Reziliența în context familial

Copiii își petrec majoritatea vieții timpurii în cadrul familiei, astfel relațiile în familie și
stilurile de interacțiune sunt esențiale pentru dezvoltarea competenței și promovarea funcționării
adaptative educaționale, sociale, emoționale și comportamentale a copiilor. Familiile joacă un rol
primordial în dezvoltarea copiilor lor. Acestea oferă copilului o educație informală, care este
considerată o condiție prealabilă pentru experiența succesului în clasă (Adams & Christenson,
2000; Turnbull et al., 2006). Mediul școlar stabilește sarcini de dezvoltare pentru studenți, în
timp ce familia reprezintă o resursă importantă pentru achiziția acestor sarcini de dezvoltare.
Părinții sunt furnizori de capital lingvistic și social, furnizând copilului experiențe de învățare din
copilărie până în perioada adultă. Astfel de experiențe constau în expunerea unui copilului la idei
și activități care promovează dobândirea de cunoștințe; asistarea în socializarea rolurilor de gen,
culturale și de egalitate; stabilirea standardelor, așteptărilor și regulilor; și oferirea de
recompense și laude sau prin modelarea obiceiurilor de muncă eficientă (Clark, 1988; Kellaghan
et al., 1993).
De asemenea, părinții joacă un rol important în dezvoltarea comportamentelor și
abilităților sociale și emoționale ale copiilor. Părinții își pot învăța copiii comportamente
adecvate prin intermediul interacțiunilor și strategiilor de zi cu zi, cum ar fi oferirea unei atenții
pozitive, încurajări și laude; stabilirea unor limite clare și coerente; utilizarea consecințelor
naturale și logice pentru un comportament necorespunzător; și predarea abilităților de rezolvare a
problemelor, abilități sociale și de reglementare a emoțiilor (Webster-Stratton, 2005). Din păcate,
unele familii se confruntă cu diverse forme de stres și adversitate, care afectează capacitatea
acestora de susține în mod optim dezvoltarea copiilor lor
Definirea Familiei
Există mai multe moduri de a defini familia. Conceptualizarea actuală a familiei nu mai
consideră relație directă prin naștere, căsătorie sau adopție ca fiind o condiție necesară pentru
delimitarea termenului de „familie”. În cercetările contemporane familiile sunt privite dintr-o
perspectivă mai holistică și includ indivizi care îndeplinesc roluri importante în viața cuiva,
roluri care erau îndeplinite tradițional de membrii familiei imediate, fără a lua în considerare
relația directă (Turnbull et al., 2006). Astfel, o familie poate fi considerată nu doar în baza
relațiilor de rudenie, ci ca un grup de oameni care îndeplinesc împreună rolurile și funcțiile
conferite istoric membrilor familiei (Sheridan , Sjuts , & Coutts, 2013).
 Statisticile recente au indicat faptul că în ultimii ani structura sistemului familial s-a
schimbat. De exemplu, în Statele Unite s-a manifestat o scădere a familiei „tradiționale”, care
este compusă din doi părinți biologici, dintre care unul lucrează și celălalt are grijă de copii, în
prezent structură familială este tot mai diversă. Astfel, numărul copiilor care trăiesc cu ambii
părinți a scăzut de la 77% în 1980 la 72% în 1990 și 69% în 2010 (Fields, 2003; U.S. Census
Bureau, 2010). Familiile mono-parentale și familiile vitrege sunt mai frecvente, deși copiii din
aceste familii prezintă un risc mai mare eșec școlar, sunt mai predispuși să abandoneze școală
sau să manifeste tulburări psihologic, incluzând depresia, anxietatea, stresul sau agresivitatea
(Fields et al., 2001). De asemenea, 23% dintre copii trăiesc în familii monoparentale conduse de
femei, cu doar 3% dintre copiii care trăiesc în familii monoparentale conduse de bărbați (U.S.
Census Bureau, 2010).
Declinul recent al economiei a lăsat mai mulți părinți fără locuri de muncă. În 2007, 91%
dintre tați și 68% din mame erau angajate (2009), în timp ce în 2010, 67% dintre tați și 63%
dintre mame erau angajate (Kreider și Elliott, US Census Bureau, 2010). Scăderea numărului de
părinți muncitori a dus la sărăcie. Impactul negativ pe care îl poate avea sărăcia asupra copiilor a
fost bine documentat; copiii care trăiesc în sărăcie sau mediu socio-economic dezavantajat
prezintă dificultăți cognitivă, realizare academică, stare de sănătate fizică și adaptare pozitivă a
copilului mai scăzută (cum ar fi tulburări emoţionale sau comportamentale; a se vedea Sheridan
et al., 2013 pentru sinteză).
Aceste schimbări au efecte negative asupra dezvoltării copiilor, fiind asociat cu factori
stresori care acționează pe termen lung, de la expunerea la violență, la lipsa asistenței medicale, a
educației sau hranei corespunzătoare (Sheridan, Eagle, și Dowd, 2005; Goldstein și Brooks,
2013). Stresul asociat cu probleme precum sărăcia exercită o influență negativă asupra relațiilor
părinte-copil, ceea ce poate avea un impact negative asupra dezvoltării copilului (Conger et al.,
2002; Palmer, 2008). Factorii adversivi pot fi clasificaţi în factori adversivi independenţi (cum ar
fi moartea unui membru al familiei, eveniment care nu depinde de comportamentul copilului) şi
factori adversivi non-independenţi (exmatricularea de la şcoală, care are o legătură cu
comportamentul copilului) (Masten et al. 1999). Cei din urmă pot fi: interni (care ţin de
persoană) sau externi (care se referă la realităţi exterioare persoanei). De asemenea, factorii de
risc pot fi statici (neschimbabili) sau dinamici (modificabili şi care sunt ţinta programelor de
educaţie parentală). De exemplu, un factor dinamic este monitorizarea parentală (Day şi Sonya
2012). Prezența factorilor de protectivi este legată de abilitățile familiilor de a susține cu succes
dezvoltarea copiilor lor chiar și în fața stresului sau a adversității. Prin urmare, promovarea
caracteristicilor protective ale familiei este crucială pentru a ajuta familiile să creeze reziliență și
să își îndeplinească funcția principală: construirea competenței la copiii lor și de a face față
eficient provocărilor de vieții (Seccombe, 2002). În acest context, rolul de părinte a devenit tot
mai important pentru o dezvoltare cât mai sănătoasă a copiilor. Relațiile familiale și stilurile de
interacțiune sunt esențiale pentru dezvoltarea competenței și promovarea unei bune funcționari
educaționale, sociale și comportamentale a copiilor (Clark, 1988).

