Sunteți pe pagina 1din 32

UNIVERSITATEA „AL. I.

CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR
SPECIALIZAREA MASTER BĂNCI ȘI PIEȚE FINANCIARE

MANAGEMENTUL RISCULUI DE CREDITARE


ING BANK

Iași
2012
CUPRINS

CAPITOLUL 1. INFORMAȚII GENERALE PRIVIND MANAGEMENTUL


RISCULUI DE CREDITARE................................................................................2
1.1. Riscul de creditare și factori generatori ai acestuia.........................................2
1.2. Instrumente și tehnici de gestiune a riscului de credit....................................4
1.3. Principii ale gestiunii riscului de creditare......................................................5
1.4. Metode de cuantificare a riscului de creditare................................................7

CAPITOLUL 2. MANAGEMENTUL RISCULUI DE CREDITARE AL ING


BANK.....................................................................................................................13
2.1. Scurtă prezentare a ING BANK....................................................................13
2.2. Gestiunea riscului de credit la ING BANK...................................................15
2.3. Analiza riscului de creditare al ING BANK.................................................17
2.4. Profilul de expunere la risc al ING BANK...................................................21

CAPITOLUL 3. MĂSURI DE PREVENIRE ȘI REDUCERE A RISCULUI


DE CREDITARE ADOPTATE DE ING BANK................................................27
3.1. Măsuri de prevenire a riscului de creditare adoptate de ING BANK...........27
3.2. Măsuri de reducere a riscului de creditare adoptate de ING BANK.............28

CONCLUZII..........................................................................................................30
BIBLIOGRAFIE...................................................................................................31

1
CAPITOLUL 1. INFORMAȚII GENERALE PRIVIND MANAGEMENTUL
RISCULUI DE CREDITARE

1.1. Riscul de creditare și factori generatori ai acestuia


Banca Naţională a României definește riscul de creditare ca fiind riscul înregistrării de
pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca și urmare a neîndeplinirii de către
contrapartidă a obligaţiilor contractuale.
Potrivit Acordului Basel II, riscul de creditare reprezintă pierderea potenţială pe care o
poate suferi o bancă dacă un client debitor, denumit contrapartidă, nu îşi îndeplineşte obligaţiile
privind atât plata dobânzilor, cât şi rambursarea principalului, conform contractului de creditare.
În „Management financiar-bancar”, Untaru Florin oferă o definiție mai scurtă pentru
riscul de creditare, acesta exprimând „posibilitatea ca debitorii băncii să nu își onoreze obligațiile
la scadență.”1
În literatura de specialitate, riscul de credit este considerat şi risc de bază sau risc al
calităţii activelor. Acesta reprezintă cel mai mare important risc asociat activităţii bancare, fiind
principala cauză a falimentelor bancare. El apare din posibilitatea ca acele contracte de credit
acordate de bancă să nu fie rambursate fie parţial, fie integral. Efectul său este măsurat prin
intermediul costului de înlocuire al fluxurilor financiare care s-ar fi produs în cazul în care
contrapartida şi-ar fi îndeplinit obligaţiile.
Riscul de creditare are două componente principale2, și anume:
- riscul de intrare în incapacitate de plată a contrapartidei sau de faliment;
- riscul de majore a spread-ului.
Riscul de faliment reprezintă riscul ca debitorul să nu dorească sau să fie în imposibilitate
de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale, și anume plata dobânzii şi rambursarea principalului, fie
parţial, fie total.
Riscul de spread este riscul ca valoarea de piaţă a instrumentului de credit să se reducă ca
urmare a modificărilor intervenite în bonitatea debitorului, ceea ce conduce la creşterea primei
de risc.
Riscul de creditare poate fi generat de două categorii de surse3, și anume:
1. Riscul de intrare în incapacitate de plată a debitorului: reprezintă posibilitatea ca o
contrapartidă să nu îşi poată onora parţial sau total obligaţiile contractuale sau probabilitatea de a

1
Untaru, Florin, Management financiar-bancar, Ed. Pro Universitaria, Bucureșri, 2007, p.82.
2
Cocriș, Vasile, Managementul riscurilor și al performanței bancare, Ed. Wolters Kluwer, București, 2011, p. 97.
3
P. Jorion, Value at Risk, 2nd, Ed., McGraw-Hill, 2001, citat după Cocriș, Vasile, Managementul riscurilor și al
performanței bancare, Ed. Wolters Kluwer, București, 2011, p. 97.
2
intra în incapacitate de plată combinată cu pierderea în condiţiile intrării în incapacitate de plată
a contrapartidei şi riscul de înrăutăţire a ratingului debitorului;
2. Riscul de piaţă care afectează valoarea de piaţă a unei obligaţii, fiin denumită şi
expunere la risc de credit.
Obiectivul principal al activităţii bancare este reprezentat de acordarea de credite în
condiţii de reducere la maxim a expunerii față de riscuri şi de asigurare a unei profitabilităţi
adecvate. Prin desfăşurarea activităţii de creditare, într-o măsură mai mică sau mai mare, toate
băncile îşi asumă riscuri. Atunci când unii dintre debitori nu îşi onorează obligaţiile, băncile
înregistrează în mod sigur pierderi la nivelul portofoliului de credite. Însă, indiferent de nivelul
riscurilor asumate, pierderile la nivelul portofoliul de credite pot fi minimizate dacă operaţiile de
creditare sunt organizate şi gestionate cu profesionalism. 4 Din perspectiva aceasta, cea mai
importantă funcţie a managementului bancar este reprezentată de controlul calităţii portofoliului
de credite.
Printre principalii factori generatori de risc de creditare5 se numără:
- neatenţia în ceea ce privește formularea normelor de creditare;
- prezenţa unor condiţii de creditare prea generoase, coroborată cu lipsa unor norme
de creditare clare;
- nerespectarea normelor interne de creditare de către personalul băncii;
- concentrarea peste un anumit nivel a creditelor pe anumite pieţe;
- creşterea excesivă a valorii portofoliului de credite, peste capacitatea băncii de a
gestiona şi acoperi riscurile;
- inexistenţa unor procese/sisteme sau existenţa unor procese/sisteme defectuoase
de identificare a creditelor neperformante sau cu diferite probleme;
- creditarea preferenţială sub condiţiile de piaţă.
Pentru eliminarea sau diminuarea pierderilor de la nivelul portofoliului de credite cauzate
de apariţia acestor factori, instituțiile bancare trebuie să conceapă şi să implementeze politici de
creditare performante care să fie respectate de către personal. Astfel, este necesară existența unui
feedback permanent prin care conducerea instituției bancare să fie informată despre eficacitatea
produsului de control al calităţii creditelor, pentru detectarea și corectarea din timp, în limita
posibilităților, a celor cu probleme.

4
V. Dedu, Gestiune bancară, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, citat după Cocriș, Vasile,
Managementul riscurilor și al performanței bancare, Ed. Wolters Kluwer, București, 2011, p. 98.
5
Cocriș, Vasile, Managementul riscurilor și al performanței bancare, Ed. Wolters Kluwer, București, 2011, p. 98.
3
1.2. Instrumente și tehnici de gestiune a riscului de credit
Conform abordării tradiționale a riscului de creditare, managementul acestuia include,
ca și obiectiv major, elaborarea unei politici de creditare juste care să asigure selecția unor
credite sigure, ce au o probabilitate maximă de rambursare în condițiile extinderii acelor credite
care corespund nevoilor pieței pe care operează instituția bancară.
Fundamentul unui management sănătos al riscului de creditare constă în capacitatea
politicilor privind gestionarea riscului de creditare de a identifica atât riscurile existente, cât și pe
cele potențiale, inerente oricărei activități de creditare și de a le limita sau de a le reduce. Prin
urmare, politicile clasice privind managementul riscului de creditare, pot fi împărțite în trei
categorii6:
1) politici menite să limiteze sau să reducă riscul de creditare
Prin această politică, autoritatea de reglementare impune o limită maximă de
expunere la un singur debitor, între 10-25% din capital. Comitetul de la Basel pentru
supravegherea bancară recomandă un nivel maxim de 25%. El intenționează să reducă
acest nivel la 10%. În cazul în care limitele impuse sunt depășite, autoritățile de
supraveghere pot cere instituțiilor bancare să ia măsuri de precauție înainte ca nivelul de
concentrare a riscului de creditare să devină excesiv de riscant.
2) politici privind clasificarea activelor
Aceste politici cuprind procedeele prin care fiecărui activ îi este atribuit un grad
de risc în funcție de probabilitatea cu care are loc neplata creditului, conform clauzelor
din contract. În practică, clasificarea creditelor reprezintă un instrument esențial al
managementului risculyi de creditare, fiind stabilită de autoritățile de reglementare. În
cazul în care creditele din categoriile standard până la pierdere sunt peste 50% din
capitalul unei instituții bancare, banca respectivă este considerată de autoritatea de
supraveghere o bancă cu probleme deoarece există o probabilitate destul de ridicată ca
solvabilitatea și profitabilitatea acesteia să fie afectate. În sistemele bancare din țările
dezvoltate, instituțiile bancare folosesc în mod normal mai multe niveluri de clasificare
pentru creditele din categoria „standard”. Scopul acestui fapt constă în îmbunătățirea
calității analizelor creditelor, cu impact direct asupra relației dintre profitabilitate și
nivelul de clasificare.
3) politicile de constituire a provizioanelor pentru pierderile posibile din credite
Împreuna cu rezervele generale constituite pentru pierderi, aceste provizioane
denotă capacitatea instituției bancare de a le absorbi. Pentru determinarea nivelului

