane sau uragane, se formează numai
deasupra mărilor şi oceanelor. Structura lor este simetrică, fronturile atmosferice lipsind cu
desăvârşire. Sunt cicloni tropicali ai regiunilor intertropicale, adică depresiuni barice tropicale în
care deplasarea aerului aflat în mişcare depăşeşte 17m/s sau 61 km/h. Dacă viteza vântului depăşeşte
32 m/s sau 115 km/h, se spune că este vorba de un uragan.
Cea mai mare parte a autorilor şi
publicaţiilor, care se ocupă de problema
catastrofelor naturale ce afectează omenirea,
sunt de acord ca ciclonii tropicali pot provoca
mai multi morţi şi mai multe distrugeri decât
aproape orice alta dintre numeroasele forţe ale
naturii. Tocmai de aceea, cercetărilor privitoare
la geneza şi evoluţia ciclonilor tropicali li se
acordă o atenţie deosebită în numeroase ţări, cu
precădere în cele afectate de aceste fenomene
extrem de violente şi dăunătoare.
Fig. 11 Cicloni tropicali
Structura lor este simetrică, fronturile atmosferice lipsind cu desăvârşire. Comprativ cu
ciclonii sau depresiunile barice din zonele temperate, care acoperă porţiuni vaste ale suprafeţei
terestre, ciclonii tropicali sunt mai mici. Zona circulară în interiorul căreia viteza vântului depăşeşte
17 m/s, are un diametru mediu de 500-700 km. Vânturile suflă cu viteze de 250 km/h, ceea ce le
conferă o putere distructivă excepţională.
Spre deosebire de ciclonii de la latitudini medii, în partea centrală a ciclonilor tropicali
complet dezvoltaţi, se formează un nucleu cald cu mişcări descendente care determină disiparea
norilor şi înseninarea. Acesta este numit “ochiul ciclonului”. El are diametrul de 20-50 km (dar şi de
150 km uneori) şi temperaturi care, în straturile mijlocii , sunt cu 10-18 C mai ridicate decât ale
aerului din jur.
“Ochiul ciclonului” este înconjurat de “zidul” circular al sistemului noros care se înalţă,
asemenea unui amfiteatru gigantic, până la nivelul tropopauzei tropicale (17 km). Caracterizat prin
calm şi senin, el pare a se datora forţei centrifuge, gandientului baric orizontal care determină
deplasarea aerului spre punctul central de presiune minimă. Diametrul este mai mic la suprafaţa
terestră unde viteza vântului are valori mai reduse şi se evazează spre înălţime o dată cu creşterea

19
vitezei vântului şi implicit a forţei centrifuge. Benzile de nori cumuliformi, formaţi din picături de
apă se rotesc în spirală atingând diametre de 300 km, iar umbrela norilor de gheaţă, de deasupra, se
întinde până la 600-800 km de centrul ciclonului.
Regiunea ocupată de nori a ciclonului tropical, mult mai vastă decât “ochiul” de senin şi
calm atmosferic, este caracterizată prin vânturi violente, ploi torenţiale, mişcări verticale intense şi o
turbulenţă considerabilă.
La trecerea “ochiului” ciclonului pe deasupra unui punct oarecare se produce o slăbire
accentuată a vitezei vântului, care poate atinge chiar calm total. Aceasta nu este însa decât o fază
temporară, după care vântul va sufla din nou cu violenţă, dar din sens opus.
Necunoaşterea acestei caracteristici a ciclonilor tropicali îi face uneori pe locuitorii zonelor
afectate de aceste fenomene periculoase, să considere intervalul de calm drept sfârşitul furtunii. Ca
urmare, ei îşi părăsesc adăposturile, expunându-se unor grave primejdii. Chiar dacă pare
neverosimil, aceasta este o eroare care a provocat pierderea multor vieţi omeneşti.

Ciclonii extratropicali (Fig. 12) sunt


caracteristici regiunilor din zona temperată şi se
formează la contactul dintre masele de aer polar şi
cel tropical, uneori fiind extinse pe suprafeţe
uriaşe. În timpul iernii, aceste furtuni sunt asociate
cu căderi abundente de zăpadă care generează
viscole puternice care perturbă traficul rutier şi
aerian, provoacă întreruperi ale livrării curentului
electric, precum şi pierderi de vieţi omeneşti.

Fig. 12 Cicloni extratropicali

Furtunile (Fig. 13) definesc o stare de


instabilitate a atmosferei ce se desfăşoară sub
forma unor perturbaţii câteodată foarte violente.
Furtunile sunt asociate adesea cu fulgere şi
tunete, cunoscute împreună sub denumirea

20
„oraje”. Acestea reprezintă manifestări luminoase şi sonore ale unor descărcări electrice în
atmosferă. Descărcarea electrică dintre nor şi suprafaţa terestră, încărcată pozitiv, poartă numele de
trăsnet şi reprezintă un pericol extrem pentru om. Furtuna cuprinde mai multe manifestări
meteorologice ca :o stare calmă şi o căldură înăbuşitoare, care o precede, urmată de fenomene
mecanice sub forma unor vânturi puternice cu schimbări bruşte de direcţii, averse bogate şi
fenomene orajoase (descărcări
Fig. 13 Furtuni
electrice şi grindină).
Frecvenţa furtunilor este foarte diferită pe glob, în funcţie de sezon şi chiar în cursul unei
zile. În zona ecuatorială, în unele locuri unde aerul este permanent umed, acestea au o frecvenţă
aproape zilnică, de obicei după-amiaza şi chiar noaptea. Ele devin apoi mai rare, mai ales în zonele
reci. Sunt rare în pustiuri, unde se manifestă însă sub forma furtunilor de nisip. Tot astfel sunt mai
frecvente în zonele înalte faţă de cele joase şi în interiorul uscaturilor faţă de zonele litorale.
În regiunile musonice furtunile sunt mai numeroase la începutul şi sfârşitul perioadei
ploioase, iarna în apropierea tropicelor, pe oceane şi mări ca şi pe litoral, iar vara în emisfera nordică
în interiorul continentelor. Foarte diferit este şi momentul apariţiei în cursul zilei. Vara, în marea lor
majoritate, se produc după-amiaza, iarna în timpul nopţii, iar furtunile de lungă durată se pot naşte la
orice oră din zi sau din noapte.

Furtunile tropicale (Fig. 14) reprezintă un sistem meteorologic compus dintr-un grup de
vijelii cu descărcări electrice şi vânturi ale căror viteze se încadrează între 63 şi 119 km/h. Furtunile
tropicale iau naştere din aşa numitele depresiuni tropicale, în care viteza vântului este sub 63 km/h.
Majoritatea se formează deasupra apelor calde ale oceanelor din zonele tropicale. În aceste
regiuni aerul umed şi cald se ridică formând o zonă de presiune scăzută şi dând naştere unor furtuni
cu tunete şi fulgere. Aerul care se deplasează spre centrul de presiune scăzută trece pe deasupra
apelor calde ale oceanului şi este umezit la rândul său, întreţinând astfel furtuna.
Pe măsură ce aerul cald şi umed se
ridică vaporii de apă condensează şi
formează nori şi ploaie. Când vaporii
condensează se eliberează energie.
Această energie se numeşte căldură
latentă, sau căldură de condensare, şi
reprezintă cantitatea de căldură care este
21
absorbită sau eliberată de o substanţă când aceasta trece printr-o schimbare de faza – în acest caz
transformarea vaporilor în lichid. Fig. 14 Furtuni tropicale
O furtună este ca un motor caloric. Căldura latentă alimentează o furtună şi o intensifică.
Aceasta se va intensifica atât timp cât aerul cald şi umed va circula către centrul ei, care, în schimb
va continua să-l atragă. În plus, schimbarea direcţiei şi vitezei vântului cu altitudinea trebuie să fie
mică ( mai puţin de 27 km/h ) astfel încât căldura din interiorul furtunii să rămână în centru.

1.3 Catastrofe de apă

Catastrofele de apă cuprind hazardele generate de valurile de vânt sau de cutremure


(tsunami), de banchiza de gheaţă şi deplasarea icebergurilor, de producerea fenomenului El Niño de
ridicarea nivelului Oceanului Planetar.

22
El Niño (Fig. 15) este un fenomen complex de interacţiune între apele Oceanului Planetar şi
atmosferă, care se produce în zona tropicală a Oceanului Pacific. Acest fenomen se manifestă prin
încălzirea anormală, la
suprafaţă, a apelor Oceanului
Pacific, care se deplasează
dinspre partea vestică spre
partea estică sub impulsul
unor mase de aer cu aceeaşi
direcţie de mişcare.
Încălzirea apei oceanului se
produce în preajma
Crăciunului, fenomenul fiind
denumit « El Niño » (Copilul
Domnului). Acest fenomen se
Fig. 15 Fenomenul El Niño
repetă la intervale neregulate, cuprinse între 3 şi 7 ani, iar încălzirea poate să persiste 1-2 ani.
Răcirea anormală a apelor din estul Ocenului Pacific a fost denumită “La Niña”, aceasta fiind
opusul fenomenului El Niño. La Niña se manifestă prin intensificarea vânturilor de est care împing
cantităţile mari de apă caldă la suprafaţa oceanului spre vest, locul apei calde fiind luat de o apă mai
rece provenind din adâncuri.
Unul dintre cei mai violenţi, El Niño din 1982-1983, a avut efecte de lungă durată asupra
climei. Temperatura apelor de suprafaţă a crescut în multe părţi ale Oceanului Pacific, cu aproape
10° C, pe aproximativ 13.000 de km de-a lungul Ecuatorului. S-au înregistrat secete în sudul Africii,
Australia, Insulele Pacificului, India şi Sri Lanka. În schimb, pe coasta vestică a SUA şi alte zone
din jurul Golfului Mexic s-au
înregistrat ploi torenţiale şi
inundaţii devastatoare.
Pierderile globale estimate au
fost de 8,65 miliarde de dolari.