Definiția rezilienței în familie

Patterson (2002) a sugerat că reziliența familială este procesul prin care familiile sunt
capabile să se adapteze și să funcționeze competent în urma expunerii la o adversitate sau criză
semnificativă”. Simon şi col. (2005) au definit reziliența familială ca fiind capacitatea unei
familii de a reacționa pozitiv la o situație adversă și de a ieși din situația mai întărită, mai plină
de resurse și mai încrezătoare decât era anterior. Luthar şi col. (2000) au definit reziliența drept
un proces dinamic care presupune o adaptare pozitivă în contextul adversității semnificative. În
final, Walsh (2003) consideră reziliența familială ca un proces de asistare a familiilor pentru a
reduce stresul și vulnerabilitatea în situații cu risc ridicat, care favorizează vindecarea și ieșirea
din criză și susținerea familiei de a depăși adversitatea prelungită.
Sheridan şi col., (2013) definesc rezilienţa dintr-o perspectivă contextuală, deoarece
reziliența are loc în contextul unei situații sau unor evenimente adverse trăite de familie.
Adversitatea poate lua mai multe forme și poate apărea datorită problemelor interne ale familiei
sau membrilor acesteia (de exemplu, divorț) sau în cadrul societății mai largi (de exemplu,
conflicte economice). Modul și gradul în care o familie dezvoltă reziliența este de obicei
considerat un proces dinamic care necesită flexibilitate și adaptare. Astfel, noțiunea de reziliență
familială se referă la procesele cheie care ajută familiile să facă față provocărilor și care
consolidează familia ca unitate. Sheridan şi col. (2013) consideră reziliența familiei ca fiind
capacitatea acesteia de a răspunde stresului și provocării într-o manieră pozitivă și adaptativă,
caracterizată prin demonstrarea competenței și încrederii în rândul membrilor săi, cu scopul
intenționat de socializare a copiilor. Această definiție pune accentul asupra dezvoltării rezilienței
indivizilor, dar și a întregului sistem familial. Reziliența este conceptualizată pe un continuum.
Familiile nu sunt neapărat reziliente sau nu; mai degrabă, demonstrează diferite grade de
rezistență ca răspuns la diferiți factori de stres și pot fi mai mult sau mai puțin capabile să se
adapteze în funcție de situații unice și consecințele lor.
Mai multe teorii au fost formulate pentru explicarea rezilienței familiale. Modelul
sistemelor ecologice (Bronfenbrenner, 1979) a avut în vedere atât caracteristicile familiei, cât și
interacțiunile reciproce între familie și sistemele mai largi în care aceasta funcționează (de
exemplu, locul de muncă, comunitatea). Teoria ecologică susține că membrii familiei individuale
(prin extensie familia) există în contextul mai multor sisteme cu care aceasta interacționează, iar
experiențele și interacțiunile din interiorul fiecărui sistem și dintre aceste sisteme influențează și
sunt la rândul lor influențate de alte sisteme. Multiplele sisteme care interacționează în viața unei
familii există atât la nivel imediat și proxim (microsisteme ar fi cartierele, afilierea la grupurile
religioase) și la nivel indirect sau distal (exosistem, cum ar fi politicile guvernamentale sau
normele culturale). Abilitatea unei familii și membrilor săi de a dezvolta reziliența este
influențată de relații, modele de interacțiune și experiențe directe și indirecte în și dintre diferite
sisteme. Identificarea punctelor forte ale familiei și a capacității lor de a profita de avantajele și
resurse sociale din cadrul sistemelor în care sunt incorporate, oferă familiei mecanisme pentru
dezvoltarea rezilienței.
Spre deosebire de perspectivele teoretice care consideră reziliența familiei ca un set de
trăsături sau atribute fixe, din punctul de vedere al modelelor dezvoltării reziliența este un proces
în care interacțiunile dintre riscuri și factorii protectori mediază un rezultat specific (Walsh,
1996). Abilitatea unei familii de a se adapta și de a face față adversității este un proces
determinat de mulți factori coexistenți și în evoluție care apar în timp și se dezvoltă ca răspuns la
condiții complexe și în schimbare în cadrul familiei și în afara acesteia. Ceea ce este rezilient la
un moment dat poate fi considerat ineficient sau inadecvat la altul, în funcție de evoluția
dezvoltării membrilor săi.
Conceptul de reziliență familială, încorporat în sisteme ecologice și paradigme de
dezvoltare, este un proces continuu și în curs de evoluție care are loc la mai multe niveluri
(Patterson, 2002b).Un nivel se concentrează pe interacțiunile dintre membrii familiei individuale
din cadrul unității familiale, iar cel de-al doilea se concentrează pe interacțiunile dintre unitatea
familială și ecologia mai largă. Această viziune asupra rezilienței familiale evidențiază legătura
dintre sistemul familial și sistemele comunitare mai mari, accentuând importanța eforturilor
familiei și comunității în promovarea rezilienței. Conștientizarea culturală este importantă atunci
când conceptualizăm reziliența familial, deoarece funcția și relevanța trăsăturilor sau
caracteristicilor pot varia în raport cu reziliența familiei. De exemplu, diferite niveluri de
coeziune familială este valorizată în culturile Estice față de cele Vestice. Strategiile pe care
familiile le folosesc pentru a face față adversității pot fi relevante într-o cultură, dar considerate
inadecvate în altă cultură. Răspunsul rezilient al unei familii în fața adversității depinde de
valorile prezente într-o anumită cultură, de modul în care membrii acelei culturi
conceptualizează evenimentul advers și de așteptările culturale cu privire la coping și adaptare.

