INTRODUCERE ÎN RELAŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE

Rezumat
Acest capitol face o scurtă introducere în relaţiile economice internaţionale prezentând
câteva aspecte referitoare la interdependenţele economice internaţionale şi la factorii care determină
adâncirea şi diversificarea acestora. Alte probleme abordate sunt diviziunea mondială a muncii şi
factorii care determină specializarea internaţională a economiilor naţionale, fluxurile internaţionale
ale unei economii deschise şi poziţia internaţională a unei economii naţionale.

Interdependenţele economice internaţionale

Creşterea şi dezvoltarea economică, factori inseparabili şi care se întrepătrund

permanent stau la baza întregului progres al omenirii.
Societatea umană nu s-a dezvoltat uniform, pe tot globul pământesc, datorită
diferenţelor în ceea ce priveşte abundenţa sau lipsa de resurse naturale, dar şi
diferenţelor de organizare a comunităţilor umane.
Dezvoltarea economică a diferitelor teritorii a condus, în cele din urmă, la
apariţia unor forme economice organizate în mod unitar, în cadrul unor teritorii
delimitate, respectiv în cadrul statelor naţionale formate şi extinse odată cu apariţia şi
dezvoltarea capitalismului.
Caracterul de naţional este dat de faptul că acest ansamblu de schimburi de
activităţi se realizează între membrii unei anumite comunităţi umane, într-un teritoriu
bine delimitat, aparţinând unui stat naţional.
Existenţa economiilor naţionale şi dezvoltarea acestora au adus cu sine şi
legăturile dintre diversele economii naţionale, ca forme de convieţuire şi de acces la
resursele celuilalt sau de transfer a realizărilor unuia către celălalt.
Odată cu apariţia statelor naţionale şi consolidarea economiilor naţionale apar
şi strategii naţionale de dezvoltare.
Unii economişti de renume, ca Adam Smith, vedeau numai în relaţiile externe
ale economiei naţionale o resursă de îmbogăţire naţională.
Adam Smith considera că “dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai
ieftine decât le-am produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din
produsul activităţii noastre, utilizat într-un mod din care putem trage oarecare folos.
Activitatea unei ţări nu e utilizată cu cel mai mare avantaj când e îndrumată către
producţia unui articol pe care ea îl poate cumpăra mai ieftin decât ar fi costul lui de
producţie” [24].
Adam Smith a prezentat o adevărată teorie cu privire la relaţiile economice
externe, care, la vremea sa erau cu preponderenţă relaţii comerciale. Acesta a susţinut
ideea unei politici liberale economice în relaţiile externe, care să asigure naţiunii
britanice o reală sursă şi metodă de îmbogăţire.
Adam Smith recunoaşte ca deosebit de mari avantajele oferite de comerţul
exterior şi anume:
 pe de o parte, faptul că acesta dă producătorului intern şansa de a-şi desface
pe piaţa externă acea parte a producţiei realizate care nu are cerere pe piaţa
internă;
  pe de altă parte, creează astfel mijloacele de plată pentru a aduce din afară
pe piaţa internă acele produse care sunt cerute de aceasta şi pentru care
producătorii autohtoni nu au înclinaţia sau disponibilitatea de a le produce.
David Ricardo [23], continuând şi dezvoltând această orientare a lui A. Smith,
afirmă că “într-un sistem de perfectă libertate a comerţului, fiecare ţară îşi consacră în
mod natural capitalul şi munca acelor genuri de activităţi care îi sunt cele mai
avantajoase”.
David Ricardo a încercat să rezolve două probleme legate de comerţul
internaţional: teoria costurilor comparative şi teoria echilibrării automate a balanţei de
plăţi externe.
Conform teoriei costurilor comparative şi a avantajului relativ în comerţul
internaţional, rezultă că fiecare ţară se va specializa în producerea şi exportul acelor
produse pentru care are cei mai abundenţi şi ieftini factori de producţie, ceea ce face
ca diviziunea internaţională a muncii să se adâncească, conducând spre maximizarea
eficienţei economice.
Atât A. Smith cât şi D. Ricardo consideră comerţul internaţional ca aducător de
avantaje pentru economiile participante şi ambii pun aceste avantaje în strânsă şi
obiectivă legătură cu adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, cu specializarea
producătorilor, dar şi a economiilor naţionale, pe acele produse care le asigură cele
mai reduse costuri şi cel mai mare profit.
Producţia de mărfuri şi crearea noii pieţe mondiale au condus, pe de o parte, la
apariţia concurenţei internaţionale, iar pe de altă parte, la apariţia primelor concepte
teoretice privind atitudinea necesară faţă de comerţul internaţional, fie la export, fie la
import. Astfel s-au conturat politici liberale (comerciale) care serveau intereselor unor
exportatori şi politici protecţioniste, care apărau interesele noilor veniţi pe arena
producţiei de mărfuri, a industrializării şi apoi a comerţului internaţional.
Economia unei ţări nu poate exista şi nu poate fi viabilă decât în cadrul şi în
legătură cu economiile celorlaltor ţări.
Economia mondială se bazează pe un amplu sistem de interdependenţe
economice internaţionale. În cadrul acestui sistem de conexiuni, interesele şi
problemele economiilor naţionale se întrepătrund şi numai în virtutea acestor legături
şi raporturi calitative diferite ele pot exista şi progresa.
Sistemul complex de interdependenţe economice existent s-a format după cel
de-al doilea război mondial sub influenţa profundelor schimbări în diviziunea