Inundaţiile (Fig. 16)


reprezintă hazardul cel mai larg
răspândit pe Terra, cu
23
numeroase pierderi de vieţi omeneşti şi cu pagube materiale de mari proporţii. Anual sunt
înregistrate pe Glob peste 20.000 de victime, 100 de milioane de persoane fiind afectate, în diferite
grade, de producerea acestor fenomene.
Inundaţiile sunt procese de scurgere, în lungul albiilor râurilor, a unor cantitaţi mari de apă,
care depaşesc malurile
Fig. 16 Inundaţii
naturale sau digurile şi se revarsă în lunci, ocupând suprafeţe întinse de terenuri folosite de om.
Inundaţiile de mică amploare sunt mai frecvente şi ocupă numai suprafeţe joase ale luncii fără să
producă pagube materiale. Cele mai puternice se extind pe cea mai mare parte a luncii, inclusiv pe
terasele de luncă şi produc pagube atunci când sunt afectate aşezările, căile de comunicaţie şi
terenurile agricole.
Inundaţiile au condiţii potenţiale de producere în lungul reţelei de râuri, care drenează circa
70% din suprafaţa continentelor. Restul uscatului terestru este reprezentat de ţinuturile aride şi de
cele acoperite cu gheţuri veşnice.
Anual, se scurg de pe continente în oceane 40.000 km³ de apă şi 15-20 miliarde tone de
aluviuni, în lungul reţelelor de râuri care încă din vechime a atras mari grupări de populaţii expuse
direct pericolului inundaţiilor, în cazul creşterii bruşte de debite. Este evident că nu toate ţările sunt
afectate în aceeaşi măsură de inundaţii. Cele mai puternice inundaţii se înregistrează în Asia de Sud-
Est şi sunt datorate ploilor abundente aduse de musoni.
În ţara noastră, în ultimii ani, inundaţiile au afectat aproape toate judeţele ţării. O mare parte
din pagubele înregistrate a fost datorată extinderii necontrolate a localităţilor în luncile râurilor şi
despăduririlor excesive.

Iceberg-urile (Fig. 17) sunt fragmente uriaşe de gheaţă desprinse din calotele glaciare sau
din gheţarii polari, care plutesc împinse de vânturi ori de curenţii oceanici. Icebergurile pot fi
întâlnite de nave pe circa 20% din suprafaţa oceanelor, fiind un pericol pentru circulaţia maritimă şi
pentru platformele marine de foraj şi de exploatare a petrolului.
Cele mai numeroase iceberg-uri se întâlnesc în emisfera sudică, în apropierea coastelor
Antarcticii, de unde pot să ajungă până la 40-50 0 latitudine sudică în oceanele Pacific, Atlantic şi
Indian. În emisfera nordică, cea mai mare parte a iceberg-urilor provine din vestul Groenlandei şi se
deplasează până spre 480 latitudine nordică.

24
În Atlanticul de Nord, ei au o formă
neregulată, căci se desprind din blocul
de gheaţă al Groenlandei, unde relieful
este accidentat, în timp ce în emisfera
sudică se detaşează din platforma
continentală a uscatului antarctic, având
o formă tabulară. Gheţarii antarctici sunt
şi mai voluminoşi putând avea o
lungime de 350 km şi o lăţime de 60
km. Cei din Atlanticul de Nord ajung
până la maximum 12-13 km lungime şi
o lăţime de 5-5,3 km.
Fig. 17 Iceberg
În Atlanticul de Nord cei mai mulţi gheţari plutitori (în jur de 1000 pe an) trec prin dreptul
insulei Terra Nova. Pericolul cel mai mare îl prezintă intervalul aprilie-iunie, iar în emisfera sudică,
noiembrie-ianuarie. Apropierea unui gheţar plutitor se anunţă printr-o răcire a aerului şi a apei.
În noaptea de 14-15 aprilie 1912, transatlanticul „Titanic” un adevărat oraş plutitor, cel mai
luxos vas de croazieră, care se construise până atunci s-a scufundat datorită coliziunii cu un gheţar
plutitor. Bilanţul a fost foarte dureros: din totalul de 3201 persoane (din care 1885 echipaj şi
personal al navei şi 1316 pasageri) şi-au pierdut viaţa 1573.

Banchiza (Fig. 18) este un strat plutitor de gheaţă care se formează în regiunile oceanice
polare. Are o grosime de aproximativ un metru, când se reînnoieşte anual şi între 4-5 metri, când
este persistentă, cum este cazul banchizei din regiunea arctică cea mai apropiată de Polul Nord. În
cazuri excepţionale, banchiza poate ajunge la o grosime de 20 de metri. Foarte frecvent este
constituită din blocuri de gheaţă fracturate şi
care se sudează din nou.
Banchiza poate să ajungă la grosimea
3-4 m, dar devine un hazard pentru navigaţie
atunci când se extinde rapid şi pune în

25
dificultate, datorită pericolului de blocare, navele de cercetări sau de pescuit oceanic.

Fig. 18 Banchiză
Formare
Cauza principală a formării banchizei este îngheţarea suprafeţei marine, dar mai pot
contribui şi precipitaţiile sub formă de zăpadă care, în orice caz, sunt nesemnificative în zonele
polare datorită presiunii ridicate cauzate de vortexul polar.
Apa mării îngheaţă doar la suprafaţă pentru că cea din profunzime nu ajunge să se răcească
suficient. Pentru ca solidificarea apei să se producă, temperatura trebuie să scadă până la -1,8 °C,
datorită scăderii crioscopice, care reprezintă diminuarea punctului de fuziune/solidificare,
caracteristică apei saline.
În faza iniţială, se formează mici cristale lenticulare de apă pură care treptat, se unesc. În
ultimă instanţă, banchiza este formată dintr-un conglomerat de gheaţă şi o soluţie concentrată de
saramură care umple interstiţiile formate între blocurile de gheaţă fuzionate, în care trăiesc alge şi
bacterii adaptate acestui mediu hipersalin.
Există două banchize: una care acoperă Oceanul Arctic şi o alta, de jur împrejurul
continentului Antarctica:
 Banchiza antarctică (Fig. 19) dispare în cea mai mare parte în timpul verii australe şi se
formează din nou iarna, ajungând să aibă o suprafaţă echivalentă continentului însuşi. În
luna septembrie ocupă o suprafaţă de 18,8 milioane de km², pe când în martie se reduce la
doar 2,6 milioane de km².
 Banchiza arctică (Fig. 20) are caracteristica de a fi permanentă, topindu-se în fiecare an în
regiunile cele mai apropiate de zonele de coastă ale continentelor Eurasia şi America,
perioadă de timp folosită pentru circumnavigarea Oceanului Arctic. În martie atinge 15
milioane de km² iar în septembrie se reduce la 6,5 milioane de km².

26
Fig. 19 Banchiza antarctică Fig. 20 Banchiza arctică

În ultimele decenii s-a observat o preocupantă tendinţă de pierdere a suprafeţei, în ce


priveşte banchiza arctică, fapt interpretat ca o consecinţă a încălzirii globale. Se estimează că, în
scurtă vreme, banchiza arctică se va topi complet pe timpul verii.

Valurile (Fig. 21) puternice produse de furtuni sunt periculoase pentru navigaţie şi au un
impact însemnat asupra coastelor. În furtună
valurile se deplasează în diferite direcţii,
cauzând pericole pentru vasele din larg. În
unele situaţii este realizat un spectru de
interacţiune în care se combină energia mai
multor valuri, cu înălţimi de 8-10 m, a căror
rezultantă este periculoasă pentru
ambarcaţiuni şi pentru platformele petroliere
marine (cele din Marea Nordului).

Fig. 21 Valuri

Majoritatea valurilor se produc prin frecarea dintre vânt şi apă, atunci când vântul bate
deasupra suprafeţei unui ocean. Frecarea pune în mişcare apa de la suprafaţă. Cu cât mai intens va
bate vântul, cu atât mai înaltă va fi mişcarea în sus şi în jos a valurilor.
Energia valului descreşte cu îndepărtarea lui de origine. În final, valul devine o mişcare lină,
domoală, în sus şi în jos, numită hulă. Un vapor aflat pe hulă se înalţă şi coboară lin. Hula poate să
apară departe de originea valului.
Un val care a pornit din Antarctica a fost identificat şi s-a transformat în hulă pe coastele
Alaskăi, la o distanţă mai mare de 10.000 de kilometri de locul de origine.

27
Valurile transportă aluviuni, cum ar fi nisip sau pietriş, de-a lungul coastei, dacă o lovesc sub
un anumit unghi.

Tsunami (Fig. 22) este un val de mare amplitudine generat de cutremure produse de regulă
în largul unui bazin marin, sau de erupţii vulcanice, localizate aproape de suprafaţa oceanului,
alunecări submarine sau de
un posibil impact
meteoritic. Un tsunami
poate apare nu doar în
oceane ci şi în golfuri,
lacuri sau chiar în bazine de
mai mare sau mai mică
întindere.