Caracteristicile familiei reziliente

Este necesară înțelegerea caracteristicilor familiei reziliente pentru a alege metodele care
să promoveze reziliența familiei. Cercetările realizate în domeniu au indicat faptul că există o
serie de caracteristici ale familiei, precum relații părinte-copil, coeziunea, stil parental pozitiv,
implicarea afectivă, implicarea părinților, comunicarea, rezolvarea problemelor și adaptabilitatea
care pot ajuta membrii familiei să aibă răspunsuri pozitive și adaptate la situații de criză (vezi
Sheridan et al., 2005, 2013 pentru o trecere în revistă). Împreună, aceste caracteristici susțin
familiile în perioade de provocare și criză și le ajută să răspundă pozitiv și adaptativ.
Coeziunea familiei
Conform lui Turnbull și Turnbull (1997), coeziunea familiei este definită ca fiind
legătura emoțională dintre membrii familiei precum și nivelul de independență pe care aceștia îl
simt în cadrul sistemului familial. Gradul de conectare emoțională variază semnificativ între și în
cadrul familiilor și este influențat de cultura, vârsta și stadiul de viață al membrilor familiei.
Membrii familiei prezintă o apropiere emoțională și loialitate, menținând în același timp unele
relații de prietenie și activități din timpul liber în afara familiei. Există suport reciproc și se pune
accent pe timpul petrecut împreună, colaborare și angajament în a lucra împreună, dar există, de
asemenea, un respect pentru nevoile și limitele individuale (Cohen et al., 2002; Walsh, 2003).
Legătura emoțională și nivelul de independență resimțite în cadrul familiei indică nivelul
de coeziune sau apropiere între membrii familiei, manifestat prin suport mutual, loialitate,
colaborare pentru realizarea sarcinilor și respectarea nevoilor individuale și limitelor personale în
cadrul familiei (Walsh, 1996). Apropierea dintre părinți și copii este puternic influențată de stilul
de interacțiune dintre aceștia. Modul în care părintele răspunde nevoilor copilului duce la
formarea unor modele interne socio-cognitive sau stiluri de atașament, care determină ulterior
modul de procesare a informației de către copil, reglarea comportamentală și emoțională a
relației cu părintele, precum și evaluarea sinelui în contexte de atașament (Zimmermann, 1999;
Duchesne & Larose, 2007). Un stil de atașament eficient (securizant) oferă copilului un mediu
securizant și îl asigură de faptul că figura de atașament este disponibilă în situații de criză, în
timp ce un stil de atașament ineficient (insecurizant) oferă copilului reprezentări negative cu sine
în situații de atașament (Duchesne & Larose, 2007). Interacțiunea cu părinții este importantă nu
doar în primi ani ai copilăriei; studiile au indicat faptul că deși copiii se bazează mai puțin
frecvent pe figura de atașament pe măsură ce cresc, patern-uri de atașament se păstrează pe
parcursul adolescenței, când sentimental de securitate oferit de figura de atașament facilitează
explorarea mediului social (Kerns & Bumariu, 2015)
Rezultatele empirice evidențiază importanța coeziunii într-o familie. Literatura existentă
în domeniu a indicat sistematic faptul că legătura dintre responsivitatea îngrijitorului și
funcționarea copilului afectează diverse domenii de dezvoltare, precum cel cognitiv, social și
emoțional (a se vedea Groh et al, 2014; Kerns și Bumariu, 2015 pentru treceri în revistă). Astfel,
copiii cu atașament securizant raportează un nivel mai ridicat al competenței școlare și motivației
și sunt evaluați de profesori ca fiind mai implicați în activitatea școlară şi obţin scoruri mai mari
la testele de inteligență și cele de logică. Copiii atașament securizant prezintă capacități de
rezolvare a problemelor, abilități de adaptare generală în școală (Pianta & Walsh, 1996). În
contrast, copiii cu stil de atașament insecurizant obțin note mai mici la școală dar și performanțe
mai scăzute la testele de abilitate cognitivă. Un atașament securizant favorizează
comportamentul de explorare, inclusiv în relațiile cu colegii și prietenii.
Problemele de comportament sunt frecvente în familiile cu un nivel scăzut de coeziune și
niveluri ridicate de conflict intern. Lucia și Breslau (2006) au raportat că nivelul de coeziune a
familiei a fost asociat longitudinal cu gradul de interiorizare și probleme de atenție a copiilor,
precum și cu problemele de comportament ale acestora. Coeziunea părinte - copil este
îmbunătățită prin interacțiunile părinte-copil; rezultatele copilului sunt mediate de natura afectivă
a acestor interacțiuni. Un pattern de răspuns conectat este legat cu rezultatele socio-emoționale
pozitive la copii (Clark & Ladd, 2000). Conectarea părinte-copil este asociată cu acceptarea din
partea colegilor, prietenii de calitate, altruism și dezvoltarea morală (Cohn, 1990; Kerns et al.,
1996). Specific, copiii care percep un nivel mai ridicat al coeziunii familiale sunt mai interesați
de angajarea în noi parteneriate sociale, sunt percepuți ca fiind mai populari de către colegi și
sunt mai acceptaţi de către colegii lor.
