GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

CURS 3

ALCĂTUIREA COMPONENTULUI MINERAL

În urma proceselor de dezagregare şi alterare a rocilor rezultă un material

afânat. Acest material rămâne în loc sau este transportat de agenţii externi şi depus în
alte zone, acolo unde acţiunea agentului încetează.
Prin depunerea produselor de dezagregare şi alterare au luat naştere rocile
sedimentare sau depozitele sedimentare. Transformările fizice şi chimice ale
materialelor se menţin şi în timpul transportului, dar şi după sedimentarea lor, dacă
aceste materiale se află în continuare sub acţiunea agenţilor externi.
Principalele produse ale dezagregării şi alterării sunt:
 Scheletul solului: pietriş; pietre; fragmente de rocă.
 nisipul
 praful
 Complexul de alterare: - minerale primare
- mineralele secundare

Dintre acestea, fragmentele care alcătuiesc scheletul solului, precum şi nisipul,

sunt rezultate ale proceselor de dezagregare, elementele din componența complexului
de alterare sunt rezultate ale proceselor de alterare, iar nisipul se formează prin
contribuția ambelor tipuri de procese.
Raportul între cele două categorii de minerale (primare și secundare) variază
foarte mult în funcţie de vârsta solului şi de viteza de transformare a mineralelor
primare, care este dependentă de climă şi natura rocii.

MINERALELE PRIMARE
Sunt cele provenite din rocile magmatice şi reprezintă în general silicaţi, în
proporţie de 90%. Caracteristica principală a silicaţilor este dată de prezenţa grupării
SiO4 cu configuraţie tetraedrică (fig.1).
Cei mai importanţi silicaţi sunt olivina, granatul, epidotul, turmalina, piroxenii,
amfibolii, talcul, micele, cloritul, feldspaţii.
Ponderea mineralelor primare este următoarea:
 cuarţ 12%
 feldspaţi 59,5%
 piroxeni şi amfiboli 16,8%
 mică 3,8%
 alte minerale 7,9%

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
1
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Fig. 1 Structura silicaților

Feldspaţii reprezintă aluminosilicaţi de K, Na, Ca şi sunt cei mai răspândiţi în

rocile primare. Pot fi potasici (ortoclazi) cum este ortoza sau calcosodici (plagioclazi)
cum sunt albitul şi anortitul. Alterarea feldspaţilor este unul dintre principalele
procese care conduc la formarea solurilor.
Piroxenii şi amfibolii au calitatea că se alterează foarte uşor, cel mai răspândit
piroxen fiind augitul, iar cel mai răspândit amfibol, hornblende.
Mica poate fi albă (muscovit) sau neagră (biotit) şi este des prezentă în soluri
datorită rezistenţei reduse la alterare (mai ales biotitul).
Cuarţul reprezintă bioxidul de siliciu, care nu este silicat, este foarte rezistent la
alterare şi apare în fracţiunile nisipoasă şi prăfoasă a solurilor.

MINERALELE SECUNDARE
Se formează fie prin alterarea mineralelor primare, fie prin recombinarea în sol a
anumitor substanţe.
Principalele minerale secundare sunt:
 mineralele argiloase
 allofanele
 oxizii şi hidroxizii
 sărurile

Mineralele argiloase
Mineralele argiloase sunt componentele principale ale argilei din soluri și
reprezintă coloizi cu dimensiuni foarte mici <0,002 mm, rezultați în urma procesului de
hidroliză.
Principalele proprietăți ale mineralelor argiloase sunt:
 structura foioasă,
 suprafaţa specifică mare,
 capacitate mare de a reţine şi elibera apa şi ionii schimbabili,
 sunt plastice şi multe au capacitate de contractare şi gonflare la variaţiile de
umiditate,
 contribuie, alături de humus, în formarea structurii solului şi influențează
capacitatea acestuia de a reţine apa şi nutrienţii.