Fig. 22 Tsunami

Cap.II Tsunami

2.1 Generalităţi

Tsunami (Fig. 23) este un val


de mare amplitudine generat de

28
cutremure produse de regulă în largul unui bazin marin, sau de erupţii vulcanice, localizate aproape
de suprafaţa oceanului, alunecări submarine sau de un posibil impact meteoritic. Un tsunami poate
să apară nu doar în oceane ci şi în golfuri, lacuri sau chiar în bazine de mai mare sau mai mică
întindere. În istorie valurile seismice ale oceanelor au fost incorect numite maree. În realitate aceste
fenomene nu sunt înrudite cu mareele în nici un fel. Astăzi, valurilor seismice li se spun tsunami.
Fig. 23 Tsunami
Elementul care conferă un grad ridicat de risc unui val de tip tsunami este lungimea sa
excepţională, în comparaţie cu înălţimea. În largul oceanului, chiar şi cel mai mare tsunami
depăşeşte foarte rar înălţimea de 0.5 m. Totuşi, distanţa dintre crestele valurilor poate fi de sute de
kilometri. Aceste caracteristici favorizează creşterea rapidă a înălţimii valului o dată cu scăderea
adâncimii apei în faţa ţărmului.
Astfel, valul poate trece peste linia ţărmului fără a pierde din energie sau fără a se sparge.
Acest fapt permite valului să înainteze foarte mult în interiorul uscatului, având o înălţime mult mai
mare decât orice val de furtună.
Valurile de tip tsunami apar cel mai des în Oceanul Pacific, (53,30% din totalul
evenimentelor cunoscute) şi Indiile de Est (20,30 %). Cu toate acestea, unul dintre cele mai mari
tsunami-uri cunoscute, şi care a afectat o suprafaţă oceanică remarcabilă, s+a produs în Oceanul
Atlantic, tsunami-ul formându-se în urma cutremurului care a afectat Lisabona în data de 1
Noiembrie 1755.
Valul a atins o înălţime de 7 metri faţă de nivelul normal, afectând inclusiv zona de coastă a
Olandei. În ansamblu, Oceanul Atlantic contorizează mai puţin de 2% din totalul de evenimetelor
istorice înregistrate.
Valurile tsunami cauzate de alunecări de teren au produs peste 200 de victime în fiordurile
înguste din Norvegia. Înregistrări istorice dovedesc că acest tip de val se produce inclusiv în
bazinele marine închise sau semi-închise precum Marea Neagră şi Marea Marmara. Spre exemplu,
pe data de 14 Septembrie 1509, un astfel de tsunami a lovit Istanbulul, înălţimea sa atingând,
conform surselor istorice, 6 m.
Conform statisticilor, cutremurele de pământ provoacă cel mai mare număr de valuri de tip
tsunami şi, în acelaşi timp, şi cel mai mare număr de victime în rândul oamenilor (82% din
evenimente şi 85% din victime în Oceanul Pacific). Erupţiile vulcanice şi alunecările submarine
numără un total de 5% din total evenimentelor cunoscute.
Cel mai mare tsunami înregistrat s-a produs în urma Marelui Cutremur din Kamchatka la
data de 17 Octombrie 1737. Valul a atins o înălţime de 60 m faţă de nivelul obişnuit al mării în
29
Insulele Kurile de Nord. Peninsula Kanchatka este cunoscută ca având cea mai mare frecvenţă de
apariţie a valurilor tip tsunami (un eveniment la 12 ani). Până de curând alunecările submarine şi
meteoriţii erau subevaluaţi ca pondere în declanşarea evenimetelor tip tsunami.
Evenimentul ce a avut loc pe data de 17 Iulie, 1998 de-a lungul coastei din Papua - Noua
Guinee a făcut lumea ştiinţifică să conştientizeze şi aceste tipuri de mecanisme. Zona costieră a
insulei a fost zdrucinată de un cutremur cu magnitudinea de 7.1 pe scara Richter. 20 de minute mai
tarziu un tsunami cu înălţimea de 15 m a lovit ţărmul. În urma observaţiilor ştiinţifice efectuate în
zonă, s-a ajuns la concluzia că seismul produs a fost prea mic pentru a genera un val aşa de mare.
Cartarea batimetrică efectuată în zona afectată a evidentiat, ca principal mecanism de
declanşare, o alunecare submarină de amploare produsă în apropierea coastei (Ted Bryant).
Datele referitoare la producerea de valuri tunami pe coasta românească a Mării Negre sunt
foarte rare şi nesistematizate.
Începând cu anul 2006 studiul fenomenului a fost abordat prin metode multidisciplinare în
cadrul proiectului ANCS – CEEX 161, finanţat de MEDC. Lucrările întreprinse au evidenţiat faptul
că de-a lungul ţărmului românesc s-au produs evenimente hidrodinamice anormale, descrise de
martori oculari şi, foarte rar măsurate de aparatură sau menţionate în documente scrise.

De asemenea, prezenţa de-a lungul zonei de coastă a unor strate geologice cu caracteristici
faciale specifice tsunamitelor, susţine ideea producerii valurilor tsunami în Marea Neagră şi, implicit
pe coastele României.
Deoarece, bazinul Mării Negre este limitat de sisteme de fălii active, acestea prezentând o
seismicitate ridicată la nivel regional, zona este predispusă la producerea hazardului natural de tip
tsunami, cutremurele fiind sursa cea mai frecventă de declanşare.
Caracteristicile zonei litorale româneşti, mărginită de un self foarte întins, cu ape mici şi o
topografie a ţărmului foarte joasă, face ca această parte a Mării Negre să fie foarte vulnerabilă.
(Fig. 24)

30
Fig. 24 Marea Neagră

2.2 Originea

Termenul ,,tsunami” este de origine japoneză şi înseamnă ,,val de port” deoarece se


dezvoltă ca un fenomen rezonant în porturi după cutremurele de pământ nu departe de ţărm.
Fenomenul a fost botezat aşa de către pescarii niponi care nepercepând nimic special în larg, unde
îşi aruncau plasele, îşi regăseau surprinşi oraşul sau satul portuar devastate. Deşi pare să semene cu
o maree de dimensiuni gigantice, tsunami este provocat doar de evenimente de origine terestră:
cutremure, alunecări de teren sau erupţii vulcanice, în nici un caz de vânturi sau de uragane. Nu
orice cutremur de mare amplitudine iscă neaparat un val ucigaş. Este nevoie ca fundul oceanului să
se ridice sau să se coboare brusc de-a lungul unei fălii.
Seismele submarine şi toate deplasările importante care au loc pe fundul oceanului au ca
efect împingerea bruscă a coloanei de apă de deasupra. Mişcarea se propagă în ocean sub formă unei
unde care are o viteză de 700-800km/h. (Fig. 25)

31
Fig. 25 Deplasarea unui tsunami
În larg, această undă poate trece neobservată fiindcă valurile pe care le produce nu ating mai
mult de un metru, dar când unda ajunge în apropierea ţărmurilor, datorită adâncimii reduse, valurile
sunt din ce în ce mai înalte şi se abat asupra malurilor, maturând tot ce le stă în cale.
Uneori, marea se retrage, apoi revine în forţă, valurile successive strivesc sau împing spre
interiorul uscatului oameni şi animale, ambarcaţiuni şi case, apoi când se retrag, aspiră victimele şi
dărămăturile.

2.3 Tipuri de tsunami

Exista două tipuri de tsunami:


A. TSUNAMI DEPĂRTAŢI DE CÂMP (FAR-FIELD) sunt valuri generate de alunecările de
teren, în general manifestate de-a lungul Inelului de Foc a Pacificului, unde sunt întâlnite fenomene
de subducţie, adesea cauzând cutremure. De-a lungul acestei zone supranumită ,,Inelul de Foc”, se
găsesc principalele epicentre care au afectat litoralul Noii Zeelande:
 Alaska-Alaska şi Insulele Aleutine;
 America de Sud-zona de subducţie a Americii de Sud între Ecudor şi Chile;
 Tonga Kermadec-Tonga Kermadec;
 Kamchatka-Kurile-în NV Oceanului Pacific
Aceste valuri au un timp de călătorie mai mare uşurând prezicerea efectelor precum şi
evacuarea populaţiei la timp.

32
B. TSUNAMI APROPIAŢI DE CÂMP (NEAR-FIELD) sunt valuri generate de-a lungul
pantelor de la marginea plăcii continentale din Noua Zeelanda. Pot ieşi în evidenţă după:
 Cutremurele apărute aproape de litoral;
 Alunecările de teren de mare adâncime;
 Erupţiile vulcanice.
Au un timp de călătorie de 1-2 h, fapt ce pune în dificultate evacuarea oamenilor.

Cap.III Caracteristici fizice ale unui tsunami

Tsunami-urile sunt denumite uneori val de reflux. În ultimii ani, acest termen a decăzut, mai
ales în comunitatea ştiinţifică, pentru că tsunami-ul de fapt, nu are nimic de-a face cu mareele.
Termenul popular odată, deriva dintr-un termen mai comun, acel de val de mare foarte înalt.
Valul (Fig. 26) este unda formată la suprafaţă mărilor sau oceanelor prin mişcarea oscilatorie
a apei, datorită vântului sau cutremurelor.
Un val este o ondulaţie a unei suprafeţe
întinse de apă (lac,mare,ocean), ca rezultat al
mişcărilor de oscilaţie determinate de acţiunea
vântului, de cutremure, de variaţia bruscă a
presiunii atmosferice, de atracţia Lunii şi
Soarelui şi de deplasarea unei nave prin apă.
33
Toate tipurile de valuri, inclusiv tsunami, au o lungime de undă, o înălţime a valurilor, o
amplitudine, o frecvenţă şi o viteză.
Fig. 26 Valuri
Lungime valului este definită ca distanţa dintre două puncte identice pe un val (adică între
crestele valurilor). Valorile medii ale valurilor oceanice sunt cuprinse între 69 m şi 110 m. Valorile
maxime ale lungimii valurilor determinate pe baza unor numeroase observaţii sunt următoarele:

 170 m în bazinul nordic al Oceanului Atlantic;


 214 m în bazinul sudic al aceluiaşi ocean;
 233 m în Oceanul Pacific;
 342 m în bazinul sudic al Oceanului Indian.

Înălţimea valurilor (Wave height) se referă la distanţa măsurată pe verticală între creasta
valului şi linia de cea mai mică cotă a scobiturii imediat următoare. Se apreciază din vedere sau cu
aparate speciale, iar valorile se dau în metri sau picioare. Înălţimea obişnuită a valurilor oceanice
este de 5 m, iar valorile maxime măsurate pînă în prezent sunt următoarele:

 21 m în bazinul nordic al Oceanului Pacific;


 15,6 m în bazinul nordic al Oceanului Atlantic;
 14 m în emisfera sudică;
 11,5 m în Oceanul Indian.

Amplitudinea valului (wave amplitude) se referă la înălţimea valului de deasupra liniei de


plutire, de obicei acesta este egal cu 1 / 2 din înălţime a valurilor. Tsunamiurile pot avea o înălţimea
variabilă şi o amplitudine care depinde de adâncimea apei.
Frecvenţa valului (wave frequency ) reprezintă timpul necesar pentru ca o lungime de undă
completă să trecă la un punct stationar.
Velocitatea valului (wave velocity) este distanţa parcursă de creasta valului în unitatea de
timp. Este un element al valurilor de translaţie şi se apreciază în m/s sau mile/h, calculându-se prin
raportul dintre lungimea valului şi perioada sa.
În general un tsunami se poate forma atunci când plăcile convergente sau distructive suferă o
mişcare bruscă verticală înlocuind sau dislocuind apa de deasupra. Este foarte putin probabil ca un
34
tsunami să se formeze în zonele divergente ale plăcilor tectonice. Asta, deoarece în zonele
divergente plăcile nu suferă mişcări verticale bruste, care are putea duce la formarea de tsunami.
Majoritatea tsunami-urilor se formează în zonele de subducţie.
Tsunami-urile au o amplitudine (înalţimea valului) mică în larg, şi o lungime a valulul foarte
mare (deseori ajungând la sute de kilometri), formând o onduire usoară doar de 30 de cm faţă de
nivelul normal al mării, motiv pentru care trece neremarcat în larg. El prinde înalţime în zonele
costiere, măturând totul în cale.