mondială a muncii şi a revoluţiei ştiinţifico-tehnice.
Interdependenţele economice internaţionale se adâncesc şi se diversifică
continuu, în strânsă legătură cu:
– schimbările politice care au loc pe arena mondială;
– modificarea structurii lumii contemporane din punctul de vedere al nivelului
de dezvoltare economică;
– adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, îndeosebi ca urmare a
revoluţiei ştiinţifico-tehnice;
– diversificarea centrelor de putere pe plan economic internaţional;
– evoluţia preţurilor internaţionale şi a problemelor valutar-financiare sub
influenţa unor factori contradictorii.
Astfel, schimbarea configuraţiei politice a lumii după cel de-al doilea război
mondial, ca urmare a prăbuşirii sistemului colonial, a accentuat lupta pentru
independenţa de stat şi formarea a numeroase economii naţionale. Aceste ţări au intrat
în noi raporturi cu numeroase alte state în vederea valorificării resurselor materiale şi
umane, pentru făurirea unor economii interdependente. Schimbarea radicală a
raporturilor politice de dependenţă, a contribuit în mod hotărâtor la dezvoltarea
interdependenţelor economice internaţionale.
După cum subliniază unii cercetători, multe dintre popoarele astăzi
subdezvoltate cunoşteau, la momentul pierderii independenţei, un grad de civilizaţie
superior pentru epoca respectivă (incaşii, aztecii, indienii etc.). Metropolele capitaliste
au distrus, însă, complet sau în mare parte aceste civilizaţii formate de-a lungul
veacurilor, întrerupând cursul normal al evoluţiei lor.
Economia mondială modernă cuprinde nu numai economiile naţionale, dar şi o
serie de organizaţii, instituţii internaţionale. Apar, pe de o parte, organizaţiile
economice internaţionale, care, la un anumit moment, se transformă în subiecţi
derivaţi de drept internaţional, cu tendinţe de a deveni subiecţi direcţi de drept
internaţional. Transferul de competenţe peste atributele naţionale le dă acestora
dreptul, cum este cazul Parlamentului European, de a se substitui statelor, în anumite
limite şi competenţe, chiar în relaţiile internaţionale (rol consultativ). Pe de altă parte,
se observă insă apariţia şi intensificarea rolului unor instituţii şi organisme
internaţionale în procesele mondoeconomice. ONU nu reuşeşte a se impune cu
acurateţe (PNUD, ONUDI, UNCTAD etc.), însă FMI, BERD, Banca Mondială se
implică şi dau economiei mondiale impulsuri sau semnale clare de interferenţă.
O altă caracteristică o reprezintă intensificarea integrărilor regionale şi
interregionale sau a globalizării unor fenomene economice.
Un alt exemplu, de acest fel, îl constituie noile deschideri pentru ţările din
centrul şi estul Europei sau exemplul Hong-Kong-ului.
Asimetria profundă dintre nivelurile de dezvoltare ale statelor, situaţie
specifică în care se află economia mondială contemporană, influenţează în mare
măsură interdependenţele economice internaţionale. Datele statistice arată faptul că
peste jumătate din populaţia globului (56,1%) se află în ţările cu economie
subdezvoltată, în care PNB variază de la ţară la ţară între 90$ şi 499 $/locuitor şi
acestea contribuie doar cu 8,5% la producţia mondială. Ţările dezvoltate, deşi
reprezintă doar 18,7% din populaţia lumii, deţin peste 68% din producţia mondială
[27].
Decalaje mari se menţin şi în ceea ce priveşte productivitatea muncii sociale.
Astfel, între ţările dezvoltate din punct de vedere economic şi cele mai puţin
dezvoltate, raportul este de 13:1.
În ultimele decenii au avut loc schimbări în ceea ce priveşte centrele de putere
economică. Unele dintre acestea au dispărut sau şi-au pierdut din importanţă, în
schimb altele au apărut şi au tendinţa să se dezvolte. Având în vedere numai trei
centre de putere din Europa Occidentală, America de Nord şi Asia de Sud-Est şi un
singur indicator (PIB) este evident că Asia de Sud-Est şi, în primul rând Japonia
continuă să avanseze spre primul loc, SUA are tendinţa să decadă, dar vin puternic din
urmă ţările din Europa Occidentală.
Creşterea sau scăderea preţurilor la materii prime, materiale şi combustibili
(de exemplu petrol), majorarea sau reducerea dobânzilor la creditele acordate
diferitelor ţări, precum şi ponderea mare a datoriilor externe ale unor ţări, au făcut
să crească sensibilitatea economiilor naţionale faţă de evoluţia şi tendinţele vieţii
economice internaţionale, ceea ce au imprimat interdependenţelor dintre ţări o
dinamică pe care n-au avut-o până acum.
În cel de-al treilea raport către Clubul de la Roma, intitulat “Restructurarea
ordinii internaţionale” sunt evidenţiate tipurile de interdependenţe Nord-Sud, dintre
ţările bogate şi ţările sărace [28].
În primul rând, sunt interdependenţele generate de nevoia de alimente; unele
ţări au surplusuri, în timp ce altele au deficite alimentare.
În al doilea rând, sunt interdependenţele generate de nevoia de energie şi
minerale, în condiţiile în care cererea şi oferta au traiectorii geografice diferite.
În al treilea rând, apar interdependenţe generate de posibilitatea dereglării
echilibrului ecologic sau de problema apărării mediului înconjurător.
În al patrulea rând, sunt speranţele de a reduce decalajele izbitoare dintre
bogaţii şi săracii lumii.
În concluzie, interdependenţele economice înseamnă cooperare reciproc
avantajoasă, între state suverane, bazate pe principiile dreptului internaţional, pentru
progresul fiecărei naţiuni.