Studii recente au indicat faptul că tinerii cu atașament securizant manifestă mai multe
modele adaptative de reglare emoțională și folosesc mai multe strategii de coping constructive,
cum ar fi căutarea suportului sau rezolvare a problemelor, în timp ce copiii cu atașament evitant
sau dezorganizat au niveluri mai ridicate ale reprimării emoțiilor și folosesc strategii de coping
mai puțin active, cum ar fi catastrofizarea. De asemenea, studiile au arăta că tinerii cu atașament
securizant experimentează niveluri mai scăzute ale problemelor de internalizare și externalizare,
iar cei cu atașament insecurizant dezorganizat sunt mai susceptibili să prezinte niveluri ridicate
de depresie și anxietate dar și probleme de externalizare datorită lipsei unei strategii de
confruntare cu stresul dar și a dificultăților de reglare emoțională (Groh et al, 2014).
Stil Parental Pozitiv
Stilul și practicile parentale adoptate de îngrijitorii primari joacă un rol esențial în
creșterea și dezvoltarea copiilor. Stilul parental a fost definit ca o constelație de comportamente
parentale care determină un climat emoțional persistent pentru o paletă largă de situații (Darling
și Steinberg 1993). Stilul parental oferă informații cu privire la legătura și rolurile membrilor
familie, și astfel cu privire la nivelul de adaptare al familiei.
Familiile reziliente sunt caracterizate de niveluri ridicate de parenting pozitiv. Conform
Sanders (1999), există caracteristici fundamentale ale părinților pozitivi: asigurarea unui mediu
sigur și antrenant, crearea unui mediu de învățare pozitiv, utilizarea disciplinei asertive, așteptări
realiste și grija de sine ca părinte. Într-un mediu sigur și antrenant, copiii sunt supravegheați în
timp ce explorează, experimentează și se joacă. Se stabilește un mediu de învățare pozitiv atunci
când părinții răspund pozitiv și constructiv la interacțiunile inițiate de copil prin oportunități de
predare accidentale. În medii care promovează învățarea, copiii dezvoltă abilități lingvistice,
sociale și de rezolvare a problemelor. Disciplina asertivă, se realizează atunci când părinții
stabilesc și discută reguli de bază specifice, dau instrucțiuni corespunzătoare vârstei într-o
manieră clară și calmă și folosesc consecințe comportamentale, precum timpul de ignorare și
ignorarea planificată. Acest mod de disciplină servește ca o alternativă la practicile dure și
ineficiente și promovează o relație pozitivă părinte-copil. Crearea de așteptări realiste implică
alegerea unor obiective adecvate dezvoltării pentru comportamentul copilului. Acest lucru
reduce riscul de abuz asupra copiilor, care adesea provine din așteptări nerealiste. Promovarea
respectului de sine și al sentimentului de bine al părinților se referă la promovarea stimei de sine
și stării de bine a părinților, astfel încât părinții să utilizeze strategii de coping care adreseze
emoțiile provocatoare și stresul. Aceste principii de bază ale stilului parental pozitiv promovează
reziliența familială și reduc riscul rezultatelor negative ale copilului.
Efectele negative corelate cu practicile parentale deficitare includ rezultate precum
probleme comportamentale și emoționale, abuz de substanțe, comportament antisocial și
criminalitate juvenilă (Sanders, 1999). Cu toate acestea, atunci când părinții oferă reguli adecvate
vârstei și aceste reguli sunt aplicate într-un mod previzibil, reziliența familiei este îmbunătățită și
rezultatele copilului se îmbunătățesc (Black & Lobo, 2008). Un studiu longitudinal a indicat că
educația și implicarea parentală au compensat suferințele copilului legate de greutățile
economice și de conflictul inter-parental (Conger & Conger, 2002). Rezultatele pozitive ale
educației și implicării părinților pe parcursul adversității au inclus performanța școlară pozitivă,
relații sociale eficiente și nivel ridicat al încrederii în sine. Nivelurile scăzute de comportamente
antisociale și stres emoțional, mai puține probleme de externalizare și internalizare ale copiilor.
Părinții autoritativi, care se aliniază cu stil parental pozitiv (Kwok et al, 2005) este cel
mai eficient stil de parenting și este caracterizat prin disciplină previzibilă, respect reciproc,
căldură, afecțiune, așteptări clare. Stilul autoritativ a corelat pozitiv de realizările academice,
relațiile pozitive cu colegi și independența copiilor (Keith & Christenson, 1997). Mai mult,
practicile parentale caracterizate prin disciplină pozitivă și consecventă sunt corelate cu reziliența
la stres la copii (Wyman et al., 1991). În schimb, stilurile autoritare sunt mai puțin pozitive legate
de dezvoltarea și reziliența copilului. Răspunsul parental autoritar sau aspru, inconsecvent a fost
asociat cu agresivitatea verbală și argumentativitatea și probleme de conduită (Grusec &
Goodnow, 1994).
Implicare afectivă și angajare familială
Implicarea afectivă se referă la măsura în care membrii familiei apreciază și manifestă
interesul pentru activitățile altor membri ai familiei (Epstein et al. 1993). Implicarea activă a
familiei favorizează dezvoltarea rezilienței și adaptării sănătoase a copiilor, o zonă cheie
influențată de implicarea familiei fiind rezultatele educaționale. Implicarea părinților în
activitățile școlare este corelată cu atitudinile pozitive ale copiilor față de școală, prezența la
școală, comportamente pozitive și obiceiuri de studiu și teme (Christenson & Sheridan, 2001).
Implicarea familiei este pozitiv legată de performanțele elevilor (Galloway & Sheridan, 1994).
Copiii cu un nivel ridicat al rezilienței, au părinții mai implicați în activitățile lor cotidiene, au
expectanțe pozitive cu privire la viitorul copiilor și manifestă un nivel constant al disciplinei (a
se vedea Condly, 2006 pentru o trecere in revistă).