6
Oprițescu, Marin (coord), Managementul riscurilor și performanțelor bancare, Ed. Universitaria, Craiova, 2006,
p.118-119.
4
adecvat al acestora se au în vedere toți factorii ce afectează posibilitatea de rambursare a
creditelor, precum:
- pierderile anterioare ce au afectat profitabilitatea băncii;
- calitatea politicilor și procedurilor de credite;
- procedurile de încasare și recuperare a creditelor problemă;
- dinamica creditelor acordate;
- volatilitatea variabilelor macroeconomice;
- tendințele economiei.
În practică, în funcție de caracteristicile fiecărui sistem bancar, politicile de
constituire a provizioanelor pot fi discreționare sau obligatorii. Din punct de vedere
contabil, cei mai mulți economiști consideră aceste politici ca fiind o categorie de
cheltuieli. Pentru stabilirea rovizionaleor sunt utilizate două practici, și anume:
- state ce u un singur sistem bancar dezvoltat și care oferă băncilor libertatea
de a-și stabili singure un nivel prudent al provizioanelor;
- state ce dispun de sisteme bancare fragile, în care autoritățile de
supraveghere impun niveluri obligatorii pentru provizioane în raport cu
clasa de risc a creditelor acordate.
Abordările moderne ale managementului riscului de creditare pornesc de la premisa că
un management eficient trebuie să opereze începând cu momentul luării deciziilor referitoare la
acordarea unui credit și până în momentul recuperării sumei împrumutate, cuprinzând și
procedeele de monitorizare și raportare. Prin urmare, acest proces de luare a deciziilor de
creditare influențează toate componentele managementului riscului de creditare. O decizie
optimă trebuie să fie fundamentată într-un mod riguros. P e urmă urmează revizuiri periodice ale
respectării angajamentelor de către client. Ba mai mult, sistemele de avertizare semnalează
deteriorarea situației clientului chiar înainte ca neplata să devină posibilă.

1.3. Principii ale gestiunii riscului de creditare


Gestiunea riscului de creditare are la bază două principii7, și anume:
1) Diviziunea riscului de creditare.
2) Limitarea riscurilor.

1) Diviziunea riscului de creditare urmărește evitarea concentrării riscurilor prin


diversificarea plasamentelor, dar mai ales a creditelor. Concentrarea clienților într-un singur

7
Botea, Mihaela, Gestiunea riscurilor bancare, Ed. InfoMega, București, 2004, p.90.
5
domeniu de activitate este relativ periculoasă pentru o instituție bancară universală întrucât în
perioada de recesiune pot interveni greutăți de exploatare. În sfera creditării particularilor,
diversificarea portofoliului este o diversificare teritorială, în timp ce în sfera creditării agenților
economici importantă este diversificarea sectorială sau econmică. În ceea ce privește clienții
suverani , diversificarea geografică are importanța cea mai mare.
Pe de altă parte însă, se poate întâmpla ca întreprinderile de talie mare să aibă nevoi de
creditare care să depășească limita rezonabilă de angajament a unei singure instituții bancare. De
obicei, acolo unde se permite, aceste firme recurg direct la piețe pentru a-și asigura finațarea fără
intermediar. O altă soluție ar fi constituirea de pool-uri bancare.
Un pool bancar este un ansamblu de bănci ai unei singure întreprinderi mari, un ansamblu
structurat si organizat într-o manieră precisă. Dezavantajul acestei soluții este acela că diluează
responsabilitatea băncilor participante, însă avantajul constă în divizarea riscurilor. Acest pool
permite și participarea băncilor mici la finanțarea întreprinderilor mari și are autoritate mai mare
în impunerea unui plan de redresare a debitorului în caz de dificultate.
2) Limitarea riscurilor are un caracter atât normativ, cât și autonormativ. În funcție de
calitatea mediului economic și de evoluția parametrilor săi proprii, fiecare instituție bancară
asigură limitarea riscurilor prin două modalități – global și analitic- astfel:
- prin fixarea unei limite proprii, interne angajamentului său global prin operații riscante,
dar rentabile: se stabilește o limită maximă pentru ponderea activităților sau
plasamentelor riscante în total active sau la capitalul bancar;
- prin fixarea unui plafon de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate sau
zonă geografică pentru a preveni ca modificările semnificative ale situației economice a
acestor grupe să îi afecteze negativ expunerea la risc.
Mai pot fi stabilite și plafoane de tip „stop-loss” ce definesc riscurile maxime referitoare
la pierderile constatate sau la provizioanele formate.
Se dovedesc a fi utile și limitele interne stabilite pe baza unor scenarii de criză, limite ce
sunt greu de definit în momentul în care criza se produce. Este de preferat ca instituția bancară să
fie pregătită pentru orice eventualitate de producere a unei crize, oricât de improbabilă ar părea
aceasta într-un context dat.
Pe de altă parte însă, ca și autoritate bancară, banca centrală își asumă responsabilitatea
limitării expunerii consolidate la risc în cadrul sistemului bancar, stabilind norme cu caracter
obligatoriu. Rolul acesteia este acela de impulsionare, control și sancționare.

6
1.4. Metode de cuantificare a riscului de creditare
Mutaţiile ce au avut loc în ultimele decenii în sectorul bancar au determinat o schimbare
radicală a modului de management al riscului de creditare și, în special, a modului de
cuantificare a acestuia. Astfel, au fost dezvoltate noi tehnici şi metodologii de cuantificare a
riscului de creditare, total diferite de tehnicile tradiţionale ce erau bazate pe datele contabile ale
băncilor şi clienţilor.
Metodele de cuantificare a riscului de credit se pot clasifica astfel:
A. Metode tradiţionale de management al riscului de creditare, și anume:
1) Sistemele expert;
2) Sistemele de rating;
3) Sistemele de credit scoring.
B. Abordări moderne de management al riscului de creditare, și anume:
1) Modelul KMV Credit Monitor;
2) Modelul CreditMetrics;
3) Modelul CreditPortfolioView;
4) Modelul CreditRisk+.
A. Metode tradiţionale de management al riscului de creditare
1) Sistemele expert
În cadrul sistemelor expert decizia de creditare este luată de ofiţerul de creditare de la
nivelul agenţiei bancare sau de la nivel central. Decizia de creditare este bazată pe analiza unor
caracteristici atât calitative, cât şi cantitative ale potenţialului debitor, iar calitatea deciziei
privind creditarea depinde de următoarele: pregătirea, expertiza, calităţile profesionale şi
personale ale ofiţerului de credit.
Cele mai multe sisteme expert se bazează pe analiza a cinci categorii de factori, denumiţi
şi cei 5C8, aceștia fiind:
1. Capitalul
Structura capitalului potenţialului debitor este extrem de importantă. Un debitor cu un
nivel ridicat al indicatorului capital propriu/datorii prezintă un risc de credit mult mai scăzut
decât un debitor cu un nivel scăzut al acestui indicator, întrucât un nivel scăzut al capitalului
propriu indică faptul că debitorul nu va putea gestiona eficient serviciul datoriei în cazul în care
veniturile sale scad.