Diviziunea mondială a muncii şi specializarea internaţională

a economiilor naţionale

Prin diviziunea mondială a muncii se înţeleg relaţiile care se stabilesc între

statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului mondial, precum şi rolul
şi locul fiecărui stat în circuitul mondial al valorilor materiale.
În decursul evoluţiei sale istorice, diviziunea mondială a muncii a cunoscut mai
multe schimbări, ca urmare a dezvoltării economiilor naţionale, a modificării structurii
acestora şi, pe baza lor, a specializării în producţie a diferitelor ţări.
Specializarea internaţională are ca scop adaptarea potenţialului economic
naţional, a economiei interne, la cerinţele pieţei mondiale.
Factorii care determină specializarea internaţională a economiilor naţionale
sunt:
 condiţiile naturale, care pot favoriza un anumit fel de producţie (cafea,
orez, citrice, extracţia unor minereuri etc.);
 mărimea teritoriului şi a populaţiei – ţările au un potenţial diferit şi,
implicit, posibilităţi diferite de a se specializa în producţie;
 nivelul aparatului de producţie şi gradul său de diversificare, inclusiv
calificarea forţei de muncă, disponibilităţile de capital etc.;
 tradiţiile economice, care pot favoriza sau defavoriza specializarea în
producţia de un anumit fel;
 factorii extraeconomici (războaiele, asuprirea colonială, menţinerea unor
puternice rămăşiţe feudale sau a unor mentalităţi anacronice).
În actuala diviziune mondială a muncii există ţări cu grade diferite de
specializare internaţională. Astfel, în partea superioară a ierarhiei ţărilor lumii se află
grupul statelor care se bazează pe tehnica modernă, care au specializare internaţională
de înaltă eficienţă, ceea ce le permite să deţină o pondere însemnată din totalul
exporturilor mondiale. La antipodul acestora, la baza “scării ierarhice” se află ţările
slab dezvoltate, a căror specializare internaţională este unilaterală şi care deţin o
pondere infimă în PNB însumat în exporturile mondiale. Între aceste două mari
grupări se află ţările în curs de dezvoltare şi cu nivel mediu de dezvoltare. Aceste
grade diferite de specializare internaţională reflectă, în esenţă, potenţialul economic al
statelor.
Caracteristică perioadei postbelice este tendinţa generală de creştere a
dependenţei statelor de piaţa externă, de accentuare a interdependenţelor între ţările
lumii, reflectată de creşterea cotei de export în producţia mondială, manifestată prin
următoarele fenomene [27]:
În primul rând, se constată o tendinţă de restructurare a diviziunii
internaţionale a muncii, de afirmare a ţărilor în curs de dezvoltare pe piaţa
produselor manufacturate. Un număr de 15 ţări în curs de dezvoltare realizează peste
80% din exporturile totale de produse manufacturate.
În al doilea rând, în deceniile şapte-opt ale sec. XX, s-a conturat o nouă
structură în diviziunea internaţională a muncii: ţările dezvoltate s-au specializat în
domeniile tehnicii moderne şi ultramoderne, în timp ce ţările în curs de dezvoltare
devin producători şi furnizori de produse industriale de bază şi clasice.
În al treilea rând, în ţările dezvoltate se manifestă o anumită reorientare spre
produsele de bază şi o creştere a coeficientului de corelaţie între industria
prelucrătoare şi cea extractivă.
Aceasta se explică, pe de o parte, prin ieftinirea relativă a unor resurse în ţările
dezvoltate, iar pe de altă parte, prin politica deliberată a statelor respective de limitare
a dependenţei faţă de sursele de aprovizionare (în general, ţări din lumea a treia).
În al patrulea rând, se constată unele regrupări în rândul ţărilor în curs de
dezvoltare, de natură să genereze restructurări în diviziunea internaţională a muncii.
Astfel, după ce, începând de la mijlocul secolului al XX-lea unele ţări din Asia de
Sud-Est au dezvoltat industria textilă (în urma reducerii unor astfel de capacităţi în
Japonia), producătorii din Hong-Kong sau Singapore s-au orientat spre articole de
modă, iar producţia textilă de serie – care solicită un volum mare de muncă inferior
calificată – s-a deplasat spre ţările vecine.
În al cincilea rând, după 1975, s-a conturat tot mai mult un proces complex şi
contradictoriu de adaptare a diviziunii mondiale a muncii la noile condiţii de acces la
resursele naturale, îndeosebi la combustibili, la modificarea radicală a raportului de
schimb între principalele categorii de produse care fac obiectul comerţului
internaţional.
Cu toate schimbările produse, nu a fost depăşită diviziunea muncii bazată pe
schimbul inegal şi dependenţa externă, pe discriminări şi restricţii în schimbul
mondial de valori.
Ca urmare, ţara mai avansată îşi vinde mărfurile peste valoarea lor, deşi mai
ieftin decât ţările concurente. Ţara mai favorizată primeşte mai multă muncă în
schimbul unei cantităţi mai mici de muncă.
 Fluxurile internaţionale ale unei economii deschise