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
2
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Mineralele argiloase sunt formate din strate de tetraedri de siliciu şi octaedri de Al,
Mg sau Fe. Configuraţia tetraedrică rezultă prin dispunerea în jurul unui atom de siliciu
a patru atomi de oxigen, iar prin dispunerea a şase atomi de oxigen şi/sau grupări
oxidrilice în jurul unui atom de Al, Mg sau Fe rezultă un poliedru, ce are o configuraţie
octaedrică (fig. 2).

Fig. 2. Reprezentarea schematică a poliedrilor structurali care alcătuiesc reţeaua

mineralelor argiloase
A. Tetraedru; B. Octaedru (După Scheffer şi Schachtschabel, citaţi de C. Crăciun, 2000)

Prin asocierea stratelor de tetraedri cu cei de octaedri rezultă aşa numita lamelă
sau foiţă a mineralelor argiloase. Asocierea se realizează în două moduri (fig. 3 și 4):

 prin suprapunerea unui strat tetraedric cu unul octaedric şi atunci rezultă minerale
argiloase cu structură 1:1 (T:O), numite şi minerale bistratificate (grupa caolinit
– serpentină),
 prin cuprinderea între două strate de tetraedri a unui strat de octaedri, în acest caz
rezultând minerale argiloase cu structură 2:1 (T:O:T), numite şi minerale
tristratificate (grupele micelor, smectitelor, vermiculitului sau cloritelor).

Fig. 3 Structura mineralelor argiloase

Mineralele bistratificate prezintă mai puţine substituţii de elemente în structura

lor, astfel că ele, datorită şi spaţiului interlamelar îngust şi puţin mobil, determină ca
sarcina electrică pozitivă a lamelor să fie redusă, iar prezenţa a puţine elemente
compensatoare de sarcină monovalente şi bivalente să fie doar la suprafaţa externă şi
nu în spaţiul interlamelar.

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
3
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Mineralele tristratificate prezintă un spaţiu interlamelar mai mare, cauzat de

excesul de sarcină electrică negativă, provenit din substituţiile izomorfe ale atomilor de
Si, Al, Fe sau Mg. Compensarea se face cu cationi, molecule de apă sau moleculele
organice, ele plasându-se cu precădere în spaţiul dintre foiţe.

Fig. 4 Structura mineralelor argiloase

Mineralele argiloase se clasifică ţinându-se cont de criterii structurale (configuraţia

reţelei cristaline, tipul de foiţă şi dimensiunea spaţiului interlamelar) şi chimice
(elementele care alcătuiesc stratul octaedric, mărimea sarcinii electrice a foiţei
mineralului şi elementele sau substanţele chimice din spaţiul interlamelar). Astfel, au
fost stabilite următoarele tipuri:

 minerale argiloase bistratificate (caolinit – serpentinit)

 minerale argiloase tristratificate (talc, smectit, vermiculit, illit, clorit)
 minerale cu structură fibroasă (palygorskit, sepiolit)
 minerale necristaline (allofane)

Principalele grupe de minerale argiloase sunt:

 caolinit, haloisit – nu gonflează, reţin şi eliberează puţini ioni.
 illit, vermiculit, montmorillonit (sau smectit - gonflează cel mai puternic) –
gonflează şi au capacitate mare de reţinere şi eliberare, care cresc de la primul
la ultimul.
 clorit – nu gonflează, nu reţine şi nu eliberează ioni.

Allofanele reprezintă materiale amorfe (fără structură cristalină) constituite din

amestecuri de geluri de silice şi hidroxizi de aluminiu.
Denumirea provine de la grecescul allofane = ‚‚care apare altfel’’. Apar în solurile
vulcanice, având un aspect sticlos şi sporesc capacitatea de schimb cationic,
adezivitatea şi gonflarea.

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
4
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Oxizii şi hidroxizii

Oxizii şi hidroxizii se formează prin reacţii de oxidare, reducere şi hidratare și

apar frecvent sub formă de pelicule depuse pe suprafața altor minerale sau ca agenți
de cimentare a materialului de sol sub formă de concrețiuni, influențând culoarea unor
soluri.
Principalele grupe de oxizi şi hidroxizi întâlnite în soluri sunt:
 Bioxidul de siliciu hidratat (silicea secundară) – este reprezentată prin opal şi
calcedonie.
 Oxizii şi hidroxizii de mangan – piroluzitul, hausmanitul (oxizi), manganitul,
psilomelanul (hidroxizi), au culoare neagră.
 Oxizii şi hidroxizii de fier – hematit, magnetit, goethit (oxizi), lepidocrocit, limonit
(hidroxizi), au culoare gălbui-roşcată.
 Oxizii şi hidroxizii de aluminiu – diasporul, boehmitul, gibbsitul.