2. Capacitatea
8
Cocriș, Vasile, Managementul riscurilor și al performanței bancare, Ed. Wolters Kluwer, București, 2011, p. 108.
7
Acest factor se referă la capacitatea de rambursare a debitorului determinată de
volatilitatea veniturilor. Dacă ratele de rambursare sunt periodice, având o anumită frecvenţă, iar
veniturile sunt sezoniere, rezultă că riscul de creditare este ridicat.
3. Calitatea garanţiilor
Potrivit acestui factor, cu cât valoarea de piaţă a garanţiilor este mai ridicată iar acestea
sunt mai uşor tranzacţionabile, cu atât riscul de creditare este mai redus.
4. Condiţiile economice/ciclul economic
Unul din factorii importanți în determinarea riscului de creditare îl reprezintă situaţia
macroeconomică a economiei în care îşi desfăşoară activitatea debitorul dar, mai ales, etapa
ciclului economic în care se află şi caracterul ciclic sau anticiclic al domeniului de activitate.
5. Caracterul
Factorul acesta se referă la reputaţia de bun platnic sau nu a debitorului. Se determină pe
baza relaţiilor anterioare ale acestuia cu instituția bancară respectivă sau cu alţi creditori.
Factorilor respectivi li se asociază o anumită pondere, ce poate diferi de la un debitor la altul.
Acest lucru face ca compararea deciziilor de creditare la nivelul portofoliului de credite să fie
oarecum dificilă.
2) Sistemele de rating
Aceste sisteme de rating reprezintă una dintre cele mai vechi metode de management al
riscului de creditare. Ea constă în clasificarea creditelor în diferite categorii în vederea adecvării
capitalului de risc de credit. Instituţiile de credit, precum și autorităţile de control şi supraveghere
au dezvoltat sisteme de rating interne bazate pe 5-10 categorii. Aceste sisteme de rating sunt
asemănătoare cu sistemele utilizate de agenţiile de rating în analiza şi evaluarea obligaţiunilor.
Adecvarea capitalului de risc de creditare se realizează prin însumarea necesarului de
capital de risc aferent fiecărei clase de credite. Necesarul de capital de risc este estimat prin
ponderarea valorii creditelor din categoria respectivă cu un coeficient de risc. Unul din
neajunsurile acestei metode este faptul că nu se ţine cont de gradul de diversificare al
portofoliului de credite.
3) Sistemele de credit scoring
Sistemele de credit scoring sunt folosite în analiza tuturor categoriilor de credite,
indiferent dacă sunt ele de consum, comerciale sau imobiliare. Ideea de bază a acestor sisteme
constă în predefinirea unor categorii de factori ce au influență asupra probabilității de intrare în
faliment a debitorilor şi utilizarea acestor factori în crearea unui model cantitativ în vederea
calculării unui scor. Astfel, scorul obţinut poate fi interpretat în cazul anumitor sisteme de credit
scoring ca fiind probabilitatea de intrare în faliment, iar în cazul altora acest scor este utilizat
pentru clasificarea potenţialilor clienţi în diferite categorii.
8
În dezvoltarea şi implementarea sistemelor de credit scoring sunt utilizate patru
metodologii9, și anume:
a) Modelul liniar;
b) Modelul logit;
c) Modelul probit;
d) Modelul analizei discriminant.
Factorii cei mai utilizați luaţi în considerare în sistemele de credit scoring sunt sub forma
următoarelor rate financiare:
- venituri/active totale; capital circulant/total active;
- vanzări/active totale;
- valoarea de piaţă a capitalului propriu/total datorii.
În perioadele de creştere sau stabilitate economică, utilizarea acestor metode de
management al riscului de creditare s-a dovedit viabilă, însă în perioadele de crize financiare sau
economice, ele au fost total ineficiente
B. Abordări moderne de management al riscului de creditare
Acordul Basel I privea riscul de creditare individual şi nu în ansamblu la nivelul
întregului portofoliu de credite. Din acest motiv, băncile şi-au construit propriile modele de risc
de credit ce iau în considerare evoluţia în timp a expunerii la riscul de creditare, ratele de apariţie
a factorilor de risc de creditare şi corelaţiile dintre aceştia. Avantajul principal al acestor modele
constă în faptul că ele ţin cont de efectele obţinute prin diversificarea portofoliului.
Principalele modele de management al riscului de creditare dezvoltate şi implementate
de către instituţiile de credit sunt următoarele:
1) Modelul KMV Credit Monitor;
2) Modelul CreditMetrics;
3) Modelul CreditPortfolioView;
4) Modelul CreditRisk+.
1) Modelul KMV Credit Monitor
Această idee a aplicării teoriei opţiunilor pentru evaluarea creditelor este întâlnită în
literatura de specialitate începand cu 1974, când a fost publicat articolul lui Robert Merton „On
the Pricing of Corporate Debt: The Risk Structure of Interest Rates.” Abordarea propusă de
Merton a fost dezvoltată în mai multe direcţii, însă cel mai cunoscut şi utilizat model de evaluare
a creditelor bazat pe teoria opţiunilor este considerat a fi modelul Credit Monitor dezvoltat de

9
A. Saunders, L. Allen, Credit Risk Measurement: New Approaches to Value at Risk and Other Paradigms, 2nd Ed.
Wiley Finance, citat după Cocriș, Vasile, Managementul riscurilor și al performanței bancare, Ed. Wolters Kluwer,
București, 2011, p. 109.
9
către compania KMV. Acest model este un model cu ajutorul căruia se calculează şi se
actualizează o estimare a probabilităţii de intrare în faliment pentru companiile şi instituțiile
bancare listate pe o piaţă reglementată. Această probabilitate depinde de:
- structura capitalului firmei;
- volatilitatea randamentului activelor firmei;
- valoarea curentă a activelor firmei.
Valoarea probabilităţii de intrare în faliment, ce este specifică unei firme, poate fi
transpusă în oricare din sistemele de rating existente pentru a determina ratingul echivalent al
debitorului respectiv. Inovaţia modelului Credit Monitor constă în faptul că acesta analizează
riscul de credit bancar din perspectiva debitorului, luând în considerare numai riscul de faliment.
În această abordare, riscul de credit este în mod esenţial determinat de dinamica activelor firmei.
Deținând structura capitalului firmei şi specificând procesul stohastic pentru valoarea activelor
firmei, se poate determina probabilitatea curentă de intrare în faliment pentru orice orizont de
timp.
Derivarea probabilităţilor de faliment este efectuată prin intermediul a trei etape10, după
cum urmează:
- determinarea relaţiei structurale dintre valoarea de piaţă a capitalului propriu a
debitorului şi valoarea de piaţă a activelor acestuia;
- determinarea relaţiei dintre volatilitatea activelor şi volatilitatea capitalului propriu al
debitorului;
- calcularea probabilităţii de intrare în faliment a debitorului.
Acest model prezintă şi anumite lipsuri, printre care:
- nu poate fi aplicat decât în cazul companiilor listate la bursă;
- nu ia în calcul diferenţele de la nivelul garanţiilor sau a altor caracteristici ale creditelor.
2) Modelul CreditMetrics
Modelul CreditMetrics a fost introdus în anul 1997 de către JP Morgan şi este primul
model de evaluare a riscului asociat instrumentelor financiare ce nu sunt negociabile, fiind bazat
pe principiul Value at Risk (VaR). Modelul acesta este folosit pentru evaluarea riscului
portofoliului cauzat de modificări ale valorii de piaţă a creditelor ca urmare a schimbărilor
intervenite la nivelul situaţiei financiare a debitorilor, schimbări precum îmbunătăţire sau
înrăutăţire a ratingului, faliment.
Dacă riscul de credit se abordeză la nivel de portofoliu, printre avantajele oferite de acest
model, putem enumera:

10
Cocriș, Vasile, Managementul riscurilor și al performanței bancare, Ed. Wolters Kluwer, București, 2011, p. 110.
10
- permite evaluarea efectelor datorate diversificării portofoliului;
- permite evaluarea în mod sistematic a riscului de concentrare faţă de un client sau
față de o zonă geografică.
Prin intermediul modelului CreditMetrics se poate estima riscul de credit al portofoliului
de credit prin determinarea volatilităţii acestuia la finalul orizontului ce se are în vedere cauzată
de modificarea bonităţii debitorului.
Factorii ce generează riscul de creditare luaţi în considerare de modelul CreditMetrics
sunt următorii:
- corelaţia dintre factorii de risc;
- evoluţia ratingului de credit;
- spread-ul de credit: pe baza acestuia se reevaluează valoarea prezentă a
instrumentului de credit.
Această abordare de cuantificare a riscului de credit este aplicată atât la nivelul creditelor
individuale, cât şi la nivelul portofoliilor de credite.
3) Modelul CreditPortfolioView
Modelul CreditPortfolioView este un model econometric de macrosimulare propus de
compania McKinsey. Acest model măsoară probabilitatea de intrare în faliment, luând în
considerare variabile macroeconomice11 ca:
- nivelul cheltuielilor guvernamentale;
- rata de creştere economică;
- nivelul cursului de schimb;
- rata dobanzii;
- rata şomajului,
- rata de economisire.
Modelul CreditPortfolioView prezintă o serie de ipoteze de lucru, și anume:
- deși prin diversificare riscul de credit poate fi redus, acesta nu poate fi eliminat;
- creşterea gradului de diversificare permite reducerea probabilităţii de apariţie a
pierderilor;
- riscul sistemic al portofoliului este determinat, mai ales, de situaţia
macroeconomică.
Acest model de macrosimulare trebuie privit ca un model complementar modelului
CreditMetrics, pe baza căruia pot fi eliminate erorile generate de ipoteza staţionarităţii
probabilităţii de intrare în faliment.

11
Cocriș, Vasile, Managementul riscurilor și al performanței bancare, Ed. Wolters Kluwer, București, 2011, p. 111.
11
4) Modelul CreditRisk+
Modelul CreditRisk+ a fost dezvoltat de către Credit Suisse Financial Products. Acesta
implementează principiile şi metodele actuariale, ce sunt specifice industriei asigurărilor,
managementului şi cuantificării riscului de creditare. Acest model abordează fenomenul
falimentului şi rata de recuperare a creanţelor ca fiind exogene, fapt ce implică apariţia riscului
de credit pe baza datelor istorice și determinarea probabilităţii de intrare în faliment.
Pe baza datelor istorice privind evenimentele de risc de creditare de la nivelul
portofoliului de credite, precum și pe baza caracteristicilor individuale ale fiecărui debitor şi
corelaţia dintre instrumentele din portofoliu, modelul CreditRisk+ determină distribuţia
pierderilor potenţiale la nivelul portofoliului pentru perioada ce urmează.
Acest model este creat pornind de la ipotezele12 ce urmează:
- numărul de falimente la nivelul unui portofoliu de credite şi clienţi dintr-o
perioadă este independent de numărul de falimente din altă perioadă;
- pentru un credit, probabilitatea de faliment într-o anumită perioadă este la fel ca în
orice altă perioadă.
Printre deficienţele principalele ale modelului se numără:
- ipoteza metodologiei este aceea că nu există o relaţie între riscul de credit şi riscul
de piaţă;
- expunerea pe fiecare debitor este considerată a fi constantă şi nu este influenţată
de evoluţia viitoare a riscului de credit şi a ratei de dobândă.

CAPITOLUL 2. MANAGEMENTUL RISCULUI DE CREDITARE AL ING


BANK

12
Cocriș, Vasile, Managementul riscurilor și al performanței bancare, Ed. Wolters Kluwer, București, 2011, p. 112.
12
2.1. Scurtă prezentare a ING BANK
ING Bank este o instituție financiară internațională de origine olandeză. Fondarea sa ca și
companie a început în anul 1990 când, în Olanda, au fost ridicate restricţiile legale privind
fuziunile între asigurători şi instituțiile bancare, asigurările şi operaţiunile bancare jucând un rol
important în dezvoltarea sectorului financiar din această ţară. Acest lucru a determinat compania
de asigurări Nationale-Nederlanden şi instituția bancară NMB Postbank Group să intre în
negocieri. Fuziunea dintre cele două a avut loc în 1991, rezultând Internationale Nederlanden
Group. După o perioadă scurtă de timp, piața a prescurtat numele în ING. Din 1991, ING s-a
dezvoltat de la o companie olandeză cu câteva activități internationale la o companie
multinaţională de origine olandeză. Acest lucru a fost realizat prin numeroase achiziţii
importante, prima dintre ele având loc în anul 1995, când ING a preluat Barings Bank. Această
achiziţie a dus la recunoaşterea brandului ING în toată lumea, întărind prezenţa diviziei de
servicii bancare corporative pe pieţele emergente.
În prezent ING Bank este o instituţie financiară internaţională ce oferă servicii bancare,
de asigurări şi de management al activelor unui număr de peste 85 de milioane de clienţi
individuali, companii sau instituţii din peste 50 de ţări. Având un personal de peste 150.000 de
angajaţi, grupul deserveşte o gamă diversificată de clienţi: de la indivizi sau familii, mici afaceri
sau mari corporaţii, până la instituţii sau guverne.
Misiunea ING Bank este: „În centrul preocupărilor noastre se află nevoile clienţilor. În
tot ceea ce facem, ne străduim să fim partenerul preferat în domeniul serviciilor financiare.
Succesul nostru este bazat pe îmbunătăţirea continuă a abilităţilor de a găsi soluţii inovative şi
eficiente care să satisfacă nevoile specifice ale clienţilor noştri.” 13 Prin urmare, principala
preocupare a ING Bank este aceea de a oferi clienţilor săi servicii de încredere, eficiente şi
flexibile pe o piaţă imperfectă, cel mai adesea dificilă.
Obiectivul ING constă în oferirea tuturor categoriilor de clienţi, a unor servicii la cele
mai înalte standarde de profesionalism. Aprecierea preţurilor și calităţii produselor ING de către
clienţi este socotită răsplată cea mai de preț.
Strategia globală a grupului ING are ca fundament punctele tari ale acesteia:
 continuarea dezvoltării capacităţilor globale, a puterii regionale şi inter-
regionale de distribuţie în Europa, Asia-Pacific și America;
 continuarea procesului de inovare şi cooperare inter-regională cu scopul de a
răspunde într-un mod cât mai eficient nevoilor clienţilor;
 consolidarea activităţii de investiţii din Europa, Asia-Pacific și America.
Principalele domenii de activitate ale grupului ING sunt următoarele:
13
http://www.ing.ro/ing/ro/ING-Romania/Despre-noi.html
13
- asigurări în Europa, Asia-Pacific și America: desfăşoară activităţi sau/și operaţiuni de
asigurări şi alte activităţi importante în mai multe state din Europa, regiunea Asia-Pacific
și America de Nord şi de Sud.
- servicii bancare pentru persoane juridice, domeniu denumit și Wholesale Banking:
desfăşoară operaţiuni bancare pentru companii la nivel global, având 5 divizii, și anume:
 Clienţi;
 Reţea;
 Produse;
 Corporate Finance& Equity Markets;
 Pieţe Financiare.
- servicii bancare pentru persoane fizice, domeniu denumit și Retail Banking: desfăşoară
operaţiuni bancare pentru persoane fizice în țări precum România, Olanda, Belgia,
Polonia şi India
Istoria ING în România a început în anul 1994, atunci când ING Bank a fost prima
instituție financiară internațională ce și-a deschis o sucursală în România, după anul 1989.
Astăzi, ING România oferă o gamă completă de produse și servicii financiare destinate
tuturor categoriilor de clienţi, precum: persoane fizice, companii mici și mijlocii, mari corporații
și instituții financiare.
Într-un comunicat de presă, directorul general al ING Bank, Mișu Negritoiu, a precizat
că: „În 2012, ne vom concentra pe consolidare și pe regândirea modelului de afaceri. Vrem să
construim o bancă pentru viitor care îndeplinește noile cerințe de reglementare și se orientează
spre nevoile și obiceiurile de consum actuale ale clienților. De asemenea, prioritatea noastră va fi
creditul în lei atât pentru persoane fizice, cât și pentru IMM-uri și companii mari”.
ING România are peste 1200 de angajaţi în cele 38 de oraşe în care sunt deschise peste
200 de sucursale pentru companii şi persoane fizice. Totodată, ING România beneficiază de cea
mai mare forţă de vânzări de produse de asigurare, având 2600 de consultanţi în aproximativ 60
de oraşe. ING Bank deţine o poziţie foarte solidă pe toate segmentele pe care activează, fiind
lider pe piaţa financiară primară şi secundară și piaţa de brokeraj. Ea este cea mai mare instituție
bancară custode, fiind liderul pieţei de asigurări de viaţă. Mai mult, ING a fost prima bancă ce a
oferit persoanelor fizice și companiilor o gamă completă de servicii electronice, printre care:
Self’Bank, Home’Bank și ING OnLine. De asemenea, ING Bank este singura instituție bancară
din România ce beneficiază de ratingul `AA`, acordat de către agenţia internaţională
Standard&Poor`s. Acest lucru conferă băncii ING statutul de instituţie financiară care furnizează
clienţilor o securitate financiară excelentă.