3.1 Propagarea şi viteza de propagare

Tsunamiul sau valul mareic reprezintă o undă energetică de tip mecanic ce se propagă prin
apa oceanelor, ca urmare a producerii unor erupţii subacvatice, sau/şi a unor cutremure submarine
sau de coastă foarte puternice (7-9 grade pe scara Richter).
Unda fenomenului de tsunami, apărută din şocul seismic dintre partea superioară şi cea
inferioară a masei oceanice, are adâncimea de sute de metri, iar energia ei se măreşte ori de câte ori
atinge plafonul submarin.
Valul tsunami se propagă diferit faţă de valul obişnuit. În larg, la ape adânci, valul mareic
prezintă viteze foarte mari: de la 300 la 700 m/s şi se propagă în
toată masa apei (pe toata adâncimea oceanului), nu doar la
suprafaţă ca valul obişnuit creat de vânturi. Înălţimea lui variază
de la câteva zeci de centimetri până la câţiva metri. El se înalţă
spre coastă, măturând în continuare fundul oceanului, pentru ca

35
la mal să se manifeste ca un zid de apă care năvăleşte pe uscat. Un tsunami poate provoca pe ţărm în
câteva minute victime umane numeroase şi pagube majore. În cursul propagării în
mare, o undă îşi pierde foarte puţin din energie. Astfel, ea se poate propaga pe distanţe considerabile
şi, în consecinţă, poate să distrugă ţărmuri situate la mii de kilometri depărtare de mecanismul
generator. În 1960, un cutremur cu magnitudinea de 9,5 grade pe scara Richter produs în Chile a
declanşat un tsunami devastator care a atins coastele Japoniei. Când fundul oceanului se află în
apropiere de ţărm, viteza valului se diminuează, dar valul creşte în înălţime, putând atinge chiar
peste 20 de metri. "Primul val are tendinţa de a se retrage de pe ţărm, este un semn precursor
binecunoscut pentru tsunami", explică David Booth, seismolog la Institutul din Edinburgh.
Principalele ţări riverane ale Pacificului îşi coordonează observaţiile, pentru a preveni
pericolele reprezentate de aceste valuri oceanice. Un centru de alertă pentru tsunami centralizează
informaţiile în Hawai, în Statele Unite. Fig. 27 Panou de prevenire a tsunami în Bamfield,
British Columbia
Conştientizarea fenomenului şi pericolelor acestuia sunt, de asemenea, factori determinanţi
în salvarea de vieţi omeneşti, pentru că nu toate zonele coastiere au un sistem de alarmă - coastelor
Oceanului Atlantic şi a Oceanului Indian în special sunt lipsite de asemenea sisteme. În plus, unele
tsunami-urile pot fi detectate în timp. (Fig. 27)
Dacă majoritatea fenomenelor de tsunami se produc după un seism, sunt posibile şi alte
origini: avalanşele submarine, adesea declanşate de cutremure precum cel produs în Papua Noua-
Guinee în 1998, soldat cu 2.000 de morţi, explozia unui vulcan, ca în cazul Krakatoa, o mică insulă
între Java şi Sumatra, în urma căreia 36.400 de persoane au murit în august 1883, sau căderea unui
asteroid în apă.
Valuri seismice de o mai mică amploare pot fi, de asemenea, provocate de fenomene
meteorologice, în special schimbări violente de temperatură, care provoacă depresiuni, aflate la
originea rafalelor violente de vânt. La 26 decembrie 2004 (Fig. 28), ţărmurile a zece ţări din sud-
estul Asiei au fost devastate cu un tsunami, care a provocat moartea a 220.000 de persoane.

36
Fig. 28 Tsunami 2004

3.2 Intensitatea unui tsunami

Cutremur sau seism sunt termenii folosiţi pentru mişcările pământului, ce constau în vibraţii
originate în zonele interne ale Terrei, propagate în formă de unde prin roci. Aceste vibraţii rezultă
din mişcările plăcilor tectonice, fiind des cauzate de o activitate vulcanică.
Cutremure puternice ce devin catastrofe naturale, pot distruge construcţii, clădiri, chiar
localităţi întregi, provoacă alunecări de teren, chiar catastrofe naturale. Cutremurele submarine pot
declanşa formarea de valuri uriaşe până la 30 de m înăţime atingând viteze neaşteptate (800 km/h),
astfel în Oceanul Pacific (Tsunami) a produs pagube foarte mari materiale, cu pierderi de vieţi
omeneşti. Cutremurele se măsoară în magnitudine, pe o scală care merge de la micro la mare.

37
Există două metode de evaluare a intensităţii şi magnitudinii unui cutremur: scara Richter şi
scara Mercalli.
Scara Richter este facută pentru a măsura puterea unui cutremur. Este o scară logaritmică,
pentru că magnitudinea, dupa Richter, corespunde logaritmului măsurării amplitudinii undelor de
volum (de tip P şi S), la 100 km de epicentru.
Scara Mercalli, inventată de seismologul italian Giuseppe Mercalli, este o scară care
stabileşte intensitatea unui cutremur pe baza observaţiilor personale, subiective, din timpul
cutremurului.
Ca şi în cazul cutremurelor, au fost făcute mai multe încercări pentru a configura scări de
intensitate a unui tsunami sau magnitudine încât să permită compararea între diferite evenimente.
Prima scară folosită în măsurarea intesităţii valurilor tsunami în mod obişnuit a fost Scara Sieberg-
Ambraseys folosită în Marea Mediterana, iar Scara Imamura-Iida a fost folosită în Oceanul Pacific.
Cea din urmă scara a fost modificată prin Soloviev, care a calculat intensitatea unui tsunami în
conformitate cu formula:

În cazul în care H este înălţimea valurilor medie de-a lungul coastei de cel mai apropiat.
Această scală, cunoscută sub numele de scara Soloviev-Imamura, este utilizată în cataloagele de
tsunami global competate de către NGDC / NOAA şi Laboratorul de Tsunami Novosibirsk ca
parametru principal pentru dimensiunea de tsunami.

Specialiştii au propus o tentativă care să corespondă cu înălţimea valurilor unui tsunami, care
sunt:

Intesnsitatea Ínălţimea valului (m) Descrierea unui tsunami

1 0.5 Nu este simţit

38
2 1 Abia simţit: resimţit de
oamenii la bordul unor nave
mici; nu au fost observate pe
coastă
3 1 În mare măsură observate:
simţit de către toate navele
mici şi de puţini oameni la
bordul navelor mari; observate
de către majoritatea oamenilor
de pe coastă.
4 4 Puternic: simţit de către toate
navele mari şi observate de
către toţi de pe coastă; puţini
oameni sunt speriaţi şi alergă
spre înălţimi.
5 8 Distructive: mulţi oameni sunt
luaţi de val; general panică
majoritatea navelor mari sunt
mutate violent pe uscat.
6 16 Devastatoare: copacii sunt
rupţi, vasele mari sunt serios
avariate.

Tabel scara Mercalli- Richter

39
3.3 Magnitudinea unui tsunami

40
Magnitudinea este o descriere cantitativă a unui cutremur, obținută pe baza datelor
seismologice măsurate; ea caracterizează energia eliberată de cutremur și, în cazul ideal, este
independentă de locul măsurării. În contrast cu magnitudinea, intensitatea este o descriere calitativă,
prin efectele locale ale acestuia asupra mediului înconjurător, clădirilor și populației.
Prima scară care a calculat cu adevărat magnitudinea unui tsunami, mai degrabă decât o
intensitate la o anumită locaţie, a fost scara ML, propusă de Murty & Loomis bazată potentialul de
energie. Dificultăţile în calcularea potentialului energiei unui tsunami arată ca aceasta scară este rar
folosită.
Magnitudinea unui tsunami m = log2 H, unde H reprezintă inalţimea maximă măsurată la o
distanţă de 10-300 km de la sursa tsunamiului până la coastă.

Grade Semnificaţie

-1 Un tsunami cu inălţimea maximă a


valului mai mica de 1/2m
0 Fără pagube; înalţimea valului este
mai mică de 1m
1 Casele de lângă coastă sunt
avariate, vasele sunt luate de val;
înălţimea valului este sub 2m
2 Unele case sunt distruse, pierderi de
viaţă semnificative; înăltimea
valului este între 4-6m
3 Aria daunelor ajunge la 400km de
la coastă; înălţimea valului este
cuprinsă între 10-20m
4 Ínăltinea valului depăşeşte 50m, iar
pagubele se intind la 500km de la
coastă

Cap.IV Cauze provocatoare ale unui tsunami

41
4.1 Seisme

Seismele (Fig. 29) se


produc rapid şi nu este prevestit
de alte procese sau fenomene
care sa permită prevederea lor
in timp util. Alunecările de
teren ,secetele,şi chiar erupţiile
vulcanice,pot fi prevăzute într-
un interval mai larg de timp şi,
în acelaşi timp, se propagă cu o
viteza care permit intervenţia
voluntară a factorului uman. Fig. 29 Seism din Mexic
În plus, trebuie menţionat faptul c[ , în faţa cutremurelor, nici o capodoperă inginerească nu
este infailibilă chiar daca este realizată cu respectarea tuturor normelor tehnice. Cutremurele de
pământ sunt mişcari bruşte ale scoarţei, în general de scurtă durată şi care au loc, în proporţie de
90% ca urmare a eliberării tensiunilor interne acumulate lent în diferite intervale de timp datorită
tectonicii plăcilor.
Activitatea seismică reprezintă, în general un reflex al mişcării diferenţiale dintre placi,
manifestându-se ca atare, de obicei, la periferia acestora. Mişcările seismice pot avea drept cauză,
într-un procent mai scăzut, erupţiile vulcanice, alunecările masive de teren, prăbuşirea unor tavane
de peşteri sau mine părăsite, precum şi explozii generate de om.
În momentul producerii unui cutremur, energia eliberată se propagă în scoarţa terestră sub
forma unor unde, care se deplasează ca un front (unde de şoc ce induce chiar deformarea efectivă a
scoarţei terestre, determinând avarierea sau distrugerea clădirilor şi a infrastructurii, cu numeroase
pierderi de vieţi omeneşti).
Socurile produse de manifestările seismice pot reprezenta cauze declanşatoare ale unor
procese de deplasare în masă, alunecări de teren, surpări sau prabuşiri, având în vedere că multe
focare seismice se situează în zonele de orogen (în general montane sau submonte).
Anual se produc pe Glob peste un milion de cutremure, dar numai o mică parte dintre acestea
sunt suficient de puternice pentru a fi considerate hazarde naturale.