Sărurile se formează în urma reacțiilor dintre bazele cationilor metalelor alcaline

şi alcalino-pământoase (Ca, Mg, Na, K etc.), rezultați prin hidroliza silicaţilor cu diverşi
acizi (acid carbonic, azotic, clorhidric, sulfuric etc.).
Principalele grupe sunt:
 Carbonaţi – calcit, dolomit
 Sulfaţi – gips (Ca), ternardit, mirabilit (Na), epsomit (Mg)
 Cloruri – halit (Na)
 Sulfuri – pirita (Fe)
 Fosfaţi – apatit (Ca), vivianit (Fe)

Cele mai frecvente săruri întâlnite sunt clorurile de sodiu, potasiu, magneziu şi
calciu, sulfaţii de sodiu, potasiu, magneziu şi calciu, carbonaţii şi bicarbonaţii de sodiu,
potasiu, magneziu, calciu sau fier, fosfaţii feroşi, fosfaţii monocalcici, dicalcici şi
tricalcici, fosfaţii de aluminiu şi fier etc.
Sărurile apar în regiuni mai secetoase, în special carbonaţii de calciu şi
magneziu. Clorurile şi sulfaţii, care sunt uşor solubili, apar numai în condiţii locale în
soluri halomorfe. În solurile cu exces de umiditate pot apărea pirita şi vivianitul.
În funcție de gradul de solubilizare, sărurile se clasifică astfel:
 săruri ușor solubile: azotați, cloruri, sulfați, fosfați, carbonatul de sodiu
 săruri mijlociu solubile: sulfatul de calciu (gips)
 săruri greu solubile: carbonații de calciu și magneziu
 săruri foarte greu solubile: combinații ale acidului fosforic cu fierul și
aluminiul.

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
5
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

SCOARŢA DE ALTERARE

Prin scoarţă de alterare se înţelege stratul afânat, permeabil faţă de apă şi

gaze, care se dezvoltă pe rocile de la suprafaţa uscatului prin procese de
dezagregare şi/sau alterare.
Scoarţa de alterare apare ca o cuvertură care acoperă roca parentală
nedegradată şi care poate include în partea ei superioară şi învelişul de sol.
Dezvoltându-se la suprafaţa crustei terestre, scoarţa de alterare şi implicit
învelişul de sol, mulează suprafaţa reliefului. Aceasta are grosimi variabile, de la câteva
zeci de metri, până la câţiva centimetri, în funcţie de natura rocii, condiţia climatică,
panta suprafeţei de relief şi mai ales vechimea suprafeţei de relief.
Pe suprafeţele orizontale (din zonele de platouri şi câmpie), scoarţele de alterare
sunt mai groase în condiţii climatice similare, decât pe pantele versanţilor.
Deoarece materialul primar din care provine scoarţa de alterare este aproape în
totalitate de natură silicatică, alterarea acestuia se realizează în principal prin procesul
de hidroliză. Desfăşurarea procesului de hidroliză se poate petrece doar în prezenţa
apei, iar în funcţie de temperatura acesteia şi a unor substanţe dizolvate în ea,
intensitatea cu care acţionează asupra rocilor este diferită de la o regiune la alta.

Fig. 5 Scoarța de alterare

Constituenţii scoarţei de alterare

Substanţele minerale care intră în componenţa scoarţei de alterare sunt
reprezentate de produsele dezagregării şi alterării rocilor parentale.
Produsele dezagregării apar sub formă de fragmente de roci şi minerale numite
claste (epiclaste). Dimensiunile clastelor variază mult, de la dimensiunile bolovanilor, la
zecimi de milimetru. Fragmentele epiclastice sunt numite şi constituenţi reziduali sau
primari, deoarece provin direct din masa rocii parentale, natura lor depinzând exclusiv
de cea a rocii.