14
Pe lângă divizia bancară, ING Group este prezent în România și prin următoarele divizii14:
- ING Asigurări de viaţă;
- ING Pensii;
- ING Lease;
- ING Commercial Finance;
- ING Real Estate Investment Management.
În România, ING Real Estate Investment Management deține centrul comercial Felicia
Shopping Center din Iași, achiziționat în anul 2007 pentru suma de 40 milioane de euro.
Însă grupul ING urmează să renunțe, în timp, la toate operațiunile de asigurări și
management al investițiilor, prin oferte publice inițiale și/sau vânzări, inclusiv la cele din
România. Finalul acestui procesul de vânzare este programat pentru 2013, desfășurâdu-se pe
parcursul mai multor etape. Separarea activităților bancare de cele de asigurări nu va avea niciun
impact negativ asupra angajaților sau asupra produselor și serviciilor oferite clienților, aceasta
decizie urmând să aducă mai multă simplitate, transparență și soliditate operațiunilor de asigurări
ale companiei Astfel, grupul va fi divizat în două entități distincte, și anume: o divizie de
asigurări și o entitate ce va îngloba celelalte operațiuni.
Potrivit clasamentului Fortune Global 500 pe anul 2008, ING Group se afla pe locul 7 în
clasamentul celor mai puternice companii din lume.

2.2. Gestiunea riscului de credit la ING BANK


Asumarea riscurilor reprezintă o parte componentă a afacerii ING Bank. Fiind o
companie de servicii financiare active în sectorul bancar şi investiţional, banca ING este în mod
natural expusă la o gamă largă de riscuri. Cu toate acestea, pentru măsurarea riscurilor, ING
Bank a recurs atât la metode de gestionare a riscurilor în activităţile sale de afaceri de zi cu zi,
cât şi la planificarea strategică.
Într-un comunicat de presă, directorul băncii a precizat: „Managementul riscului bancar
joacă un rol esențial în procesele noastre disciplinate de management al investiţiilor. Noi
evaluăm şi monitorizăm implicaţiile tuturor deciziilor de investiţie pe care le luăm.”15
Riscurile de credit ale ING Bank sunt împărţite în cinci categorii principale de risc, astfel:
1) riscul de creditare, incluzând garanţii şi scrisori de credit;
2) riscul de pre-decontare, incluzând pre-decontarea instrumentelor financiare derivate,
titlurilor de valoare, precum şi finanţarea tranzacţiilor de schimb valutar;

14
http://www.ing.ro/ing/ro/ING-Romania/Despre-noi.html
15
http://www.ingim.com/EU/index.htm
15
3) riscul de piaţă monetară;
4) riscul de investiţii;
5) riscul de decontare.

1) În cazul ING Bank, riscul de creditare apare atunci când această instituţie bancară acordă
un împrumut unui client sau atunci când acordă garanţii în numele clienţilor, aceasta fiind
categoria de risc cea mai frecventă. Printre componentele sale se numără:
- credite pe termen lung;
- credite ipotecare;
- credite revolving;
- descoperite de cont;
- garanţii;
- scrisori de credit.
2) În cazul riscului de pre-decontare, acesta apare atunci când se efectuează o tranzacţie
înainte de termenul de decontare şi astfel, ING Bank trebuie să înlocuiască contractul comercial
la preţul de piaţă predominant în acel moment, de cele mai multe ori acesta fiind nefavorabil.
Riscul de pre-decontare, numit și risc potenţial sau aşteptat, reprezintă costul de înlocuire de
către ING Bank a contractelor comerciale de pe piaţă. Această categorie de riscuri de credit
include activităţi specifice pieţei de capital, precum swap-uri, opţiuni, titluri de valoare şi
finanţarea tranzacţiilor.
3) În cazul ING Bank, riscul de piaţă monetară apare în momentul în care aceasta atrage
depozite pe termen scurt în contrapartidă, în scopul gestionării excesului de lichiditate. În caz de
nerambursare de către contrapărţi, ING Bank poate pierde depozitele atrase și, în acest fel, apare
riscul de piaţă. Prin urmare, riscul de piaţă este măsurat ca valoare a depozitului, cu excepţia
oricărei dobânzi acumulate şi neplătite.
4) Riscul de investiţie al ING Bank reprezintă riscul achiziţiei de obligaţiuni ale acesteia,
securitizări, hârtii comerciale şi alte valori mobiliare similare tranzacţionate public. Totodată,
riscul de investiţie apare atunci când ING Bank achiziționează o obligaţiune cu intenţia de a o
păstra pentru o perioadă cât mai lungă de timp, în general, până la scadență. Obligaţiunile care
sunt cumpărate cu intenţia de a fi revândute într-o perioadă scurtă de timp, sunt considerate a fi
riscante, fiind astfel, măsurate şi monitorizate de către Departamentul de Gestionare a Riscurilor.
Prețul la care este evaluat riscul de investiţii este cel de cumpărare, adică costul inițial.

16
5) În cazul ING Bank, riscul de decontare este asociat tranzacţiilor cu instrumente
financiare primare sau derivate pe pieţele internaţionale. Acest risc apare în cazul în care livrarea
instrumentelor are loc înaintea efectuării plăţii.

2.3. Analiza riscului de creditare al ING BANK


Analiza riscului de credit poate fi efectuată atât la nivelul unui singur credit, cât şi la
nivelul întregului portofoliu de credite.
Pentru a realiza o analiză a riscului de credit la nivelul întregului portofoliu de credite
este necesară o analiză detaliată a structurii activelor deţinute de către bancă, această analiză
oferind o imagine asupra profilului şi asupra domeniilor prioritare ale instituției bancare, precum
şi asupra riscurilor potenţiale la nivelul întregului portofoliu. O analiză de genul acesta trebuie să
ţină cont de tipul creditelor acordate, clienții cărora au fost acordate şi pe ce perioadă.
Analiza portofoliului de credite presupune următoarele:
- realizarea unui sumar al tipurilor principale de credite acordate;
- analiza creditelor neperformante sau a celor care au presupus rescadenţarea ratelor
sau refinanţare;
- distribuţia portofoliului de credite pe baza unor caracteristici, printre care:
 valuta creditului;
 scadenţa: termen scurt sau termen lung;
 tipul clientului: persoană fizică sau persoană juridică, entitate publică sau
entitate privată;
- riscurile asociate creditelor acordate;
- tipurile de garanţii acceptate, și anume: guvernamentale, financiare, ipotecare;
- evidenţierea creditelor acordate clienţilor cu o expunere agregată mai mare de 5%
din capitalul instituției bancare;
- evidenţierea creditelor către entităţile conexe sau care fac parte din acelaşi grup.

Astfel, în cele ce urmează am realizat o analiză financiară a portofoliului de credite a ING


Bank, în tabelul 1 fiind prezente principalele active deținute de bancă.

2007 2008 2009 2010 2011


Valori Variație Valori Variație Valori Variație Valori Variație Valori Variație
INDICATORI
2007/2006 2008/2007 2009/2008 2010/2009 2011/2010
mil. lei.
17
Venitul net 327 +41% 537 +64% 695 +29% 672 -3% 701 +4%
Profitul brut 72,9 +148% 106 +45% 84 -20% 128 +53% 161 +26%
mld. lei.
Active 8,1 +13% 11,09 +36% 11,063 -0,24% 12,03 +9% 14,25 +18%
Credite 4,7 +79% 7,45 +58% 7,2 -3% 7,46 +3% 8,84 +19%
Depozite 5,3 +43% 7,98 +50% 8,56 +7% 8,96 +4% 10,3 +15%
Tabel nr.1. Rezultatele financiare ale ING România, în perioada 2007-2011
Sursa: Raportul Anual al ING Bank 2011

Potrivit acestui tabel, se constată că în perioada 2007-2011, atât activele totale deținute de
către ING Bank, cât și creditele acordate au cunoscut în cea mai mare parte o creștere, numai în
anul 2009 valoarea lor scăzând cu 0,24%, respectiv 3%, față de valoarea înregistrată în 2008.
Astfel, de la 11,09 miliarde lei, valoare înregistrată în anul 2008, activele au scăzut la 11,063
miliarde lei în 2009. În ceea ce privește creditele, acestea au scăzut în anul 2009 la 7,2 miliarde
lei, față de 7,45 miliarde lei, cât era valoarea lor în anul 2008. În anul 2011, activele totale au
urcat cu 18% la 14,25 miliarde lei, în timp ce portofoliul de credite s-a majorat cu 19% față de
anul 2010, la 8,84 milarde lei, fiind impulsionat de creșterea de 30% a segmentului corporate.
În această perioadă, depozitele băncii au crescut de la an la an. Față de 2010, în anul 2011
acestea s-au mărit cu 15%, companiile mari, cu cifra de afaceri de peste 50 milioane euro,
generând cea mai mare creștere.