Tranzacţia desemnează fluxul economic care reflectă crearea, transformarea,

schimbul, transferul sau stingerea unei valori economice şi care presupune schimbarea
de proprietate asupra bunurilor şi/sau a drepturilor financiare, prestarea de servicii sau
disponibilizarea de forţă de muncă şi capital [21].
Mulţimea tranzacţiilor (fluxurilor) economice pe care o ţară le are cu restul
lumii poate fi prezentată ca o reuniune a fluxurilor comerciale şi financiare (figura nr.
1).
Fluxurile comerciale internaţionale reflectă interdependenţele dintre ţări, ca
efect al adâncirii treptate a diviziunii mondiale a muncii şi al specializării agenţilor
economici din diferite ţări în producerea şi comercializarea de produse corporale
(produse de bază şi produse prelucrate), produse necorporale (brevete de invenţii,
know-how, proiectare) sau de prestări de servicii de felul transporturilor şi asigurărilor
internaţionale de persoane şi de mărfuri, al turismului internaţional sau servicii
profesionale.
Comerţul invizibil cuprinde, pe de o parte, tranzacţiile internaţionale cu produse
necorporale şi prestările de servicii, iar pe de altă parte, creanţele şi obligaţiile
decurgând din mişcarea între economiile naţionale a factorilor de producţie capital şi
forţă de muncă.
Fluxurile financiar-monetare internaţionale [21] sunt acele tranzacţii dintre
agenţii economici aparţinând unor state distincte, care se exprimă şi se realizează prin
mijloace de plăţi şi de credit. Acestea cuprind două categorii de tranzacţii:
– fluxuri de compensare a tranzacţiilor comerciale, astfel încât orice
deplasare/cedare de produse corporale sau necorporale sau prestări de servicii într-un
sens între partenerii de contract are ca efect o deplasare în sens invers a unui flux de
plăţi;
– fluxuri financiare independente faţă de activitatea comercială, se
concretizează în mişcări internaţionale de capital şi cuprind:
 credite externe acordate sau primite;
 investiţii externe directe sau de portofoliu;
 mişcări de fonduri pe termen scurt;
 venituri din plasamente financiare externe;
 transferuri financiare unilaterale.
Din punctul de vedere al factorului timp, mişcările de capital pot fi împărţite în
trei mari grupe de fluxuri:
– mişcări de capital pe termen lung (peste un an) realizate sub formă de
investiţii directe şi de portofoliu, sub formă de împrumuturi angajate şi/sau acordate,
precum şi sub forma finanţării unei sau unor filiale externe de către firma-mamă;
– mişcări de capital pe termen scurt (până la un an) concretizate sub formă de
credite comerciale şi plasamente financiare cu caracter speculativ;
– transferuri financiare cu caracter excepţional şi unilateral apărute, de
exemplu, ca o consecinţă a unui război.
Investiţia directă într-o întreprindere presupune un plasament financiar al unui
nerezident în scopul de a influenţa luarea deciziilor. Limita inferioară pe care trebuie
să o atingă un asemenea plasament pentru a fi considerat ca investiţie directă este,
convenţional, de 10% din acţiunile sau activele instituţiei vizate. Acest flux financiar
cuprinde atât plasamentele iniţiale cât şi câştigurile reinvestite.
Investiţia de portofoliu este o tranzacţie care are ca obiect valori mobiliare de
natura acţiunilor sau a obligaţiunilor, scopul fiind acela de valorificare a capitalului pe
o piaţă externă mai avantajoasă decât propria piaţă financiară.
Cea mai modernă formă de schimburi economice internaţionale, care a luat o
amploare deosebită după al doilea război mondial, este cooperarea economică
internaţională.
Cooperarea economică internaţională are o serie de trăsături specifice, care o
particularizează în cadrul circuitului economic mondial [1].
a) Cooperarea economică se întemeiază şi promovează un complex de fluxuri
(de investiţii, de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, de produse), pe când comerţul
internaţional reprezintă unul din fluxurile economice principale.
b) Prin natura sa, cooperarea economică internaţională este forma cea mai
echitabilă de schimb reciproc de activităţi dintre state, pe când comerţul internaţional
conţine şi o serie de elemente cu caracter discriminatoriu.
c) Cooperarea economică internaţională introduce un element de continuitate
şi stabilitate în relaţiile economice dintre ţări, pe când evoluţia comerţului mondial
depinde de numeroşi factori care îl pot stimula, dar şi frâna.
d) Cooperarea economică internaţională nu se substituie fluxurilor deja
existente, ci contribuie la dezvoltarea lor.
Principala cauză a exploziei schimburilor monetare şi a importanţei deosebite
ce a căpătat-o piaţa mondială a capitalurilor a constituit-o explozia schimburilor de
mărfuri. Totodată, a luat naştere o internaţionalizare a instituţiilor financiare.
 de bază
Fluxuri cu
produse
corporale prelucrate

brevete de
invenţii
Fluxuri cu
Fluxuri know-how
produse
comerciale
necorporale
proiecte

servicii
profesionale

servicii de
Prestări
transp. şi
servicii
turism

turism
internaţional
Fluxuri
economice

De compensare
a activităţii
comerciale

credite externe

investiţii
Fluxuri externe
financiare
mişcări de
Independente capital pe
de activităţile termen scurt
comerciale
plasamente pe
termen lung

Figura nr. 1 – Fluxurile economice ale unei economii deschise transferuri

unilaterale
Sursa: Ioan Popa – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997