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
6
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Procentul de constituenţi reziduali stabili este un indiciu al maturităţii (vechimii)

scoarţei de alterare. Unii dintre constituenţii reziduali (fragmente de cuarţ, muscovit,
rutil, zircon) pot fi stabile chimic, rezistând un timp nedefinit. Alţii (cei care conţin
feldspaţi, sticle vulcanice, olivine) sunt instabili şi tind să dispară prin alterare.
Constituenţii solizi noi, rezultaţi prin procesele de alterare a fragmentelor
reziduale sau direct a rocii parentale, sunt denumiţi constituenţi secundari. Aceştia se
clasifică fie după structură, fie după solubilitate.

Structura scoarţei de alterare

Deoarece acţiunea agenţilor externi se manifestă diferit cu cât pătrundem în
interiorul scoarţei de alterare, constituenții primari (reziduali) și secundari rezultați prin
procesele de dezagregare și alterare au o anumită dispunere pe verticală, în mai multe
orizonturi sau strate cu caracteristici diferite (fig. 6):
 Orizontul argilos, situat în parte superioară şi în care fărâmiţarea este maximă.
Aici domină alterarea chimică şi se formează solul;
 Orizontul argilo-detritic, are o compoziţie variată, argilă + detritus. Conţinutul de
detritus creşte spre adâncime;
 Orizontul cu detritus - constituit din blocuri mari, colţuroase, despărţite între ele,
dar deplasate mecanic foarte puţin;
 Roca puternic fisurată - reprezintă un orizont variabil ca grosime, care dă
prelungiri, crăpături în roca proaspătă.

Fig. 6. Structura scoarţei de alterare.

(După Gr. Posea şi colab., 1970).
1. Orizont argilos, se formează solul;
2. Orizont argilo-detritic;
3. Orizont de detritus;
4. Rocă fisurată puternic;
5. Rădăcinile scoarţei de alterare;
6. Roca proaspătă.

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
7
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Grosimea scoarţei de alterare se modifică în funcţie de zona climatică :

 în zona de tundră foarte redusă, de regulă sub 1 m
 în zona temperată ajunge mai ales în arealele umede la câţiva metri
 în zona aridă foarte redusă, sub 1 m
 în zona caldă şi umedă foarte mare, frecvent peste 10m
 în zona caldă şi umedă, scoarţa de alterare este foarte mare, frecvent peste 10
m, cu zonalitate pe verticală, alcătuită din mai multe strate dispuse de sus în jos:
 orizontul superior bogat în cuarţ rezidual şi silice secundară
 orizontul median bogat în oxizi şi hidroxizi de Al, Fe şi Mn
 orizontul inferior (denumit şi orizontul pestriţ) cu pete roşii-gălbui şi brune,
bogat în minerale argiloase
 orizontul bazal dezvoltat chiar pe roca parentală şi cu o culoare deschisă
datorată unui stadiu incipient de alterare a rocii