Grafic nr.1. Venitul net realizat de ING România, în perioada 2007-2011

Sursa: pe baza datelor din tabelul nr.1.

În graficului numărul 1, se poate observa aceeași situație și pentru venitul net realizat de
ING Bank, și anume de creștere a acestuia în perioada 2007-2011, înregistrând o ușoară scădere
în anul 2010. Anul 2011 a fost încheiat de bancă cu un venit net de 701 milioane lei,
reprezentând o majorare cu 4% față de anul precedent.

Grafic nr.2. Profitul brut realizat de ING România, în perioada 2007-2011

18
Sursa: pe baza datelor din tabelul nr.1.

După cum se poate observa atât din tabelul numărul 1, cât și din graficul numărul 2,
profitul brut al ING Bank nu a avut numai o evoluție pozitivă, în anul 2009 înregistrând și o
scădere, valoarea sa fiind de 84 milioane lei. În anul 2011, ING a avut un profit brut de 161
milioane lei, cu 26% peste nivelul său din 2010.
Potrivit datelor, ING a progresat pe parcursul anului 2011, în condiţiile în care grupul a
creat companii individuale puternice pentru sectoarele de banking. Cu toate că revenirea
economică rămâne fragilă, iar pieţele continuă să fie volatile, operaţiunile bancare au revenit
puternic.
Pe lângă analiza activelor băncii, politicile de creditare trebuie să prevadă și tipurile de
credite și toate celelalte instrumente de credit pe care instituția bancară le oferă clienților săi și să
ofere informațiile necesare în procesul de acordare a acestor credite. În luarea unei decizii
privind tipurile de credite acordate clienţilor, instituția bancară trebuie să ţină cont de experienţa
anterioară, de structura depozitelor atrase de bancă şi de anticipaţiile privind cererea de credite.
Produsele de creditare oferite de bănci sunt de cele mai multe ori grupate pe categorii. Împărțirea
pe categorii a creditelor este realizată în vederea limitării expunerii excesive la o anumită
categorie de credite.
Structura portofoliului de credite a ING Bank cuprinde, în general, credite de consum,
credite ipotecare şi credite corporate.

Tabel nr. 2. Clasele de riscuri ale ING Bank, în perioada 2007-2011


-mil. euro-
2007 2008 2009 2010 2011
Riscul de credit 7,503 8,686 9,991 15,245 14,365
Riscul de piață 7,407 10,349 8,435 7,233 8,262
Riscul de afaceri 1,004
19 1,221 2,581 2,435 2,448
Riscul operațional 2,013 2,151 2,074 1,619 1,683
Totalul operațiilor bancare 17,927 22,407 23,081 26,532 26,758
Sursa: Raportul Anual al ING Bank 2011

Grafic nr. 3. Valorile claselor de risc ale ING Bank, exprimate în milioane euro, în
perioada 2007-2011

Sursa: pe baza datelor din tabelul nr.2.

Potrivit tabelulului numărul 2 și a graficului numărul 3, riscul de credit înregistrează cele


mai mari valori, evoluția lor de la an la an nefiind foarte mare, întrucât toate categoriile de riscuri
sunt ținute permanent sub control, fiind atent monitorizate în cadrul departamentelor de
specialitate ale băncii. În perioada analizată, cea mai mare valoare a riscului de credit a fost
înregistrată în anul 2010, și anume de 15,24 milioane euro, valoare ce reflect puternic efectele
crizei economice financiare internaţionale, deci, efectele conjuncturii economice dificile din acel
an. În anul 2011 se observă o ușoară revenire, valoarea riscului de creditare fiind de 14,36
milioane euro.

Valorile riscurilor înregistrate diferenţiat pentru fiecare sector de afaceri al ING Bank
sunt prezentate în următorul tabel.

Tabelul nr. 3. Valorile riscurilor pe sectoare de afaceri ING Bank,


în perioada 2007-2011
-mil. euro-
2007 2008 2009 2010 2011
Commercial banking 8,646 9,849 8,662 10,695 9,726
Retail banking 5,36 6,169 7,166 8,45 7,763
ING Direct 2,831 4,05 4,466 4,932 5,867
20
Corporate banking 1,09 2,339 2,787 2,343 3,112
Totalul operațiilor bancare 17,927 22,407 23,081 26,42 26,468
Sursa: Raportul Anual al ING Bank 2011

Grafic nr. 4. Evoluția valorilor riscurilor pe sectoare de afaceri ale ING Bank,
în perioada 2007-2011

Sursa: pe baza datelor din tabelul nr. 3.

După cum se poate observa din tabelul 3 și graficul 4, sectorul Commercial banking
înregistrează cele mai mari riscuri în activitățile și operațiunile bancare, fapt explicat mai ales
prin migrația creditelor băncii.

2.4. Profilul de expunere la risc al ING BANK


Politica ING Group este cea de menținere a unui portofoliu de creditare internațional,
diversificat, împreună cu evitarea riscurilor majore pe care acesta le impune. În ajutorul
managerilor ce se ocupă de acest sector au fost aduse sisteme de informare generală precum și
metodologii interne de stabilire a nivelului de risc pe care îl presupune un debitor. Respectivele
proceduri interne includ și o scală de la 1 la 22 de cuprindere a claselor de riscuri, astfel:

Tabel nr.4. Tipuri de risc în funcție de scală, în perioada 2007-2011


2007 2008 2009 2010 2011
Risc minim (1-10) 49,6% 46,5% 44,3% 46,1% 45,2%
Risc mediu (11-17) 48,1% 51,7% 52,3% 54,5% 54,1%
Risc înalt (18-22) 2,3% 1,8% 1,5% 1,7%, 1,4%
Sursa: Raportul Anual al ING Bank 2011

21
În activitatea lor, analiștii folosesc informații de natură publică pe care le combină cu
analiza internă bazată pe informațiile oferite de clienți și pe comparația cu instituțiile bancare
asemănătoare.
ING Bank protejează interesele acționarilor, deponenților, precum și a celorlalți clienți ai
săi. În acest scop, banca ING are un profil mediu de expunere la risc, ce este reflectat prin
întreaga activitate desfăşurată şi prin politicile, obiectivele şi expunerea la fiecare risc important.
Totodată, acest profil mediu de expunere la risc este reflectat și de elementele următoarele:
- creşterea eficienţei procesului de selecţie a industriilor și a segmentelor de clienţi la care
instituția bancară se expune prin identificarea zonelor afectate sau care vor urma să fie
afectate de criză;
- creşterea eficienţei procesului de selecţie a clienţilor eligibili;
- menţinerea unor niveluri corespunzătoare ale colateralizării expunerilor;
- determinarea şi analiza expunerilor consolidate, atât la nivelul ING individual, cât şi
pentru ING Group;
- remedierea procesului de monitorizare a portofoliului de credite prin utilizarea unui
sistem de avertizare timpurie, precum şi a unui sistem pentru monitorizarea deprecierii
performanţei economico-financiare a clienţilor.
Tocmai datorită acestui profil mediu de expunere la risc, calitatea portofoliului de credite
a ING Bank este destul de ridicată.