42
Cele mai numeroase şi mai puternice cutremure sunt generate de dinamica internă a Terrei,
fiind numite cutremure tectonice. Acestea se produc în lungul contactului dintre plăcile tectonice.
Catastrofele seismice cele mai frecvente şi mai violente se petrec în cele 2 mari centuri ale
globului: Centura Alpină Europeană şi sud-asiatică şi Centura Circumpacifică, unde gradul de
seismicitate este cel mai ridicat.
Seismul, de magnitudine 8,9 pe scara Richter, din data de 26 decembrie 2004 a provocat
apariţia unor valuri uriaşe, întinse de-a lungul câtorva mii de kilometri şi care au lovit zonele de
coastă a cel putin şapte ţări - Sri Lanka, India, Thailanda, Indonezia, Bangladesh, Maldive şi
Malaiezia.
În general un tsunami se poate forma atunci cand plăcile convergente sau distructive suferă o
mişcare bruscă verticală înlocuind sau dislocuind apa de deasupra. Este foarte puţin probabil ca
tsunami să se formeze în zonele divergente ale plăcilor tectonice. Asta, deoarece în zonele
divergente plăcile nu suferă mişcari verticale bruşte, care ar putea duce la formarea de tsunami.
Majoritatea tsunami-lor se formează în zonele de subducţie. (Fig. 30)

Fig. 30 Formarea unui tsunami în zona de subducţie

Mişcarea unei plăci tectonice înainte de cutremur

Apariţia punctului de tensiune şi distorsionarea plăcii


superioare

43
Placa superioară alunecă, apare subducţia, dar cu eliberare de energie în apă

Energia eliberată se manifestă sub formă de tsunami

Tsunami pot fi generate de cutremurele de pământ (Fig. 31) care au loc datorită deformării
crustei Pământului şi a dinamicii plăcilor tectonice. Cutremurele de pământ generează, în funcţie de
intensitatea lor, dezechilibre în zonele cu un volum foarte mare de apă. Ca urmare a acestor
dezechilibre se formează valuri uriaşe şi distrugătoare ce poartă numele de tsunami.

Fig. 31 Generarea unui tsunami de către un cutremur de pământ

Cutremurele submarine pot declanşa formarea de valuri uriaşe până la 30 de m înăţime


atingând viteze neaşteptate (800 km/h), astfel în Oceanul Pacific (Tsunami) a produs pagube foarte
mari materiale, cu pierderi de vieţi omeneşti. Ştiinţa care se ocupă cu studiul cutremurului
(mişcărilor seismice) se numeşte seismologie.
Un cutremur poate genera un tsunami dacă:
 Are loc sub apă;
 Este de o magnitudine moderată sau mare;

44
 Dislocă sau înlocuieşte un volum mare-suficient de apă.
Efectul tsunami asupra litoralului locuit este deosebit de devastator. Chiar dacă hipocentrul
cutremurului se află la adâncime, viteza de deplasare a valului uriaş este de ordinul a 600-800
km/oră. Chiar mijloacele de avertizare prezente nu pot ajuta prea mult, nici măcar pe oamenii care
au auzit alarma.
Este greu de imaginat mărimea energiei unui Tsunami. Să ne gândim doar că un metru cub
de apă cântăreşte o tonă. Ce putere are o masă de apă cu înălţimea de 10 metri? Catastrofa urmează
în câteva minute. Dar, în mod obişnuit, cutremurele cu o magnitudine sub 7,5 pe scara Richter nu
provoacă Tsunami.

45
Formarea unui tsunami într-o zone de faliere

46
4.2 Alunecări de teren

Alunecările de teren (fig. 32) reprezintă procese de mişcare ale unor mase de pământ sub
acţiunea gravitaţiei, în lungul unor suprafeţe de alunecare, care le separă de partea stabilă a
versantului.
Cele mai numeroase alunecări se înregistrează pe versanţii cu înclinări moderate, constituiţi
din argile şi din alternanţe de argile, marne, gresii şi nisipuri. Un rol nu mai puţin important îl au şi
cauzele antropice, legate mai ales de despăduriri.
Alunecările de teren sunt, în general, fenomene previzibile, prin unele semne precursoare
cum ar fi apariţia crăpăturilor în partea superioară a versanţilor sau înclinarea arborilor.
O alunecare de teren poate genera un tsunami dacă:
 Volumul de sol dislocat este mare-suficient de mare;
 Alunecarea are zonă de impact apa-în cazul alunecărilor de suprafaţă;
 Are eveniment declanşator (cutremure, precipitaţii).

Fig. 32 Alunecare de teren

47
4.3 Explozii submarine

În cazul unei încărcături explozive mari, odată cu detonaţia sa are loc propagarea unei unde
de şoc puternice, care se propagă radial. Profilul undei este puternic influenţat de caracteristicile de
detonaţie ale explozivului.
Interacţiunea exploziei submarine cu mediul prezintă două aspecte care, derulându-se pe
scale de timp diferite, pot fi abordate distinct. Un prim aspect al exploziei submarine îl reprezentă
formarea şi propagarea undei de şoc. Vârful presiunii în această fază este foarte înalt dar durează
extrem de puţin. Al doilea aspect în reprezintă formarea şi pulsaţia bulei de gaz. Pulsaţia bulei de
gaze este rezultatul interacţiunii dintre produşii de explozie puternic comprimaţi şi presiunea
hidrostatică a mediului exterior.
Una dintre problemele care se pun în cazul unei explozii submarine este variaţia în functie de
timp a formei şi mărimii bulei de gaz care conţine produşii de explozie. Experienţa arată că bula de
gaze se dilată sub acţiunea produşilor de explozie puternic încălziţi şi comprimaţi şi se ridică spre
suprafaţă. Această mişcare radială are loc până când presiunea din interiorul bulei devine egală sau
mai mică decât presiunea exterioară, când bula începe să se micşoreze.
În realitate, evoluţia bulei este mai complicată, pe de o parte prin prezenţa undei de şoc (care
comunică apei din vecinătate o anumită viteză materială), iar pe de altă parte din cauza presiunii
hidrostatice.
Unda de şoc şi viteza comunicată apei provoacă o supradestindere a bulei. Astfel, se creează
o destindere mai mult decât este presiunea hidrostatica (presiunea de echilibru) astfel încât volumul
interior al bulei devine mai mare şi presiunea interna este mai mică decât presiunea hidrostatică.
Astfel, are loc ulterior o compresie a
bulei (numită faza de contracţie) în care,
prin inerţie, volumul interior este scăzut şi
presiunea internă devine mai mare decât
presiunea hidrostatică. Aceasta fază se
finalizează cu aşa numită resorbţie a bulei
de gaz.
O explozie submarină poate genera
un tsunami dacă explozia este suficient de
puternică. (Fig. 33) Fig. 33 Explozie submarină

48
4.4 Impactul cu un meteorit

Meteoriţii sunt fragmente de corpuri cereşti de compoziţie şi densitate variabile ce pătrund în


atmosfera terestră cu viteze de 25-50 km/s şi provoacă, la suprafaţa scoarţei, în timpul coliziunii,
presiuni de peste 50 khaT.
Fragmentele de dimensiuni mici (centimetrice, milimetrice) formează o "ploaie de meteoriţi"
care se amestecă cu sedimentele de la suprafaţa Terrei sau acoperă calotele glaciare.
Urme ale impactului meteoritic se cunosc în toata istoria geologică a Pământului (cele mai
vechi acum 2 miliarde de ani, iar cele mai noi în timpuri - istorice) şi au fost descrise în Africa de
Sud, Canada, America de Nord, Ucraina, Rusia, Australia. Efectele directe ale impactului sunt
cunoscute sub denumirea "astrobleme"; ele au morfologia unor cratere al căror diametru este de zeci
de ori mai mare decât al meteoritului care le-a generat (ex: Sudbury în Canada are 140 km în
diametru; Araguainha, în Brazilia - 40 km; Sierra Madre, în Texas - 13 km, Kamensk, în Rusia - 25
km).
Praful meteoritic, bogat în iridium, contaminează sedimente şi roci argiloase cu o vechime de
65 milioane de ani (adică la limita K-T - Cretacic/Terţiar). Căderea unui meteorit mare pe suprafaţa
mărilor şi oceanelor poate provoca o vaporizare parţială sau totală a acestora şi, evident, valuri
uriaşe. Urmări importante ale unor astfel de
evenimente trebuie căutate şi în modificările
climatice: încălziri bruşte ale aerului cu
declanşarea unor incendii de mari proporţii,
care ar arde practic toate plantele din acele
zone, urmate de răciri, ploi acide.
Impactul cu un meteorit poate genera
un tsunami dacă Terra este lovită de un
meteorit într-o zonă acvatică. (Fig. 34)

Fig. 34 Impactul cu un meteorit

49
Studiu de caz: TSUNAMI DIN OCEANUL INDIAN (2004)

Cutremurul din Oceanul Indian din 2004 a fost un cutremur subacvatic care a avut loc pe 26
decembrie 2004 la ora locală 07.58, cu epicentrul pe coasta vestică a peninsulei Sumatra, Indonesia.
Cutremurul a atras o serie de tsunami-uri care s-au întins pe toată suprafaţă Oceanului Indian, făcând
numeroase victime şi inundând comunităţile din sudul şi sud-estul Asiei, incluzând şi părţi din
Indonezia, Sri Lanka şi Thailanda. Deşi estimările iniţiale cu privire la numărul victimelor au fost de
275.000 de morţi şi alte zeci de mii de oameni dispăruţi, o analiză recentă arată un total de 229.886
de victime dintre care 186.983 morţi şi 42.883 dispăruţi. Analiza exclude un număr de 400-600 de
oameni care se presupune că au pierit în Myanmar, un număr mult mai mare decăt statistica oficială
a guvernului care a fost doar de 61 de morţi.
Catastrofa este una dintre cele mai tragice dezastre din isoria modernă, fiind cunoscut în Asia
şi în media internaţională sub numele de Tsunami-ul din Asia.
Magnitudinea cutremurului a fost stabilită iniţial la 9 grade pe scara Richter dar a fost
actualizată ulterior la valori între 9,1 şi 9,3. La această magnitudine, este al doilea mare cutremur
întregistrat pe un seismograf. Acesta a fost declarat cutremurul cu cea mai lungă durată vreodată
observată, între 500 şi 600 de secunde, fapt care a cauzat o vibraţie a întregii planete de cel puţin o
jumătate de centimetru sau chiar peste un centimetru. De asemenea a provocat cutremure şi în alte
locaţii până în Alaska.
Originea cutremurului din Oceanul Indian a fost în insula Simeulue, pe coasta vestică a
Sumatrei. Tsunami-ul a devastat ţărmurile din Indonesia, Sri Lanka, India, Thailanda şi alte ţări cu
valuri care au atins până la 30 de metri. A cauzat pagube serioase şi morţi până pe coasta estică a
Africii, înregistrând cea mai mare distanţă de la epicentrul în care s-au simţit efectele acestuia,
aproape 8000 de km (în special prin tsunami-urile care au avut loc în momentele ce au urmat
cutremurului devastator). În total, opt oameni au murit în Africa de Sud din pricina creşterii
anormale a nivelului apei şi valurilor uriaşe.