Implicarea familiei poate fi analizată în contextul conexiunilor la rețelele mai largi de
suport și comunitate. Reziliența familială este favorizată atunci când există legături între familie
și comunitate și când sunt prezente rudele și suportul social (Cohen și colab., 2002; Walsh,
2003). Black şi Lobo (2008) descriu reziliența familiei ca o interacțiune între rețelele familiale și
comunitare, în care familia primește informații, companie și servicii. Această legătură cu
comunitatea este în două sensuri; familia primește suport, dar și investește în comunitate.
Această conexiune cu comunitatea permite copiilor să se simtă în siguranță în comunitatea și în
vecinătatea lor, să obțină note mai mari și să prezinte mai puține probleme de comportament. În
plus, părinții beneficiază în domenii, inclusiv perseverență, speranță și prietenie.
O extensie a implicării, angajarea este o altă caracteristică a familiilor reziliente.
Implicarea și angajarea familiei sunt două constructe distincte. În timp ce implicarea familiei
poate fi definită în termenii activităților, angajarea este centrată asupra calității interacțiunilor
dintre părinți și copii, precum și părinții și alți îngrijitori, dacă și aceștia implicați în activități.
Sheridan et al., (2013) definesc angajarea familiei ca angajament psihologic, afectiv și activ al
părinților pentru experiențele care susțin învățarea și dezvoltarea copiilor. Angajamentul este
demonstrat prin interacțiunile coerente ale părinților cu copiii lor și ceilalți îngrijitori din viața
copiilor lor. Caracteristicile cheie ale acestei interacțiuni includ atenția, căldura, sensibilitatea,
entuziasmul și pozitivitatea.
Comunicare și rezolvare de probleme
Comunicarea este definită ca schimbarea informațiilor, idei sau sentimente ale unei
persoane cu o alta. În familii, o comunicare clară favorizează reziliența familiei, permițând
membrilor familiei să creeze un sens în ceea ce privește factorii stresori sau crizele, precum și
strategiile de combatere, luarea deciziilor cu privire la cauze și rezolvarea problemelor (Walsh,
2003). Comunicarea permite familiilor să ajungă la un acord, dar și să fie conectate, flexibile și
să poată organiza resurse (Bayat, 2007). Rezolvarea problemelor poate fi definită ca un proces
sistematic ce permite indivizilor să formuleze soluții pentru problemele identificate. Când se
realizează eficient, aceasta implică determinarea bazei problemelor prin analizare, identificarea
obiectivă și definirea problemei; generarea alternativelor potențiale; evaluarea, selecția și
punerea în aplicare celei mai bune alegeri; și evaluarea rezultatele în legătură cu succesul în
îmbunătățirea problemei inițiale. Rezolvarea problemelor contribuie la reziliență atunci când
problema este recunoscută, liniile de comunicare sunt deschise, iar părinții colaborează pentru o
coordonare ideile și opiniile fiecărui membru al familiei (Black & Lobo, 2008).
Comunicarea părinților în timpul procesului de soluționare a problemelor a fost legată de
funcționarea socială a copiilor (O´Brien et al., 2009), abilitățile interpersonale și de rezolvare a
conflictelor (Costigan et al., 1997). În plus, există legături puternice între abordările pe care
părinții și adolescenții le adoptă în rezolvarea problemelor și comunicare. În mod alternativ,
deficiențele în abilitățile de soluționare a problemelor familiale sunt legate de mai multe tipuri de
probleme din copilărie, inclusiv depresie, delincvența în adolescență () și competența
psihosocială redusă (Krinsley & Bry, 1991; Sanders et al., 1992).
Adaptabilitate/ flexibilitate și stabilitate
Fiecare familie se confruntă cu situații de-a lungul vieții care prezintă provocări legate de
modul în care membrii familiei se raportează unii la alții sau cum funcționează unitatea familială
în cadrul comunității (Patterson, 2002b). Adaptabilitatea sau flexibilitatea familiei se referă la
capacitatea unei familii de a-și modifica și reorganiza regulile, rolurile și conducerea, restabilind
astfel echilibrul între membrii familiei și unitatea familială, și între familie și comunitate (Black
& Lobo, 2008; Patterson, 2002b). Walsh (2003) conceptualizează flexibilitatea ca oferind
familiilor oportunitate de a merge înainte. O familie se poate reface dintr-o criză, dar nu va
reveni la starea anterioară. Rezilienţa semnifică faptul că familia se va îmbunătăți și va merge
mai departe.
Pentru a funcționa ca un sistem sănătos, familiile trebuie să fie adaptive și stabile.
Familiile care sunt capabile să determine perioadele corespunzătoare pentru menținere a
stabilității sau pentru schimbare sunt mai susceptibile să fie familii sănătoase și funcționale
(Black & Lobo, 2008). Familiile adaptive sunt pro-active în socializarea și dezvoltarea
membrilor familiei și înțeleg importanța menținerii unității familiale (Patterson, 2002a). Există
două componente centrale ale adaptabilității familiei: adoptarea de stiluri parentale optime și
practici de rezolvare a problemelor și dezvoltarea unui set comun de credințe sau valori în cadrul
familiei. Această afirmație este în concordanță cu un modelul ecologic care consideră atât
interacțiunile dintre membrii familiei, cât și relația dintre unitatea familială și comunitate ca
elemente esențiale în dezvoltarea rezilienței familial. O componentă importantă pentru
dezvoltarea adaptabilității familiei sunt credințelor împărtășite de membrii familiei. Valorile și
credințele împărtășite sunt esențiale pentru reziliența familiei și consolidează patern-urile
specifice în modul în care o familie reacționează la situații noi, evenimente de viață și crize
(Antonovsky & Sourani, 1988; Walsh, 1996). Atunci când familiile au un set puternic de
credințe împărtășite, pot vedea interacțiunea lor cu lumea dintr-o orientare colectivă noi față de
eu. Familiile reziliente au adesea un set comun de valori pentru aspectele critice ale vieții de
familie, inclusiv problemele financiare și managementul timpului (McCubbin & McCubbin,
1988).