Tabel nr. 5. Calitatea creditelor ING Bank, în perioada 2007-2011


-mil. euro-
2007 2008 2009 2010 2011
Nici restante, nici îndoielnice 783,254 817,069 790,377 822,445 849,283
Restante, dar nu și îndoielnice
7,263 7,224 7,404 5,638 6,649
(1-90 zile)
Îndoielnice 11,421 8,592 11,983 13,779 13,382
Total 801,938 832,885 809,764 841,862 869,314
Sursa: Raportul Anual al ING Bank 2011

Din tabelul 5, se constată că numărul creditelor restante și a celor îndoielnice nu este


foarte mare în totalul creditelor acordate, ponderea lor în total fiind de aproximativ 1%, respectiv
1,5%, ceea ce indică un bun management al băncii.

Tabel nr. 6. Credite restante, dar neperformante*


-mil. euro-
2007 2008 2009 2010 2011
Restante pentru 1-30 zile 5,473 5,844 5,967 4,565 5,455
Restante pentru 31-60 zile 1,035 1,223 1,281 973 1,111
22
Restante pentru 61-90 zile 143 157 156 100 83
Total 6,651 7,224 7,404 5,638 6,649
Sursa: Raport Anual al ING Bank 2011
*Bazat pe creditare, cuprinzând doar credite de consum şi credite ipotecare rezidenţiale.

De obicei, toate creditele ce nu sunt plătite într-o perioadă de mai mult de 90 de zile sunt
automat reclasificate ca fiind îndoielnice, fapt ce exprimă incapacitatea clientului de a face faţă
obligaţiilor sale financiare, banca recurgând la procedurile juridice de recuperare a creanțelor.

Tabel nr. 7. Credite acordate în diverse sectoare economice, în perioada 2007-2011


-mil. euro-
2007 2008 2009 2010 2011
Persoane fizice 3,458 3,718 4,589 4,838 4,790
Imobiliare 928 1,094 1,528 2,777 2,671
Industrii generale 1,215 1,034 933 858 819
Alimente&Băuturi&Produse de
261 397 681 818 797
îngrijire personală
Construcţii&Contractanţi 649 676 628 837 784
Servicii 236 270 611 792 774
Media 117 135 583 582 718
Transport&Logistică 123 146 415 527 368
Altele 1,064 1,120 2,015 1,750 1,661
Total 8,051 8,592 11,983 13,779 13,382
Sursa: Raport Anual al ING Bank 2011

Graficul nr. 5. Evoluția creditelor acordate în diverse sectoare economice în perioada 2007-2011

23
Sursa: pe baza datelor din tabelul nr.7.

Tabelul numărul 7 și graficul numărul 5 prezintă o diferențiere a creditelor acordate în


diverse sectoare economice, observându-se faptul că sectorul de retail prezintă cel mai mare
nivel al creditelor primite, pe durata tuturor anilor analizați. Până în anul 2009, locul al doilea a
fost ocupat de sectorul industriilor generale, iar din 2010 de cel al imobiliarelor. Ultimul loc A
fost ocupat în permanență de sectorul de transport&logistică.

Graficul nr. 6. Credite acordate în diverse sectoare economice în anul 2010

Sursa: pe baza datelor din tabelul nr.7.

Graficul nr. 7. Credite acordate în diverse sectoare economice în anul 2011

Sursa: pe baza datelor din tabelul nr.7.


Deși în perioada analizată, în anul 2010, ponderea creditelor acordate persoanelor fizice
era de 38%, până în acest an nivelul lor crescând, în anul 2011 se constată o ușoară scădere,
ponderea lor fiind de 36% din totalul creditelor acordate.

Portofoliul de credite al ING Bank este revizuit în mod constant în vederea determinării
nivelului provizioanelor instituției bancare. Astfel, ca urmare a tendinței în economia mondială,
costurile de risc au crescut de-a lungul anilor, acest lucru putându-se observa din tabelul 8.

24
Tabel nr. 8. Provizioane ING Bank în anii 2010 și 2011, pe sectoare de afaceri
-mil. euro-
Commercial Total ING
Retail Banking ING Direct
Banking Bank
2010 2011 2010 2011 2010 2011 2010 2011
Deschidere balanţă 1,628 1,855 1,290 1,641 1,481 1,699 4,399 5,195
Modificări în
-3 -3
componenţa grupului
Recuperări 36 66 58 37 11 9 105 112
Creşterea/diminuare
a furnizării de 497 479 721 603 533 588 1,751 1,670
împrumuturi
Diferenţe de schimb
65 15 8 82 -98 155 -83
valutar
Alte modificări -34 0 18 -36 -33 -601 -49 -637
Închidere balanţă 1,855 2,039 1,641 1,751 1,699 1,160 5,195 4,950

Pentru cuantificarea riscului, ING Bank folosește o metodă tradițională, și anume


sistemele de rating. Aceste sisteme de rating reprezintă una dintre cele mai vechi metode de
management al riscului de creditare. Ea constă în clasificarea creditelor în diferite categorii în
vederea adecvării capitalului de risc de credit. În tabelul numărul 9 sunt prezentate ratingurile
riscului de creditare utilizate de ING Bank.

Tabel nr. 9. Ratingurile riscului de creditare ING Bank, în perioada 2007-2011


Ratinguri Riscul de creditare ( % din total)
2007 2008 2009 2010 2011
1 (AAA) 1,2% 1,3 % 0,8 % 0,8% 1,6%
2-4 (AA) 3,7% 4,2 % 7,0 % 6% 5,2%
5-7 (A) 10,7% 10,2 % 9,1 % 9,5% 9,4%
8-10 (BBB) 35,8% 36,1 % 35 % 36,9% 37,8%
11-13 (BB) 38,1% 37,8 % 32,7 % 32% 31,5%
14-16 (B) 6,5% 6,6 % 9,9 % 9,9% 9,7%
17-22 (CCC & 4% 3,8 % 5,5 % 4,9% 4,8%
Problem Grade)
100% 100 % 100 % 100% 100%
Sursa: Raport Anual al ING Bank 2011
Atât obligaţiunile, cât şi titlurile de creanţă prezintă un risc de credit aferent emitentului,
ce poate fi calculat în baza ratingului de solvabilitate al acestuia. Obligaţiunile şi titlurile de
creanţă emise de instituții financiare cu un rating scăzut sunt considerate a prezenta un risc de
credit mai mare decât cele eliberate de emitenţi cu un rating înalt. În momentul în care emitentul
obligaţiunilor sau titlurilor de creanţă intră în dificultăţi financiare sau economice, valoarea
obligaţiunilor sau titlurilor de creanţă, precum şi plăţile efectuate în contul acestor obligaţiuni
sau titluri de creanţă pot fi afectate.

25
ING Bank a înregistrat o creștere în ceea ce privește ratingurile riscului de creditare, în
mare parte ca urmare a deteriorării solvabilității economiei în general.

CAPITOLUL 3. MĂSURI DE PREVENIRE ȘI REDUCERE A RISCULUI


DE CREDITARE ADOPTATE DE ING BANK

3.1. Măsuri de prevenire a riscului de creditare adoptate de ING BANK


În vederea evaluării şi diminuării riscului de creditare, ING Bank promovează:
- politici generale;
- politici specifice;
- politici sectoriale.

26
 În ceea ce privește politicile generale, acestea vizează diminuarea riscului de creditare,
referindu-se atât la clienţii persoanele fizice sau persoanele aflate în relaţii speciale cu banca, cât
şi la persoane juridice. În principal, ele privesc volumul şi structura creditelor determinate la
rândul lor, de volumul şi structura resurselor de creditare atrase de la clienți, fiind interzisă
acordarea de credite pe termen de peste 90 de zile pe seama resurselor la vedere mai mult de
aproximatic 30% din soldul mediu permanent al acestor disponibilităţi.
În scopul prevenirii riscului, ING Bank nu acordă credite următoarelor categorii de
persoane:
- agenţilor economici care nu contribuie cu capital propriu la finanţarea mijloacelor
circulante sau la realizarea proiectelor de dezvoltare sub forma investiţiilor;
- agenţilor economici cu datorii faţă de bancă, trecute de aceasta în afara bilanţului şi care
nu prezintă programe de redresare viabile, în măsură să asigure recuperarea creanţelor în
cel mai scurt termen posibil;
- agenţilor economici ce înregistrează pierderi şi nu au perspectivă de redresare, exceptând
cazurile în care acest lucru a fost reglementat prin acte normative;
- unităţilor economice pentru care s-a instituit procedura de reorganizare sau faliment,
exceptând cazurile în care instanţa judecătorească hotărăşte că pot fi acordate credite în
vederea reorganizării şi redresării activităţii debitorului;
Principiul ce se are în vedere la acordarea creditelor bancare este acela ca prima sursă de
rambursare a creditului să fie considerată capacitatea împrumutatului de a genera lichidităţi, în
timp ce garanţiile materiale reprezintă mereu ultima sursă de rambursare a îmrumutului şi de
plată a dobânzilor aferente. ING Bank solicită clienților săi să asigure bunurile admise în
garanţie la societăţi de asigurare-reasigurare agreate.
 Politicile specifice de diminuare a riscului sunt stabilite în funcţie de câteva elemente,
precum evoluţia generală a economiei, orientările stabilite prin programele de guvernare. Ele au
în vedere următoarele aspecte:
- promovarea unei politici de sprijinire prin credite a exportului de produse, precum și a
producţiei pentru export, inclusiv pe calea practicării unor dobânzi diferenţiate, în scopul
asigurării necesarului de valută şi echilibrării balanţei de plăţi;
- susţinerea prin intermediul creditelor a IMM-urilor şi în general a sectorului privat,
urmărindu-se corelarea structurii îmrpumuturilor pe forme de proprietate cu contribuţia
celor două sectoare la realizarea PIB;
- interzicerea accesului la credite pentru agenţii economici nerentabili şi care nu prezintă
posibilităţi certe de redresare, ce înregistrează pierderi din activitatea desfăşurată;