Internaţionalizarea “actorilor” şi a operaţiunilor pe piaţa capitalurilor a început

după război şi s-a extins într-un ritm rapid în ultimii ani. Ca urmare, a avut loc un
proces de specializare şi diversificare a burselor internaţionale.
Bursele pot fi clasificare în burse generale şi burse specializate.
Bursele generale efectuează operaţiuni de negociere pentru o gamă largă de
mărfuri, precum şi tranzacţii cu hârtii de valoare, valute etc. De regulă, bursele
generale funcţionează în marile centre comerciale: Zürich, Paris, New York, Chicago,
Londra, Hamburg, Amsterdam, Roterdam, Singapore, Rio de Janeiro etc.
Bursele specializate pot fi de mai multe feluri:
1. Burse de mărfuri (pentru anumite produse), cum ar fi:
– pentru vânzarea de cafea: New York, Roterdam, Londra;
– pentru comercializarea zahărului: New York, Londra, Amsterdam;
– pentru bumbac: Sao Paolo, Alexandria, Bombay, Sidney;
– pentru metale: Londra, New York etc.
2. Burse de valori, care efectuează operaţiuni legate de negocierea valutelor,
efectelor comerciale (cambii, bilete la ordin), efectelor publice (rente,
obligaţiuni, bonuri de tezaur), iar în unele cazuri şi metale preţioase (aur,
argint). Cele mai importante burse de valori sunt la: New York, Londra,
Paris, Melbourne, Tokyo, Yokohama.
3. Burse pentru operaţiuni ajutătoare comerţului internaţional. În cadrul
acestora se negociază operaţiuni de asigurări (Lloyd’s din Londra) şi navluri
(Pireu, New York, Amsterdam).

Poziţia internaţională a unei economii naţionale

Poziţia unei economii naţionale în raporturile ei cu restul lumii este reflectată în