Pagube şi victime

Cercetările făcute de Institutul American de Geologie a înregistrat iniţial 283.100 morţi,


14.100 dispăruţi şi 1.126.900 de persoane care au fost nevoite să se mute în altă parte. Însa analize
mai recente au indicat numarul real de victime: 186.983 morţi, 42.883 dispăruţi, mulţi alţi dispăruţi
fiind găsiţi şi tăiaţi de pe lista victimelor. Măsurat dupa numărul victimelor, cutremurul este printre
cele mai grave 10 cutremure înregistrate în istorie, fiind şi singurul tsunami devastator din istorie.
50
Cercetările au raportat faptul că 1 mort din 3 era copil, acest fapt fiind rezultatul proporţiei mari de
copii înregistrată în aceste zone afectate de cutremur. De asemenea Oxfam a raportat un număr de 4
ori mai mare al victimelor de sex feminin decât cel al victimelor de sex masculin. Printre victime s-
au numărat şi rezidenţi locali, aproape 9000 de turişti străini (mai ales europeni) care erau în
vacanţa. Suedia a fost cea mai afectată ţară europeană cu un număr de 428 de morţi şi 116 dispăruţi.
A fost declarată stare de urgenţă în Sri Lanka, Indonezia şi Maldive. Secretarul General al
Naţiunilor Unite, Kofi Annan a declarat faptul că refacerea acestei regiuni va fi extrem de
costisitoare şi va dura între 5 şi 10 ani. Guvernele şi organizatiile non-guvernamentale s-au temut că
numărul victimelor s-ar putea dubla din cauza bolilor, determinând astfel un răspuns umanitar
imediat.
Cutremurul şi tsunami-urile rezultate au afectat multe ţări în Asia de Sud-Est, incluzând
Indonezia, Sri Lanka, India, Thailanda, Maldive, Somalia, Myanmar, Malayesia. Ţări ca Suedia şi
Germania au pierdut peste 500 de cetăţeni în dezastru. (Fig. 35)

Fig. 35 Ţările cele mai afectate de tsunami

A fost nevoie de un mare efort umanitar în urma pagubelor produse asupra infrastructurii,
rezervelor de hrană şi de apă şi mai ales asupra economiei. Epidemiile erau principala îngrijorare din
cauza densităţii mari a populaţiei şi a climatului tropical, deoarece în aceste condiţii se puteau
răspândi foarte repede şi puteau afecta ulterior şi alte zone ale globului. Principala preocupare a

51
agenţiilor umanitare şi guvernamentale era să puna la dispoziţie facilităţi sanitare şi apă proaspătă de
băut pentru a împiedica răspandirea holerei, dezinteriei, hepatitei, febrei tifoide, boli umane
contagioase grave, care pot duce uşor la moarte dacă nu sunt tratate. În zilele de după tsunami, un
efort semnificativ a fost depus pentru strângerea cadavrelor, un alt factor aducător de boli mortale.
Programul “Hrana pe Glob” a trimis hrană pentru mai mult de 1,3 milioane de oameni
afectaţi de cutremur. De asemenea, naţiunile din toată lumea au pus la dispoziţie peste 7 miliarde de
dolari pentru reconstruire şi dezvoltare în regiunile afectate.
Ţările care au oferit ajutor economic substanţial au fost Australia (819,9 milioane dolari),
Germania (660 milioane dolari), Japonia (peste 500 milioane dolari), Canada (343 milioane dolari).
S.U.A a oferit iniţial doar 35 milioane dolari dar au crescut ulterior suma la 350 milioane dolari.
Banca Mondială a oferit un ajutor financiar de 250 milioane dolari. S.U.A. a mai alocat
ulterior fonduri suplimentare pentru a ajuta victimele tsunami-ului să-şi reconstruiască vieţile. Pe 9
februarie 2005, presedintele Bush a cerut Congresului American să mărească suma donată la un
total de 950 milioane dolari. De asemenea Bush a cerut fostului preşedinte Bill Clinton să conducă o
campanie umanitară prin care sa furnizeze ajutoare victimelor cutremurului.
Multe organizaţii de caritate au donat sume considerabile adunând bani de la populaţie. De
exemplu, în Marea Britanie populaţia a donat aproximativ 330 milioane lire sterline (600 milioane
dolari). Această donaţie a depaşit-o cu mult pe cea a guvernului britanic, estimându-se că fiecare
cetăţean a donat în medie ca 5,5 lire sterline(10 dolari).
Impactul asupra counităţilor piscicole şi asupra pescarilor, unii dintre cei mai săraci oameni
din regiunile afectate a fost devastator, comerţul piscicol având foarte mult de suferit. În Sri Lanka
pescuitul reprezenta cea mai importantă sursa de peşte pentru piaţa locală.
Pescuitul industrial este cea mai importantă activitate economică, cu peste 250.000 de
angajaţi. În anii recenţi industria de pescuit s-a evidenţiat ca un sector dinamic orientat pe export,
generând câştiguri substanţiale din comerţul exterior.
Estimări preliminare au indicat faptul că 66% din flotă şi din infrastructura industrială a fost
distrusă de valurile ucigaşe, fapt ce va avea efecte economice adverse atât pe plan local, cât şi pe
plan naţional. Unii economişti cred că pagubele asupra economiilor naţionale afectate vor fi minore
din cauză că turismul şi industria piscicolă reprezintă un procent relativ mic din produsul intern brut.
În unele zone apa potabilă ar putea fi contaminată timp de ani buni de apa sarată a oceanului.

Atât cutremurul cât şi tsunami-urile au afectat comerţul pe apă schimbând adâncimea apei şi
distrugând căile de navigaţie. Crearea de noi căi de navigaţie ar putea dura luni sau chiar ani.
52
Ţările din regiune le cer turiştilor sa se întoarcă în acele locuri, precizând faptul că mare
parte a infrastructurii turistice nu a fost distrusă. Totuşi turiştii ezită să revină în acele locuri din
motive psihologice. Până şi hotelurile de pe coasta Thailandei, care au fost complet neastinse de
cutremur sunt lovite de refuzul turiştilor. Totuşi turismul se reface an de an în tarile afectate.
Dincolo de numeroasele victime cutremurul din Oceanul Indian a avut un enorm impact
asupra mediului care a afectat şi va afecta în continuare regiunea pentru mulţi ani. S-au raportat
pagube importante asupra ecosistemului, vegetaţia şi fauna având mult de suferit. În plus,
răspândirea deşeurilor solide şi lichide, a chimicalelor industriale, poluarea apei ameninţă mediul
înconjurător în multe moduri.
După spusele specialiştilor principalul efect a fost cel de otrăvire a rezervelor de apă şi de
degradare a solului prin infiltrarea apei sărate, formându-se un mare strat de sare asupra pământului
arabil. S-a raportat că în Maldive, 16 sau 17 recifuri de corali au fost inundate de valurile ucigaşe,
locurile afectate nefiind propice dezvoltării vieţii.
Nenumăratele fântâni care deserveau comunităţile au fost inundate de mare, nisip şi pământ.
Solul a devenit steril şi este dificil şi costisitor să fie folosit în scopuri agricole. De asemenea a
cauzat distrugerea plantelor şi a microorganismelor.
Mii de plantaţii de orez, mango şi banani din Sri Lanka au fost distruse aproape în totalitate
şi acestea vor fi refăcute în mulţi ani. Programul Naţiunilor Unite pentru mediu lucrează cu
guvernele din regiunea afectată pentru a determina gravitatea impactului asupra mediului şi pentru a
găsi modalităţi de rezolvare a acestei chestiuni.
Putem spune că această catastrofă naturală, Cutremurul din Oceanul Indian din 2004 a avut
un rol decisiv pentru vieţile oamenilor din acele regiuni şi a fost cunoscut de majoritatea ţărilor
globului, care au încercat să participe din punct de vedere financiar, ecologic, umanitar sau medical
pentru a diminua efectele devastatoare ale acestui dezastru.

„Nu ştiam ce este un tsunami, dar când îţi vezi fiica atât de înfricoşată, începi să te gândeşti
că se petrece ceva foarte grav” (Penny Smith)

53
„Păsările şi-au luat zborul deodată, speriate... Am privit marea şi am văzut apa repezindu-
se cu viteză către ţărm şi atunci mi-am dat seama că trebuie să fug. Am părăsit în fugă hotelul, fără
a mai privi înapoi.” (Uditha Hettige, naturalist din Sri Lanka)

“Nu mi se poate întâmpla tocmai mie”! Aşa reacţionează mai toţi cei care sunt luaţi prin
surprindere de desfăşurarea evenimentelor. Este cazul celor surprinşi de cutremure şi erupţii
vulcanice. În aceste situaţii pământul se comportă imprevizibil. Va mai avea loc un alt cutremur în
San Francisco. Muntele St. Helen va erupe din nou. Este doar o chestiune de timp. “Inelul de foc”
falia subacvatică întinsă din Japonia până în Indonezia, este responsabilă pentru seismele din
regiune, dar şi pentru activitatea vulcanilor, printre care şi Krakatoa. Străbătând Oceanul Pacific şi
pe cel Indian, falia a produs frecvent erupţii vulcanice în regiune.
Când falia se întinde într-o zonă unde apa este puţin adâncâ, iar fundul mării se deplasează se
pot produce valuri numite tsunami, un zid de apă care tinde să străbată întinderea oceanică fără a fi
detectat, producând, în schimb, mari daune în cazul în care loveşte uscatul. Cele mai multe tsunami-
uri au loc în Oceanul Pacific, însă nici Oceanul Indian nu a fost scutit de astfel de catastrofe, în
special pe parcursul secolului al XIX-lea. După cutremurul şi tsunamiul care au lovit Chile în 1960,
în Oceanul Pacific a fost pusă la punct o reţea de senzori submarine, nu însă şi in Oceanul Indian.