Rezilienţa familială și dezvoltarea copiilor

Patterson (2002) a propus modelul FAAR (“Family Adjustment and Adaptation Response
Model”) pentru a explica cum funcționează reziliența familiei. Teoria se referă la procese cum ar
fi solicitări (ex: factori de stres, tensiuni sau tachinări zilnice) şi capacităţi (ex: resurse sau
strategii de coping) care împreună interacţionează cu semnificaţiile (ex: situaţionale, semnificaţii
privind identitatea familiei şi semnificaţii privind perspectiva asupra lumii). Dinamica acestor
elemente înclină balanţa adaptării familiale. Când solicitările depăşesc capacităţile apare criza
care dezechilibrează familia. Criza reprezintă un punct de cotitură care poate conduce la
îmbunătăţirea funcţionării sau la deteriorarea ei. Ca urmare a procesului numit „putere
regenerativă” echilibrul forţelor se restabileşte, pe când procesul numit „vulnerabilizare”
produce o dezvoltare patologică (McCubbin şi Patterson 1983a). În acest context teoretic
rezilienţa familiei este considerată un proces dinamic şi sistemic şi nu o trăsătură de sine
stătătoare. Din punct de vedere al relaţiei părinte-copil solicitările apar datorită existenţei
cerinţelor parentale privind creşterea copiilor, raportate la vârsta şi nevoile lor. Însă solicitările
nu îşi exercită efectul în mod direct asupra consecinţelor relaţionale, ci mai degrabă relaţia este
mediată de înţelegerea pe care o au copiii despre modului în care s-au rezolvat astfel de solicitări
în trecut, despre capacităţii lor de adaptare la situaţia dată şi despre interpretările pe care aceştia
le conferă situaţiei.
Conceptul de rezilienţă a familiei vizează mai degrabă familia ca unitate, ca întreg. Walsh
(2003) susține că rezilienţa implica rezistenţa în faţă condiţiilor stresante, supravieţuirea în urma
unei tragedii, dar si dezvoltarea potenţialului în urma transformării personale şi relaţionale şi
maturizarea care se poate naşte din adversitate. Astfel, familiile pot deveni mai puternice în faţa
provocărilor viitoare. O criză poate deveni o oportunitate pentru ierarhizarea priorităţilor, pentru
stimularea unor investiţii mai mari în relaţiile care contează şi în scopurile vieţii. Membrii pot
descoperi sau dezvolta noi înţelegeri şi abilităţi (Walsh 2003). Modelul teoretic al rezilienţei
familiei propus de Walsh (2003) evidențiază câteva idei care ajută la înţelegerea dezvoltării
rezilienţei la copii în context familial. In primul rând, stresul resimţit de copil nu se datorează
unui eveniment singular, ci mai degrabă unui set de factori complecşi, dezvoltaţi în timp. De
exemplu, fuga unui copil de acasă să fi fost precedată de tensiuni în cuplul marital. După un
asemenea incident, cuplul poate ajunge în pragul divorţului, iar stresul resimţit în viaţa
individuală poate duce la pierderea serviciului unui soţ. De asemenea, funcţionalitatea şi
simptomele pot fi înţelese în contextul sistemului familial multi-generațional. Simptomele
manifestate de membri ai familiei pot fi explicate de evenimentele adversive trăite de familie. De
exemplu, scăderea performanţei şcolare a unui copil se poate datora conflictului parental deschis
în familie. În plus, traumele multi-generaționale pot ieşi la suprafaţă atunci când se întâlnesc cu
solicitările unei anumite etape de dezvoltare. De exemplu, o soţie care şi-a pierdut tatăl când era
copil se poate teme ca îşi va pierde şi soţul atunci când acesta se îmbolnăveşte.
O familie iubitoare şi stabilă este o premisă pentru un răspuns mai adaptiv din partea
copiilor, atunci când aceştia sunt expuşi adversității sau factorilor de stres (DeHaan 2002). Un
studiu a vizat familii de americani de origine africană, cu venit scăzut, care trăiau în suburbiile
din oraşele americane (Jarrett 1999). Copiii din aceste familii se confruntau cu un risc ridicat de
abandon şcolar, consum de droguri, implicarea în acte violente sau riscul de a deveni părinţi la o
vârstă timpurie. În acest context familiile s-au mobilizat pentru a preveni aceste riscuri
concentrându-se pe trei direcţii de intervenţie: (1) au folosit strategii de monitorizare mai severe
(ex: părinţii îşi supraveghează copiii în ce priveşte timpul, locul întâlnirilor sau prietenii acestora,
devenind în ochii comunităţii părinţi stricţi sau impun limite de timp, îi supervizează strict şi
doresc să ştie unde sunt copiii tot timpul), (2) au căutat resurse locale (ex: caută biserici, şcoli
care promovează performanţa academică sau programe sportive care susţin disciplina şi
dezvoltarea fizică) sau (3) au folosit strategii de educare a copiilor acasă (ex: încep încă din
copilărie activităţi educative, părinţii laudă şi complimentează fiecare efort al copiilor, notele,
premiile sau chiar temele realizate într-o manieră acceptabilă). Aceste rezultate indica faptul ca
familia se adaptează permanent pentru a face faţă noilor provocări privind creşterea copiilor, iar
rezilienţa familiei influenţează echilibrul şi rezistenţa personală a copiilor în faţa factorilor
adversivi. Factorii familiali interacţionează cu factorii individuali şi cu cei sociali/comunitari,
influențând individul dar şi întreaga familie.

Rolul părinţilor în dezvoltarea rezilienţei în domeniul social al copiilor

Rezilienţa se poate dezvolta şi în alte domenii decât cel individual sau cel familial, cum
ar fi domeniul social, care include relaţia cu şcoala, prietenii sau comunitatea.