DIRECŢII DE EVOLUŢIE A SCOARŢEI DE ALTERARE

Direcţiile majore de evoluţie a unei scoarţe de alterare sunt exprimate de

modalităţile de alterare ale rocilor silicatice, allitizarea şi siallitizarea.
 Allitizarea – denumirea provine de la simbolul chimic al aluminiului - Al şi de la
grecescul lithos - piatră.
Allitizarea se produce în condiţii de climă caldă şi umedă, în timp îndelungat,
fiind specifică regiunilor ecuatoriale şi tropicale umede (în apa caldă silicea este
solubilă).
Această direcţie de evoluţie este o consecinţă a alterării silicaţilor prin hidroliză
totală, proces în care toate elementele chimice, inclusiv siliciul, trec în hidroxizi.
Hidroxizii metalelor alcaline şi alcalino-pământoase, ca şi hidroxidul de siliciu
sunt solubili şi sunt îndepărtaţi de la locul de formare odată cu apa care se infiltrează. În
loc rămân doar hidroxizii de aluminiu şi fier, substanţe insolubile. Ei se acumulează
treptat formând un depozit de culoare roşie, numit laterit, culoare dată de hidroxizii de
fier.
Allitizarea este cunoscută şi sub denumirea de lateritizare (în latină later-
cărămidă) datorită produsului de alterare roşu care rezultă şi care prin uscare se
întăreşte şi capătă aspectul unei cărămizi.
Pentru manifestarea lateritizării trebuie să fie îndeplinite două condiţii:
 existenţa unui climat cald şi umed
 existenţa unei roci parentale care să conţină alumosilicaţi (feldspaţi, mice),
alături de minerale melanocrate (biotit, piroxeni, olivine, amfiboli)
În lipsa mineralelor melanocrate, rezultă o scoarţă de alterare formată exclusiv
din hidroxizi de aluminiu (bauxită pură), de culoare albă.

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
8
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

 Siallitizarea – denumirea provine de la simbolurile chimice ale siliciului - Si şi

aluminiului - Al şi de la grecescul lithos - piatră.
Siallitizarea se petrece mai ales în climatele temperate, unde hidroliza se
realizează doar parţial, în condiţiile unui mediu cu temperatură mai scăzută.
În acest caz, silicea nu mai este solubilă şi, deci, nu mai este deplasată de la
locul de formare, astfel că, împreună cu aluminiu formează minerale argiloase.
Siallitizarea este întâlnită şi în regiunile calde, dar acolo unde umiditatea este mai
redusă, astfel că, hidroliza parţială se datorează apei în cantitate insuficientă.
În funcţie de natura materialului argilos, se deosebesc două moduri de
manifestare a siallitizării:
 Monosiallitizarea – prin care se formează minerale argiloase bistratificate, de
tipul caolinitului, într-un mediu acid, sărac în baze; se produce mai ales în
climate bogate în precipitaţii şi unde predomină rocile cu minerale leucocrate.
 Bisiallitizarea – prin care rezultă minerale argiloase tristratificate (de tip illit sau
smectit), în medii neutre sau alcaline; se produce în regiuni cu precipitaţii mai
reduse şi cu roci bogate în minerale melanocrate.
Cele două direcţii de evoluţie ale scoarţei de alterare nu sunt întotdeauna
distincte, existând situaţia în care caolinul coexistă cu hidroxizii de fier şi aluminiu,
numită monosiallitizare deghizată (alumino-siallitizare).

TIPURI DE SCOARŢĂ DE ALTERARE ŞI RĂSPÂNDIREA LOR PE GLOB

Scoarţele de alterare pot fi diferenţiate după compoziţia mineralogică şi cea

chimică, principalele tipuri fiind următoarele:
 Litogen sau detritic – caracterizat prin predominarea fragmentelor de rocă şi a
mineralelor primare, reprezintă primul stadiu de alterare şi are o grosime foarte
redusă.
Se formează în condiţii climatice care împiedică alterarea, precum zona de
tundră, zonele deşertice, pe versanţi puternic înclinaţi, în etajul periglaciar sau pe roci
compacte indiferent de climă, unde produsele alterării sunt spălate de apele din
precipitaţii sau unde alterarea chimică este foarte slabă. Poate prezenta subtipurile
silicato-litogen şi carbonato-litogen.
 Siallitic – specific climatului temperat în care se formează minerale argiloase
tristratificate din grupele cloritelor, smectitelor şi illitelor. Alături de acestea se
găsesc hidroxizi de fier şi mangan, produşi amorfi, minerale primare şi fragmente
de rocă. Grosimea scoarţei de alterare atinge valori mari.
Acest tip se poate subdivide în trei subtipuri:
- Subtipul siallitic propriu-zis, caracterizat prin lipsa sărurilor solubile, inclusiv
a carbonaţilor.