27
- competenţele de aprobare a creditelor şi scrisorilor de garanţie se reduc cu aproximativ
50% sau se suspendă pe durata cât banca înregistrează credite restante şi/sau dobânzi
neîncasate mai vechi de 30 de zile, într-o pondere ce depăşeşte 20% şi respectiv 50% din
portofoliul total;
- monitorizarea agenţilor economici care au cele mai mari datorii restante către instituția
bancară și care desfăşoară activităţi nerentabile, cu performanţe financiare slabe;
- alocarea plafoanelor de credite pe unităţi teritoriale, atât în lei, cât şi în valută, se face
diferenţiat pe baza unor criterii valorice realizate de acestea;
- în vederea dispersiei riscului de credit se va urmări introducerea pe scară largă a
creditelor de consum pentru populaţie, acest lucru permițând atât stimularea cererii, cât și
relansarea producţiei.
 Politicile sectoriale ţin seama de faptul că în practica bancară se recunoaşte pericolul
concentrării excesive a creditelor într-o anumită ramură de activitate din economie. Astfel, prin
monitorizarea permanentă a portofoliului de credite, ING Bank analizează expunerea sa faţă de
toate ramurile de activitate. Pentru stabilirea limitelor de expunere pe ramuri de activitate, ING
Bank folosește un sistem de analiză tip scoring ce are la bază o serie de indicatori de evaluare a
performanţelor fiecărei ramuri din economie.

3.2. Măsuri de reducere a riscului de creditare adoptate de ING BANK


Potrivit Raportului Anual ING Bank din anul 2011, măsurile întreprinse de către această
instituție bancară în direcţia diminuării riscului de creditare se concretizează în:
- cunoaşterea tuturor factorilor de decizie controlabili şi necontrolabili, precum și a tuturor
limitărilor şi a rezultatelor pentru orice linie de credit sau serviciu ce ar putea fi acordat;
- realizarea unei baze informaţionale eficiente;
- întocmirea cu atenție a documentaţiei de creditare în scopul asigurării termenilor şi
condiţiilor ce sprijină poziţia băncii;
- asigurarea unor garanţii corespunzătoare;
- evaluarea la nivel individual a capacităţii de rambursare a debitorilor;
- asigurarea unui control calitativ şi cantitativ al creditului, pentru a putea ţine evidenţa şi a
realiza raportul dintre gradul de îndatorare şi credit;
- constituirea tutror provizioanelor specifice de risc de credit pentru a putea absorbi
pierderile anticipate;
- dispersia riscului de credit prin diversificarea clientelei şi a tipurilor de credite acordate;

28
- evitarea unei concentrări a creditelor pe diferite zone geografice, sectoare economice,
destinaţii, termene, categorii de clasificare, tipuri de garanţii, precum şi evitarea
asigurării-reasigurării lor la o singură societate sau la societăţi de asigurare cu probleme;
- revizuirea periodică a sistemului de analiză a clientelei în vederea acordării de credite
Un principiu esenţial în activitatea de creditare este reprezentat de stabilirea unor criterii
de acordare a creditelor sănătoase şi bine definite.

CONCLUZII

Pe măsură ce economiile ţărilor se maturizează, rolul managementului riscului de


creditare va creşte în mod semnificativ, riscul de creditare fiind o componentă esențială a
managementului şi strategiei ING Bank. Obiectivul financiar major al acestei instituții bancare
este reprezentat de maximizarea profitului său o dată cu menţinerea riscului la un nivel
acceptabil.

29
Importanţa acestuia este destul de mare pentru activitatea instituţiilor bancare și din acest
motiv atât instuţiile de credit, cât şi autoritatea de supraveghere trebuie să promoveze şi să
susţină noile modele teoretice. O evaluare de risc corect efectuată generează profitabilitate atât
pentru bancă cât şi pentru împrumutat.
Un management al riscului de credit riguros sprijină consolidarea pieţelor financiar-
bancare şi ajută clienții să utilizeze capitalurile împrumutate cu maximă eficienţă. Totodată,
unificarea şi practica unei evaluări comune a riscului, ce este bazată pe directivele noi privind
cerinţele de capital, asigură întărirea relaţiilor între partenerii economici comunitari şi cei
mondiali.
Așadar, managementul riscului de creditare este o componentă esenţială a
managementului riscului, fiind utilă pentru succesul pe termen lung al oricărei instutiţii bancare.
La baza unui management „sănătos” al riscului de creditare se află capacitatea politicilor
privind gestionarea riscului de credit de a identifica riscurile existente şi potenţiale, inerente
oricărei activităţi de creditare, precum şi de a le limita sau de a le reduce.
În ceea ce priveşte ING Bank, succesul acestei instituții bancare pe piaţa românească şi
recunoaşterea sa atât din partea partenerilor, cât şi a competitorilor se datorează adaptării
continue la nevoile pieţei locale, introducerii de noi servicii care să satisfacă aşteptările clienţilor
săi şi refuzului ferm de a face concesii calităţii.

BIBLIOGRAFIE

Cărți:
1. Botea Mihaela, Gestiunea riscurilor bancare, Editura InfoMega, București, 2004.
2. Cocriș Vasile (coord), Managementul riscurilor și al performanțelor bancare, Editura Wolters
Kluwer, București, 2011.

30
3. Oprițescu Marin (coord), Managementul riscurilor și al performanțelor bancare, Editura
Universitaria, Craiova, 2006.
4. Roxin Luminița, Gestiunea riscurilor bancare, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1997.
5. Treapăt Laurențiu-Mihai, Managementul și asigurarea riscurilor bancare în România, Editura
Economică, București, 2011.

Webografie:
1. https://www.homebank.ro/public/HomeBankLogin/home?lang=ro, accesat la data de
28.03.2012
2. http://www.ing.ro/ing/ro/ING-Romania/Despre-noi.html, accesat la data de 28.03.2012
3. http://www.zf.ro/banci-si-asigurari/ing-bank-raporteaza-profit-brut-in-urcare-cu-26-la-
161-mil-lei-9330105, accesat la data de 28.03.2012
4. http://www.zf.ro/companii/creditul-in-lei-a-scazut-in-ianuarie-pentru-prima-data-in-
ultimul-an-9338249, accesat la data de 28.03.2012
5. http://www.zf.ro/banci-si-asigurari/topul-bancilor-la-finalul-lui-2011-brd-este-cea-mai-
profitabila-iar-bcr-cea-mai-mare-9241845/, accesat la data de 29.03.2012
6. http://www.wall-street.ro/articol/Finante-Banci/117077/ing-bank-a-facut-profit-de-161-
mil-lei-misu-negritoiu-in-2012-mizam-pe-creditarea-in-lei.html, accesat la data de
29.03.2012
7. http://www.wall-street.ro/articol/Finante-Banci/117077/ing-bank-a-facut-profit-de-161-
mil-lei-misu-negritoiu-in-2012-mizam-pe-creditarea-in-lei.html, accesat la data de
29.03.2012

Situații financiare:
1. Raportul Anual ING Bank 2009
2. Raportul Anual ING Bank 2011

31

S-ar putea să vă placă și