Rolul părinţilor în dezvoltarea rezilienţei în domeniul şcolar
Rezilienţa educațională se referă la „probabilitatea ridicată de succes în şcoală şi la alte
domenii, în contextul existenţei unor adversităţi de mediu cauzate de condiţii şi de experienţe”
(Wang et al., 1994). Mediul şcolar este în permanentă schimbare şi implica provocări care
necesită muncă, efort şi susţinere, ceea ce sporește riscul de frustrare, anxietate al copiilor sau
eşec în faţa cerinţelor şcolare. Prin urmare, elevii trebuie să dobândească anumite abilităţi care
să-i ajute în faţa provocărilor educaţionale.
Decidenţii educaţionali şi părinţii trebuie să-i ajute copiii să-şi formeze abilităţi pro-
active pentru a-si dezvolta rezilienţa. De exemplu, Morrison şi Allen (2007) susțin cinci abilitați
pe care copiii rezilienţi în domeniul şcolar le-au dezvoltat: (1) autonomia –încrederea în sine şi
responsabilitate, iar riscul este reprezentat de dependenţă şi eficienţă personală scăzută, (2)
Simţul scopului –existenţa scopurilor personale, a optimismului, iar riscul este reprezentat de
lipsa speranţei şi a viziunii pentru viitor, (3) Competenţa socială – a fi plăcut de ceilalţi, a avea
capacitatea de a stabili interacţiuni pozitive sau capacitatea de a fi empatic, iar riscul este
reprezentat de lipsa prietenilor, relaţie slabă cu profesorii, relaţii sociale conflictuale, (4)
Rezolvarea de probleme –abilităţi de planificare sau de gândire înainte de a acţiona, iar riscul
este reprezentat de impulsivitate, (5) Motivaţia de a reuşi – capacitate de a face efort,
perseverenţă, atitudine pozitivă faţă de şcoală, iar riscul este reprezentat de evitarea eşecului,
renunţarea sau lipsa iniţiativei.
Părinţii, joacă un rol hotărâtor în dezvoltarea rezilienţei şcolare a copiilor lor. Într-un
studiu, credinţa mamelor cu privire la competenţa şi adaptarea academică a copiilor de grădiniţă
a corelat cu percepţia copiilor privind propria competenţă (Bouffar şi Hill 2005). De fapt,
percepţia copiilor cu privire la performanţa lor şcolară este influenţată de percepţia părinţilor
despre abilităţile şi talentele copiilor lor, iar aceste percepţii corelează cu rezultatele şcolare
(Sink, Barnett şi Pool 1993). Cercetările au indicat că părinţii pot influenţa percepţiile copiilor
prin comunicarea directă a percepţiilor parentale privind: competenţa copiilor, dificultatea
materiilor şcolare, efortul necesar pentru a reuşi, talentul natural al copilului sau expectanţele
privind performanţele școlare ale copiilor (Bouffard & Hill 2005).
Implicarea părinţilor în educaţia copiilor descreşte odată cu creşterea vârstei copiilor lor;
părinţii sunt mai implicaţi la grădiniţă decât în liceu (Eccles & Harold 1996). Implicarea
părinţilor în educaţia copiilor este asociată cu îmbunătăţirea comportamentului şcolar, a
competenţei şi a performanţei şcolare, adaptării emoţionale sau abilităţilor sociale (Izzo et al.,
1999; Marcon 1999).
Cel mai adesea rezilienţa şcolară se dezvoltă ca urmare a implicării parentale şi folosirii
unor practici parentale care vizează (Fan şi Chen 2001): (a) comunicarea părinte-copil (ex:
discuţii despre şcoală sau teme), (b) supervizarea acasă (ex: limitarea vizionării TV sau
încurajarea realizării temelor), (c) încurajarea şi susţinerea aspirațiilor educaţionale ale copilului
(ex: valorizarea rezultatelor şcolare) şi (d) păstrarea legăturii cu şcoala sau participarea la
activităţile şcolare (ex: voluntariatul realizat de părinţi în cadrul şcolii, păstrarea legăturii cu
şcoala). Pentru a maximaliza rezilienţa educațională a copiilor, părinţii se pot implica: la şcoală
în activităţi care-l avantajează pe copil, acasă pentru a sprijini copilul în procesul de pregătire
pentru şcoală sau menţin legătura cu şcoala, comunicând despre progresul copilului şi despre
modalităţile prin care copilul poate fi ajutat în procesul de învăţare (Fantuzzo et al. 2000). În
plus, relaţia dintre implicarea parentală şi rezilienţa şcolară a copiilor manifestată prin
performanţa şcolară poate fi mediată de abilităţile academice dobândite, autocontrolul emoţional
sau comunicarea prosocială (Hill şi Craft 2003).
Rolul părinţilor în dezvoltarea rezilienţei copiilor în relaţia lor cu prietenii
Rezilienţa în relaţia cu prietenii se referă la adaptarea cu succes la situaţii noi sau
dezvoltarea de competenţe necesare iniţierii, menţinerii şi dezvoltării unor relaţii şi interacţiuni
funcţionale cu prietenii, potrivit normelor sociale. Relaţiile cu prietenii apropiaţi, cu fraţii, sau cu
grupul de prieteni au un efect important asupra dezvoltării rezilienţei copiilor. Însă, relaţiile
armonioase cu ceilalţi se învaţă în primii ani de viaţă şi ca urmare se formează trăsături
psihologice, cum ar fi: orientarea atenţiei cu cealaltă persoană, controlul emoţional, capacitatea
de a inhiba impulsurile, imitarea/adaptarea comportamentului cu cel al prietenilor, înţelegerea
interlocutorilor ca agenţi activi şi intenţionali (răi sau buni), folosirea conversaţiei în interacţiune
(Hay, Payne şi Chadwick 2004). Rezilienţa copiilor se dezvoltă pozitiv dacă aceştia simt că
prietenii lor sunt disponibili. În plus, când copiii au o reţea socială dezvoltată, aceasta indică
faptul că ei deţin anumite abilităţi sociale care le permit să menţină relaţiile şi să rezolve
conflictele apărute.