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
9
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

- Subtipul carbonato-siallitic este întâlnit mai ales în zona temperat -

continentală. Această scoarţă prezintă pe lângă produse siallitice, ca şi cea precedentă,
acumulări de carbonaţi de Ca şi Mg, montmorillonit şi alte minerale care se formează în
mediu neutru sau bazic. Un proces caracteristic acestei zone este formarea depozitelor
loessoide.
- Subtipul halo-siallitic este specific climatului deşertic, fiind alcătuit din
produse de acumulare, cum sunt argilele, luturile, nisipurile toate îmbogăţite în săruri
(cloruri, sulfaţi, carbonaţi) pe o grosime mare. Acţiunea principală este dezagregarea
prin insolaţie. Alterarea chimică şi dizolvarea sunt prezente prin rouă şi pânzele
freatice, acestea apar mai ales în zonele joase, unde se precipită săruri sub formă de
crustă. Pe unele porţiuni se pot depune cruste silicioase (patina deşertului).
 Aluminosiallitic – caracterizat prin prezenţa mineralelor argiloase de tip cloritic,
a aluminiului mobil şi prezintă reacţie acidă.
Allitic (ferallitic) – specific climatului tropical şi ecuatorial umed, prezintă în
compoziţia scoarţei oxizi secundari de Al şi Fe, alături de care mai pot apărea mici
cantităţi de alumosilicaţi secundari şi de minerale primare. Scoarţa de alterare de tip
allitic, poate atinge grosimi mari, uneori chiar peste 100 m. caracterizat prin dominanţa
procesului de allitizare (ferallitizare), dar pot apărea şi minerale argiloase caolinitice
(bistratificate); este răspândit în zona ecuatorială şi tropicală.
De tranziţie – realizează tranziţia între tipul siallitic şi cel allitic (ferallitic) şi pot
rezulta şi prin alterarea calcarelor impure, caz în care sunt cunoscute sub denumirea de
terra rossa sau terra fusca. Prezintă subtipurile siallito-allitic şi siallito-feritic. Tipul
siallito-allitic este un tip de tranziţie specific zonei calde cu precipitaţii mai reduse.

Scoarţa de alterare primară şi cea secundară

Materialul scoarţei de alterare rămâne pe locul de formare, în contact direct cu

roca parentală, caz în care scoarţa de alterare este considerată primară sau
autohtonă (mai este denumit şi eluviu).
Particulele care compun eluviul au suferit o rearanjare pe verticală în funcţie de
dimensiuni şi densităţi. Din acest motiv, eluviile apar de obicei pe suprafeţe unde
acţiunea de transport a apei este redusă sau nulă.

Produsul de alterare nu rămâne pe loc, ci este supus unor procese de deplasare

fie gravitaţionale fie datorate eroziunii, provocată de scurgerea de suprafaţă, şiroire sau
torenţialitate.

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
10
 GEOGRAFIA SOLURILOR, SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, ANUL II, 2014-2015

Prin astfel de procese se constituie diferite depozite sedimentare (fig. 7), care nu
mai sunt scoarţe de alterare propriu-zise, deoarece fundamentul lor nu mai este roca
parentală:
 deluviale,
 coluviale,
 proluviale,
 aluviale,
 morenaice (glaciare),
 lacustre,
 mlăştinoase,
 marine
Dacă procesul de dezagregare şi alterare continuă şi pe aceste depozite
transportate, se formează o scoarţă de alterare secundară sau alohtonă. În acest caz,
depozitul transportat devine material parental pentru scoarţa de alterare secundară
(alohtonă).

Fig. 7 Depozite pe versant

Bibliografie

Florea N., Buza M. (2004), Pedogeografie cu noţiuni de pedologie (Compendiu), Edit.

Universităţii „Lucian Blaga", Sibiu.
Demeter T. (2009), Pedologie generală, Edit. Credis, Bucureşti.
Geanana M., Demeter T., Ochiu I (2001), Pedogeografie. Lucrări practice, EUB, 235 p.
Mihalache M., (2006), Pedologie – geneza, proprietățile și taxonomia solurilor, Ed. Ceres, 248 p
Moise Irina (2009), Curs de pedologie – Taxonomia solurilor, Editura Universitară, București

©ALINA EFTENE, Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, Universitatea “Ovidius” din Constanța
11