Un sistem de alarmare cu senzori pentru ape adânci, care să avertizeze în caz de tsunami
costa doar 30 milioane de dolari, o sumă modestă dacă facem comparaţie cu pagubele produse de
tsunamiul din decembrie 2004, estimate la miliarde de dolari şi peste 200.000 de victime, iar
guvernele care au refuzat instalarea acestui sistem de alarmare din pură indolenţă ar trebui să se
gândească mai bine, până nu vor fi măturate din nou de un val ucigaş. În afară de Indonezia, unde
oamenii au avut îngrozitor de puţin timp să se salveze, din pricina apropieri de zona producerii
tsunami-ului, în Sri Lanka au murit 35.000 de persoane, între 12.000 şi 18.000 în India, circa 8000
în Thailanda şi alte circa o mie în regiuni limitrofe Oceanului Indian.
Cu câţiva ani înainte de tragedie, un expert meteorologi thailandez a tras un semnal de
alarmă avertizând că imensul complex architectural din Phuket era extreme de vulnerabil în cazul în
care ar fi lovit de un alt tsunami. El a cerut ca hotelurile să instaleze sirene şi sisteme de alarmă şi a
recomandat ca noile clădiri să fie mutate mai departe de plajă. Pentru intervenţia sa incomodă, a fost
mutat la alt department şi nici una dintre recomandările sale nu a fost pusă în practică – pentru că
până şi simpla menţionare a cuvântului tsunami ar fi pus pe fugă turiştii, erau de părere oficialii. Aşa

54
că nu trebuie să ne mire că, pe 26 decembrie 2004, meteorologul thailandez care a primit primele
rapoarte şi a înţeles ce se întâmplă a decis să-şi ţină gura.

O lecţie învăţată
Din fericire, Tilly Smith, care se afla în acea dimineaţă pe plaja Maikaho la nord de Phuket,
nu a fost la fel de tăcută. În vreme ce marile detectoare seismice ale lumii – ca să nu mai menţionăm
faptul că ţările sud-asiatice nu au amplasat detectoare de mare adâncime – moţăiau, Tilly o fetiţă
britanică de zece ani, îşi petrecea vacanţa de Crăciun pe plajă cu familia şi a văzut că apa oceanului
se comport nefiresc. Cu câteva luni înainte, la şcoală, profesoara de geografie le pusese filme cu
tsunamiul din 1980, explicându-le amănunţit fenomenul. Mama lui Tilly ne spune ce s-a întâmplat
în acea dimineaţă de decembrie: “Tilly a zis că ea a studiat despre asta la şcoală. Ea ne-a spus despre
plăcile tectonice şi despre un cutremur petrecut pe fundul mării. Devenea tot mai agitată. La sfârşit,
a început să ţipe la noi să plecăm de pe plajă.”
Mai erau şi alte căi de a afla ce se întâmplă, nu ar fi fost necesară tehnologia modernă de
avertizare. Locuitorii insulei Simulue, din Indonezia, au păstrat în memorie amintiri despre un
incident similar petrecut în 1906, când multe mii de personane şi-au căutat refugiul în interiorul
insulelor. Mai mult, toţi locuitorii insulari şi cei care-şi aveau casa pe ţărm ar fi putut scăpa dacă
urmăreau cu atenţie comportamentul păsărilor sau al altor animale în minutele dinaintea catastrofei.
De altfel, acele zone costiere care nu au fost refăcute de mâna omului au rezistat la catastrofă ceva
mai bine decât celelalte.
Birourile din Viena ale agenţiei care aplică Tratatul de Interzicere a Testelor Nucleare au
înregistrat mişcarea tectonică, dar nu se afla nimeni acolo în vacanţa de Crăciun. Mesajele de
avertisment au fost retrimise la baza militară americană de la Diego Garcia, care se afla în mijlocul
Oceanului Indian, însă după câte se pare, personalul nu avea nici cea mai vagă idee pe cine ar trebui
să caute şi nu aveau nici un număr de telefon util în baza lor de date. Ambasadele australiene au fost
informate, dar se pare că nu au transmis această informaţie nimănui. Au fost formulate o grămadă de
scuze, în special în legătură cu perioada de timp în care s-a petrecut dezastrul.
Dar au trecut aproape două ore de când s-a produs cutremurul până când valurile au ajuns la
Phuket şi chiar mai mult până să ajungă în Sri Lanka. Sunt necesare zece minute să evacuezi lumea
de pe o plajă. Japonezii care au fost loviţi de mai multe tsunamiuri decât orice altă naţiune din
Pacific au în funcţiune un sistem de alertare în trei minute şi susţin că sunt capabili să evacueze în
mod corespunzător zonele costiere în zece minute de la producerea unui cutremur. Deşi s-a

55
înregistrat moartea tragic a 239 de persoane când tsunamiul a lovit Hokkaido în 1993, acest număr
relative mic de victime demonstrează eficienţa acestui sistem de avertizare.
Astfel, o fetiţă de zece ani a salvat mai mult de 100 de vieţi, iar păsările şi animalele, alte
câteva mii, în vreme ce tehnologia cu care ne mândrim nu a salvat nici una. (Sursa: „Cele mai
proaste decizii din istorie” de Stephen Weir;)

Intervenţie de Urgenţă în Indonezia după Tsunami

 Locaţia programului: Zona afectată de Tsunami în Nangroe Aceh, Darussalam, Banda Aceh,
Jaya;
 Durata programului: 2004 – 2009

Intervenţia World Vision


Echipa de intervenţie de urgenţă a organizaţiei World Vision International a ajuns în Aceh la
sfârşitul lunii decembrie 2004, la două zile după Tsunami. World Vision a răspuns urgenţei prin
distribuţii imediate de apă, alimente, obiecte de igienă personală, prin programe pentru protecţia
copilului, sănătate, adăpost, recuperare economică/mijloace de trai şi reabilitarea
infrastructurii/reconstrucţie.
Organizaţia a asigurat ajutor urgent pentru 100.000 de persoane: pânză impermeabilă şi
corturi, alimente, ustensile pentru bucătărie, haine, truse de igienă, etc. World Vision caută să
răspundă nevoilor critice şi să asiste la refacerea comunităţilor (atât din punct de vedere al
infrastructurii, cât şi din punct de vedere al serviciilor sociale) ajutând astfel populaţia afectată de
tsunami să îşi refacă viaţa.
Programul de protecţie a copilului s-a concentrat imediat pe crearea unor spaţii adecvate
pentru copii unde aceştia se pot juca, sunt implicaţi în activităţi educaţionale şi artistice şi chiar
învaţă cum să se descurce în situaţii de dezastre naturale.
Evaluările iniţiale asupra nevoilor populaţiei afectate au fost realizate în 30 de comunităţi.
Rezultatele acestor evaluări au pus bazele programului de intervenţie pe următoarele direcţii: apă şi
igienă, adăposturi temporare, generarea de activităţi remunerate şi recuperarea mijloacelor de trai.
Sprijinul World Vision

56
World Vision va promova şi spijini o dezvoltare pe termen lung prin integrarea unor strategii
participatorii în design-ul şi obiectivul programului de reconstrucţie a comunităţii, şi prin trecerea de
la strategia de ajutor de urgenţă la o strategie de reabilitare/dezvoltare, cât mai curând posibil.

Zona de intervenţie
World Vision a avut în vedere aria afectată de Tsunami în 4 zone: Nangroe, Aceh, Jaya şi
Darussallam. Zonele din provincia Aceh sunt: Banda Aceh, Aceh Besar, Aceh Barat şi Aceh Jaya.
Selecţia zonelor de intervenţie a fost făcută în cooperare cu Naţiunile Unite, Coordonatorul Acţiunii
Umanitare în Banda Aceh, şi cu alte ONG-uri care lucrează în provincia Aceh.
Beneficiarii World Vision sunt copii, adulţi şi bătrâni care şi-au pierdut familia sau toată agoniseala
de o viaţă.

Obiectivele programului
Programul de intervenţie în zonele afectate de Tsunami a fost construit în jurul a patru linii
de acţiune, cu următoarele alocări de buget:
 Intervenţie de urgenţă 15%;
 Reabilitare comunitară şi socială 15%;
 Recuperare economică 30%;
 Reabilitarea infrastructurii 40%.

Obiectivele generale ale programului


 Protejarea şi sprijinirea intereselor oamenilor vulnerabili, în special copii şi femei în fazele
de urgenţă şi de reconstrucţie;
 Satisfacerea şi întreţinerea nevoilor de bază (alimente, adăpost, apă potabilă, salubritate)
pentru 80,000 de sinistraţi, în primele 6 luni;
 Angajarea efectivă a comunităţilor prin structuri de conducere şi organizaţionale astfel încât
să fie împuterniciţi să preia controlul propriului program de recuperare şi dezvoltare;
 Sprijinirea recuperării economice şi a infrastructurii în 10 până la 15 comunitaţi rurale şi
urbane pe coasta de vest şi de est;
 Restabilirea mijloacelor de trai (agricultura, pescuit) şi asigurarea alimentelor pentru
comunităţile devastate de Tsunami;

57
 Sprijinirea strategiilor de reabilitare a mediului şi utilizarea resurselor naturale în faza de
reconstrucţie;
 Coordonarea întregului program cu guvernul, Naţiunile Unite, alte ONG-uri şi în special cu
beneficiarii şi reprezentanţii lor.

3 Activităţi desfăşurate
 Distribuţii de apă, alimente, obiecte de igienă personală;
 Crearea unor spaţii adecvate pentru copii;
 Desfăşurarea multor activităţi recreative pentru copii şi tineri;
 Aprovizionarea şcolilor şi studenţilor cu materiale didactice şi desfăşurarea unor activităţi de
pregătire a profesorilor;
 Aprovizionarea spitalelor, a centrelor de sănătate şi a clinicilor cu medicamente esenţiale şi
echipament adecvat, participând astfel la reabilitarea sistemului sanitar al comunităţii;
 Iniţiative de reabilitare a mijloacelor de trai;
 Construirea Centrelor Temporare de Locuit şi construirea de locuinţe permanente;
 Aprovizionarea cu apă şi facilitarea salubrităţii în comunităţi, şcoli şi case;
 Construirea de şcoli, clinici de sănătate şi alte clădiri publice.