balanţa de plăţi externe şi balanţa de creanţe şi angajamente externe. Cunoaşterea
acestora este necesară în procesul elaborării politicii economice externe a oricărei
guvernări într-o lume interdependentă, cum este cea de astăzi.
Cele două balanţe sunt rezultatul abordării diferite a relaţiilor economice
internaţionale ale unei ţări.
Balanţa de plăţi externe cuprinde toate tranzacţiile de natură financiară sau
comercială încheiate cu străinătatea de către rezidenţii săi şi reprezintă un raport
periodic între intrările şi ieşirile de mijloace valutare.
Conform dicţionarului juridic al Uniunii Europene [26], balanţa de plăţi este
“instrumentul financiar valutar întocmit sub formă de tabel statistico-economic în care
sunt trecute şi prin care se consemnează toate plăţile şi încasările externe ale unei ţări,
rezultate din schimburile sale economice de orice natură cu străinătatea, pe o perioadă
determinată de timp, de obicei un an”.
M. I. Wasserman [26] defineşte balanţa de plăţi ca fiind o prezentare statistică
a tranzacţiilor economice într-o perioadă dată între rezidenţii unei ţări şi rezidenţii
altei ţări, grup de ţări sau organizaţii internaţionale specifice. Potrivit FMI, criteriul
după care sunt împărţiţi agenţii în rezidenţi sau nerezidenţi este centrul de interes
economic şi nu naţionalitatea sau alte criterii legale. Astfel, sunt consideraţi rezidenţi:
familiile şi indivizii care îşi creează în ţară gospodării; întreprinderi, corporaţii şi
cvasi-corporaţii (de exemplu: sucursale ale investitorilor străini direcţi); instituţii non-
profit; guvernul şi administraţia publică locală. În categoria nerezidenţilor intră:
familii, întreprinderi, corporaţii, instituţii non-profit străine; români care şi-au mutat
centrul de interes economic în străinătate; turişti, oameni de afaceri, funcţionari
diplomatici străini aflaţi temporar în România.
Jean Weller [27] consideră balanţa de plăţi şi credite a unei ţări ca un tablou al
conturilor sale externe, al fluxurilor reale şi financiare în legătură cu restul lumii.
Ca orice bilanţ anual, balanţa de plăţi şi credite comportă un activ (credit) şi un
pasiv (debit).
În principiu, tranzacţiile internaţionale se efectuează generând plăţi, de obicei
în valută (totuşi, o parte a comerţului internaţional se derulează sub formă de
operaţiuni speciale, exportul fiind compensat prin importul de mărfuri, fie la nivel de
tranzacţie, fie la nivel de relaţie).
Fiecare operaţie care dă naştere unei intrări de devize este înscrisă în activul
balanţei, fiecare operaţie care generează o ieşire de devize în pasivul balanţei. Există
şi operaţiuni care se efectuează fără o contraprestaţie, nici în natură, nici în devize,
fiind considerate transferuri unilaterale (donaţii, ajutoare etc.).
Evaluarea tranzacţiei se face la preţul pieţei.
Momentul înregistrării tranzacţiei este momentul schimbului de proprietate.
Balanţa de plăţi externe înregistrează la activ (în credit) aportul de resurse
rezultate din exportul de bunuri, prestarea de servicii, încasarea de venituri aferente
factorilor de producţie care au părăsit ţara şi poziţii financiare reprezentând reduceri
ale activelor externe sau creşteri ale pasivelor externe ale economiei, iar la pasiv (în
debit) reducerea resurselor ca urmare a importului de bunuri, achiziţionării de servicii,
plăţii de venituri aferente factorilor de producţie aduşi spre valorificare din străinătate,
precum şi poziţii financiare reprezentând creşteri ale activelor externe ale ţării sau
reduceri ale pasivelor externe.
Balanţa de plăţi se întocmeşte:
– global – pentru a evidenţia totalitatea fluxurilor sau tranzacţiilor economice
şi financiare ale unei ţări cu restul lumii;
– bilateral – pentru relaţiile cu o anumită ţară;
– regional – pentru schimburile cu un grup de ţări.
Soldul balanţei reflectă relaţia în care se găsesc contul curent şi contul de
capital din punctul de vedere al intrărilor şi ieşirilor generate de tranzacţiile
internaţionale. Se pot calcula şi o serie de solduri parţiale pe tipuri de tranzacţii.
Balanţa de plăţi poate fi:
 excedentară, dacă soldul > 0. Ţara respectivă îşi măreşte creanţele asupra
străinătăţii, mişcările monetare reglând soldul în mod favorabil acestei ţări;
 deficitară, dacă soldul cumulat < 0;
 echilibrată, variaţia creanţelor este nulă, soldul = 0.
Alături de soldurile totale sau parţiale, în analizele de balanţă se utilizează şi
indicatorul grad (rată) de acoperire a plăţilor prin încasări.
Ca indicator absolut, notând cu Ii încasările şi cu Pi plăţile, soldul (Si) exprimat
în unităţi monetare (de regulă dolari SUA) şi afectat de semn poate fi calculat:
Si  I i  Pi 0
><
Ca nivel relativ, gradul de acoperire (Ga) se poate calcula:
 Ii
G Ai   100 100%
Pi >
<
Calculat sub formă de raport, gradul de acoperire a plăţilor prin încasări (G a)
prezintă două avantaje:
– dezechilibrul absolut capătă o dimensiune calitativă exprimată procentual;
– este eliminată utilizarea semnului soldului, care poate influenţa negativ
unele demersuri analitice
Rolul balanţei de plăţi externe rezidă din forma sub care se prezintă, cea a unui
tabel de sinteză, permiţând compararea sub raport cantitativ şi calitativ a schimburilor
reale şi financiare cu străinătatea. Concluziile se referă la competitivitatea producţiei
naţionale în raport cu cea străină, prin confruntarea cantitativă şi structurală dintre
export şi import, prin analiza fluxurilor de capital, de credite, servicii etc.
De asemenea, balanţa de plăţi externe dă posibilitatea analizei indicatorilor
raportului de schimb la nivel macroeconomic, oferind orientări cu privire la direcţiile
de dezvoltare ale producţiei naţionale, mai ales în domeniul industrial.
Strict teoretic, o balanţă de plăţi este întotdeauna echilibrată întrucât eventualul
excedent valutar este destinat creşterii sau reconstituirii resurselor valutare sau
promovării exportului de capital şi plasării de fonduri pe bază de credit. Eventualul
deficit poate fi acoperit fie din resursele bugetare, fie prin atragerea de fonduri străine
pe calea creditului, împrumutului sau importului de capital.
Totuşi, echilibrarea balanţei de plăţi externe, în principal stingerea soldului
pasiv este una din preocupările de bază ale oricărei politici comerciale.
Factorii destabilizatori care determină dezechilibre ale balanţei de plăţi externe
pot fi de două categorii: factori endogeni şi exogeni.
Factorii endogeni au un rol preponderent în crearea soldului pasiv al balanţei.
Printre aceştia menţionăm:
– întârzieri în punerea în funcţiune a unor obiective industriale de însemnătate
naţională;
– reducerea exportului determinată de calamităţi naturale sau de evenimente
fortuite;
– creşterea importului;
– reducerea calităţii producţiei pentru export;
– reducerea deliberată a unor exporturi în scopul industrializării pieţei interne
sau din alte raţiuni etc.
Factorii exogeni au un caracter conjunctural, iar înlăturarea urmărilor acestora
nu se poate face fără intervenţia statului. Printre aceştia se evidenţiază:
– dereglarea preţurilor mondiale pentru produsele cu pondere mare în
structura exportului şi importului;
– restricţiile cantitative şi creşterea taxelor vamale sau de altă natură în ţările