Rolul părinţilor în acest domeniu se concretizează în practici parentale pozitive cum ar fi
supravegherea, monitorizarea, ascultarea activă, stabilirea de reguli, oferirea de sfaturi privind
prietenii, rezolvarea conflictelor, menţinerea unei relaţii de prietenie sau cooperarea. Părinţii
pot de asemenea folosi practici negative care inhiba dezvoltarea rezilienţei copilului în acest
domeniu: supra-implicarea părintelui prin control comportamental excesiv sau intruziune
psihologică. Implicarea părinţilor în viaţa copiilor descreşte odată cu vârsta copilului. Cu toate
acestea, părinţii contribuie la dezvoltarea rezilienţei copiilor prin faptul că încurajează
interacţiunea cu prietenii prin crearea de oportunităţi şi activităţi pentru copii sau realizează o
planificare socială, scopul final fiind ca aceştia să-şi dezvolte abilităţi prosociale necesare
devenirii lor ca adulţi.
La vârsta preşcolară şi şcolară mică părinţii sunt preocupaţi să stabilească diferite
oportunităţi de interacţiune cu alţi copii de aceeaşi vârstă. Aceste activităţi pot fi formale
(întâlniri la şcoală, grădiniţă, activităţi de educaţie non-formală, activităţi în biserică sau
comunitate) precum şi informale (întâlniri de joacă cu alţi copii, vizite sau plimbări). Părinţii pot
planifica locul, ora şi durata, se pot interesa de copiii care vor participa, cine îi va supraveghea
sau ce vor face (Rubin et al., 2011). Aceste demersuri parentale sunt absolut necesare deoarece în
perioada preşcolară copiii au puţine relaţii cu alţi copii, întreaga interacţiune realizându-se prin
intermediul părinţilor. Când părinţii promovează relaţii pozitive cu alţi copii şi participă la ele,
copiii lor de vârstă mică dezvoltă relaţii mai bune cu prietenii lor (Lollis et al. 1992). Întâlnirile
informale dintre copii acasă sau în vecinătatea locuinţei lor contribuie la dezvoltarea rezilientă a
copiilor prin formarea de abilităţi sociale, dezvoltă prieteniile şi contribuie la lărgirea reţelei
sociale.
La o vârsta preşcolară părinţii se implică în mod direct în conflictele dintre copii şi
prietenii lor. Odată ce vârsta copiilor creşte, monitorizarea parentală se reduce ca frecvenţă, iar
părinţii se implică indirect prin sfaturi privind relaţiile cu prietenii. Monitorizarea copiilor este o
practică care interferează cu relaţia copiilor cu prietenii lor. O monitorizare parentală mai slabă a
fost asociată cu consecinţe academice şi interacţiuni sociale mai slabe. Se crede că monitorizarea
parentală transmite mesaje pozitive privind interacţiunile copiilor cu prietenii, ceea ce i-ar putea
încuraja, iar o supervizare crescută din partea părinţilor este asociată cu o mai mare competenţă
socială (O’Neil, Parke şi McDowell 2001).

Reziliența copiilor din familii cu probleme

Literatura în domeniu a indicat faptul că relația părinte-copil poate oferi o oarecare
protecție împotriva stresului, chiar și atunci când părinții înșiși reprezintă sunt o sursă de stres
pentru copii. Studiile care au analizat relația dintre statul de psihoză al mamelor și capacitatea de
reziliență a copiilor au indicat faptul că depresia maternă este un factor de risc mai puternic decât
schizofrenia, dar și că atât căldura emoțională în relația mamă - copil, cât și suportul oferit de
colegi au funcții compensatorii pentru copii (a se vedea Condly, 2006 pentru o trecere in revistă).
Alți factori de risc pentru dezvoltarea cognitivă și socială a copiilor îl reprezintă abuzul părinților
asupra copiilor, alături de statut socio-economic scăzut și probleme în funcționarea familiei (a se
vedea Mastern, 2014 pentru o trecere în revistă).
O serie de autori au distins între factorii de risc distali și cei proximali care țin de mediul
familial. Astfel, un părinte abuziv ar fi un factor de risc proximal, deoarece abuzul afectează în
mod direct copil, în timp ce lipsa de educație parentală ar reprezenta un factor de risc distal
pentru că afectează venitul familiei, tipul și cantitatea lecturilor, care la rândul lor pot afecta
copilul (Rende & Plomin, 1993). În plus, autorii susțin faptul că o serie de caracteristici
individuale, cum ar fi un nivel ridicat al inteligenței, care ar putea explica de ce unii copii au un
nivel ridicat al rezilienței chiar dacă aceștia se găsesc într-o familie cu risc ridicat. Din această
perspectivă, un copil este considerat rezilient atunci când acesta își atinge potențialul chiar dacă
mediul nu este atât de delicat, și factorii stresori ar putea condamna copilul la o viață mai puțin
îndeplinită (Condly, 2006).
Literatura anterioară oferă suficiente dovezi empirice care să susțină faptul că implicarea
părinților în viața copiilor reprezintă atât o sursă de risc cât și de protecție în funcție de
caracteristicile proprii copilului dar și modul în care mediul familial interacționează cu copilul.
Deși literatura existentă nu a clarificat importanța relativă a caracteristicilor mediului familial
asupra dezvoltării copilului, există suficiente dovezi care să indice faptul că familia este
indispensabilă pentru dezvoltarea capacității de reziliență în timpul copilăriei (Werner, 2005).