Realizările programului
World Vision numără multe realizari în zonele Aceh şi Nias în primul an de la tsunami, printre
care:
 151,000 de persoane primesc, lunar, raţia de hrană;
 50 de Centre Temporare de Locuit adăpostesc peste 3,700 de persoane;
 15 ambulanţe, 250 de paturi de spital şi alte echipamente medicale majore şi medicamente
au fost donate pentru deschiderea şi buna funcţionare a centrelor medicale din zonă;
 19 şcoli prefabricate au fost construite pentru copiii din Aceh şi Nias şi o scoala a fost
reconstruită;
 6,500 de persoane au beneficiat de resurse materiale pentru proiecte de muncă individuală,
cum ar fi curăţarea terenurilor şi refacerea agriculturii;
 200 de femei beneficiază de activităţi culturale;
 Peste 21,000 de persoane au fost ajutate prin intervenţii de salubritate şi distribuirea de apă;

58
 5,000 de beneficiari au primit unelte şi provizii pentru a se reîntoarce la ocupaţiile pe care le
aveau înainte, pentru a-şi reface mijloacele de trai;
 950 hectare de teren arabil a fost curăţat pentru plantare;
 1,500 de copii au fost asistaţi în obţinerea certificatului de naştere ;
 1,700 de proprietari au fost ajutaţi să îşi obţină certificatul de proprietate;
 Implementarea programelor de îmbunătaţire a condiţiilor de trai ce cuprind transportul în
comun, cafenele, brutării, croitorii, pescarii şi ţesătorii tradiţionale specifice zonei Aceh;
 266 de persoane au beneficiat de o pregătire specială despre cum să se organizeze în caz de
dezastre;
 26 de Spaţii special amenajate Pentru Copii (SPC) au asigurat un mediu de joacă
sigur/adecvat pentru 3,400 de copii;
 11 buldozere au fost donate;
 6 birouri comunitare prefabricate şi 3 centre comunitare au fost construite;
 3 centre de sănătate prefabricate au fost construite şi o clinica a fost reconstruită.

Concluzii
59
Aşa cum ne place să o numim “Planeta Albastră” se află astăzi într-o etapă de evoluţie
grabită, aproape contradictorie, în care dinamica fenomenelor naturale se accentuează, în timp ce
vechile repere devin progresiv desuete. Aşa că astăzi utilizăm frecvent şi operăm dezinvolt cu
noţiuni precum “schimbări globale”, “aridizare”, “deşertificare”, dar şi cu anumite concepte de tipul
“dezvoltare durabilă”, “amenajare teritorială” toate subscrise tendinţelor generale de “globalizare”.
În opinia noastră, acestea apar şi se impun atenţiei din necesitatea uneori stringentă de a găsi
noi sensuri, de a căuta noi soluţii, care să răspundă unor situaţii (frecvent) dramatice, create atât de
fenomene naturale dar şi de alte “invenţii” generate tocmai de primatul câştigurilor economice.
Hazardele (cutremure, erupţii vulcanice, tsunami, alunecări de teren, furtuni, inundaţii,
secete, incendii, accidente tehnologice, etc.) se produc de regulă pe neaşteptate şi pot provoca
numeroase victime în rândul oamenilor şi animalelor, un volum mare de pagube materiale,
dezechilibre ecologice şi chiar grave tulburări ale stării psihice şi morale a populaţiei ce intră sub
incidenţa fenomenului respectiv.
Hazardele naturale şi antropogene generează în fiecare an numeroase pierderi de vieţi
omeneşti şi pagube materiale, care afecteazã direct procesul de dezvoltare economicã şi socialã. Cu
trecerea timpului hazardele şi-au modificat tiparele, s-au extins şi au devenit mai frecvente, fiind din
ce în ce mai greu de prognozat.
În aceste condiţii, eforturile de prevenire a hazardelor şi de atenuare a impactului lor asupra
societăţii este necesar să devină părţi integrante ale politicilor de dezvoltare durabilă. Integrarea
problematicii hazardelor în procesul de dezvoltare poate să fie diferenţiat în funcţie de tipul de
măsuri care se iau înaintea, în timpul şi după producerea hazardelor.
Numai în ultimii ani lumea a fost supusă unei mari diversităţi de evenimente dezastruoase:
cutremure majore în SUA, Japonia, Armenia, Iran, Egipt, Turcia, Salvador şi India, cicloni tropicali
în regiunea Caraibelor şi furtuni violente pe coasta atlantică a Europei, inundaţii mari în Bangladesh,
Pakistan şi regiunea Mississippi din SUA, manifestări vulcanice în perimetrul Pacificului (Filipine)
şi Mării Mediterane (Sicilia), dezastre tehnologice precum exploziile din canalizarea orăşenească
din Guadalajara (Mexic) şi incendiile dintr-o serie de localuri publice din Filipine, dispute politice şi
sociale în Kuwait, Kurdistan, Somalia, Mozambic, fosta Iugoslavie ş.a.

60
La nivel global, în ultimii 35 de ani, numărul marilor catastrofe a crescut necontenit, cu o
accelerare netă la sfârşitul anilor ’80, cu repetarea evenimentelor extreme, atât naturale cât şi
tehnologice.
Datele statistice arată că în ultimele trei decenii, la nivel planetar, diferitele dezastre au
determinat moartea a peste 8 milioane de persoane, boli şi suferinţe pentru mai mult de 1 miliard de
oameni, pierderi şi distrugeri de bunuri materiale de sute de miliarde de dolari. În medie, anual,
dezastrele reprezintă cauza a 25 000 de morţi şi a circa 3 miliarde dolari distrugeri economice.
Statisticile indică, de asemenea, excluzând marile accidente legate de transporturi, că în lume
se produc în fiecare an, ca număr (sau frecvenţă), circa 180 catastrofe, în timp ce la începutul anilor
’70, numărul lor era mai mic de 100.
Acest fenomen caracterizează şi lucrarea de faţă, reuşind să încorporeze pe parcursul a 62
de pagini definiţii, concepte, tipuri de hazarde, clasificări, realizând o imagine cât se poate de clară
asupra gravităţii “problemelor” naturale.
Lucrarea de faţă mai reuneşte şi repere exacte privitoare la zonele afectate de aceste hazarde
naturale, activităţile turistice desfăşurate şi nu în ultimul rând metode de refacere a acestor zone.
Deşi riscurile există sub diferite forme, iar cercetarea acestora un poate fi decât
interdiciplinară, presupun un obiectiv comun: evaluarea hazardelor şi managementul acestora, în
vederea diminuării pierderilor materiale sau umane.
Primul pas în realizarea acestui deziderat îl constituie comunicarea eficientă între specialişti,
condiţionată de existenţa unui limbaj comun, alcătuit de termeni şi concepte precis definite, general
cunoscute şi unanim acceptate, acest lucru fiind propus şi dezvoltat în ultimul capitol încheiat cu un
studiu de caz: catastrofa din 26 decembrie 2004 de pe continentul asiatic.
Catastrofa este una dintre cele mai tragice dezastre din isoria modernă, fiind cunoscut în Asia
şi în media internaţională sub numele de Tsunami-ul din Asia.
Magnitudinea cutremurului ce a generat tsunami-ul a fost stabilită iniţial la 9 grade pe scara
Richter dar a fost actualizată ulterior la valori între 9,1 şi 9,3. La această magnitudine, este al doilea
mare cutremur întregistrat pe un seismograf. Acesta a fost declarat cutremurul cu cea mai lungă
durată vreodată observată, între 500 şi 600 de secunde, fapt care a cauzat o vibraţie a întregii planete
de cel puţin o jumătate de centimetru sau chiar peste un centimetru.
Dincolo de numeroasele victime, tsunami-ul a avut un enorm impact asupra mediului care a
afectat şi va afecta în continuare regiunea pentru mulţi ani.

61
Putem spune ca această catastrofă naturală, Tsunami din Oceanul Indian din 2004 a avut un
rol decisiv pentru vieţile oamenilor din acele regiuni şi a fost cunoscut de majoritatea ţărilor
globului, care au încercat să participe din punct de vedere financiar, ecologic, umanitar sau medical
pentru a diminua efectele devastatoare ale acestui dezastru.
În urma cercetărilor efectuate am dedus ca valurile tsunami se numară printre cele mai
periculoase hazarde naturale şi de aceea un sistem de prevenire al populaţiei cât mai dezvoltat va
reduce simţitor numărul de victime.
Alt aspect important al prevenirii valurilor tsunami sunt programele de informare. Ele trebuie
desfăşurate cât mai des pentru o informare optimă a populaţiei.
Un film de prevenire asupra tsunami în Indonezia va fi produs şi realizat de Planet Risk, sub
consilierea ştiinţifică a cercetătorilor implicaţi în program. Acest film de 20 minute va fi realizat în
limba indoneziană. El îşi propune să facă istoricul tsunami-lor în Indonezia şi al catastrofelor
petrecute, pentru ca populaţia să conştientizeze frecvenţa foarte mare a fenomenului (câţiva ani); el
va prezenta în mod pedagogic mecanismele tsunami-lor şi semnele precursoare în scopul de a
propune populaţiei reflexele bune de adoptat în caz de tsunami.
În scopul ameliorării cunoaşterii şi percepţiei riscului de tsunami de-a lungul coastei sudice a
Javei, în mod particular ameninţată, un centru de sensibilizare va fi creat la Parangtritis, în cadrul
Laboratorului de studiu al mediilor litorale (UGM). El va prezenta în permanenţă filmul de
prevenire realizat de Planet Risk, panouri de informare privind istoricul tsunami-lor în Indonezia,
mecanismele acestora şi semnele precursoare şi atitudinile ce trebuiesc adoptate în caz de alertă, o
expoziţie de fotografii. 
World Vision a avut în vedere aria afectată de Tsunami în 4 zone: Nangroe, Aceh, Jaya şi
Darussallam. Zonele din provincia Aceh sunt: Banda Aceh, Aceh Besar, Aceh Barat şi Aceh Jaya.
Selecţia zonelor de intervenţie a fost făcută în cooperare cu Naţiunile Unite, Coordonatorul Acţiunii
Umanitare în Banda Aceh, şi cu alte ONG-uri care lucrează în provincia Aceh.
România a fost printre donatori datorită unui proiect unic, comun, de strângere de fonduri.
Realitatea TV împreună cu World Vision România au organizat pe 16 ianuarie 2005, cea mai amplă
acţiune de ajutorare a populaţiei afectate de evenimentul cumplit din 26 decembrie 2004.
Sistemul de prevenire tsunami reprezintă unul dintre cele mai remarcabile programe
operative internaţionale, implicând o multitudine de acţiuni cu responsabilităţi directe în scopul
reducerii efectelor unor asemenea hazarde şi salvării vieţilor omeneşti.

62
Bibliografie

1. Stephen Weir – „Cele mai proaste decizii din istorie”;


2. Glăvan V. – „Resurse turistice pe Terra”, Ed. Economică, Bucureşti, 2000
3. Stephen J. Spignesi – „Cele mai mari 100 de dezastre din toate timpurile”, Ed. Lider,
Bucureşti, 2005;
4. Bryant Edward – „Natural Hazards”, Second Edition, Ed. Cambridge University Press, 2005;
5. www.hazarde.lx.ro;
6. www.travelworld.ro;
7. www.regielive.ro;
8. www.nationalgeographic.com;
9. www.wikipedia.ro.

63