importatoare;
– micşorarea intrărilor în valută ca urmare a fluctuaţiei cursului de schimb
valutar;
– influenţa factorilor psihologici şi a mişcărilor speculative de bursă care
afectează situaţia valutei naţionale, fluctuaţia cotaţiei acesteia şi corelaţia dintre
preţurile interne şi externe.
Modalităţile prin care poate fi echilibrată o balanţă de plăţi externe deficitară
sunt următoarele:
– sprijinirea producţiei, cu valorificarea superioară pe piaţa externă, în scopul
creşterii preţurilor la export şi a creşterii veniturilor în valută convertibilă;
– sprijinirea politicii de investiţii, prin atragerea capitalurilor străine;
– emisiunea de obligaţiuni pe piaţa externă;
– obţinerea de credite de la organismele financiare internaţionale;
– primirea de ajutoare (financiare sau materiale);
– atragerea de credite guvernamentale;
– amânarea sau reeşalonarea restituirii unor credite;
– vânzări de aur şi metale preţioase din rezervele naţionale.
Balanţa de creanţe şi angajamente externe, numită şi poziţia investiţională
internaţională a unei ţări exprimă stocul de active şi pasive financiare externe existente
la un moment dat în relaţiile cu nerezidenţii [21].
Balanţa de creanţe şi angajamente externe cuprinde stocul de creanţe şi
angajamente financiare ale economiei la un moment dat, de obicei sfârşitul anului.
Modificarea acestui stoc este rezultatul tranzacţiilor derulate în raporturile cu alte ţări
(cuprinse şi în balanţa de plăţi externe), dar şi efectul schimbărilor petrecute în ratele
de schimb şi a preţurilor utilizate în evaluarea creanţelor şi angajamentelor sau alte
ajustări valorice.
Din punct de vedere structural, creanţele şi angajamentele unei economii pot fi
grupate pe cele patru mari sectoare implicate în fluxurile financiare internaţionale:
guvernul, autoritatea monetară (BNR), sectorul bancar şi sectorul nebancar. Din
această balanţă se poate evidenţia poziţia net creditoare (+) sau net debitoare (–) a unei
ţări în raporturile sale cu restul lumii.
Fiecare componentă a balanţei de creanţe şi angajamente este reflectată prin:
poziţia la începutul anului; tranzacţii în timpul anului; efectul schimbărilor de preţ;
efectul modificări cursului de schimb; alte ajustări; poziţia la sfârşitul anului.
Deosebirea dintre cele două instrumente poate fi evidenţiată astfel: în timp ce
balanţa de plăţi externe cuprinde doar fluxurile efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi
de-a lungul unui an la valoarea de piaţă din momentul schimbului, poziţia
investiţională internaţională a ţării exprimă pe lângă efectul anual al tranzacţiilor şi
efectul variaţiei preţurilor şi al modificării cursului de schimb, ca şi cel al altor ajustări
asupra valorii creanţelor şi/sau a obligaţiilor angajate faţă de străinătate.

În concluzie, economia mondială se bazează pe un amplu sistem de

interdependenţe economice internaţionale în cadrul căruia interesele şi problemele
economiilor naţionale se întrepătrund şi numai în virtutea acestor legături şi
raporturi calitative diferite ele pot exista şi progresa. Tendinţa generală
caracteristică perioadei postbelice este cea de creştere a dependenţei statelor de
piaţa externă şi de accentuare a interdependenţelor dintre statele lumii.
Interdependenţele dintre ţări, ca efect al adâncirii diviziunii internaţionale a muncii
sunt reflectate de un complex de fluxuri comerciale şi financiare, iar poziţia unei
economii naţionale în raporturile ei cu restul lumii este reflectată în balanţa de plăţi
externe şi balanţa de creanţe şi angajamente externe.