Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 -15 iunie 1889) este cel mai mare poet

romantic din literatura română, cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi,
vreodată, poate, pământul românesc (George Călinescu).
Poezia Peste vârfuri face parte din tema de inspiraţie folclorică a liricii
eminesciene, fiind publicată în primul volum de Poezii editat de Titu Maiorescu, în
1883.
Textul liric este o creație literară în care autorul își exprimă ideile,
gândurile și sentimentele în mod direct prin intermediul eului liric și al
mijloacelor de expresivitate artistică, conturând o viziune subiectivă asupra
temei abordate.
Poezia Peste Vârfuri de Mihai Eminescu este un text liric, deoarece
întrunește particularitățile acestuia atât la nivelul formei cât și al
conținutului.
Titlul este un element paratextual care deschide orizontul de
așteptare al cititorului, concentrând mesajul întregului text, fiind o sinteză a
conținutului de idei și sentimente ale poeziei.
Titlul este analitic, redat simplu și sugestiv printr-un substantiv comun,
numărul plural, însoțit de prepoziția: Peste substantiv comun articulat cu
articol hotărât a, care are rolul de a individualiza și evidenția realitatea pe
care autorul a plasat-o în centrul atenției cititorului. El desemnează obiectul
descrierii literare, pretextul discursului liric, iar forma lui articulată
singularizează Peste vârfuri , facând-o unică și irepetabilă.
Temele poeziei sunt tema iubirii specifică temelor poeziilor
eminesciene, tema naturii, tema melancoliei.
Motivele literare: motivului codrului și al izvorului, motivul florilor de
tei, motivul somnului, motivul visului contribuie la definirea stărilor și trăirilor
eului liric.
Textul poetic este un monolog liric organizat în trei catrene în care
sunt exprimate în mod direct sentimentele eului liric. Vocea prin care
autorul își transmite sentimentele de nostalgie și de tristețe cauzate de
trecerea timpului.
Prezența eului liric este evidențiată prin mărcile lexico gramaticale
specifice: verbe și pronume la persoana I (-ntorn). Sentimentele exprimate
sunt prezentate în deplină corcondanță cu natura protectoare, cuprinsă și
ea de emoția îndrăgostiților.
Expresivitatea limbajului este realizată cu ajutorul figurilor de stil
și al imaginilor artistice ce au rol de a evidenția ideile poetice.
Epitetele (buze dulci, blânda batere de vânt, crengi plecate, vis ferice,
singuratice izvoare) evidențiază trăsăturile îndrăgostiților și descriu cadrul
natural feeric în care urma să aibă loc întâlnirea. Epitetele cromatice
(fruntea albă, părul galben), au rolul de a contura portretul iubitei,
subliniindu-i frumusețea și gingășia. Personificarea umanizează natura,
făcând-o părtașă la idila celor doi (Vino în codru la izvorul / Care tremură
pe prund / Îngâna-ne-vor c-un cânt; singuratice izvoare; blânda batere de
vânt), iar metafora prispa cea de brazde sugerează locul tainic al iubirii și
visării. Personificarea codrului bătut de gânduri are o valoare metaforică
care simbolizează participarea afectivă a codrului la trăirea sentimentului
de dragoste.
Enumerațiile amplifică fericirea tinerilor prin gesturi pline de trandețe (Și-n
brațele întinse / Să alergi, pe piept să-mi cazi; Să-ți desprind din creștet
vălul, / Să-l ridic de pe obraz).
Repețiile unor cuvinte sau sunete sporesc muzicalitatea versului: Vom visa
un vis; Îngâna-ne-vor c-un cânt; Or să cadă rânduri-rânduri; Vom fi singuri-
singurei.
Aceste figuri de stil intra în componența unor imagini artistice (dinamice,
vizuale, auditive și olfactive) deosebit de plastice: ... isvorul / care tremură
pe prund, prispa cea de brazde, crengi plecate; ... în păr or să-ți cadă flori
de tei; blânda batere de vânt; Îngâna-ne-vor c-un cânt.
Verbele la modul conjunctiv (să alergi, să-mi cazi, să-ți desprind) sau la
indicativ-viitor (șede-vei, vom fi, or să-ți cadă) sugerează Peste vârfuri și
posibila împlinire a iubirii).
Discursul liric, construit ca o adresare către ființa iubită prezintă trei
secvențe care organizează tema iubirii completată de natură.
În prima secvență este conturat cadrul natural de o nespusă
frumusețe în care poetul își cheama iubita. Codrul, izvorul, prundul,
crengile plecate, alcătuiesc un refugiu, un spațiu ocrotitor al iubirii. Verbul la
infinitiv vino din incipitul poeziei exprimă chemarea înflăcărată a tânărului
îndrăgostit, nerăbdarea și Peste vârfuri lui puternică pentru împlinirea
sentimentului de dragoste.
A doua secvență, alcătuită din strofele II, III, IV creionează posibila
întâlnire și gesturile tandre ca un joc al iubirii (Și-n brațele întinse / Să
alergi, pe piept / Să-mi cazi, / Să-ți desprind din creștet vălul, / Să-l ridic de
pe obraz; Fruntea albă în părul galben / Pe-al meu braț / Încet s-o pui; Pe
genunchii mei ședea-vei). Natura ocrotește iubirea lor, oferindu-le intimitate
(Vom fi singuri-singurei), fiind și ea pătrunsă de fiorul tacnic al iubirii. Florile
de tei înfiorate cad în părul fetei, sporindu-i gingășia.
A treia secvență lirică, alcătuită din ultimele două strofe, prezintă
cufundarea celor doi iubiți într-o stare de reverie, de vis ferice. Sentimentul
de fericire este atât de profund încât poetul dorește să-l prelungească în
vis, într-un somn adânc. Somnul devine simbolul stării de profundă fericire
care se contopește cu starea de armonie a naturii. Acoperiți de mireasma
florilor de tei care vor cădea continuu deasupra lor, tineri îndrăgostiți își vor
continua visul ferice, adormiți de armonia codrului bătut de gânduri.
Poezia conturează două planuri care se întrepătrund într-o profundă
comuniune: planul exterior, real, al naturii, și planul interior, imaginar, al
emoției eului liric. Iubirea curată și fericită a tinerilor este proiectată într-un
cadru natural de basm care vibrează la emoția poetului, devenind un
confident și ocrotitor al idilei.
Modurile de expunere folosite în text sunt: descrierea și
monologul liric. Rima încrucișată, ritmul trohaic și măsura versurilor
de 7-8 silabe conferă textului o muzicalitate aparte, în deplină concordanță
cu conținutul ei.
 În concluzie, prezența eului liric, expresivitatea limbajului, folosirea
descrierii și a monologului liric ca moduri de expunere sunt argumente ce
demontrează că Peste vârfuri de Mihai Eminescu este un text liric.
Poezia Peste vârfuri este o creație romantică ce redă concepția
poetului despre iubire care poate fi posibilă doar prin intermediul visului de
fericire deplină.